Tess Gerritsen - Seria Rizzoli & Isles - [6 Volume]

Tess Gerritsen Seria

Rizzoli & Isles Chirurgul………………….2 Ucenicul..……………….255 Pacatoasa ..……………..587 Dublura ...………………826 Disparitia .…………….1087 Clubul Mefisto….……..1339

1

TESS GERRITSEN Seria JANE RIZZOLI & MAURA ISLES Volumul 1

CHIRURGUL Original: The Surgeon (2001) Traducere din limba engleză OANA BARBELIAN

virtual-project.eu

RAO International Publishing Company 2008

2

Mulțumiri Le datorez mulțumiri speciale: Lui Bruce Blake, detectivului Wayne R. Rock de la Departamentul Poliției din Boston și lui Chris Michalakes, doctor în medicină, pentru ajutorul tehnic. Lui Jane Berkey, Don Cleary și lui Andrea Cirillo pentru comentariile constructive asupra primei variante. Editoarei mele, Linda Marrow, pentru că mi-a indicat drumul cu atâta delicatețe. Îngerului meu păzitor, Meg Ruley. (Fiecare scriitor are nevoie de o Meg Ruley.) Și soțului meu, Jacob. Întotdeauna, lui Jacob.

3

• Prolog • Astăzi îi vor găsi cadavrul. Știu exact cum o să se întâmple. Pot să îmi imaginez destul de bine cum se vor desfășura evenimentele care vor duce la descoperire. Până la nouă, doamnele îngâmfate de la Agenția de Voiaj Kendal & Lord vor fi deja la birou, tastând la calculator cu degetele lor cu manichiură impecabilă, rezervând o croaziera pe Mediterană pentru domnul Smith sau o vacanță la schi în Klosters pentru domnul Jones. Domnul și doamna Brown au nevoie de ceva diferit anul acesta, poate Chiang Mai sau Madagascar, nimic solicitant însă; o, nu, mai presus de toate, aventura trebuie să fie confortabilă. Ăsta e mottoul celor de la Kendal & Lord: „Aventuri confortabile”. E o agenție cu mulți clienți, iar telefonul sună des. Nu va dura mult și doamnele vor observa că Diana lipsește. Una dintre ele va suna la domiciliul Dianei din Back Bay, dar nu i se va răspunde. Poate că Diana e la duș și nu-l aude. Sau poate a plecat deja spre serviciu, dar întârzie. Zeci de explicații nevinovate îi vor trece prin minte celei care va suna. Dar, pe măsură ce timpul se va scurge și telefoanele vor rămâne tot fără răspuns, va începe să se gândească la lucruri din ce în ce mai tulburătoare. Cred că administratorul clădirii va fi cel care îi va da drumul în apartament colegei Dianei. Parcă îl și văd clipind agitat în timp ce rostește: — Sunteți prietena ei, nu? Sunteți sigură că n-o să se supere? Fi’ncă o să trebuiască să-i zic că v-am lăsat înăuntru. Intră în apartament, și colega strigă: — Diana? Ești acasă? Traversează holul trecând pe lângă afișele frumos înrămate cu imagini din călătorii, administratorul urmând-o îndeaproape, fiind atent să nu fure ceva. Apoi își aruncă privirea în dormitor. O vede pe Diana Sterling, iar furtul devine o chestie lipsita de orice importanță. Nu vrea decât să iasă din apartament înainte să vomite. Mi-ar plăcea să fiu acolo când o să ajungă poliția, dar nu-s prost. Știu că vor cerceta fiecare mașină care se va apropia, fiecare față curioasă din mulțimea de privitori adunați pe stradă. Ei știu că dorința de a mă întoarce e foarte puternică. Chiar și acum, când stau în Starbucks, privind pe fereastră cum se luminează afară, simt camera aia chemându-mă înapoi. Dar eu, asemenea lui Ulise, sunt legat în siguranță de catargul ambarcațiunii mele, ademenit fiind de cântecul sirenelor. Nu m-aș arunca peste stânci. Nu voi face greșeala asta. În schimb, stau și-mi beau cafeaua în vreme ce afară Bostonul se trezește la viață. Îmi pun trei 4

lingurițe de zahăr în ceașcă și amestec; îmi place cafeaua dulce. Toate îmi plac așa. Să fie perfecte. În depărtare, se aude o sirenă chemându-mă. Mă simt precum Ulise trăgând de sfori, dar ele mă țin bine. Astăzi îi vor găsi cadavrul. Astăzi vor ști că m-am întors.

5

• UNU • Un an mai târziu Detectivul Thomas Moore ura mirosul de latex, și, în timp ce își punea mănușile, împrăștiind pudră de talc, fu cuprins de o senzație familiară care de obicei preceda greața. Acel miros îi amintea de cele mai neplăcute aspecte ale slujbei lui, așa că, asemenea câinelui din experimentul lui Pavlov, antrenat să saliveze la comandă, ajunsese să-l asocieze cu cel de sânge și de lichide corporale care îl însoțea în mod inevitabil. Semnalul olfactiv îl avertiza să se pregătească pentru ceva neplăcut. Și asta încerca să facă pe când stătea în fața camerei pentru autopsii. Venise de la căldură, iar sudoarea îi înghețase deja pe piele. Era 12 iulie, într-o după-amiază de vineri umedă și cețoasă. Peste tot în Boston, aparatele de aer condiționat scoteau tot felul de zgomote și picurau, în vreme ce spiritele se încingeau. Pe Tobin Bridge, mașinile formau o coloană imensă în timp ce se îndreptau spre nord, către pădurile răcoroase din Maine. Dar mașina lui Moore nu se afla printre ele. Fusese chemat înapoi din vacanță pentru a cerceta o oroare cu care chiar n-ar fi vrut să se confrunte. Își pusese deja un halat chirurgical pe care îl luase din căruciorul cu rufărie de la morgă. Își aranjă pe cap o bonetă de hârtie ca să prindă firele de păr rebele și încălță niște botoși din hârtie peste pantofi, pentru că văzuse ce se scurgea uneori de pe masă pe podea. Sânge, bucăți de țesut. Nu era deloc un bărbat îngrijit, dar nu avea niciun chef să ducă acasă vreo rămășiță din sala de autopsii. Se opri câteva secunde înainte de a intra și trase aer în piept. Se resemnă apoi și deschise ușa. Cadavrul acoperit zăcea pe masă – după forme, era al unei femei. Moore evită să se uite prea mult la victimă și se concentră în schimb asupra oamenilor din încăpere. Dr. Ashford Tierney, medicul legist, și un asistent așezau ustensilele pe o tavă. Dincolo de masă, fața în față cu Moore, stătea Jane Rizzoli, un alt ofițer din Departamentul de omucideri din Boston. Rizzoli avea treizeci și trei de ani și era o femeie scundă, cu fața pătrățoasă. Buclele ei neîmblânzite erau ascunse sub o bonetă chirurgicală de hârtie, așa ca, fără părul negru care să-i mai îndulcească trăsăturile, fața îi părea ascuțită, ochii negri – cercetători și intenși. Se transferase de la Moravuri și narcotice cu șase luni în urmă. Era singura femeie din Departamentul de omucideri, și deja apăruseră problemele. Intrase în conflict cu un alt detectiv, îl acuzase de hărțuire sexuală – un război în toată regula. Moore nu era sigur că o plăcea și nici ea nu dădea semne că l-ar fi agreat. Până în acel 6

moment avuseseră doar relații strict profesionale, și bărbatul era de părere că ea alesese să fie așa. Lângă Rizzoli stătea Barry Frost, un polițist vesel, a cărui față blândă și lipsită de barbă îl făcea să pară mai tânăr de treizeci de ani. Frost lucra cu Rizzoli de două luni, fără să se plângă, fiind singurul bărbat din departament destul de calm să-i suporte toanele. În timp ce Moore se apropia de masă, Rizzoli zise: — Ne întrebam când o să apari. — Eram pe autostrada principală când m-ați chemat. — Te așteptăm de la cinci. — Și tocmai sunt pe punctul de a începe examinarea organelor interne, interveni Tierney. Cred că detectivul Moore a ajuns la timp. Un bărbat îi lua apărarea altuia. Trânti ușa încăperii cu zgomot. Era una dintre puținele ocazii în care lăsa să se vadă că se enervase. Dr. Tierney era originar din statul Georgia, un cavaler respectuos care credea că doamnele trebuie să se comporte ca niște doamne. Nu-i plăcea să lucreze cu agasanta Jane Rizzoli. Asistentul de la morgă roti o tavă cu ustensile spre masă, și avu un schimb de priviri cu Moore, părând să zică: „Îți vine să crezi ce cățea?” — Îmi pare rău pentru excursia ta, îi zise Tierney lui Moore. Se pare că trebuie să îți amâni vacanța. — Ești sigur că e tot tipul nostru? Drept răspuns, Tierney apucă învelitoarea și o trase, dezvelind cadavrul. — O cheamă Elena Ortiz. Deși Moore anticipase priveliștea, se simți ca și cum tocmai ar fi încasat o lovitură. Părul negru al femeii, încleiat în sânge, era țepos, părând că iese din fața de culoarea marmurei brăzdate de dâre albastre. Avea gura întredeschisă, ca și cum s-ar fi oprit în mijlocul frazei. Sângele îi fusese spălat de pe corp, iar rănile păreau niște crestături purpurii pe pânza cenușie a pielii. Avea două răni vizibile. Una era o tăietură adâncă de-a lungul gâtului, începând de la urechea stângă, care secționa artera carotidă, dezvăluind cartilajul laringian. Asta fusese lovitura de grație. Cea de-a doua crestătură era făcută în partea de jos a abdomenului, dar nu fusese făcută cu scopul de a ucide; avusese o cu totul altă finalitate. Moore înghiți cu greutate. — Văd de ce m-ai chemat din vacanță. — Eu conduc cazul ăsta, se răsti Rizzoli. Avertismentul din replica ei era evident; în acel fel își marca teritoriul. Moore înțelegea de unde venea teama ei, știa cum răutățile constante și neîncrederea cu care erau întâmpinate femeile polițist le făceau să fie susceptibile, sensibile la orice jignire. În realitate, nu-și dorea să o provoace. Erau amândoi implicați în caz, și era prea devreme să se lupte pentru preluarea conducerii. 7

Avu grijă să păstreze un ton respectuos. — Poți să mă pui la curent cu faptele? Rizzoli încuviință scurt din cap. — Victima a fost găsită la nouă azi-dimineață în apartamentul ei din Worchester Street, în South End. De obicei mergea la serviciu în jurul orei șase, la Celebration Florists, la câteva blocuri de casă. Părinții Elenei Ortiz au o afacere, și s-au îngrijorat când au văzut că nu mai apare. Fratele ei s-a dus să vadă ce-i cu ea. A găsit-o în dormitor. Dr. Tierney estimează că decesul s-a produs între miezul nopții și patru dimineața. Potrivit declarațiilor familiei, nu avea niciun iubit și nimeni din bloc nu-și aduce aminte să fi văzut vreun bărbat intrând la ea. Era o fată simplă, muncitoare și credincioasă. Moore privi încheieturile victimei. — A fost imobilizată. — Da. Încheieturile mâinilor și gleznele i-au fost prinse cu bandă adezivă. Era dezbrăcată. Purta doar câteva bijuterii. — Ce fel de bijuterii? — Un colier. Un inel. Cercei. Cutia cu bijuterii din camera ei era neatinsă. Jaful iese din discuție. Moore se uită la vânătaia orizontală de pe coapsa victimei. — Și bustul i-a fost imobilizat. — Am găsit bandă adezivă pe talie, pe coapse și pe gură. Moore oftă adânc. Uitându-se la Elena Ortiz, avu viziunea deconcertantă a unei alte tinere. Un alt cadavru – o blondă cu tăieturi pe gât și pe abdomen. — Diana Sterling, murmură el. — Am extras deja raportul autopsiei lui Sterling, îl anunță Tierney. Asta în cazul în care vrei să te uiți peste el. Nu mai era însă nevoie să recitească hârtiile; condusese ancheta în cazul Sterling și nu uitase nimic. În urmă cu un an, Diana Sterling, de treizeci de ani, angajată la Agenția de Voiaj Kendal & Lord, fusese găsită goală și legată de pat cu bandă adezivă. Gâtul și partea de jos a abdomenului prezentau urme de tăieturi. Crima rămăsese nerezolvată. Dr. Tierney îndreptă fasciculul de lumină spre abdomenul Elenei Ortiz. Sângele fusese înlăturat, lăsând în urmă marginile roz pal ale inciziei. — Avem vreo urmă? întrebă Moore. — Am adunat câteva fire de țesătură înainte să o spălăm. Și am găsit și un fir de păr agățat de marginea rănii. Moore ridică privirea cu interes. — Al victimei? — Mult mai scurt. Șaten-deschis. 8

Părul Elenei Ortiz era negru. Rizzoli spuse: — Am cerut deja mostre de păr de la toți cei care au intrat în contact cu cadavrul. Tierney le atrase atenția spre rană. — Avem aici o tăietură transversală. Chirurgii numesc asta o incizie Maylard. Peretele abdominal a fost tăiat strat cu strat. Mai întâi pielea, apoi învelișul superficial, după aceea mușchiul și în cele din urmă membrana pelviană. — La fel ca în cazul Sterling, completă Moore. — Da, la fel. Dar sunt și câteva diferențe. — Da? — La Diana Sterling unele crestături arătau ezitare sau nesiguranță. Aici nu avem așa ceva. Ai văzut cum a fost tăiată pielea? Nu avem nicio crestătură. A fost foarte sigur pe el. Tierney se uită la Moore. — Necunoscutul nostru învață. Și-a îmbunătățit tehnica. — Asta dacă într-adevăr e vorba despre același individ, spuse Rizzoli. — Mai există și alte asemănări. Vezi marginea pătrată de la capătul rănii? Asta ne dă de înțeles că incizia a fost făcută de la dreapta la stânga. La fel ca la Sterling. Lama folosită are un singur tăiș nezimțat. Exact ca lama folosită la Sterling. — Un scalpel? — Cu scalpelul tăietura e mai sigură. Asta îmi spune că lama nu a fost deloc răsucită. Victima a fost fie inconștientă, fie atât de strâns legată, încât nu s-a putut mișca, cu atât mai puțin lupta. Nu a avut cum să devieze lama în drumul ei precis. Barry Frost mai avea un pic și vomita. — O, Doamne. Spune-mi, te rog, că era deja moartă când a tăiat-o. — Mă tem că asta nu e o rană post-mortem. Deasupra măștii chirurgicale, ochii lui Tierney scânteiau de furie. — A existat sângerare ante-mortem? întrebă Moore. — Sângele s-a adunat în cavitatea pelviană. Asta înseamnă că inima încă îi mai bătea. Era încă în viață când… manevra asta a fost făcută. Moore se uită la vânătăile din jurul încheieturilor. La fel erau și gleznele, pe care însă se mai vedea și o urmă de ciupituri – niște broboane sângerânde. Elena Ortiz se luptase să scape de legături. — Mai există încă o dovadă că era vie când au fost făcute inciziile, adăugă Tierney. Bagă mâna în rană, Thomas. Cred că știi deja ce o să găsești. Fără nicio tragere de inimă, Moore introduse mâna înmănușată în rană. Carnea era rece, înghețată în urma celor câtorva ore de congelare. Asta îi aminti de senzația pe care o avea când își băga mâna într-o carcasă de curcan ca să caute 9

măruntaiele. Băgă mâna până la încheietură, cercetând cu degetele marginile rănii. Acea intrare în cea mai secretă zonă a anatomiei unei femei era un fel de violare a intimității. Evită să privească fața Elenei Ortiz. Asta era singura modalitate prin care îi putea analiza cu obiectivitate cadavrul, singurul mod prin care se putea concentra asupra ciopârțirii făcute cu sânge-rece. — Lipsește uterul. Moore îl privi pe Tierney. Legistul încuviință. — I-a fost scos. Moore își retrase mâna din corp și se uită fix la rana căscată ca o gură. Rizzoli introduse și ea mâna înmănușată, întinzându-și degetele scurte ca să poată cerceta cavitatea. Întrebă: — N-a mai fost extras nimic în afară de asta? — Doar uterul, răspunse Tierney. A lăsat vezica și intestinele intacte. — Ce e chestia asta pe care o simt aici? Nodul ăsta mic și tare de pe partea stângă? vru ea să știe. — E o cusătură. A folosit-o ca să lege vasele de sânge. Rizzoli se uită speriată la medicul legist. — E un nod chirurgical? — Un catgut, se repezi Moore uitându-se la Tierney și căutând confirmarea. Tierney aprobă. — Am găsit aceeași sutură și la Diana Sterling. — Un catgut? întrebă Frost cu o voce pierdută. Se depărtase de masă, iar acum stătea într-un colț al încăperii, pregătit să fugă spre chiuvetă. — Asta e un fel de… firmă sau ce? — Nu e nicio firmă, grăi Tierney. Catgutul e un fel de fir făcut din intestine de vacă sau de oaie. — Și atunci de ce-i zice catgut1? întrebă Rizzoli. — Numele îi vine din Evul Mediu când mațele erau folosite la instrumentele muzicale. Muzicienii își numeau instrumentele kit, iar corzile purtau numele de kitgut. Cuvântul a devenit între timp catgut. În chirurgie, tipul ăsta de sutură e folosit pentru a lipi două straturi adânci de țesut. În cele din urmă, corpul descompune materialul cusăturii și îl absoarbe. — Și de unde putea criminalul să ia un catgut? Rizzoli se uită la Moore. — Ai depistat vreo sursă în cazul Sterling?

1

Mațe de pisică. 10

— E aproape imposibil să identifici o sursă anume, preciză Moore. Catgutul e fabricat de o duzină de companii diferite, majoritatea din Asia. Genul ăsta de sutură e încă folosit în câteva spitale străine. — Doar în spitalele din afară? Tierney răspunse: — Acum avem materiale mai bune. Catgutul nu este la fel de puternic, nici la fel de rezistent ca suturile sintetice. Mă îndoiesc că în State mai sunt mulți chirurgi care să folosească așa ceva. — Dar tipul nostru de ce îl mai folosește? — Ca să-și mențină câmpul vizual. Ca să controleze sângerarea cât mai mult și să vadă ce face. Tipul nostru e un individ extrem de organizat. Rizzoli își trase mâna din rană. În palma înmănușată ținea un cheag de sânge ca o mărgică de un roșu strălucitor. — Cât e de priceput? Avem de-a face cu un doctor? Sau cu un măcelar? — Cu siguranță are cunoștințe de anatomie, răspunse Tierney. Nu am nicio îndoială că a mai făcut asta înainte. Moore se dădu un pas înapoi, scârbit la gândul că Elena Ortiz suferise probabil enorm. Îi era imposibil să își alunge acel gând. Consecința zăcea cu ochii deschiși chiar în fața lui. Se întoarse speriat când ustensilele zdrăngăniră pe tava de metal. Asistentul de la morgă împinsese tava spre Tierney, care se pregătea pentru incizia în formă de Y. Asistentul se aplecă apoi în față și se uită în despicătura abdominală. Vru să știe: — Și ce se întâmplă cu el? După ce scoate uterul, ce face cu el? — Nu știm, răspunse Tierney. Organele nu au fost niciodată găsite.

11

• DOI • Moore stătea pe trotuarul din cartierul South End unde murise Elena Ortiz. Pe vremuri, fusese un cartier cu locuințe de închiriat, o zonă murdară în care băltea apa, despărțit de jumătatea mai selectă a Bostonului prin liniile de cale ferată. Dar un oraș în extindere este o creatură rapace, întotdeauna în căutare de noi teritorii, iar calea ferată nu reprezintă deloc o barieră în calea căutărilor investitorilor înfometați. O nouă generație de locuitori ai Bostonului a descoperit South End, așa că, treptat, vechile imobile au fost transformate în blocuri de locuințe. Elena Ortiz locuia exact într-una dintre acele clădiri. Deși priveliștea apartamentului ei de la etajul al doilea nu era deloc plăcută – ferestrele dădeau spre spălătoria de peste drum –, clădirea oferea totuși, o facilitate de care rar puteai avea parte în Boston: locuri de parcare înghesuite pe aleea vecină. Moore înainta pe respectiva alee, analizând ferestrele apartamentelor de deasupra, întrebându-se cine putea sa îl urmărească în acel moment. Nu sesiza nicio mișcare în spatele ferestrelor lucioase. Chiriașii din apartamentele cu vedere spre alee fuseseră interogați; nimeni nu oferise nicio informație folositoare. Se opri sub fereastra băii Elenei Ortiz și se uită cu atenție la ieșirea de incendiu care dădea într-acolo. Scara era ridicată și blocată. În noaptea morții Elenei Ortiz, mașina unui chiriaș fusese parcată exact sub aceasta ieșire de incendiu. Pe acoperișul automobilului fuseseră mai târziu găsite urme de pantofi mărimea 42. Necunoscutul se urcase pe ea pentru a ajunge la scara de incendiu. Observă că fereastra băii era închisă. În noaptea crimei în care fata își întâlnise criminalul, nu fusese însă închisă. Părăsi aleea, coti și intră în bloc prin față. O bandă era pusă de-a latul ușii apartamentului Elenei Ortiz. Când descuie ușa, praful pentru detectat amprente îi acoperi mâna ca și cum ar fi fost funingine. Intră în apartament, și banda îi alunecă pe umeri. Sufrageria era așa cum și-o amintea din ziua precedentă când trecuse pe acolo cu Rizzoli. Fusese o vizită neplăcută, încinsă de tensiunea rivalității. Cazul Ortiz debutase cu Rizzoli la conducere, dar ea era destul de nesigură și se simțea amenințată de oricine putea să-i submineze autoritatea, cu atât mai mult de un bărbat polițist mai în vârstă. Deși acum făceau parte din aceeași echipă, care se extinsese la cinci membri, Moore se simțea ca un intrus pe teritoriul ei și era atent să-și exprime sugestiile cât mai diplomatic cu putință. Nu avea nici cea mai mică intenție să se lase prins într-o luptă a orgoliilor, dar, din păcate, chiar asta se 12

întâmplase. Cu o zi în urmă încercase să se concentreze asupra locului crimei, dar simțise ranchiuna lui Rizzoli și nu se putuse concentra. Putea în sfârșit să cerceteze cu atenție apartamentul în care murise Elena Ortiz. În sufragerie, observă aranjamentul nepotrivit al mobilelor în jurul unei măsuțe de cafea din nuiele. În colț se găsea un birou pentru calculator. Podeaua era acoperită de un covoraș bej cu model de frunze de viță-de-vie și flori roz. Din câte spunea Rizzoli, de când se petrecuse crima, nimic nu fusese mutat sau schimbat. Ziua era pe sfârșite, dar el nu aprinse luminile. Rămase mult timp în picioare, fără să-și miște măcar capul, așteptând să se aștearnă liniștea deplină. Era prima ocazie de a vizita locul crimei de unul singur, de a sta în acel apartament fără să fie deranjat de vocile, de fețele locului. Își imagina moleculele aerului, deranjate pentru câteva momente de intrarea lui, încetinind, grupându-se. Voia ca încăperea să-i vorbească. Nu simți nimic. Nicio vibrație malefică, nicio senzație de groază persistentă. Necunoscutul nu pătrunsese pe ușă. Nici nu hoinărise prin nou-revendicatul regat al morții. Tot timpul își concentrase atenția asupra dormitorului. Moore trecu pe lângă bucătăria micuță și străbătu holul. Simți cum i se zbârlește părul pe ceafă. Se opri în fața ușii și se uită în baie. Aprinse lumina. „Noaptea de joi este una sufocantă. E așa de cald, încât în tot orașul ferestrele sunt deschise lăsând să intre, cea mai slabă adiere răcoroasă. Te ghemuiești deasupra ieșirii de siguranță, transpirând în hainele tale închise la culoare, holbându-te în dormitorul ăsta. Nu se aude niciun sunet; femeia doarme înăuntru. Trebuie să se trezească devreme pentru slujba ei de la florărie, așa că la ora asta doarme adânc și e greu de trezit. Nu aude cum cuțitul zgârie chitul în timp ce scoți geamul.” Moore se uită la tapetul decorat cu boboci de trandafir. Cu siguranță pe gustul unei femei, nicidecum alegerea unui bărbat. Era baia unei femei, începând cu șamponul cu aromă de căpșuni, cutia de Tampax de sub chiuvetă, până la dulapul cu medicamente ticsit cu cosmetice. O împătimită a produselor cosmetice. „Te cațeri pe fereastră, iar țesătura cămășii bleumarin ți se agață de ramă. Poliester. Tenișii tăi mărimea 42 lasă urme în timp ce pășești pe linoleumul alb de pe jos. Sunt urme de nisip, amestecate cu cristale de ghips. Un amestec obișnuit pentru cineva care merge prin Boston. Poate te oprești, ascultând în întuneric. Tragi adânc aer în piept, simțind dulceața stranie a spațiului unei femei. Sau poate nu pierzi deloc timpul și treci direct la treabă. Dormitorul.” Pe măsură ce pășea pe urmele intrusului, aerul devenea mai îmbâcsit, mai greu. Nu doar își închipuia răul; îl putea chiar mirosi.

13

Veni spre ușa dormitorului. I se făcu părul măciucă. Știa deja ce avea să vadă înăuntru; credea că era pregătit. Cu toate astea, când aprinse lumina, groaza îl copleși încă o dată, ca atunci când intrase pentru prima oară. Sângele era vechi de două zile. Cei care trebuiau să curețe nu veniseră încă. Dar, cu toți detergenții, înălbitorii și vopselele din lume, nu aveau cum să șteargă în totalitate ce se întâmplase în cameră, pentru că aerul însuși era imprimat cu groază. „Intri în cameră pe ușă. Draperiile din bumbac fără imprimeuri sunt subțiri, așa că lumina de la becurile de pe stradă trece prin țesătură și cade pe pat. Peste femeia adormită. Cu siguranță trebuie să zăbovești o clipă să o studiezi. Te gândești cu plăcere la ce trebuie să faci. Pentru că îți face plăcere, nu? Ești din ce în ce mai tulburat. Fiorii îți străbat venele ca un drog, trezind fiecare nerv, până când, chiar și buricele degetelor îți palpită de emoție.” Elena Ortiz nu avusese timp să țipe. Sau, dacă avusese, n-o auzise nimeni. Nici familia din apartamentul de alături, nici cuplul de dedesubt. Intrusul își adusese instrumentele cu el. Bandă adezivă. O cârpă îmbibată cu cloroform. O mulțime de unelte chirurgicale. Venise bine pregătit. Chinul trebuie să fi durat mai bine de o oră. Elena Ortiz fusese conștientă o bună bucată de vreme. Pielea de la încheieturi și de la glezne era iritată, semn că se luptase. În panica, în agonia ei, își golise vezica; urina udase salteaua, amestecându-se cu sângele ei. Operația fusese una delicată, iar el nu se grăbise, pentru că trebuia să facă totul ca la carte, să ia doar ce îl interesa, nimic mai mult. Nu o violase; poate era chiar incapabil s-o facă. Când terminase îngrozitoarea operație, fata era încă în viață. Rana pelviană continuase să sângereze, și inima să pompeze. Cam cât timp? Dr. Tierney estimase cam o jumătate de oră. Treizeci de minute care Elenei Ortiz i se păruseră probabil o eternitate. „Ce făceai tu în timpul ăsta? Îți puneai instrumentele înapoi? Îți așezai premiul într-un borcan? Sau doar stăteai aici, bucurându-te de priveliște?” Ultima operație fusese rapidă, cumva ca o afacere. Călăul Elenei Ortiz luase ce voia, așa că era timpul să încheie socotelile. Se mutase la capul patului. Cu mâna stângă o apucase de păr, trăgând-o pe spate așa de tare, încât smulsese câteva zeci de fire, care fuseseră găsite mai târziu, împrăștiate pe pernă și pe podea. Petele de sânge arătau desfășurarea ultimelor evenimente. Imobilizându-i capul, nu avusese de făcut decât o tăietură adâncă de-a lungul gâtului, începând de la falca stângă înspre dreapta. Atinsese carotida din stânga și traheea. Sângele țâșnise. Pe perete, în stânga patului, erau pete formate din picături mici care se prelinseseră, tipic pentru o arteră secționată, cât și pentru o trahee prin care se revarsă sângele. Perna și așternuturile erau îmbibate cu sânge. Câteva picături răzlețe, împrăștiate atunci când intrusul scuturase lama, stropiseră pervazul. Elena Ortiz trăise suficient de mult încât să-și vadă propriul sânge țâșnind din gât și împroșcând ca o mitralieră peretele cu roșeață. Trăise suficient de mult 14

încât să-și inspire sângele în traheea tăiată, să-l audă gâlgâind în plămâni și să tușească, scuipând exploziv o flegmă de un roșu aprins. Trăise destul de mult încât să-și dea seama că moare. „Și când totul s-a terminat, când agonia zbaterilor ei a încetat, ne-ai lăsat o carte de vizită. Ai împachetat frumos cămașa de noapte a victimei și ai lăsat-o pe măsuța de toaletă. De ce? Să fie ăsta un semn nebun de respect pentru femeia pe care tocmai ai măcelărit-o? Sau doar îți bați joc de noi? Așa ne spui tu cine deține controlul?” Moore se întoarse în sufragerie și se cufundă într-un fotoliu. Deși era foarte cald și sufocant în apartament, el tremura. Nu-și dădea seama dacă frigul era o senzație fizică sau era pe fond nervos. Îl dureau coapsele și umerii, probabil răcise. O răceală de vară, una dintre cele mai îngrozitoare. Se gândi la toate locurile în care i-ar fi plăcut să fie în acel moment – în voia valurilor pe un lac din Maine fluturând în aer firul undiței sau stând pe malul mării, uitându-se cum se așterne ceața. Oriunde altundeva decât în acel loc al morții. Țârâitul pagerului îl sperie. Îl opri, cu inima stând să-i sară din piept. Încercă să se liniștească înainte sa ia telefonul mobil și să formeze numărul. — Rizzoli, răspunse imediat o voce. — M-ai sunat pe pager. — Nu mi-ai spus niciodată că ai găsit o pistă la VICAP2, zise. — Ce pistă? — În cazul Diana Sterling. Mă uit peste dosarul ei acum. VICAP era Programul de Arestări ale Criminalilor Violenți, o bază națională de date cu informații despre omucideri și atacuri, adunate în urma unor cazuri din toată țara. De multe ori, criminalii repetau tiparul și, datorită acelor date, detectivii puteau să descopere crimele comise de aceiași infractori. Conform procedurii, Moore și partenerul lui de la acea data, Rusty Stivack, inițiaseră o căutare pe VICAP. — În New England nu am găsit nimic care să se potrivească, răspunse Moore. Am căutat fiecare crimă care să implice mutilarea, pătrundere pe timp de noapte și legarea cu bandă adezivă. Nu era nimic care să trimită la cazul Sterling. — Dar crimele în serie din Georgia? Acum trei ani au fost patru victime. Una în Atlanta, trei în Savannah. Toate erau trecute în baza de date de la VICAP. — Am cercetat cazurile alea. Autorul lor nu e necunoscutul nostru. — Ascultă aici, Moore. Dora Ciccone, douăzeci și doi de ani, licențiată la Emory. Victima a fost mai întâi adormită cu Rohypnol, apoi legată de pat cu un fir de nailon… — Băiatul nostru folosește cloroform și bandă adezivă.

2

Violent Criminals Apprehension Program. 15

— I-a despicat abdomenul. I-a scos uterul. Lovitura de grație – o singură tăietură de-a lungul gâtului. Și, în cele din urmă – fii atent –, i-a împachetat cămașa de noapte și a lăsat-o pe un scaun de lângă pat. Îți spun eu, seamănă al naibii de mult. — Cazurile din Georgia sunt clasate, replică Moore. Sunt închise de doi ani. Criminalul e mort. — Și dacă poliția din Savannah a dat-o în bară? Dacă n-a fost el criminalul? — I-au verificat ADN-ul ca să fie siguri. Fibre, fire de păr. În plus, a existat și un martor. O victimă care a supraviețuit. — O, da! Supraviețuitoarea. Victima numărul cinci. Vocea lui Rizzoli era extrem de sarcastică. — A confirmat identitatea criminalului, rosti Moore. — Și, foarte convenabil, l-a împușcat mortal. — Și ce-ai vrea, să-i arestezi fantoma? — Ai vorbit vreodată cu victima care a supraviețuit? întrebă Rizzoli. — Nu. — De ce? — La ce bun? — Poate ai fi aflat ceva interesant. Cum ar fi faptul că a părăsit orașul imediat după atac. Și ia ghici unde locuiește acum! În ciuda fâșâitului telefonului, Moore își putea auzi propriul puls. — Boston? întrebă încet. — Și n-o să-ți vină să crezi cu ce se ocupă!

16

• TREI • Dr. Catherine Cordell o luă la fugă pe coridorul spitalului, încălțămintea sport scârțâindu-i pe linoleum, și împinse ușile duble, intrând în camera de urgență. O asistentă strigă: — Sala doi, dr. Cordell! — Sunt pe drum, răspunse Catherine, deplasându-se cu viteza unei rachete spre Sala doi. Șase persoane răsuflară ușurate când femeia intră în cameră. Dintr-o singură privire, evaluă situația, văzu instrumentele strălucitoare aruncate pe tavă, pungile cu soluție Ringer ca niște fructe grele atârnând de tijele de oțel, tifoanele pătate de sânge și ambalajele rupte împrăștiate pe podea. Un ritm oscilant se zbătea pe monitor – modelul electric al inimii care se lupta să învingă moartea. — Ce avem aici? întrebă în vreme ce personalul se dădu la o parte ca s-o lase să treacă. Ron Littman, chirurg rezident în ultimul an, o puse repede în temă: — Pieton necunoscut, lovit și părăsit la locul accidentului. A fost adus la Urgență inconștient. Pupilele sunt egale și răspund la stimuli, plămânii sunt curați, dar abdomenul e umflat. Nu se aud zgomote de intestine. Pulsul a scăzut șaizeci. I-am luat sânge. Are hemoragie internă. I-am introdus un cateter, i-am pus perfuzie cu soluție Ringer, dar nu putem să-i menținem tensiunea. — Ați cerut sânge grupa 0 negativ proaspăt congelat? — Trebuie să ajungă imediat. Bărbatul de pe masă era gol, cu zonele intime expuse fără milă privirii ei. Părea cam de șaizeci de ani; îl intubaseră deja și îl conectaseră la un aparat care-l ajuta să respire. Pachete de mușchi atrofiați îi atârnau de brațele osoase, iar coastele îi ieșeau în relief ca niște lame încovoiate. Se gândi că uscățenia acestuia trebuia să fie urmarea unei boli cronice; primul lucru care îi veni în minte fu cancerul. Brațul și șoldul drept erau rănite și pline de sânge de la impactul cu trotuarul. Pe aceeași parte, mai jos pe piept, avea o vânătaie care forma o pată purpurie în contrast cu pergamentul alb al pielii. Nu exista nicio rană adâncă. Își puse repede stetoscopul pentru a verifica spusele rezidentului. Nu auzi niciun sunet în burtă. Niciun chiorăit, niciun scârțâit. Acea liniște anunța o traumă abdominală. Mișcă stetoscopul pe piept, urmărindu-i respirația, asigurându-se că tubul introdus în trahee era bine poziționat și că ventila ambii plămâni. Inima lovea ca un pumn în peretele pieptului. Examinarea ei dură doar câteva secunde, dar, cu toate astea, simțea că face totul cu încetinitorul, având senzația că personalul din cameră încremenise, așteptând ca ea să acționeze. 17

Se auzi strigătul unei asistente: — Abia mai reușesc să mențin pulsul sistolic la cincizeci! Timpul țâșni înainte într-un ritm înfricoșător. — Aduceți-mi un halat și niște mănuși, ceru Catherine. Faceți o incizie în zona abdominală! — Ce-ar fi să-l ducem la Chirurgie? propuse Littman. — Toate sălile sunt ocupate. Nu mai putem aștepta. Cineva îi dădu o bonetă de hârtie. Își prinse repede părul roșcat lung până la umeri și își legă o mască. O asistentă nu prea înaltă îi ținea deja un halat chirurgical steril. Catherine îl îmbrăcă și-și puse mănușile. Nu avea timp să se spele, nu-și permitea să întârzie. Era responsabilitatea ei, iar necunoscutul se stingea sub ochii ei. Două câmpuri sterile fură așezate peste pieptul și bazinul pacientului. Apucă hemostatele de pe tavă și fixă cu repeziciune câmpurile, prinzând cu zgomot cleștii de oțel. — Unde-i sângele ăla? strigă. — Verific acum la laborator, răspunse o asistentă. — Ron, tu vei fi primul meu asistent, îi spuse Catherine lui Littman. Se uită prin încăpere și își fixă privirea asupra tânărului cu fața palidă de lângă ușă. Pe ecusonul lui scria: Jeremy Barrows, student la medicină. Spuse: — Tu! Ești al doilea asistent! Ochii tânărului scânteiară de panică. — Dar… eu sunt abia în al doilea an. Sunt aici ca să… — Putem să mai chemăm încă un rezident de la Chirurgie? Littman clătină din cap. — Toată lumea e ocupată. Au de-a face cu o rană la cap în Sala unu și o alertă pe hol. — Bine. Se uită din nou la student. — Barrows, tu mai rămâi. Soră, adu-i un halat și mănuși. — Ce trebuie să fac? Pentru că eu chiar nu știu… — Ascultă, vrei să devii doctor? Atunci pune-ți mănușile! Tânărul roși, dar se întoarse să-și pună mânușile. Băiatul era speriat, dar Catherine prefera mai degrabă un student fricos, ca Barrows, decât unul arogant. Văzuse prea mulți pacienți uciși de încrederea absolută în sine a unui medic. O voce trosni prin interfon: — Alo, Sala doi? Aici laboratorul. Am rezultatul hematocritelor pentru necunoscut. Nivelul e cincisprezece. „O să sângereze până moare”, se gândi Catherine. — Avem nevoie de sângele ăla grupa 0 negativ acum! — E pe drum. 18

Catherine se întinse după un scalpel. Când îl apucă, greutatea mânerului de oțel o liniști. Era un fel de prelungire a propriei mâini. Trase repede aer în piept, inhalând mirosul de alcool și de talc. Apoi apăsă lama pe piele și făcu o incizie chiar în mijlocul abdomenului. Scalpelul trasă o linie sângerie strălucitoare pe pânza albă a pielii. — Pregătește tampoanele pentru absorbția sângelui și fiți gata pentru incizia din stomac, zise. E plin de sânge. — Pulsul e la cincizeci și abia se mai simte. — Sângele grupa 0 negativ și plasma proaspăt congelată au ajuns! Le agăț acum. — Cineva să fie cu ochii pe puls. Anunțați-mă ce se petrece, ceru Catherine. — Intră în tahicardie! Măsura e de unu la cincisprezece. Începu să taie pielea și stratul de grăsime subcutanată, ignorând sângerarea din peretele abdominal. Nu avea timp de pierdut cu sângerările minore; hemoragia cea mai importantă era cea din interiorul abdomenului și trebuia oprită. Sursa cea mai probabilă era o ruptură de splină sau de ficat. Membrana peritoneului se umflă din cauza cantității mari de sânge. — O să fie mizerie pe-aici, îi avertiză ea, pe punctul de a face incizia. Deși era pregătită pentru explozia sângelui, prima împunsătură a membranei eliberă un jet atât de puternic, încât pentru o fracțiune de secundă se sperie. Sângele sări pe câmpurile sterile și curse pe podea. Îi împroșcă halatul, și simți căldura băii roșii mirositoare pătrunzându-i prin mâneci. Sângele continua să curgă într-un flux regulat. Împinse retractorii, lărgind gaura, ca să poată vedea. Littman introduse cateterul pentru absorbție. Sângele gâlgâi prin tub. Un fir roșu strălucitor începu să stropească rezervorul de sticlă. — Mai multe tampoane pentru incizie, strigă Catherine, acoperind zgomotul scos de sângele aspirat. Introdusese mai multe tampoane absorbante în rană și se uita cum ușor-ușor se înroșeau. Nu dură decât câteva secunde. Le scoase și puse altele, potrivindu-le în toate colțurile. O soră spuse: — Văd PVC3 pe monitor. — Rahat! S-au scurs deja doi litri în rezervor, exclamă Littman. Catherine ridică privirea și văzu cum pungile de sânge 0 negativ și de plasmă proaspăt congelată erau repede absorbite intravenos. Era ca și cum ai fi turnat printr-o sită. Intra prin vene și ieșea prin rană. Nu puteau să țină pasul. Nu putea să lege vasele care se aflau sub un lac de sânge; nu putea să opereze fără să vadă.

3

Prescurtare de la Presiune Venoasă Centrală. 19

Extrase tampoanele grele din incizie și introduse altele. Preț de câteva secunde bune, reuși să-și fixeze câteva puncte de reper. Sângele picura din ficat, dar nu era nicio urmă de rană. Părea să se scurgă de pe toată suprafața organului. — Îi pierd pulsul, strigă o asistentă. — O clemă! zise Catherine, și imediat instrumentul îi fuse strecurat în mână. Voi încerca o manevră Pringle. Barrows, mai bagă tampoane! Speriat de ce se petrecea, studentul se întinse spre tavă și dărâmă grămada de tampoane pentru incizie. Privi apoi îngrozit cum se răsturnau. O asistentă desfăcu un alt pachet. — Trebuie folosite pe pacient, nu azvârlite pe jos, îl mustră ea. Asistenta se uită la Catherine, și amândouă se gândiră la același lucru: „Ăsta o să fie doctor?” — Unde le pun? întrebă Barrows. — Trebuie doar să cureți zona. Nu văd nimic din cauza sângelui. Îi lăsă câteva secunde să absoarbă sângele din interiorul rănii, apoi se aplecă și rupse învelișul peritoneului. Orientând clema spre stânga, identifică pedunculul hepatic unde se găseau artera ficatului și intrarea venei. Era doar o soluție de moment, dar, dacă ar fi reușit să oprească hemoragia, ar fi câștigat timp prețios pe care l-ar fi folosit pentru a stabiliza tensiunea și a introduce mai mult sânge și plasmă în organism. Apăsă și prinse clema, dar, spre disperarea, ei, sângele continua să curgă nestingherit. — Ești sigură că ai prins pedunculul? o întrebă Littman. — Știu sigur că l-am prins. Și știu și că nu vine din zona din spatele peritoneului. — Poate e vena hepatică? Luă două tampoane din tavă. Era ultima lor șansă. Puse tampoanele pe suprafața ficatului și strânse organul în mâini. — Ce face? vru Barrows să știe. — Comprimare hepatică, răspunse Littman. Uneori poate închide capetele unor rupturi ascunse. Poate să oprească sângerarea. Toți mușchii umerilor și ai brațelor i se încordară în timp ce încerca să mențină presiunea pentru a opri hemoragia. — Încă mai curge, o informă Littman. Nu merge nici asta. Se uită la rană și văzu sângele acumulându-se în același ritm. Se întrebă de unde naiba tot curge. Și brusc observă că sângele picura la fel și din alte părți. Nu doar din ficat, ci și din peretele abdominal, din membrană. De pe marginile inciziei. Se uită la brațul stâng al pacientului care ieșea de sub câmpurile sterile. Bandajul care acoperea zona unde era înfiptă perfuzia era plin de sânge. 20

— Vreau șase unități de trombocite și plasmă proaspăt congelată ACUM, ordonă ea. Și începeți să-i administrați heparină! Zece mii de unități în perfuzie acum, apoi o mie de unități la fiecare oră. — Heparină? se miră Barrows zăpăcit. Dar sângerează rău… — Avem de-a face cu coagulare intravenoasă diseminată, răspunse Catherine. Avem nevoie de un anticoagulant. Littman se holba la ea. — Nu avem încă rezultatul analizelor de laborator. De unde știi că despre asta e vorba? — Va fi prea târziu când vom avea rezultatele. Trebuie să acționăm acum. Îi făcu semn din cap asistentei. Administrează-i acum! Femeia băgă acul în orificiu. Injectându-i heparina, nu făceau decât să-și încerce norocul. Dacă diagnosticul lui Catherine era corect și pacientul suferea într-adevăr de coagulare intravenoasă diseminată, atunci prin venele lui se forma un număr mare de cheaguri, ca o aglomerare de celule văzute la microscop, care îi distrugea toți factorii naturali de coagulare și trombocitele. O rană gravă, începutul unui cancer sau infecțiile puteau cauza formarea unei cascade necontrolate de cheaguri. Deoarece coagularea diseminată neutraliza factorii de coagulare și trombocitele, ambele componente foarte necesare la închegarea sângelui, pacientul începea să sângereze. Pentru a opri coagularea diseminată, trebuia să-i administreze heparină, un anticoagulant. Ăsta era un tratament paradoxal. În afară de asta, mai era și un pariu. Dacă diagnosticul lui Catherine era greșit, atunci heparina nu avea decât să agraveze hemoragia. „De parcă ar putea fi mai rău de-atât.” O durea spatele, iar picioarele îi tremurau din cauza efortului pe care îl depunea ca să mențină presiunea asupra ficatului. Pe obraz i se prelinse o broboană de sudoare care se opri în mască. Laboratorul transmise rezultatele prin interfon. — Sala doi, avem rezultatele analizelor necunoscutului. — Dați-i drumul, răspunse asistenta. — Numărul trombocitelor e cam o mie. Protrombina a ajuns la treizeci și prezintă componente care distrug fibrina. Se pare că pacientul vostru suferă în mod evident de coagulare diseminată intravenoasă. Catherine sesiză privirea uimită a lui Barrows. „E atât de ușor să-i impresionezi pe studenții la medicină!” — Tahicardie! Are tahicardie! Catherine privi spre monitor. O linie în zigzag brăzda ecranul. — Are puls? — Nu, l-am pierdut. — Începeți resuscitarea. Littman, ocupă-te de asta! Haosul se instaură ca din senin, aruncând-o într-un vârtej și mai violent. Un asistent năvăli cu plasma proaspătă și cu trombocitele. Catherine îl auzi pe 21

Littman cerând administrarea medicamentelor pentru inimă, văzu o asistentă punându-și mâinile pe sternul pacientului și începând să maseze pieptul în timp ce capul i se balansa mecanic, semănând cu o pasăre care bea apă. Cu fiecare apăsare îi oxigenau creierul, menținându-l în viață, dar, odată cu asta, alimentau și hemoragia. Catherine se uită cu atenție în cavitatea abdominală a pacientului. Încă mai masa ficatul, încetinind fluxul sângelui. Oare imaginația îi juca feste sau întradevăr sângele care i se prelingea printre degete asemenea unor panglici strălucitoare curgea mai încet? — Să-i aplicăm un șoc electric, propuse Littman. O sută de juli… — Nu, așteaptă. I-a revenit pulsul! Catherine se uită la monitor. Tahicardie sinusoidală! Inima pompa din nou, dar asta însemna că și sângele năvălea prin artere. — Îi facem perfuzie? strigă ea. Care e tensiunea? — Tensiunea e… nouă cu patru. Da! — Pulsul e stabil. Tahicardia rămâne sinusoidală. Catherine privi în deschizătura abdominală. Sângerarea devenise aproape imperceptibilă. Stătea în picioare ținând ficatul în mâini și ascultând sunetul regulat al monitorului. O adevărată muzică. Zise: — Oameni buni, cred că am reușit să salvăm o viață. • Catherine își dezbrăcă halatul plin de sânge, își aruncă mănușile și merse după patul ambulant pe care necunoscutul era scos afară din Sala doi. Mușchii umerilor îi tremurau de oboseală, dar era o senzație plăcută. Epuizarea victoriei. Asistentele duceau patul ambulant în lift, ca să ajungă la Terapie intensivă. Catherine era gata să intre în lift, când auzi pe cineva strigând-o. Se întoarse și văzu un bărbat și o femeie apropiindu-se. Femeia cu ochi de cărbune și cu o privire scrutătoare ca un laser era scundă și avea un aspect fioros. Era îmbrăcată cu un costum sobru albastru care îi dădea o înfățișare de soldat. În comparație cu însoțitorul ei mult mai înalt, părea de-a dreptul pitică. Bărbatul arăta de vreo patruzeci și cinci de ani și avea părul negru brăzdat de fire argintii. Maturitatea cioplise linii adânci care dădeau un aspect serios acelei fețe încă surprinzător de frumoase. Catherine se concentră asupra ochilor lui. Erau de un gri cald, impenetrabili. O întrebă: — Dr. Cordell? — Da. — Eu sunt detectivul Thomas Moore, iar dânsa este detectivul Rizzoli. Suntem de la Omucideri. Îi arătă insigna, dar oricum nu avea nicio importanță. Abia dacă îi aruncă o privire; era atentă doar la Moore. — Putem vorbi cu dumneavoastră în particular? o rugă el. 22

Se uită la asistentele care așteptau cu necunoscutul în lift. — Luați-o înainte, le spuse. Dr. Littman vă va spune ce trebuie să faceți. După ce se închise ușa liftului, i se adresă detectivului Moore: — E vorba despre pacientul lovit și părăsit la locul accidentului care tocmai a venit? Pentru că se pare ca va supraviețui. — Nu am venit să vorbim despre niciun pacient. — Ați spus că sunteți de la Omucideri, nu? — Da. Tonul lui calm o alarmă. Era un avertisment amabil care-i spunea să se pregătească pentru vești proaste. — E vorba de… O, Doamne, sper că nu este vorba despre cineva cunoscut. — E vorba despre Andrew Capra și despre ceea ce vi s-a întâmplat în Savannah. Preț de o clipă, rămase fără voce. I se înmuiară picioarele, și se lipi de perete, ca și cum ar fi vrut să se sprijine pentru a nu cădea. — Dr. Cordell? întrebă el îngrijorat. Vă simțiți bine? — Cred… cred că ar trebui să vorbim în biroul meu, șopti. Se întoarse brusc și ieși de la Urgențe. Nu se uită înapoi să vadă dacă detectivii o urmau; continua să meargă pentru a se refugia în siguranța cabinetului ei din clădirea vecină. Le auzi pașii în spate în timp ce înainta pe coridoarele marelui complex care era Centrul Medical Pilgrim. „Ce vi s-a întâmplat în Savannah?” Nu voia să vorbească despre asta. Sperase că nu avea să mai vorbească absolut niciodată cu nimeni pe marginea acestui subiect. Dar ei erau ofițeri de poliție, și nu avea cum să le evite întrebările. Ajunseră în cele din urmă la un apartament care avea o plăcuță pe care scria: Peter Falco, medic Catherine Cordell, medic Chirurgie Generală și Vasculară Intră în biroul din față, iar recepționista o întâmpină cu un zâmbet care îi îngheță însă pe buze când îi zări fața pământie și-i remarcă pe cei doi străini care o urmară înăuntru. — Dr. Cordell? S-a întâmplat ceva? — Vom fi în biroul meu, Helen. Te rog să răspunzi tu la telefon pentru mine. — Primul pacient vine la zece. Domnul Tsang vrea să vorbiți despre viitoarea lui operație de splină… — Amână-l! — Dar vine tocmai din Newbury. Probabil că e deja pe drum. — Bine, atunci roagă-l să aștepte. Dar, te rog, nu mă chema la telefon. 23

Neluând în seamă privirea mirată a lui Helen, Catherine se îndreptă spre birou, cu Moore și Rizzoli în spatele ei. Se duse direct spre halatul ei alb, care însă nu era în cuierul de pe ușă unde era atârnat în mod normal. Nu era mare lucru, dar era un amănunt care se adăuga la grijile pe care le avea deja, făcând situația insuportabilă. Se uită prin încăpere căutând halatul, ca și cum toată viața ei depindea de asta. Îl zări lângă dulapul cu dosare și simți o senzație inexplicabilă de ușurare atunci când îl înșfăcă și se adăposti în spatele biroului ei. Acolo se simțea mai în siguranță, baricadată dincolo de suprafața lucioasă din lemn de trandafir. În siguranță și stăpână pe situație. Camera era ordonată la fel ca toate lucrurile din viața ei. Nu suporta dezordinea, așa că dosarele erau aranjate în două teancuri pe birou. Cărțile erau așezate în ordine alfabetică, după autor. Calculatorul zumzăia ușor, monitorul afișând o serie de figuri geometrice. Își îmbrăcă halatul ca să acopere bluza murdară de sânge. Învelișul suplimentar al uniformei era încă un scut de protecție, o altă barieră în fața ciudățeniilor mizerabile și periculoase ale vieții. Stând în spatele biroului ei, îi privea pe Moore și pe Rizzoli în vreme ce studiau încăperea, încercând fără îndoială să înțeleagă mai bine ocupantul. Oare era un lucru obișnuit ca polițiștii să examineze repede lucrurile, să evalueze personalitatea subiectului? Asta o făcea pe Catherine să se simtă expusă și vulnerabilă. — Îmi dau seama că e un subiect dureros pentru dumneavoastră, rosti Moore în vreme ce se așeza. — Nici nu aveți idee cât de dureros. Au trecut doi ani. De ce îl mai aduceți în discuție? — Din cauza celor două crime nerezolvate aici, în Boston. Catherine se încruntă. — Dar eu am fost atacată în Savannah. — Știm asta. Există o bază națională de date cu toate crimele, numită VICAP. Când am căutat acolo, uitându-mă după crimele asemănătoare celor de aici, ne-a apărut numele lui Andrew Capra. Catherine tăcu pentru o clipă, analizând informația, făcându-și curaj să pună următoarea întrebare. Reuși să spună cu calm: — Despre ce asemănări vorbim? — Legate de modul în care femeile au fost imobilizate și controlate. Despre tipul de instrument de tăiat folosit. Despre… Moore făcu o pauză, încercând să expună faptele cât mai delicat cu putință. Despre tipul mutilării, încheie el pe un ton scăzut. Catherine se prinse de birou cu ambele mâini, luptându-se să-și stăpânească senzația de greață. Privirea îi căzu pe teancurile de dosare perfect aliniate din fața ei. Observă o pată de cerneală murdărindu-i mâneca halatului de laborator. 24

„Oricât de mult ai încerca să-ți păstrezi ordinea în viață, oricâtă grijă ai avea să te aperi de greșeli, de imperfecțiuni, întotdeauna apare o pată, o fisură care stă la pândă într-un loc nevăzut, ceva care așteaptă să te surprindă.” — Spuneți-mi ceva despre ele, zise. Despre cele două femei. — Nu avem voie să dezvăluim prea multe. — Ce-mi puteți spune? — Nu mai mult decât s-a scris în Globe duminică. Îi luă ceva timp ca să înțeleagă ce îi spusese. Se încordă neîncrezătoare. — Crimele astea din Boston… sunt recente? — Ultima s-a petrecut vinerea asta. — Deci nu are nimic de-a face cu Andrew Capra! Nu are nicio legătură cu mine. — Unele asemănări sunt izbitoare. — Atunci sunt pur întâmplătoare. Asta trebuie să fie explicația. Credeam că vorbiți despre niște crime mai vechi. Ceva ce a făcut Capra acum câțiva ani. Nu săptămâna trecută. Își împinse scaunul înapoi. — Nu înțeleg cum vă pot ajuta. — Dr. Cordell, criminalul cunoaște detalii care nu au fost niciodată dezvăluite publicului. Are informații despre atacurile lui Capra pe care nu le știu decât investigatorii din Savannah. — Atunci poate ar trebui să-i verificați pe oamenii care le cunosc. — Dumneavoastră sunteți unul dintre ei, dr. Cordell. — În cazul în care ați uitat, eu am fost o victimă. — Ați povestit cuiva detalii despre acest caz? — Doar poliției din Savannah. — Nu ați povestit nimic prietenilor dumneavoastră? — Nu. — Familiei? — Nu. — Trebuie să existe cineva în care să fi avut încredere. — Nu vorbesc despre asta. Niciodată nu vorbesc despre asta. Se uită la ea neîncrezător. — Niciodată? Își feri privirea. — Niciodată, murmură. Urmă o tăcere îndelungată. Apoi Moore întrebă cu blândețe: — Ați auzit vreodată numele Elena Ortiz? — Nu. — Diana Sterling? — Nu. Ele sunt femeile… 25

— Da. Ele sunt victimele. Înghiți cu greutate. — Numele lor nu-mi spun nimic. — Nu ați auzit de aceste crime? — Evit în mod intenționat să citesc despre lucrurile tragice. E o chestie pe care n-o pot suporta. Scoase un oftat de oboseală. — Trebuie să înțelegeți, văd prea multe lucruri îngrozitoare aici la Urgență. Când ajung acasă la sfârșitul zilei, vreau liniște. Ce se întâmplă în lume – toată violența… nu vreau să mai citesc despre asta. Moore scoase din jachetă două fotografii pe care le puse pe birou în fața ei. — Recunoașteți vreuna din femeile astea? Catherine se uită cu atenție la acele fețe. Cea din stânga avea ochi negri, un zâmbet pe față și părul în vânt. Cealaltă era o blondă diafană, cu privirea visătoare și distantă. — Bruneta e Elena Ortiz, zise Moore. Cealaltă e Diana Sterling. Ea a fost ucisă în urmă cu un an. Fețele lor vi se par cunoscute? Clătină din cap în semn că nu. — Diana Sterling locuia în Back Bay, la doar opt sute de metri de casa dumneavoastră. Apartamentul Elenei Ortiz e la câteva blocuri spre sud de acest spital. Poate le-ați văzut. Sunteți absolut sigură că nu o recunoașteți pe niciuna? — Nu le-am văzut niciodată. Îi întinse fotografiile lui Moore, și brusc își dădu seama că îi tremura mâna. Cu siguranță lui nu-i scăpase amănuntul când luă fotografiile și degetele li se atinseră. Se gândi că detectivul remarcase probabil o mulțime de lucruri; era normal pentru un polițist. Fusese atât de preocupată de tremurul ei interior, că abia dacă fusese atentă la bărbat. Fusese amabil și tăcuse, așa că nu se simțise deloc amenințată de el. Își dădu seama că o analizase cu foarte mare atenție, pândind să întrezărească ceva din sufletul ei. Așteptase să vadă nu chirurgul împlinit, nu roșcata calmă și elegantă, ci femeia din interior. Detectivul Rizzoli însă, spre deosebire de Moore, nu depuse niciun efort să-și domolească tonul și reluă discuția. Pur și simplu voia răspunsuri și nu intenționa să piardă timpul încercând să le găsească. — Când v-ați mutat aici, dr. Cordell? — Am părăsit Savannah la o lună după ce am fost atacată, răspunse Catherine pe același ton oficial ca Rizzoli. — De ce ați ales Bostonul? — De ce nu? — E departe de sud. — Mama mea a crescut în Massachusetts. Ne aducea în New England în fiecare vară. M-am simțit… ca și cum reveneam acasă. 26

— Deci sunteți aici de mai bine de doi ani? — Da. — Și cu ce v-ați ocupat în timpul ăsta? Catherine se încruntă, mirată de întrebare. — Am lucrat aici împreună cu doctorul Falco, la Urgențe. — Atunci se pare că cei de la Globe au greșit. — Poftim? — Am citit un articol despre dumneavoastră acum câteva săptămâni. Cel despre femeile chirurg. Apropo, fotografia dumneavoastră era foarte reușită. Acolo scria că ați început munca la Centrul Medical Pilgrim cu un an în urmă. Catherine făcu o pauză și spuse calm: — Informația din articol era corectă. După episodul de la Savannah, mi-am luat timp liber pentru a… Înghiți în gol. M-am alăturat echipei doctorului Falco în iulie anul trecut. — Și ce ne puteți spune despre primul an petrecut în Boston? — N-am muncit. — Dar ce ați făcut? — Nimic. Acel răspuns atât de sec și de hotărât era singurul pe care avea de gând să-l dea. Nu intenționa să le dezvăluie adevărul atât de umilitor despre ce însemnase acel prim an. Zilele care se transformau în săptămâni, teama de a ieși din apartament. Nopțile în care cel mai mic zgomot o făcea să tremure de groază. Încercarea lentă și dureroasă de a se integra din nou în lume, timp în care o urcare cu liftul sau mersul pe timp de noapte până la mașină erau niște acte de eroism. Îi fusese rușine de comportamentul ei; încă îi mai era, și mândria ei nu avea să-i permită să dezvăluie așa ceva. Se uită la ceas. — Pacienții mei trebuie să sosească. Nu mai am nimic de spus. — Lăsați-mă să mai verific o dată faptele. Rizzoli deschise un carnețel cu spirală. — Cu doi ani în urmă, în noaptea de 15 februarie, ați fost atacată în casa dumneavoastră de dr. Andrew Capra. Un bărbat pe care îl cunoșteați. Un intern cu care lucrați la spital. O privi pe Catherine. — Știți deja răspunsurile. — V-a drogat, v-a dezbrăcat. V-a legat de pat. V-a terorizat. — Nu văd niciun rost… — V-a violat. Vorbele, deși rostite cu repeziciune, o loviră ca o palmă. Catherine nu spuse nimic. — Și asta nu e tot ce plănuise să facă, continuă Rizzoli. 27

„Doamne, fă-o să se oprească.” — Avea să vă mutileze în cel mai groaznic mod cu putință. La fel cum le mutilase și pe celelalte patru femei din Georgia. Le-a despicat și a distrus exact ceea ce le făcea femei. — Ajunge, rosti Moore. Dar Rizzoli era de neînduplecat. — Vi s-ar fi putut întâmpla și dumneavoastră, dr. Cordell. Catherine își scutură capul. — De ce faceți asta? — Dr. Cordell, nu îmi doresc nimic mai mult decât să-l prind pe acest bărbat, și cred că și dumneata vrei să ne ajuți. Și dumneata ai vrea să împiedicăm să se mai întâmple și altor femei. — Chestia asta nu are nicio legătură cu mine! Andrew Capra e mort. E mort de doi ani. — Da, am citit raportul autopsiei. — Ei bine, pot să vă garantez că e mort, ripostă Catherine. Pentru că eu sunt cea care l-a omorât pe nenorocitul ăla!

28

• PATRU • Moore și Rizzoli stăteau și transpirau în mașină, aparatul de aer condiționat huruind în timp ce răcea aerul. Erau blocați în trafic de zece minute, iar mașina nu se răcorea deloc. — Contribuabilii primesc ceea ce plătesc, grăi Rizzoli. Iar mașina asta e o porcărie. Moore opri aparatul de aer condiționat și deschise fereastra. Mirosul de asfalt încins și de gaze de eșapament năvăli înăuntru. Era deja lac de transpirație. Nu înțelegea cum de putea Rizzoli să stea cu sacoul pe ea; el își dăduse jos jacheta de când plecaseră de la Centrul Medical Pilgrim și fuseseră prinși în valul de căldură. Știa că îi era cald pentru că-i vedea sudoarea lucindu-i pe buza de sus, o buză care probabil că nu fusese niciodată rujată. Rizzoli nu arăta rău, dar, în timp ce alte femei încercau să se aranjeze folosind machiaj sau punându-și cercei în urechi, ea părea hotărâtă să-și reducă puterea de atracție. Purta costume sobre, închise la culoare, care nu se potriveau cu înălțimea ei, iar părul ei părea un pămătuf neîngrijit de bucle negre. Era cine spunea că e, așa că, fie o acceptai așa cum era, fie te puteai duce la naiba. Înțelesese de ce adoptase o asemenea atitudine; probabil că avea nevoie de ea pentru a supraviețui în meseria de polițist. Mai presus de toate, Rizzoli era o supraviețuitoare. Catherine Cordell era și ea, la rândul ei, o supraviețuitoare. Dar dr. Cordell adoptase o altă strategie: retragerea. Distanța. În timpul interogatoriului, avusese senzația că se uită printr-un geam opac, așa de detașată i se păruse. Tocmai acea detașare o enervase pe Rizzoli. — Ceva nu e în regulă cu ea. La capitolul emoții are unele probleme. — E medic la Urgențe. E pregătită să-și păstreze calmul. — E o diferență între calm și răceală. În urmă cu doi ani, a fost legată, violată și aproape golită de intestine. Iar acum e înspăimântător de calmă când vine vorba despre asta. Asta mă face să îmi pun niște întrebări. Moore se opri la lumina roșie a semaforului și începu să privească la șirul de mașini din intersecție. Sudoarea îi picura pe spate. Nu suporta prea bine căldura; îl făcea să fie lent și îl amețea. Abia aștepta sfârșitul verii și puritatea primilor fulgi de nea ai iernii… — Hei, strigă Rizzoli. Asculți ce spun? — Se controlează foarte bine, încuviință el. „Dar nu e de gheață”, se gândi el, amintindu-și cum îi tremurase mâna când îi înapoiase fotografiile celor două femei. 29

Întors la biroul lui, își luă o Cola caldă și reciti articolul publicat în urmă cu două săptămâni în Boston Globe: „Femeile care mânuiesc cuțitul”. Vorbea despre trei femei chirurg din Boston – despre triumfurile și problemele speciale cu care se confruntau în meseria lor. Dintre cele trei fotografii, a lui Cordell era cea mai interesantă. Nu doar pentru că era foarte atractivă; era vorba despre privirea ei, așa de mândră și de directă, încât părea că provoacă aparatul de fotografiat. Acea imagine, la fel ca articolul, întărea impresia că femeia era stăpână pe viața ei. Lăsă articolul și începu să se gândească la cât de greșită putea fi prima impresie. Cât de ușor putea fi mascată durerea de un zâmbet, de o bărbie înălțată. Deschise un dosar. Trase aer în piept și reciti raportul poliției din Savannah despre dr. Andrew Capra. Prima crimă a lui Capra se petrecuse pe când era student în ultimul an la Universitatea Emory din Atlanta. Victima fusese Dora Ciccone, o absolventă în vârstă de douăzeci și doi de ani, al cărei cadavru fusese găsit legat de pat în apartamentul ei din afara campusului. La autopsie, în corp i se găsiseră urme de Rohypnol, care îl ajutase pe individul cu care avusese întâlnire să o violeze. Apartamentul ei nu indica nicio urmă de intrare forțată. Victima îl invitase pe criminal în casă. Imediat după ce fusese drogată, Dora Ciccone fusese legată de pat cu un fir de nailon, iar țipetele îi fuseseră înăbușite cu bandă izolantă. Mai întâi o violase. Apoi o tăiase. Suportase pe viu toată operația. Când terminase extirparea, își luase suvenirul și-i dăduse lovitura de grație: o singură tăietură de-a lungul gâtului, de la stânga la dreapta. Deși poliția recoltase ADN-ul din sperma criminalului, tot nu avea nicio pistă. Investigația era complicată și de faptul că Dora era cunoscută ca o fată petrecăreață, căreia îi plăcea să frecventeze barurile din zonă și care aducea adesea acasă bărbați pe care abia îi cunoscuse. În noaptea în care murise, bărbatul cu care venise acasă era un student la medicină pe nume Andrew Capra. Dar acesta nu intrase în atenția poliției decât după ce alte trei femei fuseseră ucise în Savannah, la trei sute douăzeci de kilometri depărtare. În cele din urmă, crimele încetaseră într-o noapte umedă de iunie. Catherine Cordell, o femeie de treizeci și unu de ani, medicul rezident care conducea Secția de chirurgie de la Spitalul Riverland din Savannah, se speriase când cineva îi ciocănise la ușă. Când deschisese, pe verandă stătea Andrew Capra, unul dintre internii ei de la Chirurgie. La spital, în ziua respectivă, îl mustrase pentru o neglijență pe care o făcuse, și era disperat să afle cum să-și îndrepte greșeala. Putea să intre să vorbească despre asta? 30

Băuseră bere și trecuseră în revistă realizările lui Capra. Toate greșelile pe care le făcuse, toți pacienții care ar fi putut să sufere din cauza neglijenței lui. Nu ocolise deloc adevărul: Capra nu rezista, și nu avea să i se permită să termine cursurile de chirurgie. La un moment dat, Catherine părăsise camera să meargă la baie, apoi se întorsese să continue conversația și să-și termine berea. Când își recăpătase conștiința, era dezbrăcată și legată de pat cu un fir de nailon. Raportul poliției descria, cu niște detalii înfiorătoare, coșmarul care urmase. Fotografiile care i se făcuseră la spital arătau o femeie cu ochii speriați, cu obrajii învinețiți și umflați. Ceea ce se vedea în acele fotografii putea fi rezumat într-un singur cuvânt: victimă. Iar victimă nu era deloc un cuvânt potrivit pentru femeia ciudat de controlată pe care o întâlnise azi. Recitind mărturia lui Cordell, îi putea auzi vocea. Cuvintele nu mai aparțineau unei victime anonime, ci unei femei a cărei față îi era cunoscută. Nu știu cum mi-am eliberat mâna. Am încheietura complet jupuită, așa că trebuie s-o fi tras prin sfoară. Îmi pare rău, dar nu-mi amintesc prea clar. Tot ce știu e că trebuia să mă întind după scalpel. Trebuia să iau scalpelul din tavă. Că trebuia să tai firul înainte să se întoarcă Andrew… Îmi amintesc că m-am rostogolit spre marginea patului. Am căzut pe podea și m-am lovit la cap. Apoi m-am trezit căutând pistolul. E pistolul tatălui meu. După ce a fost ucisă și cea de-a treia victimă din Savannah, a insistat să îl păstrez eu. Îmi amintesc că m-am întins sub pat. Am apucat arma. Îmi amintesc pașii care se apropiau de cameră. Apoi… nu sunt sigură. Poate ca atunci l-am împușcat. Da, cred că asta s-a întâmplat. Mi s-a spus că l-am împușcat de două ori. Cred că este adevărat. Moore făcu o pauză. Raportul balistic confirmase că ambele gloanțe fuseseră trase cu arma înregistrată pe numele tatălui lui Catherine, care fusese găsită jos lângă pat. Testele de sânge efectuate la spital confirmaseră prezența în sânge a Rohypnol-ului, un medicament care cauzează amnezie, așa că era probabil să fi avut probleme cu memoria. Când Cordell fusese adusă la Urgențe, doctorii o descriseseră ca fiind confuză, fie din cauza medicamentului, fie din cauza unei contuzii. Numai o lovitură foarte puternică la cap ar fi avut drept urmări o față așa de vânătă și de umflată. Ea nu-și amintea cum și când primise acea lovitură. Moore își îndreptă atenția spre fotografiile de la locul crimei. Pe podeaua dormitorului, Andrew Capra zăcea fără viață întins pe spate. Fusese împușcat de două ori, o dată în abdomen, o dată în ochi, de fiecare dată de aproape. 31

Cercetă fotografiile mult timp, luând în calcul poziția corpului lui Capra, petele de sânge din jur. Analiză apoi raportul autopsiei. Îl citi de două ori. Se mai uită o dată la fotografia de la locul crimei. „Ceva e în neregulă aici, se gândi. Mărturia lui Cordell nu are sens.” Brusc pe masă îi ateriză un raport. Se uită în sus speriat și o văzu pe Rizzoli. — Te-ai uitat cu atenție pe asta? vru ea să știe. — Ce e? — Raportul despre firul de păr găsit pe marginea rănii Elenei Ortiz. Moore analiză ultima propoziție. Apoi rosti: — Nu am nici cea mai vagă idee ce înseamnă asta. • În 1997, diferitele compartimente ale Departamentului de Poliție din Boston fuseseră mutate sub un singur acoperământ aflat în complexul nou-nouț de la One Schroeder Plaza, din foarte gălăgiosul cartier Roxbury. Când se refereau la noile lor cazemate, polițiștii vorbeau despre „palatul de marmură”, din cauza folosirii în hol, pe suprafețe vaste, a granitului șlefuit. Gluma lor preferată era următoarea: „Lăsați-ne câțiva ani să devastăm locul, și totul va arăta ca acasă”. Schroeder Plaza nu prea semăna cu sediile ponosite ale poliției care apăreau la televizor. Era o clădire strălucitoare și modernă, foarte luminoasă datorită ferestrelor mari și luminatoarelor. Departamentul de omucideri avea podelele acoperite cu covoare și era dotat cu multe calculatoare, putând fi astfel foarte ușor confundat cu biroul unei mari corporații. Ceea ce le plăcea polițiștilor cel mai mult era comunicarea între diferitele departamente polițienești. Ca să ajungă la laboratorul de criminalistică trebuiau doar să meargă până la capătul holului, în aripa stângă a clădirii. La Departamentul de analiză a firelor de păr și a fibrelor textile, Moore și Rizzoli priveau cum Erin Volchko, o doctoriță de la Medicină legală, căuta printre plicurile cu dovezi. — Și nu a trebuit să lucrez decât cu firul ăla de păr, zise Erin. Dar e uimitor cât de multe date poți afla de la un singur fir de păr. În sfârșit, iată-l! Găsise plicul cu numărul cazului Elenei Ortiz, iar acum scotea o lamelă de microscop. — Vă voi arăta cum se vede sub lupă. Cifrele sunt notate în raport. — Cifrele astea? întrebă Rizzoli, uitându-se la șirul lung de coduri notate pe pagină. — Da. Fiecare cod descrie o particularitate diferită a părului, de la culoare și formă, până la trăsăturile microscopice. Firul ăsta de față este A01 – blondînchis. Formele sunt din seria B01. Ondulat, cu diametrul buclei mai mic de optzeci – așa că e aproape drept. Lungimea e de patru centimetri. Din nefericire, 32

firul nostru e în faza telogenă, așa că nu are niciun pic de țesut epitelial lipit de el. — Prin urmare, nu avem ADN-ul. — Întocmai. Telogenul e ultima fază de creștere a firului de păr. Firul a căzut în mod natural, ca urmare a procesului de năpârlire. Cu alte cuvinte, nu a fost smuls. Dacă ar fi existat celule epiteliale la rădăcină, am fi putut folosi nucleele pentru analiza ADN-ului. Însă firul ăsta nu are astfel de celule. Rizzoli și Moore se priviră dezamăgiți. — În schimb, adăugă Erin, avem ceva trăsnet. Nu la fel de bun ca ADN-ul, dar s-ar putea să ajute la tribunal în momentul în care veți găsi un suspect. Păcat că nu avem niciun fir de la cazul Sterling, ca să facem o comparație. Focaliză lentilele microscopului, apoi se dădu la o parte. — Uitați-vă puțin! Aparatul avea două lentile, așa că Moore și Rizzoli putură să examineze lamela în același timp. Ceea ce văzu Moore prin lentilă fu un singur fir pe care erau înșirați niște noduli minusculi. — Ce sunt umflăturile astea mici? întrebă Rizzoli. Asta nu e normal. — Nu numai că e anormal, dar e și ceva rar, adăugă Erin. E o problemă numită Trichorrhexis invaginata, cunoscută și sub numele de „firul de bambus”. Puteți vedea de unde îi vine porecla. Nodulii ăștia mici îl fac să semene cu o tulpină de bambus, nu-i așa? — Ce sunt nodulii? vru să știe Moore. — Sunt imperfecțiuni ale fibrelor de păr. Puncte slabe care permit firului să se îndoaie, formând un fel de minge sau de mufă. Umflăturile astea sunt punctele slabe în care firul s-a strivit de el însuși, alcătuind o protuberanță. — Cum să ajungi să ai așa ceva? întrebă Moore. — Uneori poate rezulta în urma unor acționări prea dese asupra părului. Vopsiri, coafuri permanente, chestii de-astea. Dar, pentru că e mai probabil să avem de-a face cu un suspect bărbat și cum nu văd nicio dovadă de decolorare artificială, sunt înclinată să spun că nu asta e cauza, ci e vorba despre vreo dereglare genetică. — Cum ar fi… — Sindromul Netherton, de exemplu. E o problemă legată de autozomii care afectează producerea keratinei. Asta e o proteină fibroasă foarte puternică găsită în păr și în unghii. De asemenea, se mai află și în țesutul epitelial. — Dacă e o problemă genetică și keratina nu se dezvoltă normal, atunci firul de păr e slăbit? Erin încuviință din cap. — Și nu numai părul e afectat. Persoanele care suferă de sindromul Netherton pot avea și probleme cu pielea. Urticarii și exfolieri. 33

— Căutăm un necunoscut care are probleme serioase cu mătreața? întrebă Rizzoli. — S-ar putea să fie chiar mai mult decât atât. Unii dintre acești pacienți pot suferi și de o formă mai gravă a bolii precum ihtioză. Pielea lor poate să fie atât de uscată, încât arată ca pielea unui aligator. Rizzoli râse. — Deci suntem în căutarea Omului-Reptilă. Asta ar trebui să restrângă sfera de căutare. — Nu neapărat. E vară. — Și? — Căldura și umiditatea pot duce la uscarea pielii. În perioada asta a anului poate arăta perfect normal. Rizzoli și Moore se uitară unul la altul, gândindu-se la același lucru. „Ambele victime au fost ucise în timpul verii.” — Atâta timp cât o să fie cald, probabil că nu se deosebește foarte mult de ceilalți. — E abia iulie, constată Rizzoli. Moore încuviință. — Sezonul lui de vânătoare e abia la început. • Necunoscutul avea un nume. Asistentele de la Urgență îi descoperiseră o bucată din cartea de identitate atașată de inelul cheilor. Îl chema Herman Gwadowski și avea șaizeci și nouă de ani. Catherine stătea în rezerva de la Terapie intensivă a pacientului ei, urmărind cu atenție monitoarele și echipamentul dispus în jurul patului. Pe ecranul osciloscopului, electrocardiograma arăta că ritmul inimii era normal. Tensiunea arterială era 110/70, iar indicii presiunii intravenoase urcau și coborau precum valurile unei mări agitate. Analizând cifrele, operația domnului Gwadowski părea o reușită. „Dar nu se trezește”, se gândi Catherine în timp ce îi inspecta ochiul stâng, apoi pe cel drept cu lanterna în formă de stilou. La aproape optzeci de ore de la operație, pacientul era tot în comă profundă. Se îndreptă și îi urmări mișcările pieptului în ritmul ventilatorului. Reușise săi oprească sângerarea care l-ar fi omorât. Dar ce anume salvase? Un corp cu o inimă vie, dar cu un creier nefuncțional. Auzi o bătaie în geam. Prin fereastra salonului îl văzu făcându-i cu mâna pe partenerul ei de la Chirurgie, dr. Peter Falco; acesta afișa o mină îngrijorată, neobișnuită pe fața lui mereu veselă. Se știe că unii chirurgi au accese de furie în sala de operație. Unii își îmbracă aroganți halatul ca pe niște mantii regale. Alții sunt tehnicieni eficienți, dar 34

extrem de reci, pentru ei pacienții reprezentând doar mașinării mecanice care trebuie reparate. Și apoi era Peter. Haiosul și exuberantul Peter care cânta asurzitor și fals melodiile lui Elvis în sala de operație, care organiza concursuri cu avioane de hârtie în birou și care juca Lego cu pacienții lui de la pediatrie. Era obișnuită să-l vadă pe Peter zâmbind. Când îl văzu încruntându-se prin fereastră, ieși imediat din rezerva pacientului ei. — S-a întâmplat ceva? îl întrebă. — Acum mi-am terminat vizitele. Peter privi tuburile și mașinăriile din jurul patului domnului Gwadowski. — Am auzit că ai salvat de la moarte un individ care a sângerat doisprezece pungi. — Nu știu dacă putem spune că l-am salvat. Se uită la pacient. Totul funcționează, mai puțin materia cenușie. Preț de câteva clipe, nu mai spuseră nimic, amândoi privind pieptul domnului Gwadowski ridicându-se și coborând. — Helen mi-a spus că azi au venit să te vadă doi polițiști, rosti Peter. Probleme? — Nimic important. — Ai uitat să plătești amenzile de parcare? Catherine se strădui să râdă. — Ai ghicit, și contez pe tine să mă scoți din necaz. Părăsiră salonul de la Terapie intensivă și porniră pe hol, slăbănogul Peter mergând legănat cu pași mari alături de ea. În lift, o întrebă: — Totul e în regulă, Catherine? — De ce? Nu par în regulă? — Sincer? Îi analiză fața cu ochii lui albaștri atât de direcți încât se simți invadată. Arăți de parcă ai avea nevoie de un pahar de vin și de o cină în oraș. Ce-ar fi să vii cu mine? — O invitație foarte tentantă. — Dar? — Dar cred că voi sta acasă în seara asta. Peter își duse mâinile la piept, ca și cum ar fi fost rănit mortal. — Lovit din nou! Ia spune-mi, există vreo abordare care să meargă? Zâmbi. — Asta rămâne să descoperi tu. — Dar asta? Mi-a șoptit o vrăbiuță că sâmbătă e ziua ta. Lasă-mă să te iau cu avionul meu. — Nu pot. Sunt de serviciu în ziua aia. — Poți să faci schimb cu Ames. Vorbesc eu cu el. — Peter, știi că nu îmi place să zbor. 35

— Nu-mi spune că ai vreo fobie legată de zbor? — Pur și simplu, nu-mi place să nu dețin controlul. Peter clătină din cap cu o expresie gravă. — Un tip clasic de personalitate a unui chirurg. — Ăsta e un mod drăguț de a spune că sunt rigidă. — Deci nu vom merge la întâlnirea zburătoare? Nu am cum să te fac să te răzgândești? — Nu prea cred. El oftă. — Ei bine, cam astea au fost replicile mele. Mi-am epuizat tot repertoriul. — Știu. Ai început să te cam repeți. — Așa zice și Helen. Catherine fu surprinsă. — Helen îți dă sfaturi despre cum să mă inviți în oraș? — Mi-a zis că nu suportă să urmărească spectacolul patetic al unui bărbat care se lovește cu capul de un zid impenetrabil. Amândoi izbucniră în râs când ieșiră din lift și se îndreptară spre cabinetul lor. Se amuzau ca doi colegi care nu luau în serios acel joc. Rămânând la stadiul în care nu erau implicate niciun fel de sentimente, știau că nu avea nimeni de suferit. Nu era vorba decât despre un mic flirt nevinovat care îi ținea departe de complicații. O invitase în oraș în joacă și tot în joacă ea îl refuzase, tot biroul fiind implicat în gluma lor. Era deja cinci și jumătate, și personalul plecase. Peter se retrase în biroul lui, iar Catherine se duse la ea să-și lase halatul și să-și ia geanta. În timp ce-și punea halatul în cuierul de pe ușă, un gând îi trecu prin minte. Traversă holul și băgă capul pe ușa biroului lui Peter. Analiza niște grafice, cu ochelarii pe nas. Spre deosebire de biroul ei foarte ordonat, al lui Peter era un haos total. Coșul de gunoi era plin cu avioane de hârtie. Cărțile și ziarele medicale erau îngrămădite pe scaune. Unul dintre pereți era acoperit aproape în întregime de un filodendron care părea scăpat de sub control. Îngropate sub munții de hârtii, zăceau diplomele lui Peter: o adeverință a unor studii neabsolvite de inginerie aeronautică la Institutul Tehnologic din Massachusetts, un doctorat în medicină de la Școala Medicală Harvard. — Peter, am o întrebare stupidă… O privi pe deasupra ochelarilor. — Atunci ai venit la omul potrivit. — Ai fost în biroul meu? — Să-mi sun avocatul înainte să răspund? — Haide! Vorbesc serios. El se îndreptă și o privi în ochi. — Nu, n-am intrat. De ce? 36

— Nu contează. Nu e nimic important. Se pregăti să plece și auzi scârțâitul scaunului în timp ce Peter se ridica. — Ce nu e important? o întrebă. — Am un comportament obsesiv-compulsiv, asta-i tot. Mă enervez când lucrurile nu sunt unde ar trebui să fie. — Ca de exemplu? — Halatul meu. Întotdeauna îl atârn pe ușă, dar mereu îl găsesc pe dulapul cu dosare sau pe scaun. Știu că nu umblă nici Helen, nici celelalte secretare. Le-am întrebat. — Probabil că l-a mutat femeia de serviciu. — Și apoi, mă înnebunește faptul că nu-mi găsesc stetoscopul. — Încă nu l-ai găsit? — A trebuit să-l împrumut pe-al asistentei-șefe. Peter se încruntă și se uită prin cameră. — Ei bine, uite-l acolo. Pe raftul bibliotecii. Se duse spre bibliotecă, spre locul unde stetoscopul ei stătea încolăcit lângă o carte. Catherine îl luă din mâna lui fără să zică nimic, holbându-se, ca și cum ar fi fost un obiect extraterestru. Un șarpe negru atârnat de mâna ei. — Hei, ce se întâmplă? Catherine respiră adânc. — Cred că sunt doar obosită. Își puse stetoscopul în buzunarul stâng al halatului – în locul unde îl punea întotdeauna. — Ești sigură că asta e tot? Mai e ceva? — Trebuie să mă duc acasă. Ieși din birou, iar el o urmă pe hol. — Are vreo legătură cu polițiștii aceia? Ascultă, dacă ai vreo problemă… dacă pot să te ajut cu ceva… — Nu am nevoie de niciun fel de ajutor, mulțumesc. Îi răspunsese mai dur decât avusese de gând și imediat îi păru rău. Peter nu merita un asemenea tratament. — Știi, nu m-aș supăra deloc dacă din când în când mi-ai cere ajutorul, îi spuse el încet. Face parte din munca în echipă. Așa fac partenerii. Nu crezi? Nu-i răspunse. Peter se întoarse în biroul lui. — Ne vedem mâine, dimineață. — Peter? — Da? — În legătură cu cei doi polițiști. Motivul pentru care au venit la mine… — Nu trebuie să-mi spui nimic. 37

— Nu, ar trebui. O să te întrebi mereu dacă nu-ți spun acum. Au venit să mă întrebe despre un caz de omucidere. O femeie a fost ucisă joi seara. S-au gândit că poate o cunoșteam. — O cunoșteai? — Nu. A fost o greșeală, asta-i tot. Suspină. Doar o greșeală. • Catherine trase zăvorul, îl auzi scoțând o bufnitură care o liniști, apoi puse lanțul. Încă un zid de apărare în fața nenorocirilor care stăteau la pândă dincolo de pereții locuinței ei. Adăpostită în siguranță în apartamentul ei, își scoase pantofii, își puse poșeta și cheile mașinii pe măsuța din lemn de cireș și merse în șosete pe covorul gros și alb din camera de zi. În apartament era plăcut datorită miracolului numit instalație de aer condiționat. Afară erau treizeci de grade, dar înăuntru, temperatura nu depășea niciodată douăzeci și două de grade vara și nu cobora sub douăzeci iarna. Erau atât de puține lucruri în viață care puteau fi stabilite dinainte, predeterminate, iar ea se străduia din răsputeri să mențină aparența de ordine în viața ei. Alesese acest bloc cu douăsprezece apartamente de pe Commonwealth Avenue pentru că era nou și avea un garaj foarte sigur. Deși nu era la fel de pitoresc precum clădirile istorice din cărămidă roșie din Black Bay, canalizarea și instalațiile electrice nu ridicau problemele de siguranță specifice clădirilor vechi. Catherine nu accepta ușor lipsa siguranței. Apartamentul ei era foarte curat și, cu excepția câtorva pete răzlețe de culoare, alesese să-l mobileze numai în alb. Canapea albă, covoare albe, linoleum alb. Nuanța purității. Neîntinat, virginal. Când ajunse în dormitor, se dezbrăcă, își agăță fusta, puse deoparte bluza pe care avea să o lase la curățătorie. Îmbrăcă niște pantaloni lejeri și o bluză de mătase fără mâneci. Până să intre în bucătărie în picioarele goale, era deja calmă și stăpână pe situație. Nu fusese deloc în apele ei întreaga zi. Vizita celor doi detectivi o neliniștise, și se surprinsese greșind din neatenție. Luase o fișă greșită, notase date greșite pe o diagramă. Fuseseră greșeli minore, asemenea unor unde mici care tulbură în adâncime suprafața liniștită a unei ape. În ultimii doi ani reușise să alunge toate gândurile legate de cele întâmplate în Savannah. Din când în când, fără avertisment, îi mai revenea câte o imagine, la fel de tăioasă ca lama unui cuțit, dar de fiecare dată reușea să scape de ea cu dibăcie, gândindu-se la altceva. Dar în acea zi nu putea evita amintirile. Nu se mai putuse preface că tot ce trăise în Savannah nu se întâmplase niciodată. Simțea linoleumul bucătăriei rece sub tălpile goale. Își prepară un cocktail cu puțină votcă și îl sorbi în timp ce rase parmezanul și tocă roșiile, cepele și ierburile. Nu mâncase de la micul dejun, iar alcoolul îi trecu direct în sânge. Votca îi provoca o amețeală plăcută și anestezică. Loviturile regulate ale cuțitului 38

pe tocător o relaxau, la fel și mirosul busuiocului și al usturoiului proaspăt. Gătitul era o terapie. Dincolo de fereastra bucătăriei, Bostonul era ca un cazan supraîncălzit de mașini blocate în trafic și de spirite inflamate, dar, în interiorul apartamentului, închisă în spatele geamurilor, Catherine căli roșiile în ulei de măsline, își turnă un pahar de Chianti și încălzi o oală de apă în care avea să fiarbă pastele. Aparatul de aer condiționat răspândea cu șuierat aerul rece. Se așeză pe canapea cu pastele, salata și vinul în față și mâncă, ascultând acordurile lui Debussy îngânate de CD-Player. În ciuda faptului că îi era foame și se ocupase cu grijă de pregătirea mesei, totul părea lipsit de gust. Se strădui să mănânce, dar fiecare îmbucătură îi rămânea în gât, de parcă ar fi înghițit ceva compact și lipicios. Nici măcar după ce bău al doilea pahar de vin nu reuși să scape de nodul din gât. Lăsă furculița deoparte și își privi cina din care ciugulise puțin. Muzica creștea în intensitate, și se năpusti asupra ei în valuri. Își acoperi fața cu mâinile. La început nu scoase niciun sunet. Era ca și cum suferința ei fusese închisă pentru prea mult timp, iar lacătul fusese pus pentru totdeauna. Slobozi însă un scâncet ascuțit, cel mai subțire dintre sunete. Respiră sincopat și izbucni în plâns, ca și cum întreaga durere acumulată în doi ani începuse să se elibereze toată deodată. Violența emoțiilor o sperie, pentru că nu le putea ține în frâu, pentru că nu-și dăduse seama cât de adânci erau rănile și pentru că nu știa dacă aveau să se vindece vreodată. Plânse până i se uscă gâtul și începu să gâfâie spasmodic, suspinele ei rămânând închise ermetic între pereții apartamentului. În cele din urmă, secătuită de lacrimi, se întinse pe canapea și se cufundă de îndată într-un somn adânc și agitat. Se trezi brusc în întuneric. Inima îi bătea cu putere, bluza îi era îmbibată cu sudoare. Se auzise un zgomot? Se spărsese un geam, se auzeau pași? Asta o speriase și o trezise oare din somnul acela atât de adânc? Nu îndrăznea să schițeze vreun gest, de teamă să nu piardă zgomotul care avea să-l dea de gol pe intrus. Prin fereastră străluceau lumini mișcătoare, farurile unei mașini în trecere. Camera se lumină pentru scurt timp, apoi se cufundă din nou în întuneric. Ascultă șuieratul aerului rece eliberat de ventilator, huruitul frigiderului din bucătărie. Nimic ciudat. Nimic care să explice teroarea chinuitoare. Se ridică în capul oaselor, își luă inima în dinți și aprinse veioza. Grozăviile pe care și le închipuise se risipiră imediat în strălucirea caldă a luminii. Se ridică de pe canapea și începu să se plimbe din cameră în cameră; aprinse luminile, se uită în debarale. Gândind rațional, știa că nu era niciun intrus, că locuința ei, cu un sistem de alarmă sofisticat, cu zăvoarele solide, cu ferestrele ferecate, era mai bine protejată decât oricare altă casă. Dar, cu toate astea, nu se liniști până când 39

nu își încheie ritualul, până ce nu verifică fiecare ungher întunecat. Abia când se asigură că spațiul intim nu îi fusese violat, își permise să răsufle din nou ușurată. Era zece și jumătate. Miercuri. „Trebuie să vorbesc cu cineva. În seara asta nu pot să mă descurc singură.” Se așeză la birou, își deschise calculatorul și privi ecranul. Acea grămadă de chestii electronice, de fire și de material plastic era colacul ei de salvare, singurul loc în care putea găsi alinare, singurul loc sigur în care își putea vărsa oful. Își tastă ID-ul, CCORD, intră pe internet și din câteva clicuri și două-trei cuvinte tastate, începu să navigheze spre camera secretă de chat numită simplu: „ajutor pentru femei”. Vreo șase ID-uri cunoscute erau deja acolo. Femei fără față, fără nume, toate retrase în raiul anonim și sigur al spațiului virtual. Stătu câteva clipe privind mesajele rulând pe ecranul calculatorului. În mintea ei, părea că aude vocile rănite ale unor femei pe care nu le întâlnise niciodată în realitate. LAURIE45: Și atunci ce ai făcut? VOTIVE: I-am spus că nu sunt pregătită. Încă îmi mai aminteam. Iam spus că dacă ține la mine, va mai aștepta. HBREAKER: Bravo ție! WINKY98: Nu-l lăsa să te preseze. LAURIE45: Cum a reacționat? VOTIVE: A zis că ar fi cazul SĂ-MI REVIN. De parcă aș fi fricoasă, sau ceva de genul ăsta. WINKY98: Bărbații ar trebui să fie violați!!! HBREAKER: Mie mi-a luat doi ani până să mă simt pregătită. LAURIE45: Mie mai mult de un an. WINKY98: Tipii ăștia nu se gândesc decât la penisul lor. Asta înseamnă totul pentru ei. Nu vor decât să-și satisfacă CHESTIA aia. LAURIE45: Au! Ești nervoasă în seara asta, Wink. WINKY98: Poate că sunt. Uneori cred că Lorena Bobbitt are dreptate. HBREAKER: Wink își scoate ghearele! VOTIVE: Nu cred că vrea să mai aștepte. Cred că mă va părăsi. WINKY98: Meriți să te aștepte. O MERIȚI! Trecură câteva secunde, timp în care ecranul rămase fără mesaje. Apoi: LAURIE45: Bună, CCORD. Mă bucur că te-ai întors. Catherine tastă. 40

CCORD: Văd că iar vorbim despre bărbați. LAURIE45: Da. Cum se face că niciodată nu putem renunța la subiectul ăsta răsuflat? VOTIVE: Pentru că ei sunt cei care ne rănesc. Mai urmă o pauză lungă. Catherine trase aer în piept și tastă. CCORD: Am avut o zi proastă. LAURIE45: Spune-ne, CC. Ce s-a întâmplat? Aproape că auzea prin eter murmurul vocilor femeilor, blând, calmant. CCORD: În seara asta am avut un atac de panică. Sunt aici, încuiată în casa mea, unde nu mă poate atinge nimeni, și, cu toate astea, îmi este frică. WINKY98: Nu-l lăsa pe el să câștige. Nu-l lăsa să te transforme în prizoniera lui. CCORD: E prea târziu. Deja m-am transformat într-o prizonieră. Pentru că mi-am dat seama de ceva îngrozitor în seara asta. WINKY98: Ce anume? CCORD: Răul nu moare. Nu moare niciodată. Ia doar o nouă față, un nume nou. Pentru că am fost atinse de el o dată, asta nu înseamnă că devenim imune și nu mai putem fi rănite niciodată. Fulgerul poate să lovească de două ori. Nimeni nu mai tastă nimic. Nu răspunse nimeni. „Nu contează cât de grijulii suntem, răul știe unde locuim. Știe cum să ne găsească”, gândi Catherine. O picătură de sudoare îi alunecă pe spate. „Și îl simt acum. Apropiindu-se.” • Nina Peyton nu merge nicăieri, nu se întâlnește cu nimeni. N-a mai mers la muncă de câteva săptămâni. Azi am sunat la biroul ei din Brookline, unde lucrează ca reprezentant de vânzări, iar colega ei mi-a răspuns că nu știe când se va întoarce la lucru. E ca un animal rănit, ascunsă în peștera ei, speriată să facă chiar și un pas afară în noapte. Știe ce îi rezervă noaptea, pentru că a fost atinsă de răul ei, și chiar și acum îl simte infiltrându-se ca niște vapori prin pereții casei. Draperiile sunt trase bine, dar țesătura e subțire, și o văd cum se mișcă înăuntru. Silueta pare amețită, are mâinile strânse la piept, iar corpul pare să i se fi ghemuit. În timp ce se plimbă prin cameră, mișcările îi sunt smucite și mecanice. 41

Verifică încuietorile ușilor, zăvoarele ferestrelor. Încearcă să se pună la adăpost de întuneric. Probabil că e sufocant în casa aia mică. Noaptea pare că degajă aburi, iar ea nu are aparate de aer condiționat la niciuna dintre ferestre. Toată seara a stat înăuntru, cu geamul închis, în ciuda căldurii. Mi-o închipui sclipind de sudoare, suferind de căldură pe timpul zilei fierbinți și al nopții, disperată să lase să intre aerul curat, dar îngrozită că ar putea să pătrundă și altceva. Trece din nou prin dreptul ferestrei. Zăbovește, încadrată de dreptunghiul de lumină. Brusc, trage draperiile și se întinde să desfacă zăvoarele. Deschide fereastra. Stă în fața ei, respirând aer curat. În sfârșit, s-a predat în fața bestiei. Nu e nimic mai incitant pentru un vânător decât mirosul prăzii rănite. Aproape că îl simt plutind în aer, mirosul unui animal însângerat. Cum ea respiră aerul nopții, așa îi respir eu mirosul. Frica ei. Inima îmi bate mai puternic. Întind mâna spre geantă, ca să-mi mângâi instrumentele. Chiar și oțelul îmi pare cald la atingere. Închide fereastra cu zgomot. Câteva guri lacome de aer proaspăt este tot ce își permite, iar acum se retrage în mizeria căsuței ei sufocante. După o vreme, dezamăgit, mă îndepărtez, lăsând-o să asudeze toată noaptea în dormitorul ei ca un cuptor. Mâine au zis că o să fie și mai cald.

42

• CINCI • — Necunoscutul nostru e un adevărat piquerist, spuse dr. Lawrence Zucker. Folosește cuțitul ca să obțină în mod indirect eliberarea sexuală. Piquerismul presupune înjunghierea sau tăierea, o mișcare repetată de a penetra pielea cu un obiect ascuțit. Cuțitul e un simbol falic – un substitut pentru organul sexual masculin. În loc să realizeze un act sexual normal, făptașul obține eliberarea sexuală prin torturarea victimei. Puterea îl excită. Puterea deplină, asupra vieții și asupra morții. Jane Rizzoli nu se speria așa ușor, dar dr. Zucker îi dădea fiori. Părea un John Malkovich palid și mătăhălos, cu o voce șoptită aproape feminină. În vreme ce vorbea, degetele i se mișcau cu o eleganță șerpuită. Nu era polițist, ci un psiholog criminalist de la Universitatea Northeastern, un consultant al Departamentului de Poliție din Boston. Rizzoli mai lucrase cu el la un caz de omucidere, și o speriase. Nu era doar fizionomia lui, ci și modul în care se furișa atât de bine în mintea agresorului și plăcerea evidentă pe care o simțea în vreme ce cutreiera prin locurile acelea satanice. Se bucura de călătorie. Aproape că îi putea auzi în voce murmurul subliminal al emoției. Se uita la ceilalți patru detectivi din sala de conferințe și se întrebă dacă mai era vreunul îngrozit de acel individ ciudat, dar nu văzu decât niște fețe obosite și obraji nebărbieriți de o zi. Toți erau extenuați. Ea însăși abia dacă reușise să doarmă patru ore. Se trezise pe întuneric, înainte de ivirea zorilor, cu mintea rătăcită în timp ce prin fața ochilor i se derula un caleidoscop de imagini și de voci. Absorbise cazul Elenei Ortiz atât de adânc în subconștient, încât, în visele ei, ea și victima purtau tot felul de discuții, toate lipsite de logică. Nu era vorba despre revelații supranaturale, nici despre indicii transmise de dincolo de mormânt, erau doar imagini generate de activitatea celulelor nervoase. Cu toate astea, Rizzoli crezuse că acel vis avea o semnificație. Îi spunea cât de mult însemna cazul Elenei Ortiz pentru ea. Faptul că era detectiv-șef într-un caz atât de mediatizat era ca și cum ar fi mers pe sârmă la mare înălțime fără să aibă plasă dedesubt. Prinzi criminalul, toată lumea te va aplauda. O dai în bară, o lume întreagă te va vedea prăbușindu-te. Cazul devenise foarte mediatizat. Cu două zile în urmă, pe prima pagină a tabloidului local apăruse următorul titlu: „Chirurgul taie din nou”. Mulțumită ziarului Boston Herald, necunoscutul lor avea propria poreclă pe care o foloseau chiar și polițiștii. Chirurgul. 43

Doamne, cât așteptase să preia un caz atât de important! Era gata să-și asume riscul: fie se înălța, fie se prăbușea, în funcție de meritele ei. În urmă cu o săptămână, când intrase în apartamentul Elenei Ortiz în calitate de detectiv-șef, știuse din prima clipă că avea să fie cazul carierei ei, și era nerăbdătoare să demonstreze ce poate. Cât de repede se schimbă lucrurile. Într-o singură zi, cazul ei se transformase într-unul de maximă importanță, condus de șeful departamentului, locotenentul Marquette. Cazul Elenei Ortiz fusese grupat cu cel al Dianei Sterling, iar echipa se mărise la cinci detectivi, plus Marquette: Rizzoli și partenerul ei, Barry Frost; Moore și partenerul lui scund și gras, Jerry Sleeper; și un al cincilea detectiv, Darren Crowe. Rizzoli era singura femeie din echipă; de fapt, era singura femeie din tot Departamentul de omucideri, iar unii nu o lăsau niciodată să uite asta. Se înțelesese bine cu Barry Frost, deși era atât de iritant cu voioșia lui. Jerry Sleeper era prea flegmatic ca să se lase enervat de cineva sau să enerveze. În ceea ce-l privește pe Moore – ei bine, în ciuda rezervelor ei de la început, începuse să-l placă și să-l respecte cu adevărat pentru munca lui atât de sistematică și de liniștită. Cel mai important lucru era că și el o respecta pe ea. De fiecare dată când vorbea, știa că Moore o asculta. Nu, cel cu care avea probleme era cel de-al cincilea polițist al echipei, Darren Crowe. Probleme grave. Stătea la celălalt capăt al mesei, fața lui tăbăcită afișând același zâmbet superior. Crescuse alături de tipi ca el. Indivizi musculoși cu multe iubite. Foarte încrezuți. Ea și Crowe se disprețuiau reciproc. Se împărțiră foi de hârtie. Rizzoli luă o copie și văzu că era portretul-robot pe care tocmai îl făcuse dr. Zucker. — Știu că unii dintre voi cred că meseria mea e un fel de hocus-pocus, îi anunță Zucker. Așa că lăsați-mă să vă explic raționamentul meu. Se știu următoarele lucruri despre suspectul nostru necunoscut. Intră în casa victimei printr-o fereastră deschisă. Face asta în orele târzii ale nopții, între douăsprezece și două noaptea. Își surprinde victima în pat. O imobilizează imediat cu cloroform. Îi scoate hainele. O leagă de pat folosind bandă adezivă pe care o înfășoară în jurul încheieturilor mâinilor și ale gleznelor. Întărește legăturile cu sfori legate în jurul coapselor și al mijlocului. În cele din urmă îi pune bandă și pe gură. Astfel obține controlul deplin. Când victima se trezește la scurt timp după, nu se poate mișca, nu poate țipa. E ca și cum ar fi paralizată, dar, cu toate astea, e trează și conștientă de tot ce i se va întâmpla în continuare. Iar ce urmează e cu siguranță cel mai groaznic coșmar pe care îl poate avea cineva. Vocea lui Zucker devenise monotonă. Cu cât detaliile începeau să fie mai grotești, cu atât vorbea mai încet, așa că toți păreau că se apleacă înainte, agățându-se de cuvintele lui. 44

— Necunoscutul începe să taie, continuă Zucker. După cum arată raportul autopsiei, nu se grăbește deloc. E meticulos. Taie în partea de jos a abdomenului, strat cu strat. Mai întâi pielea, apoi stratul subcutanat, fascia, mușchiul. Folosește catgutul ca să oprească sângerarea. Identifică și extirpă doar organul pe care îl vrea. Nimic mai mult. Iar ceea ce vrea el este uterul. Zucker se uită în jurul lui, urmărindu-le reacțiile. Privirea îi căzu pe Rizzoli, singurul polițist din încăpere care deținea organul despre care vorbea. Ea îi susținu privirea cu ură, conștientă de faptul că își concentrase atenția asupra ei pentru că era femeie. O întrebă: — Ce ne spune asta despre el, detectiv Rizzoli? — Că urăște femeile, răspunse ea. Le extirpă singurul lucru care le face femei. Bărbatul încuviință, iar zâmbetul lui o făcu să tremure. — Asta i-a făcut Jack Spintecătorul lui Annie Chapman. Luându-i uterul, își defeminizează victima. Îi fură puterea. Nu se atinge de bijuterii sau de bani. Nu vrea decât un lucru, și, odată ce a obținut acest suvenir, poate să își ducă treaba la bun sfârșit. Dar, mai înainte de emoția finală, urmează o pauză. Autopsia ambelor victime arată că aici se oprește. Poate că trece cam o oră, vreme în care victima continuă să sângereze lent. Rana se umple de sânge. Ce face el în timpul ăsta? — Se autosatisface, zise încet Moore. — Vrei să spui că se masturbează? întrebă Darren Crowe cu vulgaritatea lui obișnuită. — Nu există nicio urmă de ejaculare la niciunul dintre locurile crimelor, sublinie Rizzoli. Crowe îi întoarse o privire care părea că spune: „Ce deșteaptă ești tu!” — Absența e-ja-cu-lă-rii, zise el sarcastic, subliniind fiecare silabă, nu exclude masturbarea. — Nu cred că se masturbează, întrerupse Zucker. Necunoscutul ăsta nu și-ar pierde controlul într-un loc nefamiliar. Cred că așteaptă până ajunge într-un loc sigur ca să se elibereze. Toate lucrurile de la locul crimei scot în evidență controlul. Când trece la actul final, o face cu încredere și cu autoritate. Taie gâtul victimei cu o singură crestătură adâncă. Iar apoi îndeplinește un ultim ritual. Zucker se întinse spre servieta lui și scoase două fotografii de la locul crimei, pe care le așeză pe masă. Una era din dormitorul Dianei Sterling, cealaltă din al Elenei Ortiz. — Le împachetează foarte meticulos pijamalele și le pune lângă cadavru. Știm că împachetarea a fost făcută după omor, pentru că petele de sânge au fost găsite în partea dinăuntru a hainelor. — De ce face asta? întreba Frost. Ce înseamnă asta? — Iarăși control, răspunse Rizzoli. Zucker încuviință. 45

— Parțial. Odată cu ritualul asta, demonstrează că el controlează toată scena. Dar, în același timp, ritualul îl controlează pe el. E un impuls căruia îi e imposibil să-i reziste. — Ce se întâmplă dacă e împiedicat să-l mai îndeplinească? vru să știe Frost. Să zicem că e întrerupt și nu-l mai poate termina? — Va fi frustrat și furios. Se poate simți constrâns să meargă să-și caute imediat o nouă victimă. Dar, până acum, a reușit întotdeauna să-și îndeplinească ritualul. Și fiecare crimă a fost îndeajuns de satisfăcătoare ca să-l mulțumească pentru perioade mari de timp. Zucker privi prin încăpere. — Ăsta e cel mai rău tip de criminal cu care ne putem confrunta. A așteptat să treacă un an de la un atac la altul – lucru extrem de rar. Asta înseamnă că poate să reziste luni întregi până la următoarea vânătoare. Am putea obosi căutând, în timp ce el ar putea sta liniștit așteptând până la următoarea crimă. E grijuliu. E organizat. Dacă va lăsa urme, vor fi foarte puține. Se uită la Moore, căutând aprobare. — În niciunul din cazuri nu avem amprente, nici ADN, confirmă Moore. Tot ce avem este un singur fir de păr găsit pe rana lui Ortiz. Și câteva fibre de poliester de culoare închisă pe rama ferestrei. — Cred că nu ai găsit nici martori. — Am avut o mie trei sute de audieri în cazul Sterling. În ceea ce privește cazul Ortiz, până acum am avut o sută optzeci. Nimeni nu l-a văzut pe intrus. Nimeni nu știa că stătea la pândă. — Am avut trei mărturisiri, adăugă Crowe. Toți treceau prin zonă. Le-am luat depozițiile și le-am dat drumul. Râse. Niște țicniți. — Suspectul nostru nu e nebun, reluă Zucker. Bănuiesc că pare perfect normal. Cred e un bărbat alb cu vârsta cuprinsă între douăzeci și cinci și treizeci și cinci de ani. Îngrijit, cu o inteligență peste medie. Cu siguranță a absolvit un liceu, poate și o facultate, sau chiar mai mult. Cele două locuri ale crimei sunt la mai bine de o mie șase sute de metri distanță unul de altul, iar crimele s-au petrecut noaptea la o oră când nu prea se circulă cu mijloacele de transport în comun. Deci conduce o mașină, una curată și bine întreținută. Probabil că nu e înregistrat nicăieri cu nicio problemă mentală, dar poate are un dosar penal pentru furt sau voaierism de pe vremea când era tânăr. Dacă lucrează, trebuie să aibă o slujbă care implică atât inteligență, cât și meticulozitate. Știm că plănuiește totul pentru că are mereu cu el trusa pe care o folosește la omoruri – scalpel, catgut, bandă adezivă, cloroform, plus un fel de container în care să-și ducă suvenirul acasă. Poate fi ceva simplu, ca o geantă cu fermoar. Lucrează într-un domeniu în care e nevoie să fii atent la detalii. De vreme ce, evident, are cunoștințe anatomice și îndemânare chirurgicală, putem să avem de-a face cu cineva care lucrează în domeniul medical. 46

Rizzoli și Moore se uitară unul la celălalt, amândoi gândindu-se la același lucru: „Probabil că în Boston sunt mai mulți doctori pe cap de locuitori decât oriunde în lume”. — Pentru că e inteligent, continuă Zucker, știe că ținem sub observație locurile crimelor. Și va rezista tentației de a se întoarce. Dar tentația e acolo, așa că merită să mai supraveghem locuința lui Ortiz, cel puțin pentru o vreme. De asemenea, e suficient de inteligent să nu-și aleagă victimele din vecinătatea cartierului lui. E mai degrabă ceea ce noi numim „un navetist”, decât „un prădător”. Merge să vâneze în afara cartierului în care locuiește. Până nu vom avea mai multe puncte de referință cu care să putem lucra, nu mă pot pronunța asupra zonei căreia îi aparține. Nu pot să indic care sunt zonele orașului spre care ar trebui să ne concentrăm atenția. — Cam de câte puncte de referință aveți nevoie? întrebă Rizzoli. — De cel puțin cinci. — Adică avem nevoie de cinci crime? — Programul de stabilire a țintei geografice preferate de criminal pe care îl folosesc eu are nevoie de cinci ca să dea un rezultat valid. L-am folosit și cu minimum patru, și uneori poți prevedea unde se află locuința criminalului, dar nu e întotdeauna sigur. Trebuie să știm mai multe despre mișcările lui. Unde lucrează, care sunt zonele pe care le frecventează. Orice criminal acționează întro anumită zonă pe care o consideră sigură. Sunt asemenea prădătorilor carnivori. Au propriul teritoriu, propriile locuri unde își găsesc prada. Zucker se uită pe rând la fețele neimpresionate ale detectivilor așezați în jurul mesei. — Încă nu știm destule despre individul ăsta încât să putem face niște predicții. Așa că trebuie să ne concentrăm asupra victimelor. Cine sunt și de ce le-a ales. Zucker căută în servietă și scoase două dosare, unul pe care scria „Sterling” și altul pe care scria „Ortiz”. Le arătă douăsprezece fotografii pe care le împrăștie pe masă. Erau imagini cu cele două femei de când erau în viață, unele dintre ele, chiar de pe vremea când erau mici. — Pe unele dintre fotografiile astea nu le-ați văzut. Am rugat familiile să mi le pună la dispoziție, doar ca să ne facem o imagine despre trecutul acestor femei. Uitați-vă la fețele lor! Încercați să vă dați seama ce fel de oameni erau. De ce le-a ales individul nostru. Unde le-a văzut? Ce anume i-a atras atenția? Râsul lor? Zâmbetul? Felul în care se plimbau pe stradă? Începu să citească de pe o foaie. — Diana Sterling, treizeci de ani. Blondă, ochi albaștri. 1,73 m, 56 de kilograme. Ocupația: agent turistic. Loc de muncă: Newbury Street. Locuința: Marlborough Street în Back Bay. A absolvit Smith College. Părinții sunt 47

amândoi avocați și locuiesc într-o casă de două milioane de dolari în Connecticut. Iubiți: niciunul la data decesului. Lăsă jos foaia și luă alta. — Elena Ortiz, douăzeci și doi de ani. Hispanică. Păr negru, ochi căprui. 1,58 m, 47 de kilograme. Ocupația: vânzătoare la o florărie a familiei în South End. Locuința: un apartament în South End. Educația: absolventă de liceu. A locuit toată viața în Boston. Iubiți: niciunul la data decesului. Ridică privirea. — Două femei care locuiau în același oraș, dar care se mișcau în lumi complet diferite. Își făceau cumpărăturile din magazine diferite, mâncau în restaurante diferite și nu aveau niciun prieten comun. Cum le găsește individul nostru? Unde le găsește? Nu numai că sunt diferite, dar se deosebesc și de victimele tipice unor crime pasionale. Majoritatea criminalilor atacă membrii vulnerabili ai societății. Prostituate sau autostopiști. Ca orice prădător carnivor, hăituiesc animalul de la marginea cirezii. Atunci de ce le-a ales pe ele două? Zucker clătină din cap. — Nu știu. Rizzoli privi fotografiile de pe masă, și atenția îi fu atrasă de una în care apărea Diana Sterling. Înfățișa o tânără veselă, proaspăt absolventă la Smith College, care-și purta tichia și roba de sărbătoare. Fata de aur. Oare cum era să fii fata de aur? Rizzoli ar fi vrut să știe. Nu avea nici cea mai vagă idee. Crescuse ca sora disprețuită a doi frați îngrozitor de frumoși, băiețoiul disperat care nu voia decât să se integreze în grup. Cu siguranță, Diana Sterling, cu pomeții ei aristocratici și cu gâtul ei de lebădă, nu știuse niciodată cum era să fii înlăturat, exclus. Nu știuse niciodată ce însemna să fii ignorat. Privirea lui Rizzoli zăbovi asupra pandantivului de aur care atârna la gâtul Dianei Sterling. Ridică fotografia și o privi cu atenție. Cu inima bătându-i cu putere, se uită în jur să vadă dacă mai remarcase cineva ceea ce văzuse ea, dar nimeni nu se uita la ea sau la fotografii; toți erau atenți la dr. Zucker. Tocmai desfășura o hartă a Bostonului. Peste rețeaua străzilor orașului hașurase două zone, una în Back Bay, cealaltă demarcând South End. — Astea sunt zonele de activitate ale celor două victime. Cartierele în care au locuit și în care au lucrat. Fiecare dintre noi tindem să ne ducem viața de toate zilele în zone familiare. Printre cei care alcătuiesc profiluri circulă o vorbă: „Mergem acolo unde cunoaștem și cunoaștem de acolo de unde mergem”. Asta-i adevărat atât pentru victime, cât și pentru agresori. Pe harta asta puteți vedea cele două lumi diferite în care locuiau cele două femei. Nu există nicio suprapunere. Niciun punct sau un nod în care viețile lor să se intersecteze. Asta mă intrigă cel mai mult. Asta e cheia investigației. Care este legătura dintre Sterling și Ortiz?

48

Privirea lui Rizzoli căzu din nou pe fotografie. Pe pandantivul de aur care atârna la gâtul Dianei. „Poate mă înșel. Nu pot să spun nimic înainte să fiu sigură, altfel îi voi oferi lui Darren Crowe încă un motiv ca să mă ridiculizeze.” — Ești conștient că mai există o piesă la cazul ăsta? întrebă Moore. Dr. Catherine Cordell. Zucker încuviință. — Victima care a supraviețuit la Savannah. — Anumite detalii despre crimele lui Andrew Capra nu au fost niciodată făcute publice. Folosirea suturii de tip catgut. Împăturirea pijamalelor victimelor. Cu toate astea, individul nostru le repetă. — Criminalii comunică unii cu alții, să știi. E un fel de frăție, de organizație ciudată. — Capra e mort de doi ani. Nu mai poate comunica cu nimeni. — Dar, cât a fost viu, se poate să fi împărtășit toate detaliile înspăimântătoare individului nostru. Sper ca asta să fie explicația. Pentru că alternativa este și mai alarmantă. — Că făptașul a avut acces la rapoartele poliției din Savannah, completă Moore. Zucker încuviință. — Ceea ce ar însemna că face parte din forțele de ordine. Liniștea se lăsă peste încăpere. Rizzoli nu-și putu stăpâni pornirea de a-și privi colegii – toți bărbați. Se gândi la genul de bărbat care e atras de munca de la poliție. La genul de bărbat care iubește puterea și autoritatea, arma și insigna. Șansa de a-i controla pe alții. „Exact lucrurile după care tânjește criminalul nostru.” • Când întâlnirea luă sfârșit, Rizzoli așteptă să părăsească și ceilalți detectivi sala de conferințe și se apropie de dr. Zucker. Îl întrebă: — Pot să păstrez fotografia asta? — Pot să întreb de ce? — O bănuială. Zucker îi adresă un zâmbet înfiorător a la John Malkovich. — Mi-o împărtășești și mie? — Nu-mi împărtășesc bănuielile. — Aduce ghinion? — Îmi apăr teritoriul. — E o investigație în echipă. — Ciudat lucru munca asta de echipă. De fiecare dată când îmi împărtășesc bănuielile, altcineva primește laurii. Cu fotografia în mână, părăsi camera, dar imediat regretă ultimul comentariu. Toată ziua fusese irascibilă din cauza colegilor ei bărbați, din cauza aluziilor și a 49

ofenselor, care, adunate, duseseră la disprețul pe care îl simțea în acel moment. Ultima picătură fusese întrevederea pe care ea și Darren Crowe o avuseseră cu vecinul Elenei Ortiz. În mod repetat, Crowe o întrerupsese ca să pună întrebările lui. Când îl chemase afară din cameră și-i atrăsese atenția asupra acelui comportament, el îi aruncase jignirea obișnuită: „Cred că e perioada aia a lunii”. Nu, avea să-și țină bănuielile pentru ea. Dacă nu se potriveau, atunci nimeni nu avea s-o ridiculizeze. Și, dacă dădeau roade, atunci avea să primească aprecierile pe drept. Se întoarse la biroul ei și se așeză pentru a se uita cu mai multă atenție la fotografia de absolvire a Dianei Sterling. Vru să își ia lupa când brusc se uită la sticla de apă minerală pe care o ținea întotdeauna pe birou și luă foc când văzu ce fusese îndesat înăuntru. „Nu reacționa, se gândi. Nu-i lăsa să vadă că te-au atins.” Ignoră sticla de apă și obiectul dezgustător pe care îl conținea și se uită prin lupă la gâtul Dianei Sterling. În încăpere era o liniște neobișnuită. Aproape că simțea privirea lui Darren Crowe care aștepta s-o vadă cum izbucnește. „N-o să vezi așa ceva, boule. De data asta o să-mi păstrez calmul.” Se concentră asupra lănțișorului Dianei Sterling. Aproape că trecuse cu vederea acel detaliu, pentru că, într-o primă fază, ceea ce îi atrăsese atenția fusese fața ei, pomeții superbi, arcuirea delicată a sprâncenelor. Analiză cele două pandantive care atârnau de lanțul subțire. Unul din ele avea forma unui lacăt; celălalt era o cheie mică. „Cheia către inima ei”, se gândi Rizzoli. Căută dosarele de pe birou și găsi fotografii de la locul crimei Elenei Ortiz. Cu ajutorul lupei, studie un prim-plan cu bustul victimei. Prin stratul de sânge închegat de pe gât, abia putea zări linia unui lanț de aur; cele două pandantive se vedeau vag. Puse mâna pe telefon și formă numărul biroului din Maine. — Dr. Tierney nu va fi aici în după-amiaza asta, răspunse secretara. Pot să vă ajut cu ceva? — E ceva legat de o autopsie pe care a făcut-o vinerea trecută. Elena Ortiz. — Da? — Victima purta o bijuterie când a fost adusă la morgă. O mai aveți? — Așteptați un moment să verific. Rizzoli așteptă, bătând ușor cu creionul în birou. Sticla de apă era acolo chiar în fața ei, dar continua cu îndârjire să o ignore. Furia îi fusese înlocuită de emoție, de adrenalina vânătorii. — Detectiv Rizzoli? — Da. — Obiectele personale au fost revendicate de familie. O pereche de cercei bobițe din aur, un lănțișor și un inel. — Cine a semnat pentru ele? 50

— Anna Garcia, sora victimei. — Mulțumesc. Rizzoli închise și se uită la ceas. Anna Garcia locuia tocmai în Danvers. Asta însemna să intre în trafic la ora asta de vârf… Moore o întrebă: — Știi unde e Frost? Rizzoli ridică privirea speriată și-l văzu stând lângă biroul ei. — Nu, nu știu. — N-a fost pe-aici? — Nu-l țin legat în lanț. Urmă o pauză. Apoi el o întrebă: — Ce e asta? — Sunt fotografii de la locul crimei lui Ortiz. — Nu. Chestia din sticlă. Se uită din nou la el și-l văzu încruntându-se. — Cu ce seamănă? E o porcărie de tampon. Cineva de pe aici are un simț al umorului extrem de rafinat. Se uită cu subînțeles spre Darren Crowe, care-și reprimă un chicot și se întoarse cu spatele. — O să am eu grijă de asta, zise Moore și apucă sticla. — Hei. Hei! La naiba, Moore. Las-o baltă! Moore intră în biroul locotenentului Marquette. Prin geamul despărțitor Rizzoli îl văzu punând sticla cu tamponul respectiv pe biroul lui Marquette. Acesta se întoarse și se uită în direcția ei. „Iar o luăm de la capăt. Iarăși vor spune că nenorocita nu știe să aprecieze o farsă.” Își apucă poșeta, adună fotografiile și ieși din departament. Aproape că ajunsese la lifturi, când Moore o strigă: — Rizzoli? — Nu mai lupta tu în locul meu, bine? țipă la el. — Tu nu luptai. Doar stăteai cu… chestia aia pe birou. — Tampon. Poți să pronunți cuvântul clar și tare? — De ce ești furioasă pe mine? Încerc să-ți asigur spatele. — Uite ce e, Sfinte Thomas, așa stau lucrurile pentru femei în lumea reală. Fac plângere, tot eu o să am de suferit. O să-mi apară o notă în dosarul meu personal. Nu se descurcă prea bine cu băieții. Dacă mai fac o altă plângere, reputația mea e terminată. Plângăcioasa de Rizzoli. Rizzoli cea fricoasă. — Dacă nu depui plângere, îi lași să câștige. — Am încercat să fac și cum spui tu. Nu merge. Așa că nu-mi mai face nicio favoare, bine? Își azvârli poșeta pe umăr și intră în lift. 51

În secunda în care ușa se închise în urma ei, își dori să-și fi putut retrage toate vorbele. Moore nu merita o muștruluială. Fusese întotdeauna politicos, un cavaler, dar ea, în furia ei, îi aruncase în față porecla care circula în departament. Sfântul Thomas. Polițistul care nu sărea niciodată calul, care nu înjura și care nuși pierdea calmul. Dar, dincolo de asta, erau lucrurile triste din viața lui personală. În urmă cu doi ani, soția lui, Mary, se îmbolnăvise din cauza unei hemoragii cerebrale. Vreme de șase luni, zăcuse la granița dintre cele două lumi, în comă, dar, până în ziua în care se stinsese, Moore nu renunțase nicio clipă la speranța că își va reveni. Chiar și acum, la un an și jumătate de la moartea lui Mary, nu părea să se fi împăcat cu ideea. Încă mai purta verigheta, încă mai ținea fotografia ei pe birou. Rizzoli văzuse prea multe căsnicii ale polițiștilor destrămându-se și urmărise cum se schimbase galeria de fotografii cu femei pe birourile colegilor ei. Pe biroul lui Moore rămânea imaginea lui Mary, cu fața ei zâmbitoare. „Sfântul Thomas?” Rizzoli clătină din cap cu cinism. Dacă într-adevăr existau sfinți pe pământ, atunci cu siguranță nu erau polițiști. • Unul voia să trăiască, celălalt voia să moară, iar fiecare pretindea că-l iubește mai mult. Fiul și fiica lui Herman Gwadowski se înfruntau peste patul tatălui lor și niciunul din ei nu era dispus să renunțe. — Nu tu a trebuit să ai grijă de tata, rosti Marylin. Eu i-am gătit. I-am făcut curat în casă. L-am dus la doctor în fiecare lună. Tu l-ai vizitat vreodată? Întotdeauna aveai ceva mai bun de făcut. — Pentru numele lui Dumnezeu, eu locuiesc în L.A., îi strigă Ivan. Am o afacere. — Ai fi putut să zbori măcar o dată pe an. Cât de greu era? — Ei bine, sunt aici acum. — A, nemaipomenit! Marea vedetă a venit să rezolve situația. Până acum nu te-ai deranjat. Dar acum vrei să rezolvi totul. — Nu pot să cred că pur și simplu vrei să-l lași să se ducă. — Nu vreau să mai sufere. — Sau poate nu vrei să-și mai cheltuiască banii din cont. Fiecare mușchi de pe fața lui Marylin se încordă. — Nenorocitule! Catherine nu mai suporta să-i mai audă, așa că îi întrerupse: — Ăsta nu e locul potrivit unde să discutați despre asta. Vă rog, vreți să ieșiți amândoi din cameră? Pentru o clipă, fratele și sora se uitară în tăcere, cu ranchiună, unul la celălalt, ca și cum simplul fapt că unul din ei avea să iasă primul însemna o capitulare. Apoi Ivan ieși furios, intimidant în costumul lui strâns pe corp. Sora lui, Marylin, 52

care arăta prin toți porii ca o soție casnică obosită, strânse mâna tatălui ei și-și urmă fratele. În hol, Catherine le expuse faptele neîndurătoare. — Tatăl vostru e în comă de la accident. În curând o să-i cedeze și rinichii. Din cauza diabetului erau deja slăbiți, iar traumatismul a înrăutățit și mai mult lucrurile. — Operația are vreo legătură cu asta? întrebă Ivan. Poate e din cauza anestezicului pe care i l-ați administrat. Catherine își păstră calmul și zise pe un ton neschimbat: — Era inconștient când a venit. Anestezia nu intră în calcul. Dar afectarea țesuturilor a suprasolicitat rinichii, care sunt în pericol de a se opri din funcțiune. În plus, are cancer de prostată care s-a răspândit deja spre oase. Chiar și dacă se trezește, problemele astea vor rămâne. — Vreți să renunțăm, nu-i așa? rosti Ivan. — Vreau numai să evaluați situația. Dacă i se oprește inima, nu trebuie să-l mai resuscităm. Putem să-l lăsăm să se ducă în pace. — Vreți să spuneți să-l lăsăm, pur și simplu, să moară. — Da. Ivan scoase un mârâit. — Lăsați-mă să vă spun ceva despre tatăl meu. El nu renunță. Și nici eu. — Pentru numele lui Dumnezeu, Ivan, aici nu e vorba despre câștigat sau despre pierdut! îl întrerupse Marylin. E vorba când să știi să renunți. — Iar tu te grăbești s-o faci, nu-i așa? răspunse întorcându-se cu fața la ea. La primul semn al ivirii unei probleme, micuța Marylin renunță și-l lasă pe tati s-o scape din bucluc. Ei bine, pe mine nu m-a salvat niciodată! Ochii lui Marylin străluceau plini de lacrimi. — Nu e vorba despre tata, nu-i așa? E vorba despre dorința ta de a câștiga. — Nu, e vorba să-i dăm o șansă să lupte. Ivan se uită la Catherine. Vreau să faceți totul pentru tatăl meu. Sper că vă e foarte clar! Marylin își șterse lacrimile în timp ce-și privea fratele îndepărtându-se. — Cum poate să spună că-l iubește când nu a venit niciodată să-l vadă? O privi pe Catherine. Nu vreau ca tatăl meu să fie resuscitat. Puteți să treceți asta pe fișă? Ăsta era tipul de dilemă etică de care se temea orice doctor. Deși Catherine era de partea lui Marylin, ultimele cuvinte ale lui Ivan fuseseră o amenințare fățișă. Spuse: — Nu pot să schimb ordinul până când voi doi nu vă puneți de acord. — Nu va fi niciodată de acord. L-ați auzit. — Atunci va trebui să mai vorbiți cu el. Convingeți-l! — Vă temeți ca să nu vă dea în judecată, nu-i așa? De asta nu vreți să schimbați ordinul. 53

— Era furios. Marylin încuviință cu tristețe. — Așa câștigă el. Așa câștigă el întotdeauna. „Pot avea grijă de un trup, se gândi Catherine. Dar nu pot reuni familia asta distrusă.” Durerea și resentimentele acelei întâlniri o urmăriră chiar și după ce ieși din spital o jumătate de oră mai târziu. Era vineri după-amiază, iar în față avea un weekend întreg la dispoziție. Cu toate astea, pe când ieșea cu mașina din garaj, nu se simțea în niciun fel eliberată. Era și mai cald decât în ziua precedentă, în jur de 35 de grade, și abia aștepta să ajungă în apartamentul ei răcoros, să se așeze cu un ceai cu gheață în mână, în fața televizorului, și să urmărească un documentar pe Discovery Channel. Aștepta să se facă verde la un semafor, când privirea îi căzu pe numele străzii cu care se intersecta. Worcester. Era strada pe care locuise Elena Ortiz. Adresa victimei fusese specificată întrun articol din Boston Globe, pe care, în sfârșit, Catherine se simțise constrânsă să-l citească. Lumina semaforului se schimbă. Dintr-un impuls, o luă pe acea stradă. Niciodată nu avusese vreun motiv să meargă pe acolo, dar ceva o atrăgea înainte. Simțea nevoia morbidă de a vedea unde lovise criminalul și de a studia clădirea unde coșmarul ei personal prinsese viață pentru o altă femeie. Mâinile îi erau umede și simțea pulsul accelerând în timp ce urmărea numerele de pe clădiri. Când ajunse lângă clădirea unde locuise Elena Ortiz, trase pe dreapta. Blocul nu era nimic remarcabil, nimic care să-i inspire groază și moarte. Nu vedea decât o construcție din cărămidă cu trei etaje. Ieși din mașină și se uită spre ferestrele etajelor superioare. Care dintre apartamente era al Elenei? Cel cu draperii vărgate? Sau cel cu jungla de plante atârnătoare? Se apropie de intrarea din față și se uită la numele chiriașilor. Erau șase apartamente; numele chiriașului apartamentului 2A lipsea. Elena fusese deja ștearsă, o victimă izgonită din rândul celor vii. Nimeni nu voia să i se amintească de moarte. Conform ziarului Globe, criminalul ajunsese la apartamentul ei folosind scara de incendiu. Catherine se întoarse pe trotuar și zări grilajul de oțel care șerpuia pe aleea clădirii. Făcu câțiva pași în umbra aleii, apoi se opri brusc. Simți înțepături în ceafă. Se întoarse să se uite spre stradă și văzu un camion duduind în apropiere și o femeie făcând jogging. Un cuplu se pregătea să intre într-o mașină. Nu era nimic care s-o facă să se simtă amenințată, dar, cu toate astea, nu putea să ignore senzația de panică. Se întoarse la mașină, blocă ușile și apucă strâns volanul, repetându-și: „Totul e în regulă. Totul e în regulă”. În vreme ce aerul rece al ventilatorului o lovea, simțea cum se liniștește. În cele din urmă, scoase un oftat și se lăsă pe spate. 54

Se uită încă o dată spre blocul Elenei Ortiz. Abia atunci își concentră atenția asupra mașinii parcate pe alee. Se uită cu atenție la plăcuța de înmatriculare prinsă de bara de protecție din spatele mașinii. POSEY5. Începu să scotocească prin poșetă după cartea de vizită a detectivului. Cu mâinile tremurânde, formă numărul pe telefonul mobil. Bărbatul răspunse foarte sobru: — Detectivul Moore. — Sunt Catherine Cordell, rosti ea. Ați venit să mă vedeți acum câteva zile. — Da, dr. Cordell? — Elena Ortiz avea cumva o Honda verde? — Poftim? — Trebuie să știu ce număr de înmatriculare avea. — Mă tem că nu înțeleg… — Spuneți-mi odată! Comanda ei ascuțită îl sperie. Urmă o pauză lungă. — Lăsați-mă să verific, îi zise. Pe fundal auzea vocile unor bărbați care vorbeau, telefoane sunând. Reveni la telefon. — E ceva lipsit de importanță. Cred că se referă la afacerea cu flori a familiei. — Posey 5, șopti ea. Urmă o pauză. — Da, rosti el pe un ton ciudat de calm. Îngrijorat. — Când ați vorbit cu mine, zilele trecute, m-ați întrebat dacă o cunoșteam pe Elena Ortiz. — Și ați spus că nu o cunoșteați. Catherine răsuflă cu un tremur. — M-am înșelat.

55

• ȘASE • Se învârtea de colo-colo prin camera de gardă, cu fața palidă și încordată, cu părul ei arămiu încurcat deasupra umerilor. Se uită la Moore în timp ce intra în sala de așteptare. Îl întrebă: — Am avut dreptate? Detectivul încuviință. — Posey 5 era ID-ul ei pe internet. I-am verificat calculatorul. Acum spunețimi de unde știați asta. Catherine privi la agitația din camera de gardă și rosti: — Haideți să mergem într-unul dintre saloane! Încăperea în care îl conduse părea o peșteră mică și întunecată, fără ferestre, mobilată doar cu un pat, un scaun și un birou. Pentru un doctor obosit al cărui unic scop era să doarmă, camera era perfectă. Dar, odată ce ușa se închise cu zgomot, Moore deveni perfect conștient de cât de strâmt era acolo și se întrebă dacă intimitatea aceea impusă o făcea și pe ea să se simtă la fel de jenată ca el. Amândoi se uitară în jur căutând un loc unde să se așeze. În cele din urmă ea se așeză pe pat, iar el luă loc pe scaun. — De fapt, n-am întâlnit-o niciodată pe Elena, începu Catherine. Nu știam că așa o chema. Făceam parte din același grup de chat. Știți ce este acela un chat? — E o modalitate de a discuta cu cineva prin intermediul calculatorului. — Da. Un grup de oameni care sunt online în același timp se pot întâlni pe internet. Ăsta e un chat secret numai pentru femei. Trebuie să știi toate codurile de acces ca să poți intra. Și pe calculator nu vezi decât ID-urile. Nu apar nici numele reale, nici fotografii, așa că putem să ne păstrăm anonimatul. Asta ne permite să ne simțim suficient de în siguranță încât să ne împărtășim secretele. Făcu o pauză. N-ați intrat niciodată pe unul? — Mă tem că nu prea mă atrage ideea de a vorbi cu niște străini fără fețe. — Uneori, reluă ea blând, un străin fără față este singura persoană cu care poți discuta. Moore sesiză suferința adâncă din vorbele ei și nu mai știu ce să spună. După o clipă, Catherine trase aer în piept, nu se mai uită la el și-și concentră atenția asupra mâinilor pe care și le ținea în poală. — Ne întâlnim o dată pe săptămână, miercuri seara, la ora nouă. Intru online, dau clic pe icoana chatului, tastez TAPT și apoi „ajutor pentru femei”. Și sunt conectată. Discut cu alte femei trimițând mesaje pe internet. Cuvintele apar pe ecran și le putem citi toate. — TAPT. Cred că asta vine de la… 56

— Tulburare anxiogenă posttraumatică. E un termen medical eufemistic folosit pentru a reda toate suferințele femeilor care intră acolo. — Despre ce suferințe vorbim? Ea își săltă capul și se uită fix în ochii lui. — Cauzate de viol. Pentru o secundă, vorbele rămaseră suspendate între ei, simpla lor sonoritate tensionând atmosfera. Niște silabe brutale care căpătaseră forța unei lovituri fizice. — Iar dumneavoastră intrați din cauza lui Andrew Capra, spuse el blând. Din cauza lucrurilor pe care vi le-a făcut. Ea ezită, apoi coborî privirea. Șopti: — Da. Își privea din nou mâinile. Moore se uita la ea, simțindu-se furios din cauza suferinței lui Catherine. Pentru că Andrew Capra îi sfâșiase sufletul. Ar fi vrut să știe cum fusese înainte de atac. Mai afectuoasă, mai prietenoasă? Sau fusese întotdeauna la fel de retrasă, precum o floare prinsă într-un cub de gheață? Se îndreptă și se uită înainte. — Acolo am întâlnit-o pe Elena Ortiz. Bineînțeles că nu-i cunoșteam numele adevărat. I-am văzut doar ID-ul. — Câte femei frecventează acest chat? — Numărul lor diferă de la săptămână la săptămână. Unele dintre ele renunță. Apar și câteva nume noi. Într-o noapte, pot fi de la trei la douăsprezece. — Cum ai aflat despre el? — Dintr-o broșură pentru victime ale violurilor. Sunt distribuite în clinicile pentru femei și în spitalele din tot orașul. — Deci femeile de pe acest chat sunt toate din zona Bostonului? — Da. — Posey 5 era o vizitatoare frecventă? — În ultimele două luni, a fost acolo, a intrat, a ieșit. N-a zis prea multe, dar îi vedeam ID-ul pe ecran și știam că era acolo. — A vorbit despre violul ei? — Nu. Doar asculta. Noi o salutam, iar ea ne răspundea, dar nu spunea nimic despre ea. Era ca și cum se temea. Sau îi era prea rușine să vorbească. — Deci nu știi dacă a fost violată. — Știu că a fost. — Cum? — Pentru că Elena Ortiz a fost tratată aici la camera de gardă. Se uită la ea. — I-ați găsit fișa? Catherine încuviință. 57

— M-am gândit că după atac a avut nevoie de îngrijiri medicale. Ăsta e cel mai apropiat spital de adresa ei. Am verificat în baza noastră de date. Are toate numele pacienților consultați în această cameră de gardă. Era trecut și numele ei. Se ridică. O să vă arăt fișa. Moore o urmă în camera de gardă. Era vineri seara și apăreau o mulțime de cazuri de urgență. Petrecărețul care abia așteptase ziua de vineri, pe două cărări din cauza băuturii, ținea strâns lipită de fața zdravăn bătută o pungă cu gheață. Adolescentul nerăbdător care pierduse confruntarea cu lumina galbenă a semaforului. Armata asta de vineri seara compusă din răniți și indivizi plini de sânge năvălea înăuntru din noapte. Centrul Medical Pilgrim avea una dintre cele mai aglomerate camere de gardă din Boston, iar Moore se simțea ca și cum ar fi pășit în inima haosului. Se feri de asistente și de tărgi și călcă într-o baltă de sânge proaspăt. Catherine îl conduse în încăperea mică în care se țineau fișele, ticsită cu dosare. — Ăsta e locul unde depozitează provizoriu formularele cu vizitele pacienților, spuse Catherine. Scoase dosarul pe care scria: 7-14 mai. De fiecare dată când un pacient este îngrijit la camera de gardă, se completează un formular. De obicei, e doar o pagină care conține constatările medicului și rețeta. — Nu se întocmește o fișă individuală? — Dacă e vorba doar despre o singură vizită, atunci nu i se întocmește fișă. În cele din urmă, formularele astea sunt mutate în camera cu registre medicale a spitalului, unde sunt scanate și introduse pe un CD. Deschise dosarul 7-14 mai. Iat-o! Mirosul părului ei îi distrase o clipă atenția, și trebui să se concentreze pentru a citi hârtia. Vizita era datată 9 mai, 1:00 a.m. În partea de sus erau trecute numele, adresa și datele privind modalitatea de plată; restul formularului era scris de mână cu cerneală. Erau prescurtări medicale pe care se strădui să le descifreze, dar nu înțelese decât primul paragraf, care fusese scris de asistentă. Femeie hispanică în vârstă de 22 de ani, agresată sexual în urmă cu două ore. Nu prezintă alergie, nu e sub niciun fel de medicație. Tensiunea arterială 105/70, pulsul 100. Restul era ilizibil. — Va trebui să-mi traduceți, îi zise. Îl privi peste umăr, și brusc fețele lor se apropiară atât de mult, încât Moore simți că-și pierde răsuflarea. Îl întrebă: — Nu puteți să citiți? — Pot să citesc în urmele lăsate de cauciucuri, în petele de sânge. Dar cu asta nu mă descurc. 58

— E scrisul de mână al lui Ken Kimball. Îi recunosc semnătura. — Eu nici măcar nu-mi dau seama în ce limbă e scris. — Pentru un alt doctor, e perfect lizibil. Trebuie numai să cunoașteți codul. — Asta vă învață la Facultatea de Medicină? — Asta, cu strângerea secretă de mână și modalitățile de folosire a inelului pentru descifrat. Era ciudat să facă schimb de ironii într-o astfel de situație nefericită, dar și mai ciudat era să audă o glumă din gura doctoriței Cordell. Era prima oară când reușea să zărească femeia din spatele scutului. Femeia care fusese înainte să fie rănită de Andrew Capra. — Primul paragraf descrie examenul medical, îi explică ea. Folosește prescurtări. CUONG înseamnă cap, urechi, ochi, nas și gât. Avea o vânătaie pe obrazul stâng. Plămânii erau curați, inima nu prezenta zgomote și nici nu o lua la galop. — Adică? — Normală. — Doctorul nu poate să scrie doar atât: „Inima e normală”? — De ce polițiștii zic „vehicul” în loc să zică pur și simplu „mașină”? El dădu din cap. — Punct lovit. — Ați prins ideea. Apoi descrie… examenul pelvian. Unde lucrurile nu sunt normale. Făcu o pauză. Când vorbi din nou, vocea îi era moale, lipsită de orice urmă de umor. Trase aer în piept, ca și cum ar fi vrut să capete curajul să continue. — Au găsit sânge la intrarea în vagin. Avea zgârieturi și vânătăi pe ambele coapse. Vaginul prezenta o ruptură în partea dreaptă, jos, ceea ce arăta că nu fusese un act consimțit. Dr. Kimball spune că aici a oprit examinarea. Moore se concentră asupra ultimului paragraf, pe care putea să-l citească pentru că nu conținea nicio prescurtare medicală. Pacienta a devenit agitată. A refuzat să i se colecteze eventualele secreții rezultate în urma violului. A refuzat să coopereze la oricare dintre următoarele intervenții. După ce i s-au făcut testele HIV și VDRL, s-a îmbrăcat și a plecat înainte să poată fi anunțate autoritățile. — Așadar, violul nu a fost niciodată raportat, rosti el. Nu s-au luat mostre din vagin. Nu s-a făcut analiza ADN-ului. Catherine tăcea. Stătea cu capul aplecat, cu mâinile încleștate pe dosar. — Doctore Cordell, zise detectivul și-i atinse umărul. 59

Se feri, ca și cum ar fi ars-o, iar el își retrase imediat mâna. Când se uită la ea, putu să vadă cât de furioasă era. Radia ferocitatea prin toți porii, iar asta o făcu, pentru clipă, să semene cu el din toate punctele de vedere. — Violată în mai, măcelărită în iulie, zise. Lumea e minunată pentru femei, nu-i așa? — Am vorbit cu toți membrii familiei. Nimeni nu ne-a zis nimic despre viol. — Înseamnă că nu le-a spus. „Oare câte femei nu spun nimic? se întrebă el. Câte au secrete atât de dureroase pe care nu le pot împărtăși oamenilor pe care îi iubesc?” Uitându-se la Catherine, se gândi că și ea căutase alinare în prezența străinilor. Scoase foaia din dosar și i-o dădu să o fotocopieze. Când o luă, privirea îi căzu pe numele doctorului și-i veni altă idee. — Ce-mi puteți spune despre doctorul Kimball? vru să știe. Cel care a examinat-o pe Elena Ortiz. — Este un doctor extraordinar. — De obicei lucrează în turele de noapte? — Da. — Știți cumva dacă a fost la lucru săptămâna trecută, joi noapte? Catherine nu înțelese de la început. Când își dădu seama de ce îi punea o astfel de întrebare, se cutremură în fața implicațiilor pe care le întrezărise. — Chiar credeți că… — E o întrebare de rutină. Cercetăm toate contactele prealabile ale victimei. Dar întrebarea nu era deloc una de rutină, iar ea știa asta. — Andrew Capra era doctor, spuse Catherine încet. Doar nu credeți că un alt doctor… — Ne-am gândit și la posibilitatea asta. Femeia se întoarse cu spatele. Suspina. — În Savannah, când acele femei au fost ucise, pur și simplu am presupus că nu-l cunosc pe criminal. Credeam că, dacă ar fi fost să-l întâlnesc, mi-aș fi dat seama imediat, aș fi simțit. Andrew Capra mi-a arătat cât de tare mă înșelam. — Banalitatea răului. Rosti încet. — Exact asta am învățat. Că răul poate îmbrăca forme banale. Că un bărbat pe care-l văd mereu, pe care-l salut în fiecare zi și care-mi răspunde cu un zâmbet se poate gândi, în același timp, la cum i-ar plăcea să mă omoare. • Când Moore ajunse la mașină, soarele apunea deja, dar căldura de peste zi încă mai dogorea din asfalt. Avea să urmeze încă o noapte neplăcută. În tot orașul, femeile aveau să doarmă cu ferestrele deschise, pentru a lăsa să intre briza schimbătoare a nopții. Noaptea aparținea răului. 60

Se opri și se întoarse să se uite la spital. Văzu lumina roșie strălucitoare ca un far care arăta unde era camera de gardă. Simbolul speranței și al vindecării. „Ăsta e teritoriul tău? Locul unde femeile vin să se vindece?” O ambulanță înainta în noapte cu luminile scânteind. Se gândi la toți oamenii care treceau prin acel loc pe parcursul unei zile. Tehnicieni medicali, doctori, îngrijitori, portari. „Și polițiști.” Era o posibilitate pe care nu voia să o ia în calcul, dar pe care nu o putea ignora. Meseria de polițist exercita o stranie atracție pentru cei care vânau alte ființe omenești. Arma, insigna sunt simboluri de netăgăduit ale puterii. Și ce control mai mare poate deține cineva decât puterea de a tortura, de a ucide? Pentru un astfel de vânător, lumea este o câmpie întinsă pe care mișună prada. Tot ceea ce ai de făcut este să alegi. • Erau numai copii acolo. Rizzoli se afla într-o cameră care mirosea a lapte acrit și a pudră de talc. O aștepta pe Anna Garcia să termine de șters sucul de mere de pe podea. Unul dintre copii o prinsese pe Anna de picior, altul scotea din dulapul bucătăriei capacele oalelor pe care le lovea unul de altul ca pe niște talgere. Un bebeluș așezat într-un scaun înalt zâmbea dincolo de masca de cremă de spanac pe care și-o întinsese pe față, iar pe podea, un copil cu o dermatită de toată frumusețea se târa, căutând chestii periculoase pe care să le bage în gura lui lacomă. Lui Rizzoli nu-i plăceau copiii și devenea nervoasă când se afla în preajma lor. Se simțea ca Indiana Jones în groapa cu șerpi. — Nu sunt toți ai mei, se grăbi Anna să-i explice în vreme ce mergea șchiopătând spre chiuvetă, cu țâncul atârnat de picior precum deținuții cu lanțul și bila de fier. Stoarse buretele murdar și-și spălă mâinile. — Doar ăsta e al meu. Arătă spre copilul prins de picior. — Cel cu oalele și cel din scaun sunt ai surorii mele, Lupe. Iar cel care se târăște este al verișoarei mele. Dacă tot stau acasă cu al meu, m-am gândit că pot să mai am grijă și de alții. „Mda, ce înseamnă unul în plus sau în minus?” se gândi Rizzoli. Ciudat era însă că Anna nu părea deloc nefericită. De fapt, abia dacă băga în seama greutatea atârnată de picior și zdrăngănitul oalelor izbite de podea. Într-o situație care pe Rizzoli o adusese în pragul crizei de nervi, Anna avea privirea senină a unei femei care se afla exact acolo unde dorea să fie. Rizzoli se întreba dacă așa ar fi fost și Elena Ortiz într-o bună zi, dacă ar mai fi trăit. O mamă în bucătăria ei, ștergând fericită suc și amuzându-se. Anna semăna foarte mult cu sora ei mai mică, așa cum o cunoștea din fotografii, doar că era un pic mai durdulie. Când se întoarse spre ea cu fața luminată de becul din bucătărie, Rizzoli avu senzația că se uita la aceeași față care o privise de pe masa de autopsie. 61

— Cu puștii ăștia prin preajmă, nu prea pot să fac nimic, spuse Anna. Ridică țâncul care-i atârna de picior și-l propti cu îndemânare pe un șold. — Acum, să văd. Ați venit pentru lănțișor. Stați să iau cutia cu bijuterii. Ieși din bucătărie și, pentru o clipă, rămasă singură cu trei copii, Rizzoli intră în panică. O mână lipicioasă i se agăță pe picior, iar, când se uită în jos, îl văzu pe târâtor mestecându-i manșeta pantalonului. Își scutură piciorul și se îndepărtă de gura aia lipicioasă. — Iat-o, rosti Anna, întorcându-se cu cutia pe care o așeză pe masa de la bucătărie. Cu toți străinii ăia perindându-se pe-acolo ca să curețe, nu am vrut să o lăsăm în apartamentul ei. Așa că frații mei s-au gândit s-o țin eu până ce familia va hotărî ce facem cu bijuteriile. Când săltă capacul, se auzi o melodie: Somewhere My Love. Anna fu surprinsă de muzică. Stătea nemișcată, cu ochii plini de lacrimi. — Doamnă Garcia? Anna înghiți în sec. — Îmi pare rău. Probabil că soțul meu a învârtit cheița. Nu mă așteptam să aud… Melodia deveni mai lentă, până ce nu se mai auziră decât câteva note suave, apoi se opri. Anna se uită în liniște la bijuterii, cu capul plecat, jelind moartea surorii ei. Ezitând, deschise unul dintre compartimentele căptușite cu catifea și scoase lănțișorul. Rizzoli își simți pulsul urcând când luă lănțișorul de la Anna. Era exact așa cum îl văzuse la gâtul Elenei la morgă, un lăcățel și o cheiță atârnând de un lănțișor fin de aur. Întoarse lacătul, și pe spate văzu ștampila care arăta că are optsprezece karate. — De unde are sora dumneavoastră lănțișorul ăsta? — Nu știu. — Știți de când îl are? — Cred că e nou. Nu l-am mai văzut până în ziua… — Care zi? Anna înghiți în sec. Și rosti încet: — Ziua în care l-am luat de la morgă. Împreună cu celelalte bijuterii. — Mai purta cercei și un inel. Pe astea le-ați mai văzut? — Da. Le avea de mult timp. — Dar nu și lănțișorul. — De ce tot întrebați de asta? Ce legătura are cu… Anna se opri, ochii umbrindu-i-se de groază. — O, Doamne! Credeți că el i l-a pus? Simțind că e ceva în neregulă, copilul din scaunul înalt se puse pe țipat. Anna își puse fiul pe podea și alergă să ridice copilul care plângea. Îl strânse în brațe și 62

se întoarse într-o parte, ca și cum ar fi vrut să-l protejeze să nu vadă talismanul răului. — Vă rog să-l luați, șopti, nu-l vreau în casa mea. Rizzoli strecură lănțișorul într-o punguță. — Am să vă scriu o chitanță. — Nu, doar luați-l! Nu-mi pasă dacă îl păstrați dumneavoastră. Cu toate astea, Rizzoli scrise chitanța și o puse pe masa de bucătărie alături de farfuria cu cremă de spanac a copilului. Îi spuse cu blândețe: — Vreau să vă mai întreb ceva. Anna continua să se agite prin bucătărie, legănând copilul. — Vă rog să vă mai uitați în cutia cu bijuterii a surorii dumneavoastră, continuă Rizzoli. Spuneți-mi dacă lipsește ceva. — M-ați mai întrebat asta săptămâna trecută. Nu lipsește nimic. — Nu e ușor să remarci absența unui lucru. Mai degrabă ne concentrăm asupra lucrurilor care nu aparțin persoanei respective. Vă rog să vă mai uitați încă o dată în cutie. Vă rog. Anna înghiți cu greutate. Se așeză jos fără tragere de inimă, cu copilul în poală, și se uită cu atenție în cutia cu bijuterii. Ridică lucrurile unul câte unul și le puse pe masă. Era o adunătură tristă de fleacuri. Diamante false, mărgele de cristal și perle false. Gusturile Elenei adunaseră tot ce era mai strălucitor și mai țipător. Anna puse pe masă și ultima bijuterie, un inel al prieteniei turcoaz. Apoi stătu o clipă, începând să se încrunte. Zise: — Brățara. — Care brățară? — Ar trebui să fie o brățară cu amulete mici atârnate de ea. Căluți. La liceu, o purta în fiecare zi. Elena era înnebunită după cai… Anna aruncă o privire nedumerită. — Nu avea nicio valoare. Era din tinichea. De ce să o fi luat? Rizzoli se uită la punguța care conținea lănțișorul – un lănțișor, care acum era sigură că fusese al Dianei Sterling. Și se gândi: „Știu unde vom găsi brățara Elenei Ortiz: la încheietura următoarei victime”. • Rizzoli stătea pe veranda din fața casei lui Moore, fluturând victorioasă punguța cu lănțișorul. — A fost al Dianei Sterling. Tocmai am vorbit cu părinții ei. Nici nu observaseră că lipsea până când nu i-am sunat eu. Bărbatul luă punga, dar nu o deschise. O ținu între degete, uitându-se la lanțul de aur încolăcit înăuntru. — Asta e legătura concretă între cele două cazuri, spuse ea. Ia un suvenir de la o victimă și îl plasează la următoarea. 63

— Nu pot să cred ca nu am văzut detaliul ăsta. — Hei, doar l-am văzut. — Vrei să spui că tu l-ai văzut. Îi aruncă o privire care o făcu să se simtă înaltă de trei metri. Moore nu era genul de om care să te certe sau să te laude. De fapt, nu-l auzise niciodată ridicând vocea, din cauza nervilor sau a emoțiilor. Dar, când se uită așa la ea, cu sprânceana ridicată în semn de aprobare și zâmbind, se simți în al nouălea cer. Încântată, se aplecă după punga cu semipreparate pe care o adusese. — Vrei să cinăm? M-am oprit la un restaurant chinezesc din josul străzii. — Nu era nevoie. — Ba da. Cred că ți-am rămas datoare cu niște scuze. — Pentru ce? — Pentru după-amiaza asta. Pentru tâmpenia aia cu tamponul. Tu îmi luai doar apărarea și încercai să fii băiatul bun. Eu am înțeles greșit. Urmă o pauză stânjenitoare. Pur și simplu stăteau acolo, neștiind ce să spună, doi oameni care nu se cunoșteau bine și care încercau să treacă peste stânjeneala de la început. Apoi el zâmbi, și bărbatul cu fața mereu serioasă se transformă într-o persoană cu mult mai tânără. Recunoscu: — Sunt lihnit. Adu mâncarea aia încoace! Ea râse și intră în casă. Era prima vizită a ei acolo, și se opri să arunce o privire, observând amprenta feminină asupra lucrurilor. Draperii din bumbac, acuarele florale pe pereți. — Hai să mergem în bucătărie, o invită el. Hârtiile mele sunt acolo. O conduse prin camera de zi, unde putu să vadă spineta. — Oo! Cânți? se miră ea. — Nu, e al lui Mary. Eu sunt afon. „E al lui Mary.” Timpul prezent. Acum își dădu seama de ce casa părea așa de feminină. Mary era încă prezentă, iar casa aștepta neschimbată ca stăpâna să se întoarcă. Pe pian se afla o fotografie cu soția lui Moore, o femeie bronzată cu ochii veseli și cu părul fluturând de vânt. Ea era Mary, iar draperiile din bumbac încă mai atârnau în casa asta în care ea nu avea să se mai întoarcă niciodată. În bucătărie, Rizzoli puse punga cu mâncare pe masă, lângă un vraf de dosare. Moore le răsfiră și-l găsi pe cel pe care-l căuta. — Fișa pe care Elena Ortiz o avea la camera de gardă, zise, înmânându-i-o. — Cordell a găsit-o? Îi zâmbi ironic. — Se pare că sunt înconjurat de femei mult mai competente decât mine. Deschise dosarul și văzu o copie a mâzgălelilor doctorului. — Ai și traducerea la chestia asta? 64

— În mare e ce ți-am spus la telefon. Viol nereclamat. Nu s-au colectat probe, nu avem ADN. Elena nu a spus nici măcar familiei. Închise dosarul și-l așeză peste celelalte hârtii. — Doamne, Moore! Mizeria asta îmi amintește de masa mea din sufragerie. Nu mai ai loc nici să mănânci. — Îți controlează viața, nu-i așa? zise el în timp ce strângea dosarele ca să elibereze masa. — Care viață? Cazul ăsta e singurul lucru din viața mea. Dorm. Mănânc. Lucrez. Și, dacă am noroc, petrec o oră înainte de culcare cu vechiul meu amic David Letterman. — Niciun iubit? — Iubiți? Pufni în vreme ce scotea cutiile cu mâncare și punea șervețele și bețișoare pe masă. — O, da! Parcă-i sperii pe toți. Abia după ce tăcu, își dădu seama că suna a văicăreală – nu asta fusese intenția ei. Se grăbi să adauge: Nu că m-aș plânge. Dacă vreau să muncesc în weekend, pot să lucrez fără să ascult reclamațiile vreunui tip pe tema asta. Nu mă descurc prea bine cu plângăcioșii. — Nu mă surprinde, având în vedere că tu ești exact opusul unui plângăcios. Așa cum ai ținut să-mi demonstrezi astăzi. — Hei! Credeam că mi-am cerut scuze pentru asta. Moore scoase două beri din frigider și se așeză la masă în fața ei. Niciodată nu-l mai văzuse așa, cu mânecile suflecate, relaxat. Îl plăcea această nouă ipostază. Nu Sfântul Thomas cel amenințător, ci un tip cu care se putea sta la taclale și se putea glumi. Un bărbat care, dacă s-ar fi deranjat să-și folosească farmecele, ar fi putut să cucerească orice femeie. — Știi, nu întotdeauna trebuie să fii mai tare decât ceilalți, o sfătui el. — Ba da, trebuie. — De ce? — Pentru că ei cred că nu sunt. — Cine crede asta? — Tipii ca locotenentul Marquette sau Crowe. Ridică din umeri. — Întotdeauna vor fi și d-ăștia. — Cum se face că mereu sfârșesc prin a lucra cu ei? Își desfăcu berea și bău o gură. De aia tu ești primul căruia i-am spus despre lănțișor. N-o să pretinzi niciodată că a fost ideea ta. — E trist când se ajunge la asta. Să pretinzi că ai descoperit una sau alta. Femeia luă bețișoarele și le înfipse în cutia cu pui kung pao. Era picant de-ți lua gura foc, exact așa cum îi plăcea ei. Rizzoli nu se plângea deloc nici când venea vorba de condimente iuți. Îi povesti: 65

— La primul caz important la care am lucrat la Moravuri și narcotice, am fost singura femeie dintr-o echipă care număra cinci bărbați. Când am dat lovitura, sa organizat o conferință de presă de amploare. Camere de filmat, tot tacâmul. Și știi ce? Au numit fiecare membru al echipei, mai puțin pe mine. Toate afurisitele alea de nume! Mai luă o înghițitură de bere. — O să mă asigur că nu se va întâmpla din nou. Voi, bărbații, vă puteți concentra doar asupra cazului și asupra dovezilor. Dar eu cheltuiesc o groază de energie și numai pentru a mă face auzită. — Eu te aud, Rizzoli. — E o schimbare în bine. — Dar Frost? Ai probleme cu el? — Frost e în regulă. Se strâmbă și lansă o remarcă usturătoare: Nevastă-sa l-a dresat bine. Râseră amândoi. Oricine îl auzea pe Barry Frost vorbind supus la telefon cu soția lui – „Da dragă, nu dragă” – știa cine era șeful în casa lor. — De aia nu va avansa prea mult, adăugă ea. Îi lipsește curajul. E familist convins. — Nu e deloc rău să fii familist. Eu aș fi vrut să fi fost unul mai bun. Se uită la el peste cutia cu carne de vită mongoleză și văzu că nu o privea, ci își fixase atenția asupra lănțișorului. Sesizase suferința din vocea lui, dar nu știa ce să spună. Se gândi că era mai bine să nu zică nimic. Răsuflă ușurată când el reluă subiectul investigației. În lumea lor, crima era întotdeauna un subiect bun de discuție. — Ceva nu se potrivește aici. Nu înțeleg rostul chestiei ăsteia cu bijuteriile. — Își ia suvenire. Ceva obișnuit. — Dar de ce să iei suvenire dacă o să le dai mai departe? — Unii criminali iau bijuteriile victimelor și le dăruiesc propriilor soții sau iubite. Simt un fel de emoție secretă văzându-le la gâtul iubitei, ei fiind singurii care știu de proveniența lor. — Dar criminalul nostru face altceva. Lasă suvenirul la următorul loc al crimei. Nu-l ia ca să-l mai vadă. Nu caută emoția obișnuită pe care i-ar produce-o amintirea crimei. Nu cred că urmărește un câștig emoțional. — E un simbol al posesiunii atunci? Își marchează teritoriul ca un câine. Numai că folosește o bijuterie pentru a-și însemna următoarea victimă. — Nu. Nu e asta. Moore ridică punguța și o cântări în palmă, ca și cum ar fi vrut să-i ghicească scopul. — Cel mai important lucru e că am înțeles tiparul, spuse ea. La următorul loc al crimei vom ști la ce să ne așteptăm. Se uită la ea. 66

— Tocmai ai răspuns la întrebare. — Poftim? — Nu marchează victima. Marchează locul crimei. Rizzoli făcu o pauză. Brusc înțelese diferența. — Doamne. Marcând locul… — Nu e un suvenir. Și nu indică posesiunea. Puse lănțișorul jos, un fir încurcat de aur care atinsese carnea a două femei moarte. Rizzoli se cutremură. — E o carte de vizită, bâigui ea. Moore o aprobă. — Chirurgul vorbește cu noi. • Un loc cu vânturi puternice și fluxuri periculoase. Așa descrie Edith Hamilton portul grecesc Aulis în cartea ei Mythology. Aici se găsesc ruinele străvechiului templu al lui Artemis, zeița vânătorii. Ăsta e locul unde s-au strâns miile de vase negre grecești ca să atace Troia. Dar vântul sufla din nord, așa că vasele n-au putut părăsi portul. Cu fiecare zi, vântul devenea din ce în ce mai neînduplecat, iar armata elenă, sub conducerea împăratului Agamemnon, era din ce în ce mai mânioasă și mai agitată. Un prezicător le-a dezvăluit motivul dezlănțuirii acestui vânt neprielnic: zeița Artemis era furioasă pentru că Agamemnon ucisese una dintre creaturile ei iubite, un iepure sălbatic. Nu avea să le permită grecilor să plece până când Agamemnon nu avea să-i ofere un sacrificiu teribil: pe fiica lui, Ifigenia. Așa că el a chemat-o pe Ifigenia sub pretextul că-i aranjase o căsătorie fastuoasă cu Ahile. Fata bănuia că se îndrepta de fapt spre moarte. În ziua în care noi doi am mers pe plaja de lângă Aulis, vântul ăsta crunt din nord nu sufla. Cerul era senin, apa verzuie și clară, iar nisipul fierbinte părea cenușă albă sub picioarele noastre. O, cât îi invidiam pe băieții greci care alergau cu picioarele goale pe țărmul încălzit de soare! Deși nisipul ne ardea pielea palidă de turiști, în ciuda disconfortului, ne bucuram pentru că ne doream să fim asemenea lor, cu sufletele ca o piele tăbăcită. Doar prin durere și muncă poți deveni mai puternic. Seara, când s-a mai răcorit, am vizitat împreună Templul lui Artemis. Am mers printre umbrele alungite și am ajuns până la altarul unde fusese sacrificată Ifigenia. În ciuda rugăminților ei: „Tată, cruță-mă!”, războinicii au dus-o până la altar. Acolo, au întins-o pe o piatră, cu gâtul alb descoperit. Dramaturgul antic Euripide povestește că soldații lui Atreu, laolaltă cu restul armatei, și-au lăsat ochii-n pământ, nevrând să vadă cum se varsă sângele ei inocent. Au refuzat să fie martorii acestei grozăvii. A, dar eu m-aș fi uitat! Și la fel ai fi făcut și tu. Cu nerăbdare chiar. 67

Îmi și imaginam trupele tăcute adunate în amurg. Îmi închipuiam bătaia tobelor, nu cea veselă specifică unei nunți, ci marșul sobru care anunță moartea. Vedeam cortegiul șerpuind până la pădurice. Fata, albă ca o lebădă, e înconjurată de soldați și de preoți. Tobele se opresc. O duc țipând până la altar. În imaginația mea, însuși Agamemnon este cel care mânuiește sabia, altfel de ce să-l mai numești sacrificiu dacă nu verși chiar tu sângele? Îl văd apropiindu-se de altarul unde e întinsă fiica lui cu carnea-i crudă expusă privirilor tuturor. Ea-i cere îndurare, dar totul e în van. Preotul o prinde de păr și îi trage capul înapoi, dezgolindu-i gâtul. Sub pielea albă, se vede pulsând artera, marcând locul unde lama trebuie să lovească. Agamemnon stă lângă fiica lui, privindu-i fața mult iubită. În venele ei, curge sângele lui. Ochii ei îi oglindesc pe-ai lui. Tăindu-i gâtul, își taie propria carne. Ridică lama. Soldații încremenesc tăcuți asemenea unor statui printre tufișurile sacre. Pe gâtul fetei, se văd venele pulsând. Artemis ordonă sacrificiul, iar Agamemnon nu poate face altfel. Înfige cuțitul în gâtul fetei și taie adânc. Țâșnește un izvor roșu ca o ploaie caldă care îi stropește fața. Ifigenia e încă vie și se uită cu groază cum îi izvorăște sângele din gât. Corpul omenesc conține cinci litri de sânge și trece un timp până când e secătuit de toată cantitatea asta doar printr-o singură arteră secționată. Sângele va țâșni atâta timp cât inima va continua să bată. Preț de câteva secunde, un minut sau poate chiar mai mult, creierul încă funcționează. Membrele se zbat. În timp ce inima ei bate pentru ultima oară, Ifigenia vede cerul întunecânduse, simte căldura propriului sânge care îi curge pe față. Anticii spun că aproape imediat vântul din nord a încetat să mai sufle. Artemis era mulțumită. În cele din urmă, navele grecești au pornit, armatele au luptat și Troia a căzut. În contextul acelei mari vărsări de sânge, uciderea unei virgine nu mai însemna nimic. Dar, când mă gândesc la războiul troian, primul lucru care îmi vine în minte nu e calul de lemn, nici navele negre cu pânzele întinse. Nu, prima imagine pe care o văd e cea a trupului unei copile, palid, secătuit de sânge și a tatălui ei care stă alături, strângând cuțitul însângerat. Nobilul Agamemnon cu ochii înlăcrimați.

68

• ȘAPTE • — Are puls, spuse asistenta.

Cu gâtul uscat, Catherine se holbă îngrozită la bărbatul de pe masa de operație. În piept avea înfiptă o bară de fier lungă de treizeci de centimetri. Un student leșinase deja în fața acelei priveliști, iar cele trei asistente rămăseseră cu gurile căscate. Bara era adânc înfiptă în piept și se mișca în același ritm cu bătăile inimii. — Care e tensiunea arterială? întrebă Catherine. Vocea ei păru să-i trezească, și imediat toată lumea se puse în mișcare. Manșeta tensiometrului se umplu cu aer, apoi se goli. — Șaptezeci cu patruzeci. Pulsul e cam de o sută cincizeci. — Injectez intravenos la ambele mâini. — Desfac tava pentru toracotomie… — Să-l cheme cineva pe doctorul Falco imediat! O să am nevoie de ajutor. Catherine își puse un halat steril și mănuși. Mâinile îi alunecară cu ușurință din cauza transpirației. Faptul că bara pulsa îi dădea de înțeles că vârful era foarte aproape de inimă – sau, chiar mai rău, era înfiptă în ea. Era contraindicat s-o scoată. Manevra putea să deschidă o gaură prin care pacientul avea să piardă tot sângele în câteva minute. Paramedicii luaseră cea mai bună decizie: îi puseseră perfuzie, îl intubaseră și-l aduseseră la Urgențe fără să miște bara. Restul depindea de ea. Tocmai apuca scalpelul, când ușa se deschise. Ridică privirea și scoase un oftat de ușurare când îl văzu pe Peter Falco. Bărbatul se opri brusc când dădu cu ochii de pieptul pacientului străpuns de bară asemenea unui vampir. Spuse: — Ei bine, nu în fiecare zi ți-e dat să vezi așa ceva. — Tensiunea arterială scade, strigă o asistentă. — Nu avem timp să facem bypass. Intru, zise Catherine. — Te ajut imediat. Peter se întoarse și întrebă pe un ton care nu trăda vreo emoție: — Îmi puteți da un halat, vă rog? Catherine făcu o incizie în peretele anterolateral, ceea ce avea să-i permită să vadă toate organele vitale din cavitatea toracică. Prezența lui Peter o calmă. Nu era doar faptul că era ajutată de încă o pereche de mâini pricepute; era vorba despre Peter. El era omul care intra într-o încăpere și, dintr-o singură privire, evalua situația. În sala de operație nu ridica niciodată vocea, nu intra niciodată în panică. Avea cu cinci ani mai multă experiență în chirurgie decât ea, și lucrul ăsta se vedea mai ales în astfel de cazuri. 69

Se așeză de cealaltă parte a mesei, concentrându-se asupra inciziei. — Nicio problemă. Ne distrăm deja? — Râdem cu lacrimi. Se apucă de treabă, mâinile lor sincronizându-se, tăind pieptul cu o forță aproape brutală. El și Catherine mai operaseră în echipă de foarte multe ori, așa că amândoi știau aproape automat de ce avea nevoie celălalt și-și puteau anticipa mișcările. — Care e povestea? vru să știe Peter. Sângele țâșni, iar el puse foarte calm o clemă hemostatică peste locul care sângera. — Lucrător în construcții. S-a împiedicat, a căzut și s-a făcut frigăruie. — Asta îți poate strica ziua. Retractor Burford, vă rog. — Burford. — Cum ne descurcăm cu sângele? — Așteptam grupa 0, răspunse o asistentă. — Doctorul Murata e pe-aici? — Echipa lui de bypass trebuie să sosească. — Deci noi trebuie să mai tragem un pic de timp. Cum stăm cu ritmul? — Tahicardie sinusală, o sută cincizeci. Câteva contracții ventriculare premature. — Ritmul sistolic a scăzut la cincizeci. Catherine se uită repede la Peter. — N-o să rezistăm până la bypass. — Atunci hai să vedem ce putem face! Brusc se lăsă liniștea când el se uită prin incizie. — O, Doamne! izbucni Catherine. E în atriu. Vârful barei penetrase peretele inimii și, cu fiecare bătaie, sânge proaspăt țâșnea pe marginea găurii. În cavitatea toracică se formase deja o baltă de sânge. — Dac-o scoatem, o să avem o arteziană, avertiză Peter. — Deja sângerează pe lângă ea. Asistenta anunță: — Tensiunea sistolică abia se mai simte. — Bine, zise Peter, fără vreo urmă de panică în voce. I se adresă uneia dintre asistente: Poți să-mi faci rost de un cateter Foley de șaisprezece cu o sondă de treizeci de centimetri cubi? — A, doctore Falco? Ați zis un Foley? — Mda. Un cateter urinar. — Și-o să avem nevoie de-o seringă cu zece centimetri cubi de clorură de sodiu, adăugă Catherine. Stai pe-aproape ca să-i faci injecția. Ea și Peter nu aveau nevoie să-și explice nimic unul celuilalt; știau amândoi care era planul. 70

Lui Peter îi fu înmânat cateterul Foley, un tub proiectat ca să fie introdus în vezică pentru a goli urina. Erau pe punctul de a-l folosi într-un mod la care nu se mai gândise nimeni. Se uită la Catherine. — Gata? — Hai să-i dăm drumul! Inima începu să-i bată cu putere când îl văzu pe Peter apucând bara. Îl urmări cum o scotea ușor din peretele inimii. Când ieși, sângele țâșni din gaură. Imediat, Catherine introduse capătul cateterului urinar. — Umflă balonul, spuse Peter. Asistenta introduse acul seringii și injectă zece centimetri cubi de soluție salină în balonul din capătul cateterului. Peter trase de cateter, blocând cu balonul gaura din peretele atriului. Șuvoiul de sânge se opri. Abia dacă se mai prelingea un firicel. — Care sunt semnele vitale? strigă Catherine. — Ritmul sistolic e tot la cincizeci. Avem sângele grupa 0. Îl punem acum. Inima continua să bată. Catherine se uită la Peter și-l văzu făcându-i cu ochiul prin ochelarii de protecție. — A fost distractiv, nu? Întinse mâna spre clema cu acul cardiac. — Vrei să faci tu onorurile? — Mai întrebi? Îi înmână suportul pentru ac. Avea să coasă marginile găurii, apoi să scoată cateterul Foley înainte s-o închidă de tot. La fiecare împunsătură adâncă, simțea privirea aprobatoare a lui Peter. Succesul o făcea să radieze de fericire. Se bucura din toată inima. Pacientul ăsta avea să trăiască. — Minunat mod de a-ți începe ziua, nu-i așa? zise el. Rupând piepturi desfăcute. — Asta e o zi de naștere pe care n-o voi uita niciodată. — Propunerea mea rămâne valabilă pentru diseară. Ce zici? — Sunt de gardă. — Îl rog pe Ames să te înlocuiască. Haide! Cină și dans. — Credeam că mi-ai propus un zbor cu avionul tău. — Ce vrei tu! La dracu’, hai să facem sendvișuri cu unt de arahide. Aduc eu Skippy. — Ha! Am știut întotdeauna că ești un mare cheltuitor. — Catherine, vorbesc serios. Observând schimbarea tonului, se uită la el și-i întâlni privirea neclintită. Brusc își dădu seama că se făcuse liniște și că toată lumea asculta, așteptând să vadă dacă inaccesibila doctoriță Cordell avea să cadă în cele din urmă pradă farmecelor doctorului Falco. 71

Mai împunse o dată cu acul, gândindu-se cât de mult îl plăcea pe Peter în calitate de coleg, cât de mult îl respecta și cât de mult o respecta el pe ea. Nu voia ca asta să se schimbe. Nu voia să pună în pericol minunata lor relație de prietenie cu un pas nefericit spre intimitate. Dar îi lipseau atât de mult nopțile când se distra în oraș! Îi era dor de vremurile când abia aștepta să iasă, fără să se teamă. În cameră era încă liniște. Lumea aștepta. Într-un final, îl privi. — Vino să mă iei la opt! • Catherine își turnă un pahar de Merlot și se duse la fereastră, bând vin și privind în noapte. Auzea râsete și vedea oamenii plimbându-se pe Commonwealth Avenue. Moderna Newbury Street era la distanță de un bloc, iar vara, vineri seara, cartierul Back Bay devenea un adevărat magnet pentru turiști. Catherine alesese să locuiască în Back Bay exact din acest motiv; se simțea bine știind că erau mulți oameni prin preajmă, chiar dacă erau străini. Sunetul muzicii și râsetele îi dădeau senzația că nu era singură, că nu era izolată. Cu toate astea, iat-o aici, în spatele ferestrei bine închise, bându-și singură paharul de vin, încercând să se convingă că era gata să se alăture lumii de-afară. „O lume pe care Andrew Capra mi-a furat-o.” Împinse fereastra cu mâna, ținând degetele arcuite pe sticlă, ca și cum ar fi vrut să spargă închisoarea aceea sterilă și să evadeze. Cu îndrăzneală, își bău vinul și puse paharul pe pervaz. „Nu voi rămâne o victimă, se gândi. Nu-l voi lăsa să câștige.” Se duse în dormitor și începu să caute printre hainele din dulap. Scoase o rochie verde din mătase, se îmbrăcă și trase fermoarul. Oare cât trecuse de când nu mai purtase rochia asta? Nici nu-și mai amintea. Din camera cealaltă se auzi anunțul calculatorului: „Ați primit un e-mail!” Nu-l băgă în seamă și se duse la baie să se machieze. „Pregătirea de dinainte de plecarea în război”, se gândi în vreme ce-și dădea cu rimel și se ruja. Își punea o mască de curaj care s-o ajute să înfrunte lumea. Cu fiecare mișcare a pensulei, își picta încredere în sine. În oglindă apăru o femeie pe care o recunoscu cu greu. O femeie pe care n-o mai văzuse de doi ani. — Bine ai revenit, șopti și zâmbi. Stinse lumina din baie și merse în camera de zi, încercând să se reobișnuiască să meargă pe tocuri înalte. Peter întârzia; era deja opt și un sfert. Își aminti de anunțul calculatorului pe care-l auzise din dormitor și se duse să-și verifice emailul. Avea un mesaj de la cineva numit SavvyDoc, cu subiectul „Raport de laborator”. Îl deschise. Doctore Cordell, 72

Am atașat fotografiile analizei care vă vor interesa. Era nesemnat. Mută cursorul pe icoana pe care scria „Download file”, apoi ezită cu degetul ridicat deasupra mouse-ului. Nu recunoștea expeditorul, SavvyDoc, și în mod normal nu descărca mesaje de la străini. Dar mesajul ăsta avea în mod clar legătură cu munca ei, plus că îi era menționat și numele. Dădu clic pe „Download”. O fotografie color se contura pe ecran. Ramase cu gura căscată și sări de pe locul ei ca arsă, răsturnând scaunul pe podea. Se retrase împleticindu-se și își duse mâna la gură. Apoi alergă la telefon. • Thomas Moore era la ușa ei, privind-o cu atenție. — Fotografia e în continuare pe ecran? — Nu m-am atins de nimic. Se dădu într-o parte, iar el intră, serios, ca un adevărat polițist. Se uită la bărbatul care stătea lângă calculator. — El e doctorul Peter Falco, rosti Catherine. Colegul meu de cabinet. — Îmi pare bine, zise Moore în vreme ce-și strânseră mâinile. — Plănuiam să cinăm în oraș în seara asta, îl puse în temă Peter. Eu am fost reținut la spital. Am ajuns aici înaintea dumitale și… Se opri și se uită la Catherine. Cred că trebuie să o lăsăm pe altă dată, nu? Ea îi răspunse dând tristă din cap. Moore se așeză la calculator. Un pește tropical strălucitor înota pe monitor. Atinse mouse-ul. Apăru fotografia pe care o descărcase Catherine. Ea se întoarse și se duse la fereastră, cu brațele încrucișate, încercând să-și scoată din minte imaginea pe care tocmai o văzuse. În spate, îl auzea pe Moore tastând, dând un telefon și zicând: — Tocmai ți-am trimis documentul. L-ai primit? Întunericul de dincolo de fereastra ei devenise ciudat de liniștit. „Deja s-a făcut târziu?” se întrebă. Se uită la strada părăsită, și nu-i venea să creadă că doar cu o oră în urmă fusese pregătită să iasă în noapte și să se întoarcă în lume. Acum nu-și dorea decât să zăvorască ușile și să se ascundă. Peter se revoltă: — Cine dracu’ ți-ar trimite așa ceva? E bolnav! — Prefer să nu vorbesc despre asta, spuse ea. — Ai mai primit așa ceva înainte? — Nu. — Atunci de ce e implicată și poliția? 73

— Peter, te rog, oprește-te! Nu vreau să vorbesc despre asta! Urmă o pauză. — Vrei să spui că nu vrei să vorbești cu mine. — Nu acum. Nu în seara asta. — Dar cu poliția vrei să vorbești? — Doctore Falco, interveni Moore, ar fi mai bine să plecați acum. — Catherine? Tu ce vrei? Îi sesiză suferința din voce, dar nu se întoarse să-l privească. — Aș vrea să pleci. Te rog. Nu-i răspunse. Abia când se închise ușa, știu că Peter plecase. Urmă o tăcere lungă. — Nu i-ați povestit despre Savannah? întrebă Moore. — Nu. N-am fost niciodată în stare să-i spun. „Violul e un lucru prea intim, prea rușinos, despre care nu poți vorbi. Nici măcar cu cineva care ține la tine.” Îl întrebă: — Cine e femeia din imagine? — Speram să-mi spuneți dumneavoastră. Catherine clătină din cap. — Nu știu nici măcar cine a trimis-o. Scaunul scârțâi când Moore se ridică. Îi simți mâna pe umăr, încălzindu-i pielea prin mătasea verde. Încă nu se schimbase, și era îmbrăcată și aranjată pentru o ieșire în oraș. Toată ideea cu cina i se păru acum penibilă. Ce fusese în mintea ei? Crezuse că se putea întoarce și că avea să fie la fel ca toți ceilalți? Că avea să fie din nou normală? — Catherine! Trebuie să vorbim despre fotografia asta. Degetele îi strânseră umărul, iar ea își dădu brusc seama că o strigase pe numele mic. Era lângă ea, suficient de aproape să îi poată simți respirația încălzindu-i părul, dar, cu toate astea, nu se simțea amenințată. Atingerea oricărui alt bărbat i s-ar fi părut o invadare, dar atingerea lui Moore pur și simplu o alina. Încuviință din cap. — O să încerc. El trase un scaun, și se așezară amândoi în fața calculatorului. Se chinui să se concentreze asupra fotografiei. Femeia avea părul creț, împrăștiat pe pernă. Gura îi era acoperită cu o bucată de bandă adezivă argintie, iar ochii deschiși erau conștienți și păreau roșii în lumina reflectată de blițul aparatului. Fotografia o arăta de la talie în sus. Era legată de pat, dezbrăcată. — O recunoști? o întrebă. — Nu. 74

— E ceva în fotografia asta care ți se pare cunoscut? Camera, mobila? — Nu. Dar… — Ce? — Și mie mi-a făcut același lucru, șopti. Andrew Capra mi-a făcut fotografii. M-a legat de pat… Înghiți greu, copleșită de umilință, ca și cum corpul ei ar fi fost expus privirii lui Moore. Se trezi încrucișându-și brațele pe piept, ca să-și apere sânii de altă violare. — Documentul a fost trimis la 7:55 p.m. Iar numele expeditorului – SavvyDoc – îți spune ceva? — Nu. Își concentră din nou atenția asupra femeii din fotografie, care privea cu pupilele roșii. — E trează. Știe ce urmează să-i facă. Așteaptă. Așa vrea el, să fii trează, să simți durerea, altfel nu are nicio satisfacție. Deși vorbea despre Andrew Capra, trecuse cumva la timpul prezent, ca și cum acesta ar mai fi fost încă în viață. — De unde putea să-ți știe adresa de e-mail? — Nici măcar nu știu cine e! — El ți-a trimis fotografia ție, Catherine. Ai idee cine ar putea să-ți facă asta? „Numai unul, se gândi. Dar e mort. Andrew Capra e mort.” Mobilul lui Moore sună. Catherine aproape că sări de pe scaun. — Isuse, zise, cu inima bătându-i cu putere, după care se așeză la loc. Detectivul deschise clapa telefonului. — Da, acum sunt cu ea… Ascultă o clipă, apoi se uită brusc la Catherine. Felul în care o privi o sperie. — Ce e? întrebă Catherine. — E detectivul Rizzoli. Spune că a descoperit sursa e-mailului. — Cine l-a trimis? — Tu. Se simți ca și cum ar fi pălmuit-o. Nu putu decât să clatine capul, prea șocată ca să poată vorbi. — Numele „SavvyDoc” a fost creat în seara asta, folosindu-se creditul tău America Online. — Dar eu am două credite diferite. Unul este pentru uz personal… — Și celălalt? — Pentru treburile de la birou, să-l folosesc în… Făcu o pauză. Birou. Mi-a folosit calculatorul din birou. Moore își ridică mobilul la ureche. — Ai auzit, Rizzoli? Apoi făcu o pauză. Ne întâlnim cu tine acolo. • 75

Detectivul Rizzoli îi aștepta chiar în fața cabinetului medical al doctoriței Cordell. În hol se adunase deja un grup de oameni – un gardian, doi polițiști și câțiva civili. Catherine presupuse că erau detectivi. — Am percheziționat biroul, îi informă Rizzoli. A plecat de mult. — Sigur a fost acolo? vru să știe Moore. — Ambele calculatoare sunt pornite. Numele SavvyDoc e conectat încă pe America Online. — Cum a intrat? — Ușa nu pare să fi fost forțată. Există un contract cu o firmă de curățenie angajată să facă ordine prin birourile astea, așa că există o mulțime de chei de acces împrăștiate în toate părțile. În plus, mai sunt și alți angajați care lucrează în cabinetul ăsta. — Avem un contabil, o recepționeră și două asistente, zise Catherine. — Și mai sunteți tu și doctorul Falco. — Da. — Ei bine, asta înseamnă încă șase chei care ar fi putut fi pierdute sau împrumutate, fu reacția spontană a lui Rizzoli. Lui Catherine nu-i plăcea Rizzoli, și se întreba dacă sentimentul era reciproc. Rizzoli făcu un semn spre cabinet. — Bun! Haideți să vă conducem înăuntru, să vedem dacă lipsește ceva. Dar să nu atingeți nimic, da? Nici ușa, nici calculatoarele. Încercăm să vedem dacă există amprente. Catherine se uită la Moore, care își puse protector brațul în jurul umerilor ei. Intrară cu toții în cabinet. Aruncă doar o privire scurtă spre sala de așteptare, apoi trecu la recepție, unde lucrau ceilalți angajați. Calculatorul contabilului era pornit. Compartimentul pentru dischete era gol; intrusul nu lăsase nimic în urmă. Cu un stilou, Moore atinse mouse-ul calculatorului, și imediat apăru pagina de pe America Online. În zona cu nume selectate era în continuare scris „SavvyDoc”. — Vi se pare ceva schimbat în camera asta? întrebă Rizzoli. Catherine dădu din cap. — Bine. Haideți să intrăm în biroul dumneavoastră! Inima începu să-i bată mai repede în timp ce mergea pe coridor, trecând pe lângă cele două săli de consultații. Ajunse în birou. Imediat se uită spre tavan. Țipă și sări înapoi, aproape lovindu-se de Moore. Detectivul o prinse în brațe și o ținu nemișcată. — Aici l-am găsit, rosti Rizzoli arătând spre stetoscopul care atârna de lampa de deasupra. Bănuiesc că nu acolo l-ați lăsat. Catherine clatină din cap. Cu o voce slabă, spuse: — A mai fost aici. 76

Rizzoli o privi fix. — Când? — În ultimele zile. Mi-au lipsit unele lucruri. Sau au fost mutate. — Ce lucruri? — Stetoscopul. Halatul. — Uitați-vă prin cameră, zise Moore, împingând-o cu blândețe înainte. A mai fost mutat și altceva de la locul lui? Se uită la rafturile cu cărți, la birou, la dulapul cu fișiere. Ăsta era spațiul ei privat, pe care și-l aranjase singură. Știa unde trebuiau și unde nu trebuiau să se afle lucrurile. — Calculatorul e pornit, spuse. Eu îl opresc întotdeauna când plec. Rizzoli mișcă mouse-ul, și pe ecran se ivi prima pagină de pe site-ul American Online, cu ID-ul lui Catherine, „CCORD”. — Așa v-a aflat adresa de e-mail, deduse Rizzoli. Tot ce a avut de făcut a fost să vă deschidă calculatorul. Femeia se uită la tastatură. „Te-ai atins de tastele astea. Ai stat pe scaunul meu.” Vocea lui Moore o sperie. — Lipsește ceva? E posibil să fie ceva mic, ceva foarte personal. — De ce întrebați asta? — Așa acționează el. „Deci li s-a întâmplat și celorlalte femei, se gândi. Celorlalte victime.” — Poate fi ceva de uz personal, continuă Moore. Ceva pe care numai dumneavoastră îl folosiți. O bijuterie. Un pieptene, un lanț pentru chei. — O, Doamne! Deodată se aplecă să scotocească prin sertarul de sus al biroului. — Hei! strigă Rizzoli. V-am spus să nu atingeți nimic. Dar Catherine băgase deja mâna în sertar, căutând înnebunită printre stilouri și creioane. — Nu-i aici! — Ce lipsește? — Țin un rând de chei de rezervă în birou. — Ce chei sunt acolo? — O cheie de la mașină. De la dulapul de la spital… Făcu o pauză, și își simți dintr-odată gâtul uscat. — Dacă mi-a umblat prin dulap în timpul zilei, atunci a avut acces la geanta mea. Se uită la Moore. — La cheile casei mele. • 77

Tehnicienii căutau deja amprente când Moore se întoarse în cabinetul medical. — Ai băgat-o în pat, nu? întrebă Rizzoli. — O să doarmă în rezerva de la camera de gardă. Nu vreau să se ducă acasă până nu va fi în siguranță. — O să-i schimbi personal toate încuietorile? Se încruntă, remarcând expresia feței și neplăcându-i ce vedea. — E vreo problemă? — E o femeie drăguță. „Știu unde bați”, se gândi, apoi eliberă un oftat obosit. — Un pic rănită. Un pic vulnerabilă, continuă Rizzoli. Doamne, asta îl poate face pe orice tip să vrea să dea fuga să o apere! — Nu asta e meseria noastră? — Doar despre asta e vorba, despre meserie? — Refuz să comentez, îi replică și ieși din cabinet. Rizzoli îl urmă în hol ca un buldog care voia să-l muște. — Ea e în centrul cazului ăstuia, Moore. Nu știm dacă ne zice adevărul. Te rog, spune-mi că nu începi să te implici sentimental. — Nu sunt implicat. — Nu sunt oarbă. — Și ce anume vezi? — Văd cum te uiți la ea. Văd și cum se uită ea la tine. Observ un polițist care își pierde obiectivitatea. Se opri. Un polițist care o să sufere. Dacă ar fi ridicat vocea, dacă i s-ar fi adresat cu agresivitate, poate i-ar fi răspuns pe măsură. Dar rostise ultimele cuvinte încet, iar el nu acumulase destulă furie pentru a riposta. — Nu aș spune asta oricui, urmă Rizzoli. Dar cred că tu ești unul dintre băieții buni. Dacă erai Crowe sau vreun alt nenorocit, ți-aș fi zis: „N-ai decât să suferi, mă doare în cot”. Dar nu vreau să ți se întâmple și ție. Se priviră un moment, iar Moore se simți rușinat că nu putea să treacă dincolo de aspectul placid al lui Rizzoli. Oricât de mult i-ar fi admirat mintea strălucită, dorința de a ieși mereu câștigătoare, nu putea vedea decât fața ei banală și costumele ei fără formă. Într-un fel, el nu era deloc altfel decât Darren Crowe, decât toți nenorociții ăia care-i puneau tampoane în sticla de apă. Nu merita să-l admire. Auziră pe cineva tușind, se întoarseră și-l văzură pe tehnician stând în prag. — Nu avem amprente, îi informă. Am verificat ambele calculatoare. Tastaturile, mouse-urile, dispozitivele pentru dischete. Toate au fost curățate. Telefonul lui Rizzoli sună. În timp ce deschidea clapa, murmură: — La ce ne așteptam? Nu avem de-a face cu un imbecil. — Dar ușile? întrebă Moore. 78

— Sunt câteva fragmente, răspunse tehnicianul. Dar, cu atâția oameni care intră și ies de-aici – pacienți, angajați –, nu vom putea identifica nimic. — Hei, Moore, îi întrerupse Rizzoli în timp ce-și închidea telefonul, hai să mergem! — Unde? — La sediu. Brody zice că o să ne arate miracolul pixelilor. • — Am pus imaginea în Photoshop, anunță Sean Brody. Fișierul are 3 megabytes, ceea ce înseamnă că are o mulțime de detalii. Individul ăsta nu face fotografii neclare. A trimis o poză de calitate, în care poți vedea tot, până și genele victimei. Brody era expertul tehnic de la Programul de Documentare Baseline, un tânăr de douăzeci și trei de ani. Stătea aplecat peste calculator, cu mâna practic lipită de mouse. Moore, Rizzoli, Frost și Crowe se aliniaseră în spatele lui, uitându-se peste umărul lui la monitor. Brody avea un râs enervant, ca de șacal, iar din când în când mai scotea câte un chicot de încântare pe măsură ce derula imaginea de pe ecran. — Asta e fotografie făcută cu senzor full-frame, continuă Brody. Victima e legată de pat. E trează, are ochii deschiși și roșii din cauza blițului. Se pare că are bandă adezivă lipită pe gură. Acum, uitați aici, în stânga, se vede un colț dintr-o noptieră. E un ceas așezat pe două cărți. Mărim imaginea și vedem cât e ceasul. — Două și douăzeci, zise Rizzoli. — Exact. Acum întrebarea e, ziua sau noaptea? Hai să mergem în partea de sus a fotografiei, unde se vede un colț de fereastră! Draperiile sunt trase, dar putem da un clic aici, în locul unde cele două draperii nu se lipesc bine. Nu se vede lumina soarelui. Dacă ora indicată de ceas e corectă, atunci fotografia asta a fost făcută la două și douăzeci noaptea. — Da, dar când? întrebă Rizzoli. Asta s-ar fi putut să fie aseară sau anul trecut. La dracu’, nici măcar nu știm dacă Chirurgul este cel care a făcut fotografia! Brody îi aruncă o privire enervată. — Încă nu am terminat. — Bine, ce mai e? — Hai să ne uităm în josul imaginii! Priviți încheietura dreaptă a femeii! E acoperită de bandă adezivă. Dar vedeți pata asta mică neagră? Ce anume credeți că e? Arătă pata, dădu un clic, iar detaliul se mări. — Tot nu seamănă cu nimic, întrerupse Crowe. — Bine, îl mai mărim un pic. Mai dădu un clic. Pata neagră căpătă formă. 79

— Isuse! izbucni Rizzoli. Seamănă cu un căluț. Asta e brățara-amuletă a Elenei Ortiz! Brody se uită la ea cu un rânjet. — Sunt bun sau nu? — E el, murmura Rizzoli. E Chirurgul. Moore îi ceru: — Întoarce-te la noptieră! Brody reveni la mărimea normală a fotografiei și mută săgeata în colțul din stânga jos. — La ce vrei să te uiți? — Ceasul ne spune că e două și douăzeci. Apoi mai sunt și cele două cărți de dedesubt. Uitați-vă la cotoarele lor. Vedeți cum supracoperta celei de sus reflectă lumina? — Da. — Cu siguranță are o supracopertă de plastic care să o protejeze. — Așa… zise Brody, neînțelegând unde voia să ajungă. — Mărește imaginea cotorului cărții de sus, continuă Moore. Vezi dacă se poate citi titlul. Brody fixă săgeata și mări. — Se pare că sunt două cuvinte, rosti Rizzoli. Văd un the. Brody mări din nou, apropiind imaginea. — Cel de-al doilea cuvânt începe cu un S, grăi Moore. Și uitați-vă aici! Bătu cu degetul în ecran. — Vedeți pătrățelul ăsta alb de-aici, din partea de jos a cotorului? — Înțeleg ce vrei să spui, exclamă Rizzoli, incitată. Titlul. Haide, la naiba, avem nevoie de titlul ăla! Brody așeză săgeata și mai dădu un clic. Moore se holbă la ecran, la cel de-al doilea cuvânt de pe cotorul cărții. Brusc, se întoarse și-și luă telefonul. — Am ratat ceva? întrebă Crowe. — Titlul cărții e The Sparrow, îl lămuri Moore, accentuând litera „O”. Iar pătrățelul de pe cotor… fac pariu că e un număr de telefon. — E o carte împrumutată de la bibliotecă, adăugă Rizzoli. La celălalt capăt se auzi o voce: — Centrala. — Sunt detectivul Thomas Moore, de la Poliția din Boston. Am nevoie de un număr pentru cazuri de urgență de la Biblioteca Publică din Boston. • — Iezuiți în spațiu, spuse Frost și se așeză pe scaunul din spate. Despre asta e vorba în carte. 80

Goneau pe Centre Street, cu Moore la volan, cu luminile de urgență pornite. Drumul le era deschis de două mașini de patrulă. — Știi, soția mea aparține grupului ăstuia de lectură, adăugă Frost. Îmi amintesc că zicea ceva de The Sparrow. — Deci e o carte SF? vru să știe Rizzoli. — Nu, e mai degrabă despre chestii religioase profunde. Care e natura lui Dumnezeu, chestii d-astea. — Atunci nu trebuie s-o citesc, spuse Rizzoli. Cunosc toate răspunsurile. Eu sunt catolică. La o intersecție, Moore îi informă: — Suntem aproape. Adresa pe care o căutau era în Jamaica Plain, un cartier din vestul Bostonului, înghesuit între Parcul Franklin și orașul vecin Brookline. Numele femeii era Nina Peyton. În urmă cu o săptămână, împrumutase un exemplar din The Sparrow de la filiala bibliotecii din Jamaica Plain. Dintre toți abonații care împrumutaseră copii ale acestei cărți, Nina Peyton fusese singura care, la două noaptea, nu răspunsese la telefon. — Aici e, zise Moore, iar patrula din fața lor coti la dreapta pe Eliot Street. Merse cu aceeași viteză și, un bloc mai încolo, trase pe dreapta în spatele celor două mașini. Girofarul răspândea în noapte raze de un albastru ireal, în timp ce Moore, Rizzoli și Frost intrau prin poarta din față și se apropiau de casă. Înăuntru, strălucea o lumină slabă. Moore se uită spre Frost, care încuviință și se duse în spatele clădirii. Rizzoli ciocăni la ușa din față și strigă: — Poliția! Așteptară câteva secunde. Rizzoli ciocăni iar, de data asta mai tare. — Doamnă Peyton, suntem de la poliție! Deschideți ușa! Urmă o pauză de trei secunde. Brusc, vocea lui Frost pârâi în stație: — Prin fereastra din spate se vede un televizor aprins! Moore și Rizzoli se uitară unul la celălalt și, fără să scoată o vorbă, luară decizia. Cu capătul lanternei, Moore sparse fereastra de lângă ușa din față, băgă mâna și trase zăvorul. Rizzoli intră prima, ghemuindu-se ușor, descriind cu arma un semicerc în aer. Moore o urmă îndeaproape. Nivelul adrenalinei îi crescu pe măsură ce înregistra rapid o succesiune de imagini. Podea din lemn. Un dulap deschis. Bucătăria drept în față, camera de zi în dreapta. O singură veioză luminând pe o masă în fundul camerei. — Dormitorul, îi sugeră Rizzoli. 81

— Du-te! Alergară pe hol, în spatele lui Rizzoli, care își rotea capul în stânga și-n dreapta, trecând pe lângă o baie, un dormitor pentru oaspeți, amândouă goale. Ușa de la capătul culoarului era întredeschisă; nu puteau vedea dincolo de ea, în dormitorul întunecat din spate. Cu mâna alunecându-i pe armă, cu inima bubuindu-i în piept, Moore se îndreptă spre ușă. Mirosul sângelui, cald și scârbos, îl izbi. Găsi întrerupătorul și aprinse lumina. Chiar înainte ca imaginea să-i ajungă la retină, știu ce avea să găsească. Cu toate astea, nu era pe deplin pregătit pentru o asemenea grozăvie. Abdomenul femeii fusese deschis. Intestinele îi ieșeau din incizie și-i atârnau ca niște panglici grotești peste marginea patului. Sângele îi picura din rana deschisă de la gât și se aduna într-o baltă pe podea. Lui Moore îi luă o veșnicie ca să proceseze ce vedea. Abia atunci înregistră toate detaliile și înțelese. Sângele era încă proaspăt și încă mai picura. Lipsea jetul arterial împrăștiat pe perete. O baltă de sânge închis la culoare, aproape negru se întindea pe jos. Se duse spre acel corp, călcând în sânge. — Hei! țipă Rizzoli. Contaminezi locul! Își puse degetele pe porțiunea netăiată de pe gâtul victimei. Cadavrul deschise ochii. „Doamne! E încă vie.”

82

• OPT • Catherine se foi agitată în pat, cu inima bătând de să-i sară din piept, cu nervii întinși la maximum de frică. Privi în întuneric, chinuindu-se să se controleze. Cineva ciocăni la ușa rezervei ei. — Doctore Cordell? Catherine recunoscu vocea uneia dintre asistentele de la camera de gardă. — Doctore Cordell? — Da, răspunse Catherine. — Avem un caz grav care trebuie să vină! Pierdere mare de sânge, răni la abdomen și la gât. Știu că doctorul Ames trebuia să fie de gardă în noaptea asta, dar a întârziat. Doctorul Kimball o să aibă nevoie de ajutorul dumneavoastră! — Spune-i că vin imediat. Catherine aprinse veioza și se uită la ceas. Era 2:45 a.m. Dormise doar trei ore. Rochia verde de mătase era așezată pe scaun. I se părea atât de străină, ca și cum i-ar fi aparținut altei femei. Halatul de pe ea era ud de sudoare, dar nu avea timp să se schimbe. Își prinse părul încurcat într-o coadă de cal și se duse la chiuvetă să-și spele fața cu apă rece. Femeia din oglindă era o străină cu un chip trist. „Concentrează-te. Trebuie sa alungi frica. E timpul să mergi la lucru.” Încălță în picioarele o pereche de adidași pe care îi scosese dintr-un dulap și, trăgând adânc aer în piept, ieși din rezervă. — Timp estimat până la sosire, două minute! strigă o asistentă de la camera de gardă. Paramedicii spun că ritmul sistolic a scăzut la șaptezeci! — Doctore Cordell, vin în Sala unu. — Pe cine avem în echipă? — Pe doctorul Kimball și încă doi medici rezidenți. Slavă Domnului că sunteți deja aici. Mașina doctorului Ames s-a stricat, și nu poate ajunge… Catherine intră în Sala unu. Dintr-o singură privire, văzu că echipa se pregătise pentru ce era mai rău. Atârnaseră deja trei pungi cu soluție Ringer; firele pentru perfuzii erau încolăcite și așteptau să fie legate. Un curier era pregătit să ducă flacoanele cu sânge la laborator. Cei doi rezidenți stăteau de-o parte și de alta a mesei, ținând în mâini catetere intravenoase, iar Ken Kimball, doctorul de gardă, rupsese deja banda care sigila tava pentru laparotomie. Catherine își puse o bonetă chirurgicală, apoi îmbrăcă un halat steril. O asistentă îi legă halatul la spate și-i dădu prima mănușă. Cu fiecare articol de îmbrăcăminte al uniformei mai câștiga un strat de autoritate și se simțea mai 83

puternică, mai stăpână pe situație. În încăperea asta, ea era salvatoarea, nu victima. — Care e povestea pacientei? întrebă Kimball. — Atac. Răni la abdomen și la gât. — Împușcată? — Nu. Înjunghiată. Catherine se opri când era pe punctul de a-și pune și cea de-a doua mânușă. Brusc, simți un gol în stomac. „Gât și abdomen. Înjunghiată.” — Ambulanța oprește! strigă o asistentă prin ușă. — E momentul să ne ocupăm de sânge și de intestine, spuse Kimball și se duse să întâmpine pacienta. Catherine, îmbrăcată deja cu hainele sterile, rămase pe loc. În cameră se lăsă brusc tăcerea. Nici cei doi rezidenți și nici asistenta scundă care era pregătită să-i înmâneze instrumentele nu spuseră nimic. Urmăreau ce se întâmpla în spatele ușii. Îl auziră pe Kimball strigând: — Haideți, haideți, haideți! Ușa se trânti de perete și targa fu împinsă înăuntru. Catherine privi cearșafurile îmbibate cu sânge, părul castaniu-închis al unei femei și fața acoperită cu bandă adezivă care ținea strâns o sondă endotraheală pentru a o ajuta să respire. Numărară până la trei și mutară pacienta pe masă. Kimball trase cearșaful dezgolind trunchiul femeii. În haosul care domnea acolo, nimeni nu auzi zgomotul scos de Catherine când inspiră adânc. Nimeni nu o observă împleticindu-se. Se uită la gâtul femeii, la bandajul-compresă care se înroșise. Îi privi abdomenul, unde încă o compresă fixată în grabă stătea să cadă, lăsând să se prelingă sângele pe carnea dezgolită. Ceilalți începură să acționeze, conectând perfuziile și conductorii cardiaci, ventilând plămânii victimei. Catherine rămase pe loc, imobilizată de frică. Kimball îndepărtă compresa de pe abdomen. Intestinele subțiri se revărsară și căzură pe masă. — Ritmul sistolic e la șaizeci, și abia se mai simte! Intră în tahicardie sinusală… — Nu-i pot introduce perfuzia! Are vena făcută praf! — Încearcă în vena subclovială! — Poți să mai introduci încă un cateter? — La dracu’! Toată zona asta e contaminată… — Doctore Cordell? Doctore Cordell? Încă uluită, Catherine se întoarse spre asistenta care o strigase și o văzu încruntându-se pe deasupra măștii chirurgicale. — Vreți tampoane? 84

Catherine înghiți în sec. Trase aer în piept. — Da. Tampoane. Și o aspirare… Își fixă din nou atenția asupra pacientei. O femeie tânără. O amintire din trecut o deconcertă; revedea o altă cameră de gardă, într-o noapte în Savannah, când ea însăși fusese femeia de pe masă. „N-am să te las să mori. N-am să-l las să te revendice.” Luă o mână de bureți și de hemostate de pe tava cu instrumente. Era din nou sigură pe ea; profesionista își recăpătase controlul. Anii de pregătire chirurgicală își spuseră cuvântul. Se uită mai întâi la rana de la gât și scoase compresa. Sânge închis la culoare țâșni și stropi podeaua. — Carotida, exclamă unul dintre rezidenți. Catherine puse un burete pe rană și respiră adânc. — Nu. Dacă ar fi fost carotida, ar fi murit până acum. Se uită la asistenta scundă. — Scalpel. Instrumentul îi fu așezat în palmă. Făcu o pauză, adunându-și puterile înaintea operației grele, apoi puse vârful scalpelului pe gâtul femeii. Păstrând presiunea asupra rănii, despică repede pielea spre falcă, scoțând la iveală vena jugulară. — N-a tăiat suficient de adânc ca să atingă carotida, spuse. Dar a tăiat jugulara. Iar capătul ăsta se retrage spre țesutul moale. Lăsă jos scalpelul și apucă pensa. — Doctore rezident? Vreau să absorbi cu buretele. Ușor! — O să refaceți legătura prin anastomoză? — Nu, am s-o leg doar. Va face drenaj lateral. Trebuie să dezvelesc cât mai mult din venă ca să pot face sutura în jurul ei. Clemă vasculară. Imediat instrumentul îi ajunse în mână. Catherine aranjă clema și o prinse de vasul expus. Apoi oftă și se uită la Kimball. — Sângerarea e oprită. Am s-o leg mai târziu. Își îndreptă atenția asupra abdomenului. Kimball și celălalt rezident curățaseră zona făcând absorbții și folosind tampoane, iar rana era la vedere. Cu grijă, Catherine împinse într-o parte intestinele și se uită în rana deschisă. Ceea ce văzu îi făcu greață și o înfurie. Peste masă, întâlni privirea uimită a lui Kimball. — Cine ar face așa ceva? bâigui el încet. Cu ce dracu’ ne confruntăm aici? — Cu un monstru, îi răspunse. • — Victima e în continuare în operație. E încă vie. Rizzoli își închise telefonul și se uită la Moore și la doctorul Zucker. — Acum avem un martor. Necunoscutul nostru devine neglijent. — Nu neglijent. Grăbit. Nu a avut timp să-și termine treaba. 85

Moore stătea lângă ușa dormitorului, analizând sângele de pe podea. Era încă proaspăt și strălucea. „Nu a avut timp să se usuce. Chirurgul tocmai a fost aici.” — Fotografia i-a fost trimisă prin e-mail lui Cordell la 7:55 p.m., zise Rizzoli. Ceasul din fotografie arată 2:20. Făcu semn spre ceasul de pe noptieră. — Ora e corectă. Ceea ce înseamnă că a făcut fotografia noaptea trecută. A ținut victima vie în casa asta pentru mai mult de douăzeci și patru de ore. „Prelungind plăcerea.” — Și mai îndrăzneț, adăugă dr. Zucker pe un ton neliniștitor de admirativ. Recunoștea că avea de-a face cu un adversar redutabil. — Nu numai că ține victima vie o zi întreagă, dar o și lasă aici pentru o vreme, pentru a merge să trimită un e-mail. Tipul ăsta se joacă cu mințile noastre. — Sau cu doctorul Cordell, zise Moore. Poșeta victimei zăcea pe masa de toaletă. Cu mâinile înmănușate, Moore îi cercetă conținutul. — Portofel cu treizeci și patru de dolari. Două cărți de credit. Legitimație de serviciu de la Institutul de Cercetare Lawrence, Departamentul vânzări. Carnet de conducere pe numele Nina Peyton, douăzeci și nouă de ani, un metru șaizeci și patru, cincizeci și nouă de kilograme. Se uită pe spatele permisului de conducere. Donatoare de organe. — Cred că tocmai a donat, comentă Rizzoli. Desfăcu fermoarul unui buzunar lateral. — Are o agendă pentru întâlniri. Rizzoli se întoarse și se uită la el cu interes. — Da? Moore deschise agenda la luna în curs. Nu conținea nimic. Răsfoi paginile înapoi până ce găsi o notă, făcută în urmă cu opt săptămâni: „De plătit chiria”. Mai dădu câteva pagini înapoi și găsi câteva notițe: „Ziua lui Sid. Curățătorie. Concert la 8:00. Ședință de lucru”. Toate detaliile lumești care compun o viață. De ce încetase să mai scrie în urmă cu opt săptămâni? Se gândi la femeia care notase cuvintele alea, care scrisese atât de ordonat cu cerneală. O femeie care probabil că se uita la paginile goale din decembrie și își închipuia Crăciunul și zăpada, având toate motivele sa creadă că va avea parte de sărbători fericite. Închise agenda; fu copleșit de un val de tristețe și, pentru o clipă, nu mai putu scoate un sunet. — Nu a rămas nimic în așternuturi, îi informă Frost, ghemuit lângă pat. N-a uitat niciun fir chirurgical, niciun instrument, nimic. — Pentru un tip care se presupune că se grăbea, rosti Rizzoli, a lăsat curat lună în urma lui. Și uite! A avut timp să împacheteze pijamalele. 86

Arătă spre o cămașă de noapte din bumbac, care era frumos împăturită pe un scaun. — Asta nu se prea potrivește cu graba lui. — Dar și-a lăsat victima să trăiască, spuse Moore. A făcut cea mai mare greșeală posibilă. — N-are sens, Moore. Împachetează cămașa de noapte, adună totul în urma lui… Iar apoi e atât de neglijent încât să lase în urmă un martor? E prea deștept ca să facă greșeala asta. — Chiar și cei mai deștepți o dau în bară, interveni Zucker. Ted Bundy a devenit neglijent la sfârșit. Moore îl privi pe Frost. — Tu i-ai telefonat victimei? — Da. Când aproape terminasem lista aia cu numere de telefon pe care ne-o dăduseră cei de la bibliotecă. Am sunat aici pe la două, două și un sfert. Mi-a răspuns robotul. Nu am lăsat niciun mesaj. Moore se uită prin cameră, dar nu văzu niciun robot. Merse în camera de zi, unde văzu telefonul pe masa din fund. Avea un dispozitiv pentru identificarea apelantului, iar butonul pentru afișarea listei cu numere era mânjit de sânge. Folosi vârful unui creion ca să apese butonul, și pe ecranul digital apăru numărul de telefon al ultimului apel. Poliția din Boston 2:14 a.m. — Asta l-a speriat? întrebă Zucker, care-l urmase în camera de zi. — Era aici când a sunat Frost. E sânge pe dispozitivul de identificare a apelantului. — Deci telefonul a sunat. Iar necunoscutul nostru nu terminase. Nu a obținut nicio satisfacție. Dar un telefon în miezul nopții probabil că l-a intrigat. A venit aici, în camera de zi, și a văzut numărul de pe ecran. A văzut că poliția încerca să dea de victimă. Zucker se opri. — Tu ce ai fi făcut? — Aș fi plecat. Zucker încuviință, iar pe buze i se ivi un zâmbet. „Pentru tine e doar un joc”, se gândi Moore. Se duse la fereastră și se uită pe stradă, care era un caleidoscop strălucitor de lumini albastre. Șase mașini de poliție erau parcate în fața casei. Era și presa acolo; putea să vadă dubele televiziunii locale care-și reglaseră antenele satelit. — N-a apucat să se bucure, reluă Zucker. — A terminat extirparea. 87

— Nu, ăsta e doar un suvenir. Ceva care să-i amintească de vizită. Nu a venit aici doar pentru a colecta un organ. A venit să trăiască emoția deplină: să simtă cum se scurge viața unei femei. Dar de data asta nu a căpătat ce căuta. A fost întrerupt, atenția i-a fost distrasă de teama că vine poliția. Nu a stat suficient timp, să-și vadă victima cum moare. Zucker făcu o pauză. — Următoarea vizită va avea loc foarte curând. Necunoscutul nostru e frustrat, iar tensiunea i se va părea de nesuportat. Ceea ce înseamnă că a început deja să vâneze o nouă victimă. — Sau poate că a ales-o deja, rosti Moore, gândindu-se la Catherine Cordell. Afară se crăpa de ziuă. Moore nu dormise de aproape douăzeci și patru de ore și lucrase toată noaptea la capacitate maximă, alimentat numai cu niște cafea. Cu toate astea, când se uită la cerul care se lumina, nu simți deloc oboseala, ci doar o neliniște reînnoită. Exista un fel de legătură între Catherine și Chirurg, pe care el n-o putea înțelege. Un fir invizibil o lega pe femeie de monstru. — Moore! Se întoarse spre Rizzoli și observă imediat tulburarea din ochii ei. — Tocmai au sunat cei de la Agresiuni sexuale, îl informă ea. Victima noastră e o doamnă foarte ghinionistă. — Ce vrei să spui? — În urmă cu două luni, Nina Peyton a fost violată. Vestea îl luă prin surprindere. Se gândi la paginile goale din agenda victimei. În urmă cu opt săptămâni, încetase să mai scrie în ea. Atunci se oprise brusc viața Ninei Peyton. — S-a întocmit un raport? — Nu numai un raport, răspunse Rizzoli. S-au colectat și probe. — Două victime violate? întrerupse Zucker. Să fie așa de simplu? — Crezi că violatorul se întoarce să le ucidă? — Nu cred că e doar întâmplare. 10% dintre violatorii în serie comunică mai târziu cu victimele lor. E modalitatea prin care individul nostru prelungește groaza. Asta e obsesia lui. — Violul e preludiul pentru crimă. Rizzoli pufni dezgustată. — Drăguț. Brusc, lui Moore îi veni o altă idee. — Ai spus că s-au colectat probe. S-a făcut analiza probelor luate din vagin? — Da. Așteptăm analiza ADN-ului. — Cine a luat probele? A mers la camera de gardă? Era aproape sigur că răspunsul avea să fie: Centrul Medical Pilgrim. Dar Rizzoli clătină din cap: 88

— Nu a fost la camera de gardă. A mers la Clinica pentru Femei Forest Hills. E chiar pe strada asta. • Pe unul dintre pereții sălii de așteptare ai clinicii se afla un poster color cu aparatul genital feminin alături de următoarele cuvinte: „Femeia. O frumusețe uimitoare”. Cu toate ca era de acord că trupul femeiesc era o creație miraculoasă, când se uită la diagrama atât de explicită, Moore se simți ca un maniac sexual josnic. Observă că în camera de așteptare erau câteva femei care îl urmăreau asemenea unor gazele care nu scapă din ochi prădătorul ivit în mijlocul lor. Faptul că era însoțit de Rizzoli nu schimba situația; era un mascul străin. Se simți mai bine când recepționera li se adresă în cele din urmă: — O să vă primească acum. E ultima cameră pe dreapta. Rizzoli porni înainte pe coridor, trecând pe lângă posterele cu „Zece semne că partenerul tău e agresiv” și „Cum îți dai seama că e viol?” Pe măsură ce Moore avansa, se simțea ca și cum toate păcatele bărbătești se lipeau de el, ca niște pete care îi murdăreau hainele. Rizzoli nu avea habar de toate astea, pentru că se afla pe un teritoriu familiar. Era într-un spațiu destinat femeilor. Ciocăni la ușa pe care scria: „Sarah Daly, asistentă medicală”. — Intră! Femeia care se ridică să-i primească părea tânără și la modă. Pe sub halatul alb, purta blugi și un tricou negru, iar frizura băiețească îi scotea în evidență ochii negri vioi și pomeții eleganți. Moore nu se putu abține să nu se uite la micul cercel auriu din nara stângă. Mare parte din întrevedere, avu impresia că vorbește cu cercelul ăla. — I-am revăzut fișa medicală după ce ați sunat, le spuse Sarah. Știu că și la poliție s-a întocmit un dosar. — L-am citit, răspunse Rizzoli. — Și de ce ați venit aici? — Nina Peyton a fost atacată azi-noapte, în casa ei. Acum se află într-o situație critică. La început, femeia fu șocată. Apoi se înfurie brusc. Moore văzu asta din tresărirea obrazului și din scânteierea ochilor. — El a fost? — El? — Bărbatul care a violat-o? — E o posibilitate pe care o luăm în calcul, afirmă Rizzoli. Din nefericire, victima e în comă și nu poate vorbi. — Nu-i mai spuneți victima. Are un nume. Rizzoli tresări, iar Moore își dădu seama că femeia se enervase. Întrevederea nu începea prea bine. Zise: — Doamnă Daly, s-a petrecut un lucru incredibil de brutal și avem nevoie… 89

— Nimic nu e incredibil, ripostă Sarah. Nu și atunci când vorbim despre ceea ce le fac bărbații femeilor. Ridică un dosar de pe birou și i-l înmână. — Fișa ei medicală. În dimineața în care a fost violată, a venit la clinica noastră. Eu am văzut-o în ziua aceea. — Tot dumneavoastră ați consultat-o? — Eu am făcut totul. Interogatoriul, examenul pelvian. Am colectat secrețiile vaginale, iar la microscop am văzut că exista spermă. I-am pieptănat părul pubian, i-am tăiat unghiile pentru a colecta probele necesare care să confirme că a existat viol. I-am dat pastila de a doua zi. — Nu a mers la camera de gardă a spitalului pentru alte teste? — Victima unui viol care vine la această clinică e îngrijită din toate punctele de vedere de o singură persoană. Ultimul lucru de care are nevoie e să i se perinde prin față o mulțime de necunoscuți. Așa că îi iau sânge și îl trimit la laborator. Dau toate telefoanele necesare la poliție. Numai dacă așa dorește victima. Moore deschise dosarul și văzu fișa de informare asupra pacientei. Se găseau acolo data de naștere a Ninei Peyton, adresa, numărul de telefon și locul de muncă. Trecu la pagina următoare, care era umplută cu un scris mic și înghesuit. Data primei vizite era 17 mai. Principala plângere: viol. Istoricul prezentei suferințe: Femeie albă de 29 de ani crede că a fost violată. Aseară în vreme ce bea ceva la Gramercy Pub s-a simțit amețită și-și amintește că a mers la baie. Nu-și mai aduce aminte nimic din ce s-a întâmplat după… — S-a trezit acasă în patul ei, reluă Sarah. Nu-și amintea cum a ajuns acasă. Nu-și amintea să se fi dezbrăcat. Cu siguranță nu-și amintea să-și fi sfâșiat propria bluză. Dar s-a trezit complet dezbrăcată. Coapsele îi erau acoperite cu un lichid despre care a crezut că era spermă. Avea un ochi umflat și vânătăi pe ambele încheieturi. A înțeles destul de repede ce i se întâmplase. Și a reacționat la fel ca alte victime violate. S-a gândit: „E vina mea. N-ar fi trebuit să fiu așa de neglijentă”. Dar așa suntem noi, femeile. Se uită țintă la Moore. Dăm vina pe noi pentru orice, chiar și atunci când de fapt bărbatul e cel care ne-o trage. Confruntat cu asemenea furie, nu mai zise nimic. Privi la fișă și citi rezultatul examenului fizic. Pacienta e răvășită, o femeie introvertită care vorbește încet. Este neînsoțită și a venit pe jos de acasă la clinică…

90

— Tot vorbea despre cheile ei de la mașină, continuă Sarah. Era bătută, avea un ochi închis și umflat și nu se putea gândi decât că își pierduse cheile de la mașină și că trebuia să le găsească, altfel nu avea să mai poată ajunge la muncă. Mi-a luat ceva timp până să o scot din starea asta și să o fac să-mi vorbească. Aveam în față o femeie căreia nu i se întâmplase niciodată nimic cu adevărat rău. Era educată, independentă. Era reprezentant de vânzări la Institutul de Cercetare Lawrence. Avea zilnic de-a face cu oamenii. Și iată că se găsea aici, aproape paralizată, cu obsesia prostească de a-și găsi cheile de la mașină. În cele din urmă, i-am deschis poșeta, am căutat prin toate buzunarele și am găsit cheile. Abia după asta a putut să fie atentă la mine și să spună ce se întâmplase. — Și ce a zis? — Se dusese la Gramercy Pub pe la nouă pentru a se întâlni cu o prietenă. Prietena n-a mai apărut, așa că Nina a mai stat puțin. A băut un martini, a vorbit cu niște tipi. Știți, am fost acolo, și e un loc plin de lume. O femeie se poate simți în siguranță. Adăugă cu amărăciune: De parcă ar exista vreun loc sigur. — Își mai amintea de bărbatul care o dusese acasă? întrebă Rizzoli. Asta vrem de fapt să știm. Sarah o privi. — Nu vă interesează decât criminalul, nu-i așa? Și cei doi polițiști de la Agresiuni sexuale tot doar despre asta voiau să audă. Infractorul are parte de toată atenția. Moore simți că atmosfera se înfierbântă. Spuse repede: — Detectivii ne-au informat că nu a putut să facă o descriere. — Am fost de față când au interogat-o. M-a rugat să stau, așa că am auzit întreaga poveste de două ori. Continuau s-o întrebe cum arăta, dar nu le-a putut spune. Pur și simplu, nu reușea să-și amintească nimic despre el. Moore se uită pe următoarea pagină a fișei medicale. — Ați mai întâlnit-o a doua oară, în iulie. Acum o săptămână. — A venit să mai facem niște analize de sânge. Trebuie să treacă șase săptămâni de la contact până să putem vedea dacă testul HIV este pozitiv. Ăsta e cel mai groaznic lucru care se poate întâmpla. Mai întâi ești violată, apoi descoperi că atacatorul ți-a transmis o boală mortală. Pentru femeile astea, sunt șase săptămâni de agonie, în care așteaptă să vadă dacă au SIDA. Trăiesc întrebându-se dacă inamicul se află în interiorul lor, multiplicându-se în sângele lor. Când se întorc pentru următorul test, trebuie să le îmbărbătez. Și le jur că le voi suna în clipa în care voi primi rezultatele înapoi. — Nu faceți analizele aici? — Nu. Toate sunt trimise la Laboratoarele Interpath. Moore dădu și ultima pagină a dosarului și văzu foaia cu rezultatele: „Testul HIV: negativ. VDRL BTS (Sifilis): negativ”. Fila era extrem de subțire, o copie a unui formular tipizat. „Cele mai importante vești din viața noastră, se gândi, vin 91

adesea pe hârtie dintr-asta subțire. Telegramele. Rezultatele de la examene. Analize de sânge.” Închise dosarul și-l puse pe birou. — Când ați văzut-o pe Nina a doua oară, în ziua în care a venit pentru cel deal doilea test, cum vi s-a părut? — Mă întrebați dacă era încă traumatizată? — Nu mă îndoiesc că era. Răspunsul lui liniștit păru să domolească furia lui Sarah. Asistenta se așeză, ca și cum, lipsită de mânie, pierduse o parte din energia vitală. Pentru câteva clipe se gândi la întrebarea lui. — Când am văzut-o pe Nina a doua oară, părea un cadavru ambulant. — Cum așa? — Stătea pe scaunul pe care e acum doamna Rizzoli și mi se părea că pot să văd direct prin ea. Era transparentă. De când fusese violată, nu se mai dusese la muncă. Cred că îi venea greu să dea ochii cu oamenii, mai ales cu bărbații. Era paralizată de tot felul de fobii ciudate. Îi era frică să bea apă de la robinet sau orice altceva care nu era îmbuteliat. Trebuia să fie o sticlă sau o cutie nedeschisă, ceva în care să nu se poată pune otravă sau droguri. Se temea că bărbații care se uitau la ea își puteau da seama că fusese violată. Era convinsă că violatorul îi lăsase spermă pe așternuturi și pe haine, așa că petrecea ore întregi în fiecare zi spălând iar și iar lucrurile. Oricum ar fi fost Nina Peyton înainte, femeia aia era moartă. Cea pe care am văzut-o în locul ei era doar o fantomă. Vocea i se stinsese și rămăsese nemișcată, uitându-se spre Rizzoli, văzând de fapt o altă femeie așezată pe acel scaun. O succesiune de femei, de fețe diferite, de fantome diferite, o paradă de femei rănite. — A spus cumva că era urmărită? Sau că atacatorul a reapărut în viața ei? — Un violator nu dispare niciodată din viața ta. Atât timp cât trăiești, rămâi proprietatea lui. Sarah se opri, apoi adăugă cu amărăciune: — Poate a venit doar să-și revendice ce-i aparținea.

92

• NOUĂ • Vikingii nu sacrificau virgine, ci prostituate. În anul Domnului 922, diplomatul arab ibn Fadlan a fost martorul unui astfel de sacrificiu în sânul poporului pe care îl numea rus. I-a descris ca fiind înalți și blonzi, bărbați cu un fizic perfect care veneau dinspre Suedia, pe râurile rusești, spre piețele sudice din Kazaria sau spre califate, unde schimbau chihlimbar și blănuri pe mătăsuri și argint bizantin. Pe ruta asta comercială, într-un loc numit Bulgar, acolo unde Volga face o cotitură, s-a întâmplat să aibă loc pregătirile pentru călătoria finală spre Valhalla a unui viking de vază mort. Ibn Fadlan a luat parte la înmormântare. Vasul bărbatului mort a fost târât până la mal și așezat pe piloni de mesteacăn. Pe punte a fost construit un foișor, pe care a fost așezat un divan acoperit cu brocart grecesc. Cadavrul, care stătuse îngropat timp de zece zile, a fost exhumat. Spre surpriza lui ibn Fadlan, carnea înnegrită nu mirosea. Cadavrul proaspăt dezgropat a fost apoi împodobit cu haine elegante: pantaloni și ciorapi lungi, cizme, o tunică și un caftan din brocart cu nasturi de aur. L-au așezat pe salteaua din foișor în capul oaselor, rezemat de perne. În jurul lui, au pus pâine, cane și ceapă, băuturi alcoolice și plante cu arome dulci. Au ucis un câine, doi cai, un cocoș și o găină pe care, de asemenea, le-au pus în foișor, pentru a-i fi de folos în Valhalla. În cele din urmă, au adus o sclavă. Vreme de zece zile, cât cadavrul stătuse îngropat în pământ, fata fusese aruncată în desfrâu. Amețită de băutură, fusese purtată din cort în cort pentru a se oferi fiecărui bărbat din tabără. Stătuse cu picioarele desfăcute în fața unui șir lung de bărbați care grohăiau asudați deasupra ei, corpul ei folosit devenind un rezervor comun în care fusese deversată sperma tuturor membrilor tribului. Așa a fost murdărită, carnea i-a fost pângărită, iar corpul i-a fost pregătit pentru sacrificiu. În ziua a zecea, s-a suit pe navă însoțită de o bătrână pe care o numeau Îngerul Morții. Fata și-a scos brățările și inelele. A băut până s-a îmbătat. Apoi a fost adusă în foișorul unde se afla cadavrul. Acolo, pe salteaua acoperită cu brocart, a fost iarăși violată. De șase ori, de șase bărbați, corpul ei trecând de la unul la altul ca o bucată de carne. Când au terminat, când bărbații au fost satisfăcuți, fata a fost întinsă lângă cadavrul stăpânului ei. Doi bărbați au ținut-o de picioare, alți doi de mâini, iar Îngerul Morții i-a înfășurat o sfoară în jurul gâtului. În vreme ce bărbații trăgeau, 93

întinzând bine sfoara, Îngerul Morții și-a ridicat pumnalul cu lama lată și l-a împlântat în pieptul fetei. Lama cobora iar și iar, împroșcând cu sânge la fel cum bărbații grohăiseră și-o împroșcaseră cu spermă, pumnalul reîntruchipând violul de mai devreme, metalul ascuțit pătrunzând carnea moale. Un obicei brutal care aducea, odată cu lovitura de pe urmă, extazul morții. • — A trebuit să i se facă transfuzie cu o cantitate mare de sânge și cu plasmă proaspăt congelată, zise Catherine. Tensiunea e stabilă, dar e inconștientă, și am conectat-o la aparate ca să poată respira. Va trebui să aveți răbdare, domnule detectiv. Și să sperați că se va trezi. Catherine și detectivul Darren Crowe stăteau în fața salonului de la Terapie intensivă unde se afla Nina Peyton și priveau cele trei linii care brăzdau cardiograful. Când pacienta fusese scoasă din sala de operație, Crowe se înființase în fața ușii. O urmase la Reanimare, și apoi în salonul unde fusese transferată. Rolul lui nu era doar de a o apăra; abia aștepta să-i ia o declarație pacientei, iar în ultimele ceasuri devenise o adevărată pacoste, cerând din oră în oră să i se dea un raport privind progresele pe care le făcea, învârtindu-se necontenit prin fața salonului. Încă o dată, puse aceeași întrebare pe care o repetase toată dimineața: — Va trăi? — Tot ce vă pot spune e că semnele ei vitale sunt stabile. — Când o să pot vorbi cu ea? Catherine oftă obosită. — Se pare că nu înțelegeți în ce situație critică se află. Înainte de a ajunge aici, a pierdut mai mult de o treime din cantitatea normală de sânge. E posibil ca și la nivelul creierului sângele să nu fi circulat. Când și dacă va redeveni conștientă, există șansa să nu-și amintească nimic. Crowe privi prin peretele de sticlă. — Atunci nu ne folosește la nimic. Catherine se uita la el cu o greață crescândă. Nici măcar o dată nu se arătase îngrijorat de starea Ninei Peyton, decât în calitate de martor, decât ca o persoană pe care o putea folosi. Toată dimineața, nici măcar o dată, nu-i spusese pe nume. O numise doar victima sau martorul. Cea la care se uita nu era o femeie, ci doar o cale prin care atingea un scop. — Când va fi mutată de la Terapie intensivă? o întrebă pe Catherine. — E prea devreme să ne punem întrebarea asta. — Va putea fi transferată într-o rezervă? Dacă ținem ușa închisă, restricționăm accesul personalului, atunci nimeni nu va afla că nu poate vorbi. Catherine știa exact ce voia să spună. 94

— Nu voi permite ca pacienta mea să fie folosită drept momeală. Trebuie să rămână aici sub observație permanentă. Vedeți liniile alea de pe monitor? Sunt pentru EKG, tensiunea venoasă centrală și pentru tensiunea arterială. Trebuie să pot controla fiecare schimbare care poate interveni. Aici e singurul loc unde pot face asta. — Câte femei am putea salva dacă îl oprim acum? V-ați gândit la asta? Dintre toți oamenii, dr. Cordell, dumneavoastră știți cel mai bine prin ce au trecut femeile astea. Îngheță de furie. O lovise în punctul cel mai sensibil. Ceea ce îi făcuse Andrew Capra era așa de personal, de intim, încât nu putuse vorbi despre răul ăsta nici măcar cu tatăl ei. Detectivul Crowe îi deschisese rana. — Ăsta ar putea fi singurul mod în care l-am putea prinde, continuă Crowe. — Asta e cea mai bună soluție pe care o puteți găsi? Să vă folosiți de o femeie aflată în comă? Să puneți în pericol ceilalți pacienți ai spitalului, invitând un criminal să vină aici? — Ce vă face să credeți că nu e deja aici? o repezi Crowe și plecă de lângă ea. „Deja aici.” Catherine nu se putu abține să nu se uite împrejur. Văzu asistentele forfotind printre pacienți. Un grup de studenți rezidenți la chirurgie stăteau adunați lângă monitoare. O asistentă care se ocupa de flebotomii își ducea tava cu flacoanele cu sânge și seringile. Câți oameni veneau și plecau din spital în fiecare zi? Pe câți dintre ei îi cunoștea cu adevărat? Pe niciunul. Măcar atât învățase de la Andrew Capra: că niciodată nu putea ști cu adevărat ce se ascunde în inima oamenilor. Șefa de secție o anunță: — Dr. Cordell, la telefon. Catherine se duse până la postul asistentelor și ridică receptorul. Era Moore. — Am auzit că ai scos-o la capăt. — Da, e încă în viață, se răsti. Și nu, nu vorbește încă. Urmă o pauză. — Înțeleg că nu e tocmai momentul potrivit să vorbim. Catherine se așeză pe un scaun. — Îmi pare rău. Tocmai am vorbit cu detectivul Crowe, și nu sunt în toane prea bune. — Se pare că ăsta e efectul pe care-l are asupra femeilor. Amândoi râseră, obosiți, iar asta topi orice urmă de ostilitate dintre ei. — Cum mai stau lucrurile, Catherine? — Am avut niște momente înspăimântătoare, dar cred că i-am stabilizat starea. — Nu, vreau să spun cu tine! Ești bine? 95

Nu era o simplă întrebare adresată din politețe; îi sesiză îngrijorarea din voce și nu știu ce să răspundă. Simțea doar că era bine să fii conștient de faptul că cineva ține la tine. Vorbele lui o făcură să roșească. — Nu te duci acasă, da? continuă el. Nu înainte să fie schimbate încuietorile. — Mă enervează la culme! Mi-a răpit și singurul loc în care mă simțeam în siguranță. — Îl vom face iarăși sigur. O să am grijă să trimit un lăcătuș acolo. — Sâmbăta? Ești un funcționar cum rar găsești. — Nu. Dar am câțiva oameni de încredere. Se lăsă pe spate, simțindu-se eliberată de povara care-i apăsase pe umeri. În jurul ei, toată secția fremăta, dar atenția îi era concentrată asupra bărbatului a cărui voce o alina acum, dându-i încredere. — Dar tu cum te simți? îl iscodi. — Mă tem că ziua mea abia începe. Urmă o pauză în care el se întoarse să răspundă cuiva, ceva legat de o dovadă ce trebuia pusă în pungă. Se mai auzeau și alte voci pe fundal. Și-l închipui în dormitorul Ninei Peyton, cu toate dovezile groazei în jurul lui. Cu toate astea, vocea lui era liniștită și calmă. — O să mă suni în clipa în care se trezește? o întrebă Moore. — Detectivul Crowe se învârte pe-aici ca un vultur. Sunt convinsă că el o să afle înaintea mea. — Crezi că se va trezi? — Sincer? zise Catherine. Nu știu. Îi tot repet asta detectivului Crowe, dar nu vrea să mă creadă. — Doctore Cordell? Asistenta Ninei Peyton o striga din salon. Glasul ei o puse în alertă imediat pe Catherine. — Ce s-a întâmplat? — Trebuie să veniți să vă uitați la asta. — E ceva în neregulă? îl auzi pe Moore la telefon. — Un moment. Mă duc să verific. Lăsă receptorul jos și se duse în salon. — O curățam cu o cârpă udă, o informă asistenta. Au adus-o din sala de operație cu sânge închegat pe ea. Când am întors-o pe-o parte, am văzut ceva. E pe coapsa stângă. — Arată-mi! Asistenta apucă umărul și șoldul pacientei și o întoarse pe-o parte. — Acolo, rosti încet. Frica o țintui pe Catherine locului. Se uită la mesajul vesel care fusese scris cu o cariocă neagră pe pielea Ninei Peyton. 96

LA MULȚI ANI! ÎȚI PLACE CADOUL MEU? Moore o găsi la cantina spitalului. Stătea la o masă din colț, cu spatele la perete, în poziția cuiva care se știe amenințat și care vrea să preîntâmpine un eventual atac. Încă mai purta halatul chirurgical și avea părul prins într-o coadă de cal, care îi scotea în evidență trăsăturile extrem de ascuțite, fața nemachiată și ochii scânteietori. Era probabil la fel de obosită ca el, dar frica o pusese în gardă, așa că, în timp ce se uita la el apropiindu-se de masă, semăna cu o pisică sălbatică. În față avea o ceașcă de cafea pe jumătate goală. „Oare câte cești de cafea a băut până acum?” se întrebă el când văzu cum tremură când luă ceașca. Mâna acestei femei înspăimântate nu mai semăna deloc cu mâna sigură a unui chirurg. Se așeză în fața ei la masă. — O să ai o mașină de poliție parcată în fața casei toată noaptea. Ai primit noile chei? Dădu din cap. — Mi le-a adus lăcătușul. Mi-a zis că a pus un lacăt Rolls-Royce. — O să fii bine, Catherine. Femeia își coborî privirea. — Mesajul ăla era pentru mine. — N-avem de unde să știm asta. — Ieri a fost ziua mea. A știut. Și a știut și că eram de gardă. — Asta în cazul în care el a scris asta. — Nu mă prosti în față! Știi că el a fost. După o pauză, Moore încuviință. Era deja după-amiaza târziu, iar majoritatea meselor erau libere. Dincolo de tejghea, angajații de la cantină curățau cratițele, iar aburii se ridicau în coloane subțiri. O casieriță desfăcu un fișic nou, iar monedele căzură cu zgomot în sertarul casei. — Dar în biroul meu? vru ea să știe. — N-a lăsat nicio amprentă. — Deci nu aveți nimic cu care să-l prindeți. — Nu avem nimic, recunoscu Moore. — Intră și iese din viața mea ca o fantomă. Nu-l vede nimeni. Nu știe nimeni cum arată. Aș putea pune grilaje la toate ferestrele, și tot mi-ar fi frică să pun capul pe pernă. — Nu trebuie să mergi acasă. O să te duc la un hotel. — Nu contează unde mă ascund. Va ști unde sunt. Dintr-un motiv sau altul, m-a ales pe mine. Mi-a spus că eu urmez. — Nu cred. Ar fi o mișcare extrem de proastă din partea lui să își prevină următoarea victimă. Chirurgul nu e prost. — De ce a luat legătura cu mine? De ce îmi lasă mesaje pe… 97

Înghiți cu greu. — E posibil să ne provoace pe noi. Poate e un mod de a-și bate joc de poliție. — Atunci nenorocitul ar fi trebuit să vă scrie vouă! Vorbise atât de tare, încât o asistentă care își turna cafea se întoarse și o privi. Catherine se îmbujoră și se ridică în picioare. Se făcuse de râs cu ieșirea asta, așa că tăcu până când părăsiră spitalul. Moore ar fi vrut s-o ia de mână, dar se gândi că ea avea să se ferească imaginându-și că face acest gest din milă. Mai presus de orice, nu voia ca ea să creadă că o privește cu superioritate. Mai mult decât oricare altă femeie pe care o cunoscuse, ea îi impunea respect. În vreme ce stătea în mașină, îi spuse încet: — Mi-am pierdut cumpătul. Îmi pare rău. — Având în vedere situația, i s-ar fi putut întâmpla oricui. — Ție nu. Îi zâmbi ironic. — Bineînțeles că eu nu-mi pierd niciodată cumpătul. — Da, am observat. „Și ce înseamnă asta?” se întrebă în vreme ce conducea spre Back Bay. Că îl credea imun la frământările care mișcă inima unui om normal? De când logica realistă era sinonimă cu lipsa sentimentelor? Știa că pentru colegi era Sfântul Thomas cel Senin. Omul la care apelezi când se complică lucrurile și ai nevoie de o voce calmă. Nu-l cunoșteau pe celălalt Thomas Moore, bărbatul care, în fiecare noapte, se așeza în fața dulapului soției pentru a inhala parfumul vag al hainelor ei. Nu vedeau decât masca pe care îi lăsa s-o vadă. Catherine rosti cu o urmă de resemnare: — Ție îți vine ușor să fii calm în situația asta. Nu de tine e obsedat. — Să încercam să vedem lucrurile logic… — Să mă gândesc la propria moarte? Bineînțeles că pot fi logică. — Chirurgul și-a fixat un tipar cu care se simte în largul lui. Atacă noaptea, nu în timpul zilei. În fond, e un laș, incapabil să înfrunte o femeie pe picior de egalitate. Vrea ca prada să fie vulnerabilă. În pat, adormită. Incapabilă să riposteze. — Deci ar trebui să nu mai dorm? Ce soluție simplă! — Vreau să spun că va evita să atace în timpul zilei, când victima se poate apăra. Lucrurile se schimbă după lăsarea serii. Opri în fața blocului ei. Chiar dacă îi lipsea eleganța clădirilor vechi din cărămidă de pe Commonwealth Avenue, clădirea avea avantajul unui garaj închis și bine luminat. Ca să ai acces la intrarea din față, aveai nevoie atât de o cheie, cât și de un cod de siguranță. Pătrunseră într-un hol decorat cu oglinzi și pardosit cu marmură. Elegant, dar lipsit de viață. Rece. Un lift îngrozitor de tăcut îi duse până la etajul al doilea. Ajunși la ușa apartamentului, ea ezită cu noua cheie în mână. 98

— Pot să intru și să arunc o privire înainte, dacă asta te face să te simți mai bine. Păru să ia propunerea lui ca pe un afront personal. Drept răspuns, băgă cheia în broască, deschise ușa și intră. Era ca și cum ar fi vrut să-și demonstreze că nu Chirurgul era cel care câștigase. Că încă își mai putea controla viața. — Ce-ar fi să luăm camerele la rând, îi propuse, să ne asigurăm că n-a fost nimic deranjat. Fu de acord. Intrară împreună în camera de zi, în bucătărie și, în cele din urmă, în dormitor. Catherine știa că Chirurgul luase suvenire de la celelalte femei, așa că se uită cu grijă în cutia cu bijuterii, în sertarele șifonierului, căutând ceva care să indice prezența unui intrus. Moore rămase în ușă privind-o cum caută printre bluze, pulovere și lenjerie. Brusc îi reveni în minte imaginea tulburătoare a hainelor unei alte femei, cu siguranță nu la fel de elegante, împachetate într-o valiză. Își aminti un pulover gri și o bluză roz pal. O cămașă de noapte din bumbac imprimată cu albăstrele. Nimic nou, nimic scump. De ce nu-i cumpărase niciodată ceva extravagant lui Mary? Pentru ce făceau economii? În niciun caz pentru a plăti doctorii, notele de plată pentru îngrijire și terapeuții. Se întoarse din ușa dormitorului și merse în camera de zi, unde se așeză pe canapea. Razele soarelui de după-amiază intrau prin fereastră, căzându-i drept pe chip. Se frecă la ochi și-și lăsă capul în mâini, copleșit de remușcări pentru că nu se gândise deloc la Mary în acea zi. Îi era rușine din cauza asta. Se simți și mai vinovat când ridică privirea și o văzu pe Catherine, care îi alungă toate gândurile legate de Mary. Își zise că ea era cea mai frumoasă și cea mai curajoasă femeie pe care o cunoscuse vreodată. — Nu lipsește nimic, îl informă. Din câte pot să-mi dau seama. — Ești sigură că vrei să rămâi aici? Aș fi încântat să te duc la un hotel. Catherine se duse până la fereastră și se uită afară, lumina aurie a soarelui încadrându-i profilul. — Mi-am petrecut ultimii doi ani temându-mă. M-am ferit de lumea de afară încuindu-mă în casă. Nu am făcut altceva decât să verific ce se ascunde în spatele ușilor sau în dulapuri. M-am săturat. Îl privi. Îmi vreau viața înapoi. De data asta, n-am să-l las să câștige. Spusese: „De data asta” ca și cum era o bătălie dintr-un război mult mai lung. Ca și cum Chirurgul și Andrew Capra se uneau într-o singură creatură, pe care o stăpânise în urmă cu doi ani, dar pe care n-o învinsese cu adevărat. Capra. Chirurgul. Două capete ale aceluiași monstru. — Ai spus că o mașină a poliției va sta toată noaptea afară, îi reaminti ea. — O să stea. — Garantezi tu? — Bineînțeles. 99

Catherine respiră adânc și îi zâmbi curajoasă. — Atunci nu am de ce să mă tem, nu-i așa? murmură ea. • Tot vina fusese cea care-l îndemnase să se îndrepte înspre Newton, în loc să se ducă direct acasă. Fusese uimit de cum reacționase în prezența doctoriței Cordell și era tulburat de modul în care aceasta îi pusese stăpânire pe gânduri. Timp de un an și jumătate, de când murise Mary, dusese o viață de pustnic, nefiind câtuși de puțin interesat de femei, pentru că suferința îi amorțise dorința. Acum nu știa cum să se descurce cu scânteia nou apărută. Știa doar că, în asemenea circumstanțe, nu se cuvenea să simtă așa ceva. În plus, o și trăda pe femeia pe care o iubea. Așa că merse în Newton ca să îndrepte lucrurile. Ca să-și liniștească oarecum conștiința. Când intră în curtea din față și zăvorî poarta în spatele lui, avea în mână un buchet de margarete. „E ca și cum aș duce castraveți grădinarului”, se gândi, uitându-se la grădina din jur, care era lăsată pradă umbrelor serii. De fiecare dată când venea în vizită, i se părea că erau din ce în ce mai multe flori înghesuite în acel loc strâmt. Vițele de zorele și de trandafiri se înălțaseră pe zidul casei, încât părea că grădina se extinde și spre cer. Aproape că se simțea rușinat cu darul ăsta modest pe care i-l aducea. Dar margaretele erau preferatele lui Mary, iar pentru el devenise un obicei să le cumpere de la florărie. Ei îi plăcea simplitatea lor plină de viață, iubea petalele albe care înconjurau soarele de culoarea lămâii. Era înnebunită după parfumul lor – nu dulceag și grețos ca al altor flori, ci un pic pișcător. În sensul bun al cuvântului. Îi plăcea foarte mult că se înmulțeau oriunde, în sălbăticie sau la marginea drumului, demonstrând că frumusețea autentică este spontană și de nestăpânit. Sună la ușă. În clipa următoare, ușa se deschise larg. Femeia din prag semăna așa de mult cu Mary, încât imediat inima îi fu copleșită de durerea care îi era atât de familiară. Rose Connely avea aceiași ochi albaștri și aceiași obraji rotunzi ca ai fiicei ei și, deși avea părul grizonat, iar vârsta își lăsase urmele pe fața ei, nu exista nicio urmă de îndoială că era mama lui Mary. — Ce mult mă bucur să te văd, Thomas, îl întâmpină ea. N-ai mai trecut peaici în ultima vreme. — Îmi pare rău, Rose. Nu prea am avut timp. Nici măcar nu știu ce zi e azi. — Am urmărit cazul la televizor. În ce încurcătură ești băgat! Intră în casă și-i înmână margaretele. — Dacă mai aveai nevoie de alte flori, spuse el strâmbându-se. — Niciodată nu ai destule flori. Și știi cât de tare îmi plac margaretele. Vrei niște ceai cu gheață? — Da, mulțumesc. 100

Se așezară în camera de zi ca să-și bea ceaiul. Era dulce, și îi amintea de locurile însorite din California de Sud, de unde era Rose. Nu semăna deloc cu ceaiul amărui cu care crescuse el în New England. Camera era și ea plăcută, complet demodată comparabil cu standardele din Boston. Creton și bibelouri peste tot. Dar cât de mult îi amintea de Mary! Îi simțea prezența pretutindeni. Pe pereți erau atârnate fotografii cu ea. Pe rafturile bibliotecii, stăteau frumos așezate trofeele ei câștigate la înot. În camera de zi se găsea pianul ei din copilărie. Fantoma acelui copil era încă acolo unde crescuse. Și mai era și Rose, cea care întreținea flacăra, cea care semăna atât de mult cu fiica ei, încât câteodată Moore avea impresia că o vede pe Mary privind prin ochii albaștri ai lui Rose. — Pari obosit, îi spuse. — Da? — N-ai mai fost în vacanță, nu-i așa? — M-au chemat înapoi. Eram deja în mașină în drum spre Maine. Aveam undițele împachetate. Îmi cumpărasem și o cutie nouă cu ustensile. Oftă. Îmi e dor de lac. E singurul lucru pe care l-am așteptat cu sufletul la gură tot anul. Era singurul lucru pe care abia îl aștepta și Mary. Se uită la trofeele câștigate la înot de pe raftul bibliotecii. Mary era o mică sirenă robustă care ar fi putut să trăiască bucuroasă în apă dacă s-ar fi născut cu branhii. Își aminti cât de grațios și de puternic înotase odată în lac. Își aminti că aceleași brațe se transformaseră în niște bețe la spital. — După ce o să rezolvi cazul, zise Rose, ai putea să te duci la lac. — Nu știu dacă se va rezolva. — Nu-ți stă în fire să vorbești așa. Să fii atât de descurajat. — Asta e o crimă diferită, Rose. E comisă de cineva pe care nu-l pot înțelege. — Tu reușești întotdeauna. — Întotdeauna? Clătină din cap și surâse. — Ai prea multă încredere în mine. — Așa spunea Mary. Îi plăcea să se laude cu tine, știi? „El descoperă întotdeauna vinovatul.” — Dar cu ce preț? se întrebă, iar zâmbetul îi pieri de pe buze. Își aduse aminte de toate nopțile petrecute la locul crimei, de toate cinele pierdute, de weekendurile când se gândea la problemele de la serviciu. Iar Mary era acolo, așteptând răbdătoare să-i acorde puțină atenție. „Dacă aș putea să retrăiesc o singură zi, aș petrece fiecare minut cu tine. Te-aș ține în brațe în pat. Ți-aș șopti secrete între așternuturile calde.” Dar Dumnezeu nu oferă astfel de șanse. — Era așa mândră de tine, continuă Rose. — Și eu am fost mândru de ea. 101

— Ați petrecut împreună douăzeci de ani fericiți. E mai mult decât pot spera o grămadă de oameni. — Eu sunt lacom, Rose. Voiam mai mult. — Și ești furios pentru că nu ai obținut asta. — Da, bănuiesc că sunt. Sunt furios pentru că tocmai ea a trebuit să aibă anevrismul ăla. Că tocmai ea nu a putut fi salvată. Sunt supărat pentru că… Se opri și oftă adânc. Îmi pare rău. E greu. Totul mi se pare atât de greu zilele astea. — Pentru amândoi e, îl încurajă femeia cu blândețe. Se priviră în tăcere. Bineînțeles că pentru văduva Rose care își pierduse singurul copil, era și mai greu. Se întrebă dacă avea să-l ierte în cazul în care ar fi vrut să se recăsătorească vreodată. Avea să-l considere un act de trădare? Ca un fel de îngropare a amintirii fiicei ei într-un mormânt și mai adânc? Brusc își dădu seama că nu o mai putea privi în ochi și își feri vinovat privirea. Resimțea vina de mai devreme, când se uitase la Catherine Cordell și simțise fără urmă de tăgadă că o dorește. Puse jos paharul gol și se ridică în picioare. — Trebuie să plec. — Te întorci deja la lucru? — Până nu-l prindem nu ne putem opri. Rose îl conduse până la ușă și îl urmări traversând grădina mică spre poarta din față. El se întoarse și o sfătui: — Încuie ușile, Rose. — Of, mereu îmi spui asta! — Și întotdeauna vorbesc serios. Îi făcu cu mâna și se îndepărtă zicându-și: „În seara asta mai mult decât oricând”. • „Direcția în care mergem depinde de ce știm, și ce știm depinde de direcția în care mergem.” Replica asta îi stăruia enervant în minte lui Jane Rizzoli ca un cântec din copilărie, în timp ce se uita la harta Bostonului prinsă în piuneze pe un panou mare de plută de pe unul dintre pereții apartamentului ei. Atârnase harta a doua zi după ce fusese descoperit cadavrul Elenei Ortiz. Pe măsură ce investigația înainta, fixase din ce în ce mai multe piuneze colorate pe hartă. Erau trei culori diferite care reprezentau trei femei diferite. Alb pentru Elena Ortiz. Albastru pentru Diana Sterling. Verde pentru Nina Peyton. Fiecare culoare marca o locație cunoscută din sfera de activitate a fiecărei femei. Locuința ei, locul de muncă. Casele prietenilor apropiați sau ale rudelor. Spitalul la care fusese. Pe scurt, habitatul prăzii. Cândva, în cursul activităților zilnice, lumea fiecărei femei se intersectase cu lumea Chirurgului. 102

„Direcția în care mergem depinde de ce știm, și ce știm depinde de direcția în care mergem.” „Și pe unde merge Chirurgul? se întrebă. Din ce e alcătuită lumea lui?” Luă cina compusă dintr-un sendviș cu ton și cartofi prăjiți, la care se adăuga și o bere. În timp ce mesteca, analiza harta pe care o atârnase pe peretele de lângă masa pe care mânca, așa că, în fiecare dimineață, când își bea cafeaua, în fiecare seară, când cina – asta dacă ajungea acasă la ora cinei –, se trezea uitându-se la piunezele colorate. În vreme ce alte femei își lipeau ilustrații cu flori, cu peisaje drăguțe sau postere din filme, ea se uita la o hartă a morții, trasând drumurile unor victime decedate. Viața ei se rezuma doar la mâncat, dormit și muncă. Locuia în acel apartament de trei ani, dar avea foarte puține decorațiuni pe pereți. Nu avea plante (când să le ude?), nici bibelouri tâmpite și nici măcar draperii. Avea doar niște jaluzele venețiene la ferestre. La fel ca viața ei, casa era consacrată muncii. Știuse că voia să se facă polițistă de la doisprezece ani, când, de Ziua Carierei, la școala lor venise o femeie detectiv. Mai întâi ascultaseră o asistentă și un avocat, apoi un brutar și un inginer. Copiii deveniseră din ce în ce mai agitați. Bucăți de gumă și hârtii scuipate începuseră să zboare prin încăpere. Atunci s-a ridicat femeia polițist cu arma prinsă în tocul lipit de talie, și toată clasa a amuțit. Rizzoli nu a uitat asta niciodată. Nu a uitat niciodată cum au privit băieții cu respect o femeie. Acum ea era femeia polițist, însă, chiar dacă le trezea respect băieților de doisprezece ani, bărbații adulți o ignorau adesea. Strategia ei era să fie cea mai bună, să-i depășească, să-i umilească. Așa că iat-o lucrând chiar și în timpul cinei. Crimă și sendvișuri cu ton. Luă o gură de bere, apoi se lăsă pe spate, uitându-se la hartă. Era destul de înspăimântător să privești o hartă a morții care delimita zonele în care trăiseră victimele, locurile care fuseseră importante pentru ele. La întâlnirea care avusese loc cu o zi în urmă, psihologul criminalist Zucker le oferise o serie de termeni de specialitate. Puncte de sprijin. Noduri de activitate. Ținte surogat. Ei bine, nu avea nevoie de noțiunile sofisticate ale doctorului Zucker sau de un program pe calculator care să-i spună la ce se uita și cum trebuia să interpreteze harta. Privi țintă planșa și-și imagină o savană plină cu prăzi. Piunezele colorate desemnau universurile personale ale celor trei gazele ghinioniste. Diana Sterling își avea teritoriul în nord, în Back Bay și Beacon Hill. Elena Ortiz în South End. Nina Peyton spre sud-vest, în suburbia din Jamaica Plain. Trei habitate ferite care nu se suprapuneau în niciun fel. „Dar habitatul tău unde e?” Încercă să privească orașul prin ochii lui. Văzu canioanele cu zgârie-nori. Parcurile verzi ca niște pășuni îngrijite. Cărări pe care treceau turmele de prăzi 103

fără să știe că sunt urmărite de un vânător. Un prădător migrator care a ucis atât în locuri, cât și în timpuri diferite. Telefonul sună, și ea se sperie, răsturnând sticla de bere. „La dracu’!” Luă niște prosoape de hârtie și tamponă berea vărsată în timp ce ridică receptorul. — Rizzoli. — Bună! Janie? — Da. Bună, mama. — Nu ai mai dat niciun semn de viață. — Ăă? — Te-am sunat acum câteva zile. Mi-ai zis c-o să mă suni tu, și n-ai făcut-o. — Am uitat. Sunt prinsă până peste cap cu munca. — Săptămâna viitoare vine Frankie acasă. Nu e minunat? — Ba da. Oftă. E minunat. — Îți vezi fratele o dată la un an. N-ai putea să te bucuri și tu mai mult? — Mamă, sunt obosită. Cazul ăsta îmi ocupă tot timpul. — L-a prins poliția? — Eu sunt poliția. — Știi ce vreau să spun. Da, știa. Probabil că mama ei și-o închipuia pe micuța Janie răspunzând la telefon și aducând cafele tuturor acelor polițiști importanți – bărbați. — Vii la cină, da? o iscodi mama ei, sărind peste subiect. Vinerea viitoare. — Nu știu sigur. Depinde de evoluția cazului. — Of, poți face un efort pentru fratele tău. — Dacă lucrurile se complică, s-ar putea să amân pentru altă dată. — Nu există altă dată. Mike a fost deja de acord să vină vineri. „Bineînțeles. Hai să ne agităm de dragul lui Mike.” — Janie? — Da, mamă. Vineri. Închise telefonul, stomacul forfotindu-i din cauza furiei neconsumate, o senzație atât de familiară. Doamne, oare cum supraviețuise copilăriei? Își luă berea și bău cele câteva picături care nu se vărsaseră. Se uită iarăși la hartă. În momentul ăla, cel mai important lucru pentru ea era să-l prindă pe Chirurg. Toți anii în care fusese sora nebăgată în seamă, fata banală o ajutară săși focalizeze toată furia asupra lui. „Cine ești? Unde ești?” Preț de o clipă privi harta. Se gândi. Apoi ridică pachetul cu piuneze și alese o culoare nouă. Roșu. Înfipse una roșie pe Commonwealth Avenue și o alta pe Centrul Medical Pilgrim, în South End. Roșul marca habitatul lui Catherine Cordell. Se intersecta atât cu zona Dianei Sterling, cât și cu a Elenei Ortiz. Cordell era numitorul comun. Ea se mișca prin lumea ambelor victime. 104

„Iar acum viața celei de-a treia victime, Nina Peyton, e în mâinile ei.”

105

• ZECE • Chiar și lunea după-amiaza, Gramercy Pub era plin de oameni. Era șapte seara, iar angajații singuri abia scăpați de la serviciu erau deja în oraș, dornici să se relaxeze. Ăsta era parcul lor de distracții. Rizzoli stătea la o masă de lângă intrare și simțea câte o adiere de aer fierbinte de afară de fiecare dată când ușa se deschidea pentru a face loc unui alt bărbat elegant îmbrăcat după standardele revistei GQ, sau unei Barbie în costum, cu tocuri de șapte centimetri. Rizzoli era îmbrăcată ca de obicei în costumul ei fără formă compus din sacou și pantaloni și se simțea ca o supraveghetoare de școală. Văzu două femei intrând, unduindu-se ca niște pisici, lăsând în urmă dâre amestecate de parfum. Rizzoli nu se dădea niciodată cu parfum. Avea un ruj pe care-l aruncase pe undeva în dulapul din baie alături de un rimel, care se uscase probabil, și de o cutie de fond de ten cremă Dewy Satin. Le cumpărase în urmă cu cinci ani dintr-un magazin de cosmetice, gândindu-se că, poate, vreodată, ajutată și de imaginație, avea să arate ca Elizabeth Hurley. Vânzătoarea îi aplicase cremă pe față și o pudrase, îi trasase contururi și o machiase, iar când terminase, îi înmânase triumfătoare oglinda, spunându-i: „Ce părere aveți despre noua dumneavoastră înfățișare?” Uitându-se la propria imagine, singurul lucru la care se gândise era că o ura pe Elizabeth Hurley pentru că le dădea femeilor speranțe false. Adevărul crud era că există femei care nu aveau să fie niciodată frumoase, iar ea se număra printre ele. Așadar, stătea acolo neobservată de nimeni și-și bea berea de ghimbir uitându-se cum, ușor-ușor, barul se umplea cu oameni. Era aglomerație și gălăgie, lumea sporovăia, cuburile de gheață se ciocneau de pahare, râsetele se auzeau puțin cam prea tare și erau ușor prea forțate. Se ridică și se duse la bar. Acolo își flutură insigna în fața barmanului și-i zise: — Am câteva întrebări. El abia dacă se uită la insigna ei, preocupat să încaseze contravaloarea unei băuturi. — Bine, dă-i drumu’! — Îți aduci aminte s-o fi văzut pe femeia asta pe-aici? Rizzoli puse pe tejghea o fotografie de-a Ninei Peyton. — Da, și nu ești prima polițistă care mă întreabă despre ea. Acu’ o lună, sau cam așa ceva, m-a mai întrebat o altă femeie. — De la Departamentul de agresiuni sexuale? 106

— Cred că da. A vrut să știe dacă am văzut pe cineva încercând să o agațe pe femeia din poză. — Și ai văzut? Ridică din umeri. — Aici, toată lumea e la agățat. Nimeni nu ține socoteala. — Dar îți amintești să o fi văzut pe femeia asta? O cheamă Nina Peyton. — Am văzut-o de câteva ori. Nu știam cum o cheamă. N-a mai venit de ceva vreme. — Știi de ce? — Nu. Luă o cârpă și începu să șteargă tejgheaua, fără să-i mai acorde nicio atenție. — O să-ți spun eu de ce, îi trânti Rizzoli, devenind furioasă și ridicând vocea. Pentru că un nenorocit a avut chef să se distreze puțin. Așa că a venit aici să vâneze o victimă. S-a uitat în jur, a văzut-o pe Nina Peyton și s-a gândit: „Uite o păsărică drăguță”. Cu siguranță n-a văzut o persoană când s-a uitat la ea. Nu a văzut decât un lucru de care se putea folosi, iar mai apoi și să-l arunce. — Știi ce, nu trebuie să-mi spui mie asta. — Ba da, trebuie! Iar tu trebuie să asculți, pentru că asta s-a întâmplat chiar sub nasul tău, iar tu ai ales să nu vezi. Un nenorocit strecoară un drog în băutura unei femei. Curând, ei i se face rău și se duce la baie. Nenorocitul o ia de braț și o conduce afară. Iar tu nu ai văzut nimic din toate astea? — Nu, ripostă el. N-am văzut. În bar se făcu liniște. Observă că oamenii se uitau la ea. Fără să mai scoată o vorbă, Rizzoli se întoarse la masă. O clipă mai târziu, larma reîncepu. De la masa ei, îl privi pe barman înmânând două pahare cu whisky unui bărbat care oferi unul dintre ele unei femei. Se uită împrejur și văzu oameni care duceau paharele la gură și lingeau sarea servită cu margarita în timp ce alții dădeau pe gât paharele de votcă, tequila și bere. Și îi văzu pe bărbați uitându-se la femei. Își bău berea de ghimbir; simți cum i se face rău, nu de la alcool, ci din cauza furiei. Ea, femeia singură din colț, își putea da foarte bine seama ce fel de loc era ăsta. O dugheană strălucitoare în care se adunau prăzile și prădătorii. Îi sună pagerul. Era Barry Frost. — Ce e cu zgomotul ăsta? o întrebă Frost a cărui voce abia se auzea la telefon. — Sunt într-un bar. Se întoarse spre o masă din apropiere, de unde se auzeau râsete zgomotoase. — Ce ziceai? — … un doctor pe Marlborough Street. Am obținut o copie a fișei ei medicale. 107

— A cui fișă medicală? — A Dianei Sterling. Imediat, Rizzoli se aplecă înainte, concentrându-și întreaga atenție asupra vocii pierdute a lui Frost. — Mai zi-mi o dată. Cine e doctorul și de ce s-a dus Sterling acolo? — Doctorul e o femeie. Bonnie Gillespie. Ginecolog pe Marlborough Street. O altă izbucnire de veselie îi acoperi vorbele. Rizzoli își acoperi urechea cu mâna ca să-l poată auzi. Țipă în telefon: — De ce a mers la ea? Dar știa deja răspunsul; îl putea vedea în fața ochilor, pe când se uita la bar, unde doi bărbați își concentrau atenția asupra unei femei ca niște lei care urmăreau o zebră. — Viol, răspunse Frost. Diana Sterling a fost și ea violată. • — Toate cele trei victime au fost violate, spuse Moore. Dar nici Elena Ortiz, nici Diana Sterling nu au raportat atacurile. Despre violul lui Sterling am aflat doar pentru că am verificat clinicile locale pentru femei și medicii ginecologi pentru a verifica. Sterling nici măcar nu le-a spus părinților despre agresiune. Când i-am sunat în dimineața asta pentru a-i întreba, au fost șocați. Deși era încă dimineață, fețele din jurul mesei din sala de conferințe arătau deja vlăguite. Nimeni nu se odihnise, și îi aștepta o altă zi plină. Locotenentul Marquette formulă o concluzie: — Deci singura persoană care știa despre violul lui Sterling era medicul ei ginecolog de pe Marlborough Street? — Doctor Bonnie Gillespie. Diana Sterling nu a fost la ea decât o singură dată pentru că se temea să nu fi luat SIDA. — Ce știe doctorița Gillespie despre viol? La acea întrebare răspunse Frost, care o interogase pe aceasta. Deschise dosarul în care se afla fișa medicală a Dianei Sterling. — Iată ce a scris: „Femeie albă de treizeci de ani solicită o analiză HIV. Contact sexual neprotejat în urmă cu șase zile; nu se cunoaște starea de sănătate a partenerului. Întrebată dacă partenerul se încadra într-un grup cu risc ridicat, pacienta a devenit agitată și a început să plângă. A mărturisit că nu a fost un contact consimțit și că nu cunoaște numele atacatorului. Nu vrea să raporteze agresiunea. Refuză consilierea de specialitate în caz de viol”. Frost ridică privirea. — Asta e tot ce a putut să afle doctorița Gillespie de la ea. A efectuat un examen pelvian, i-a făcut testele pentru sifilis, gonoree și SIDA și i-a spus pacientei să revină peste două luni pentru un alt test SIDA. Pacienta nu s-a mai întors. Pentru că era moartă. 108

— Iar doctorița Gillespie nu a sunat niciodată la poliție? Nici măcar după crimă? — Nu a știut că pacienta ei era moartă. Nu a văzut niciodată știrile. — I s-au colectat secrețiile rezultate în urma violului? Spermă? — Nu. Pacienta… Frost roși rușinat. Chiar și unui bărbat însurat, ca Frost, îi venea greu să vorbească despre anumite lucruri. — Și-a făcut mai multe spălaturi vaginale, imediat după viol. — Poți să o condamni pentru asta? comentă Rizzoli. La dracu’, eu cred că aș fi făcut spălaturi cu dezinfectant. — Avem trei victime violate, grăi Marquette. Nu e o simplă coincidență. — Dacă găsiți violatorul, afirmă Zucker, cred că vom afla cine este necunoscutul nostru. Ce știm despre ADN-ul găsit în probele luate de la Nina Peyton? — E pe ordinea de zi, îi informă Rizzoli. Sperma e în laborator de aproape două luni, dar nu s-a făcut nimic cu ea. Așa că i-am forțat să se grăbească. Să ne rugăm ca necunoscutul nostru să se afle deja în baza de date CODIS. CODIS, programul pentru stabilirea ADN-ului, era baza de date a FBI-ului folosită pentru monitorizarea ADN-ului. Programul era abia la început, pentru că nu fuseseră încă introduse profilurile a jumătate de milion de infractori condamnați. Șansele pe care le aveau să-și atingă ținta – să dea peste un infractor cunoscut – erau scăzute. Marquette se uită la doctorul Zucker. — Necunoscutul nostru își violează mai întâi victimele. Apoi se întoarce după mai multe săptămâni să le omoare? Vi se pare că are vreun sens? — Nu trebuie să aibă sens pentru noi, îi explică Zucker. Ci pentru el. Nu e ceva neobișnuit ca violatorul să se întoarcă și să-și atace victima pentru a doua oară. E o chestie legată de posesiune. S-a stabilit o relație, oricât de bolnavă ar fi ea. Rizzoli pufni. — Poți s-o numești relație? — O relație între atacator și victimă. Sună ciudat, dar așa este. Totul se rezumă la putere. Mai întâi, îi ia puterea, o transformă din om în neom. Ea devine un obiect. El știe asta, dar mai important e că și ea e conștientă de condiția ei. Faptul că e rănită, umilită îl face să se excite atât de tare, încât vrea să se întoarcă. Mai întâi o însemnează prin viol. Apoi se întoarce să-și revendice pe deplin dreptul de stăpânire. „Femeile rănite, își zise Moore. Asta e legătura dintre aceste victime.” Brusc se gândi că și Catherine făcea parte din grupul acestor femei. — Dar nu el a violat-o pe Catherine Cordell. — Dar ea este o victimă a violului. 109

— Violatorul ei e mort de doi ani. Cum a ajuns Chirurgul să o considere victimă? Cum se face că a luat-o în vizor? Ea nu vorbește niciodată cu nimeni despre asta. — A vorbit despre asta pe internet, nu-i așa? Pe chatul ăla secret… Zucker făcu o pauză. — Dumnezeule! E posibil să-și găsească victimele pe internet? — Am verificat teoria asta, răspunse Moore. Nina Peyton nici măcar nu are calculator. Iar Cordell nu a divulgat nimănui numele ei de pe chat. Deci ne întoarcem la aceeași întrebare: De ce își concentrează Chirurgul atenția asupra lui Cordell? Zucker își expuse teoria: — Pare să fie obsedat de ea. Riscă foarte mult doar pentru a o provoca, pentru a-i trimite un e-mail cu fotografia Ninei Peyton. Iar asta declanșează un șir de întâmplări nefericite pentru el. Fotografia conduce poliția până la ușa Ninei Peyton. E grăbit, și nu poate duce crima la bun sfârșit, nu poate să obțină satisfacția. Ba, mai rău, lasă în urmă un martor. Cea mai gravă greșeală dintre toate. — N-a fost deloc o greșeală, îl contrazise Rizzoli. Intenționat a lăsat-o sa trăiască. Auzind asta, cei prezenți se arătară sceptici. — Cum altfel ați putea explica o astfel de eroare? continuă ea. Fotografia aia pe care i-a trimis-o lui Cordell exact asta trebuia să facă, să ne ducă pe noi acolo. A trimis-o și ne-a așteptat. A așteptat până când am sunat la ușa victimei. Știa că suntem pe drum. Și atunci a făcut treaba pe jumătate când i-a tăiat gâtul, pentru că a vrut să o găsim în viață. — O, da! exclamă Crowe. Totul făcea parte din planul lui! — Și ce motive ar fi avut? o întrebă Zucker. — Motivul era scris chiar pe coapsa ei. Nina Peyton era un cadou pentru Cordell. Un dar menit să o sperie îngrozitor. Se făcu liniște. — Dacă ăsta a fost motivul, atunci a reușit. Cordell e îngrozită. Zucker se lăsă pe spate și luă în calcul ipoteza lui Rizzoli. — Îți asumi cam multe riscuri doar ca să sperii o femeie. E un fel de megalomanie. Asta ar putea să ne spună că nu se mai poate controla. Asta li s-a întâmplat în cele din urmă și lui Jeffrey Dahmer și lui Ted Bundy. Nu și-au mai putut ține fanteziile sub control. Au devenit neglijenți. Atunci au început să greșească. Zucker se ridică și se duse la harta de pe perete. Acolo erau trecute cele trei nume ale victimelor. Sub numele Ninei Peyton, scrise un al patrulea: Catherine Cordell. 110

— Ea nu e una dintre victime – nu încă. Dar, într-un fel, pentru el reprezintă centrul de interes. Cum a ales-o pe ea? Zucker își roti privirea prin cameră. — I-ați interogat pe colegii ei? V-a atras vreunul atenția? Rizzoli răspunse: — L-am eliminat pe Kenneth Kimball, doctorul de la Urgențe. A fost de serviciu în noaptea în care a fost atacată Nina Peyton. De asemenea, am interogat și majoritatea personalului masculin de la Chirurgie, inclusiv rezidenții. — Dar pe partenerul lui Cordell, doctorul Falco? — Doctorul Falco nu a fost eliminat de pe lista suspecților. Rizzoli reuși să-i capteze atenția lui Zucker, care se uită la ea cu o căutătură ciudată. Privirea aia de psihiatru nebun, cum ziceau colegii ei. — Spune-mi mai multe, o rugă pe un glas blând. — Doctorul Falco pare extraordinar pe hârtie. Are o adeverință a unor studii neabsolvite de inginerie aeronautică la Institutul Tehnologic din Massachusetts și un doctorat în medicină la Harvard. Și-a făcut rezidențiatul în chirurgie la Spitalul Peter Bent Brigham. A fost crescut de mama lui și a lucrat pentru a putea merge la colegiu și la școala medicală. Își pilotează propriul avion. Și, pe deasupra, mai e și un tip chipeș. Nu e Mel Gibson, dar are șarm. Darren Crowe începu să râdă. — Hei, Rizzoli clasifică suspecții în funcție de cum arată. Așa procedează doamnele din poliție? Rizzoli îi aruncă o privire tăioasă. — Ce vreau să spun, continuă ea, e că tipul ăsta ar putea cuceri o mulțime de femei. Dar am auzit de la asistente că singura femeie de care e interesat e Cordell. Nu e niciun secret că tot încearcă să o invite în oraș. Iar ea îl tot refuză. Poate că începe să se enerveze. — Să nu îl scăpăm din ochi, decise Zucker. Dar haideți să nu ne scurtăm lista prea devreme. Haideți să ne concentrăm asupra doctoriței Cordell! Mai sunt și alte motive pentru care Chirurgul a ales-o drept victimă? Moore întorsese deja pe toate fețele acea întrebare. — Dar dacă ea nu e doar încă una din șirul de victime? Dacă ea a constituit dintotdeauna obiectul atenției lui? Toate atacurile au fost un fel de punere în scenă a crimelor din Georgia. A ceea ce aproape că i s-a întâmplat și lui Cordell. Nu am explicat încă de ce îl imita pe Andrew Capra. Nu am lămurit niciodată de ce și-a fixat atenția asupra singurei supraviețuitoare a lui Capra. Moore arătă spre listă. Celelalte femei, Sterling, Ortiz, Peyton… se poate să fie doar niște substitute? Surogate ale principalei lui victime? — Asta e teoria țintei-surogat, îl completă Zucker. Nu o poți ucide pe femeia pe care o urăști cu adevărat, pentru că e prea puternică. Prea intimidantă. Așa că omori un substitut, o altă femeie care să reprezinte ținta. 111

Frost întrebă: — Vreți să spuneți că adevărata lui țintă a fost dintotdeauna Cordell? Dar se teme de ea? — E același motiv pentru care Edmund Kemper nu și-a ucis mama decât când și-a încheiat seria de crime, îl lămuri Zucker. Ea fusese tot timpul adevărata țintă, femeia pe care o ura. Se calma alegându-și alte victime. Nu o putea omorî pe ea, cel puțin la început, pentru că avea o prea mare autoritate asupra lui. Până la un punct, se temea de ea. Dar, odată cu fiecare crimă, câștiga încredere. Putere. În cele din urmă, și-a atins scopul. I-a zdrobit capul mamei lui, a decapitat-o și a violat-o. Și, ca o ultimă insultă, i-a sfâșiat laringele și l-a azvârlit în coșul de gunoi. Adevărata cauză a furiei lui era în sfârșit eliminată. Atunci a încetat să mai ucidă și s-a predat. Barry Frost, care era de obicei primul polițist căruia i se făcea rău la locul unei crime, păru îngrețoșat din cauza modului brutal în care mama lui Kemper își găsise sfârșitul. — Deci aceste prime trei atacuri, zise el, ar putea fi doar o încălzire pentru principalul eveniment? Zucker încuviință: — Uciderea lui Catherine Cordell. • Moore simți o durere aproape fizică atunci când o văzu pe Catherine zâmbind în timp ce intra în sala de așteptare a clinicii ca să-l întâmpine, pentru că știa că întrebările pe care urma să i le pună aveau cu siguranță să întunece primirea călduroasă. Uitându-se la ea, nu vedea o victimă, ci o femeie frumoasă care îl prindea de mână, părând că nu mai vrea să-i dea drumul. — Sper că e un moment bun pentru a sta de vorbă, îi zise el. — Pentru tine îmi voi face întotdeauna timp. Zâmbi din nou fermecător. — Vrei o ceașcă de cafea? — Nu, mulțumesc. — Atunci hai să mergem la mine în birou! Se așeză în spatele biroului ei în așteptarea veștilor. În ultimele zile, învățase să aibă încredere în el și lăsase garda jos. Era vulnerabilă. Detectivul îi câștigase încrederea ca prieten, iar acum era pe punctul de a i-o distruge. — E clar pentru toată lumea, începu el, că ucigașul se concentrează asupra ta. Ea dădu aprobator din cap. — Noi ne întrebăm însă de ce. De ce repune în scenă crimele lui Andrew Capra? De ce ești tu în centrul atenției lui? Ai idee care poate fi motivul? Catherine clipi uimită. — Habar nu am. — Noi credem că știi. 112

— Cum aș putea să știu eu cum gândește el? — Catherine, Chirurgul ar putea să hărțuiască oricare altă femeie din Boston. Ar putea să aleagă o femeie care nu e pregătită, care nu știe că e urmărită. Așa ar fi logic să procedeze, să aleagă victima cel mai ușor de prins. Tu ești prada cel mai greu de capturat, pentru că, în eventualitatea unui atac, ești pusă deja în gardă. Și apoi, face vânătoarea și mai dificilă, prevenindu-te. Hărțuindu-te. De ce? Lumina din ochii i se stinse. Brusc, deveni încordată și strânse pumnii. — Încerc să-ți spun că nu știu. — Tu ești singura legătură palpabilă dintre Andrew Capra și Chirurg, continuă el. Victima comună. E ca și cum Capra ar mai fi în viață, reluând lucrurile de acolo de unde le-a lăsat. Și a rămas la tine. Cea care a scăpat. Catherine își coborî privirea, uitându-se la dosarele frumos stivuite în cutiile lor. Analiză rețeta pe care o scrisese atât de mic și de îngrijit. Deși stătea perfect nemișcată, încheieturile degetelor îi ieșeau în afară, țepene precum fildeșul. — Ce anume nu mi-ai spus despre Andrew Capra? o întrebă încet. — Nu ți-am ascuns nimic. — În noaptea în care te-a atacat, de ce a venit la tine acasă? — Ce importanță are? — Ești singura victimă pe care Capra o cunoștea cu adevărat. Celelalte victime erau niște necunoscute, femei pe care le-a agățat prin baruri. Dar tu ai fost altfel. Pe tine te-a ales. — Era… probabil furios pe mine. — A venit să te vadă pentru o problemă de serviciu. Din cauza unei greșeli pe care o făcuse. Asta i-ai spus detectivului Singer. Ea încuviință. — Nu era vorba doar despre o greșeală. Erau mai multe. Erori medicale. Și nu fusese în stare să urmărească îndeaproape un pacient cu rezultate foarte proaste la analiza sângelui. Era vorba despre neglijență repetată. L-am înfruntat în ziua aia la spital. — Ce i-ai spus? — Ca ar trebui să-și aleagă o altă specialitate. Pentru că eu nu mai aveam de gând să-l mai recomand pentru încă un an de rezidențiat. — Te-a amenințat? Și-a pierdut cumpătul? — Nu. Asta a fost chestia ciudată. A luat-o ca atare. Și… mi-a zâmbit. — Ți-a zâmbit? Dădu din cap. — Ca și cum nici nu i-ar fi păsat. Pe Moore îl trecură fiorii gândindu-se că ea nu avusese cum să știe că zâmbetul lui Capra ascundea de fapt o furie de nepătruns. 113

— Mai târziu, în seara acelei zile, în casa ta, continuă Moore, când te-a atacat… — Am mai spus ce s-a întâmplat. Am dat o declarație. Totul se găsește în declarația mea. Moore se opri. Dar reluă, fără tragere de inimă. — Sunt lucruri pe care nu i le-ai dezvăluit lui Singer. Lucruri pe care le-ai omis. Catherine se uită la el, roșie de furie. — Nu am omis nimic! Nu-i plăcea deloc că trebuia să o preseze cu mai multe întrebări, dar nu avea de ales. O luă de la capăt: — M-am uitat pe raportul autopsiei lui Capra. Nu se potrivește cu declarația dată polițiștilor din Savannah. — I-am spus detectivului Singer tot ce s-a întâmplat. — I-ai spus că stăteai pe marginea patului. Te-ai întins după arma aflată sub pat. Din poziția asta și ai tras în Capra. — Și așa e. Îți jur. — Conform autopsiei, glonțul a luat-o în sus prin abdomen și a trecut prin coloana vertebrală, paralizându-l. Partea asta se potrivește cu declarația ta. — Atunci de ce crezi că am mințit? Moore se opri din nou, prea abătut pentru a mai putea continua. Pentru a o răni iarăși. Dar nu avea de ales. — E o problemă cu cel de-al doilea glonț. A fost tras de aproape, chiar în ochiul lui stâng. Cu toate astea, tu zăceai pe podea. — E posibil să se fi aplecat spre mine și eu să fi tras. — Se poate? — Nu știu. Nu-mi amintesc. — Nu-ți amintești să fi tras al doilea glonț. — Nu. Da… — Care e adevărul, Catherine? o întrebă încet, fără să poată evita aceste vorbe dureroase. Femeia sări în picioare. — Nu voi permite să fiu interogată în felul ăsta! Eu sunt victima. — Iar eu încerc să te țin în viață. Trebuie să știu adevărul. — Ți-am spus adevărul! Acum cred că e timpul să pleci. Se duse spre ușă, o deschise și icni speriată. Peter Falco stătea chiar în fața ei, cu mâna ridicată pentru a ciocăni. — Te simți bine, Catherine? o întrebă Peter. — Totul e bine, îl repezi ea. Văzându-l pe Moore, privirea lui Peter deveni tăioasă. — Ce înseamnă asta, hărțuire din partea poliției? 114

— Am câteva întrebări pentru doamna doctor Cordell, asta e tot. — Din hol, nu părea deloc așa. Peter se uită la Catherine. — Vrei să-l conduc afară? — Mă descurc și singură. — Nu ești obligată să răspunzi la nicio întrebare. — Știu și eu asta, mulțumesc. — Bine. Dar, dacă ai nevoie de mine, sunt afară. Peter îi mai aruncă o privire amenințătoare lui Moore, apoi se întoarse și intră în biroul lui. La celălalt capăt al culoarului, Helen și contabilul o priveau curioși. Nervoasă, închise la loc ușa. Pentru o clipă, rămase cu spatele la Moore. Apoi se îndreptă și se întoarse cu fața la el. Chiar dacă nu îi răspundea în acel moment la întrebări, mai devreme sau mai târziu tot trebuia s-o facă. — Nu ți-am ascuns nimic, îi zise. Dacă nu pot să-ți povestesc tot ce s-a întâmplat în noaptea aia este pentru că nu-mi amintesc. — Deci declarația pe care ai dat-o la poliția din Savannah nu este întru totul adevărată. — Eram încă în spital când am făcut declarația. Detectivul Singer m-a ajutat să povestesc ce mi se întâmplase, să pun lucrurile cap la cap. I-am spus ce am crezut că era adevărat, în momentul ăla. — Iar acum nu mai ești sigură. Clătină din cap. — Îmi e greu să-mi dau seama care amintiri sunt adevărate și care nu. Sunt multe lucruri pe care nu mi le pot aminti din cauza drogului pe care mi l-a administrat Capra. Rohypnol. Din când în când, mai am câte o străfulgerare. Uneori adevărată, alteori nu. — Încă mai ai străfulgerările astea? — Am avut una azi-noapte. Nu mai avusesem de câteva luni. Credeam că scăpasem de ele, că dispăruseră. Se duse la fereastră și se uită afară. Umbra construcției impunătoare de beton întuneca priveliștea. Biroul ei era cu fața spre spital, de unde se puteau vedea ferestrele saloanelor. Era ca și cum ar fi aruncat o privire în lumea privată a bolnavilor și a muribunzilor. — Mi se pare că a trecut atâta timp de atunci, reluă ea. Destul cât să uit. Dar, de fapt, doi ani nu înseamnă nimic. Nimic. După noaptea aia, nu m-am mai putut întoarce în propria casă. Nu am putut să mai pun un picior în locul unde a avut loc atacul. Tata a trebuit să-mi împacheteze lucrurile și să mi le mute într-un alt loc. În starea asta ajunsesem, eu, șefa rezidenților, persoana atât de obișnuită să vadă sânge și intestine. Numai când mă gândeam să merg pe hol spre fostul meu dormitor, mă treceau toate apele. Tatăl meu a încercat să mă înțeleagă, dar el este un militar bătrân. Nu acceptă slăbiciunea. Întotdeauna a considerat problema mea 115

ca pe o rană de război, ceva care se vindecă, după care poți să-ți vezi în continuare de viață. Mi-a spus să mă maturizez și să trec peste. Râse și dădu din cap. Să trec peste. Pare așa de ușor. Habar nu avea cât îmi era de greu să ies din casă în fiecare dimineață. Să merg până la mașină. Să fiu atât de expusă. După o vreme, n-am mai vorbit cu el, pentru că știam că era dezgustat de slăbiciunea mea. Nu l-am mai sunat de câteva luni… Mi-a luat doi ani până să-mi pot controla frica. Să trăiesc o viață cât de cât normală fără să mă mai tem că oricând, din orice tufiș, îmi poate sări cineva în față. Îmi recuperasem viața. Se frecă la ochi cu putere, furioasă că nu își poate opri lacrimile. Șopti: — Iar acum am pierdut-o din nou. Tremura, străduindu-se să nu plângă, cu mâinile încrucișate, cu degetele înfipte în carne, luptându-se să-și păstreze controlul. Moore se ridică de pe scaun și se duse spre ea. Se așeză în spatele ei, întrebându-se ce avea să se întâmple dacă o atingea. Avea să se retragă? Respingea și cea mai ușoară atingere a unui bărbat? O privi neputincios încovoindu-se și se gândi că s-ar putea prăbuși chiar sub ochii lui. O atinse cu blândețe pe umăr. Catherine nu tresări și nu se dădu înapoi. O întoarse spre el, o luă în brațe și o strânse la piept. Fu șocat să vadă cât de mult suferea. Îi simțea tot trupul tremurând, precum un podeț bătut de furtună. Deși nu scotea niciun sunet, o simțea inspirând, suspinând înăbușit. Își lipi buzele de părul ei. Nu se putu abține; suferința ei atingea o coardă sensibilă înlăuntrul lui. Îi luă fața în mâini și-i sărută fruntea, apoi o sprânceană. Rămase nemișcată, iar el se gândi: „Am depășit limita”. Îi dădu drumul repede și șopti: — Îmi pare rău. Asta n-ar fi trebuit să se întâmple. — Nu. N-ar fi trebuit. — Poți să uiți că s-a întâmplat? — Tu poți? îl întrebă ea încet. — Da. Se îndreptă de spate. Apoi mai spuse o dată, ca și cum ar fi vrut să se convingă singur: Da. Catherine se uită la mâna lui, iar el știu asupra a ce își fixase privirea. Asupra verighetei. — De dragul soției tale, sper să poți, rosti. Comentariul ei intenționase să-l facă să se simtă vinovat, și tocmai asta reușise. Își privi inelul, o verigă de aur pe care o purtase atâta timp, încât părea crescută în carne. Zise: — O chema Mary. Știa ce crezuse Catherine: că își trădează soția. Acum simțea nevoia aproape disperată de a se explica, de a se reabilita în fața ei. — S-a întâmplat acum doi. Hemoragie la creier. Nu a omorât-o, nu imediat. Timp de șase luni, am tot sperat, am așteptat să se trezească… Clătină din cap. 116

Stare vegetativă cronică, așa o numeau doctorii. Doamne, cât uram cuvântul ăsta, vegetativă. Ca și cum ar fi fost o plantă sau un fel de copac. O bătaie de joc la adresa femeii care fusese. Când a murit, era de nerecunoscut. Nu mai rămăsese nimic din vechea Mary. Atingerea ei îl luă prin surprindere, așa că tresări. Erau unul în fața celuilalt în lumina cenușie care se strecura prin fereastră, iar el se gândi: „Niciun sărut, nicio îmbrățișare nu ar putea apropia doi oameni mai mult decât suntem noi acum. Cea mai intimă emoție pe care o pot împărtăși doi oameni nu e nici dragostea, nici dorința, ci durerea”. Bâzâitul interfonului rupse vraja. Catherine clipi ca și cum s-ar fi trezit brusc la realitate. Se întoarse la birou și apăsă butonul interfonului. — Da? — Doamnă doctor Cordell, au sunat cei de la Terapie intensivă. Trebuie să mergeți sus imediat. Amândoi se gândiră la același lucru: „E vorba despre Nina Peyton”. — Are legătură cu patul doisprezece? întrebă Catherine. — Da. Pacienta tocmai s-a trezit.

117

• UNSPREZECE • Ochii Ninei Peyton erau larg deschiși și trădau groaza. Avea mâinile și picioarele legate de barele patului, iar tendoanele erau umflate, pentru că se zbătuse să-și elibereze brațele. — Și-a recăpătat cunoștința cam acum cinci minute, o informă Stephanie, asistenta de la Terapie intensivă. — Mai întâi am văzut că ritmul inimii a accelerat, apoi că deschisese ochii. Am încercat să o calmez, dar încerca să scape de legături cu disperare. Catherine se uită la ecranul aparatului care monitoriza activitatea cardiacă și văzu ritmul rapid al inimii – nu era vorba despre aritmie. Ritmul respirației era de asemenea alert, întrerupt din când în când de horcăituri care eliberau flegma din sonda endotraheală. — E din cauza sondei, o lămuri Catherine. O sperie. — Să-i dau Valium? Moore zise din ușă: — Avem nevoie de ea conștientă. Dacă e sedată, n-o să obținem niciun răspuns. — Oricum, n-o să poată vorbi cu voi atât timp cât are sonda. Catherine se întoarse la Stephanie. — Cum au ieșit ultimele analize ale gazelor din sânge? Putem să-i scoatem sonda? Stephanie răsfoi hârtiile de pe clipboard. — Sunt la limită. Presiunea oxigenului – șaizeci și cinci, a dioxidului de carbon – treizeci și doi. Respiră la capacitatea de patruzeci la sută din cantitatea necesară de oxigen. Catherine se încruntă, nefiind foarte încântată de ce auzea. O voia pe Nina trează și capabilă să vorbească la fel de mult ca polițiștii, dar, în același timp, era îngrijorată din mai multe privințe. O sondă introdusă pe gât poate panica pe oricine, iar Nina era așa de agitată, încât încheieturile ei legate se transformaseră deja în carne vie. Dacă i-ar fi scos sonda, și-ar fi asumat niște riscuri. După operație, se acumulase lichid în plămâni și, chiar dacă respira 40% oxigen, de două ori mai mult decât cantitatea de aer din încăpere, saturația oxigenului din sânge era departe de a fi mulțumitoare. De asta păstraseră sonda. Dacă o scoteau, pierdeau marja de siguranță pe care și-o luaseră. Dacă o lăsau însă, pacienta avea să fie panicată și să se agite în continuare. Dacă o sedau, întrebările lui Moore aveau să rămână fără răspuns. Catherine se uită la Stephanie. 118

— Am să-i scot sonda. — Sunteți sigură? — Dacă apare vreo problemă, o s-o pun la loc. Fața lui Stephanie părea să spună: „Ușor de zis, greu de făcut”. După câteva zile de la introducerea sondei, țesuturile laringelui se umflau uneori, făcând dificilă reintubarea. Singura soluție rămânea o trahectomie operată de urgență. Catherine ocoli patul și-i luă cu blândețe capul pacientei în mâini. — Nina, eu sunt Catherine Cordell. Am să-ți scot sonda. Asta vrei? Pacienta încuviință repede, cu disperare. — Trebuie să stai nemișcată, da? Ca să nu-ți rănim corzile vocale. Catherine ridică privirea. — Masca e gata? Puse o mână pe umărul Ninei, ca s-o încurajeze. Desfăcu banda care ținea sonda și eliberă aerul din punga umflată ca un balon. — Trage aer în piept și expiră, îi ceru Catherine. Privi cum i se umfla pieptul și cum dă drumul aerului, apoi scoase sonda. Nina horcăi și tuși, eliberând totodată și mucusul acumulat. Catherine o mângâie pe păr, murmurându-i ceva cu blândețe, în vreme ce Stephanie îi aranja pe față o mască de oxigen. — Te descurci bine, o asigură Catherine. Dar impulsurile de pe monitorul cardiac continuau să fie în creștere. Privirea înspăimântată a Ninei rămase fixată asupra lui Catherine, ca și cum ea ar fi reprezentat linia vieții ei pe care nu îndrăznea să o scape din ochi. Uitându-se în ochii pacientei, Catherine fu străbătută de o senzație ciudat de familiară. „Așa am fost și eu în urmă cu doi ani. Tot așa m-am trezit în spitalul din Savannah. Trecând dintr-un coșmar în altul…” Se uită la legăturile care strângeau încheieturile și gleznele Ninei și-și aduse aminte cât de îngrozitor se simțise când descoperise că era legată. În același mod în care fusese legată de Andrew Capra. — Scoate-i legăturile, ceru. — Dar ar putea deconecta aparatele. — Scoate-le odată! Fața lui Stephanie se împurpură la auzul tonului autoritar. Fără să mai spună nimic, scoase benzile. Nu înțelegea; nimeni altcineva nu putea înțelege, decât Catherine, care, chiar și la doi ani după cele petrecute în Savannah, tot nu putea să suporte hainele cu mâneci strânse. Când legăturile fură desfăcute, buzele Ninei se mișcară, transmițându-i un mesaj tăcut. „Mulțumesc.” Ușor-ușor, impulsurile sonore de pe electrocardiograf scăzură în intensitate. Pe fundalul bătăilor regulate ale inimii, cele două femei se uitară una la cealaltă. 119

Așa cum Catherine regăsise o parte din ea în ochii Ninei, la fel și Nina părea să se regăsească în ochii lui Catherine. Legătura tăcută a victimelor. „Ca noi sunt mai multe decât își poate imagina cineva.” • — Puteți să intrați, îi invită asistenta. Moore și Frost pătrunseră în rezervă și o găsiră pe Catherine așezată lângă pat, ținând-o pe Nina de mână. — Ea m-a rugat să rămân, îi lămuri Catherine. — Pot să chem o femeie ofițer, îi spuse Moore. — Nu, pe mine mă vrea, răspunse Catherine. Nu plec. Se uită fix la Moore, încăpățânată, iar el își dădu seama că în fața lui nu se mai afla aceeași femeie pe care o ținuse în brațe în urmă cu doar câteva ore; era o altă latură a ei, hotărâtă și protectoare, și nu avea să dea deloc înapoi. Încuviință și se așeză lângă pat. Frost dădu drumul casetofonului și se așeză discret la picioarele patului. Blândețea lui Frost, buna lui cuviință îl făcuseră pe Moore să-l aleagă pentru a-i fi alături la interogatoriu. Ultimul lucru de care avea nevoie Nina Peyton era să se confrunte cu un polițist agresiv. Masca de oxigen îi fusese scoasă și înlocuită cu un dispozitiv nazal, iar aerul din tub îi intra șuierând prin nări. Se uita când la un bărbat, când la celălalt, atentă la orice urmă de amenințare, la orice gest brusc. Moore avu grijă să vorbească blând în timp ce făcea prezentările. O îndrumă când parcurse etapele preliminarii, confirmându-și numele, vârsta și adresa. Cunoșteau deja acele informații, dar, rugând-o să le repete pentru a fi înregistrate, îi stabileau de fapt starea psihică și demonstrau că era atentă și capabilă să dea o declarație. Răspunse răgușit, pe un ton plat, în mod ciudat lipsit de orice emoție. Acest lucru îl sperie; se simți ca și cum ar fi ascultat o femeie moartă. — Nu l-am auzit intrând în casă, le povesti. Nu m-am trezit decât atunci când era deasupra patului meu. N-ar fi trebuit să las fereastra deschisă. N-ar fi trebuit să iau pastilele… — Ce pastile? o întrebă Moore cu blândețe. — Aveam probleme cu somnul din cauza… Îi pieri vocea. — Violului? Se uită într-o parte, evitându-i privirea. — Aveam coșmaruri. Cei de la clinică mi-au dat pastile. Să mă ajute să dorm. „Un coșmar, un adevărat coșmar, i-a pătruns chiar în dormitor.” — I-ai văzut fața? îi zise el. — Era întuneric. Îl puteam auzi respirând, dar nu mă puteam mișca. Nu puteam țipa. — Erai deja legată? — Nu-mi amintesc când m-a legat. Nu-mi amintesc cum s-a întâmplat. 120

„Probabil a folosit cloroform, se gândi Moore, pentru a o putea domina. Înainte să se trezească de tot.” — Ce s-a întâmplat atunci, Nina? Femeia începu să respire precipitat. Pe monitorul de deasupra patului ei, impulsurile inimii afișate pe monitor se derulau mai repede. — S-a așezat pe un scaun lângă patul meu. Îi puteam vedea umbra. — Și ce a făcut apoi? — A… a început să-mi vorbească. — Ce ți-a spus? — Mi-a spus… Înghiți cu greutate. Mi-a spus că sunt murdară. Contaminată. Mi-a spus că ar trebui să fiu dezgustată de propria mizerie. Și că… că el îmi va extirpa partea care a fost pângărită și că mă va face din nou pură. Făcu o pauză. Și continuă în șoaptă: Atunci am știut că o să mor. Deși Catherine pălise, victima părea ciudat de liniștită, ca și cum ar fi vorbit despre coșmarul unei alte femei, nu despre al ei. Nu se mai uita la Moore, ci privea undeva în spatele lui, având parcă în fața ochilor femeia legată de pat și bărbatul care din întuneric îi descria încet grozăviile pe care i le rezervase. „Pentru Chirurg, se gândi Moore, ăsta e un fel de preludiu. Mirosul fricii unei femei îl excită. Cu asta se hrănește. Stă lângă patul ei și îi împuie capul cu imagini ale morții. Pe piele i se ivesc broboane de sudoare care poartă mirosul acru al groazei. Ăsta e parfumul după care tânjește. Îl inspiră și îl excită.” — Ce s-a întâmplat apoi? Nina nu răspunse. — Nina? — Mi-a pus lampa în față. Mi-a băgat lumina în ochi, ca să nu-l văd. Nu puteam să văd decât lumina aceea strălucitoare. Și mi-a făcut poze. — Și după aia? Se uită la el. — Apoi a plecat. — Te-a lăsat singură în casă? — Nu singură. Îl auzeam umblând prin casă. Și mai era și televizorul… toată noaptea am auzit televizorul. „A schimbat tiparul”, se gândi Moore. Cei doi polițiști se uitară uimiți unul la altul. Chirurgul avea acum mai multă încredere în sine. Era mult mai îndrăzneț. În loc să-și termine treaba în câteva ore, se tot lungise. Toată noaptea și ziua următoare își lăsase prada legată de pat ca să-și analizeze chinul la care avea să fie supusă. Fără să țină seama de riscuri, îi prelungise teroarea și lui plăcerea. Bătăile inimii de pe ecran accelerară din nou. Deși vocea părea plată și lipsită de viață, dincolo de fațada calmă rămânea frica. — Ce s-a întâmplat mai departe, Nina? o iscodi el. 121

— Cândva în jurul prânzului cred că am adormit. Când m-am trezit, era deja întuneric. Îmi era foarte sete. Numai la asta mă gândeam, cât de mult voiam să beau apă… — Te-a lăsat singură vreo clipă? Ai rămas vreun moment singură în casă? — Nu știu. Nu puteam auzi decât televizorul. Când l-a oprit, am știut. Am știut că se întorcea în camera mea. — Și, când s-a întors, a aprins lumina? — Da. — I-ai văzut fața? — Doar ochii. Purta o mască. La fel ca doctorii. — Dar i-ai văzut bine ochii? — Da. — L-ai recunoscut? L-ai mai văzut vreodată în viața ta? Urmă o tăcere lungă. Moore își simți inima bătând cu putere în timp ce aștepta răspunsul pe care și-l dorea. Apoi ea răspunse încet: — Nu. Se lăsă înapoi pe scaun. Tensiunea din cameră scăzu brusc. Pentru acea victimă, Chirurgul era doar un străin, un bărbat fără nume, iar motivele pentru care o alesese rămâneau un mister. Încercând să-și mascheze dezamăgirea, îndemnând-o: — Descrie-ni-l, te rog! Nina trase aer în piept și închise ochii, ca și cum ar fi încercat să-și amintească. — Avea… avea părul scurt. Foarte îngrijit tuns… — Ce culoare? — Șaten. Șaten-deschis. Se potrivea cu firul de păr pe care îl găsiseră pe rana Elenei Ortiz. — Era alb? zise Moore. — Da. — Ochii? — O culoare deschisă. Albaștri sau cenușii. Mi-a fost frică să mă uit direct în ochii lui. — Ce formă avea fața lui? Rotundă, ovală? — Îngustă. După o pauză, continuă: Comună. — Înălțimea și greutatea? — Mi-e greu să… — Cât aproximezi? Suspină. — Medie. Medie. Comună. Un monstru care semăna cu oricine. 122

Moore se întoarse spre Frost. — Hai să-i arătăm fotografiile! Frost îi înmână primul rând de fotografii cu fețe de bărbați – pachete de câte șase, pentru că erau șase pe pagină. Moore le puse pe o măsuță de lângă pat și o duse în fața pacientei. În următoarea jumătate de oră, pe măsură ce Nina se uita la ele fără să se oprească, șansele de a-l recunoaște pe atacator scădeau. Nimeni nu vorbea; nu se auzea decât șuieratul oxigenului și foșnetul paginilor întoarse. Erau fotografiile unor violatori cunoscuți, și, cu fiecare pagină întoarsă, Moore avea impresia că fețele lor nu aveau să se mai termine niciodată, că parada aceea de imagini reprezenta latura întunecată a oricărui bărbat, instinctul de bestie ascuns sub masca umană. Auzi o bătaie ușoară în geamul rezervei. Ridică privirea și o văzu pe Jane Rizzoli făcându-i semn. Ieși pentru a vorbi cu ea. — Ați descoperit ceva? — N-o să obținem nimic. Purta o mască chirurgicală. Rizzoli se încruntă. — De ce o mască? — Poate face parte din ritualul lui. Poate asta îl excită. În imaginația lui se joacă de-a doctorul. I-a spus că o să-i taie organul care i-a fost murdărit. Știa că fusese violată. Și ce i-a tăiat? A mers direct la uter. Rizzoli se uită în rezervă. Rosti încet: — Mă gândesc la un alt motiv pentru care ar fi purtat masca aia. — Care? — Nu a vrut ca ea să-i vadă fața. Nu a vrut să-l poată identifica. — Dar asta ar însemna… — Asta tot încercam să vă spun. Rizzoli se întoarse și-l privi pe Moore. — Chirurgul a vrut tot timpul ca Nina Peyton să trăiască. • „Cât de puține știm cu adevărat despre inimile oamenilor”, se gândi Catherine în timp ce analiza radiografia toracică a Ninei Peyton. Stând în semiîntuneric, se uita la filmul prins de panoul luminat, analizând umbrele lăsate de oase și de organe. Cutia toracică, diafragma și deasupra inima. Nu era vorba despre o casă a sufletului, ci doar despre o pompă musculară lipsită de orice înzestrare mistică, asemănătoare plămânilor sau rinichilor. Cu toate astea, nici măcar Catherine, care era bine ancorată pe tărâmul științei, nu se putu uita la inima Ninei Peyton fără să fie mișcată de simbolismul acesteia. Era inima unei supraviețuitoare. 123

Auzi voci în camera vecină. Era Peter, care-i cerea asistentei care se ocupa de dosare filmele unui pacient. După un minut, intră în camera de vizionare, dar se opri când o văzu lângă panoul luminat. — Încă mai ești aici? o întrebă. — Și tu ești aici. — Dar eu sunt de gardă la noapte. De ce nu te duci acasă? Catherine se întoarse spre radiografia Ninei Peyton. — Mai întâi vreau să mă asigur că starea acestei paciente e stabilă. Veni lângă ea, și i se păru atât de înalt, atât de impozant, încât trebui să lupte împotriva impulsului de a se îndepărta. El aruncă o privire înspre film. — În afară de proasta oxigenare a plămânilor, nu văd vreun alt motiv de îngrijorare. Se uită la numele din colțul filmului – „Necunoscuta”. — E femeia din patul doisprezece? Cea din cauza căreia se perindă toți polițiștii pe-aici? — Da. — Am văzut că i-ai scos tubul de oxigen. — Acum câteva ore, îi răspunse fără entuziasm. Nu avea niciun chef să vorbească despre Nina Peyton, nu voia să lase să se vadă că se implicase personal în caz. Dar Peter continua să-i pună întrebări: — Nivelul gazelor din sânge este bun? — E potrivit. — Starea ei e stabilă? — Da. — Atunci de ce nu te duci acasă? Îți țin eu locul. — Aș vrea să monitorizez eu însămi pacienta asta. Bărbatul îi puse o mână pe umăr. — De când ai încetat să mai ai încredere în partenerul tău? Atingerea lui o îngheță. El simți asta și-și retrase mâna. După un moment de tăcere, Peter se îndepărtă și începu să așeze niște radiografii pe panou, împingându-le cu putere. Adusese o serie de tomografii abdominale computerizate, iar filmele ocupau un rând întreg. Când termină, rămase nemișcat cu ochii ascunși de imaginile radiografiilor reflectate în ochelarii lui. — Nu eu sunt dușmanul, Catherine, îi spuse cu blândețe, fără să o privească, atent la radiografiile de pe panou. Aș vrea să te pot convinge de asta. Mă tot gândesc că trebuie să fi făcut ceva, să fi zis ceva care să fi schimbat lucrurile între noi. În cele din urmă se uită fix la ea. — Înainte aveam încredere unul în celălalt. În calitate de parteneri cel puțin. La dracu’, mai zilele trecute, lucram cot la cot aplecați asupra omului ăluia! Iar 124

acum nu mă lași nici măcar să mă ocup în locul tău de un pacient. Încă nu mă cunoști îndeajuns încât să ai încredere în mine? — Nu există niciun alt chirurg în care să am mai multă încredere ca în tine. — Atunci ce se întâmplă aici? Ajung la muncă dimineața și aflu că a intrat cineva prin efracție în cabinetul nostru. Iar tu nu vrei să-mi povestești nimic. Te întreb despre pacienta din patul doisprezece, și nici despre asta nu vrei să-mi vorbești. — Polițiștii m-au rugat să păstrez tăcerea. — Zilele astea, polițiștii par să-ți conducă viața. De ce? — Nu am permisiunea să vorbesc despre subiectul ăsta. — Nu sunt doar partenerul tău, Catherine. Credeam că sunt și prietenul tău. Făcu un pas spre ea. Era o prezență impunătoare, iar simpla lui apropiere o făcu brusc să simtă că nu mai are aer. — Văd că ești speriată. Te încui în birou. Arăți ca și cum n-ai mai fi dormit de câteva zile. Nu pot să stau cu brațele încrucișate și să mă uit. Catherine smulse radiografia Ninei Peyton și o puse în plic. — Nu ai nimic de-a face cu asta! — Ba da, am, dacă te afectează pe tine. Atitudinea ei defensivă se transformă în furie. — Hai să lămurim lucrurile, Peter! Da, lucrăm împreună și da, te respect în calitate de chirurg. Îmi placi ca partener. Dar nu ne povestim viețile. Și cu siguranță nu ne împărtășim secretele. — De ce nu? o întrebă blând. Despre ce anume ți-e frică să-mi vorbești? Se uită cu atenție la el, înmuiată de blândețea din vocea lui. În acea clipă, și-ar fi dorit mai mult ca orice să scape de povară și să-i spună ce i se întâmplase în Savannah în cele mai mici detalii, oricât de rușinoase ar fi fost ele. Dar cunoștea consecințele unei astfel de mărturisiri. Înțelegea că violul însemna să fii pătată pe vecie, o victimă pentru totdeauna. Nu putea tolera mila. Nu și din partea lui Peter, singurul bărbat al cărui respect însemna totul pentru ea. — Catherine? Bărbatul îi întinse mâna. Cu ochii în lacrimi Catherine se uită la palma lui. Și, asemenea unei femei care se îneacă, alegând în locul salvării marea întunecată, nu-i dădu mâna. În schimb, se întoarse și ieși din cameră.

125

• DOISPREZECE • Necunoscuta s-a mutat. În mână am o fiolă cu sângele ei, și sunt dezamăgit că e rece la atingere. A stat prea mult pe raftul asistentei care se ocupă de flebotomii, iar căldura corporală, pe care o conținea mai devreme tubul ăsta, a ieșit prin sticlă și s-a dispersat în aer. Sângele rece e mort, fără putere sau suflet, și nu mă mișcă în niciun fel. Mă uit la etichetă, o hârtie dreptunghiulară lipită de tubul de sticlă, pe care e tipărit numele pacientei, numărul camerei și numărul de spitalizare. Deși în dreptul numelui scrie „Necunoscuta”, eu știu cui anume îi aparține sângele ăsta. Nu mai e în rezerva de la Terapie intensivă. A fost mutată în camera 538… un salon de la Chirurgie. Pun flaconul înapoi pe raft alături de alte flacoane, astupate cu dopuri de plastic albastre, mov, roșii și verzi, fiecare culoare însemnând procedura diferită ce trebuie urmată. Dopurile mov sunt pentru analiza microscopică a globulelor, cele albastre pentru testarea capacității de coagulare, cele roșii pentru analiza chimică a componentelor și a electroliților. În unele dintre tuburile cu dopuri roșii, sângele s-a coagulat deja, formând coloane de gelatină închisă la culoare. Mă uit prin vraful de trimiteri pentru analize de laborator și găsesc una aparținând Ninei Peyton. În dimineața asta, doctorița Cordell a cerut două teste: o analiză completă a sângelui și una cu electroliți. Mă uit și prin ordinele pentru laborator de noaptea trecută și găsesc copia unei alte prescripții semnate de doamna doctor Cordell. „De urgență, analiza gazelor din sânge la scoaterea sondei endotraheale. Doi litri de oxigen introdus prin firele nazale.” Ninei Peyton i-a fost scoasă sonda. Respiră singură, fără ajutorul aparatelor, fără să mai aibă tubul pe gât. Rămân nemișcat la biroul meu și mă gândesc, nu la Nina Peyton, ci la Catherine Cordell. Probabil că își închipuie că de data asta a câștigat. Crede că este salvatoarea Ninei Peyton. A venit vremea să o pun la punct. E timpul să-i arăt ce înseamnă umilința. Ridic receptorul și sun la nutriționiștii spitalului. Răspunde o femeie cu voce grăbită, iar pe fundal se aude zdrăngănitul tăvilor. E aproape ora cinei, așa că nu are timp de stat la taclale. — Aici etajul cinci, aripa de vest, o mint. Cred că s-ar putea să fi încurcat dietele unor pacienți. Îmi puteți spune ce dietă ați notat pentru camera 538? Urmează o pauză în care tastează ceva și caută informația. — Doar lichide, îmi răspunde. E bine? 126

— Da, e corect. Mulțumesc. Închid. În ziarul de azi-dimineață, se spunea că Nina Peyton continuă să rămână în comă și că situația ei e critică. Nu este adevărat. S-a trezit. Așa cum mă așteptam, Catherine Cordell i-a salvat viața. O asistentă care se ocupă de flebotomii se îndreaptă spre biroul meu și-și pune tava plină cu fiole de sânge în fața mea. Ne zâmbim la fel cum facem în fiecare zi, ca doi colegi prietenoși care au o părere bună unul despre celălalt. Ea e tânără, are sânii tari, ridicați ca niște pepeni pe sub uniforma ei albă, și dinții albi și drepți. Ia o altă fișă cu ordine medicale, îmi face cu mâna și pleacă. Mă întreb dacă sângele ei o avea gust sărat. Aparatele zumzăie și susură neîntrerupt un cântec de leagăn. Merg la calculator și caut lista pacienților pentru etajul cinci din aripa de vest. În pavilionul ăsta sunt douăzeci de camere aranjate în formă de H, iar camera asistentelor este pe bara transversală a H-ului. Mă uit peste lista pacienților, în total treizeci și trei, și citesc cu atenție vârsta și diagnosticul lor. Mă opresc la cel de-al doisprezecelea nume din camera 521. „Domnul Herman Gwadowski, 69 de ani. Medic curant: dr. Catherine Cordell. Diagnostic: intervenție chirurgicală pentru traumă abdominală.” Camera 521 este așezată pe un hol paralel cu rezerva Ninei Peyton. De la 521, nu poți vedea salonul Ninei Peyton. Accesez numele domnului Gwadowski și mă uit pe fișa lui de observație de la laborator. E în spital de două săptămâni, și fișa se întinde pe mai multe pagini. Îmi și închipui brațele lui, venele asemenea unei magistrale pline înțepături de ace și de vânătăi. Dacă mă uit la nivelul zahărului din sânge, îmi dau seama că e diabetic. Numărul globulelor albe indică prezența unei infecții. Observ că se așteaptă rezultatele unor analize prelevate de la o rană de la picior. Diabetul i-a afectat circulația sângelui prin organe, iar carnea de pe picioare începe să se necrozeze. Văd că se mai așteaptă și rezultatul unei analize prelevate din cateterul fixat în zona gâtului. Mă uit la nivelul electroliților. Nivelul potasiului a crescut încet, dar sigur. Acum două săptămâni, era de 4,5. Săptămâna trecută – 4,8, iar ieri – 5,1. E bătrân, iar rinichii lui afectați de diabet se luptă în fiecare zi să elimine toxinele acumulate în sânge. Toxine precum potasiul. Nu va trebui să mă străduiesc prea mult ca să-i fac vânt. Nu l-am întâlnit niciodată pe domnul Gwadowski… cel puțin nu față în față. Merg până la raftul cu fiole de sânge și mă uit la etichete. Raftul ăsta e pentru ambele aripi ale etajului 5 și conține douăzeci și patru de fiole de diferite mărimi. Găsesc un tub cu dop roșu de la camera 521. Este sângele domnului Gwadowski. Ridic tubul, îl întorc spre lumină și îl analizez. Lichidul dinăuntru nu s-a coagulat și are aspect sălciu și o culoare închisă, ca și cum acul care a înțepat 127

vena domnului Gwadowski ar fi întâlnit în cale o apă murdară. Desfac un tub și-i adulmec conținutul. Miros ureea bătrâneții, dulceața înțepătoare a senectuții. Simt miasma unui trup care a început deja să se descompună, în ciuda creierului care continuă să nu accepte că învelișul moare. Astfel, fac cunoștință cu domnul Gwadowski. Prietenia noastră nu o să fie de lungă durată. • Angela Robbins era o infirmieră conștiincioasă, și acum părea nervoasă pentru că doza de antibiotice de la ora zece a lui Herman Gwadowski nu ajunsese încă. Se duse la asistenta-șefă a aripii de vest a etajului 5 și-i spuse: — Încă mai aștept perfuzia lui Gwadowski. Poți să mai suni o dată la farmacie? — Ai verificat căruciorul care vine de la farmacie? A trecut pe aici la ora nouă. — Nu era nimic pentru Gwadowski. Are nevoie de perfuzia cu Zosyn imediat. — O, tocmai mi-am amintit. Asistenta se ridică și luă o cutie de pe birou. — A adus-o adineauri un ajutor de la etajul 4. — De la etajul 4? — Au trimis punga greșit. Asistenta verifică eticheta. — Gwadowski, trei sute douăzeci și unu A. — Exact, confirmă Angela, luând perfuzia. În drum spre cameră, citi eticheta, verificând încă o dată numele pacientului, pe-al medicului curant și doza de Zosyn care fusese adăugată în perfuzia cu soluție salină. Totul părea în ordine. Cu optsprezece ani în urmă, pe vremea când Angela începuse să lucreze, o asistentă autorizată putea să meargă pur și simplu la secția cu medicamente și să ia o perfuzie în care să adauge medicamentele necesare. Câteva greșeli făcute de infirmiere surmenate, câteva procese mediatizate schimbaseră procedura. Acum o simplă perfuzie cu soluție salină în care se adăugase potasiu trebuia să fie adusă de la farmacia spitalului. Era vorba despre o altă formalitate, despre o altă rotiță a mașinăriei serviciilor de sănătate și așa prea complicată, care nu-i plăcea deloc Angelei. Toate astea întârziaseră cu o oră venirea perfuziei. Introduse acul de la perfuzia domnului Gwadowski în noua perfuzie pe care o atârnă de suport. Fără să știe nimic de toate astea, domnul Gwadowski zăcea nemișcat. Era în comă de două săptămâni și mirosea deja a moarte. Angela era infirmieră de suficient timp ca să recunoască mirosul ăla, un fel de transpirație acră care anunța sfârșitul. De fiecare dată când îl simțea, le șoptea celorlalte infirmiere: — Pacientul asta n-o să mai plece acasă. 128

La asta se gândea în timp ce dădu drumul serului să curgă și verifică semnele vitale ale pacientului. „Pacientul ăsta n-o să mai plece acasă.” Dar își văzu mai departe de treabă cu aceeași grijă pe care o acorda oricărui pacient. Era timpul să îl curețe cu buretele. Aduse un lighean cu apă caldă lângă pat, înmuie o cârpă și începu să-i șteargă fața domnului Gwadowski. El stătea întins, cu gura deschisă. Avea limba uscată și crăpată. Dacă măcar l-ar lăsa să se ducă. Dacă l-ar fi eliberat din iadul ăsta. Dar fiul lui nu avea să permită nici cea mai mică abatere de la procedurile standard, așa că bătrânul continua să trăiască, dacă asta se putea numi viață, iar inima continua să bată în interiorul unui trup aflat în degradare. Desfăcu halatul pacientului și analiză zona în care era fixat cateterul. Rana se înroșise puțin, iar asta o îngrijora. Pe brațe nu mai era niciun loc unde să introducă perfuzia, așa că foloseau cateterul. Angela își îndeplini sârguincioasă sarcina, curățându-i rana și schimbându-i bandajul. Avea să-l spele și să îi dea alte haine. Îi curăță torsul trecându-i cârpa udă peste coaste. Își putea da seama că nu fusese niciodată un bărbat musculos, dar din pieptul lui nu mai rămăsese decât un fel pergament întins peste oase. Auzi pași, și nu fu deloc încântată să-l vadă intrând pe fiul domnului Gwadowski. Apariția lui o făcu să fie prevăzătoare – era genul ăla de bărbat care căuta să observe defectele și greșelile celorlalți. Asta făcea și cu sora lui, Angel. Îi auzise odată certându-se, și trebuise să se abțină să nu sară în apărarea fetei. Până la urmă, nu era treaba ei să-i spună tipului ce părere avea despre aroganța lui. Dar, în același timp, nici nu trebuia să fie prea prietenoasă. Așa că dădu doar din cap și continuă să-și spele pacientul cu buretele. — Ce mai face? se interesă Ivan Gwadowski. — Nu a intervenit nicio schimbare. Îi vorbi pe un ton rece și oficial. Și-ar fi dorit să plece, să-și sfârșească repede ceremonialul scurt prin care se prefăcea că îi pasă și să o lase să-și vadă de treabă. Era destul de perspicace încât să-și dea seama că nu dragostea era motivul pentru care Ivan se afla acolo. Preluase conducerea pentru că așa era el obișnuit să facă și nu avea să renunțe în fața nimănui. Nici măcar în fața morții. — Doctorița a venit să-l vadă? — Doamna doctor Cordell vine în fiecare dimineață. — Ce spune despre faptul ca e în continuare în comă? Angela lăsă buretele în lighean și se îndreptă pentru a se uita la el. — Nu prea văd ce ar mai fi de spus, domnule Gwadowski. — Câtă vreme va mai fi așa? — Câtă vreme îl veți mai lăsa dumneavoastră. — Asta ce vrea să însemne? — Nu credeți că ar fi mai omenește să-l lăsați să se ducă? 129

Ivan Gwadowski se uită țintă la ea. — Da, asta ar ușura viața tuturor, nu-i așa? Și mai eliberează și un pat din spital. — Nu asta am vrut să spun. — Știu și eu cum sunt plătite spitalele în zilele noastre. Dacă pacientul stă prea mult, voi trebuie să achitați costurile. — Eu am în vedere numai binele tatălui dumneavoastră. — Cel mai bine pentru el ar fi ca spitalul ăsta să-și vadă de treabă. Angela se întoarse și luă buretele din lighean înainte de a spune ceva ce ar fi putut regreta. Îl stoarse cu mâinile tremurânde. „Nu te certa cu el. Vezi-ți de treabă. Ăsta e genul de om care va merge până în pânzele albe.” Puse buretele ud pe abdomenul pacientului. Abia atunci își dădu seama că acesta nu mai respira. Imediat Angela duse degetele la gâtul bătrânului pentru a-i lua pulsul. — Ce e asta? întreba fiul. E bine? Nu răspunse. Trecu pe lângă el și alergă în hol. — Semnal de alarmă! strigă. Trageți semnalul de alarmă pentru camera 521. • Catherine ieși în grabă din camera Ninei Peyton și coti spre celălalt hol. Personalul se adunase deja în camera 521, dar și pe hol. Un grup de studenți făceau ochii mari și-și lungeau gâturile pentru a vedea ce se petrecea. Catherine intră în cameră și strigă, acoperind gălăgia care era acolo: — Ce s-a întâmplat? Angela, asistenta domnului Gwadowski, răspunse: — Pur și simplu nu mai respiră! Nu mai are puls. Catherine își făcu loc spre pat și văzu că o altă asistentă potrivise deja o mască pe față pacientului și încerca să-l ventileze. Un intern își pusese mâinile pe pieptul lui și, cu fiecare apăsare asupra sternului, încerca să facă inima să pompeze sânge prin artere și prin vene, să hrănească organele și creierul. — Conductorii electromagnetici sunt gata! strigă cineva. Catherine se uită spre monitor. Liniile indicau fibrilație ventriculară. Cămăruțele inimii nu se mai contractau. În schimb, mușchii inimii tremurau, transformând organul într-un sac flasc. — Ați încărcat padelele? vru Catherine să știe. — La o suta de juli. — Dă-i drumul! Asistenta puse padelele pentru defibrilație pe pieptul pacientului și strigă: — Toată lumea la o parte! Padelele se descărcară, trimițând un impuls electric prin inimă. Trunchiul bărbatului tresăltă pe saltea precum o pisică pe un acoperiș fierbinte. — E tot în fibrilație ventriculară! 130

— Un miligram de epinefrină intravenos, apoi încărcați padelele la o sută. Lichidul epinefrinei trecu repede prin firul perfuziei. — La o parte! Încă un șoc electric, încă o zguduitură a trunchiului. Pe monitor, liniile electrocardiogramei săriră în sus, apoi se prăbușiră tremurând. Erau ultimele vibrații ale unei inimi ofilite. Catherine se uită la pacient și-și zise: „Cum readuc eu la viață grămada asta uscată de oase?” — Vreți… să… mai continuăm? o întrebă internul, gâfâind în vreme ce apăsa. O picătură de transpirație i se scurse sclipind pe obraz. „Eu nici nu aș fi vrut să se tragă semnalul de alarmă”, se gândi ea, pregătinduse să pună capăt acelei situații, când o auzi pe Angela șoptindu-i la ureche: — Fiul lui e aici. Ne privește. Catherine se uită imediat spre Ivan Gwadowski, care stătea în ușă. Nu mai avea de ales. Dacă nu făcea tot posibilul, fiul avea să le facă viața amară. Pe monitor, linia părea să delimiteze suprafața mării legănate puternic de furtună. — Haideți să mai încercăm o dată, le ceru Catherine. Două sute de juli, de data asta. Și trimiteți imediat după sânge. Auzi sertarul căruciorului pentru intervenții deschizându-se. Apărură fiole de sânge și o seringă. — Nu găsesc nicio venă! — Folosește perfuzia. — La o parte! Toată lumea se dădu la o parte, și padelele se descărcară. Catherine se uită la monitor, sperând ca șocul provocat să facă inima să tresalte din nou. Dar linia se prăbuși, transformându-se într-o undă abia perceptibilă. Introduse în perfuzie încă o doză de epinefrină. Internul, roșu la fața și transpirat, reîncepu să apese pe piept. Alte mâini apucară balonul de ventilație și începură să pompeze aer în plămâni, dar era ca și cum ar fi încercat să pompeze viață într-o păstaie uscată. Catherine simți deja tonul schimbat al vocilor celor din jur, care nu se mai alarmau, rostind cuvintele mecanic și plat. Totul devenise acum doar un exercițiu, înfrângerea nemaiputând fi evitată. Se uită la fețele persoanelor adunate în jurul patului și văzu că toți știau care avea să fie decizia. Nu mai așteptau decât ordinul ei: — Haideți să încheiem, rosti. Pacientul a murit la unsprezece și treisprezece minute. În tăcere, toată lumea făcu un pas în spate, uitându-se la obiectul înfrângerii lor, Herman Gwadowski, care se răcea sub un ghem mare de fire și de perfuzii. O asistentă stinse monitorul electrocardiografului, iar osciloscopul se opri. 131

— Ce se întâmplă cu stimulatorul cardiac? În timp ce se ocupa de semnarea raportului de deces, Catherine văzu că fiul pacientului intrase în cameră. Îl informă: — Nu mai avem cum să îl salvăm. Îmi pare rău. Nu am avut cum să-i fac inima să bată din nou. — Pentru asta nu se folosește un stimulator cardiac? — Am făcut tot ce am putut… — Tot ce ați făcut a fost să-i aplicați șocuri electrice. „Tot?” Se uită prin cameră la toate dovezile eforturilor lor, la seringile folosite, la fiolele de medicamente și la ambalajele mototolite. Deșeurile medicale lăsate în urma bătăliei. Toți se uitau la ea, așteptând să vadă cum avea să se descurce în situația asta. Lăsă jos planșeta pe care scrisese, vorbele pline de furie stându-i deja pe limbă. Însă nu avu șansa să le rostească. În schimb, se năpusti pe ușă. Undeva pe culoar o femeie țipa. Într-o clipă, Catherine ieși afară din cameră, urmată de asistente. Coti în fugă și văzu o asistentă pe hol, plângând în hohote și făcând semn spre camera Ninei Peyton. Scaunul din fața salonului era gol. „Aici ar fi trebuit sa fie un polițist. Unde e?” Catherine împinse ușa și îngheță. Primul lucru pe care îl văzu fu sângele, firicelele roșii care se scurgeau pe perete. Apoi se uită la pacienta ei care zăcea cu fața în jos pe podea. Nina căzuse la jumătatea distanței dintre ușă și pat, ca și cum ar fi reușit să meargă câțiva pași înainte să se prăbușească. Perfuzia îi fusese smulsă, iar un fir de lichid sărat picurase din tub pe podea, unde formase o mică baltă limpede lângă balta roșiatică mai mare. „A fost aici. Chirurgul a fost aici.” Deși simțea în fiecare celulă a corpului că trebuia să fugă de acolo, să dispară, se forță să înainteze, să îngenuncheze lângă Nina. Sângele îi îmbibă pantalonii; îi simți căldura. Întoarse corpul cu fața în sus. Dintr-o singură privire văzu fața albă, ochii holbați și știu că Nina era moartă. „În urmă cu numai câteva minute, ți-am auzit inima bătând.” Revenindu-și din uluială, Catherine se uită în jur și văzu un grup de oameni înspăimântați. Spuse: — Polițistul… Unde e polițistul? — Nu știm… Se ridică în picioare clătinându-se, iar ceilalți se dădură la o parte pentru a o lăsa să treacă. Fără să observe că pășea prin sânge, ieși din cameră amețită, repezindu-se înnebunită pe culoar. — Dumnezeule! exclamă o polițistă. 132

În celălalt capăt al coridorului, pe podea se vedea o dâră de culoare închisă. Sânge. Se prelingea de sub ușa camerei de aprovizionare.

133

• TREISPREZECE • Rizzoli se uită în salonul Ninei Peyton peste banda care demarca locul crimei; sângele arterial al victimei împroșcase pereții și se uscase în dâre lungi. Merse până în capătul coridorului, spre camera de aprovizionare, acolo unde fusese găsit cadavrul polițistului. O altă bandă bloca și ușa aceea. Înăuntru erau o grămadă de suporturi pentru perfuzii, rafturi pentru ploști și lighene, cutii pentru mănuși, toate pătate de dâre de sânge. În acea încăpere murise unul de-ai lor, așa că, pentru fiecare membru al Poliției din Boston, vânătoarea Chirurgului devenise o chestiune extrem de personală. Se întoarse spre agentul care stătea în apropiere. — Unde e detectivul Moore? — La Administrație. Se uită la casetele cu imaginile filmate de camerele de supraveghere ale spitalului. Rizzoli se uită în dreapta și în stânga, dar nu zări nicio cameră de supraveghere. Nu aveau să găsească nicio imagine de pe acel coridor. Coborî și se strecură în sala de conferințe în care Moore analiza casetele camerelor de supraveghere împreună cu două asistente. Nu se uită nimeni la ea; toți erau concentrați asupra televizorului unde se derula caseta. Camera era îndreptată spre lifturile aripii de vest de la etajul 5. În imagine, ușile liftului tocmai se deschideau. Moore îngheță imaginea. — Acolo, rosti el. Ăsta e primul grup de oameni care a ieșit din lift imediat după ce a fost tras semnalul de alarmă. Pot să număr unsprezece persoane, și toate ies în grabă. — Așa se întâmplă când este tras un semnal de alarmă, îl lămuri asistentașefă. Toate difuzoarele spitalului transmit anunțul. Toți cei care sunt disponibili trebuie să răspundă la apel. — Uită-te puțin la fețele astea, o rugă Moore. Recunoști pe cineva? E cineva care n-ar trebui să fie aici? — Nu pot vedea toate fețele. Au ieșit în grup. — Dar tu, Sharon? o întrebă Moore pe cealaltă asistentă. Sharon se aplecă spre monitor. — Cele trei femei de-aici sunt asistente. Cei doi tineri dintr-o parte sunt studenți la Medicină. Îl recunosc pe cel de-al treilea bărbat de aici… Arătă în partea de sus a ecranului. — E un îngrijitor. Ceilalți mi se par cunoscuți, dar nu le știu numele. — În regulă, răspunse Moore obosit. Haideți să ne uităm mai departe! Apoi o să studiem și imaginile luate pe casa scărilor. 134

Rizzoli înaintă până ajunse în spatele asistentei-șefe. Imaginea de pe ecran era derulată înapoi, iar ușile liftului se închideau. Moore apăsă butonul de pornire, iar ușile se deschiseră din nou. Ieșiră unsprezece oameni, care se mișcară asemenea unui organism cu mai multe picioare grăbit să ajungă la locul de unde se trăsese alarma. Rizzoli văzu grija pe fețele lor și, chiar și fără sonor, era evident că aveau de-a face cu o situație de criză. Grupul dispăru în stânga ecranului. Ușile liftului se închiseră. Peste o clipă, ușile se deschiseră din nou, lăsând să iasă încă un val de lucrători ai spitalului. Rizzoli numără treisprezece persoane. Până în acel moment, în mai puțin de trei minute, la acel etaj veniseră douăzeci și patru de oameni în total… doar cu liftul. Oare câți veniseră pe scări? Rizzoli era din ce în ce mai mirată. Se sincronizau perfect. Se părea că, atunci când fusese tras semnalul de alarmă, toată lumea reacționase. Din cauza zecilor de oameni care veneau din toate părțile spre aripa de vest a etajului 5, oricine îmbrăcat în haine albe putea trece neobservat. Fără îndoială că suspectul stătuse în spatele liftului, în urma celorlalți. Mai mult ca sigur avusese grijă să aibă pe cineva în față când trecuse prin fața camerei de filmat. Se luptau cu cineva care știa foarte bine cum funcționau lucrurile într-un spital. Femeia se uită la cel de-al doilea grup de oameni care coborâse din lift. Tot timpul, două fețe rămăseseră acoperite. Moore schimbă caseta. Se uitau la ușa care dădea spre casa scărilor. Pentru o clipă, nu se întâmplă nimic. Apoi ușa se deschise și înăuntru năvăli un bărbat în halat alb. — Îl cunosc. E Mark Noble, unul dintre interni, zise Sharon. Rizzoli își scoase carnețelul și-și notă repede numele. Ușa se deschise din nou și intrară două femei în uniforme albe. — Ea e Veronica Tam, interveni asistenta-șefă, arătând spre cea mai scundă. Lucrează în aripa de vest de la etajul 5. Era în pauză când s-a tras semnalul de alarmă. — Iar cealaltă femeie? — Nu știu cine e. Nu-i pot vedea foarte bine fața. Rizzoli scrise: 10:48, camera dinspre casa liftului Veronica Tam, asistentă, etajul 5, aripa de vest. Femeie necunoscută, păr negru, halat de laborator. Pe ușa dinspre casa scărilor intraseră în total șapte persoane. Asistentele recunoscuseră cinci dintre ele. Rizzoli numărase treizeci și unu de oameni care veniseră acolo, fie cu liftul, fie pe scări. Dacă adăuga și personalul care se afla deja la etajul 5, aveau cel puțin patruzeci de oameni cu acces la acea zonă. 135

— Uitați-vă ce se întâmplă când pleacă în timpul și după situația de criză, le rugă Moore. De data asta nu se mai grăbesc. Poate reușiți să mai identificați niște fețe. Derulă repede înainte. În partea de jos a ecranului, timpul afișat arăta că trecuseră opt minute. Erau încă în timpul situației de criză, dar personalul de care nu era nevoie începuse să se retragă. Fuseseră filmați cu spatele pe măsură ce se îndreptau spre ușa scărilor. Văzură mai întâi doi studenți, apoi un bărbat neidentificat care pleca singur. Urmă o pauză lungă, peste care Moore trecu derulând înainte. Pe ușă ieși un grup de patru bărbați. Era 11:14. Până la acea oră, situația de urgență luase sfârșit, iar Herman Gwadowski fusese declarat mort. Moore înlocui caseta. Se uitau din nou la lift. Rizzoli umplu deja trei pagini întregi de notițe, ținând evidența celor care veniseră atrași de semnalul de alarmă. La apel răspunseseră treisprezece bărbați și șaptesprezece femei. Numără câți plecaseră la încheierea situației de criză. Numerele nu se potriveau. În cele din urmă, Moore apăsă butonul de oprire, iar ecranul se făcu negru. Se uitau la televizor de mai bine de o oră, iar asistentele erau în stare de șoc. Când vorbi, vocea lui Rizzoli le sperie pe amândouă. — Există și bărbați angajați să lucreze în aripa de vest de la etajul 5 în timpul turei dumneavoastră? vru ea să știe. Asistenta-șefă se uită la Rizzoli. Era destul de surprinsă că în încăpere se strecurase încă un polițist fără ca ea să-și fi dat seama. — Este un asistent care vine la trei. Dar în timpul turei mele nu e niciunul. — Deci în aripa de vest de la etajul 5 nu lucra niciun bărbat când a fost tras semnalul de urgență? — E posibil să fi fost studenți rezidenți. Dar nu și asistenți bărbați. — Care dintre rezidenți? Vă amintiți? — Fac întotdeauna cu rândul pe-aici. Nu le țin socoteala. Noi ne vedem de treaba noastră. Asistenta se uită spre Moore. — Trebuie să ne întoarcem sus. Moore încuviință. — Puteți merge. Mulțumesc. Rizzoli așteptă până când asistentele ieșiră din încăpere, apoi îi spuse lui Moore: — Chirurgul era deja în aripa asta. Înainte de a fi fost tras semnalul de alarmă. Nu-i așa? Moore se ridică în picioare și se duse la aparatul video. Limbajul trupului, modul în care scoase caseta din aparat și felul în care o împinse pe a doua îi spunea lui Rizzoli că detectivul era furios. 136

— La etajul 5, aripa de vest, au urcat treisprezece bărbați. Au plecat paisprezece. Unul e în plus. Probabil că a fost acolo tot timpul. Moore apăsă butonul de pornire. Caseta cu imaginile din casa scărilor începu să se desfășoare din nou. — La dracu’, Moore! Crowe trebuia să se ocupe de protecție! Iar acum am pierdut singurul martor. Detectivul nu scoase niciun cuvânt și continuă să urmărească ecranul, privind cum figuri deja familiare apăreau și dispăreau prin ușa dinspre casa scărilor. — Individul ăsta parcă trece prin pereți, izbucni ea. E invizibil. Nouă asistente lucrau la etajul ăla, dar niciuna nu și-a dat seama cine era. A stat lângă ele tot timpul ăsta. — Asta e una dintre posibilități. — Atunci cum a ajuns la polițistul ăla? De ce s-ar lăsa un polițist convins să părăsească ușa pacientului? De ce să intre în camera de aprovizionare? — Probabil că a fost cineva pe care îl mai întâlnise aici. Sau cineva care nu reprezenta nicio amenințare. Și, în tot haosul ăla, când toată lumea se agita haotic încercând să salveze o viață, era normal ca un angajat al spitalului să apeleze la singurul om care stătea degeaba acolo în hol – la polițist. E normal să-l rogi pe polițist să te ajute să iei ceva din camera de aprovizionare. Moore îngheță imaginea. — Acolo, zise încet. Cred că el e tipul nostru. Rizzoli se uită cu atenție la ecran. Era bărbatul care ieșise singur pe scări în timpul situației de criză. Nu îl puteau vedea decât din spate. Purta un halat alb și o bonetă chirurgicală de sub care ieșea părul castaniu tuns cu grijă. Era zvelt, nu avea o statură impunătoare, ci era ușor aplecat, ca un semn de întrebare pe două picioare. — Asta e singura secvență unde apare, reluă Moore. În imaginile de la lift nu l-am văzut. Nu a intrat pe ușa asta, dar pe aici a plecat. Uită-te cum împinge ușa cu șoldul, fără s-o atingă deloc cu mâinile. Pariez că n-a lăsat nicio amprentă nicăieri. E prea grijuliu. Și uită-te cum se cocoșează, ca și cum ar ști că e filmat. Știe că îl căutăm. — L-am identificat? — Niciuna dintre asistente n-a știut cine e. — La dracu’, a fost la etajul lor! — Împreună cu o mulțime de oameni. Toată lumea încerca să salveze viața lui Herman Gwadowski. Cu excepția lui. Rizzoli se apropie de ecranul televizorului, fixând figura aceea solitară încadrată de albul holului. Deși nu îi putea vedea fața, simți fiori reci pe spate, ca și cum ar fi privit în ochii răului. „Tu ești Chirurgul?”

137

— Nimeni nu-și amintește să-l fi văzut, continuă Moore. Nimeni nu-și amintește să fi mers cu el în lift. Cu toate astea, iată-l aici. O fantomă care apare și dispare după bunul ei plac. — A plecat la opt minute după ce a fost declarată situația de criză, zise Rizzoli, uitându-se la ora afișată pe ecran. Au fost doi studenți care au părăsit locul chiar înaintea lui. — Da, am vorbit cu ei. Trebuiau să ajungă la un curs la ora unsprezece. Deasta nu au mai stat. Nu l-au observat pe tipul nostru urmându-i pe scări. — Deci nu avem niciun martor. — Doar camera de filmat. Rizzoli se concentra încă asupra timpului afișat. Opt minute din durata situației de criză. Opt minute înseamnă mult. Încercă să-și imagineze scena. Mergi până la polițist: zece secunde. Îl convingi să te urmeze pe hol până la camera de aprovizionare: treizeci de secunde. Îi tai gâtul: zece secunde. Ieși, închizi ușa, intri în camera Ninei Peyton: cincisprezece secunde. Scapi de cea dea doua victimă, ieși: treizeci de secunde. Adunate fac cel mult două minute. Țiau rămas încă șase. La ce ai folosit timpul ăsta? Să te speli? A curs mult sânge; probabil ai fost stropit. Avusese mult timp la dispoziție. Infirmiera descoperise cadavrul Ninei la zece minute după ieșirea bărbatului văzut pe ecran pe ușa dinspre casa scărilor. Dar acesta putea să fie deja la kilometri distanță, în mașina lui. „S-a încadrat perfect în timp. Individul ăsta acționează cu precizia unui ceas elvețian.” Brusc, se îndreptă de spate, cutremurându-se. — A știut! Dumnezeule, Moore, a știut că avea să urmeze o situație de criză! Se uită la detectiv și, văzând că nu reacționează, își dădu seama că și el ajunsese la aceeași concluzie. — Domnul Gwadowski a avut vreun vizitator? — Fiul. Dar infirmiera a rămas în salon tot timpul ăsta. Și a fost de față când a murit pacientul. — Ce s-a întâmplat înainte să fi dat semnalul de alarmă? — I-a schimbat perfuzia. Am trimis-o la analize. Rizzoli se uită din nou la imaginea bărbatului în halat alb oprit la jumătatea drumului. — N-are sens. De ce să-și asume un asemenea risc? — A făcut curățenie, a vrut să termine ce îi scăpase… martorul. — Dar la ce anume fusese martoră Nina Peyton? A văzut o față acoperită de o mască. Știa că nu avea cum să-l identifice. Știa că nu reprezenta niciun pericol. Cu toate astea, a depus eforturi s-o omoare. S-a expus riscului de a fi prins. Ce câștigă cu asta? — Satisfacție. În sfârșit, a săvârșit crima. 138

— Dar ar fi putut să termine totul la ea acasă. Moore, el a lăsat-o vie pe Nina Peyton în noaptea aia. Ceea ce înseamnă că a vrut să fie așa. — În spital? — Da. — Cu ce scop? — Nu știu. Dar mi se pare interesant că, dintre toți pacienții din aripa asta, l-a ales tocmai pe Herman Gwadowski pentru a crea diversiunea. Unul dintre pacienții lui Catherine Cordell. Pagerul lui Moore sună. Cât timp vorbi la telefon, Rizzoli se concentră din nou asupra ecranului. Apăsă butonul de pornire și văzu cum bărbatul în halat alb se apropie de ușă. O lovește cu șoldul și intră în casa scărilor. Nici măcar o dată nu întoarce fața spre camera de luat vederi. Rizzoli derulă înapoi și revăzu secvența. De data asta, când șoldul bărbatului se roti ușor, văzu ceva: o umflătură sub halatul alb. Era în partea dreaptă, la nivelul taliei. Ce ascundea acolo? Un schimb de haine? Ustensilele folosite la crime? Îl auzi pe Moore rostind la telefon: — Nu-l atinge! Lasă-l acolo unde e. Vin acum. Când închise, Rizzoli îl întrebă: — Cine era? — Catherine, răspunse Moore. Băiatul nostru i-a mai lăsat un mesaj. • — L-am găsit în cutia unde sunt trimise scrisorile de la celelalte departamente, le explică Catherine. De îndată ce am văzut plicul, am știut că e de la el. Rizzoli îl privi pe Moore punându-și o pereche de mânuși – „O măsură de precauție inutilă, se gândi ea, din moment ce Chirurgul nu a lăsat niciodată amprente.” Era un plic mare maro cu un sistem de închidere cu șnur. În partea de sus, era scris cu cerneală albastră: „Pentru Catherine Cordell, urări de bine cu ocazia zilei de naștere din partea lui A.C.” „Andrew Capra”, se gândi Rizzoli. — Nu l-ai deschis? o întrebă Moore. — Nu. L-am pus pe biroul meu. Și te-am sunat. — Bravo. Rizzoli se gândi că răspunsul lui era ironic, dar Catherine cu siguranță nu-l percepuse așa și îi zâmbise încordată. Se întâmpla ceva între Moore și Catherine. O privire, un val de căldură pe care Rizzoli îl observa, simțind un junghi dureros de gelozie. „Lucrurile au ajuns mai departe decât mi-am închipuit eu.” — Pare gol, spuse Moore. Cu mâinile înmănușate, desfăcu șnurul. Scutură plicul și-l întoarse cu gura-n jos. 139

Câteva fire mătăsoase de păr de culoare arămie alunecară și formară o grămadă pe foaia de hârtie. Rizzoli simți că o trece nădușeala. — Pare a fi păr de om. — O, Doamne! O, Doamne… Rizzoli se întoarse și o văzu pe Catherine făcând îngrozită câțiva pași înapoi. Se uită la părul doctoriței, apoi la firele care căzuseră din plic. „E al ei. E al lui Cordell.” — Catherine, îi zise Moore blând, încercând să o liniștească. E posibil să nu fie al tău. Se uită la el speriată. — Și dacă e? Cum a… — Ții o perie în dulapul tău de la Chirurgie? În birou? — Moore, îl întrerupse Rizzoli. Uită-te la firele astea! Nu au fost culese dintro perie de păr. Rădăcinile au fost tăiate. Se întoarse spre Catherine. — Cine v-a tuns ultima oară, doamnă doctor Cordell? Catherine se apropie de birou încet și se uită la firele tăiate ca și cum ar fi privit o viperă veninoasă. — Știu când a făcut-o, șopti ea. Îmi amintesc. — Când? — A fost în noaptea aia… Se uită la Rizzoli cu o expresie uluită. — În Savannah. • Rizzoli închise telefonul și îl privi pe Moore. — Detectivul Singer a confirmat totul. I-a fost tăiată o șuviță de păr. — De ce nu a apărut asta în raportul lui Singer? — Cordell a observat abia a doua zi de spitalizare când s-a uitat în oglindă. Pentru că Andrew Capra era mort, iar părul nu a fost găsit la locul crimei, Singer a presupus că șuvița i-a fost tăiată de cei de la spital. Poate în timpul tratamentului de la Urgență. Cordell avea fața vânătă, îți amintești? Poate cei de la Urgență i-au tăiat câteva fire de păr ca să-i curețe scalpul. — Singer a verificat dacă așa s-a întâmplat? Rizzoli își răsuci pixul și oftă. — Nu. Nu a mers pe pista asta. — S-a mulțumit doar cu atât? Nu a scris nimic în raport, pentru că nu avea sens. — Ei bine, chiar nu are sens! De ce nu au fost găsite firele la locul crimei, lângă cadavrul lui Capra? 140

— Catherine nu-și amintește tot ce s-a întâmplat în noaptea aia. Din cauza Rohypnol-ului. Poate Capra a părăsit casa și s-a întors mai târziu. — Bine. Iată întrebarea numărul unu. Capra e mort. Cum a ajuns suvenirul ăsta în mâinile Chirurgului? La asta Moore nu găsea niciun răspuns. Doi criminali, unul viu, unul mort. Ce anume îi lega pe cei doi monștri? Cu siguranță nu era vorba doar despre energie psihică; căpătase dimensiuni fizice. Era vorba despre ceva vizibil și tangibil. Se uită la cele două pungi cu dovezi. Una avea o etichetă pe care scria „Fire de păr, posesor necunoscut”. Cea de-a doua pungă conținea o mostră din părul lui Catherine pentru comparație. El însuși tăiase firele arămii și le pusese în punga pentru dovezi. Oricine ar fi putut fi tentat să vrea ca suvenir un asemenea păr. Părul este ceva foarte personal. O femeie îl are tot timpul cu ea, doarme cu el. Are miros, culoare și textură. E chiar esența. Nu era de mirare că fusese îngrozită să afle că un bărbat pe care nu-l cunoștea deținea o parte din ea atât de intimă. Să afle că-l mângâiase, îl adulmecase și se obișnuise, asemenea unui iubit, cu mirosul ei. „Acum Chirurgul îi cunoaște bine mirosul.” • Era aproape miezul nopții, dar în apartamentul ei luminile erau aprinse. Prin draperiile trase, detectivul îi văzu silueta micșorându-se ușor și știu că era trează. Moore merse până la mașina de poliție parcată în față și se aplecă să schimbe câteva vorbe cu polițiștii dinăuntru. — Aveți ceva de raportat? — Nu a ieșit din clădire de când a venit acasă. Și nu poate sta locului. Se pare că o să aibă o noapte agitată. — Merg să vorbesc cu ea, rosti Moore și se întoarse să traverseze strada. — Rămâi toată noaptea? Moore se opri. Se întoarse încordat și se uită la polițist. — Poftim? — Rămâi toată noaptea? Pentru că, dacă stai, tre’ să le zicem celor din următorul schimb. Tre’ să știe că sus e unul de-ai noștri. Moore se calmă. Întrebarea polițistului fusese logică, de ce oare se grăbise în așa hal să se apere? „Pentru că știu ce cred văzând că mă duc la ea la miezul nopții. Știu ce le trece prin cap. Același lucru care-mi trece și mie.” Din clipa în care intră în apartament, îi văzu privirea întrebătoare și-i răspunse clătinând sever din cap. — Mă tem că laboratorul a confirmat. Era părul tău. Năucă, primi vestea în tăcere. În bucătărie se auzi fluieratul unui ibric. Catherine se întoarse și ieși din cameră. 141

Când încuie ușa, privirea îi zăbovi pe încuietoarea cea nouă și strălucitoare. Cât de inconsistent, chiar slab, i se părea oțelul împotriva unui adversar care putea trece prin pereți. O urmă în bucătărie și o văzu oprind focul de sub ibricul care continua să șuiere. Scotoci într-o cutie cu plicuri de ceai și scoase un strigăt speriat când le văzu împrăștiindu-se pe masă. Acel accident minor fu pentru ea picătura care umplu paharul. Imediat se aplecă peste masă, cu pumnii strânși, cu încheieturile sprijinite de fața de masă albă. Se străduia să nu plângă, să nu se prăbușească în fața lui, dar era înfrântă. O văzu trăgând aer în piept. Îi observă umerii tresărind, tot corpul luptându-se să înăbușe suspinele. Nu mai putea să stea și să se uite. Se duse la ea și o strânse la piept. Catherine tremura în brațele lui. Toată ziua nu se gândise decât la asta, nu-și dorise altceva. N-ar fi vrut să se întâmple însă așa, să se refugieze de frică în brațele lui. Ar fi vrut să vadă în el mai mult decât un refugiu, decât un bărbat de încredere la care putea apela. Dar exact de asta avea nevoie în acel moment. Așa că Moore o îmbrățișă, apărând-o de spaimele nopții. — De ce mi se întâmplă din nou? șopti ea. — Nu știu, Catherine. — E Capra… — Nu. Capra e mort. Îi luă fața udă în mâini și îi ridică bărbia. — Andrew Capra e mort. Se uită cu atenție la el și rămase nemișcată. — Atunci de ce m-a ales pe mine Chirurgul? — Numai tu știi răspunsul la întrebarea asta. — Nu știu. — Poate nu la nivel conștient. Dar tu însăți mi-ai spus că nu-ți amintești tot ce s-a întâmplat în Savannah. Nu-ți amintești să fi tras a doua oară cu pistolul. Nu-ți amintești cine și când ți-a tăiat părul. Ce altceva nu-ți mai amintești? Catherine clătină din cap. Apoi clipi speriată când îi auzi pagerul. „De ce nu mă lasă în pace?” se întrebă Moore. Se duse la telefonul de pe peretele bucătăriei și formă un număr. Vocea lui Rizzoli îi răspunse pe un ton care părea acuzator: — Ești la ea acasă. — Ai ghicit. — Nu, dar am activată opțiunea de identificare a apelantului. E miezul nopții. Te-ai gândit bine ce faci? O repezi iritat: — De ce mi-ai dat un apel pe pager? — Ascultă și ea? 142

O văzu pe Catherine ieșind din bucătărie. Fără ea, încăperea deveni brusc pustie. Lipsită de orice interes. — Nu, îi răspunse. — M-am gândit la firele de păr tăiate. Știi, mai există o explicație pentru cum le-a obținut. — Iar asta ar fi… — Și le-a trimis singură. — Nu pot să cred că aud asta. — Iar eu nu pot să cred că ție nu ți-a trecut niciodată prin minte. — Și care ar fi motivul? — Același motiv care îi face pe bărbați să vină și să mărturisească niște crime pe care nu le-au comis. Uită-te la toată atenția de care are parte! Atenția ta. E miezul nopții și tu ești acolo, îngrijorat de soarta ei. Nu spun că nu a fost hărțuită de Chirurg. Dar chestia asta cu părul mă face să mă minunez. E timpul să ne întrebăm și despre ce altceva ar putea fi vorba. Cum a făcut Chirurgul rost de firele alea de păr? I le-a dat Capra acum doi ani? Cum ar fi putut să i le dea din moment ce zăcea fără viață pe podeaua ei. Ai văzut doar nepotrivirile dintre declarația ei și raportul autopsiei lui Capra. Amândoi știm că nu a spus tot adevărul. — Declarația i-a fost smulsă de detectivul Singer. — Crezi că el i-a indus ideile astea? — Gândește-te la toată presiunea care apăsa pe umerii lui Singer! Patru crime. Toată lumea îi cerea o arestare. Iar el a găsit o soluție simplă și curată: suspectul e mort, împușcat de cea pe care voia să o omoare. Catherine i-a închis cazul, chiar dacă a trebuit ca el să-i pună vorbele în gură. Moore se opri. Trebuie să știm ce s-a întâmplat cu adevărat în noaptea aia în Savannah. — Ea e singura care a fost acolo. Și pretinde că nu-și amintește totul. Moore își ridică privirea și o văzu pe Catherine intrând în cameră. — Nu încă.

143

• PAISPREZECE • — Ești sigur că doamna doctor Cordell este dispusă să facă asta? întrebă Alex Polochek. — Este aici și te așteaptă, îi zise Moore. — Sper că nu ai obligat-o să vină. Pentru că hipnoza nu va funcționa dacă pacientul opune rezistență. Trebuie să fie complet cooperantă, altfel ne vom pierde timpul degeaba. Rizzoli îi spusese deja că toată chestia nu va fi decât o pierdere de vreme, iar părerea ei era împărtășită de majoritatea detectivilor din departament. Toți considerau hipnoza o pierdere de vreme, o chestie specifică animatorilor din Vegas sau magicienilor de salon. Mai demult și Moore crezuse la fel. Cazul Meghan Florence îl făcuse însă să se răzgândească. Pe 31 octombrie 1998, Meghan, o fetiță de zece ani, se întorcea singură acasă de la școală, când o mașină oprise în dreptul ei. De atunci nu mai fusese văzută în viață. Singurul martor al răpirii fusese un băiețel de doisprezece ani care trecea prin apropiere. Deși mașina fusese chiar în fața lui, își amintea numai forma și culoarea, nu și numărul de înmatriculare. Câteva săptămâni mai târziu, întrucât cazul nu avansase în niciun fel, părinții fetei insistaseră să fie angajat un hipnotizator care să stea de vorbă cu băiatul. Pentru că epuizaseră toate pistele, polițiștii fuseseră în cele din urmă de acord. Moore fusese prezent la ședința aceea. Îl privise pe Alex Polochek ajutându-l pe băiat să se relaxeze și să intre în stare hipnotică, apoi îl auzise uluit pe copil recitând încet numărul de înmatriculare. Două zile mai târziu, trupul lui Meghan Florence fusese găsit îngropat în curtea din spate a casei răpitorului. Moore spera ca magia pe care o folosise Polochek asupra memoriei băiatului să poată fi repetată și în cazul lui Catherine Cordell. Cei doi bărbați se uitau prin fereastra-oglindă la Catherine și la Rizzoli, care erau de cealaltă parte a camerei de interogatoriu. Catherine părea neliniștită. Se foia pe scaun și se uita la geam ca și cum ar fi știut că era privită. Pe masa din fața ei se afla o ceașcă de ceai rămasă neatinsă. — Veți avea de recuperat niște amintiri dureroase, îl informă Moore. Poate că vrea să coopereze, dar nu va fi deloc plăcut pentru ea. În momentul atacului, era încă sub influența Rohypnol-ului. — E vorba despre amintiri de acum doi ani și era drogată? Și pe deasupra ziceai că ar putea fi și contaminată! 144

— E posibil ca detectivul din Savannah să-i fi sugerat niște răspunsuri în timpul interogatoriului. — Știi că nu fac miracole. Nimic din ce vom afla în ședința asta nu va putea fi folosit drept probă. Iar asta va invalida orice mărturie depusă la tribunal. — Știu. — Și cu toate astea vrei să continuăm? — Da. Moore deschise ușa, și intrară în camera de interogatoriu. — Catherine, zise Moore, el e tipul despre care ți-am vorbit, Alex Polochek. Se ocupă cu hipnoza și lucrează pentru Poliția din Boston. Femeia întinse mâna și râse nervos. — Îmi cer scuze, rosti. Cred că nu știam la ce să mă aștept. — Credeai că voi avea o capă neagră și baghetă de magician, îi răspunse Polochek. — E o imagine ridicolă, dar așa e. — În schimb, ai în față un tip scund, gras și cu chelie. Catherine râse din nou, de data asta puțin mai relaxată. — N-ai mai fost niciodată hipnotizată? o iscodi Alex. — Nu. Și, sincer, nici nu cred că am să pot fi. — De ce zici asta? — Pentru că nu prea cred în așa ceva. — Dar, cu toate astea, ai fost de acord să mă lași să încerc. — Detectivul Moore crede că ar putea ajuta. Polochek se așeză pe scaunul din fața ei. — Doctore Cordell, pentru a ajunge la un rezultat, nu trebuie să crezi în hipnoză. Dar trebuie să vrei să meargă. Trebuie să ai încredere în mine. Și vreau să fii pregătită să te relaxezi și să te lași purtată. Să mă lași să te ghidez spre o stare mai neobișnuită. E ca și cum ai ajunge noaptea în faza de dinainte de a adormi. Nu vei fi însă adormită. Îți promit ca vei fi conștientă de tot ce se va întâmpla în jurul tău. Dar vei fi așa de relaxată, încât vei putea ajunge în acele zone ale memoriei la care nu ai acces în mod normal. E ca și cum vei putea descuia un dulap cu dosare de acolo, din creierul tău, și vei fi, în sfârșit, în stare să deschizi rafturile și să scoți dosarele. — Asta e exact partea pe care n-o cred. Că hipnoza mă poate face să-mi amintesc. — Nu te face să-ți amintești, ci îți permite s-o faci. — Bine, să-mi permită să-mi amintesc. Mi se pare imposibil ca hipnoza să mă ajute să scot la suprafață o amintire pe care n-o pot găsi singură. Polochek încuviință. — Da, ai dreptate să fii neîncrezătoare. Nu pare posibil, nu-i așa? Dar iată un exemplu legat de modul în care pot fi blocate amintirile. E vorba despre legea 145

efectului invers. Cu cât te străduiești mai mult să îți amintești ceva, cu atât mai greu îți va fi s-o faci. Sunt sigur că și tu ai trecut prin asta. Ni se întâmplă tuturor. De exemplu, vezi o actriță celebră la televizor, căreia îi știi numele. Dar pur și simplu nu ți-l poți aminti. Asta te scoate din minți. Petreci o oră încercând să scotocești prin minte, să îți aduci aminte cum o cheamă. Te întrebi dacă nu cumva suferi prematur de Alzheimer. Nu-i așa că ți s-a întâmplat și ție? — Mi se întâmplă tot timpul. Catherine zâmbea. Era evident că-l plăcea pe Polochek și că se simțea în largul ei în compania lui. Era un început bun. — În cele din urma, îți amintești numele actriței, nu-i așa? continuă el. — Da. — Și când se întâmplă asta? — Când nu mă mai străduiesc așa de mult. Când mă relaxez și mă gândesc la altceva. Sau când mă așez în pat și sunt gata să adorm. — Exact. Se întâmplă când te relaxezi, când mintea ta încetează să mai tragă cu disperare de sertarul dulapului cu dosare. Atunci, ca prin magie, sertarul se deschide și dosarele sar afară. Ți se pare acum mai plauzibil conceptul de hipnoză? Ea încuviință. — Ei bine, exact asta vom face. Te voi ajuta să te relaxezi, iar asta îți va permite să ajungi la dulapul cu dosare. — Nu sunt convinsă că mă voi putea relaxa îndeajuns. — Din cauza camerei, a scaunului? — Scaunul e bun. E… Se uită neliniștită la camera video. Din cauza spectatorilor. — Detectivii Moore și Rizzoli vor părăsi încăperea. Iar camera asta de filmat e doar un obiect. E doar o mașinărie. Gândește-te la ea în felul ăsta. — Cred că… — Mai ai și alte probleme? Urmă o pauză. Femeia spuse încet: — Îmi e frică. — De mine? — Nu. De amintiri. De ce-mi voi aduce aminte. — N-aș vrea să treci prin asta. Detectivul Moore mi-a spus că a fost o experiență traumatizată, iar noi n-o să te facem s-o retrăiești. O vom aborda întrun mod diferit. În felul ăsta amintirile nu vor fi blocate de frică. — Și cum voi ști că amintirile sunt reale? Cum voi ști că nu le-am inventat? Polochek făcu o pauză. — Suntem îngrijorați că amintirile tale ar putea fi contaminate. A trecut mult timp de-atunci. Va trebui să ne descurcăm cu ce vom găsi. Trebuie să știi că eu nu cunosc prea multe despre cazul tău. Încerc să nu știu prea multe, pentru a 146

evita să îți influențez în vreun fel amintirile. Nu mi s-a spus decât că totul s-a întâmplat în urmă cu doi ani, că ai fost atacată și că ai fost drogată cu Rohypnol. Altceva nu mai știu. Așa că toate amintirile care vor ieși la suprafață vor fi numai ale tale. Eu sunt aici doar pentru a te ajuta să deschizi dulapul cu dosare. Catherine oftă. — Cred că sunt gata. Polochek se uită la cei doi detectivi. Moore dădu din cap; apoi el și Rizzoli părăsiră camera. De cealaltă parte a geamului, îl urmăriră pe Polochek scoțând un stilou și un carnețel pe care le lăsă pe masă. Îi puse câteva întrebări. Cum se relaxa ea. Dacă avea un loc special, o amintire anume pe care o găsea în mod deosebit liniștitoare. — În copilărie, vara, obișnuiam să-mi vizitez bunicii în New Hampshire, îi povesti ea. Aveau o cabană lângă un lac. — Descrie-mi-o! Cu detalii. — Era foarte liniștită. Mică. Și avea o verandă mare care dădea spre apă. Lângă casă erau tufișuri de zmeură sălbatică. Deseori culegeam zmeură. Iar pe cărarea care dădea spre chei, bunica plantase crini. — Deci îți amintești zmeură. Flori. — Da. Și apa. Iubesc apa. Îmi plăcea să fac plajă pe chei. — E bine de știut. Își notă ceva în carnețel, apoi lăsă stiloul jos. — Bine. Acum hai să începem prin a respira de trei ori adânc! Expiră încet de fiecare dată. Așa. Acum închide ochii și concentrează-te doar asupra vocii mele. Moore privi cum pleoapele lui Catherine se închideau încet. — Să înregistrăm, îi zise lui Rizzoli. Ea apăsă butonul de pornire al aparatului video, și caseta începu să se învârtă. În camera cealaltă, Polochek încerca să o determine pe Catherine să se relaxeze complet, instruind-o să se concentreze mai întâi asupra degetelor mari de la picioare, pe care să le elibereze de tensiune. Picioarele îi deveneau moi pe măsură ce gambele începeau și ele să se relaxeze. — Chiar crezi în porcăria asta? se miră Rizzoli. — Am văzut că funcționează. — Ei bine, poate că funcționează. Pe mine mă adoarme. Moore se uită la Rizzoli, care, neîncrezătoare, stătea cu brațele încrucișate, încăpățânată și bosumflată. Apoi îi zise: — Stai și uită-te! — Când începe să leviteze? Polochek îi ceruse lui Catherine să-și relaxeze mușchii, urcând din ce în ce mai sus, trecând de coapse, de spate și de umeri. Brațele îi atârnau moi pe lângă 147

trup. Fața îi era netedă, lipsită de griji. Ritmul respirației încetinise, devenind mai profund. — Acum o să ne imaginăm un loc care îți place, o sfătui Polochek. Cabana bunicilor de lângă lac. Vreau să îți imaginezi că te afli pe veranda aia mare. Te uiți spre apă. E o zi caldă, atmosfera e calmă și liniștită. Razele soarelui strălucesc pe suprafața apei… Chipul ei arăta atât de senin, încât lui Moore nu-i venea să creadă că are în față aceeași femeie. Degaja căldură, iar el îi putea întrevedea toate visele fericite de copilă. Se gândi că așa trebuie să fi fost ea în copilărie. Înainte să-și piardă inocența, înainte să vină toate dezamăgirile maturității. Înainte ca atacul lui Andrew Capra să o marcheze. — Apa e așa de îmbietoare, de frumoasă, continuă Polochek. Cobori scările verandei și începi să mergi pe cărare, spre lac. Catherine rămase nemișcată, cu fața complet relaxată, cu mâinile moi în poală. — Pământul de sub picioare e moale. Soarele strălucește, încălzindu-ți spatele. Păsările ciripesc în copaci. Ești complet relaxată. Cu fiecare pas pe care-l faci, devii din ce în ce mai calmă. Simți cum te cuprinde liniștea. De-o parte și de alta a cărării sunt crini. Au un miros dulceag, și te apleci peste ei, adulmecândule parfumul. Au o aromă specială, fermecată, care îți provoacă somnolență. Pe măsură ce mergi, îți simți picioarele grele. Mirosul florilor e ca un drog care te face să te relaxezi. Iar căldura soarelui îți topește toată încordarea rămasă în mușchi. Acum te apropii de malul apei. Și vezi o bărcuță la capătul cheiului. Pășești pe chei. Apa e liniștită, seamănă cu o oglindă. Pare de sticlă. Bărcuța de pe apă e nemișcată, pur și simplu plutește acolo, foarte stabilă. E o barcă fermecată. Te poate purta singură spre tot felul de locuri. Oriunde vrei să mergi. Iar acum îți ridici piciorul drept, gata să urci în barcă. Moore se uită la picioarele lui Catherine și văzu că dreptul era ridicat efectiv și stătea suspendat la câțiva centimetri deasupra podelei. — Așa. Pășești înăuntru cu piciorul drept. Barca e stabilă. Ești în siguranță, teafără. Ești foarte încrezătoare și te simți relaxată. Acum pășești și cu stângul. Catherine ridică piciorul stâng, apoi îl lăsă jos încet. — Isuse, nu pot să cred asta! exclamă Rizzoli. — Se întâmplă chiar în fața ta. — Da, dar de unde știu că ea chiar e hipnotizată cu adevărat și că nu se preface? — N-ai de unde. Polochek se apropie de Catherine, dar nu o atinse, folosindu-și doar vocea pentru a o îndruma mai departe în transă.

148

— Desfaci sfoara bărcii din jurul stâlpului. Acum barca e liberă și începe să plutească pe apă. Ești stăpână pe situație. Tot ce trebuie să faci e să te gândești la un anumit loc, iar barca te va duce acolo ca prin minune. Polochek se uită prin geamul-oglindă și făcu semn din cap. — Acum o s-o ducă înapoi, spuse Moore. — Bine, Catherine. Polochek își notă pe hârtie ora la care se încheiase introducerea. — O să duci barca într-un alt loc. Într-un alt timp. Continui să fii stăpână pe situație. Deasupra apei, vezi formându-se o ceață caldă și catifelată, care îți mângâie fața. Barca alunecă încetișor spre ea. Te apleci și atingi apa care pare de mătase. E atât de caldă și de liniștită. Acum ceața se ridică, și chiar în față, pe mal, vezi o clădire. O clădire cu o singură intrare. Fără să-și dea seama, Moore se aplecase spre geam. Ținea pumnii strânși, iar pulsul i se accelerase. — Barca te aduce la mal, iar tu cobori. Pășești pe cărarea care duce la clădire și deschizi ușa. Înăuntru e o singură cameră. Are un covor gros și drăguț. Și un scaun. Te așezi pe acel scaun care e cel mai confortabil dintre toate scaunele pe care ai stat vreodată. Ești complet lipsită de griji. Ești complet stăpână pe situație. Catherine oftă adânc, ca și cum tocmai s-ar fi așezat pe niște perne mari. — Acum te uiți la peretele din fața ta și vezi un ecran. E un ecran magic, pentru că poate arăta imagini din orice moment al vieții tale. Poate să se întoarcă în trecut până unde vrei tu. Tu deții controlul. Poți să-l faci să meargă înainte sau înapoi. Poți să-l oprești într-un anumit moment. Totul depinde de tine. Hai să încercăm să vizităm un moment fericit! Ziua în care te aflai la cabana de pe lac a bunicilor. Culegi zmeură. Vezi asta pe ecran? Răspunsul lui Catherine întârzie. Când vorbi în cele din urmă, rosti cuvintele atât de încet, încât Moore abia le auzi. — Da. Văd. — Ce faci? Acolo, pe ecran? o întrebă Polochek. — Țin în mână o pungă de hârtie. Culeg zmeură și o pun în pungă. — Și mănânci în vreme ce le culegi. Un zâmbet blând și visător lumină fața lui Catherine. — O, da! Sunt dulci. Și calde, de la soare. Moore se încruntă. La asta nu se așteptase. Catherine simțea gustul și putea atinge, ceea ce însemna că retrăia momentul. Nu doar privea imaginea pe ecran; chiar era acolo. Îl văzu pe Polochek uitându-se spre geam îngrijorat. Alesese trucul cu ecranul tocmai pentru a o ajuta să se detașeze de trauma pe care o trăise. Dar ea nu se putea detașa. Polochek ezită, cântărind situația.

149

— Catherine, reluă, vreau să te concentrezi asupra pernei pe care stai. Ești pe scaun, în cameră, și te uiți la ecran. Perna e moale, iar scaunul pare să te îmbrățișeze. Simți asta? După o pauză, ea răspunse: — Da. — Bine, bine. Acum o să rămâi pe scaun. N-o să-l părăsești. Și vom folosi ecranul fermecat pentru a privi diferite scene din viața ta. Tu vei rămâne tot în scaun. Vei continua să simți perna aia moale la spate. Iar pe ecran vei vedea doar un film. Da? — Bine. — Acum. Polochek trase adânc aer în piept. — O să ne întoarcem în noaptea de pe 15 iunie, din Savannah. În noaptea în care la ușa ta a bătut Andrew Capra. Spune-mi ce se întâmplă pe ecran. Moore privea, abia îndrăznind să respire. — Stă pe veranda casei mele, răspunse Catherine. Spune că vrea să-mi vorbească. — Despre ce? — Despre greșelile pe care le-a făcut. La spital. Ce spuse în continuare coincise cu declarația pe care o dăduse detectivului Singer în Savannah. Îl invitase până la urmă pe Capra în casă. Era o noapte sufocantă, iar lui îi era sete, așa că îi oferise o bere. Își deschisese și ea o bere. Bărbatul era agitat, îngrijorat în legătură cu cariera lui. Da, era adevărat că greșise. Dar nu i se întâmpla asta oricărui doctor? Ar fi pierdut mult dacă l-ar fi scos din program. Cunoștea un student la Facultatea de Medicină din Emory, un tânăr sclipitor care făcuse o singură greșeală, iar asta pusese capăt carierei lui. Nu era corect ca ea să aibă puterea de a ajuta sau a distruge o carieră. Oamenilor ar trebui să li se dea o a doua șansă. Deși încercase să-l facă să înțeleagă, simțise că el era din ce în ce mai furios, îi văzuse mâinile tremurând. În cele din urmă, se dusese la baie pentru a-i lăsa timp să se liniștească. — Și când te-ai întors de la baie? o întrebă Polochek. Ce se mai întâmplă în film? Ce vezi? — Andrew e mai tăcut. Nu mai e așa de furios. Spune că îmi înțelege poziția. Îmi zâmbește când termin de băut berea. — Îți zâmbește? — Ciudat. Un zâmbet foarte straniu. La fel cum mi-a zâmbit și la spital… Moore putea auzi cum respirația i se accelerase. Chiar și în postura privitorului detașat, care se uită la o secvență dintr-un film, tot nu avea să fie imună la grozăviile care se apropiau. — Ce se întâmplă mai departe? 150

— Adorm. — Vezi asta pe ecran? — Da. — Și apoi? — Nu mai văd nimic. Ecranul e negru. „Rohypnol-ul. Nu-și mai amintește nimic despre partea asta.” — În regulă, reluă Polochek. Haide să derulăm înainte, peste partea asta neagră. Să mergem mai departe, la următoarea secvență a filmului. La următoarea imagine pe care o vezi pe ecran. Catherine începu să respire agitată. — Ce vezi? — S… Sunt întinsă în patul meu. În camera mea. Nu-mi pot mișca mâinile și picioarele. — De ce? — Sunt legată de pat. Nu mai am haine, iar el e deasupra mea. E în mine. Se mișcă în mine… — Andrew Capra? — Da. Da… Respira neregulat, gâtuită de frică. Moore își încleștă pumnii și începu la rândul lui să respire precipitat. Se luptă cu dorința de a da cu pumnul în geam pentru a opri procedura. Îi era aproape imposibil să stea și să mai asculte. Nu trebuiau să o forțeze să retrăiască violul. Dar Polochek era conștient de pericol, și o ajută repede să depășească amintirea dureroasă a acelui chin. Îi spuse: — Ești încă pe scaunul tău. Ești în siguranță în cameră, în fața ecranului. Catherine, e doar un film. I se întâmplă altcuiva. Tu ești în siguranță. Ești teafără. Ești sigură pe tine. Catherine se mai liniști, apoi se calmă complet. La fel se întâmplă și cu Moore. — În regulă. Hai să ne uităm la film! Fii atentă la ce faci tu! Nu la Andrew. Zi-mi ce se întâmplă mai departe. — Ecranul s-a înnegrit din nou. Nu mai văd nimic. „Nu a scăpat încă de efectul Rohypnol-ului.” — Derulează înainte peste partea asta neagră. La următorul lucru pe care-l vezi. Ce e? — Lumină. Văd lumină… Polochek se opri. — Catherine, vreau să micșorezi imaginea. Vreau să mergi puțin mai în spate pentru a vedea mai mult din cameră. Ce e pe ecran? — Lucruri. Lucruri aranjate pe noptieră. — Ce lucruri? 151

— Instrumente. Un bisturiu. Văd un bisturiu. — Unde e Andrew? — Nu știu. — Nu e în cameră? — A plecat. Aud apa curgând. — Ce se întâmplă mai departe? Catherine respiră precipitat și începu să se agite. — Trag de sfori. Încerc să mă eliberez. Nu-mi pot mișca picioarele. Dar mâna dreaptă… funia din jurul încheieturii slăbește. Trag. Continui să trag, iar și iar. Încheietura îmi sângerează. — Andrew nu e în cameră? — Nu. Îl aud râzând. Îi aud vocea. Dar este în altă parte a casei. — Ce se întâmplă cu sfoara? — Se desface. Sângele o ajută să alunece și reușesc să îmi scot mâna… — Ce faci apoi? — Mă întind după bisturiu. Tai sfoara de la cealaltă mână. Îmi ia prea mult timp. Îmi vine să vomit. Mâinile nu mă ascultă. Mișcările sunt lente, iar camera continuă să se întunece, apoi să se lumineze și iar să se întunece. Încă îi mai aud vocea, vorbește. Mă întind și tai cu bisturiul și legăturile de la glezna stângă. Îi aud pașii. Încerc să mă dau jos din pat, dar glezna dreaptă e încă legată. Mă rostogolesc și cad pe podea. În cap. — Și apoi? — Andrew e acolo, în cadrul ușii. Pare surprins. Mă întind sub pat. Și dau de armă. — Ai o armă sub pat? — Da. Arma tatălui meu. Dar mâna îmi tremură. Iar camera începe din nou să se întunece. — Unde e Andrew? — Vine spre mine… — Și ce se întâmplă, Catherine? — Țin arma. Și se aude un zgomot. Un zgomot puternic. — Foc de armă? — Da. — Tu ai tras cu arma? — Da. — Ce face Andrew? — Cade. Ține mâinile la stomac. Printre degete se scurge sânge. — Și ce se întâmplă în continuare? Urmă o pauză lungă. — Catherine? Ce vezi pe ecran? — Negru. Ecranul s-a întunecat. 152

— Dar când apare următoarea imagine pe ecran? — Oameni. Sunt mulți oameni în cameră. — Ce oameni? — Polițiști… Moore aproape că gemu din cauza dezamăgirii. Era lacuna cea mai importantă din memoria ei. Își pierduse din nou cunoștința din cauza Rohypnol-ului și a loviturilor la cap și nu-și amintea să fi tras și a doua oară. Tot nu știau cum ajunsese cel de-al doilea glonț în capul lui Andrew Capra. Polochek se uita spre geam cu o privire întrebătoare. Erau mulțumiți? Spre surprinderea lui Moore, Rizzoli deschise brusc ușa și-i făcu semn lui Polochek să vină la ei. Hipnotizatorul o lăsă pe Catherine singură și închise ușa în urma lui. — Fă-o să se întoarcă la momentul de dinainte de împușcătură. Atunci când este încă în pat, îi ceru Rizzoli. Vreau să te concentrezi la zgomotele pe care le aude în camera cealaltă. Apa care curge. Râsul lui Capra. Vreau să știu tot ce aude. — Există vreun motiv anume? — Tu doar află! Polochek încuviință și se întoarse în camera de interogatoriu. Catherine nu se mișcase; stătea perfect imobilă, ca și cum absența lui Polochek ar fi lăsat-o suspendată, fără suflare. — Catherine, îi zise cu blândețe, vreau să derulezi filmul. Ne vom întoarce înainte de împușcătură, înainte de a-ți elibera mâinile și de a te rostogoli pe podea. Suntem în fața unei secvențe în care te afli pe pat, iar Andrew nu este în cameră. Ai zis că auzi apa curgând. — Da. — Spune-mi tot ce auzi. — Apa. O aud trecând prin țevi. Șuieratul ei. Și o aud gâlgâind prin canalul de scurgere. — A lăsat apa să curgă în chiuvetă? — Da. — Și ai spus că auzi râsete. — Andrew râde. — Vorbește? Un moment de tăcere. — Da. — Ce spune? — Nu știu. E prea departe. — Ești sigură că e Andrew? N-ar putea fi televizorul? — Nu, e el. E Andrew. — Bine. Încetinește filmul, secundă cu secundă. Spune-mi ce auzi. 153

— Apa, încă mai curge. Andrew zice: „Ușor”. Cuvântul „ușor”. — Asta e tot? — Spune: „Vezi una, faci una, înveți una”. — „Vezi una, faci una, înveți una”? Asta zice? — Da. — Și care sunt următoarele cuvinte pe care le auzi? — „E rândul meu, Capra.” Polochek se opri. — Poți repeta? — „E rândul meu, Capra.” — Andrew zice asta? — Nu. Nu Andrew. Moore îngheță uitându-se fix la femeia nemișcată de pe scaun. Polochek aruncă o privire uimită spre geam. Se întoarse apoi spre Catherine. — Cine rostește cuvintele astea? o întrebă Polochek. Cine zice: „E rândul meu, Capra”? — Nu știu. Nu-i recunosc vocea. Moore și Rizzoli se uitară unul la altul. „Mai era cineva în casă.”

154

• CINCISPREZECE • „E cu ea acum.” Rizzoli tăie cu stângăcie o ceapă pe tocător, iar câteva bucăți se împrăștiară pe masă, apoi se rostogoliră pe podea. În cealaltă cameră, tatăl și cei doi frați ai ei dăduseră sonorul televizorului la maximum. În acea casă, sonorul televizorului era întotdeauna dat la maximum, ceea ce însemna că toată lumea țipa ca să-l acopere. Dacă nu țipai în casa lui Frank Rizzoli, nu erai auzit, așa că orice conversație normală părea o ceartă. Adună bucățile de ceapă într-un castron și trecu la usturoi. Ochii i se iritaseră, iar imaginea tulburătoare a lui Moore alături de Catherine Cordell îi tot revenea în minte. După ședința cu doctorul Polochek, Moore o condusese acasă pe Cordell. Rizzoli îi urmărise mergând împreună până la lift, îl văzuse pe Moore trecându-și brațul după umerii lui Cordell cu un gest care i se păruse mai mult decât protector. Văzuse felul în care o privea pe aceasta, expresia pe care o afișa în prezența ei, felul în care i se luminau ochii. Nu se mai comporta deloc ca un polițist care apără un cetățean; era un bărbat care începea să se îndrăgostească. Rizzoli desprinse cățeii de usturoi din căpățână, îi zdrobi unul câte unul cu lama cuțitului și le curăță coaja. Cuțitul lovea cu putere tocătorul, dar mama ei, care stătea lângă sobă, o privi fără să spună nimic. „E cu ea acum. La ea acasă. Poate în patul ei.” Strivind usturoiul, poc-poc-poc, își mai eliberă o parte din frustrare. Nu înțelegea de ce o deranja atât de mult gândul că Moore și Cordell erau împreună. Poate pentru că în lume erau numai câțiva sfinți, foarte puțini oameni care nu se abăteau de la reguli, iar Moore fusese unul dintre ei. O făcuse să creadă că nu chiar toți oamenii sunt coruptibili, iar acum o dezamăgise. Sau poate pentru că i se părea că legătura lor amenința investigația. Un bărbat care se implică emoțional nu poate gândi sau acționa rațional. „Sau poate pentru că ești geloasă pe ea.” Geloasă pe o femeie care putea suci capetele bărbaților dintr-o singură privire. Bărbații sunt așa de fraieri când vine vorba despre o femeie în pericol. În camera vecină, tatăl și frații ei ovaționau zgomotos în fața televizorului. Își dorea atât de mult să se întoarcă în apartamentul ei liniștit, încât începu să caute scuze pentru a putea pleca mai devreme. Trebuia să rămână măcar la cină. După cum îi tot amintea mama ei, Frank junior nu venea prea des acasă, așa că era de neconceput ca Janie să nu vrea să-și petreacă timpul cu fratele ei. Avea de îndurat o seară plină cu poveștile din armată ale lui Frankie. Cât de jalnici erau recruții de anul ăsta, cât de slab devenise tineretul Americii și cât de mult trebuia 155

să se chinuiască el ca să reușească să-i facă pe fătălăii ăia să treacă cu bine de perioada atât de periculoasă a pregătirii. Părinții lor se agățau de fiecare cuvânt. Ceea ce o agasa pe ea era că familia nu o întreba aproape deloc despre munca ei. În cariera lui de până atunci, Frankie, marinarul macho, nu făcuse decât să se joace de-a războiul. Ea dădea câte o bătălie în fiecare zi, împotriva unor oameni în carne și oase, împotriva unor adevărați criminali. Frankie intră țanțoș în bucătărie și-și luă o bere din frigider. — Când e gata masa? întrebă desfăcându-și sticla, purtându-se ca și cum ea nu era decât o servitoare. — Într-o oră, răspunse mama lor. — La dracu’, mamă! E deja șapte jumate. Sunt lihnit. — Nu înjura, Frankie! — Știi, zise Rizzoli, am mânca mult mai repede dacă ne-ar da și băieții o mână de ajutor. — Mai pot să aștept, replică Frankie și se întoarse în camera cu televizorul. Se opri în ușă. A, era să uit. Ai primit un mesaj. — Poftim? — Ți-a sunat mobilul. Era un tip, Frosty. — Barry Frost? — Da, așa-l chema. Voia să-l suni înapoi. — Când a sunat? — Când erai afară, mutai mașinile. — La dracu’, Frankie! A trecut o oră de atunci! — Janie! îi întrerupse mama lor. Rizzoli își desfăcu șorțul și-l aruncă pe masă. — Asta e munca mea, mamă! De ce dracu’ nu respectă nimeni lucrul ăsta? Se duse la telefon și formă numărul lui Barry Frost. Colegul ei răspunse imediat. — Eu sunt, îi zise. Abia acum am primit mesajul să te sun înapoi. — O să ratezi arestarea. — Poftim? — Am găsit ceva legat de ADN-ul descoperit în probele prelevate de la Nina Peyton. — Sperma, vrei să spui? ADN-ul apare în CODIS? — Se potrivește unui infractor numit Karl Pacheco. A fost arestat în 1997, acuzat de viol și apoi achitat. A pretins că raportul a fost consimțit. Juriul l-a crezut. — El e violatorul Ninei Peyton? — Și avem ADN-ul ca s-o dovedim. Rizzoli ridică triumfătoare pumnul în aer. — Care e adresa? 156

— Columbus Avenue nr. 4578. Echipa aproape a ajuns. — Am plecat. Alerga deja spre ușă, când o auzi pe mama ei strigând: — Janie! Dar cu cina cum rămâne? — Tre’ să plec, mamă. — Dar e ultima noapte pe care Frankie o petrece cu noi! — Arestăm pe cineva. — Nu pot s-o facă și fără tine? Rizzoli se opri cu mâna pe clanță, pe punctul de a exploda. Atunci își dădu seama cu o claritate extraordinară că, oricât de departe ar fi ajuns sau oricât de remarcabilă ar fi fost cariera ei, momentul ăsta avea să rămână definitoriu pentru statutul ei în familie: pentru ei era tot Janie, sora mai mică. Fata. Fără să zică nimic, ieși, trântind ușa. • Columbus Avenue era spre marginea de est a cartierului Roxbury, chiar în centrul zonei în care avuseseră loc crimele Chirurgului. La sud, se găsea Jamaica Plain, unde locuia Nina Peyton. La sud-est se afla locuința Elenei Ortiz. La nordest era Back Bay, adică locuința Dianei Sterling și a lui Catherine Cordell. Uitându-se de-a lungul străzilor mărginite de copaci, Rizzoli văzu casele din cărămidă ale cartierului populat de studenți și de angajați ai Universității Northeastern, care se afla în apropiere. O mulțime de studente. O mulțime de prăzi. Lumina semaforului din față se schimbă. Călcă surescitată accelerația până la podea și goni prin intersecție. Onoarea acelei arestări i se cuvenea. Timp de câteva săptămâni, Rizzoli trăise, respirase, ba chiar și visase numai lucruri legate de Chirurg. Îi ocupase fiecare clipă a vieții, zi și noapte. Nimeni nu muncise mai mult pentru a-l prinde, iar acum se grăbea să-și ridice premiul. La distanță de un bloc de locuința lui Karl Pacheco, frână brusc în spatele unei patrule. De-a lungul străzii, alte patru mașini erau parcate la întâmplare. Se gândi că ajunsese prea târziu; o luă la fugă spre clădire. Intraseră deja. Înăuntru se auzeau bocăniturile pașilor și ecoul strigătelor polițiștilor. Urmări zgomotele până la etajul al doilea și intră în apartamentul lui Karl Pacheco. Acolo era un adevărat haos. Pe prag, erau împrăștiate așchii din lemnul ușii. Scaunele fuseseră răsturnate, o lampă spartă; era ca și cum camera ar fi fost devastată de o turmă de tauri furioși. Aerul era otrăvit de testosteronul polițiștilor enervați care-l vânau pe individul care în urmă cu câteva zile îl ucisese pe unul de-ai lor. Pe podea, zăcea un bărbat cu fața în jos. Un negru – nu Chirurgul. Crowe îi apăsa brutal gâtul cu călcâiul. — Te-am întrebat ceva, cretinule, urlă Crowe. Unde e Pacheco? 157

Bărbatul scoate un scâncet și făcu greșeala de a încerca să-și salte capul. Crowe apăsă atât de tare, încât obrazul prizonierului fu strivit de podea. Bărbatul se înecă și începu să se zvârcolească. — Lasă-l să se ridice! strigă Rizzoli. — N-o să stea locului! — Dă-te jos de pe el, și poate o să stea de vorbă cu tine! Rizzoli îl împinse pe Crowe la o parte. Prizonierul se rostogoli pe spate, sufocându-se ca un pește pe uscat. Crowe strigă: — Unde e Pacheco? — Nu știu… nu știu… — Ești în apartamentul lui! — A plecat. El a plecat… — Când? Bărbatul începu să tușească sec și violent, lăsând impresia că avea să-și dea duhul. Ceilalți polițiști se adunaseră în jurul lor, uitându-se cu ură la prizonier. Dezgustată, Rizzoli ieși în hol și o luă spre baie. Ușa dulapului era deschisă, iar hainele de pe umerașe fuseseră azvârlite pe podea. Percheziția apartamentului fusese minuțioasă și totodată grosolană, toate ușile fuseseră trântite la perete, în căutarea ascunzătorilor. Își puse o pereche de mănuși și începu să caute prin rafturile dulapului, scotocind prin buzunare, căutând o agendă, o listă cu adrese, orice ar fi putut să-i indice unde fugise Pacheco. Ridică privirea când intră Moore. Îl întrebă: — Tu ești responsabil de mizeria asta? Clătină din cap. — Marquette a dat ordinul de intrare. Aveam o informație potrivit căreia Pacheco ar fi fost în clădire. — Atunci unde e? Închise sertarul cu putere și trecu la fereastra dormitorului. Era închisă, dar nu fusese zăvorâtă. Ieșirea de incendiu era chiar în față. Deschise fereastra și scoase capul afară. Pe aleea de dedesubt era parcată o mașina de poliție, al cărei radio bârâia, iar lângă ea, văzu un polițist care scormonea la lumina unei lanterne întrun container de gunoi. Tocmai se pregătea să se retragă, când simți ceva curgându-i în cap și auzi zornăitul abia perceptibil al pietrișului care cădea pe scara de incendiu. Se uită speriată în sus. Cerul nopții era brăzdat de luminile orașului, iar stelele erau foarte pale. Un moment cercetă cu atenție linia unde acoperișul se unea cu cerul acela întunecat și obscur, dar nu sesiză nicio mișcare. Sări pe fereastră pentru a urca pe scara de incendiu și se opri la etajul trei. Verifică fereastra apartamentului de deasupra; oblonul fusese bătut în cuie, iar pe fereastră nu se vedea nimic. 158

Se uită iarăși în sus, spre acoperiș. Deși nu vedea și nu auzea nimic, simți fiori reci pe spate. — Rizzoli? Moore o striga pe fereastră. Nu răspunse, dar îi arătă acoperișul, dându-i de înțeles ce avea de gând să facă. Își șterse palmele ude pe pantalonii largi și începu din nou să urce pe scara care ducea spre acoperiș. Pe ultima treaptă se opri, trase aer în piept și, cu grijă, înălță capul pentru a se uita dincolo de margine. Sub cerul fără lună, acoperișul părea o pădure de umbre. Văzu conturul unei mese și al unor scaune și o junglă de crengi. O grădină pe acoperiș. Se săltă peste margine, păși ușor pe șindrilă și-și scoase arma. Făcu doi pași și lovi cu pantoful un obstacol, pe care îl auzi zornăind. Inhală mirosul înțepător al mușcatelor. Își dădu seama că era înconjurată de plante puse în ghivece de lut. Avea la picioare o mică barieră formată dintr-un rând de mușcate. În stânga ei, văzu ceva mișcându-se. Încercă să distingă o siluetă umană printre umbrele dese. Atunci îl văzu ghemuindu-se ca un pitic negru. Își ridică arma și-i ordonă: — Stai! Nu putu să vadă ce ținea în mână. Cu ce se pregătea să arunce în ea. Cu o fracțiune de secundă înainte ca mistria să o lovească, simți un val de aer venind spre ea, ca o rafală slabă de vânt care vâjâie în întuneric. Primi o lovitură atât de puternică în obrazul stâng, încât văzu stele verzi. Ateriză în genunchi, pradă durerii, și rămase fără suflare. — Rizzoli? Era Moore. Nici măcar nu îl auzise urmărind-o pe acoperiș. — Sunt bine. Sunt bine… Se uită în colțul în care văzuse silueta ghemuită. Nu mai era acolo. — E aici, îi șopti. Îl vreau pe nenorocitul ăsta. Moore înaintă în întuneric. Rizzoli își luă capul în mâini, așteptând să-i treacă amețeala, blestemându-și neglijența. Încercă să-și revină, în timp ce se ridica în picioare, legănându-se. Furia o întări; o ajută să-și mențină echilibrul și să-și poată ține mai bine arma. Moore era la doar câțiva metri în dreapta ei; îi distingea cu greu silueta care se mișca pe lângă obiectele de pe terasă. Rizzoli merse spre stânga, înconjurând acoperișul din direcția opusă. Fiecare zvâcnire a obrazului, fiecare junghi îi amintea că eșuase. „Nu și de data asta.” Nu putea să distingă decât umbrele diafane ale copacilor și ale arbuștilor plantați în ghivece. Un zdrăngănit o făcu să se întoarcă spre dreapta. Auzi pe cineva alergând, văzu o umbră repezindu-se pe acoperiș în direcția ei. Moore strigă: 159

— Mâinile sus! Poliția! Bărbatul continua să alerge. Rizzoli se lăsă pe vine, în poziție de tragere. Cu fiecare pulsație, durerea din obraz devenea mai greu de suportat. Toate umilințele, toate bobârnacele, insultele, chinurile zilnice pe care le îndurase din cauza tuturor tipilor din lume de genul lui Darren Crowe păreau să se adune într-un singur punct, gata să explodeze. „De data asta, nenorocitule, am să te prind.” Chiar dacă bărbatul se opri brusc în fața ei, cu mâinile ridicate, decizia ei era ireversibilă. Apăsă pe trăgaci. Bărbatul se clătină și căzu pe spate. Femeia trase încă o dată și încă o dată, fiecare mișcare a armei în palmă aducându-i mulțumire. — Rizzoli! Oprește focul! Strigătele lui Moore trecură în sfârșit de vâjâitul pe care-l auzea în urechi. Împietrită, în poziție de tragere, cu brațele încordate, înțepate de durere. Infractorul era la pământ și nu mai mișca. Rizzoli se îndreptă și păși încet spre silueta chircită. Cu fiecare pas, devenea conștientă de ceea ce făcuse și se îngrozea din ce în ce mai mult. Moore îngenunchease deja lângă bărbat și-i lua pulsul. Ridică privirea spre ea și, chiar dacă, în întunericul de pe acoperiș, nu-i putu desluși expresia, știa că o privea acuzator. — E mort, Rizzoli. — Ținea ceva… în mână… — Nu avea nimic. — Am văzut eu. Știu că avea ceva! — Avea mâinile în aer. — La dracu’, Moore. Eram într-o poziție bună de tragere! Trebuie să mă susții! Se auziră voci, și în curând li se alăturară și alți polițiști. Moore și Rizzoli nuși mai spuseră nimic. Crowe lumină cadavrul cu lanterna. Abia atunci Rizzoli putu să vadă imaginea de coșmar a ochilor căscați și a cămășii înnegrite de sânge. — Hei, e Pacheco! exclamă Crowe. Cine l-a doborât? Rizzoli răspunse stins: — Eu. Cineva o bătu cu palma pe spate. — Femeia polițist se descurcă! — Taci din gură, îl repezi Rizzoli. Ține-ți gura odată! Se îndepărtă încordată, coborî pe scara de incendiu și se întoarse amețită la mașină. Ramase acolo ghemuită pe scaun, durerea punând stăpânire pe ea. 160

Continua să deruleze iar și iar scena de pe acoperiș. Se gândea la gesturile lui Pacheco, la reacția ei. Îl văzu din nou alergând, o umbră repezindu-se spre ea. Apoi îl văzu oprindu-se. Da, oprindu-se. Îl văzu uitându-se la ea. „O armă. Dă, Doamne, să fi avut o armă.” Dar ea nu văzuse nicio armă. Fracțiunea aia de secundă de dinainte de a trage îi rămăsese gravată în minte. Un bărbat nemișcat. Un bărbat cu mâinile ridicate în semn de supunere. Cineva bătu în geam. Era Barry Frost. Lăsă geamul în jos. — Te caută Marquette, o informă. — Bine. — Ce se întâmpla? Rizzoli, te simți bine? — Mă simt ca și cum mi-ar fi trecut un camion peste față. Frost se aplecă să se uite la obrazul umflat. — Mamă, nenorocitul chiar o căuta cu lumânarea! Asta voia și Rizzoli să creadă: că Pacheco meritase să moară. Așa și era, iar ea se chinuia degeaba. Nu era destul de clară dovada de pe fața ei? O atacase. Era un monstru, pe care, împușcându-l, îl pedepsise repede și fără complicații. Elena Ortiz, Nina Peyton și Diana Sterling se bucurau cu siguranță. Nu jelește nimeni scursurile lumii. Ieși din mașină simțindu-se ceva mai bine datorită simpatiei lui Frost. Ba chiar mai puternică. Se îndreptă spre clădire, și-l văzu pe Marquette așteptând în fața treptelor din față. Vorbea cu Moore. Când se apropie de ei, amândoi se întoarseră spre ea. Își dădu seama ca Moore îi evita privirea. Părea că suferă. Marquette rosti: — Rizzoli, am nevoie de arma ta. — Am tras în legitimă apărare. Suspectul m-a atacat. — Am înțeles asta. Dar cunoști procedura. Se uită la Moore. „Îmi plăcea de tine. Am avut încredere în tine.” Își scoase revolverul din toc și i-l dădu lui Marquette. — Cine dracu’ e dușmanul aici? izbucni. Uneori stau și mă întreb. Se întoarse și se îndreptă spre mașină. • Moore se uita cu atenție în dulapul lui Pacheco și se gândea: „Ceva nu e în regulă”. Pe podea văzu șase perechi de pantofi, mărimea 45, foarte mari. Pe raft erau câteva pulovere închise la culoare, o cutie de pantofi plină de baterii expirate, niște mărunțiș și o grămadă de reviste Penthouse. Auzi un sertar deschizându-se. Se întoarse și-l văzu pe Frost, care cotrobăia printre șosetele lui Pacheco. — Ai găsit ceva? — Nici bisturie, nici cloroform. Nici măcar o rolă de bandă adezivă. 161

— Hocus-pocus! strigă Crowe din baie și ieși vânturând o pungă conținând câteva fiole de plastic pline cu un lichid maroniu. Din însoritul Mexic, tărâmul produselor farmaceutice. — Rohypnol? întrebă Frost. Moore se uită la eticheta scrisă în spaniolă. — Gama-hidroxidbutirat. Același efect. Crowe vântură punga. — Ajunge pentru cel puțin o sută de întâlniri care să se lase cu viol. Pacheco trebuie să fi avut o sculă extrem de ocupată. Râse. Zgomotul ăsta îl scoase din sărite pe Moore. Se gândi la scula aia ocupată și la tot răul pe care-l cauzase, nu doar fizic, cât psihic. Toate sufletele pe care le frânsese. Își aminti ce-i mărturisise Catherine: că fiecare victimă violată își împarte viața în două: înainte și după. Fiecare agresiune sexuală transformă lumea unei femei într-un decor sumbru și străin în care fiecare zâmbet, fiecare moment de bucurie este pângărit de disperare. Cu numai câteva săptămâni în urmă probabil că nici n-ar fi băgat de seamă râsul lui Crowe. În seara asta îl auzi foarte clar și-i recunoscu sluțenia. Se duse în camera de zi, unde bărbatul de culoare era interogat de detectivul Sleeper. — Îți spun că nu voiam decât să ieșim împreună, insistă bărbatul. — Voiați să ieșiți cu șase sute de dolari în buzunar? — Îmi place să am bani la mine, replică suspectul. — Ce voiai să cumperi? — Nimic. — Cum l-ai cunoscut pe Pacheco? — Pur și simplu. — O, sunteți prieteni apropiați. Ce vindea? „Gama-hidroxidbutirat”, se gândi Moore. Drogul folosit la violuri. Asta venise să cumpere. Încă o sculă ocupată. Ieși în noapte, și se simți brusc dezorientat din cauza girofarurilor. Mașina lui Rizzoli dispăruse. Se uită la locul gol și simți povara a ceea ce făcuse, a ceea ce fusese constrâns să facă apăsându-i atât de greu pe umeri, încât rămase țintuit locului. Niciodată în cariera lui nu avusese de făcut o alegere mai dificilă și, chiar dacă în sinea lui știa că luase decizia corectă, tot nu avea conștiința împăcată. Încercase să găsească o cale de mijloc între respectul pe care i-l purta lui Rizzoli și ceea ce o văzuse făcând pe acoperiș. Nu era prea târziu să își schimbe declarația. Totul se petrecuse pe întuneric. Rizzoli crezuse că Pacheco avea o armă. Poate că fusese înșelată de vreun gest pe care-l făcuse tipul, de vreo mișcare de-a lui, pe care el nu o sesizase. Dar, oricât de mult s-ar fi străduit, tot 162

nu reușea să-și amintească vreun amănunt care să justifice reacția lui Rizzoli. Nu putea interpreta ceea ce văzuse decât ca pe o execuție cu sânge-rece. Când o văzu din nou, stătea aplecată peste birou, cu o pungă de gheață pe obraz. Era trecut de miezul nopții, și el nu avea chef de conversație. Dar, când trecu pe lângă ea, Rizzoli îi aruncă o privire care îl făcu să încremenească. Îl întrebă: — Ce i-ai spus lui Marquette? — Ce a vrut să afle. Cum a murit Pacheco. Nu l-am mințit. — Nenorocitule! — Crezi că eu am vrut să-i spun adevărul? — Ai avut de ales. — Și tu ai avut, acolo pe acoperiș. Și ai făcut alegerea greșită. — Iar tu nu ai făcut niciodată o alegere greșită, nu? Tu nu greșești niciodată. — Dacă greșesc, îmi asum responsabilitatea. — O, da! Sfântul Thomas cel grozav! Se apropie de biroul ei și o privi în ochi. — Ești unul dintre cei mai buni polițiști cu care am lucrat vreodată. Dar, în noaptea asta, ai omorât un om cu sânge-rece, iar eu te-am văzut. — Nu trebuia să vezi. — Dar am văzut. — Și ce anume ai văzut acolo, Moore? O mulțime de umbre, multă mișcare. Linia dintre alegerea corectă și cea greșită e atât de subțire. Ridică două degete aproape lipite. Și trebuie să ținem seama de asta. Trebuie să ținem seama când există o îndoială cât de mică. — Am încercat. — Nu a fost suficient. — N-am să mint pentru un alt polițist. Nici măcar dacă e prietena mea. — Hai să ne amintim cine sunt băieții răi aici. Nu suntem noi. — Dacă începem să mințim, cum mai facem diferența dintre ei și noi? Unde se ajunge cu asta? Rizzoli luă punga de gheață de pe față și-i arătă obrazul. Avea un ochi închis și umflat, iar toată partea stângă semăna cu un balon tărcat. Felul în care arăta rana îl șocă. — Asta mi-a făcut Pacheco. N-a fost doar o lovitură prietenească, nu? Vorbești despre ei și despre noi? El de ce parte se afla? Omorându-l pe el, am făcut un bine. Nu-i va fi nimănui dor de Chirurg. — Karl Pacheco nu era Chirurgul. N-ai omorât pe cine trebuia. Se holbă la el, arătând ca un tablou în flăcări de Picasso, cu jumătate de față deformată, cealaltă jumătate normală. — Am avut proba ADN-ului! El a fost… 163

— Cel care a violat-o pe Nina Peyton, da, e adevărat. Nimic nu se potrivește însă cu Chirurgul. Aruncă pe birou raportul analizelor părului și ale țesuturilor. — Ce e asta? — Analiza microscopică a părului lui Pacheco. Culoarea e diferită, onduleurile sunt diferite, densitatea cuticulară e alta decât cea a firului găsit pe marginea rănii Elenei Ortiz. Nu avem nicio dovadă care să aibă legătură cu „firul de bambus”. Rizzoli împietri, cu ochii la raportul de laborator. — Nu înțeleg. — Pacheco a violat-o pe Nina Peyton. Ăsta e singurul lucru pe care-l putem spune despre el. — Sterling și Ortiz au fost și ele violate… — Nu avem cum să dovedim că Pacheco a fost autorul. Și pentru că acum e mort, nu vom ști niciodată. Rizzoli se uită la el, cu partea nerănită schimonosită de furie. — Trebuie să fi fost el. Alege la întâmplare trei femei din oraș, care sunt șansele ca toate trei să fi fost violate? Asta a reușit Chirurgul să facă. A țintit trei din trei. Dacă nu le violează el, cum știe pe cine să aleagă, pe cine să măcelărească? Dacă nu e Pacheco, atunci e un prieten de-al lui, un partener. Un fel de vultur nenorocit care se hrănește cu hoiturile lăsate în urmă de Pacheco. Îi înapoie raportul de laborator. Poate nu l-am împușcat pe Chirurg. Dar tipul pe care l-am omorât era o scursură. Se pare ca toată lumea uită asta. Pacheco era o scursură. Nu primesc o medalie? Se ridică și-și împinse cu putere scaunul spre birou. — Muncă de birou. Marquette m-a transformat într-un păcălici de birou. Mulțumesc mult. O urmări în tăcere plecând fără să găsească nimic de spus, nimic care să poată repara ruptura dintre ei. Se duse la biroul lui și se așeză pe scaun. Se gândi: „Sunt un dinozaur rătăcit într-o lume care-i disprețuiește pe toți cei care spun adevărul”. Nu se mai putea gândi la Rizzoli. Acuzațiile împotriva lui Pacheco căzuseră, așa că o luau de la capăt, încercând să vâneze un criminal fără nume. Trei femei violate. Se tot ajunge la asta. Cum le găsea Chirurgul? Numai Nina Peyton făcuse reclamație la poliție. Elena Ortiz și Diana Sterling nu spuseseră nimănui. Trauma lor rămăsese un secret cunoscut doar de violatori, victime și de medicii care le trataseră. Dar cele trei femei căutaseră asistență medicala în locuri diferite: Sterling în cabinetul unui ginecolog din Back Bay. Ortiz la Secția de urgență a Centrului Medical Pilgrim. Nina Peyton la Clinica pentru Femei din Forest Hill. Nu exista niciun angajat comun, niciun doctor, vreo asistentă sau un recepționist care să fi intrat în contact cu mai mult decât una dintre aceste femei. 164

Chirurgul aflase că acele trei femei suferiseră și fusese atras de suferința lor. Cei care comit astfel de crime își aleg victimele dintre cei mai vulnerabili membri ai societății. Caută femei pe care să le poată controla, să le poată înjosi și care nu reprezintă niciun fel de amenințare pentru ei. Și cine poate fi mai fragil decât o femeie care a fost violată? Înainte să părăsească biroul, Moore se opri pentru a privi peretele pe care erau prinse fotografiile lui Sterling, Ortiz și Peyton. Trei femei, trei violuri. „Și a patra.” Catherine a fost violată în Savannah. Clipi când în minte îi apăru brusc imaginea ei pe care nu se putu abține să n-o alăture celor de pe perete. „Într-un fel, totul are legătură cu ce s-a întâmplat în noaptea aia în Savannah. Totul are legătură cu Andrew Capra.”

165

• ȘAISPREZECE • A fost o vreme când, în inima orașului Mexic, sângele omenesc curgea în valuri. Sub fundația metropolei moderne se găsesc ruinele locului numit Templo Mayor, măreața așezare a tribului aztec care domina străvechiul Tenochtitlán. Aici zeci de mii de victime nevinovate au fost sacrificate zeilor. În ziua în care am pășit pe pământul acestor temple, m-am amuzat teribil când am văzut că în apropiere se întrevedea o catedrală, unde catolicii aprind lumânări și șoptesc rugăciuni adresate preamilostivului Dumnezeu din ceruri. Îngenunchează chiar în apropierea locului unde odinioară pietrele erau acoperite de sânge. Am fost acolo într-o duminică, fără să știu că duminicile intrarea era liberă. Muzeul Templo Mayor mișuna de copii, ale căror voci cristaline se împrăștiau cu ecou pe culoare. Nu-mi plac copiii, mai ales dezordinea pe care o fac; dacă mă voi mai întoarce vreodată, voi ține minte să evit să merg duminica la muzee. Dar era ultima zi pe care o petreceam în oraș, așa că a trebuit să ignor toate zgomotele alea. Voiam să văd săpăturile și să mă plimb prin cea de-a doua odaie. Odaia Ritualurilor și a Sacrificiilor. Aztecii credeau că moartea e necesară vieții. Pentru a se menține energia sacră a lumii, pentru a împiedica catastrofele și pentru a se asigura că soarele va continua să răsară, zeii trebuiau hrăniți cu inimi omenești. Am fost în Odaia Ritualurilor și am văzut într-o cutie de sticlă cuțitul folosit la săvârșirea sacrificiilor, cuțitul care tăiase în carne vie. Avea și un nume: Tecpatl Ixcuahua. Cuțitul cu fruntea lată. Lama era făcută din cremene, iar mânerul avea forma unui bărbat îngenuncheat. M-am întrebat cum poate cineva să scoată inima cuiva înarmat doar cu un cuțit din cremene. Asta era întrebarea care mă măcina mai târziu în după amiaza aia în timp ce mă plimbam prin Alameda Central, încercând să ignor copiii jegoși care se târau în urma mea cerșind. Mai târziu, când au văzut că nu puteam fi sedus de ochii lor căprui și de zâmbetele, m-au lăsat în pace. Puteam în sfârșit să mă mișc în voie, dacă așa ceva e posibil în haoticul oraș numit Mexico City. Am găsit o cafenea, m-am așezat la o masă în aer liber și am început să sorb din cafeaua tare, fiind singurul client care alesese să rămână afară în căldură. Tânjeam după căldură; îmi oblojește pielea crăpată. Caut căldura așa cum reptilele caută pietrele fierbinți. Așadar, în ziua aia înăbușitoare, îmi beam cafeaua și mă gândeam la pieptul omenesc, luând în calcul posibilitățile prin care poți ajunge cel mai bine la comoara mișcătoare dinăuntru. 166

Ritualul sacrificial al aztecilor îmi fusese descris ca fiind scurt și ușor de executat, iar asta mă intriga. Știu că e greu să străpungi sternul și să desfaci oasele pieptului care protejează inima ca un scut. Chirurgii cardiaci fac o incizie verticala sub centrul pieptului și desfac sternul în două cu ajutorul unui ferăstrău. Au asistenți care-i ajută să deschidă cutia toracică și folosesc tot felul de instrumente sofisticate din oțel inoxidabil pentru a lărgi câmpul de lucru. Folosind doar un cuțit din cremene, un preot aztec ar fi putut întâmpina câteva dificultăți. Ar fi trebuit să lovească sternul cu o daltă ca să-l poată tăia, dar s-ar fi chinuit mult. Victima ar fi suferit și ar fi țipat. Nu, probabil că inima era scoasă folosind o altă tehnică. O tăietură într-o parte, între două coaste? Dar și așa sunt probleme. Scheletul uman este o structură rigidă, și, ca să reușești să desfaci două coaste suficient de mult încât să poți introduce mâna, ai nevoie de forță și de unelte speciale. Oare abordarea de jos în sus pare mai logică? O tăietura scurtă a bazinului ar desface abdomenul, așa că preotul nu ar mai trebui decât să taie diafragma și să se întindă după inimă. A, dar asta e o soluție mult prea murdară, care ar duce la vărsarea intestinelor pe altar. Niciuna dintre sculpturile aztece nu înfățișează vreo victimă cu intestinele pe afară. Cărțile sunt niște lucruri minunate; îți pot spune totul, orice, chiar și cum să scoți o inimă fără prea mult efort, folosindu-te doar de un cuțit din cremene. Am găsit răspunsul pe care îl căutam într-o carte cu titlul Sacrificiul uman și tehnicile de război, scrisă de un profesor universitar (măi să fie, universitățile au devenit niște locuri foarte interesante în zilele noastre!), de un bărbat pe nume Sherwood Clarke, pe care mi-ar plăcea să-l cunosc într-o bună zi. Cred că am avea multe de învățat unul de la celălalt. Domnul Clarke spune că, pentru a scoate inima, aztecii executau o toracotomie laterală. Tăietura începe între cea de-a doua și a treia coastă, într-o parte a sternului, continuând de-a lungul osului pieptului până în partea cealaltă. Osul e tăiat transversal, probabil cu o lovitură puternică a dălții. Așa se face o gaură largă. Expuși aerului de afară, plămânii se blochează imediat. Victima își pierde repede cunoștința. Și, în vreme ce inima continuă să bată, preotul îi bagă mâna în piept și secționează arterele și venele. Apucă organul care încă mai bate, îl scoate din leagănul lui însângerat și-l ridică spre cer. La fel este descris actul și în Codex Florentino, Istoria generală a Noii Spanii de Bernardino de Sahagan: Preotul care face sacrificiul poartă un toiag cu însemnul vulturului, Îl pune pe pieptul prizonierului unde se aflase inima, îl mânjește cu sânge, înfigându-l înăuntru. Apoi îl înalță odată cu sângele în cinstea soarelui. Se spune că: „Astfel îi dă soarelui să bea”. 167

Mai pe urmă, vânătorul adună sângele prizonierului său într-o cupă verde învelită în pene. Preoții care săvârșesc sacrificiul îl toarnă acolo în locul lui. Înăuntru e cufundat și bățul cioplit, la rândul lui învelit în pene, Apoi vânătorul pornește să hrănească demonii. • Hrană pentru demoni. Cât de puternice sunt semnificațiile sângelui. La asta mă gândesc când văd un firicel de sânge absorbit într-o pipetă subțire cât un ac. Peste tot în jurul meu sunt rafturi pline de eprubete, iar aerul zumzăie din cauza atâtor mașinării. Străbunii considerau sângele o substanță sacră care avea menirea de a menține viața, de a hrăni monștri, iar eu, chiar dacă nu-l văd decât ca pe un lichid biologic, ca pe o îngrămădire de celule în interiorul plasmei, le împărtășesc fascinația. Cu el lucrez toată ziua. Corpul omenesc cu o greutate medie de șaptezeci de kilograme conține doar cinci litri de sânge. Din această cantitate, 45 % sunt celule, iar restul e plasmă, o supă alcătuită în proporție de 95 % din apă, la care se adaugă electroliți și nutrienți. Se spune că, dacă îl reducem doar la compoziția chimică, îl sărăcim de natura lui divină, dar eu nu sunt de acord cu asta. Mi se pare că, uitându-ne doar la compoziția lui chimică, îi putem recunoaște proprietățile miraculoase. Aparatul scoate un sunet care anunță că rezultatul analizei e gata, iar imprimanta îl pune pe hârtie. Rup foaia și mă uit la rezultate. Dintr-o singură privire, aflu o mulțime de lucruri despre doamna Susan Carmichael, pe care nu am întâlnit-o niciodată. Nivelul hematocritelor e mic – doar 28, ar trebui să fie 40. E anemică, pentru că îi lipsește cantitatea normală de globule roșii, celulele responsabile cu transportul oxigenului. În interiorul acestor celule în formă de disc se află proteina numită hemoglobina, care ne înroșește sângele, ne pigmentează unghiile și aduce roșeața în obrajii unei fete. Unghiile doamnei Carmichael sunt galbene, iar sub pleoape, conjunctiva va fi rozalie. Pentru că este anemică, inima ei trebuie să se grăbească să pompeze prin artere sânge diluat, așa că, la fiecare avânt pe scări, va trebui să se oprească să-și tragă sufletul, să-și mai liniștească bătăile inimii. Mi-o și închipui gârbovindu-se, ducându-și mâna la gât, gâfâind din greu. Oricine ar trece pe lângă ea și-ar da seama că nu se simte bine. Eu îmi dau seama doar dacă mă uit la foaia asta de hârtie. Și asta nu e tot. În cerul gurii are pete roșietice – peteșia – unde sângele a spart vasele capilare și a pătruns prin membrana mucoasei. Poate că nici nu și-a dat seama de aceste mici sângerări. Poate le-a observat în alte locuri ale corpului, sub unghii sau pe piele. Poate descoperă tot felul de vânătăi pe care nu-și amintește de unde le are, pete albastre pe brațe sau pe coapse, ceea ce o sperie, dar se străduiește să-și aducă aminte unde ar fi putut să se rănească. S-a lovit de 168

portiera mașinii? Copilul s-a agățat cu putere de piciorul ei? Caută motive exterioare, când, de fapt, cauza sălășluiește chiar în vasele ei de sânge. Numărul trombocitelor este de douăzeci de mii; ar trebui să fie de zece ori mai mare. Fără trombocite, celulele alea mici care ajută la închegarea sângelui, cea mai ușoară lovitură poate lăsa vânătăi. Și mai sunt multe lucruri pe care le putem afla de pe foaia asta subțire. Mă uit la numărul globulelor albe și înțeleg care e explicația pentru durerile ei. Aparatul a detectat prezența mieloblastelor, globule albe primitive care nu au ce căuta în sânge. Susan Carmichael are leucemie acută mieloblastică. Îmi imaginez cum va fi viața ei de-acum încolo. O văd trăind dependentă de un tratament zilnic, cu ochii închiși de durere când acul seringii cu măduvă osoasă îi pătrunde în șold. Văd cum îi cade câte o mână de păr odată, până când, în cele din urmă, se predă în fața inevitabilului și a aparatului de ras. Mi-o închipui diminețile ghemuită pe toaletă și în multe zile care i se vor părea lungi de la atâta uitat în tavan, întreaga ei lume rezumându-se la cei patru pereți ai camerei. Sângele dă viața, el este lichidul magic care ne menține vii. Dar sângele lui Susan Carmichael s-a întors împotriva ei; curge prin venele ei precum o otravă. Toate aceste detalii intime le-am aflat fără să o cunosc. Imediat trimit rezultatele prin fax doctorului ei, pun raportul de laborator întro cutie pentru a fi trimis mai târziu și mă ocup de următoarea mostră. Un alt pacient, o altă eprubetă de sânge. Încă de la începutul omenirii se cunoștea o legătură dintre sânge și viață. Străbunii nu știau că sângele e făcut din măduvă sau că mare parte din el e numai apă, dar știau să-i aprecieze forța în ritualuri și sacrificări. Aztecii foloseau unelte de găurit osul și țepi de agavă pentru a străpunge propria piele și a extrage sânge. Își găureau buzele, sau limba, sau carnea de pe piept, iar sângele obținut astfel era ofranda lor personală pentru zei. Astăzi, astfel de acte de automutilare ar fi considerate anormale și grotești, semne ale nebuniei. Mă întreb ce ar crede aztecii despre noi. Iată-mă acum, stând în biroul meu sterilizat, îmbrăcat în alb, cu mâinile protejate de mănuși, ca să le feresc de stropii căzuți accidental. Cât de mult neam înstrăinat de natura noastră inițială! Doar simpla vedere a sângelui îi poate face pe unii să leșine, iar oamenii se grăbesc să ascundă astfel de grozăvii de ochii publici, spălând trotuarele unde s-a vărsat sânge sau acoperind ochii copiilor când la televizor sunt transmise acte de violență. Oamenii au pierdut contactul cu adevărata lor natură. Cu toate astea, nu toți am făcut-o. Pășim alături de ceilalți, părând normali din toate punctele de vedere: poate că suntem mai normali decât toți tocmai pentru că nu am permis să fim învăluiți și 169

mumificați de bandajele sterile ale civilizației. Nu ne ferim privirea când vedem sângele pentru că îi recunoaștem frumusețea sclipitoare; îi simțim chemarea primitivă. Oricine trece pe lângă un accident rutier și nu se poate abține să nu se uite la sângele împrăștiat pe asfalt mă înțelege. Dincolo de repulsie, există o forță mai puternică. Atracția. Toți vrem să ne uităm. Dar nu toți recunoaștem acest lucru. Mă simt singur în mijlocul atâtor anesteziați. După-amiezile, colind orașul și respir aerul ăsta atât de gros, încât aproape că îl văd. Îmi încălzește plămânii precum un sirop călduț. Mă uit la fețele oamenilor de pe stradă și mă întreb care dintre ei mi-ar putea fi cel mai bun frate de sânge, așa cum mi-ai fost tu odinioară. Oare mai există cineva care nu a pierdut contactul cu puterea străveche care curge prin noi? Mă întreb, dacă ne-am întâlni, oare ne-am recunoaște unul pe celălalt? Mă tem că nu, pentru că ne-am ascuns atât de bine sub mantia asta pe care o numim normalitate. Așa că merg de unul singur. Și mă gândesc la tine, singurul om care m-a înțeles vreodată.

170

• ȘAPTESPREZECE • În calitate de doctor, Catherine privise de atâtea ori spectacolul morții, încât se obișnuise cu el. Se uitase în ochii pacienților și văzuse viața prelingându-se din ei, lăsându-i goi și sticloși. Văzuse pielea devenind cenușie, sufletul părăsind trupul, scurgându-se precum sângele. Medicina e strâns legată atât de moarte, cât și de viață, iar Catherine făcuse de mult cunoștință cu moartea prin intermediul rămășițelor reci ale pacienților. Nu se temea de cadavre. Cu toate astea, când Moore coti spre Albany Street și se apropiară de clădirea Institutului de Medicină Legală, își simți palmele transpirându-i. Parcă în spatele clădirii, lângă o dubă pe care scria: „Statul Massachusetts, Institutul de Medicină Legală”. Se temea să iasă din mașină, și coborî abia atunci când el veni să-i deschidă portiera. O întrebă: — Ești pregătită să faci asta? — Nu țin neapărat, recunoscu ea. Dar hai să terminăm odată! Deși mai văzuse zeci de autopsii, se simți agresată de mirosul sângelui și al intestinelor sfâșiate care o izbi de îndată ce intrară în laborator. Pentru prima oară în cariera ei de medic, se gândi că o să i se facă rău când va vedea cadavrul. Un bărbat în vârstă, purtând o pereche de ochelari din plastic, se întoarse și se uită la ei. Îl recunoscu pe medicul legist Ashford Tierney, pe care-l întâlnise în urmă cu șase luni la o conferință de patologie legală. Pe masa de autopsii a doctorului Tierney sfârșeau cel mai adesea subiecții pe care chirurgii nu reușeau să îi salveze. Nu mai vorbise cu el de o lună, când discutaseră despre circumstanțele nefericite ale morții unui copil din cauza unei rupturi de splină. Zâmbetul blajin al bărbatului contrasta izbitor cu mănușile de plastic pline de sânge pe care le purta. — Doctore Cordell, mă bucur să vă reîntâlnesc. Se opri brusc când își dădu seama că făcuse o gafă. Deși aș fi vrut să se întâmple în circumstanțe mai plăcute. — Ai început deja să tai, remarcă dezamăgit Moore. — Locotenentul Marquette vrea rezultatele cât mai repede, se scuză Tierney. Mass-media sare numaidecât de fiecare dată când se lasă cu împușcături. — Dar am sunat mai devreme ca să programez întâlnirea. — Doctorul Cordell a mai văzut și altă dată cum se face o autopsie. Pentru ea nu e nimic nou. Lasă-mă să termin cu extirparea asta și am să-i permit imediat să se uite la fața lui.

171

Tierney se concentră din nou asupra abdomenului. Folosindu-se de bisturiu, termină de desfăcut intestinul subțire, scoase colacii de intestine și îi puse într-un lighean de oțel. Apoi se dădu la o parte de lângă masă și-i făcu semn lui Moore. — Dă-i drumul! Moore atinse brațul lui Catherine, iar ea se apropie în silă de cadavru. La început se uită la incizie. Pentru ea, abdomenul deschis era un teritoriu familiar, iar organele, niște puncte de reper impersonale, bucăți de țesut care puteau fi ale oricui. Organele nu conțin niciun fel de semnificații emoționale, nu poartă niciun fel de însemne personale. Le putea studia cu răceală, cu ochi de profesionist, și exact asta făcu. Observă că stomacul, pancreasul și ficatul erau încă la locul lor, așteptând să fie extirpate toate odată. Incizia în formă de Y, de la gât spre pântece, lăsa la vedere atât pieptul, cât și cavitatea abdominală. Inima și plămânii fuseseră deja scoși, lăsând toracele gol ca un castron. În peretele pieptului se vedeau două răni provocate de gloanțe, una chiar deasupra sfârcului stâng, cealaltă câteva coaste mai jos. Ambele gloanțe pătrunseseră în torace, găurind inima, respectiv plămânul. În partea stângă, sus, era o a treia rană, țintind direct spre locul unde se aflase splina. O altă rană mortală. Cine trăsese asupra lui Karl Pacheco intenționase clar să-l omoare. — Catherine, o atenționă Moore. Abia atunci își dădu seama că nu mai scosese niciun sunet de minute bune. Trase adânc aer în piept, inhalând mirosul de sânge și de cadavru. Până acum cunoștea foarte bine anatomia lui Karl Pacheco; venise vremea să se uite la fața lui. Îi văzu părul negru, fața îngustă și nasul ascuțit ca o lamă. Mușchii fălcilor erau moleșiți, iar gura deschisă. Avea dinții drepți. În cele din urmă, se concentră și asupra ochilor. Moore nu îi spusese mai nimic despre el, decât numele și că fusese împușcat de poliție pentru că se opusese arestării. „Tu ești Chirurgul?” Ochii, corneele încețoșate de moarte nu îi spuneau nimic. Îi analiză fața, încercând să sesizeze cea mai mică urmă de răutate, dar nu simți nimic. Învelișul ăsta neînsuflețit era gol, lipsit de orice semn care să indice prezența celui care până nu demult trăise în el. În cele din urmă, rosti: — Nu-l cunosc pe omul ăsta. Și părăsi încăperea. Când Moore ieși din clădire, ea îl aștepta lângă mașina lui. Își simțea plămânii contaminați de duhoarea din sala de autopsii și, încercând să-i curețe, inspira cu lăcomie aerul fierbinte. Deși transpira, aerul rece care venea spre instalația de aer condiționat a clădirii îi pătrunsese până în măduva oaselor. — Cine era Karl Pacheco? îl întrebă. Detectivul privi în direcția în care se afla Centrul Medical Pilgrim, ascultând sunetul din ce în ce mai tare al sirenelor ambulanțelor. 172

— Un violator, îi răspunse. Un bărbat care agresa femeile. — El era Chirurgul? Moore oftă. — Se pare că nu. — Dar tu ai crezut că ar fi putut fi. — Probele ADN fac legătura dintre el și Nina Peyton, pe care a violat-o în urmă cu două luni. Dar nu avem nicio dovadă care să-l apropie de Elena Ortiz sau de Diana Sterling. Nimic care să indice prezența în viețile lor. — Sau în a mea. — Ești sigură că nu l-ai mai văzut niciodată? — Sunt sigură doar că nu mi-l amintesc. Pentru că soarele transformase automobilul într-un cuptor, deschiseseră portierele, așteptând să se mai răcorească înăuntru. Îl privi pe Moore peste acoperișul mașinii și văzu cât era de obosit. Avea cămașa pătată de sudoare. Era sâmbătă după-amiază, iar el conducea un martor la morgă. În multe privințe, doctorii și polițiștii au vieți asemănătoare. Muncesc mult, și nu se știe niciodată când e sfârșitul programului. Văd cele mai negre și mai dureroase aspecte ale vieții. Sunt martori la tot felul de scene de coșmar, dar învață să trăiască și cu aceste imagini. „Oare ce imagini poartă el în suflet? se întrebă ea în timp ce o conducea acasă. Câte fețe de victime, câte imagini oribile o fi văzut?” Ea nu era decât un element dintr-un caz, dar se întreba câte alte femei, vii sau moarte, nu s-or fi luptat pentru a-i atrage atenția. Parcă în fața clădirii ei și opri motorul. Catherine se uită în sus spre fereastra apartamentului unde locuia; nu voia să iasă din mașină. Nu voia să-l părăsească. Petrecuseră atât de mult timp împreună în ultimele zile, încât ajunsese să se bazeze pe forța și bunătatea lui. Dacă s-ar fi întâlnit în niște circumstanțe mai fericite, i-ar fi atras atenția doar prin fizicul lui. Însă n-o mai interesa cât era de atractiv sau de inteligent, ci mai degrabă dacă era un om cu suflet. Era un bărbat în care putea avea încredere. Se gândi bine la cuvintele pe care avea să le rostească, și la urmările lor. Se gândi însă că nu-i mai păsa deloc de consecințe. Îl întrebă blând: — Vrei să intri să bem ceva? El nu-i răspunse imediat, iar asta o făcu să roșească pentru că tăcerea lui era greu de suportat. Moore se lupta să ia o decizie; și el, la rândul lui, înțelegea ce se petrecea între ei, dar nu știa ce să facă. În cele din urmă, o privi și-i spuse: — Da, mi-ar plăcea să vin. Amândoi erau conștienți că nu se gândeau doar la un pahar de băutură. 173

Merseră până la ușa holului, și el o luă pe după umeri. Era mai mult decât un gest protector, mai mult decât o mână așezată întâmplător pe umărul ei, și căldura atingerii lui și propria reacție o făcură să se intimideze. Își găsi în cele din urmă cheile. Nerăbdarea o făcea înceată și neîndemânatică. Sus, descuie ușa cu mâinile tremurânde, și fură întâmpinați de răcoarea plăcută a apartamentului. El se opri doar atât cât să închidă ușa și să pună siguranțele. Iar apoi o luă în brațe. Trecuse atât de mult timp de când nu se mai lăsase îmbrățișată. Până de curând, numai gândul că un bărbat ar fi putut să-și pună mâinile pe ea o îngrozea. Dar îmbrățișarea lui Moore nu o speria deloc. Îi răspunse la sărutări cu o dorință care îi uimi pe amândoi. Fusese atât de mult timp lipsită de iubire, încât uitase ce înseamnă pasiunea. Abia acum, pe măsură ce fiecare părticică a trupului ei se trezea la viață, își amintea cum e să dorești. Buzele ei le căutau pe ale lui cu nerăbdarea unei femei înfometate. Ea fu cea care îl trase pe hol spre dormitor, fără să se oprească din sărutat. Tot ea îi desfăcu nasturii cămășii și-i slăbi cureaua. Moore intuise că nu putea fi el cel care face primul pas, pentru că asta ar fi speriat-o. Așa că, la început, trebuia să conducă ea lucrurile. Dar nu avu cum să ascundă cât de excitat era când ea îi desfăcu fermoarul și-i lăsă pantalonii să cadă. Bărbatul îi atinse nasturii bluzei, dar se opri, căutându-i privirea. Modul în care se uită la el, felul în care respiră îi spulberă orice îndoială, dându-i de înțeles că exact asta își dorea și ea. Îi desfăcu bluza ușor, dezvelindu-i umerii. Sutienul alunecă pe podea. I-l scosese cât mai ușor cu putință, nevrând să o facă să se simtă lipsită de apărare, ci eliberată. O eliberare. Catherine închise ochii și gemu de plăcere când el se aplecă și-i sărută un sân. Nimic agresiv, doar un gest de venerație. Astfel, prima oară după doi ani, Catherine îi permise unui bărbat să facă dragoste cu ea. Se întinse lângă Moore în pat, fără să se gândească nicio clipă la Andrew Capra. Nu era deloc speriată, nu mai exista nicio amintire care să o înspăimânte; scăpară de ultimele haine, și simți greutatea lui cufundând-o în saltea. Ce îi făcuse celălalt bărbat fusese un act brutal, care nu avea nicio legătură cu aceste momente, cu trupul ei de-acum. Violența nu e sex, iar sexul nu e dragoste. Când Moore o penetră, ținându-i fața în mâinile lui, nedezlipindu-și privirea de a ei, simți doar dragoste. Uitase câtă plăcere poate oferi un bărbat și savură acele clipe, bucurându-se ca și cum ar fi fost pentru prima oară. Când se trezi în brațele lui, era deja întuneric. Îl simți mișcându-se și-l auzi întrebând: — Cât e ceasul? — Opt și un sfert. — Cât? Râse uimit și se întoarse cu fața-n sus. 174

— Nu-mi vine să cred că am dormit toată după-amiaza. Cred că m-a dat gata oboseala. — N-ai prea dormit până acum. — Cine are nevoie de somn? — Ai vorbit ca un doctor. — Avem deja ceva în comun, îi zise desenându-i linia trupului. Amândoi am fost lipsiți prea mult timp de… Tăcură câteva clipe. Apoi el o întrebă încet: — Cum a fost? — Mă întrebi cât de bun ești? — Nu. Am vrut să spun cum te-ai simțit tu? Când te-am atins. Îi surâse. — M-am simțit bine. — N-am făcut nimic greșit? Nu te-am speriat? — M-ai făcut să mă simt în siguranță. De asta am nevoie, mai mult decât orice. Să mă simt în siguranță. Cred că tu ești singurul bărbat care a putut să înțeleagă asta. Singurul bărbat în care pot avea încredere. — Merită să ai încredere în unii bărbați. — Da, dar în cine? Niciodată n-am știut asta. — Nu vei ști decât atunci când vei da de greu. În acele momente, el va fi alături de tine. — Atunci cred că nu l-am întâlnit niciodată. Le-am auzit pe unele femei spunând că, de îndată ce-i mărturisești unui bărbat ce ți s-a întâmplat, de îndată ce pronunți cuvântul viol, el face pasul înapoi. Bărbații preferă să taci decât să le spui adevărul. Dar tăcerea se extinde până când nu mai poți vorbi deloc. Viața însăși devine un subiect tabu. — Nimeni nu poate trăi așa. — Doar așa pot suporta ceilalți să stea în preajma noastră. Doar dacă păstrăm tăcerea. Dar, chiar și când nu vorbesc despre asta, problema rămâne. O sărută, iar gestul ăsta fu mai intim decât oricare alt act de iubire, tocmai pentru că venise imediat după o mărturisire. — Rămâi cu mine în noaptea asta? îi șopti. Respirația lui îi încălzea părul. — Dacă mă lași să te invit la cină. — O! Am uitat complet de mâncare. — Asta e diferența dintre bărbați și femei. Un bărbat nu uită niciodată să mănânce. Catherine îi zâmbi și se ridică. — Atunci tu pregătești băuturile, iar eu am să te hrănesc. Moore turnă două pahare de martini, pe care le băură în timp ce ea pregăti salata și puse două bucăți de friptură pe grătarul cuptorului. „Mâncare pentru 175

bărbați”, se gândi amuzată. Carne roșie pentru noul bărbat din viața ei. Gătitul era o plăcere, mai ales că Moore îi zâmbi când îi dădu sarea și piperul; se simțea amețită de la gin. Nici nu-și amintea de când mâncarea nu i se mai păruse așa de bună. Se simțea ca și cum ar fi ieșit dintr-o sticlă închisă, lăsându-se invadată parcă pentru prima oară de gusturi și de mirosuri. Mâncară în bucătărie și băură vin. Brusc, bucătăria ei cu faianță albă, cu dulapuri albe i se păru plină de culoare. Vinul rubiniu, salata verde răcoroasă, șervețelele cu pătrate albastre. Și Moore în fața ei. La început, îl crezuse lipsit de culoare, ca orice alt bărbat fără chip care-i ieșise în cale pe străzile orașului, asemenea unor linii trasate pe o pânză plană. Abia acum îl vedea cu adevărat, abia acum îi observa pielea rumenă, ridurile de expresie din jurul ochilor. Toate imperfecțiunile fermecătoare ale unei fețe care a trecut prin multe. „Avem toată noaptea la dispoziție”, se gândi, anticipând zâmbitoare ce urma să se întâmple. Se ridică și-i întinse mâna. • Doctorul Zucker opri caseta cu ședința doctorului Polochek și se întoarse spre Moore și Marquette. — Ar putea fi o amintire falsă. Cordell a invocat o a doua voce care nu există. Vedeți, asta e problema cu hipnoza. Memoria e o entitate fluidă. Poate fi alterată sau rescrisă pentru a se potrivi așteptărilor noastre. A mers la ședința asta, fiind sigură că Andrew Capra a avut un partener. Și, zbang, amintirea iese la suprafață! O a doua voce. Un al doilea bărbat în casă. Zucker clătină din cap. — Nu e credibilă. — Nu doar amintirile ei susțin ipoteza existenței unui alt suspect, îl contrazise Moore. Necunoscutul nostru i-a trimis fire de păr care nu i-ar fi putut fi tăiate decât în Savannah. — Ea susține că părul i-a fost tăiat în Savannah, accentuă Marquette. — Nici tu n-o crezi? — Locotenentul are dreptate, întrerupse Zucker. Avem de-a face cu o femeie extrem de labilă din punct de vedere emoțional. Chiar dacă au trecut doi ani de la atac, e posibil să nu-și fi revenit complet. — Este chirurg. — Da, și se descurcă bine la locul de muncă. Dar suferă. Știi asta. Agresiunea a marcat-o. Moore căzu pe gânduri, amintindu-și de prima zi în care o întâlnise pe Catherine. Gesturile ei i se păruseră atât de precise, atât de bine controlate. Nu semăna deloc cu fata voioasă care ieșise la suprafață în timpul ședinței de hipnoză, cu copila care stătea la soare pe puntea bunicilor ei. Noaptea trecută, Catherine cea veselă renăscuse în brațele lui. Nu dispăruse nicio clipă, ci doar fusese prinsă sub o coajă subțire, așteptând să fie eliberată. 176

— Și atunci ce facem cu informația obținută în urma ședinței de hipnoză? întrebă Marquette. Zucker răspunse: — Eu nu spun că ea nu crede în asta, că nu și-o amintește clar. Dar e ca și cum i-ai spune unui copil că a existat un elefant în curtea din spate. După o vreme, ajunge să fie convins de asta, și va începe să-ți descrie trompa și firele de paie pe care le avea pe spate. Ba chiar și colțul rupt. Amintirea capătă contur. Chiar și atunci când ea nu a existat în realitate. — Nu putem să o ignorăm, spuse Moore. Poate nu aveți încredere în ea, dar Cordell se află în centrul interesului necunoscutului nostru. Ce a început Capra – hărțuirile, crimele – nu a luat sfârșit încă. Toate astea au urmat-o până aici. — Un imitator? întrebă Marquette. — Sau un partener, adăugă Moore. Au mai existat cazuri. Zucker încuviință. — Colaborarea între criminali nu e un lucru deloc neobișnuit. Noi ne imaginăm criminalii în serie ca pe niște lupi singuratici, dar aproape un sfert dintre crimele acestea sunt săvârșite alături de un partener. Henry Lee Lucas a avut unul. La fel și Kenneth Bianchi. Le e mai ușor așa. Răpirile și controlul victimelor sunt mai simplu de pus în faptă. Merg împreună la vânătoare, ca să-și asigure reușita. — Lupii vânează împreună, replică Moore. Poate așa făcea și Capra. Marquette luă telecomanda aparatului video, derulă caseta și apoi îl porni. Pe ecran, Catherine stătea cu ochii închiși și cu brațele moi. — Cine rostește vorbele astea, Catherine? o întrebă Polochek. Cine zice: „E rândul meu, Capra”? — Nu știu. Nu-i recunosc vocea. Marquette îngheță imaginea cu fața lui Catherine. Se uită la Moore. — Au trecut mai bine de doi ani de gând a fost atacată în Savannah. Dacă el era partenerul lui Capra, de ce a așteptat atât până să vină după ea? De ce se întâmplă abia acum? Moore dădu din cap. — Și eu m-am întrebat același lucru, și cred că am aflat răspunsul. Deschise dosarul pe care-l adusese special pentru întâlnire și luă un articol tăiat din Boston Globe. — Asta a apărut cu șaptesprezece zile înainte de uciderea Elenei Ortiz. E un articol despre femeile chirurg din Boston. O treime din el e consacrat lui Cordell. Succesului ei. Realizărilor ei. În plus, există și o fotografie color cu ea. Îi înmână hârtia lui Zucker. — Începe să devină interesant, mărturisi Zucker. Tu ce vezi când te uiți la fotografia asta, detective Moore? — O femeie atractivă. 177

— Și în afară de asta? Ce-ți transmit atitudinea, expresia ei? — Siguranță de sine. Făcu o pauză. Răceală. — Și eu tot asta vad. O femeie stăpână pe situație. O femeie imposibil de atins. Asta îmi inspiră brațele încrucișate, bărbia înălțată. Mult deasupra multor muritori de rând. — Ce vrei să spui cu asta? îl întrerupse Marquette. — Gândește-te la femeile care îl incită pe necunoscutul nostru! Cele rănite, pângărite prin viol. Femei care, simbolic vorbind, au fost distruse. Și iat-o aici pe Catherine Cordell, femeia care l-a omorât pe partenerul lui, Andrew Capra. Nu pare deloc rănită. Ba dimpotrivă, în fotografia asta arată ca o învingătoare. Cum crezi că s-a simțit când a văzut asta? Zucker se uită la Moore. — Supărat. — Nu doar supărat, detective. Trebuie să fi simțit o furie de-a dreptul incontrolabilă. După ce ea a plecat din Savannah, a urmat-o până în Boston, dar nu a avut cum să ajungă la ea, pentru că doamna doctor a avut grijă să se protejeze. Așa că își petrece timpul ucigând alte victime. Probabil că și-o închipuia pe Cordell traumatizată. O creatură subumană care abia aștepta să-i cadă pradă. Apoi, într-o zi, deschide ziarul și vede nu o victimă, ci o cățea învingătoare. Zucker îi înapoie articolul lui Moore. — Tipul nostru încearcă să o doboare din nou. Și tocmai de asta o terorizează. — Și care ar fi scopul lui? vru să afle Marquette. — Să o aducă la un nivel care să fie din nou accesibil pentru el. Întotdeauna atacă femei care se comportă ca niște victime. Femei care sunt atât de rănite și de umilite încât nu-l mai pot amenința în niciun fel. Și dacă, într-adevăr, Andrew Capra i-a fost partener, atunci mai are încă un motiv. Trebuie să se răzbune pe ea pentru că l-a distrus. Marquette grăi: — Și atunci până unde mergem cu teoria asta legată de partenerul secret? — Dacă Andrew Capra a avut un partener, interveni Moore, atunci trebuie să ne întoarcem la ce s-a întâmplat în Savannah. Aici nu am găsit nicio dovadă. Până acum am interogat aproape o mie de persoane, și nu am dat peste niciun posibil suspect. Cred că trebuie să stăm de vorbă cu oricine ar fi putut avea vreo legătură cu Andrew Capra. Să vedem dacă vreunul dintre numele alea nu apare cumva și aici în Boston. Frost vorbește deja la telefon cu detectivul Singer, șeful Poliției din Savannah. O să se ducă acolo să verifice dovezile. — De ce Frost? — De ce nu? Marquette se uită la Zucker. — Oare nu ne luptăm cu morile de vânt? 178

— Uneori și morile de vânt pot fi oprite. Marquette aprobă. — Bine. Să mergem atunci la Savannah. Moore se ridică să plece, dar se opri când îl auzi pe Marquette zicând: — Poți să mai rămâi un minut? Trebuie să vorbesc cu tine. Așteptară până când Zucker părăsi biroul, apoi Marquette închise ușa și-i spuse: — Nu vreau să se ducă detectivul Frost. — Pot să știu de ce? — Pentru că vreau să te duci tu la Savannah. — Frost e gata de plecare. S-a pregătit pentru asta. — Asta n-are nicio legătură cu Frost. E vorba despre tine. Trebuie să te distanțezi puțin de cazul ăsta. Moore amuți, înțelegând prea bine ce voia să spună. — Ai petrecut cam mult timp alături de Catherine Cordell, continuă Marquette. — Ea e cheia rezolvării investigației. — Ai petrecut prea multe seri în compania ei. Marți la miezul nopții erai la ea. „Rizzoli. Rizzoli știa asta.” — Iar sâmbătă ai rămas la ea toată noaptea. Ce anume se petrece? Moore nu răspunse nimic. Ce putea să mai spună: „Da, am depășit măsura. Dar nu m-am putut abține.” Marquette se așeză, părând profund dezamăgit. — Nu pot să cred că vorbesc cu tine despre asta. Dintre toți oamenii din lume, tocmai cu tine. Oftă. E timpul să te retragi. O să se ocupe altcineva de ea. — Dar ea are încredere în mine. — Doar asta e tot ce vă leagă, încrederea? Eu am auzit că e mult mai mult deatât. Nu e nevoie să-ți spun că nu procedezi corect. Amândoi am văzut asta întâmplându-se și altor polițiști. Nu merge niciodată. Nu va merge nici de data asta. Acum are nevoie de tine, iar tu se întâmplă să fii la îndemână. O să aveți o relație pasională vreo câteva săptămâni, o lună. Apoi, într-o bună zi, o să vă treziți amândoi, și, gata, s-a terminat. Numai că unul din voi o să fie rănit. Și amândurora o să vă pară rău că s-a ajuns aici. Marquette se opri, așteptând un răspuns. Dar Moore nu avea nimic de zis. — Dincolo de latura personală, legătura voastră o să complice investigația. Și e al dracului de stânjenitor pentru tot departamentul, îi făcu semn spre ușă. Du-te la Savannah. Și stai dracului departe de Cordell! — Trebuie să-i explic… — Nici măcar să n-o suni. O să avem grijă să primească mesajul. O să-l trimit pe Crowe în locul tău. — Nu pe Crowe, se răsti Moore. 179

— Atunci pe cine? — Frost, oftă Moore. Lasă-l pe Frost. — Bine, Frost. Acum fugi să prinzi avionul. O plecare din oraș e exact ce-ți trebuie pentru a te liniști. Probabil că acum ești supărat pe mine. Dar știi că nu-ți cer decât să faci ce trebuie. Moore știa și suferea când i se atrăgea atenția în privința comportamentului său. Era ca și cum s-ar fi uitat într-o oglindă și l-ar fi văzut pe Sfântul Thomas cel Decăzut, adus la pierzanie de propriile dorințe. Iar adevărul îl înfuria, pentru că nu putea face nimic. Nu putea să nege. Reuși să-și păstreze calmul până părăsi biroul lui Marquette, dar, când o văzu pe Rizzoli, nu se mai putu controla. — Felicitări, îi strigă. Ai reușit să te răzbuni. Te simți bine să mă vezi învins, nu? — Am reușit? — Tu i-ai spus lui Marquette. — Mda, ei bine, dacă i-am spus eu, atunci nu am fost prima care și-a trădat partenerul. Voise să-i plătească o poliță și-i ieșise din plin. Fără să mai adauge ceva, Moore se întoarse și plecă. Ieși din clădire și se opri, lăsându-se învăluit de briză, dezamăgit că nu avea so mai vadă pe Catherine în seara aceea. Cu toate astea, Marquette avea dreptate; așa trebuia să procedeze. Așa ar fi trebuit să facă de la bun început, să se distanțeze cu grijă unul de celălalt, să ignore orice dorință. Dar ea fusese vulnerabilă, iar el, destul de prostește, fusese atras de asta. După atâția ani în care mersese întotdeauna pe calea cea dreaptă, se trezise pe un teritoriu complet străin, într-o zonă guvernată nu de logică, ci de pasiune. Nu se simțea deloc bine în lumea asta nouă. Și habar nu avea cum ar fi putut ieși din ea. • Catherine stătea în mașină, făcându-și curaj să intre în One Schroeder Plaza. Toată după-amiaza, în timpul programărilor de la clinică, al consultațiilor sau al discuțiilor colegiale, se chinuise să spună glumele obișnuite, sa depășească problemele mărunte care se iveau în mod normal în munca ei de toate zilele. Dar zâmbetele-i erau false, sub masca binevoitoare ascunzându-se o disperare sfâșietoare. Moore nu-i răspundea la telefoane și nu înțelegea de ce. După o noapte petrecută împreună, apăruseră deja problemele. În cele din urmă coborî din mașină și intră în sediul poliției. Deși mai fusese o dată acolo pentru ședința cu doctorul Polochek, clădirea i se părea o fortăreață unde nu avea ce să caute. Impresia îi era întărită de ofițerul în uniformă care se uita la ea din spatele biroului de recepție. — Pot să vă ajut cu ceva? o întrebă pe un ton neutru. — Îl caut pe detectivul Thomas Moore de la Departamentul omucideri. — Așteptați să sun sus. Care este numele dumneavoastră, vă rog? 180

— Catherine Cordell. Bărbatul sună, iar ea așteptă în hol, simțindu-se copleșită de granitul lustruit, de toți bărbații aceia care treceau pe lângă ea în uniformă sau îmbrăcați în civil și care o priveau curioși. Asta era lumea lui Moore, în care ea se simțea ca o străină care intrase ilegal pe un teritoriu în care bărbații duri se uitau țintă la ea, iar armele străluceau în tocuri. Brusc își dădu seama că făcuse o greșeală venind aici și se repezi spre ieșire. Exact când ajunse la ușă, auzi o voce: — Doctore Cordell? Se întoarse și-l recunoscu pe bărbatul blond cu zâmbet blând și față plăcută care tocmai ieșea din lift. Era detectivul Frost. — Să mergem sus, o rugă. — Sunt aici să-l văd pe Moore. — Da, știu. Am venit să vă conduc sus. Îi făcu semn spre lift. Mergem? La etajul al doilea, o conduse spre Departamentul omucideri. În acea aripă nu ajunsese niciodată, și fu mirată să constate cât de mult semăna cu un birou de afaceri, cu echipament computerizat și birouri separate de paravane. Frost o conduse până la un scaun și o rugă să se așeze. Bărbatul avea ochi blânzi. Își dădea foarte bine seama că nu se simțea prea bine în acel loc străin, și încercă să o liniștească. — Doriți o ceașcă de cafea? — Nu, mulțumesc. — Să vă servesc cu altceva? Apă minerală? Un pahar cu apă plată? — Nu am nevoie de nimic, mulțumesc. Se așeză și el. — Despre ce vreți să vorbim, doamnă doctor? — Speram să mă întâlnesc cu detectivul Moore. Mi-am petrecut toată dimineața în operație, și mă gândeam că poate a încercat să mă caute… — De fapt… Frost se opri, vădit stânjenit. V-am lăsat un mesaj la birou în jurul prânzului. De acum încolo va trebui să mă sunați pe mine în legătură cu orice problemă. Nu pe detectivul Moore. — Da. Am primit mesajul. Vreau doar să știu… Încercă să se abțină să nu izbucnească în plâns. Vreau să știu de ce s-au schimbat lucrurile. — S-a întâmplat pentru că… vrem să eficientizăm investigația. — Ce înseamnă asta? — Vrem ca Moore să-și concentreze atenția asupra altor aspecte ale cazului. — Cine a hotărât asta? Frost părea din ce în ce mai stingherit. — Nu știu, doctore Cordell. — A fost Moore? Urmă încă o pauză. — Nu. 181

— Asta nu înseamnă că nu vrea să mă mai vadă. — Sunt sigur că nu așa stau lucrurile. Nu știa dacă îi spunea adevărul sau dacă încerca doar să o liniștească. Observă că alți doi detectivi se uitau în direcția ei și brusc roși de furie. Toată lumea era la curent? Le era milă de ea? Toată dimineața savurase amintirile din noaptea trecută. Așteptase ca Moore s-o sune, fusese nerăbdătoare să-i audă vocea și să știe că se gândea la ea. Dar n-o sunase. Iar la prânz fusese anunțată că pe viitor trebuia să discute cu el. Tot ce putea face era să-și țină capul sus și să încerce să-și păstreze stăpânirea de sine. Întrebă: — E vreun motiv pentru care nu pot vorbi cu Moore? — Mă tem că nu e în oraș. A plecat în după-amiaza asta. — Înțeleg. Își dădea seama chiar și fără să i se spună că mai mult de atât nu avea să-i mai dezvăluie. Nu-l întrebă nici unde plecase Moore, nici cum putea să dea de el. Se făcuse deja de râs venind aici, dar apelă din nou la mândrie. În ultimii doi ani, mândria fusese singura sursă de putere pe care o avusese. Asta o ajutase, zi după zi, să meargă mai departe: refuzul de a se comporta ca o victimă. Cei care se uitau la ea nu vedeau decât seriozitate profesională și detașare, iar asta pentru că doar asta îi lăsa ea să vadă. „Numai Moore m-a văzut așa cum sunt în realitate. Rănită și vulnerabilă. Și uite rezultatul. Asta e motivul pentru care nu-mi mai permit să fiu iarăși slabă.” Se ridică să plece, își îndreptă spatele și arboră o mină serioasă. Când se îndreptă spre ieșirea din birou, trecu pe lângă masa lui Moore, pe care o identifică datorită plăcuței cu numele lui. Încetini suficient cât să se uite la fotografia așezată acolo, a unei femei zâmbitoare cu părul strălucind în soare. Ieși, lăsând în urmă lumea lui Moore, întorcându-se la nefericirea universului ei.

182

• OPTSPREZECE • Moore crezuse că doar în Boston era o căldură de nesuportat; fusese complet luat prin surprindere de vremea din Savannah. În după-amiaza aceea, când ieși de la aeroport, avu senzația că intrase într-o saună și, în timp ce se îndrepta spre parcarea firmei de la care închiriase mașina, se simți ca și cum ar fi înaintat, abia mișcându-și picioarele, prin apă. Până când ajunse la hotel, avea cămașa leoarcă. Se dezbrăcă și se întinse pe pat să se odihnească câteva minute, dar sfârși prin a dormi toată după-amiaza. Era deja întuneric când se trezi tremurând de frig în camera prea rece din cauza aerului condiționat. Simți că îi plesnește capul de durere și se așeză pe marginea patului. Își luă o cămașa curată din valiză, se îmbrăcă și părăsi hotelul. Deși era noapte, aerul era dens ca un abur, dar conduse cu geamurile lăsate, respirând mirosurile jilave ale orașului. Chiar dacă nu fusese niciodată în Savannah, știa că acest loc avea un farmec aparte, auzise de casele lui vechi, de băncile lucrate din fier și de Miezul nopții în gradina binelui și răului. Dar nu era în căutare de locuri turistice. Mergea spre o adresă precisă din partea de nord a orașului. Era un cartier primitor de case mici, dar îngrijite, cu verande și curți împrejmuite cu garduri și copaci stufoși. Ajunse pe Ronda Street și parcă în fața casei. Înăuntru, luminile erau aprinse și văzu ecranul luminat al unui televizor. Se întrebă cine locuia acolo și dacă actualii proprietari cunoșteau istoria casei lor. Când stingeau noaptea luminile și se întindeau pe pat, se gândeau oare vreodată la ce se întâmplase în camera aceea? Când stăteau în întuneric, ascultau oare ecoul terorii care încă mai vibra în pereți? Prin dreptul ferestrei trecu o siluetă – a unei femei zvelte cu părul lung. Semăna foarte mult cu Catherine. Își imagină scena. Îl văzu pe tânăr pe verandă bătând la ușă. Ușa se deschise, lumina aurie revărsându-se în întuneric. Catherine era încadrată de lumină și-și invita înăuntru colegul de la spital, fără să știe ce grozăvii îi pregătise acesta. „Dar cea de-a doua voce, cel de-al doilea bărbat – el când intră în scenă?” Moore rămase pe loc mai mult timp, analizând casa, cercetând ferestrele și tufișurile. Coborî din mașină și o luă de-a lungul trotuarului, înconjurând casa. Tufișurile erau înalte, așa că nu putu să vadă ce se afla în curtea din spate. Pe veranda casei de peste drum se aprinse o lumină. Se întoarse și văzu o femeie corpolentă uitându-se pe geam la el. Ținea un telefon la ureche. 183

Se întoarse la mașină și plecă de-acolo. Mai avea încă un loc pe care ar fi vrut să-l vadă. Se afla lângă Colegiul de Stat, la câteva zeci de kilometri spre sud. Se întrebă de câte ori trebuie să fi mers Catherine pe drumul acela, dacă pizzeria mică de pe stânga sau curățătoria de pe dreapta erau locuri pe care le frecventase și ea. Oriunde se uita, îi vedea fața, iar asta îl deranja. Însemna ca își lăsase emoțiile să-i întunece judecata, iar asta nu avea să aducă niciun bine nimănui. Ajunse la strada pe care o căuta. Se opri acolo unde ar fi trebuit să găsească adresa. Nu văzu decât un loc viran năpădit de buruieni. Se așteptase să găsească o clădire deținută de doamna Stella Poole, o văduvă în vârstă de cincizeci și opt de ani. În urmă cu trei ani, doamna Poole închiriase apartamentul de sus unui chirurg intern pe nume Andrew Capra, un tânăr tăcut care își plătea întotdeauna chiria la timp. Coborî din mașină și păși pe trotuarul pe care cu siguranță mersese și Andrew Capra. Se uită în dreapta și-n stânga străzii. Era la distanță de numai câteva blocuri de Colegiul de Stat, și presupuse că multe dintre casele de pe strada aceea erau închiriate de studenți – chiriași pe termen scurt care nu cunoșteau probabil povestea vecinului lor infam. Aerul dens fu brăzdat de o adiere de vânt încărcată cu miasme. Era izul jilav al decăderii. Privi un copac din curtea vechii case a lui Andrew Capra și văzu un bulgăre de tilandsia atârnând de o creangă. Se cutremură, gândindu-se: „Ciudat fruct”. Asta îi aminti de o zi bizară de Haloween când un vecin, dorind să sperie colindătorii, legase o sfoară de gâtul unei sperietori de ciori pe care apoi o atârnase de un copac. Tatăl lui Moore pălise când o văzuse. Se dusese valvârtej la vecin și, ignorând protestele acestuia, dăduse jos sperietoarea. Acum, Moore simți același impuls, de a se cățăra în copac și de a da jos ghemotocul ăla care se legăna în vânt. În schimb, se urcă înapoi în mașină și conduse până la hotel. • Detectivul Mark Singer așeză o cutie de carton pe masă și-și scutură mâinile de praf. — Ăsta e ultimul. Ne-a luat tot weekendul să le dăm de urmă, da’ iată-le! Moore se uită la cele douăsprezece cutii cu dovezi aliniate pe masă și zise: — Ar trebui să-mi aduc un sac de dormit și să mă mut aici. Singer râse. — Nu e o idee rea dacă vrei să iei la mână toate hârtiile din cutiile astea. Nimic nu iese de-aici, da? Fotocopiatorul e pe hol; trec doar numele și agenția. Baia e acolo. Mai tot timpul, o să găsești în secție gogoși și cafea. Dacă iei gogoși, băieții o să fie fericiți să le lași și lor câțiva dolari în borcan. Deși spusese asta cu zâmbetul pe buze, Moore înțelese mesajul din spatele vorbelor tărăgănate și al accentului sudist: „Aici avem regulile noastre, pe care chiar și voi, ăștia din Boston, trebuie să le respectați”. 184

Catherine nu-l plăcuse pe Singer, iar Moore înțelegea de ce. Era mai tânăr decât se așteptase, avea mai puțin de patruzeci de ani și niște mușchi supradezvoltați. Era cu siguranță genul de om care nu accepta cu ușurință să fie criticat. Într-o haită nu putea să fie decât un singur conducător, iar, pentru moment, Moore avea să-l lase pe Singer să dicteze regulile. — Cutiile astea patru de aici conțin dosarele cu fișele de investigație. Poate vrei să începi cu ele. Indexurile sunt în cutia asta, dosarele cu măsurile luate – în asta de-aici. Se deplasa de-a lungul mesei, lovind cutiile, în timp ce vorbea. Iar aici sunt dosarele despre cazul Dorei Ciccone din Atlanta. Doar copiile. — Originalele sunt la Poliția din Atlanta? Singer aprobă. — Prima victimă, singura pe care a omorât-o acolo. — Dacă sunt numai niște copii, pot să iau cu mine cutia asta? Să mă uit pe documente la hotel? — Atâta timp cât le aduci înapoi. Singer oftă, uitându-se la cutii. Știi, nu prea îmi imaginez ce crezi c-ai să găsești. Niciodată nu am avut un caz mai clar. De fiecare dată, am descoperit ADN-ul lui Capra. Am analizat fibrele găsite. Am stabilit momentul exact al crimelor. Capra locuiește în Atlanta, Dora Ciccone a fost ucisă în Atlanta. Se mută el în Savannah, începe seria de crime aici. A fost întotdeauna la locul potrivit, la momentul potrivit. — Nu m-am îndoit nicio clipă că Andrew Capra a fost autorul. — Atunci de ce mai răscolești toate astea? Sunt vechi de trei, patru ani. Moore sesiză tonul defensiv din vocea lui Singer și știu că soluția cea mai bună era diplomația. Dacă Singer ar fi prins de veste că făcuse greșeli în dosarul Capra, că un detaliu foarte important cum era faptul că Andrew Capra avusese un partener îi scăpase, nu ar mai fi cooperat deloc. Moore alese să-i dea un răspuns care să nu-l facă să se simtă atacat, îi zise: — Avem un caz care pare a-l imita pe ăsta. Necunoscutul nostru din Boston pare să fie un admirator al lui Capra. Reproduce crimele în cele mai mici detalii. — De unde știe toate amănuntele? — E posibil să fi corespondat cu Andrew. Singer se liniști. Ba chiar râse. — Un club de violatori obsedați, nu? Drăguț. — Dacă necunoscutul nostru cunoaște toate detaliile legate de crimele lui Capra, atunci și eu trebuie să le știu. Singer îi făcu semn spre masă. — Atunci dă-i drumu’! După ce plecă Singer, Moore se uită la etichetele de pe cutii. O deschise pe cea marcată „IC#1”. Departamentul de investigații și control din Savannah. Înăuntru erau trei dosare burdușite. Și asta doar într-o cutie. Primul dosar conținea rapoartele legate de desfășurarea faptelor în cele trei atacuri din 185

Savannah, depozițiile martorilor și mandatele. În cel de-al doilea erau fișele suspecților, evidența infractorilor și rapoartele de laborator. Analiza materialului din prima cutie avea să-i ocupe toată ziua. Și îl așteptau alte unsprezece cutii. Mai întâi citi raportul final al lui Singer. Fu încă o dată mirat de cât de clare erau dovezile împotriva lui Andrew Capra. În dosar se vorbea despre cinci atacuri în total, patru dintre ele mortale. Prima victimă ucisă în Atlanta fusese Dora Ciccone. Un an mai târziu, începuseră și crimele din Savannah. Fuseseră trei femei într-un an: Lisa Fox, Ruth Voorhees și Jennifer Torregrossa. Crimele încetaseră după ce Capra fusese împușcat mortal în dormitorul lui Catherine Cordell. În fiecare caz, în vaginul victimelor fusese găsită spermă, iar ADN-ul se potrivea cu al lui Capra. Firele de păr găsite la locul crimelor îi aparțineau tot lui. Prima victimă, Ciccone, fusese ucisă în Atlanta în anul în care Capra devenise absolvent de medicină la Universitatea Emory din localitate. Crimele continuaseră și când se mutase în Savannah. Fiecare urmă corespundea unui tipar bine definit, indestructibil. Dar Moore își dădu seama că citea doar un raport care aduna laolaltă toate elementele în favoarea concluziei lui Singer. Detaliile care nu se potriveau ar fi putut fi omise. Moore spera să descopere în cutiile astea tocmai acele incongruențe mărunte, dar importante. „Pe undeva pe aici, se gândi el, Chirurgul trebuie să fi lăsat vreo urmă.” Deschise primul dosar și începu să citească. Când, peste trei ore, se ridică în cele din urmă de pe scaun să-și mai dezmorțească oasele, era deja ora prânzului, iar muntele de dosare din fața lui părea neatins. Nu reușise să dea de urma Chirurgului. Înconjură masa cu ochii la etichetele de pe cutiile pe care nu apucase încă să le deschidă și se opri asupra uneia pe care scria: „#12 Fox/Torregrossa/Voorhees/Cordell. Articole din presă/Casete video/Diverse”. Deschise cutia și, deasupra unui teanc mare de dosare, găsi șase casete video. Scoase caseta pe care era lipită o etichetă pe care scria: „Locuința lui Capra”. Era datată 16 iunie. O zi după ce o atacase pe Catherine. Îl găsi pe Singer în biroul lui mâncând un sendviș. O delicatesă cu o bucată mare de friptură de vită. Biroul îi spunea multe despre Singer. Interiorul era ordonat, teancurile de hârtii fiind perfect aliniate. Un polițist care ținea atât de mult la detalii era probabil o persoană dificilă, cu care se lucra greu. — Aveți vreun aparat video pe care l-aș putea folosi? vru să știe Moore. — Îl ținem încuiat. Moore așteptă, fiind atât de evident ce voia, încât nu se mai deranjă să spună cu voce tare. Oftând melodramatic, Singer căută cheia în birou și se ridică. — Bănuiesc că îl vrei chiar acum, nu? 186

Singer luă din depozit căruciorul cu televizorul și aparatul video și îl împinse până în camera unde lucrase Moore. Conectă aparatele, apăsă butoanele de pornire și mârâi încântat când le văzu pornind. — Mulțumesc, zise Moore. Probabil o să am nevoie de aparatură vreo câteva zile. — Ai avut vreo revelație până acum? Nota de sarcasm din vocea lui era evidentă. — Abia acum încep. — Văd că ai dat peste caseta cu Andrew Capra. Singer clătină din cap. Doamne, câte chestii ciudate am găsit în casa aia! — Am trecut aseară pe acolo. Un loc viran, atâta tot. — Clădirea a ars până la temelii acu’ un an. După incidentul cu Capra, proprietara n-a mai putut închiria apartamentul de sus. Așa că a început să facă bani oferind un tur al locului. Poate n-o să-ți vină să crezi, dar a avut o mulțime de vizitatori. Niște ciudați, din tagma admiratorilor de Anne Rice, care au venit să venereze vizuina monstrului, în fine, proprietara era și ea destul de ciudată. — Va trebui să discut cu ea. — Doar dacă poți vorbi cu morții. — A murit în incendiu? — Carbonizată, râse Singer. Tutunul dăunează grav sănătății. În cazul ei a fost categoric valabil. Moore așteptă să plece Singer. Apoi introduse caseta cu „Locuința lui Capra” în aparatul video. Primele imagini erau filmate ziua, afară, în fața casei unde locuise Capra. Moore recunoscu copacul din fața curții cu tilandsia. Casa era lipsită de orice farmec, o clădire cu două etaje care ar fi avut nevoie de o văruială. Cameramanul anunță data, ora și locul unde se filma. Se legitimase ca fiind ofițerul Spiro Pataki din Savannah. Judecând după intensitatea luminii, Moore presupuse că imaginile fuseseră filmate dimineața. Imaginea se rotea panoramic, pentru a înfățișa strada, arătând un alergător care întorsese o fața curioasă spre aparat. Traficul era intens (la o oră de vârf a dimineții?), iar pe trotuar stăteau câțiva vecini care se holbau la cameraman. În imagine apărură casa și ușa din față, cu un mâner care înfățișa un vultur. După ce intră, detectivul Pataki făcu un tur rapid al primului etaj, acolo unde locuia proprietara. Moore văzu covoarele decolorate, mobila închisă la culoare și o scrumieră plină ochi cu mucuri de țigară. Viciul fatal al unei femei care avea să ardă de vie. Cameramanul urcă pe niște scări înguste, apoi trecu de o ușă prevăzută cu o încuietoare solidă și pătrunse în apartamentul lui Andrew Capra. Moore simți că se sufocă doar urmărind imaginile. Cel de-al doilea etaj fusese împărțit în mai multe camere mici, iar cine se ocupase de „renovare” avusese mult de lucru cu tâmplăria. Toți pereții erau căptușiți cu foi de placaj închis la 187

culoare. Pataki trecu printr-un hol atât de strâmt, încât părea să se transforme într-un tunel. — Dormitorul e în stânga, se auzi vocea lui Pataki, care muta aparatul pentru a filma patul dublu, impecabil făcut, o noptieră și o măsuță de toaletă. O mobilă care să încapă în peștera aia mică și întunecată. — Mergem în spate, rosti Pataki în vreme ce camera de filmat trecu încă o dată prin tunel. Intră într-o cameră mai mare, unde erau alți oameni cu fețe încruntate. Moore îl recunoscu pe Singer lângă ușa unei debarale. Aici se petrecuseră lucrurile interesante. Pataki focaliză pe Singer. — Ușa asta a fost încuiată cu lacătul, zise Singer arătând spre lacătul spart. A trebuit să desfacem balamalele. Înăuntru am găsit asta. Deschise ușa și aprinse lumina. Ecranul se încețoșă pentru o clipă, după care cameramanul focaliză brusc, imaginea revenind cu o claritate înspăimântătoare. Era o fotografie alb-negru a unei femei, cu ochii larg deschiși și lipsiți de viață, cu gâtul tăiat atât de adânc, încât cartilajul traheic era larg deschis. — Cred că este Dora Ciccone, declară Singer. Bine, acum uită-te la asta! Camera video se mișcă spre dreapta. O altă fotografie a unei alte femei. — Par a fi fotografiile post-mortem ale celor patru victime. Cred că avem în față imaginea cadavrelor Dorei Ciccone, Lisei Fox, al lui Ruth Voorhees și al lui Jennifer Torregrossa. Era propria galerie foto a lui Andrew Capra. Un refugiu unde retrăia plăcerea măcelurilor. Moore găsi însă și mai tulburător locul gol de pe pereți și cutia de piuneze de pe raft. Spațiu suficient pentru mai multe fotografii. Camera ieși clătinându-se din debara și intră din nou în camera cea mare. Încet, Pataki făcu înconjurul camerei și filmă o canapea, un televizor, un birou și un telefon. Rafturile bibliotecii erau pline de cărți medicale. Aparatul de filmat continuă să facă periplul încăperii până când ajunse în dreptul bucătăriei. Se concentră asupra frigiderului. Moore se apropie, gâtul uscându-i-se brusc. Știa deja ce conținea frigiderul, dar, cu toate astea, simți cum pulsul i se accelerează, iar stomacul i se întoarse pe dos de groază când îl văzu pe Singer îndreptându-se într-acolo. — Uite ce am găsit înăuntru, zise deschizând ușa.

188

• NOUĂSPREZECE • Se plimbă în jurul blocului, dar de data asta abia dacă băgă de seamă căldura. Imaginile video îi înghețaseră sângele în vine. Se simți mai bine părăsind sala de ședințe, pe care o asociase cu groaza. Însuși orașul, cu aerul umed și cu lumina lui verzuie, îl împiedica să se simtă în largul lui. Bostonul era plin de margini ascuțite și de zgomote deranjante, pe care le găseai în fiecare clădire, în fiecare căutătură mânioasă, în fiecare privire dură. În Boston știai că trăiești și numai pentru că ajungeai să te enervezi. Aici nimic nu părea simplu și clar. Ca prin ceață, vedea Savannah, orașul în care oamenii zâmbesc politicos și vorbesc molcom, și se întreba ce anume se ascundea dincolo de asta. Când se întoarse la unitate, îl găsi pe Singer în fața laptopului. — Stai puțin, rosti Singer, dând clic pe programul de autocorecție. Doamne ferește să existe vreo greșeală gramaticală în rapoartele lui. Mulțumit, se uită la Moore. — Da? — Ai dat vreodată peste agenda cu adrese a lui Capra? — Ce agendă? — Majoritatea oamenilor au o agendă cu adrese pe care o țin lângă telefon. Nu am văzut așa ceva în imaginile filmate în apartamentul lui și nici pe lista ta. — Vorbești despre chestii de acum doi ani. Dacă nu e pe lista noastră, atunci nu avea. — Sau a fost luată din apartament înainte să ajungeți voi acolo. — Ce cauți tu de fapt? Credeam că ai venit să analizezi modul în care acționa Capra, nu să rezolvi iarăși cazul. — Mă interesează prietenii lui Capra. Oricine îl cunoștea bine. — La dracu’, nu-l cunoștea nimeni. I-am interogat pe toți doctorii și toate asistentele cu care lucra. Pe proprietară și pe vecini. Am mers chiar și până în Atlanta să vorbesc cu o mătușă, singura lui rudă în viață. — Da, am citit interogatoriile. Singer pufni: — Atunci știi că a reușit să-i prostească pe toți. De la toți am auzit aceleași comentarii: „Un doctor milos! Un tânăr foarte politicos!” — Habar nu aveau cine era Capra în realitate. Singer se întoarse la laptop. — La dracu’, nimeni nu știe niciodată care sunt monștrii. • 189

Ajunsese la ultima casetă. Intenționat o lăsase la urmă de tot, pentru că nu se simțise în stare să privească imaginile. Pe celelalte reușise să le urmărească detașat, luând notițe pe măsură ce analiza camerele Lisei Fox, a lui Jennifer Torregrossa și a lui Ruth Voorhees. Văzuse iar și iar petele de sânge, nodurile firelor de nailon din jurul încheieturilor victimelor. Dar nu se concentrase asupra victimelor, ci asupra spiritului răului care trecuse prin camerele lor. Scoase caseta cu imaginile filmate acasă la Voorhees și o așeză pe masă. În silă, luă și cea din urmă casetă. Pe etichetă era trecută data, numărul cazului și următoarele cuvinte: „Locuința lui Catherine Cordell”. Se gândi să o lase pe mai târziu sau să aștepte până a doua zi dimineață, când avea să revină cu forțe proaspete. Era ora nouă, iar el stătuse toată ziua în acea cameră. Ținu caseta în mână, gândindu-se ce să facă. Trecură câteva clipe bune până să-și dea seama că Singer stătea în ușă, privindu-l. — Doamne! Tot aici ești, exclamă Singer. — Trebuie să analizez multe lucruri. — Ai văzut toate casetele? — Toate, cu excepția ăsteia. Singer se uită la etichetă. — Cordell! — Da. — Haide; dă-i drumul! Poate am să pot să-ți mai dau câteva detalii în plus. Moore introduse caseta în video și apăsă butonul de pornire. Se uitau la imaginile din fața casei lui Catherine Cordell. Era noapte. Veranda era luminată, iar becurile din toată casa erau aprinse. În același timp, îl auzi pe cel care filma anunțând data și ora – 2 a.m. – și spunându-și numele. Era din nou Spiro Pataki, care părea să fie cameramanul preferat al secției. Pe fundal, Moore auzi o mulțime de zgomote – voci, sunetul pierdut al unei sirene. Pataki luă, ca de obicei, o imagine de ansamblu, iar Moore putu să vadă o grămadă de vecini agitați holbându-se peste banda care delimita locul, cu fețele luminate de girofarurile câtorva mașini de poliție parcate pe stradă. Asta îl surprinse, având în vedere ora târzie. Probabil că hărmălaia trezise toți vecinii. Pataki se întoarse din nou spre casă și se apropie de ușa din față. — Împușcăturile, grăi Singer. Asta ni s-a raportat la început. Femeia de peste drum a auzit prima împușcătură, și după o lungă pauză, pe a doua. Ea a sunat la poliție. Primul polițist a ajuns acolo în șapte minute. Ambulanța a fost chemată două minute mai târziu. Moore își aminti de femeia de peste drum, care îl privise fix din spatele ferestrei. — Am citit declarația vecinei, zise Moore. Nu a văzut pe nimeni ieșind pe ușa din față a casei. 190

— Așa e. Ea a auzit doar cele două împușcături. După prima, s-a sculat din pat și s-a uitat pe fereastră. Apoi, cam la cinci minute, a auzit și a doua împușcătură. „Cinci minute”, se gândi Moore. Cine a ținut socoteala? Pataki intrase pe ușa din față, iar acum era înăuntru. Moore zări un dulap cu ușa deschisă, lăsând la vedere câteva haine pe umerașe, o umbrelă și un aspirator. Imaginea se schimbă, cameramanul rotindu-se pentru a filma încăperea. Pe măsuța de cafea de lângă canapea erau două pahare, unul din ele conținând încă un lichid care părea a fi bere. — Cordell l-a invitat înăuntru, spuse Singer. Au băut câteva pahare. Ea s-a dus la baie, s-a întors și și-a terminat berea. Într-o oră, Rohypnol-ul și-a făcut efectul. Canapeaua de culoarea piersicii avea un model floral imprimat în țesătură. Nu crezuse că imprimeurile florale sunt pe gustul lui Catherine, dar iată dovada. Flori pe draperii și pe fețele pernelor. Multă culoare. În Savannah, trăise înconjurată de culoare. Și-o închipui stând pe canapeaua aia împreună cu Andrew Capra, ascultând înțelegătoare grijile lui legate de munca, timp în care Rohypnol-ul îi trecea din stomac în sânge. Moleculele drogului urcau spre creier, iar vocea lui Capra începea să se estompeze. Trecură în bucătărie, camera video captând pe rând imaginea fiecărei încăperi a casei, așa cum era la două noaptea în sâmbăta aceea. În chiuveta din bucătărie era un pahar cu apă. Brusc, Moore se aplecă în față. — Paharul ăla – ați luat analiza ADN-ului salivei? — De ce-am fi făcut-o? — Nu știți cine a băut din el? — Când a ajuns polițistul acolo, în casă nu erau decât două persoane. Capra și Cordell. — Pe măsuța de cafea erau două pahare. Cine a băut din acest al treilea pahar? — La dracu’, ar fi putut să fie acolo toată ziua. Nu avea nicio legătură cu situația noastră. Cameramanul termină cu bucătăria și se îndrepta spre hol. Moore luă telecomanda și derulă înapoi până la momentul în care era filmată bucătăria. — Ce e? întrebă Singer. Moore nu-i răspunse. Se duse mai aproape, privind încă o dată imaginea de pe ecran. Frigiderul presărat cu magneți colorați în formă de fructe. Cutiile cu făină și zahăr de pe masă. Chiuveta cu un singur pahar cu apă. Apoi cameramanul ieși pe ușă în hol. Moore derulă din nou. 191

— La ce te uiți? insistă Singer. Imaginea arăta din nou paharul cu apă. Cameramanul își urmă drumul spre hol. Moore apăsă butonul pentru pauză. — La asta, zise. La ușa bucătăriei. Unde duce asta? — A… spre curtea din spate. Se deschide spre pajiște. — Și ce e în spatele curții? — Curtea vecină. Un alt rând de case. — Ai vorbit cu proprietarul curții vecine? A auzit împușcăturile? — Ce mai contează? Moore se ridică și se duse spre monitor. — Ușa bucătăriei, rosti lovind cu degetul în monitor. Aici e un lanț. Nu e pus. Singer făcu o pauză. — Dar ușa e încuiată. Uită-te la poziția încuietorii. — Corect. E un buton dintr-ăla pe care îl tragi înainte să ieși, încuind ușa în urma ta. — Și ce vrei să spui cu asta? — De ce ar fi tras butonul ăla fără să pună și lanțul? Oamenii care încuie pe timpul nopții fac totul până la capăt. Apasă butonul și pun și lanțul. Ea nu a făcut al doilea pas. — Poate a uitat. — Fuseseră trei femei ucise în Savannah. Era destul de îngrijorată încât să țină un pistol sub pat. Nu cred că a uitat. Îl privi fix pe Singer. Poate a ieșit cineva pe ușa de la bucătărie. — Nu au fost decât două persoane în casă. Cordell și Capra. Moore se gândi bine la ce urma să zică. Dacă avea mai multe de câștigat sau de pierdut spunând adevărul. Dar Singer începuse să înțeleagă unde bătea. — Vrei să spui că Andrew Capra a avut un partener. — Da. — E o concluzie a naibii de importantă ca să o poți deduce doar uitându-te la un lanț care nu a fost pus. Moore trase aer în piept. — E mai mult de-atât. În noaptea în care Catherine Cordell a fost atacată, a mai auzit o voce în casă. Era un bărbat care vorbea cu Capra. — Mie nu mi-a zis asta niciodată. — Și-a amintit de ea în urma unei ședințe de hipnoză. Singer izbucni în râs. — Ai adus și un clarvăzător să susțină ipoteza asta? Pentru că atunci chiar aș fi convins. — Așa se explică de ce Chirurgul cunoaște atât de bine modul în care acționa Capra. Cei doi bărbați au fost parteneri. Iar Chirurgul duce mai departe 192

moștenirea, până acolo încât a ajuns să hăituiască singura victimă care a supraviețuit. — Lumea e plină de femei. De ce ales-o tocmai pe ea? — O afacere neîncheiată. — Da, ei bine, eu am o teorie mai bună! Singer se ridică de pe scaun. — Cordell a uitat să pună lanțul la ușa de la bucătărie. Băiatul tău din Boston copiază ce a citit în ziare. Iar hipnotizatorul vostru a scos la iveală o amintire falsă. Se îndreptă spre ușă, dând din cap. Înainte de despărțire, îi aruncă o replică sarcastică: să mă anunți și pe mine când o să-l găsești pe adevăratul criminal. Moore nu se lăsă intimidat de schimbul ăsta de replici. Știa că Singer nu făcea decât să-și apere propria muncă, și nu-l putea învinovăți pentru că era neîncrezător. El însuși începuse să-și pună întrebări în legătură cu propriile instincte. Venise în Savannah ca să confirme sau să infirme teoria cu partenerul, dar până în acel moment nu avea nimic care să o susțină. Își concentră atenția asupra ecranului televizorului și apăsă butonul de pornire a aparatului video. Cameramanul ieși din bucătărie și înaintă pe hol. Se opri puțin la baie – prosoape roz, o perdea de baie cu pești multicolori. Lui Moore îi transpiraseră mâinile. Îi era groază gândindu-se la ce avea să urmeze, dar nu-și putea dezlipi ochii de pe ecran. Pataki ieși din baie și continuă să meargă pe hol, trecând pe lângă pereții pictați cu bujori roz. Pe podeaua din lemn, urmele însângerate de pantofi fuseseră întinse de polițiștii ajunși la locul crimei și mai târziu de paramedicii agitați. Rezultatul era un desen roșu abstract și complicat. În față apăru o ușă. Priveliștea făcu aparatul de filmat să tremure în mâna nesigură a lui Pataki. Intră în dormitor. Moore simți cum i se strânge stomacul, dar nu pentru că scena ar fi fost mai șocantă decât altele. Nu, groaza era viscerală, pentru că o cunoștea și ținea foarte mult la femeia care suferise acolo. Analizase fotografiile acelei încăperi, dar nu i se păruseră atât de tulburătoare ca imaginile de pe casetă. Deși Catherine nu apărea în cadru – ajunsese probabil la spital –, dovezile chinului ei îl impresionau teribil. Văzu, încă prins de cei patru stâlpi ai patului, firul de nailon cu care îi fuseseră legate încheieturile mâinilor și gleznele. Se uită la instrumentele chirurgicale – un scalpel și retractoare – lăsate pe noptieră. Văzu toate astea, iar impactul fu atât de puternic, încât se lăsă brusc pe spate ca și cum ar fi primit un pumn. Când, în cele din urmă, imaginea se fixă pe cadavrul lui Andrew Capra care zăcea pe podea, aproape că nu mai simți niciun fel de emoție; era deja amețit de ceea ce văzuse cu câteva secunde înainte. Rana abdominală a lui Capra sângerase mult, iar sub el se formase o baltă mare. Cel de-al doilea glonț, din ochi, îi 193

provocase o rană mortală. Își aminti de cele cinci minute dintre cele două împușcături. Ceea ce văzu îi întări ipoteza. Judecând după sângele din jur, Capra se prăbușise și sângerase cam cinci minute. Caseta se termină. Rămase cu ochii la ecranul negru; își reveni într-un târziu și opri aparatul. Se simțea prea secătuit pentru a se ridica din scaun. În cele din urmă se dezlipi de scaun, însă numai pentru a scăpa de acolo. Luă cutia care conținea fotocopiile investigației din Atlanta. Din moment ce nu erau originalele, ci doar copii ale dosarelor din Atlanta, le putea citi și în altă parte. Ajuns la hotel, făcu duș și mâncă un hamburger și cartofi prăjiți. Se uită o oră la televizor pentru a se mai relaxa. Dar, în timp ce apăsa butoanele telecomenzii, nu se gândise decât să o sune pe Catherine. Ultima casetă de la locul crimei îl făcuse să-și amintească de monstrul care o hăituia, și din cauza asta nu-și găsea liniștea. De două ori luă telefonul, dar de fiecare dată îl puse la loc. Îl mai luă încă o dată, iar de data asta degetele se mișcară singure, tastând numărul pe care-l cunoștea atât de bine. Sună de două ori, apoi intră robotul lui Catherine. Închise fără să lase niciun mesaj. Rămase cu ochii țintă la telefon, rușinat de cât de ușor cedase. Își promisese că avea să se țină tare, fusese de acord cu cererea lui Marquette de a sta departe de Catherine pe tot parcursul investigațiilor. „Când toate astea se vor termina, voi reuși să îndrept cumva lucrurile dintre noi.” Se uită la teancul de documente de pe birou. Era miezul nopții, iar el nici măcar nu pusese mâna pe ele. Oftă și deschise primul dosar din cutia pe care scria „Atlanta”. Nu prea îi venea să citească despre cazul Dorei Ciccone, prima victimă a lui Andrew Capra. Cunoștea cazul în linii mari; fusese rezumat în raportul final al lui Singer. Dar Moore nu citise rapoartele neprelucrate din Atlanta, iar acum se întorcea în timp, să cerceteze faptele mai vechi ale lui Capra. Acolo începuse totul. În Atlanta. Citi raportul inițial al cazului, apoi trecu la dosarele cu interogatorii. Citi mărturiile vecinilor lui Ciccone, ale barmanului din localul unde fusese văzută ultima oară în viață și ale prietenei care-i descoperise cadavrul. Era atașată și o listă cu numele suspecților și cu fotografiile lor; Capra nu se afla printre ei. Dora Ciccone era o absolventă de douăzeci și doi de ani a Universității din Emory. În noaptea morții, fusese văzută în jurul orei douăsprezece bând o mărgărită în barul La Cantina. Patruzeci de ore mai târziu, acasă, cadavrul ei fusese descoperit, gol și legat de pat cu un fir de nailon. Avea uterul scos și gâtul tăiat. Găsi raportul poliției. Era doar o schiță cu un scris aproape ilizibil, ca și cum detectivul din Atlanta ar fi făcut asta doar de frica vreunui control intern. 194

Aproape că putea mirosi eșecul în aceste pagini, îl putea citi în scrisul înclinat și depresiv al detectivului. El însuși cunoscuse sentimentul apăsător care ți se naște în suflet pe măsură ce trec douăzeci și patru de ore, apoi o săptămână, o lună, fără să ai măcar o pistă tangibilă. Exact asta avea și polițistul din Atlanta – nimic. Criminalul Dorei Ciccone nu fusese găsit. Deschise raportul autopsiei. Modul în care fusese măcelărită Dora Ciccone nu trăda nici rapiditatea și nici îndemânarea cu care avea să opereze la următoarele crime. Zimții tăieturii arătau că nu fusese încrezător că putea face o singură incizie curată în partea de jos a abdomenului. În schimb, ezitase, iar cuțitul îi tremurase, zdrențuind pielea. Odată ce trecuse de piele, totul degenerase într-o ciopârțeală de amator, lama atingând vezica și intestinele pe măsură ce scobise după premiu. La prima victimă nu folosise catgutul pentru a lega arterele. Sângerarea fusese abundentă, așa că probabil operase fără să vadă, punctele de reper dispărând în balta roșie fără fund. Doar lovitura de grație fusese dată cu mai multă pricepere. Făcuse o singură incizie, de la stânga la dreapta, ca și cum, potolindu-și foamea și domolindu-și exaltarea, devenise în sfârșit stăpân pe situație și-și putuse termina treaba cu eficiență maximă. Moore dădu deoparte raportul autopsiei și se uită la ce mai rămăsese din cina lui așezată pe o tavă lângă el. Brusc i se făcu greață și scoase tava afară, lăsând-o pe hol. Apoi se întoarse la birou și deschise următorul dosar care conținea rezultatele de laborator. Prima foaie avea analiza microscopică: „Probele colectate din vaginul victimei au dezvăluit existența spermei”. Era sigur că analiza ADN a spermei trimisese mai târziu la Capra. Înainte s-o omoare pe Dora Ciccone, o violase. Moore trecu la următoarea pagină și găsi alte rapoarte cu dovezi legate de firele de păr și de fibrele descoperite pe cadavru. Zona pubiană a victimei fusese pieptănată pentru a se analiza firele de păr. Printre probe fusese găsit și un fir brun-roșcat care se potrivea cu părul lui Capra. Frunzări următoarele pagini cu rapoartele analizelor părului găsit la locul crimei. Majoritatea mostrelor de păr pubian sau din cap aparțineau victimei. Pe pat, fusese găsit și un fir scurt de păr blond, dar mai târziu, după analiza structurii medulare complexe, se descoperise că nu era de om. O notă scrisă de mână spunea: „Mama victimei deține un Golden Retriever. Fire asemănătoare au fost găsite pe scaunul din spate al mașinii victimei”. Ajunse la ultima pagină cu rapoartele în care apăreau rezultatele analizelor părului și al fibrelor și se opri. Dăduse peste analiza unui alt fir de păr, de data asta de om, dar neidentificat. Fusese găsit pe pernă. Într-o casă se pot găsi mai multe tipuri de fire de păr. Oamenii pierd zeci de fire de păr în fiecare zi și, în 195

funcție de cât de pretențios ești și de cât de des dai cu aspiratorul, păturile, covoarele și canapelele acumulează o cantitate microscopică de fire de păr de la fiecare vizitator care a petrecut ceva timp în casa ta. Firul de păr găsit pe pernă ar fi putut fi al unui iubit, al unui musafir sau al unei rude. Nu era al lui Andrew Capra. Un singur fir de păr, brun-deschis, A0, (cârlionțat), lungime 5 cm. Faza telogen. Se observă trichorrhexis invaginata. Origine neidentificată. Trichorrhexis invaginata. Păr de bambus. Chirurgul fusese acolo. Se lăsă pe spate uimit. Ceva mai devreme în acea zi citise rapoartele poliției din Savannah despre cazurile Fox, Voorhees, Torregrossa și Cordell. La niciunul dintre locurile crimei nu fusese găsit vreun fir cu Trichorrhexis invaginata. Dar partenerul lui Capra fusese acolo tot timpul. Rămăsese invizibil, nu lăsase în urmă nici spermă, nici ADN. Singura dovadă era acest fir de păr și amintirea vocii lui îngropată adânc în mintea lui Catherine. „Parteneriatul lor a început încă de la prima crimă. În Atlanta.”

196

• DOUĂZECI • Peter Falco era cu mâinile în sânge până la coate. Ridică privirea și o văzu pe Catherine intrând pe ușa sălii de operație. Toată tensiunea dintre ei și disconfortul pe care ea îl simțea în prezența lui fuseseră brusc date la o parte. Își luaseră în primire rolurile de profesioniști care lucrează împreună pe câmpul de bătălie. — Mai vine unul! zise Peter. În total sunt patru. Deocamdată încearcă să-l scoată din mașină. Sângele țâșni din incizie. Luă un tampon de pe tavă și-l băgă în abdomenul deschis. — O să te ajut eu, răspunse Catherine, desfăcând învelișul halatului steril. — Nu, cu ăsta mă descurc. Kimball are nevoie de tine la Sala doi. Parcă pentru a-i întări afirmația, sirena unei ambulanțe se auzi peste hărmălaia sălii. — Ăsta e al tău, adăugă Falco. Distracție plăcută! Catherine alergă spre una dintre ieșiri. Doctorul Kimball și două asistente așteptau afară ambulanța care intra cu spatele. Auziră pacientul țipând înainte ca doctorul Kimball să deschidă ușa. Era un tânăr cu mâinile și umerii plini de tatuaje. Se zbătea și înjura în vreme ce personalul împingea targa. Catherine se uită la cearșaful îmbibat cu sânge care-i acoperea extremitățile picioarelor și-și dădu seama de ce țipa. — I-am dat o tonă de morfină la locul faptei, o informă paramedicul în vreme ce-l duceau în sala de operație. Se pare că n-a avut niciun efect. — Ce doză? vru să știe Catherine. — Patruzeci, patruzeci și cinci de miligrame intravenos. Ne-am oprit când a început să-i scadă tensiunea. — Îl mutăm la numărătoarea mea! grăi o asistentă. Unu, doi, trei! — La DRACU’! MĂ DOARE! — Știu, dragule; știu. — Știi PE DRACU’! — O să te simți mai bine. Cum te cheamă, fiule? — Rick… Doamne, piciorul meu… — Rick și mai cum? — Roland! — Suferi de vreo alergie, Rick? — Ce DRACU’ e cu voi? — Avem semnele vitale? întrerupse Catherine în timp ce-și punea mânușile. 197

— Tensiunea arterială e peste șaisprezece. Pulsul e o sută treizeci. — Zece miligrame de morfină, intravenos, ordonă Kimball. — LA DRACU’! DĂ-MI O SUTĂ! În vreme ce toată lumea se agita, luându-i sânge, agățând pungi pentru perfuzie, Catherine dădu la o parte cearșaful îmbibat cu sânge și-și ținu respirația când văzu bandajul de compresie legat în jurul a ceea ce cu greu mai putea fi numit un membru. — Dă-i treizeci! ordonă ea. Partea de jos a piciorului drept era prinsă doar în câteva fâșii de piele. Piciorul era doar o masă de carne roșie, fiind aproape răsucit. Îi atinse degetele care erau reci ca gheața; bineînțeles că nu simți niciun fel de puls. — Au spus că artera sângera, o informă paramedicul. Primul polițist care a ajuns la locul accidentului a pus bandajul de compresie. — Polițistul ăla i-a salvat viața. — I-am injectat morfina! Catherine îndreptă lumina spre rană. — Se pare că nervul sciatic popliteu și artera sunt secționate. Legătura vasculară de la piciorul ăsta e distrusă. Se uită la Kimball, amândoi știind ce aveau de făcut. — Hai să-l ducem la Chirurgie, zise Catherine. Starea lui e suficient de stabilă ca să poată fi mutat. Așa o să eliberăm și sala de traumatisme. — Exact la timp, rosti Kimball auzind o altă ambulanță apropiindu-se. Se întoarse să plece. — Hei. Hei! Pacientul îl apucă pe Kimball de braț. — Nu ești tu doctorul? Mă doare ca dracu’! Zi-le târfelor ăstora să facă ceva! Kimball se strâmba la Catherine și rosti: — Poartă-te frumos cu ele, prietene. Târfele astea conduc totul. Amputarea nu fusese niciodată o soluție la care Catherine să apeleze cu ușurință. Dacă un membru putea fi salvat, făcea tot ce-i stătea în putință pentru al pune la loc. Dar, o jumătate de oră mai târziu, la Chirurgie, cu scalpelul în mână, uitându-se la ceea ce mai rămăsese din piciorul pacientului ei, era evident ce trebuia să facă. Gamba era zdrobită, iar tibia și peroneul erau sfărâmate. Judecând după piciorul stâng nevătămat, membrul drept fusese zdravăn, musculos și foarte bronzat. Laba piciorului – care în mod curios rămăsese intactă în ciuda unghiului imposibil la care se rotise – purta urmele cafenii lăsate de baretele sandalelor și avea nisip sub unghii. Nu-i plăcea pacientul ăsta și nu gustase deloc înjurăturile și insultele pe care din cauza durerii li le adresase ei și celorlalte femei care îl îngrijeau, dar, în timp ce secționa cu scalpelul carnea, 198

decupând pielea de la spate, și tăia cu ferăstrăul așchiile tibiei și ale peroneului, îi părea rău. Asistenta de la Chirurgie luă piciorul rănit de pe masă și-l înfășură într-o pânză. Un picior care odinioară se bucurase de căldura nisipului de pe plajă avea în curând să se transforme în cenușă, laolaltă cu celelalte organe și membre sacrificate care sfârșeau la Patologie. După operație, Catherine era deprimată și se simțea secătuită. Când, în cele din urmă, își scoase mănușile și halatul și ieși din sala de operație, n-avea niciun chef să discute cu Jane Rizzoli, care o aștepta. Se duse la chiuvetă pentru a scăpa de mirosul de latex și a îndepărta cât mai repede talcul de pe mâini. — E miezul nopții, doamnă polițist. Dumneata nu dormi niciodată? — Probabil că la fel de mult ca dumneata. Vreau sa te întreb ceva. — Credeam că nu te mai ocupi de cazul ăsta. — Asta n-o să se întâmple niciodată. Poate să spună cine ce-o vrea. Catherine își uscă mâinile și se întoarse să se uite la Rizzoli. — Nu prea mă placi, nu? — Dacă te plac sau nu, asta nu are nicio importanță. — Am spus ceva greșit? Am făcut ceva? — Ascultă, ai terminat aici în seara asta? — E din cauza lui Moore, nu-i așa? De asta mă urăști. Rizzoli își încleștă fălcile. — Viața personală a detectivului Moore e treaba lui. — Dar dumneata nu ești de acord. — Nu mi-a cerut niciodată părerea. — Părerea dumitale e destul de clară. Rizzoli o privi cu un dezgust evident. — Îl admiram pe Moore. Credeam că e deosebit. Un polițist care respectă regulile. S-a dovedit că nu-i deloc mai bun decât ceilalți. Ceea ce nu înțeleg e faptul că motivul pentru care a făcut-o a fost o femeie. Catherine își scoase boneta chirurgicală și o aruncă în coșul de gunoi. — Știe că a fost o greșeală, zise ea, ieșind în hol. Rizzoli o urmă. — De când? — De când a părăsit orașul fără să spună nimic. Cred că a fost doar o scăpare. — Asta a fost el pentru tine? O scăpare? Catherine rămase nemișcată în hol, încercând să nu dea drumul lacrimilor. „Nu știu. Nu știu ce să cred.” — Doctore Cordell, dumneata ești în mijlocul tuturor acestor lucruri. Ai un rol primordial în treaba asta, ești în centrul atenției tuturor. A lui Moore. A Chirurgului. 199

Catherine se întoarse furioasă spre Rizzoli. — Crezi că eu îmi doresc asta? N-am cerut niciodată să devin o victimă! — Dar ți se tot întâmplă, nu-i așa? Există un fel de legătură ciudată între dumneata și Chirurg. Nu mi-am dat seama de asta de la început. Am crezut că a omorât celelalte victime doar pentru a-și împlini fanteziile bolnave. Acum însă cred că totul a avut legătură cu dumneata. El e ca un motan care omoară păsările și le aduce acasă la stăpâna lui ca să-și dovedească calitățile de vânător. Victimele astea au fost ofrande menite să te impresioneze. Cu cât te sperii mai mult, cu atât se simte mai împlinit. De asta a așteptat s-o omoare pe Nina Peyton abia când a ajuns la spital sub îngrijirea dumitale. A vrut să fii de față când își etalează îndemânarea. Ai devenit obsesia lui. Vreau să știu de ce. — El e singurul care poate să răspundă la asta. — Dumneata nu ai nicio idee? — De unde să știu eu? Nici măcar nu știu cine e. — A fost în casa dumitale cu Andrew Capra. Asta dacă e adevărat ce ai spus când erai hipnotizată. — În noaptea aia, l-am văzut doar pe Andrew. Andrew e singurul… Se opri. Poate nu eu sunt adevărata lui obsesie. Te-ai gândit la asta? Poate că Andrew este. Rizzoli se încruntă, ca lovită de acele cuvinte. Catherine își dădu brusc seama că mersese drept la țintă. Pentru Chirurg, centrul universului nu era ea, ci Andrew Capra. Bărbatul pe care încerca să-l depășească, pe care poate îl venera. Partenerul pe care Catherine îl smulsese de lângă el. Ridică privirea când își auzi numele strigat prin stația spitalului. — Doctore Cordell, imediat la Urgență. Doctore Cordell, imediat la Urgență. „Doamne, oare mă vor lăsa vreodată în pace?” Apăsă butonul de coborâre al liftului. — Doctore Cordell? — Nu am timp pentru întrebările dumitale. Am pacienți de consultat. — Când vei avea timp? Ușa se deschise, și Catherine intră în lift asemenea unui soldat obosit, chemat înapoi pe front. — Noaptea mea abia a început. • Îi voi cunoaște după sânge. Inspectez rafturile cu eprubetele cu sânge asemenea unui pofticios care ezită în fața bomboanelor de ciocolată dintr-o cutie, întrebându-se care e mai bună. Sângele nostru e la fel de unic ca noi, iar ochiul meu distinge diferite nuanțe de roșu, de la roșu-deschis la roșu-închis. Cunosc bine ce anume ne dă varietatea asta largă de culori; știu că roșeața vine de la hemoglobină, care se găsește în 200

diferite stadii de oxigenare. Totul e chimie, dar chimia asta are capacitatea de a șoca, de a îngrozi. Toți suntem mișcați la vederea sângelui. Deși eu îl văd în fiecare zi, mă înfior de fiecare dată. Mă uit cu lăcomie la rafturi. Tuburile au venit de pe toată suprafața Bostonului, adunate din cabinetele medicale, din clinicile și din spitalul de vizavi. Noi avem cel mai mare laborator din oraș. De oriunde din oraș ți s-ar lua sânge, există șanse ca sângele tău să ajungă aici. La mine. Notez primul raft de mostre. Pe fiecare tub e o etichetă cu numele pacientului, al medicului și cu data. Lângă raft se află și teancul de formulare de predare care însoțesc tuburile. Mă întind după ele, le frunzăresc citind numele. Mă opresc la jumătate. Mă uit la un formular aparținându-i lui Karen Sobei, douăzeci și cinci de ani, care locuiește în Brookline, Clark Road 7536. E albă și necăsătorită. Știu toate detaliile astea pentru că sunt trecute în formular, laolaltă cu numărul asigurării sociale, numele angajatorului și al celui care beneficiază de asigurare. Medicul a cerut două teste: HIV și depistarea sifilisului. La diagnostic, doctorul a scris: „Agresiune sexuală”. Pe raft găsesc tubul cu sângele lui Karen Sobei. Este de un roșu aprins, sângele unui animal rănit. Îl țin în mână, și se încălzește, o văd, o simt pe femeia asta numită Karen – rănită, împleticindu-se, așteptând să fie prinsă. Apoi aud o voce care mă sperie, și ridic privirea. Catherine Cordell tocmai a intrat în laboratorul meu. Stă așa de aproape, încât aș putea să o ating. Mă mir să o văd aici, mai ales la ora asta, între noapte și zori. Doctorii se aventurează rareori în lumea noastră de la subsol, iar apariția ei neașteptată, la fel de uluitoare precum coborârea Persefonei la Hades, mă face să mă înfior. Mă întreb de ce a venit. Apoi o văd înmânându-i tehnicianului de la cealaltă masă câteva tuburi cu un lichid gălbui și o aud cum spune: „Efuziune pleurală” și înțeleg de ce a catadicsit să ne viziteze. La fel ca alți medici, nu are încredere în curierii spitalului când e vorba despre anumite lichide corporale prețioase, așa că a adus personal tuburile, trecând prin tunelul care leagă Centrul Medical Pilgrim de Laboratoarele Interpath. O urmăresc plecând. Trece chiar pe lângă biroul meu. Are umerii încovoiați și se leagănă pe picioarele moi ca și cum s-ar chinui să meargă prin noroi. Oboseala și luminile fluorescente îi fac pielea să pară un strat lăptos care-i acoperă osatura frumoasă a chipului. Dispare pe ușă, fără să știe că am privit-o. Mă uit la tubul lui Karen Sobei pe care îl am încă în mână și brusc sângele mi se pare neinteresant și lipsit de viață. Aparține unei prăzi care nici măcar nu merită să fie vânată. În niciun caz nu prin comparație cu cea care tocmai a trecut pe lângă mine. Încă mai simt parfumul lui Catherine. 201

Deschid calculatorul, intru într-un program și sub numele medicului tastez: „C. Cordell”. Pe ecran apar toate analizele de laborator pe care le-a cerut în ultimele douăzeci și patru de ore. Văd că e în spital de la 10 p.m. Azi e vineri, 5:30 a.m. Are în față o zi întreagă în care va sta la clinică. Ziua mea de lucru e pe sfârșite. Când ies din clădire e 7:00 a.m., iar soarele dimineții îmi intră direct în ochi. E deja cald. Merg până la garajul spitalului, iau liftul până la etajul 5 și mă îndrept spre șirul de mașini de la standul #541, unde e parcată mașina ei. E un Mercedes de culoarea lămâii, ultimul model. Strălucește de curățenie. Scot brelocul din buzunar, brelocul pe care îl păstrez de două săptămâni, și bag o cheie în încuietoarea portbagajului. Portbagajul se deschide. Mă uit înăuntru și dau peste pârghia de deschidere, un dispozitiv excelent de siguranță, care poate evita închiderea accidentală a copiilor înăuntru. O altă mașină intră huruind în garaj. Închid repede portbagajul și mă îndepărtez. • Războiul troian a durat zece ani sângeroși. Sângele virginei Ifigenia vărsat pe altar la Aulius a adus vânt prielnic care să împingă mai repede cele o mie de corăbii grecești spre Troia, dar acolo nu i-a așteptat o victorie ușoară, pentru că în Olimp părerile zeilor erau împărțite. De partea Troiei, erau Afrodita și Ares, Apollo și Artemis. De partea grecilor, erau Hera, Atena și Poseidon. Victoria se muta dintr-o tabără într-alta, la fel de schimbătoare ca briza. Eroii omorau și erau omorâți, iar poetul Vergiliu spune că pământul era inundat de sânge. În cele din urmă, nu forța, ci viclenia a îngenuncheat Troia. În zorii ultimei zile a Troiei, soldații ei s-au trezit având în față un imens cal din lemn lăsat la porțile scenei. Când mă gândesc la calul troian, sunt intrigat de prostia soldaților din Troia. Când au împins monstrul în cetate, cum de nu și-au dat seama că înăuntru era ascuns dușmanul lor? De ce l-au adus înăuntru? De ce au chefuit toată noaptea, sărbătorind victoria cu multă băutură? Îmi place să cred că eu aș fi acționat altfel. Poate zidurile cetăților lor inexpugnabile i-au determinat să nu-și facă griji și să petreacă. Odată porțile închise, iar baricadele la locul lor, cum ar mai putea ataca inamicul? E afară, dincolo de ziduri. Nimeni nu stă să se gândească la posibilitatea ca inamicul să fie înăuntru, chiar acolo. Mă gândesc la calul troian în timp ce amestec frișca și zahărul în cafea. Ridic telefonul. — Cabinetul de chirurgie; aici Helen, răspunde recepționera. — Pot s-o văd pe doamna doctor Cordell în după-amiaza asta? întreb. — E o urgență? 202

— Nu chiar. Am o umflătură moale pe spate. Nu mă doare, dar aș vrea să se uite la ea. — V-aș putea programa în două săptămâni. — Nu pot s-o văd în după amiaza-asta? După ultima programare? — Îmi pare rău, domnule… cum vă numiți, vă rog? — Troy. — Domnule Troy. Doamna doctor Cordell are programări până la ora cinci, iar după asta merge direct acasă. Mai devreme de două săptămâni nu vă pot programa. — Lăsați atunci. Încerc la un alt doctor. Închid. Acum știu că în jurul orei cinci o să plece de la cabinet. E obosită; cu siguranță o să meargă acasă. E 9 a.m. Va fi o zi de așteptare, de anticipație. Vreme de zece ani sângeroși, grecii au asediat Troia. Timp de zece ani, au perseverat, năpustindu-se asupra zidurilor inamice, până când norocul le-a surâs. Eu am așteptat doar doi ani ca să-mi primesc premiul. A fost de ajuns.

203

• DOUĂZECI ȘI UNU • Secretara de la Biroul pentru problemele studenților de la Universitatea Emory era un fel de Doris Day, o blondă luminoasă care devenise la maturitate o matroană sudistă plină de grație. Winnie Bliss ținea o cană de cafea lângă cutia cu scrisori pentru elevi și un bol de cristal cu bomboane de zahăr ars și unt pe birou, iar Moore își putea imagina cât de primitoare putea fi încăperea asta pentru un student la medicină stresat. Winnie lucra în biroul acela de douăzeci de ani și, pentru că nu avea copii, își concentrase impulsurile materne asupra studenților care treceau prin biroul ei pentru a-și ridica în fiecare zi corespondența. Le dădea prăjituri, le vindea ponturi despre apartamente de închiriat și le dădea sfaturi când aveau probleme amoroase sau luau note proaste. Și, în fiecare an, la absolvire, plângea pentru că 110 dintre copiii ei o părăseau. Toate astea i le spuse lui Moore cu un ușor accent de Georgia, în vreme ce îl asalta cu prăjituri și-i turna cafea, iar el o crezu. Winnie Bliss era numai dulceață, fără strop de răutate. — Nu mi-a venit să cred, acum doi ani, când m-a sunat cineva de la Poliția din Savannah, îi mărturisi femeia așezându-se cu grație pe scaun. Le-am spus că trebuie să fie o greșeală. L-am văzut pe Andrew venind în fiecare zi după corespondență, și era cel mai drăguț băiat din câți cunoșteam. Era politicos, niciodată nu am auzit o vorbă urâtă din gura lui. Domnule detectiv Moore, eu mă uit întotdeauna în ochii oamenilor ca să le dau de înțeles că îi văd cu adevărat. Iar în ochii lui Andrew am văzut că era un băiat bun. „Iată dovada faptului că suntem atât de ușor înșelați de rău”, se gândi Moore. — În timpul celor patru ani în care Capra a fost student aici, vă amintiți să fi avut vreo prietenie mai specială? o întrebă el. — Vreți să spuneți o iubită? — Mai degrabă mă interesează prietenii lui bărbați. Am vorbit cu fosta lui proprietară de aici, din Atlanta. Mi-a spus că era un tânăr care îl vizita din când în când pe Capra. Ea crede că era tot un student la medicină. Winnie se ridică în picioare și merse spre dulapul ei cu registre de unde recupera câteva foi printate. — Iată lista cu studenții din același an cu Andrew. În anul întâi erau o sută zece studenți. Cam jumătate dintre ei erau bărbați. — A avut vreun prieten apropiat printre ei? Femeia se uită la numele de pe cele trei pagini și clătină din cap. — Îmi pare rău. Nu-mi amintesc pe nimeni de pe lista asta care să-i fi fost apropiat. 204

— Vreți să spuneți că nu avea prieteni? — Spun că eu nu știu de niciun prieten. — Pot să văd și eu lista? Femeia i-o înmână. El o citi, dar, în afară de numele lui Capra, nu mai dădu de niciunul care să i se pară familiar. — Știți unde locuiesc acum toți studenții ăștia? — Da. Le-am actualizat adresele de e-mail pentru buletinele informative trimise absolvenților. — Locuiește vreunul dintre ei în zona Bostonului? — Stați să verific. Se întoarse spre calculator și începu să lovească tastele cu unghiile ei date cu ojă roz. Inocența lui Winnie Bliss o făcea să pară o femeie din alte timpuri, dar ușurința cu care folosea calculatorul îl frapă. — E unul în Newton, Massachusetts. E destul de aproape de Boston? — Da. Moore se aplecă în față, pulsul crescându-i brusc. — Cum îl cheamă? — E o femeie. Latisha Green. O fată foarte bună. Obișnuia să-mi aducă niște pungi mari cu nuci. Bineînțeles că era o obrăznicie din partea ei, pentru că știa că am grijă de silueta mea, dar cred că îi plăcea să hrănească oamenii. Așa era ea. — Era măritată? Avea prieten? — O, are un soț minunat! Cel mai mare bărbat pe care l-am văzut în viața mea! Avea doi metri și o piele neagră foarte frumoasă. — Neagră, repetă el. — Da. Parcă ar fi lăcuită. Moore oftă și se uită din nou la listă. — Și nu mai e nimeni din anul lui Capra care să locuiască lângă Boston, din câte știți dumneavoastră? — Din câte pot să spun eu, nu. Se întoarse spre el. Oh. Sunteți dezamăgit. Păru foarte necăjită, ca și cum s-ar fi simțit direct responsabilă că îl dezamăgise. — Azi nu-mi iese nimic, recunoscu el. — Luați o bomboană! — Nu, mulțumesc. — Și dumneavoastră aveți grijă de siluetă? — Nu prea-mi plac dulciurile. — Atunci cu siguranță nu sunteți sudist, domnule detectiv. Nu putu să nu râdă. Winnie Bliss, cu ochii ei mari și cu vorba blândă, îl fermecase, la fel cum se întâmpla probabil cu orice student, bărbat sau femeie, care pășea în biroul ei. Își ridică privirea spre peretele din spatele ei unde erau atârnate câteva fotografii de grup. 205

— Astea sunt clasele absolvente? Femeia se întoarse să se uite la fotografii. — L-am pus pe soțul meu să-mi facă una la fiecare absolvire. Nu e deloc o treabă ușoară să-i aduni laolaltă pe toți studenții ăștia. Soțului meu îi place să spună că e ca și cum ai mâna vitele. Dar vreau fotografiile astea, și-i oblig să le facă. Nu-i așa că sunt foarte drăguți? — Care sunt cei din an cu Andrew Capra? — Am să vă arăt albumul. Are și numele trecute. Se ridică și merse la un raft închis cu uși de sticlă. Cu mare grijă, scoase un volum mic și-și trecu mâna ușor peste copertă, ca și cum ar fi vrut s-o șteargă de praf. — Ăsta e anul în care a absolvit Andrew. Sunt fotografii cu toți colegii lui și sunt menționate spitalele unde au fost primiți să-și facă rezidențiatul. Făcu o pauză, apoi îi înmână albumul. E singurul exemplar. Așa că vă rog, dacă se poate, să vă uitați pe el aici și să nu-l luați cu dumneavoastră. — O să stau chiar acolo în colț, ca să nu vă încurc. În felul ăsta puteți să mă țineți sub observație. Ce părere aveți? — O, nu spun că nu am încredere în dumneavoastră! — Ei bine, nu ar trebui, îi zise, făcându-i cu ochiul. Femeia roși ca o școlăriță. Luă albumul și merse în colțul încăperii unde erau așezate cana de cafea și farfuria cu prăjituri. Se așeză pe un scaun uzat și deschise albumul Facultății de Medicină a Universității Emory. Veni ora prânzului, și începură să apară o mulțime de studenți cu fețe de copii ca să-și ridice corespondența. De când erau copiii doctori? Nu se vedea lăsându-și corpul ajuns la vârsta a doua pe mâna unor asemenea tinerei. Le văzu privirile curioase și-o auzi pe Winnie Bliss șoptind: „Este un detectiv de la Omucideri, din Boston”. Da, bărbatul ăla ramolit din colț. Moore se ghemui și mai mult în scaun și se concentră asupra fotografiilor. Lângă fiecare dintre ele erau trecute numele studentului, orașul natal și spitalul unde el sau ea fusese acceptat/ă la rezidențiat. Când ajunse la fotografia lui Capra, se opri. Capra se uita fix la aparat, un tânăr zâmbitor cu o privire serioasă, sinceră. Asta i se păru lui Moore cel mai înfiorător lucru – că prădătorii merg printre prăzi fără să poată fi recunoscuți. Lângă fotografia lui Capra era numele spitalului unde primise rezidența. Centrul Medical Riverland, Savannah, Georgia, Secția chirurgie. Se întrebă cine altcineva din anul lui își începuse rezidențiatul în Savannah, cine altcineva mai locuise în orașul ăla când Capra își măcelărise victimele. Răsfoi paginile, uitându-se la liste, și descoperi că alți trei studenți la medicină fuseseră acceptați în jurul orașului Savannah. Două erau femei; cel de-al treilea era un asiatic. Încă o fundătură. 206

Se lăsă pe spate dezamăgit. Albumul îi căzu în poală și-l văzu pe decan zâmbindu-i dintr-o fotografie sub care era tipărit următorul mesaj: „Să vindecăm lumea”. Astăzi, 108 tineri minunați depun jurământul solemn care duce la bun sfârșit un drum lung și dificil. Jurământul acesta, în calitate de medic și de vindecător, nu este făcut fără chibzuință, pentru că e menit să dureze pentru tot restul vieții… Moore se îndreptă și reciti afirmația decanului. Astăzi, 108 tineri minunați… Se ridică și merse la biroul lui Winnie. — Doamnă Bliss? — Da, domnule detectiv. — Ați spus că Andrew avea o sută zece colegi de an. — Admitem o sută zece în fiecare an. — Uitați, aici, în discursul decanului, el spune că au absolvit o sută opt. Ce sa întâmplat cu doi dintre ei? Winnie dădu din cap cu tristețe. — Încă nu am uitat ce i s-a întâmplat sărmanei fete. — Care fată? — Laura Hutchinson. Muncea într-o clinică din Haiti. Pentru un curs opțional. Ei bine, am auzit că acolo drumurile sunt îngrozitoare. Camionul a intrat într-un șanț și s-a răsturnat fix peste ea. — Deci a fost un accident. — Ea stătea în spatele camionului. Nu au putut-o scoate de acolo decât după zece ore. — Dar celălalt student? Mai e încă unul care nu a absolvit odată cu ceilalți. Winnie își lăsa privirea în jos, iar el își dădu seama că nu dorea să vorbească despre asta. — Doamnă Bliss? — Din când în când se mai întâmplă, rosti femeia. Unii studenți abandonează școala. Încercăm să-i ajutăm să ajungă până în ultimul an, dar unii dintre ei au adevărate probleme cu materia. — Deci studentul ăsta… cum îl cheamă? — Warren Hoyt. — A abandonat facultatea? — Da, se poate spune și așa. — A fost o problemă academică? 207

— Ei bine… Se uită în jur ca și cum ar fi căutat sprijinul cuiva, dar nu găsi pe nimeni. — Poate ar trebui să vorbiți cu unul dintre profesori, cu doctorul Kahn. Dumnealui o să fie în măsură să vă răspundă la întrebări. — Dumneavoastră nu puteți? — E o problemă… personală. Domnul doctor Kahn e cel care ar trebui să vă răspundă. Moore se uită la ceas. Ar fi vrut să prindă un avion spre Savannah în acea seară, dar se părea că era deja prea târziu. — Unde-l găsesc pe doctorul Kahn? — În laboratorul de anatomie. • Mirosul formolului se simțea de pe hol. Moore se opri în fața ușii pe care scria: „ANATOMIE”, încercând să-și facă curaj pentru ce avea să urmeze. Deși se pregătise, când intră pe ușă, rămase pentru o clipă înmărmurit. Douăzeci și opt de mese, așezate pe patru rânduri, se întindeau pe toată suprafața camerei. Pe mese, erau cadavre în diferite stadii de disecare. Spre deosebire de cadavrele pe care Moore era obișnuit să le vadă în laboratorul de autopsii, cele de pe mese păreau artificiale, cu pielea dură ca de vinil, cu vasele îmbălsămate de un roșu și albastru aprins. În acea zi, studenții se concentrau asupra capetelor, desfăcând mușchii feței. Lângă fiecare cadavru, erau câte patru studenți, iar camera era brăzdată de murmurele celor care-și citeau unul altuia din cărți, cântărind întrebările și dându-și sfaturi. Dacă nu ar fi fost subiecții palizi de pe masă, studenții ar fi putut fi luați drept niște muncitori într-o fabrică, lucrând la componente mecanice. O tânără își ridică privirea și se uită curioasă la Moore, la străinul în costum care nimerise în sala lor. — Căutați pe cineva? îl întrebă ea, cu un scalpel în mâna pregătită să facă o incizie în obrazul cuiva. — Pe doctorul Kahn. — Este în celălalt capăt. Îl vedeți pe bărbatul înalt cu barbă albă? — Îl văd, mulțumesc. Merse pe lângă șirul de mese, uitându-se fără voia lui la fiecare cadavru pe lângă care trecea. La femeia cu picioarele scofâlcite asemenea unor bețe scorojite aflată pe masa de oțel. La bărbatul negru cu pielea despicată pentru a scoate la iveala mușchii groși ai coapsei. La capătul șirului, un grup de studenți ascultau ce spunea un bărbat care semăna cu Moș Crăciun și care le arăta fibrele delicate ale nervului facial. — Doctorul Kahn? întrebă Moore. Kahn privi în sus, și imediat orice asemănare cu Moș Crăciun dispăru. Bărbatul avea ochii de un negru intens, fără nicio urmă de umor în ei. 208

— Da? — Sunt detectivul Moore. Doamna Bliss de la secretariat m-a trimis la dumneavoastră. Kahn se îndreptă, iar Moore se trezi brusc în fața unui munte de om. Scalpelul părea ridicol de mic în mâna lui imensă. Lăsă instrumentul deoparte și-și scoase mănușile. Când se întoarse spre chiuvetă să-și spele mâinile, Moore văzu ca părul grizonat al lui Kahn era prins la spate într-o coadă de cal. — Și despre ce e vorba? întrebă Kahn luând un prosop de hârtie. — Vreau sa vă pun câteva întrebări despre un student care a frecventat cursurile dumneavoastră în urmă cu șapte ani. Warren Hoyt. Kahn era întors cu spatele, dar Moore putu să-i vadă brațul masiv încremenind deasupra chiuvetei, cu apa șiroind. Apoi profesorul smulse un prosop de hârtie și-și șterse în liniște mâinile. — Vă amintiți de el? continuă Moore. — Da. — Vi-l amintiți bine? — Era un student pe care nu-l puteai uita așa ușor. — Vreți să-mi spuneți mai multe? — Nu chiar. Kahn aruncă prosopul mototolit de hârtie la coșul de gunoi. — E vorba despre o investigație a unei crime, domnule doctor. Câțiva studenți îi urmăreau cu atenție. Cuvântul „crimă” le atrăsese atenția. — Să mergem în biroul meu! Moore îl urmă într-o cameră vecină. Printr-un paravan de sticlă se vedea laboratorul cu cele douăzeci și opt de mese. Un sătuc de cadavre. Kahn închise ușa și se întoarse spre el. — De ce întrebați de Warren? Ce a făcut? — Din câte știm noi, nimic. Vreau numai să aflu ce relație a avut cu Andrew Capra. — Andrew Capra? Kahn pufni. — Cel mai faimos absolvent al nostru. Asta e o chestie care a ajuns o mândrie pentru o facultate de medicină. Îi învățăm pe nebuni cum să secționeze și să ciopârțească. — Credeți că Andrew Capra era nebun? — Nu cred că există un diagnostic psihiatric pentru oameni ca Andrew Capra. — Atunci dumneavoastră ce părere aveați despre el? — N-am văzut nimic deosebit la el. Andrew mi s-a părut perfect normal. Descrierea i se părea lui Moore și mai înfricoșătoare când o auzea din nou. — Dar despre Warren Hoyt? — De ce mă întrebați de Warren Hoyt? 209

— Trebuie să știu dacă el și Capra erau prieteni. Kahn stătu puțin pe gânduri. — Nu știu. Eu nu am cum să aflu ce se petrece dincolo de laboratorul ăsta. Nu văd decât ce se întâmplă aici, înăuntru. Văd studenți care se chinuiesc să înghesuie o cantitate enormă de informație în creierele lor epuizate. Nu toți au capacitatea să se descurce în condiții de stres. — Asta s-a întâmplat cu Warren? De asta s-a retras din facultate? Kahn se întoarse spre paravanul de sticlă și se uită în laborator. — Vă întrebați vreodată de unde vin cadavrele? — Poftim? — De unde le obțin facultățile de medicină? Cum ajung pe mesele astea, pentru a fi tăiate? — Bănuiesc că oamenii își cedează corpurile facultății. — Exact. Fiecare dintre cadavrele astea a fost o ființă care a luat o decizie extrem de generoasă. Ne-au donat nouă trupurile lor. În loc să-și petreacă eternitatea într-un coșciug din lemn de trandafir, au ales să facă un lucru folositor cu rămășițele lor. Ei sunt cei care ne educă noua generație de vindecători. Asta nu se poate face fără cadavre adevărate. Studenții trebuie să vadă tridimensional toate tipurile de trupuri omenești. Trebuie să exploreze cu un scalpel ramurile arterei carotide, mușchii faciali. Da, în parte, lucrurile astea se pot învăța și cu ajutorul unui calculator, dar altceva e să tai în realitate pielea, să secționezi un nerv delicat. Pentru asta ai nevoie de un trup omenesc. E nevoie de oameni generoși care să-și cedeze cea mai personală latură a lor – propriul corp. Cred că trupurile astea au aparținut cândva unor oameni extraordinari. Eu îi tratez ca atare și am pretenția ca și studenții mei să facă la fel. Nimeni nu glumește și nu își bate joc în încăperea asta. Trebuie să trateze corpurile și toate părțile lor componente cu respect. Când disecțiile iau sfârșit, rămășițele sunt incinerate și îngropate cu demnitate. Se întoarse și se uită la Moore. Așa se desfășoară lucrurile în laboratorul meu. — Ce legătură are asta cu Warren Hoyt? — Are mare legătură cu el. — Cu motivul pentru care s-a retras. — Da. Se întoarse cu fața la geam. Moore așteptă cu privirea fixată pe spatele lat al profesorului, lăsându-i timp să-și găsească cuvintele potrivite. — Disecția, reluă Kahn, e un proces care ia timp. Unii studenți nu pot duce la bun sfârșit sarcina în timpul orei. Unii dintre ei au nevoie de mai mult timp pentru a analiza anatomia complicată. Așa că le permit accesul în laborator la orice oră. Fiecare dintre ei are o cheie de la intrarea principală, așa că pot veni să lucreze chiar și la miezul nopții, dacă vor. Unii dintre ei o și fac. 210

— Așa a făcut și Warren? Răspunsul urmă după o scurtă pauza. — Da. În mintea lui Moore începea să ia naștere o bănuială înfiorătoare. Kahn se duse la dulapul cu documente, deschise un sertar și începu să caute printre lucrurile îngrămădite acolo. — Era într-o duminică. Eu îmi petrecusem weekendul în afara orașului și noaptea aia a trebuit să vin să pregătesc un exemplar pentru cursul de luni dimineața. Știți cum sunt copiii ăștia, unii dintre ei sunt stângaci când vine vorba despre disecții și ajung să-și ciopârțească cadavrul care le-a fost dat. Așa că încerc să le arăt cum se face corect o disecție ca să vadă părțile anatomice pe care le-ar putea distruge la cadavrele lor. Lucram la sistemul reproducător și începuseră să disece organele astea. Îmi amintesc că era târziu când am intrat cu mașina în campus, în orice caz, după miezul nopții. Am văzut lumini la fereastra laboratorului și m-am gândit că trebuie să fie vreun student silitor care vrea să fie cu un pas înaintea colegilor lui. Am intrat în clădire. Am traversat holul și am deschis ușa. — Warren Hoyt era acolo? anticipă Moore. — Da. Kahn găsi ce căuta. Scoase dosarul și se întoarse spre Moore. Când am văzut ce făcea, mi-am… ei bine, mi-am pierdut controlul. L-am apucat de cămașă și l-am izbit de chiuvetă. Recunosc că nu am fost prea delicat, dar eram atât de furios, încât nu m-am putut controla, încă mă mai enervez când mă gândesc la asta. Oftă adânc, dar chiar și după șapte ani, tot nu se putea calma. După… după ce am țipat la el, l-am târât aici, în biroul meu. L-am obligat să se așeze și să semneze o declarație prin care se angaja ca a doua zi dimineață la ora opt fix să renunțe la școală. Nu-i ceream să dea și vreo explicație, dar trebuia să abandoneze cursurile dacă nu voia să-i fac un raport scris pentru ceea ce văzusem în laborator. Bineînțeles că a fost de acord. Nu avea încotro. Și nici măcar nu părea prea afectat de toată treaba asta. Asta mi s-a părut cel mai ciudat la el… nimic nu-l deranja. Putea să ia totul rațional, cu calm. Dar așa era Warren. Foarte rațional. Nu se enerva niciodată. Era aproape… Kahn se opri o clipă… Mecanic. — Ce anume ați văzut? Ce făcea în laborator? Kahn îi înmână dosarul lui Moore. — E totul scris acolo. L-am păstrat toți anii ăștia, gândindu-mă că ar putea să mă dea în judecată. Știți cum e, studenții te pot da în judecată pentru aproape orice în zilele noastre. Dacă avea vreodată să încerce să fie reînmatriculat în facultatea asta, aveam răspunsul pregătit. Moore luă raportul. Pe etichetă scria simplu: „Hoyt, Warren”. Înăuntru erau trei pagini tehnoredactate. 211

— Warren primise cadavrul unei femei, reluă Kahn. El și colegii lui de laborator începuseră disecția pelviană, ajungând la vezică și la uter. Organele nu trebuiau scoase. În noaptea aia, Warren venise să-și termine treaba. Dar, ceea ce ar fi trebuit să fie o disecție curată, s-a transformat într-o mutilare. Ca și cum ar fi pus mâna pe scalpel și și-ar fi pierdut controlul. Scosese organele din corp. Le scosese de tot din trup. Mai întâi ciopârțise vezica și o lăsase atârnând între picioarele cadavrului. Apoi extirpase uterul. A făcut-o fără mânuși, ca și cum ar fi vrut să simtă organele pe propria piele. Așa l-am găsit. Într-o mână ținea organul din care picura sângele. Iar cu cealaltă mână… De silă, Kahn își pierdu vocea. Ceea ce nu reușea Kahn să spună era tipărit însă pe pagina pe care o citea acum Moore. Termină el fraza în locul profesorului. — Se masturba. Kahn se îndreptă spre birou și se cufundă în scaun. — Din cauza asta nu am putut să-l las să continue studiile. Doamne, ce fel de doctor avea să fie ăsta? Dacă făcea așa unui cadavru, ce avea să-i facă un pacient viu? „Eu știu ce îi face. I-am văzut opera cu propriii ochi.” Moore ajunse la pagina a treia a dosarului lui Hoyt și citi ultimul paragraf scris de dr. Kahn. Domnul Hoyt e de acord să se retragă de bunăvoie din facultate mâine-dimineață la ora opt. În schimb, eu voi păstra confidențialitatea în ceea ce privește acest incident. Din cauza distrugerii cadavrului, colegii lui de laborator de la masa 19 vor fi distribuiți în alte grupe pentru a finaliza acest stadiu al disecției. Colegi de laborator. Moore se uită la Kahn. — Câți colegi de laborator avea Warren? — Sunt patru studenți la o masă. — Cine erau ceilalți studenți? Kahn se încruntă. — Nu-mi amintesc. S-a întâmplat în urmă cu șapte ani. — Nu țineți o evidență a acestor sarcini? — Nu. Făcu o pauză. Dar îmi amintesc de una dintre colegele lui. O tânără. Roti calculatorul cu fața la el și caută fișierele cu registrele în care erau trecuți studenții la medicină. Numele colegilor lui Hoyt apărură pe ecran. Kahn se uită o clipă peste listă, apoi zise: — Iat-o. Emily Johnstone. Mi-o amintesc. — De ce? 212

— Ei bine, în primul rând, pentru că era drăguță. Semăna cu Meg Ryan. În al doilea rând, pentru că, după ce Warren s-a retras, a vrut să știe de ce. Nu am vrut să-i spun motivul. Și a venit și m-a întrebat dacă era din cauza femeilor. Se pare că Warren o urmărise pe Emily prin tot campusul, iar ea se speriase. Nu mai e nevoie să spun că a fost ușurată când a aflat că el părăsise școala. — Credeți că și-ar aminti de ceilalți doi colegi de laborator? — E posibil. Kahn luă telefonul și sună la secretariat. — Hei, Winnie? Ai numărul de telefon al lui Emily Johnstone? Luă un stilou, notă numărul, apoi închise. — Are un cabinet particular în Huston, rosti și începu să formeze din nou. La ea e ora unsprezece, deci ar trebui să fie acolo… Bună, Emily? Sunt o voce din trecutul tău. Doctorul Kahn de la Emory… Da, laboratorul de anatomie. Tare demult, nu? Moore se aplecă în față, pulsul accelerându-i-se. Când Kahn închise în cele din urmă și se uită la el, Moore citi răspunsul în ochii lui. — Își amintește care erau ceilalți doi colegi de la cursul de anatomie, spuse Kahn. O femeie pe nume Barb Lippman. Iar celălalt… — Capra? Kahn încuviință. — Cel de-al patrulea coleg era Andrew Capra.

213

• DOUĂZECI ȘI DOI • Catherine se opri în ușa biroului lui Peter. El stătea la masă scriind ceva întrun tabel, fără să știe că era privit. Niciodată nu se uitase la el cu adevărat, iar ceea ce văzu o făcu să zâmbească. Lucra extrem de concentrat, un portret al medicului dedicat meseriei sale, cu excepția unui mic amănunt: avionul de hârtie aruncat pe podea. Peter și prostioarele lui zburătoare. Bătu în tocul ușii. Bărbatul se uită peste ochelari, speriat s-o vadă acolo. Îl întrebă: — Pot să-ți vorbesc? — Sigur. Intră! Se așeză pe scaunul din fața biroului. Peter nu zise nimic, așteptând răbdător ca ea să înceapă. Catherine avu senzația că, oricât de mult ar fi durat, el avea să fie tot acolo, așteptând-o. Zise: — Lucrurile au fost… încordate între noi. Bărbatul încuviință din cap. — Știu că asta te deranjează la fel de mult ca pe mine. Iar pe mine mă deranjează rău de tot. Pentru că întotdeauna mi-ai plăcut, Peter. Poate că ți-am lăsat altă impresie, dar așa e. Trase adânc aer în piept, chinuindu-se să găsească cuvintele potrivite. Nu tu ești vinovat pentru problemele care au apărut între noi. E numai vina mea. Sunt atât de multe lucruri care se întâmplă acum în viața mea. Îmi e greu să-ți explic. — Nu trebuie să-mi explici. — Dar văd că ne îndepărtăm unul de celălalt. Nu doar ca parteneri, dar și ca prieteni. E ciudat cum de nu mi-am dat seama până acum ce relație aveam. Nu mi-am dat seama cât de mult conta asta până când nu am văzut că sunt pe punctul de a pierde totul. Se ridică în picioare, în orice caz, îmi pare rău. Asta am venit să-ți spun. Se îndreptă spre ușă. — Catherine, zise el cu blândețe, știu ce s-a întâmplat în Savannah. Se întoarse și se uită la el. O privea fix. — Mi-a spus detectivul Crowe, continua el. — Când? — Acum câteva zile, când am vorbit cu el despre intrarea prin efracție aici. A presupus că știam. — Nu mi-ai zis nimic.

214

— Nu era dreptul meu să aduc vorba despre asta. Am vrut să te simți tu pregătită să-mi spui. Știam că ai nevoie de timp, și eram gata să aștept oricât era nevoie până când urma să ai din nou încredere în mine. Femeia scoase un oftat scurt. — Bine, atunci. Acum vrei să afli tot ce e mai rău despre mine. — Nu, Catherine. Se ridică în fața ei. Știu tot ce e mai bun despre tine! Știu cât ești de puternică, cât ești de curajoasă! Tot timpul ăsta nici măcar nu am știut prin ce treci! Ai fi putut să-mi spui. Ai fi putut să ai încredere în mine. — M-am gândit că asta ar fi schimbat lucrurile dintre noi. — Cum? — Nu vreau să-ți pară rău pentru mine. Nu vreau să-i fie nimănui milă de mine. — Să-mi fie milă pentru ce? Pentru că ai luptat împotriva lui? Pentru că ai rămas vie în ciuda nenorocirii? De ce naiba să-mi fie milă de tine? Clipi, vrând să înlăture lacrimile. — Alți bărbați ar face-o. — Atunci nu te cunosc cu adevărat. În niciun caz, nu așa cum te cunosc eu. Bărbatul se ridică de la birou și se apropie de ea. — Îți amintești ziua în care ne-am întâlnit? — Când am venit la interviu. — Ce îți amintești? Dădu derutată din cap. — Am vorbit despre medicină. Despre ce aveam să fac eu aici. — Deci îți amintești de acea zi doar ca despre o întâlnire de afaceri. — Asta a fost. — Ciudat. Eu mă gândesc la ea într-un mod cu totul diferit. Nici nu-mi prea amintesc ce întrebări ți-am pus sau ce m-ai întrebat tu. Îmi amintesc însă cum mam uitat peste birou și te-am văzut intrând. Am rămas năuc. Nu știam ce puteam să zic să nu pară răsuflat, prostesc sau pur și simplu banal. Pentru tine nu voiam să fiu banal. Mi-am zis: „Uite o femeie care are totul. E deșteaptă; e frumoasă. Și stă chiar în fața mea”. — O, Doamne! Cât de mult te înșelai. Nu aveam totul. Clipi din nou, pentru a-și alunga lacrimile. — N-am avut niciodată totul. Abia dacă mă mai țin pe picioare… Fără să scoată o vorba, Peter o luă în brațe. Se întâmplă atât de natural, atât de ușor, fără stângăciile primei îmbrățișări. O ținea pur și simplu în brațe fără să-i ceară nimic. Un prieten consolându-și partenerul. — Spune-mi cum aș putea să te ajut, o întrebă Peter. Cere orice. Oftă. — Sunt atât de obosită, Peter. Poți să mă conduci până la mașină? — Asta e tot? 215

— De-asta am nevoie acum. De cineva în care să am încredere să meargă cu mine. Făcu un pas în spate și-i zâmbi. — Atunci cu siguranță eu sunt acela. Parcarea spitalului era pustie, iar pașii lor răsunau pe asfalt semănând cu zgomotele produse de niște fantome. Dacă ar fi fost singură, s-ar fi uitat tot timpul peste umăr. Dar acum Peter era lângă ea, așa că nu se mai temea de nimic. O conduse până la Mercedesul ei. Rămase acolo până ce se urcă la volan. Apoi îi închise portiera și făcu un semn spre încuietoare. Catherine încuviință, apăsă butonul încuietorii și auzi sunetul liniștitor care însemna siguranță. — O să te sun mai târziu, o asigură bărbatul. În timp ce se îndepărta, Catherine privi în oglinda retrovizoare și îl văzu făcându-i cu mâna. Dispăru când mașina coborî panta. Pe drumul spre apartamentul ei din Back Bay se trezi zâmbind. Merita să ai încredere în unii bărbați, îi spusese Moore. — Da, dar în cine? Niciodată n-am știut asta. — Nu vei ști decât atunci când vei da de greu. În acele momente, el va fi alături de tine.” Ca prieten sau ca iubit, Peter avea să fie unul dintre acești bărbați. Pe Commonwealth Avenue încetini, întoarse pe strada de lângă blocul ei și apăsă pe telecomandă ca să deschidă garajul. Poarta de siguranță se deschise cu zgomot, iar ea intră. În oglinda retrovizoare văzu ușa închizându-se în urma ei. Abia atunci coborî din mașină. Grija era ceva normal pentru ea, iar astea erau ritualurile pe care le îndeplinea cu sfințenie. Verifică liftul înainte să urce în el. Cercetă apoi holul. Încuie ușa imediat ce intră în apartament. În sfârșit se afla în siguranță în fortăreață. Abia atunci își permise să se relaxeze. Stătea la geam, bând ceai cu gheață și bucurându-se de răcoarea apartamentului în timp ce se uita la oamenii de jos care mergeau pe stradă cu frunțile transpirate. În ultimele treizeci și șase de ore dormise doar trei ore. „Miam câștigat dreptul la momentele astea de liniște, își zise lipindu-și paharul rece de obraz. Merit să merg devreme la culcare și să stau un weekend fără să fac nimic.” Nu avea să se mai gândească la Moore. Nu avea să se lase pradă durerii. Încă nu. Tocmai își golise paharul și îl așezase pe masa din bucătărie, când îi sună pagerul. Un mesaj de la spital era ultimul lucru de care voia să audă. Când îl sună pe operatorul de la Centrul Medical Pilgrim, nu putu să-și ascundă iritarea din voce. — Sunt doctorul Cordell. Știu că mi-ați trimis mesaj, dar eu nu sunt de serviciu în noaptea asta. De fapt, acum o să-mi închid pagerul. 216

— Îmi pare rău să vă deranjez, doctor Cordell, dar a sunat fiul domnului Herman Gwadowski. Insistă să vă întâlnească în după-amiaza asta. — Imposibil. Am ajuns deja acasă. — I-am spus că sunteți liberă în weekend. Dar mi-a zis că asta e ultima zi pe care o petrece în oraș. Vrea să vă vorbească înainte de a merge să-și întâlnească avocatul. „Un avocat?” Catherine se aplecă peste masa din bucătărie. Nu mai avea forță să se lupte și cu asta. Nu în acel moment. Nu când era atât de obosită încât nu putea să mai gândească limpede. — Doctore Cordell? — Domnul Gwadowski a spus unde vrea să ne întâlnim? — A spus ca o să vă aștepte la bufetul spitalului până la șase. — Mulțumesc. Catherine închise și se uită cu privirea încețoșată la faianța strălucitoare din bucătărie. Cu câtă meticulozitate se străduia să păstreze curată faianța asta! Dar, oricât de bine freca și oricât de bine își organiza viața, tot nu putea anticipa apariția neașteptată a vreunui Gwadowski. Își lua poșeta, cheile de la mașină și părăsi încă o dată sanctuarul apartamentului ei. În lift, se uită la ceas, și se sperie când își dădu seama că era deja 5:45. Nu avea să ajungă la timp la spital, iar domnul Gwadowski avea să ia asta drept sfidare. Când urcă în Mercedes, puse mâna pe telefonul din mașină și îl sună pe operatorul spitalului. — Sunt tot eu, doctorul Cordell. Trebuie să dau de domnul Gwadowski ca să-l anunț că voi întârzia. Știți cumva de pe ce număr suna? — Stați să verific lista apelurilor… Iată. Nu a sunat din spital. — Atunci de pe un telefon mobil? Urmă o pauză. — E foarte ciudat. — Ce s-a întâmplat? — A sunat de pe numărul de pe care vorbiți dumneavoastră acum. Catherine amuți și, de frică, simți că îngheață. „Din mașina mea. Apelul a fost făcut din mașina mea.” — Doctore Cordell? Atunci îl văzu în oglinda retrovizoare, ridicându-se ca o cobră. Vru să țipe, dar simți cum îi arde gâtul din cauza cloroformului. Scăpă receptorul din mână. •

217

Jerry Sleeper îl aștepta afară în fața zonei de unde se recuperau bagajele. Moore își aruncă geanta pe scaunul din spate, urcă în mașină și închise ușa trântind-o cu putere. — Ai găsit-o? fu primul lucru pe care îl întrebă Moore. — Nu încă, răspunse Sleeper în timp ce demara. — Mercedesul ei a dispărut, dar în apartament nu e nimic deranjat. Orice s-ar fi întâmplat, a fost rapid și s-a petrecut fie în mașină, fie lângă ea. Peter Falco a fost ultimul care a văzut-o, la cinci și un sfert, în garajul spitalului. Cam la o jumătate de oră mai târziu, operatorul spitalului a contactat-o pe pager și a vorbit cu ea la telefon. Cordell l-a sunat apoi din mașina ei. Conversația s-a întrerupt brusc. Operatorul susține că atunci când a contactat-o prima oară pe pager primise un apel de la fiul lui Herman Gwadowski. — Avem confirmarea? — Ivan Gwadowski era în avion spre California la prânz. N-a sunat el. Nu mai era nevoie să spună cine sunase. Amândoi știau. Moore se uită agitat la luminile stopurilor înșirate una lângă alta ca niște mărgele roșii în noapte. „E cu ea de la șase. Oare ce i-a făcut în astea patru ore?” — Vreau să văd unde locuiește Warren Hoyt, ceru Moore. — Într-acolo mergem acum. Știm că a ieșit din tura de la Laboratoarele Interpath în jurul orei șapte, de dimineață. La zece și-a sunat șeful să-l anunțe că are o problemă familială și că nu mai poate veni la lucru cel puțin o săptămână. Nimeni nu l-a mai văzut de-atunci. Nici la el acasă, nici la laborator. — Și problema familială? — Nu are nicio familie. Mătușa lui a murit în februarie. Luminile stopurilor se încețoșară, devenind o fâșie roșiatică. Moore clipi și își întoarse capul, ca Sleeper să nu-i vadă lacrimile. Warren Hoyt locuia în North End, într-un labirint ciudat de străzi înguste și de clădiri din cărămidă roșie, care alcătuiau cel mai vechi cartier din Boston. Zona era considerată sigură datorită italienilor vigilenți care făceau afaceri pe acolo. Pe una dintre străzile unde turiștii și riveranii mergeau fără să se teamă de infracțiuni locuia un monstru. Apartamentul lui Hoyt se afla la etajul trei al unui bloc din cărămidă. Înaintea lor o echipă verificase locul, căutând dovezi, și, când Moore intră și văzu mobilierul răvășit, rafturile aproape golite, simți că stătea într-o cameră căreia parcă îi lipsea sufletul. Nu mai rămăsese nimic din ceea ce fusese Warren Hoyt. Doctorul Zucker ieși din dormitor și-i spuse lui Moore: — Ceva nu e-n regulă aici. — E Hoyt omul nostru sau nu? — Nu știu. — Ce dovezi avem? Moore se uită la Crowe, pe care-l întâlniseră la ușă. 218

— Măsura pantofilor e aceeași. Patruzeci și doi; se potrivește și cu urmele de la Ortiz. Am găsit și câteva fire de păr pe pernă – scurt, șaten-deschis. Și el se potrivește. În plus, am mai descoperit un fir lung, negru, pe podeaua de la baie. Lung până la umăr. Moore se încruntă. — O femeie a fost aici? — Poate o prietenă. — Sau o altă victimă, zise Zucker. Cineva de care nu știm încă. — Am vorbit cu proprietara, care locuiește la parter, interveni Crowe. Ultima oară când l-a văzut pe Hoyt a fost în dimineața asta; se întorcea de la lucru. Nu știe unde s-ar putea afla acum. Pariez că știți ce părere are despre el: „Un chiriaș bun. Un bărbat liniștit, care n-a făcut niciodată niciun fel de probleme”. Moore se uită la Zucker. — Ce nu e în regulă aici? — Nu există niciun fel de ustensile pe care le-ar fi putut folosi la săvârșirea crimelor. Mașina lui e parcată în față, dar n-am găsit nimic în ea. Zucker făcu semn spre camera aproape goală. — Apartamentul ăsta pare nelocuit. În frigider sunt doar câteva chestii. La baie, am găsit un săpun, o periuță de dinți și un aparat de ras. Pare o cameră de hotel, doar un loc de dormit și nimic mai mult. Nu aici își trăiește fanteziile. — Aici locuiește, zise Crowe. Aici primește corespondența, aici își ține hainele. — Dar lipsește cel mai important lucru dintre toate, continuă Zucker. Trofeele lui. Nu are niciun trofeu. Moore se cutremură de groază. Zucker avea dreptate. Chirurgul își luase câte un trofeu anatomic de la fiecare victimă; ar fi trebuit să le păstreze aproape, pentru a-i aminti de crimele lui. Pentru a avea la ce să se uite între partidele de vânătoare. — Nu avem imaginea de ansamblu, grăi Zucker. Se întoarse spre Moore. Vreau să văd unde lucra Warren Hoyt. Trebuie să văd laboratorul. • Barry Frost stătea în fața unui computer și tasta numele pacientei: Nina Peyton. Informațiile apărură imediat. — Calculatorul ăsta e o adevărată mină de aur, spuse Frost. Aici își găsește victimele. Moore se holbă la monitor, speriat de ceea ce văzu. În laborator, mașinăriile zumzăiau, telefoanele sunau, iar tehnicienii lucrau la rafturile lor zdrăngănitoare de fiole cu sânge. Aici, în lumea antiseptică a oțelului inoxidabil și a halatelor albe, în această lume devotată științei vindecării, Chirurgul își vânase prăzile în tăcere. De aici avusese acces la toate numele femeilor ale căror sânge și lichide corporale fuseseră trimise pentru analize la Laboratoarele Interpath. 219

— Ăsta este principalul laborator de analize din oraș, zise Frost. Mergi să-ți ia sânge la orice cabinet medical sau la orice clinică din Boston, și vei avea mari șanse ca analizele sa fie făcute aici. „Chiar aici, la Warren Hoyt.” — Avea adresa ei de-acasă, zise Moore, citind informațiile despre Nina Peyton. Știa numele angajatorului, vârsta și că era necăsătorită… — Și diagnosticul, adăugă Zucker. Arătă spre cele două cuvinte afișate pe ecran: „Agresiune sexuală”. Exact asta urmărește Chirurgul. Femei cu probleme emoționale. Femei marcate de violența sexuală. Moore sesiză exaltarea din vocea lui Zucker pe care jocul îl fascina; vedea în el o confruntare a inteligențelor. În sfârșit, putea ști mișcările adversarului și putea aprecia geniul din spatele lor. — Iată unde era, continuă Zucker. Se ocupa de sângele lor. Le cunoștea secretele cele mai rușinoase. Se îndreptă și privi laboratorul ca și cum l-ar fi văzut pentru prima oară. Te-ai întrebat vreodată ce știe un laborator medical despre tine? continuă. Toate datele personale pe care le oferi când îți întinzi brațul și îi lași să-ți înțepe vena cu acul? Sângele îți scoate la iveală cele mai intime secrete. Mori pentru că ai leucemie sau SIDA? Ai fumat sau ai băut un pahar de vin în ultimele ore? Iei Prozac pentru că ești deprimat sau Viagra pentru că nu poți avea erecție? Ținea în mâinile lui chiar esența acestor femei. Le putea analiza sângele, îl putea atinge sau mirosi. Iar ele n-au știut niciodată. N-au știut niciodată că partea asta a corpului lor era dezmierdată de un străin. — Victimele nu l-au cunoscut niciodată, adaugă Moore. Nu l-au întâlnit niciodată. — Dar Chirurgul le-a cunoscut pe ele. Ba chiar în intimitate. Ochii lui Zucker străluceau. Chirurgul nu vânează asemenea celorlalți criminali în serie pe care iam cunoscut până acum. E unic. Stă ascuns pentru că își alege prada fără să o vadă. Rămase mut de uimire în fața unui stativ cu fiole de pe masă. Laboratorul ăsta e terenul lui de vânătoare. Așa le găsește. Prin sângele lor. Prin suferința lor. • Când Moore ieși din clinică, aerul nopții era mai răcoros și mai proaspăt, cum nu mai fusese de câteva săptămâni. Acum, Bostonul avea să aibă mai puține ferestre deschise, mai puține femei vulnerabile în fața atacurilor. „Dar în noaptea asta, Chirurgul nu va fi la vânătoare. În noaptea asta se va bucura de cea mai recentă pradă.” Moore se opri brusc în fața mașinii și rămase acolo paralizat, pradă disperării. Chiar acum, Warren Hoyt și-ar putea lua scalpelul. Chiar acum… Auzi pași apropiindu-se. Se forță să ridice capul, să se uite la bărbatul care stătea la câțiva pași de el în umbră. — A prins-o, nu-i așa? întrebă Peter Falco. Moore încuviință. 220

— Doamne, Dumnezeule. Falco se uită deznădăjduit la cerul nopții. — Am condus-o la mașină. Era chiar acolo cu mine, și am lăsat-o să plece acasă. Am lăsat-o să plece cu mașina… — Facem tot ce putem să o găsim. Nu era decât un clișeu. Chiar în clipa în care rosti cuvintele, Moore conștientiză cât de goale erau. Așa se spune de obicei când situația e fără scăpare, când știi că și cele mai mari eforturi ale tale nu vor duce la nimic. — Ce faceți? — Știm cine este. — Dar nu știți unde a dus-o. — O să ne ia un timp până să dăm de el. — Spuneți-mi ce pot să fac! Orice. Moore se strădui să rămână calm, să-și ascundă propria frică, propria panică. — Știu cât e de greu să stai pe margine și să-i lași pe alții să facă treaba. Dar așa trebuie să facem. — Da, sigur! Voi sunteți profesioniștii! Atunci ce dracu’ n-a mers cum trebuia? Moore nu putea răspunde. Agitat, Falco se apropie de Moore și se opri sub stâlpul de iluminat al parcării. Lumina îi căzu pe chipul îngrijorat. — Nu știu ce s-a întâmplat între voi doi, reluă el. Dar știu că avea încredere în tine. Sper din tot sufletul că asta înseamnă ceva pentru tine. Sper că e mai mult decât un alt caz, decât un alt nume pe listă. — Este, îl asigură Moore. Cei doi bărbați se uitară unul la celălalt, recunoscând în tăcere ceea ce știau amândoi, ceea ce simțeau amândoi. — Îmi pasă mai mult decât îți poți închipui, continuă Moore. Falco zise încet: — Și mie.

221

• DOUĂZECI ȘI TREI • — O s-o țină în viață pentru o vreme, anticipă Zucker. La fel cum a ținut-o și pe Nina Peyton. Acum el deține controlul deplin asupra situației. Poate să aștepte cât vrea. Rizzoli se cutremură gândindu-se la ce însemna „cât vrea”. Corpul uman are nenumărate terminații; se întrebă câtă durere poți suporta până când moartea se îndură să vină. Se uită în jurul ei, în sala de ședințe, și îl văzu pe Moore lăsânduși capul în mâini. Părea bolnav, epuizat. Era trecut de miezul nopții, așa că fețele pe care le vedea erau palide și descurajate. Rizzoli stătea în afara cercului, cu spatele sprijinit de perete. Femeia invizibilă pe care nimeni n-o bagă în seama, care are voie să asculte, dar nu și să participe. Activitatea ei se rezuma la sarcini administrative, arma îi fusese luată, iar acum era un biet observator într-un caz pe care-l cunoștea mai bine decât toți cei de la masă. Moore își ridică privirea spre ea, dar nu se uită la ea, ci prin ea. Ca și cum n-ar fi vrut să o privească. Doctorul Zucker rezumă tot ce știa despre Warren Hoyt, Chirurgul. — Tot timpul a avut un singur scop. Din moment ce l-a atins, va încerca să prelungească plăcerea cât de mult va putea. — Cordell a fost tot timpul ținta lui? întrebă Frost. Celelalte victime… au fost doar niște cobai? — Nu, și ele i-au oferit plăcere. L-au ajutat să treacă mai ușor peste perioada asta, să-și elibereze tensiunea sexuală în vreme ce se străduia să-și obțină premiul. În orice vânătoare, emoția prădătorului este mai intensă atunci când urmărește cea mai dificilă dintre prăzi. Iar Cordell era femeia la care nu avea cum să ajungă atât de ușor. Era întotdeauna foarte prevăzătoare, foarte grijulie în legătură cu siguranța ei. Se baricada cu lacăte și cu sisteme de alarmă. Evita relațiile foarte apropiate. În afară de dățile în care mergea să lucreze la spital, rareori ieșea noaptea. Era cea mai provocatoare pradă pe care o putea găsi și cea pe care și-o dorea cel mai mult. Și-a făcut vânătoarea și mai dificilă arătându-i că era prada lui. Teroarea a făcut parte din joc. A vrut ca ea să-l simtă apropiindu-se. Celelalte femei au reprezentat doar pașii pregătitori. Cordell era peștele cel mare. — Este, îl corectă Moore pe o voce furioasă. Încă e vie. Toți cei din încăpere amuțiră brusc și-l priviră pe Moore. Zucker încuviință, păstrându-și calmul. — Mulțumesc ca m-ai corectat. Marquette interveni: 222

— Ați citit dosarele despre trecutul lui? — Da, răspunse Zucker. Warren nu a mai avut frați. Aparent a fost un copil iubit de părinți, născut în Houston. Tatăl lui era om de știință care se ocupa de construirea navetelor spațiale… pe bune. Mama lui provenea dintr-o veche familie de afaceriști cu petrol. Amândoi au murit. Deci Warren a fost binecuvântat și cu deșteptăciune, și cu bani. Nu există mărturii ale unui comportament violent în timpul copilăriei. Nu a fost niciodată arestat, nu a primit amenzi pentru viteză excesivă, nu există nimic care să atragă atenția. Excepția o reprezintă acel incident de la Facultatea de Medicină. Altceva nu am mai găsit. Nu am mai dat peste niciun indiciu care să-mi spună că era menit să devină un criminal în serie. După toate aparențele, a fost un băiat perfect normal. Politicos și demn de încredere. — Mediu, zise Moore încet. Obișnuit. Zucker aprobă. — A fost un băiat care n-a ieșit niciodată în evidență, care n-a speriat niciodată pe nimeni. Ăsta e cel mai înspăimântător tip de criminal, pentru că nu există nicio patologie, niciun diagnostic psihiatric. E un fel de Ted Bundy. Inteligent, organizat și, la suprafață, destul de eficient. Dar are o mică scăpare: îi place să tortureze femei. Poate fi vorba despre cineva cu care lucrezi în fiecare zi, fără să bănuiești vreodată că, atunci când se uită la tine și îți zâmbește, se gândește la o nouă modalitate ingenioasă de a-ți scoate mațele. Rizzoli se cutremură la șuieratul vocii lui Zucker și se uită prin încăpere. „E adevărat ce spune el. Îl văd pe Barry Frost în fiecare zi. Pare un tip de treabă. Are o căsătorie fericită. Dar nu știu ce gândește cu adevărat.” Frost îi întâlni privirea și roși. Zucker continuă: — După incidentul de la Facultatea de Medicină, Hoyt a fost obligat să se retragă. S-a înscris la un curs de tehnologie medicală și l-a urmat pe Andrew Capra în Savannah. Se pare că parteneriatul lor a durat câțiva ani. Liniile aeriene și cărțile de credit ne oferă dovezi că au călătorit adesea împreună. În Grecia sau în Italia. În Mexic, s-au înscris amândoi ca voluntari într-o clinică sătească. A fost o alianță între doi vânători, între doi frați de cruce care împărtășeau aceleași fantezii violente. — Cusătura catgut, interveni Rizzoli. Zucker o privi mirat. — Poftim? — În țările din lumea a treia încă se mai folosește catgutul în chirurgie. Așa și-a făcut provizii. Marquette aprobă: — S-ar putea să aibă dreptate. „Am dreptate”, se gândi Rizzoli, sfredelindu-i cu privirea. 223

— Când Cordell l-a omorât pe Andrew Capra, continuă Zucker, a distrus echipa perfectă de asasini. A răpus singura persoană de care Hoyt se simțea apropiat. Și ăsta e motivul pentru care ea a devenit ținta suprema. Victima suprema. — Dar dacă Hoyt era în casă în noaptea în care a murit Capra, de ce nu a omorât-o atunci? întrebă Marquette. — Nu știu. Sunt multe lucruri care s-au întâmplat în noaptea aia în Savannah, pe care numai Warren Hoyt le știe. Ceea ce știm noi e că în urmă cu doi ani a venit în Boston, la scurt timp după ce Catherine Cordell s-a mutat aici. După un an, Diana Sterling era moartă. Moore vorbi și el în cele din urmă pe un ton chinuit: — Cum îl găsim? — Îi putem ține apartamentul sub observație, dar nu cred că se va întoarce prea curând. Nu asta e vizuina lui. Nu aici își trăiește fanteziile. Zucker se rezemă de spătarul scaunului privind în gol, încercând să transpună în cuvinte și în imagini tot ceea ce știa despre Warren Hoyt. — Adevărata lui vizuină trebuie să fie un loc pe care îl ține departe de viața lui de zi cu zi. Un loc unde se retrage în anonimat, probabil destul de departe de apartamentul lui. E posibil să nu fi fost închiriat pe numele lui adevărat. — Dacă închiriezi un loc, trebuie să și plătești pentru el, interveni Frost. Urmărim banii. Zucker încuviință. — Vei ști că e cuibul lui abia după ce-l vei fi găsit, și asta pentru că acolo vor fi trofeele lui, amintirile pe care le-a luat de la victime. O adevărată cameră de tortură. E un loc cât se poate de intim, unde să nu fie deranjat. O clădire doar pentru el. Sau un apartament bine izolat fonic. „Deci nimeni nu o va auzi pe Cordell țipând”, se gândi Rizzoli. — În locul ăsta poate fi el însuși. Aici se simte relaxat și dezinhibat. Niciodată nu a lăsat spermă la locurile crimelor, ceea ce mă face să cred că amână satisfacția sexuală până când se află într-un loc sigur. Locul este cuibul ăsta. Probabil că îl vizitează din când în când pentru a retrăi emoția măcelului, pentru a se reîncărca de energie între două crime. Zucker privi împrejur. — Acolo a dus-o pe Catherine Cordell. • Grecii îl numesc dere referindu-se la partea din față a gâtului, la cea mai frumoasă, cea mai vulnerabilă parte din anatomia unei femei, în grumaz pulsează viața și se simte respirația, iar sub pielea albă ca laptele a Ifigeniei venele albastre pulsau la întâlnirea cu pumnalul tatălui ei. Oare pe când Ifigenia era întinsă pe altar, tatăl ei s-a oprit să admire liniile delicate ale gâtului fiicei lui? Oare și-a stabilit puncte de reper pentru a alege cel mai bun loc în care lama 224

trebuia să cresteze pielea? Deși sacrificiul ăsta îi provoca o mare durere, oare, în momentul în care cuțitul a pătruns în piele, n-a simțit un fior, o vibrație de plăcere sexuală pe măsură ce-i înfigea lama în carne? Nici măcar vechii greci cu poveștile lor îngrozitoare despre părinți care își devorează progeniturile și despre fiii care se împerechează cu mamele nu menționează astfel de detalii al depravării. Nici nu trebuia s-o facă; e unul dintre adevărurile acelea secrete pe care toți le înțelegem fără să mai fie nevoie să fie rostite. Dintre toți războinicii aia care au stat nemișcați și cu inimile împietrite în fața țipetelor fecioarei, dintre toți cei care au privit cum Ifigenia era dezgolită, iar gâtul ei de lebădă era lăsat pradă pumnalului, oare câți nu au simțit căldura bruscă a plăcerii năvălindu-le în vintre? Oare câți nu și-au simțit scula întărinduli-se? Oare câți dintre ei au mai putut după aceea să se uite la gâtul unei femei fără să simtă dorința de a-l tăia? • Gâtul ei e alb, cum trebuie să fi fost și al Ifigeniei. S-a protejat de soare așa cum ar trebui să facă orice roșcată, și numai câțiva pistrui îi pătează pielea translucidă. În acești doi ani și-a păstrat gâtul impecabil pentru mine. Apreciez asta. Am așteptat răbdător să-și recapete cunoștința. Știu că acum e trează și e conștientă de prezența mea, pentru că pulsul i s-a accelerat, îi ating gâtul și golul imediat de deasupra osului pieptului, iar ea inspiră adânc. Nu expiră cât timp îi mângâi gâtul și-i trasez artera carotidă. Pulsul îi crește, lovind pielea cu tremurări ritmice. Îi simt sudoarea sub degete. I-a răsărit brusc din piele, lăsându-i fața strălucitoare. În vreme ce îi mângâi gâtul până la întâlnirea cu maxilarul, respiră în sfârșit; aud un scâncet înăbușit de bandă adezivă lipită peste gură. Nu-i stă în fire lui Catherine a mea să scâncească. Celelalte erau doar gazele proaste, dar Catherine e o tigroaică, singura care a răspuns la atac și care a vărsat sânge. Deschide ochii, se uită la mine, și văd că înțelege. În sfârșit am câștigat. Ea, cea mai merituoasă dintre toate, e învinsă. Îmi pregătesc instrumentele. Scot un sunet plăcut când le pun pe tava de metal de lângă pat. Simt că se uită la mine și știu că privirea ei e atrasă de reflexia oțelului inoxidabil. Cunoaște întrebuințarea fiecărui instrument, pentru că de multe ori le-a folosit și ea. Retractorul ajută la depărtarea marginilor unei incizii. Cu pensa hemostatică se prind țesuturile și vasele de sânge. Iar scalpelul… ei bine, amândoi știm la ce folosește un scalpel. Pun tava lângă capul ei, ca să poată vedea și contempla ce va urma. Nu trebuie să spun nimic; strălucirea instrumentelor e mai mult decât elocventă. Îi ating abdomenul dezgolit, iar mușchii abdominali se încordează. E un pântec virgin fără cicatrici care să-i brăzdeze suprafața plată. Lama va trece prin piele ca prin unt. 225

Ridic scalpelul și îi apăs vârful pe abdomen. Catherine trage aer în piept și face ochii mari. Am văzut odată o fotografie a unei zebre făcută exact în momentul în care colții unui leu i se înfigeau în gât; ochii prăzii erau măriți de groază. E o imagine pe care n-o voi uita niciodată – și e exact privirea pe care o văd acum în ochii lui Catherine. • „Doamne, Doamne, Doamne.” Când simți vârful scalpelului înțepându-i pielea, Catherine începu să respire precipitat. Leoarcă de sudoare, închise ochii, anticipând îngrozită durerea ce avea să vină. Îi venea să plângă, cerând parcă îndurare cerului, fie ea chiar și sub forma unei morți rapide, numai asta nu. Nu să fie tăiată. Apoi scalpelul se ridică. Deschise ochii și se uită fix la el. Era atât de banal, atât de neremarcabil. Un bărbat pe care l-ar fi putut vedea de zeci de ori fără să-i rețină figura. Cu toate astea, el o știa pe ea. Rămăsese la granițele lumii ei și o plasase în centrul universului său, în vreme ce el se rotea în jurul ei, ascuns în întuneric. „Iar eu n-am văzut niciodată că era acolo.” Bărbatul puse scalpelul înapoi pe tavă. Zâmbi și spuse: — Nu încă. Abia când necunoscutul ieși din cameră, Catherine înțelese că tortura era amânată și răsuflă ușurată. Deci ăsta era jocul lui. Să-i prelungească groaza, să-și prelungească plăcerea. Deocamdată avea s-o țină în viață, lăsându-i timp să se gândească la ce avea să vină. „Fiecare minut e o șansă de a scăpa.” Efectul cloroformului dispăruse, și era cu simțurile în alertă. Era întinsă pe un pat cu rama de fier. Fusese dezbrăcată; încheieturile mâinilor și ale picioarelor erau legate de barele patului cu bandă adezivă. Deși trase cu putere și întinse legăturile până când mușchii începură să-i tremure, nu putu să se elibereze. În urmă cu patru ani, în Savannah, Capra folosise sfori de nailon pentru a-i lega încheieturile și de aceea reușise să-și elibereze o mână; Chirurgul nu avea să repete greșeala. Transpirată, prea obosită pentru a mai continua să lupte, își concentră atenția asupra lucrurilor care o înconjurau. Deasupra patului atârna un singur bec electric. Mirosul de pământ și de piatră rece spuneau că era într-o pivniță. Întoarse capul și, chiar în spatele cercului de lumină, putu distinge suprafața pietruită a fundației. Deasupra se auzeau pași scârțâind și picioarele unui scaun târât. O podea de lemn. O casă veche. Un televizor era pornit. Nu-și putu aminti cum ajunsese în camera asta, nici cât de lung fusese drumul până aici. Puteau fi la zeci de 226

kilometri distanță de Boston, într-un loc în care nimănui nu avea să-i treacă prin cap să caute. Strălucirea tăvii îi atrase atenția. Se uită cercetător la instrumentele aranjate pentru procedura ce avea să urmeze. Ea însăși mânuise de nenumărate ori niște ustensile asemănătoare și se gândise la ele ca la niște unelte de vindecare. Cu ajutorul scalpelului și al clemelor, extirpase cancerul și gloanțele, oprise hemoragia din arterele secționate și drenase sângele care umpluse multe cavități toracice. În acel moment se uita la ustensilele pe care le folosise la salvarea vieților și nu putea să vadă decât niște instrumente care aveau să-i aducă moartea. Răpitorul le așezase aproape de pat, ca ea să le poată privi și să poată analiza lama ascuțită a scalpelului, dinții de fier ai penselor hemostatice. „Nu intra în panică! Gândește! Gândește!” Închise ochii. Frica parcă prinsese viață și-și întinsese tentaculele în jurul gâtului ei. „I-ai învins o dată. Poți s-o faci din nou.” Simți o picătură de transpirație prelingându-i-se de pe sâni pe salteaua îmbibată de sudoare. Exista o cale de scăpare. Trebuia să existe o soluție, o modalitate de a contracara. Alternativa era mult prea îngrozitoare pentru a o lua în calcul. Deschise ochii și se holbă la becul de deasupra capului, concentrându-și mintea ascuțită ca un scalpel asupra a ceea ce avea de făcut. Își aminti ce-i spusese Moore: Chirurgul se hrănește cu groaza. Atacă femeile rănite, care sunt victime ușoare. Femei pe care le consideră inferioare lui. „Nu mă va ucide decât după ce mă va fi învins.” Trase aer în piept, înțelegând cum trebuia să joace de-acum încolo. „Luptă cu frica! Spune bun venit furiei! Arată-i că, orice ți-ar face, nu te poate învinge! Nici măcar prin moarte.”

227

• DOUĂZECI ȘI PATRU • Rizzoli se trezi brusc, cu o durere care îi înțepa gâtul ca un pumnal. „Doamne, sper că nu am mai făcut vreo întindere musculară”, se rugă în timp ce-și ridică încetișor capul și clipi în lumina soarelui care pătrundea pe fereastra biroului. Birourile vecine erau goale; era singură. În jurul orei șase, își lăsase capul pe masă obosită, promițându-și că va trage un pui de somn. Era deja nouă și jumătate. Teancul de foi scoase la imprimantă pe care îl folosise pe post de pernă era mânjit cu salivă. Se uită spre biroul lui Frost și văzu că haina lui era atârnată de spătarul scaunului. Pe masa lui Crowe era o pungă cu gogoși. Pesemne ceilalți membri ai echipei veniseră în timp ce ea dormea și o văzuseră cu saliva curgându-i din gura căscată. Ce priveliște încântătoare trebuie să fi fost! Se ridică îndreptându-se, încercând să scape de cârcelul de la gât, dar își dădu seama că avea să stea toată ziua cu gâtul strâmb. — Hei, Rizzoli! Ți-ai făcut somnul de frumusețe? Se întoarse și văzu un detectiv de la o altă echipă rânjindu-i prin geamul despărțitor. — Nu se vede? îi mârâi. Unde e toată lumea? — Echipa ta a intrat în ședință de la opt. — Poftim? — Cred că tocmai s-a terminat. — Nimeni nu s-a deranjat să-mi spună și mie. Ieși pe hol, amorțeala de după somn evaporându-se din cauza furiei. O, știa ce se petrecea! Așa te înlătură, nu printr-o confruntare directă, ci puțin câte puțin, prin umilire. Nu te cheamă la ședință, te exclud din cerc. Te lasă fără indicii. Intră în sala de ședințe. În încăpere nu mai era decât Barry Frost, care-și aduna hârtiile de pe masă. Bărbatul ridică privirea și roși ușor când o văzu. — Mersi că mi-ai spus de ședință, îi aruncă ea. — Păreai atât de obosită. M-am gândit că o să te informez despre asta mai târziu. — Când, săptămâna viitoare? Frost își plecă ochii, evitând să se mai uite la ea. Lucraseră împreună destul de mult timp și putea să-i recunoască privirea vinovată. — Deci am rămas pe dinafară, continuă Rizzoli. A fost decizia lui Marquette? Frost încuviință trist. — Eu m-am împotrivit. Am susținut că avem nevoie de tine. Dar mi-a spus că din cauza împușcăturilor și așa mai departe… 228

— Ce a zis? Frost termină în silă: — Că nu mai ești de folos unității. Nu mai era de folos. În traducere: cariera ei se terminase. Frost părăsi camera. Cuprinsă brusc de amețeală pentru că nu se odihnise suficient și nu mâncase, Rizzoli se prăbuși pe un scaun și rămase acolo, uitânduse la masa goală. Pentru o clipă, se văzu la nouă ani, sora disprețuită, care își dorea cu disperare să fie acceptată în cercul băieților. Dar băieții o respinseseră, așa cum făceau de fiecare dată. Știa că nu moartea lui Pacheco era adevăratul motiv pentru care fusese îndepărtată. Niște împușcături nejustificabile nu ruinaseră cariera altor polițiști. Dar când erai femeie și erai mai bună decât oricine altcineva și mai aveai și curajul să le-o demonstrezi, atunci o singură greșeală era suficientă. Când se întoarse la biroul ei, își dădu seama că nu mai rămăsese nimeni în departament. Haina lui Frost dispăruse, la fel și punga cu gogoși a lui Crowe. Ea n-avea decât să crape. De fapt, ar fi trebuit să elibereze biroul în acea clipă din moment ce nu mai avea niciun viitor în departament. Trase sertarul pentru a-și scoate poșeta și se opri. O fotografie de la autopsia Elenei Ortiz o privea din grămada de hârtii amestecate. „Și eu sunt o victimă”, se gândi. În ciuda resentimentelor pe care le avea față de colegii ei, nu putea să uite că un singur om era responsabil pentru prăbușirea ei – Chirurgul. El era cel care o umilise. Închise sertarul cu putere. „Nu încă. Nu sunt gata să mă dau bătută.” Se uită la biroul lui Frost și văzu teancul de hârtii pe care le adunase de pe masa sălii de ședință. Se uită în jur să se asigure că nu o vedea nimeni. Mai erau câțiva detectivi, dar din celelalte departamente, în capătul îndepărtat al încăperii. Se întinse după hârtiile lui Frost, le luă și se așeză să le citească la ea la birou. Erau fișele fiscale ale lui Warren Hoyt. În asta se transformase cazul ăsta: într-o vânătoare de hârtii. Găsești banii, dai și de Hoyt. Văzu ce plăți făcuse cu cardul de credit, cecurile bancare, depozitele și retragerile. Cifre cu multe zerouri. Părinții lui Hoyt îi lăsaseră o moștenire considerabilă, iar în fiecare iarnă călătorise în Caraibe și în Mexic. Nu găsi nicio dovadă că avea altă locuință, niciun cec pentru chirie, nicio altă rată lunară fixă. Bineînțeles că nu. Doar nu era prost. Dacă mai avea un adăpost, atunci plătea cu bani gheață. Bani gheață. Nu întotdeauna poți prevedea când rămâi fără bani gheață. Retragerile prin bancomat sunt adesea tranzacții neplanificate, spontane. Frunzări rapoartele bancare căutând fiecare tranzacție prin bancomat și le notă pe o altă foaie. Majoritatea erau retrageri din apropierea casei lui Hoyt sau a 229

clinicii, locuri din raza lui normală de activitate. Ea căuta ceva neobișnuit, tranzacțiile care ieșeau din tipar. Găsi două. Una dintre ele, din Nashua, New Hampshire, pe 26 iunie. Cealaltă era de la un bancomat din Hobb’s FoodMart din Lithia, Massachusetts, pe 13 mai. Se lasă pe spate, întrebându-se dacă Moore verificase cele două tranzacții. Cu atâtea detalii și atâtea interogatorii ale colegilor de laborator ai lui Hoyt, era posibil ca două retrageri de la bancomat să fi fost la coada listei de priorități a echipei. Auzi pași și tresări speriată, panicată că fusese prinsă citind hârtiile lui Frost, dar era doar un lucrător de la laborator. Bărbatul îi zâmbi, puse un dosar pe biroul lui Moore și plecă. La scurt timp, Rizzoli se ridică de pe scaunul ei și merse la biroul lui Moore ca să tragă cu ochiul la dosar. Prima pagină de la Fire și fibre era o analiză a firului șaten-deschis găsit pe perna lui Warren Hoyt. Trichorrhexis invaginata, compatibil cu firul găsit pe marginea rănii victimei Elena Ortiz. Bingo. Asta era confirmarea ca Warren Hoyt era omul lor. Trecu la pagina a doua. Era un alt raport de la Fire și fibre cu analiza firului găsit pe podeaua băii lui Hoyt. Ăsta nu avea niciun sens. Nu se potrivea. Închise dosarul și merse la laborator. • Erin Volchko stătea în fața microscopului, trecând în revistă o serie de microfotografii. Când Rizzoli intră în laborator, Erin, care ținea o fotografie, îi spuse: — Repede! Ce e? Rizzoli se încruntă în fața imaginii alb-negre a unei fâșii solzoase. — E urâtă. — Da, dar ce e? — Probabil că e ceva dezgustător. Cum ar fi piciorul unui gândac. — E un fir de păr de căprioară. Marfă, nu-i așa? Nu seamănă deloc cu un fir de păr uman. — Apropo de asta… Rizzoli îi înmână raportul pe care tocmai îl citise. — Poți să-mi spui mai multe amănunte? — Din apartamentul lui Warren Hoyt? — Da. — Analiza firului șaten de pe perna lui Hoyt a scos la iveală Trichorrhexis invaginata. El pare să fie suspectul nostru. 230

— Nu, celălalt fir. Firul negru din baie. — Stai să-ți arăt fotografia! Erin începu să caute printr-o grămadă de microfotografii. Le frunzări ca și cum ar fi fost cărți de joc și scoase una dintre ele. — Ăsta e firul din baie. Vezi cifrele de-aici? Rizzoli se uită pe foaie la scrisul îngrijit al lui Erin. A00-B00-C05-D33. — Da. Orice ar însemna asta. — Primele două date, A00 și B00, îți arată că firul e drept și negru. La microscop, vei vedea și alte detalii. Îi înmână microfotografia lui Rizzoli. — Uită-te la partea mai groasă! Privește secțiunea transversală care e aproape rotundă! — Și asta ce înseamnă? — E o trăsătură care ne ajută să facem diferența dintre rase. De exemplu, un fir de la un subiect din Africa este aproape plat, ca o fundă. Acum uită-te la culoare și vei observa că e foarte închisă. Vezi cuticula groasă? Toate astea ne duc la aceeași concluzie. Erin o privi în ochi. Firul ăsta aparține unui subiect care are strămoși în Asia de Est. — Ce vrei să spui cu asta? — E al unei chinezoaice sau al unei japoneze. De pe subcontinentul indian. Sau al unei indience. — E vreo modalitate prin care se poate confirma asta? E suficientă rădăcina asta pentru un test ADN? — Din nefericire, nu. Pare să fi fost tăiat, n-a căzut singur. Nu există țesut folicular pe firul ăsta. Dar sigur nu provine de la un subiect cu descendență europeană sau africană. „O asiatică, se gândi Rizzoli întorcându-se în Departamentul omucideri. Ce importanță are asta pentru cazul nostru?” Pe coridorul cu pereți de sticlă, care ducea spre aripa de nord, se opri. Când încercă să privească în direcția cartierului Roxbury, închise ochii instinctiv din cauza luminii puternice. Mai exista o victima al cărei trup nu fusese încă descoperit? Oare Hoyt îi tăiase și ei părul ca să-l păstreze ca amintire, așa cum se întâmplase în cazul lui Catherine Cordell? Se întoarse și se sperie când îl văzu pe Moore trecând pe lângă ea, îndreptându-se spre aripa de est. Poate că nici n-ar fi observat că era acolo dacă nu l-ar fi strigat. Detectivul se opri și se răsuci fără nicio tragere de inimă. — În legătură cu firul negru găsit în baia lui Hoyt, îi zise. Cei de la laborator spun că provine de la o asiatică. Ar mai putea exista o victimă care ne-a scăpat. — Am discutat despre posibilitatea asta. — Când? — De dimineață, la ședință. 231

— La naiba, Moore! Nu mă exclude din grup! Tăcerea și răceala lui o enervară. — Și eu vreau să-l prind! izbucni ea. Încet, se apropie neînduplecată de el până când ajunse chiar în fața lui. Vreau la fel de mult ca tine să-l prindem. Primește-mă înapoi! — Nu eu trebuie să iau decizia asta. Ci Marquette. Se întoarse să plece. — Moore? Detectivul se opri. — Nu mai suport asta, zise ea. Tensiunea dintre noi. — Nu e momentul să discutăm acum despre asta. — Uite, îmi pare rău. M-am supărat pe tine din cauza lui Pacheco. Știu că asta nu poate fi o scuză pentru faptul că i-am spus lui Marquette despre tine și Cordell. Moore se întoarse iar spre ea. — De ce-ai făcut-o? — Ți-am spus de ce. M-am înfuriat. — Nu, e mai mult decât chestia cu Pacheco. Are legătură cu Catherine, nu? Nu ai plăcut-o de la început. N-ai putut suporta faptul că… — Că te îndrăgosteai de ea? Urmă o pauză lungă. Când vorbi din nou, Rizzoli nu putu să-și ascundă tonul sarcastic. — Știi ce e, Moore? În ciuda discursului tău despre felul în care respecți mintea unei femei, talentul ei, te interesează aceleași lucruri ca pe toți bărbații. Țâțele și curul. Bărbatul se albi de furie. — Deci o urăști pentru felul cum arată? Și te superi pe mine pentru că îmi place asta? Dar știi ceva, Rizzoli? Ce bărbat ai vrea să se îndrăgostească de tine dacă nici măcar tu nu te placi? Rizzoli îl privi cu amărăciune în timp ce se îndepărta. Până nu demult, crezuse că Moore era ultimul om din lume care să spună ceva atât de crud. Vorbele lui o durură mai mult decât dacă ar fi fost spuse de oricine altcineva. Însă nu voia să se gândească deloc dacă spusese sau nu adevărul. Când străbătu holul de la parter, se opri în fața monumentului polițiștilor din Boston căzuți la datorie. Numele morților erau gravate pe perete în ordine cronologică, începând cu Ezekiel Hodson, în 1854. Pe piedestal se afla o vază cu flori. Mori la datorie și devii erou. Cât de simplu, cât de imuabil. Nu știa nimic despre bărbații ale căror nume erau imortalizate. Unii dintre ei ar fi putut fi polițiști corupți, dar numele și reputațiile lor deveniseră după moarte fără pată. Stând acolo, în fața peretelui, aproape că îi invidia. Ieși și se duse la mașină. Scormonind în torpedou, găsi o hartă pe care scria: „New England”. O întinse pe scaun și fixă două puncte: Nashua, în New 232

Hampshire, sau Lithia, în partea de vest din Massachusetts. Warren Hoyt folosise bancomatul în ambele locuri. Trebuia să dea cu banul. Porni mașina. Era zece și jumătate; ajunse în Lithia abia la prânz. • Apă. Catherine nu se putea gândi la altceva decât la lichidul răcoritor și curat pe care ar fi vrut să-l simtă în gură. Se gândi la toate sursele de apă din care băuse, la toate oazele din oțel inoxidabil de pe holurile spitalului din care țâșnea apa rece ca gheața, stropindu-i buzele și obrajii. Se gândi la gheața spartă și la felul în care, după operații, pacienții își lungeau gâturile și-și deschideau gurile uscate ca niște pui pentru a primi câteva prea prețioase picături. Apoi se gândi la Nina Peyton, legată în dormitor, știind că avea să moară, dar cu toate astea incapabilă să se gândească la nimic altceva decât la setea aceea îngrozitoare. „Așa ne torturează. Așa ne înfrânge. Vrea să implorăm după apă, să implorăm pentru viețile noastre. Vrea să dețină controlul absolut. Vrea să-i recunoaștem puterea.” O lăsase singură toată noaptea, să se holbeze la becul ăla. Ațipise de câteva ori până când se trezise dintr-odată, cu stomacul strâns din cauza panicii care pusese stăpânire pe ea. Dar panica nu dură mult, pentru că, după ce ore în șir se chinui fără succes să mai slăbească legăturile, corpul ei căzu într-o stare de pasivitate. Plutea pur și simplu în acest coșmar întunecat, în lumina crepusculară dintre negare și realitate, concentrându-se asupra nevoii de a bea apă. Podeaua începu să scârțâie. O ușă se deschise cu zgomot. Imediat își reveni. Brusc, inima începu să îi bată puternic ca și cum ar fi fost un animal care se lupta să-i iasă din piept. Inspiră aerul jilav și rece de pivnița care mirosea a pământ și a piatră umedă. Respira din ce în ce mai sacadat pe măsură ce pașii coborau pe scări, până ce el ajunse acolo și se opri lângă ea. Lumina becului arunca umbre pe fața lui, transformând-o într-un craniu fără ochi care rânjea. — Vrei să bei ceva, nu-i așa? o întrebă. Avea o voce calmă, ca a oricărui om cu mintea sănătoasă. Nu putea vorbi din cauza benzii adezive care îi acoperea gura, dar el citi răspunsul în ochii ei febrili. — Uite ce am eu, Catherine. Ținea în mână un pahar, iar ea auzi clinchetul delicios al cuburilor de gheață și văzu stropii strălucitori prelingându-se pe suprafața rece a sticlei. — Nu-i așa că vrei o gură? Încuviință, fără să se uite la el, cu ochii la pahar. Setea o făcea să-și piardă mințile, dar anticipase deja ce avea să urmeze, după primă gură de apă. Se gândea la mișcările lui, își cântarea șansele. 233

El agită ușor paharul, iar cuburile de gheață se loviră de margine cu un clinchet. — Doar dacă te porți frumos. „O voi face”, promise ea din priviri. Când smulse banda, Catherine simți o mie de înțepături. Rămase complet nemișcată și-l lăsă să-i strecoare un pai în gură. Sorbi cu lăcomie, dar nu stinse focul care o ardea. Bău din nou, dar începu să tușească, atât de prețioasa apă curgându-i din gură. — Nu pot… nu pot să beau culcată, gâfâi ea. Te rog, lasă-mă să mă ridic! Te rog! El lăsă paharul jos și o analiză cu ochii lui negri fără fund. Văzu o femeie pe punctul de a leșina, o femeie care trebuia reînviată dacă voia să se bucure de plăcerea absolută a terorii. Începu să taie banda care îi lega mâinile de pat. Inima îi bubuia și era sigură că el vede cum îi sare din piept. Legătura din partea dreaptă fu desfăcută, iar mâna îi rămase moale. Nu se mișcă, nu încordă nici măcar un mușchi. Urmă o pauză lungă. „Haide. Desfă și legătura de la mâna stângă. Desfă-o!” Își dădu seama prea târziu că își ținea respirația și că el observase acest lucru. Sunetul benzii dezlipite de pe rolă o făcu să dispere. „Acum ori niciodată.” Bâjbâi cu mâna după tava cu ustensile și răsturnă paharul cu apă, cuburile împrăștiindu-se cu zăngănit pe podea. Apucă un obiect de oțel. Scalpelul. Când vru să o lege, îl lovi cu scalpelul și simți lama pătrunzând în carne. Bărbatul se dădu în spate, urlând și ținându-se de mână. Catherine se întoarse pe o parte și trecu lama scalpelului peste banda din jurul mâinii stângi. Încă o mână liberă! Se ridică, și imediat privirea i se încețoșă. O zi întreagă fără apă o slăbise, așa că încercă pe bâjbâite să îndrepte lama scalpelului spre banda din jurul gleznei drepte. Tăie la întâmplare și simți o durere. Dădu cu putere din picior și își eliberă glezna. Se întinse spre ultima legătură. Retractorul greu o lovi în tâmplă atât de brutal, încât văzu stele verzi. Cea de-a doua lovitură îi nimeri obrazul, după care auzi osul scrâșnind. Nu-și amintea să fi dat drumul scalpelului. Când se trezi, fața îi pulsa și nu putea vedea cu ochiul drept, încercă să-și miște membrele, și-și dădu seama că încheieturile îi erau din nou legate de rama patului. Dar pe gură nu-i pusese încă nimic; n-o redusese încă la tăcere.

234

Stătea deasupra ei. Îi văzu petele de pe cămașă. „E sângele lui”, își dădu ea seama cu o satisfacție sălbatică. Prada lui ripostase și vărsase sânge. „Nu sunt atât de ușor de cucerit. Se hrănește cu frică; n-o să-i arăt nimic de genul ăsta.” Bărbatul luă un scalpel de pe tavă și se aplecă spre ea. Deși inima i se zbătea în piept, ramase complet nemișcată, fixându-l, sfidându-l, provocându-l. Știa că moartea era inevitabilă, așa că, acceptând asta, se simțea eliberată. Avea curajul celor condamnați. Timp de doi ani, se ascunsese ca un animal laș. Timp de doi ani, lăsase fantoma lui Andrew Capra să-i conducă viața. Gata! „Haide, taie-mă! Dar nu vei învinge. N-o să mă vezi înfrântă.” Îi atinse abdomenul cu lama. Mușchii i se încordară involuntar. Se aștepta să-i citească pe față frica. Nu-i arătă decât sfidare. — Nu poți s-o faci fără Andrew, nu? îi zise. Singur nu ești în stare de nimic. Andrew trebuia să le-o tragă. Tu nu puteai decât să te uiți la el. El apăsă lama, înțepându-i pielea. Chiar dacă o durea, chiar dacă îi dăduse sângele, îi susținea privirea, arătându-i că nu se temea, refuzând să-i dea satisfacție. — Nici măcar nu ești în stare să i-o tragi unei femei, nu-i așa? Nu, eroul tău trebuia s-o facă pentru tine, Andrew. Oricum, și el era un ratat. Scalpelul ezită. Se ridică. Îl văzu suspendat acolo, în lumina slabă. „Andrew. Cheia e Andrew, bărbatul pe care-l venerează. Zeul lui.” — Un ratat. Andrew era un ratat, continuă. Știi de ce a venit la mine în noaptea aia, nu? A venit să mă implore. — Nu. Abia dacă șopti cuvântul. — M-a rugat să nu-l concediez. M-a implorat. Catherine râse, un sunet neîndurător și înspăimântător în locul acela întunecat al morții. Era patetic. Așa era Andrew, eroul tău. M-a implorat să-l ajut. Degetele se strânseră în jurul scalpelului. Lama îi apăsă iar pe abdomen, și sângele țâșni din nou, curgându-i într-o parte. Își reprimă cu sălbăticie instinctul de a tresări, de a plânge. În schimb, continuă să vorbească, cu vocea atât de puternică și de încrezătoare ca și cum ea ar fi fost cea care ținea scalpelul: — Mi-a vorbit despre tine. Nu știai asta, nu? Mi-a spus că nici măcar nu ești în stare să vorbești cu o femeie, așa de laș ești. Trebuia să ți le găsească el. — Mincinoaso! — N-ai însemnat nimic pentru el. Ai fost doar un parazit. Un vierme. — Mincinoaso! Lama îi intră în carne și, deși se împotrivi, din gât îi ieși un sunet sacadat. „N-o să învingi, nenorocitule! Pentru că nu-mi mai e frică de tine. Nu-mi mai e teamă de nimic.” 235

Când el tăie din nou, Catherine se uită fix la el, cu ochii sfidători ai unui condamnat.

236

• DOUĂZECI ȘI CINCI • Rizzoli studie grămada de prăjituri de diverse sortimente, întrebându-se câte dintre cutiile alea erau infestate cu musculițe de făină. Hobb’s FoodMart era genul de băcănie întunecoasă și prăfuită, un adevărat magazin de cartier, ai cărui patroni erau probabil niște nenorociți capabili să vândă lapte stricat școlarilor. Patronul era Dean Hobbs, un yankeu suspicios, care, înainte să accepte banii de la client, se oprea să-l analizeze bine. Înapoie restul în silă, apoi închise casa de marcat. — Nu ținem socoteala celor care folosesc bancomatul, mormăi. Banca l-a pus aici în folosul clienților mei. Eu n-am nimic de-a face cu asta. — Banii au fost retrași în mai. Două sute de dolari. Am o fotografie a bărbatului care… — După cum i-am spus și polițistului de mai înainte, asta a fost în mai. Acum suntem în august. Credeți că mi-aș mai aminti fața unui client după trei luni? — Poliția statului a fost aici? — În dimineața asta, și m-au întrebat același lucru. Voi nu vorbiți între voi? Deci tranzacția prin bancomat fusese deja verificată, însă nu de Poliția din Boston, ci de cea statală. La dracu’, își pierdea timpul aici. Privirea domnului Hobbs se mută brusc asupra unui adolescent care analiza sortimentele de dulciuri. — Hei, o să plătești pentru batonul ăla de Snickers? — A… da. — Atunci de ce nu-l scoți din buzunar? Băiatul puse ciocolata înapoi pe raft și ieși din magazin trântind ușa. Dean Hobbs bombăni: — Întotdeauna am avut probleme cu ăsta. — Îl cunoașteți pe puști? se interesă Rizzoli. — Îi cunosc pe-ai lui. — Dar pe ceilalți clienți, îi cunoașteți pe toți? — V-ați uitat nițel prin oraș? — Puțin. — Ei bine, nici nu ai nevoie de mai mult ca să cunoști Lithia. O mie două sute de locuitori. Nu sunt prea multe de văzut. Rizzoli scoase fotografia lui Warren Hoyt. Asta era tot ce putuseră obține, o fotografie făcută în urmă cu doi ani pentru permisul de conducere. Se uita fix la aparat, un bărbat cu fața slăbuță, cu părul îngrijit și cu un zâmbet comun. Deși Dean Hobbs îl văzuse deja, i-o mai întinse o dată. 237

— Îl cheamă Warren Hoyt. — Da, am văzut-o. Mi-a arătat-o poliția statului. — Îl recunoașteți? — Nu l-am recunoscut azi-dimineață. Nu-l recunosc nici acum. — Sunteți sigur? — Nu par sigur? Părea cât se poate de sigur. Un bărbat care nu se răzgândea niciodată. Clopoțeii zăngăniră când ușa se deschise și intrară două adolescente, două blonde îmbrăcate în haine de vară, în pantaloni scurți care le lăsau la vedere picioarele lungi bronzate. Atenția lui Dean Hobbs fu pentru scurt timp distrasă când își făcură apariția, chicotind și căutând ceva în spatele magazinului. — Dar știu că au crescut, murmură mirat. — Domnule Hobbs. — Ăăă? — Dacă vedeți bărbatul din fotografia asta, vreau să mă sunați imediat. Îi înmână o carte de vizită. — Mă puteți găsi oricând. Pe pager sau pe mobil. — Da, da. Fetele veniră la casă, ținând în mâini o pungă de chipsuri și un Pepsi Light. Stăteau în toată splendoarea lor, fără sutien, cu sfârcurile vizibile prin materialul tricourilor fără mânecă. Dean Hobbs se holba de-a binelea, iar Rizzoli se întrebă dacă uitase că mai era și ea acolo. „Povestea vieții mele. Cum intră o fată drăguță, eu parcă nici nu mai exist.” Ieși din băcănie și se întoarse la mașină. Deși nu stătuse decât puțin în soare, aceasta devenise deja un cuptor încins, așa că deschise ușa și așteptă să intre aer. Pe strada principală din Lithia nu era nici țipenie de om. Văzu o benzinărie, un magazin de obiecte de uz casnic și o cafenea, dar niciun om. Din cauza căldurii nimeni nu mai ieșise din casă, zumzetul aparatelor de aer condiționat fiind omniprezent. Nici măcar în orașele mici, americanii nu mai stăteau afară făcându-și vânt cu evantaiul. Aerul condiționat detronase veranda. Auzi clopoțeii de la ușa băcăniei zăngănind și le văzu pe cele două fete mergând agale prin soare, singurele vietăți care se mișcau pe stradă. În timp ce se îndepărtau, Rizzoli văzu perdelele de la o fereastră mișcându-se. În orașele mici, oamenii observă totul. Cu siguranță n-aveau cum să rateze niște fete drăguțe. Ar fi observat însă dispariția uneia? Închise ușa mașinii și se întoarse în băcănie. Domnul Hobbs era în sectorul cu legume, aranjând cu viclenie salata proaspătă în spatele raftului frigorific, mutându-le și pe cele ofilite în față. — Domnule Hobbs? Se întoarse. — Tot dumneavoastră? 238

— Mai am o întrebare. — Asta nu înseamnă că eu am un răspuns. — Locuiește vreo asiatică în orașul ăsta? Asta era o întrebare la care nu se așteptase, așa că se uită la ea perplex. — Poftim? — O chinezoaică sau o japoneză. Sau poate o indiancă. — Avem vreo două familii de negri, oferi el informația ca și cum ar fi fost de vreun folos. — E posibil ca femeia asta să fi dispărut. Are părul negru, foarte drept, lung. — Și spuneți că e din Orient? — Sau poate e indiancă. Bărbatul râse. — La dracu’, cred că ea e de altă nație! Replica lui îi atrase atenția lui Rizzoli. Bărbatul se întorsese spre lada cu legume și începuse să așeze dovlecii vechi deasupra celor proaspeți. — Cine e ea, domnule Hobbes? — Mai mult ca sigur nu e asiatică și nici indiancă. — O cunoașteți? — Am văzut-o aici o dată sau de două ori. A închiriat vechea fermă Sturdee pe timpul verii. O fată înaltă, cam urâțică. Da, cu siguranță remarcase acest ultim detaliu. — Când ați văzut-o ultima oară? Domnul Hobbs se întoarse și strigă: — Margaret! Ușa ce dădea într-o cameră din spate se deschise, și doamna Hobbes ieși. — Ce e? — Nu ai livrat tu o comandă la reședința Sturdee săptămâna trecută? — Ba da. — Ți s-a părut că fata aia era bine? — Ea mi-a plătit. Rizzoli întrebă: — Ați mai văzut-o de atunci, doamnă Hobbs? — N-am avut niciun motiv s-o mai văd. — Unde e ferma Sturdee? — În West Fork. Ultima casă. Rizzoli se uită la pagerul care începu să sune. Întrebă: — Pot să folosesc telefonul dumneavoastră? Tocmai mi s-a descărcat bateria. — Nu e o convorbire în afara localității, nu? — La Boston. Bărbatul se încrunta și se întoarse la aranjarea dovlecilor. — Telefonul public e afară. 239

Înjurând în gând, Rizzoli ieși în căldură, găsi telefonul public și introduse monedele. — Frost la telefon. — Tocmai m-ai sunat pe pager. — Rizzoli, ce cauți în Massachusetts? Spre surprinderea ei, Frost își dăduse seama unde se afla, datorită dispozitivului de localizare a apelantului. — Am făcut o mică plimbare. — Încă mai lucrezi la caz, nu-i așa? — Pun doar câteva întrebări. Nu fac mare lucru. — La dracu’, dacă… Frost coborî brusc tonul. Dacă află Marquette… — Doar n-o să-i spui, nu-i așa? — Nu. Dar întoarce-te la sediu! Te caută și e nervos. — Mai am încă un loc de verificat. — Ascultă-mă, Rizzoli! Las-o baltă sau o să pierzi toate șansele de a mai rămâne în unitate. — Nu înțelegi? Le-am ratat deja! Sunt terminată! Clipi ca să alunge lacrimile și se uită amărâtă la strada goală, unde nisipul ardea ca și cum ar fi fost cenușă încinsă. — El e singura mea șansă. Chirurgul. Singurul lucru pe care pot să-l mai fac e să-l prind. — Poliția statală a fost deja acolo. N-au găsit nimic. — Știu. — Atunci tu ce mai faci pe-acolo? — Întreb ce n-au întrebat ei. Închise. Apoi urcă în mașină și plecă să găsească femeia cu părul negru.

240

• DOUĂZECI ȘI ȘASE • Ferma Sturdee era singura casă de la capătul unui drum lung și murdar. Era o clădire veche cu fațada vopsită în alb și cu o verandă care se încovoia la mijloc sub povara unei grămezi de lemne de foc. Rizzoli rămase o clipă în mașină, prea obosită să iasă afară. Pe deasupra, mai era demoralizată din cauza felului în care sfârșise cariera ei promițătoare: ajunsese să stea singură pe un drum murdar, conștientă că n-avea niciun rost să meargă până acolo, să bată la ușă și să stea de vorbă cu o femeie uluită care se întâmpla să aibă părul negru. Se gândi la Ed Geiger, un alt polițist din Boston care, într-o zi, își parcase mașina pe un alt drum murdar și hotărâse, la patruzeci și nouă de ani, că ajunsese la capătul drumului. Rizzoli fusese primul detectiv care ajunsese la locul faptei. În vreme ce colegii ei stăteau în jurul mașinii cu parbrizul pătat de sânge, clătinând din cap și vorbind triști despre săracul Ed, Rizzoli simțise simpatie pentru un polițist suficient de patetic încât să-și zboare creierii. „E atât de ușor”, se gândi, devenind brusc conștientă de arma pe care o purta la șold. Nu era arma de serviciu, pe care i-o returnase lui Marquette, ci a ei, de acasă. Un pistol poate fi cel mai bun prieten sau cel mai mare dușman. Uneori și una, și alta. Dar ea nu era Ed Geiger; ea nu era o ratată care să-și pună pistolul în gură. Opri motorul și coborî în silă din mașină ca să-și facă treaba. Rizzoli trăise toată viața la oraș, așa că liniștea aceea i se păru stranie. Urcă scările verandei, iar scârțâitul lemnului se amplifică. Muștele îi zburau în jurul capului. Ciocani la ușă și așteptă. Învârti mânerul, dar ușa era încuiată. Bătu din nou, apoi strigă, vocea sunându-i înspăimântător de puternic. — Hei!? O năpădiră și țânțarii. Se lovi peste față și se trezi cu o pată închisă la culoare de sânge pe palmă. La dracu’ cu viața la țară! Măcar la oraș vietățile care sug sânge umblă pe două picioare și le poți vedea venind. Mai bătu de câteva ori cu putere la ușă, uitându-se după semne de intrare prin efracție, dar toate ferestrele erau închise; toate plasele erau la locul lor. Ferestrele erau prea sus și nu se putea ajunge la ele decât cu scara, pentru că locuința fusese construită pe o fundație din piatra. Ocoli casa și aruncă o privire în curtea din spate. Descoperi un hambar vechi și un iaz acoperit de o crustă verde, pe care plutea o rață sălbatică, probabil respinsă de stolul ei. Grădina era neîngrijită – nu creșteau decât buruieni și iarbă înaltă până la genunchi, și în aer roiau o mulțime de țânțari. 241

Urme de cauciuc duceau spre hambar. O parcelă de iarbă fusese culcată la pământ de trecerea recentă a unei mașini. Mai avea de verificat un singur loc. Păși apăsat pe cărarea făcută prin iarba culcată, ajunse la hambar și ezită. Nu avea mandat de percheziție, dar cine avea să știe? Nu făcea decât să arunce un ochi înăuntru pentru a se asigura că nu era nicio mașină acolo. Apucă mânerele și deschise ușile grele. Razele soarelui pătrunseră înăuntru, despicând întunericul; imediat, firele de praf începură să se rotească în aer. Împietri în fața mașinii parcate înăuntru. Era un Mercedes galben. Broboane de sudoare înghețată începură să-i alunece pe față. Era atât de liniște; cu excepția unei muște care bâzâia în umbră, era al dracului de liniște. Nu-și dădu seama când desfăcu tocul pistolului și scoase arma. Dar se trezi că o ținea în mână în timp ce se apropia de mașină. Se uită rapid pe geamul șoferului, pentru a fi sigură că nu era nimeni acolo. Apoi se mai uită o dată, pe îndelete, pentru a analiza interiorul. Privirea îi căzu pe un obiect închis la culoare care se afla pe scaunul din față al pasagerului. O perucă. „De unde vine părul pentru majoritatea perucilor? Din Orient.” Femeia cu părul negru. Își aminti casetele cu imagini filmate de camerele de supraveghere din spital, în ziua în care fusese ucisă Nina Peyton. În niciuna dintre ele nu-l văzuseră pe Warren Hoyt venind la etajul 5 în aripa de vest a spitalului. „Pentru că a intrat în salon ca femeie și a ieșit ca bărbat.” Se auzi un țipăt. Se învârti, inima bătându-i cu putere. „Cordell?” Ieși ca din pușcă din hambar, alergând prin iarba înaltă până la ușa din spate a casei. Era încuiată. Gâfâia. Făcu un pas în spate, se uită la ușă, la ramă. Pentru a sparge o ușă, ai nevoie mai degrabă de adrenalină decât de mușchi. De-abia se alăturase echipei, fiind singura femeie de altfel, când i se ceruse să spargă ușa unui suspect. Fusese un test, și poate ceilalți polițiști crezuseră, ba chiar speraseră, că nu avea să-l treacă. În timp ce colegii ei așteptau s-o vadă umilindu-se, ea își revărsase toate resentimentele, toată furia împotriva ușii ăleia. O făcuse praf din două lovituri și intrase acolo precum Diavolul Tazmanian. Simți aceeași adrenalină când își îndreptă arma spre ramă și trase trei focuri. Lovi ușa cu călcâiul. Săriră așchii. Lovi din nou. De data asta se deschise, iar ea se ghemui și intră întinzând mâna în care ținea arma, cercetând camera. Era o bucătărie. Draperiile erau lăsate, dar era suficientă lumină încât să vadă că nu era nimeni înăuntru. În chiuvetă erau farfurii murdare. Frigiderul zumzăia. „E aici? E dincolo și mă așteaptă?” 242

Dumnezeule, ar fi trebuit să poarte o vestă antiglonț. Dar nu se așteptase la asta. Sudoarea îi alunecă printre sâni, udându-i bustiera. Văzu un telefon pe perete. Se îndreptă spre el și ridică receptorul din furcă. Nu avea ton. Nu avea cum să cheme întăriri. Îl lăsă să atârne și se îndreptă temătoare spre ușă. Din prag se uită în cealaltă cameră și văzu o sufragerie cu o canapea jerpelită și câteva scaune. Unde era Hoyt? Unde? Intră în sufragerie. La jumătatea drumului, țipă de frică atunci când simți vibrațiile pagerului. La dracu’! Îl închise și își continuă drumul prin sufragerie. În hol se opri să se uite cu atenție. Ușa din față era larg deschisă. „Nu e în casă.” Ieși pe verandă. În vreme ce țânțarii bâzâiau în jurul ei, se uită cu atenție în curtea din față, dincolo de drumul prăfuit unde era parcată mașina ei, la iarba înaltă și la grămada de puieți cu vârfurile inegale. Erau prea multe locuri în care se putea ascunde. Ea o luase ca proasta pe ușa din spate, iar el fugise prin față și o luase spre pădure. „Cordell e-n casă. Găsește-o!” Intră din nou în casă și urcă repede scările. În camerele de sus era înăbușitor, iar ea transpiră abundent în timp ce verifică rapid cele trei dormitoare, baia și dulapurile. Nici urmă de Cordell. Doamne, avea să se sufoce. Coborî scările. Liniștea din casă o făcea să se înfioare. Dintr-odată știu că doctorița era moartă. Se gândi că, de fapt, ceea ce auzise din hambar fusese ultimul strigăt, ultimul sunet scos de cineva care moare. Se întoarse în bucătărie. Prin fereastra de deasupra chiuvetei vedea hambarul. „M-a văzut mergând prin iarbă, îndreptându-mă spre hambar. M-a urmărit deschizând ușile alea. A știut că voi găsi Mercedesul. Și-a dat seama că nu mai are timp. Așa că și-a terminat treaba și a fugit.” Frigiderul păcăni de câteva ori și se opri. Își auzea bătăile inimii. Întorcându-se, văzu ușa care dădea spre pivniță. Era singurul loc în care nu căutase. Deschise ușa și nu văzu decât întunericul de dedesubt. La dracu’! Ura asta, ura să coboare pe scările alea la capătul cărora știa că va da peste o scenă a groazei. Nu voia să facă asta, dar știa că femeia trebuia să fie acolo. Băgă mâna în buzunar, căutându-și minilanterna. Cu ajutorul luminii slabe, coborî o treaptă, apoi alta. Aerul era mai rece și mai umed. Simți miros de sânge.

243

Simți ceva trecându-i prin față și făcu un pas înapoi speriată. Răsuflă ușurată când își dădu seama că nu era decât un lanț pentru aprins lumina care atârna deasupra scărilor. Se întinse și trase de el. Nu se întâmplă nimic. Trebuia să se descurce doar cu ce avea. Cu arma strâns lipită de corp, îndreptă din nou lumina spre trepte pentru a vedea pe unde calcă. După căldura sufocantă de sus, aerul din pivniță părea aproape rece, înghețându-i transpirația pe piele. Ajunse la capătul scărilor și puse picioarele pe pământ. Era și mai rece jos, iar mirosul de sânge se accentua. Aerul devenise irespirabil și jilav. Era liniște, o liniște mormântală. Cel mai puternic zgomot era respirația ei precipitată. Roti lanterna, și se sperie de reflexia spotului. Rămase cu mâna întinsă, cu inima bătându-i cu putere, până când văzu în ce anume se reflecta lumina. În borcane din sticlă. Borcane de farmacie, aliniate pe un raft. Nici nu fu nevoie să se uite la obiectele care pluteau înăuntru ca să știe ce erau. „Amintirile lui.” Erau șase borcane, fiecare dintre ele purtând o etichetă. Erau mai multe victime decât știuseră ei. Ultimul era gol, dar numele era deja scris pe etichetă. Recipientul era pregătit și își aștepta premiul. Cel mai mare premiu dintre toate. „Catherine Cordell.” Rizzoli se învârti și mișcă lanterna pentru a vedea ce se află înaintea ei, ocoli stâlpii masivi și pietrele de temelie, dar se opri brusc când ajunse la colțul cel mai îndepărtat. Ceva închis la culoare era întins pe perete. Sânge. Schimbă direcția razei de lumină care căzu direct pe corpul lui Cordell, ale cărei glezne și mâini erau legate de pat cu bandă adezivă. Sângele proaspăt și umed strălucea pe coaste. Pe una dintre coapsele ei albe avea o amprentă roșie, acolo unde Chirurgul se sprijinise cu mâna, ca și cum ar fi vrut să-și lase însemnele. Tava cu ustensilele medicale era lângă pat, un adevărat instrumentar al unui schingiuitor. „O, Doamne! Cât de aproape am fost să te salvez…” I se făcu rău de furie, dar reuși să lumineze cu lanterna torsul lui Cordell stropit cu sânge până la gât. Nu era nicio rană adâncă, nicio lovitură de grație. Lumina pâlpâi brusc. Nu, nu era lumina; pieptul lui Cordell se mișcase! „Încă mai respiră.” Rizzoli îi dezlipi banda de pe gură și-i simți respirația caldă pe mână. O văzu clipind. „Da!” Simți că învinsese, dar în același timp avu senzația supărătoare că era ceva în neregulă. N-avea însă timp să se gândească la asta. Trebuia să o scoată pe Cordell de acolo cât mai repede. 244

Apucă lanterna cu dinții, îi tăie repede legăturile de la mâini și-i verifică pulsul. Era… slab, dar se simțea. Cu toate astea nu putea scăpa de senzația că avea să se întâmple ceva rău. Chiar în clipa în care începu să-i taie legătura din jurul gleznei drepte și se întinse spre glezna stângă, își dădu seama. Țipătul ăla. O auzise pe Cordell țipând tocmai din hambar. Dar o găsise cu gura acoperită cu bandă adezivă. „El a înlăturat banda. A vrut s-o lase să țipe. A vrut ca eu să o aud. E o capcană.” Întinse mâna după pistolul pe care îl lăsase pe pat. Nu mai ajunse însă la el. Parul o lovi în tâmplă, cu putere, doborând-o la pământ, cu fața în jos. Se chinui să se ridice în genunchi. Bucata de lemn se năpusti din nou spre ea și o pocni. Auzi cum îi trosnesc coastele. Respira șuierător. Se rostogoli pe spate, dar o durea atât de tare, încât nu putea să tragă aer în piept. Se aprinse o lumină, un singur bec legănându-se undeva sus. Stătea deasupra ei, fața lui fiind doar un oval negru dincolo de conul de lumină. Chirurgul își analiza noul premiu. Rizzoli se rostogoli pe partea teafără și încercă să se ridice de la pământ. El îi lovi brațul pe care se sprijinea, și căzu din nou pe spate. Coastele rănite fură iar lovite. Țipă din cauza durerii și nu se mai putu mișca. Chirurgul se apropie. Chiar atunci ea văzu vătraiul ivindu-se deasupra capului ei. O călcă cu bocancul pe încheietura mâinii, strivindu-i-o. Femeia țipă. El se întinse spre tava cu instrumente și luă unul dintre bisturie. „Nu! Doamne, nu.” În vreme ce bocancul apăsa în continuare pe mâna ei, bărbatul se aplecă și ridică scalpelul. Îl coborî apoi fără milă asupra mâinii ei libere. Rizzoli țipă când simți cuțitul intrându-i în carne și ieșind prin partea cealaltă, țintuindu-i mâna. Chirurgul luă un alt scalpel de pe tavă. Îi apucă mâna dreapta și trase de ea, întinzându-i brațul. Calcă pe mână. Ridică din nou bisturiul și din nou îl coborî, înfigându-l în palmă. De data asta țipătul fu mai slab. Era înfrântă. Bărbatul se ridică și se uită la ea o clipă, așa cum un colecționar admiră noul fluture strălucitor pe care tocmai l-a fixat pe planșeta. Se duse la tava cu instrumente și luă un al treilea cuțit. Cu mâinile întinse, țintuite în pământ, Rizzoli era forțată să privească și să aștepte ultimul act. Bărbatul îi dădu ocol și se ghemui. O apucă de păr și îi trase cu putere capul pe spate, întinzându-i gâtul. Se holba la el, și tot nu-i putea distinge fața care rămânea în umbră. O gaură neagră care înghite toată lumina. Își simțea carotidele 245

pulsând cu fiecare bătaie a inimii. Sângele care-i curgea prin artere și prin vene era viața însăși. Se întrebă cât avea să rămână conștientă după ce Chirurgul avea să-și termine treaba și dacă moartea însemna o afundare treptată în întuneric. Își dădea seama că n-avea cum s-o evite. Toată viața fusese o luptătoare, toată viața refuzase să se lase înfrântă, dar de data asta trebuia să capituleze. Capul îi era dat pe spate, iar gâtul îi rămăsese liber. Văzu strălucirea lamei și închise ochii când aceasta îi atinse pielea. „Doamne, să fie repede.” Îl auzi respirând adânc, ca și cum s-ar fi pregătit, și simți că o trage de păr și mai tare. Detunătura o șocă. Deschise imediat ochii. Era încă ghemuit deasupra ei, dar nu o mai trăgea de păr. Scăpă scalpelul din mână. Rizzoli simți ceva călduț picurându-i pe față. Sânge. Nu de la ea, ci de la el. Chirurgul se prăbuși pe spate și dispăru din raza ei vizuală. Deja resemnată în fața morții, zăcea înmărmurită la gândul că va trăi. Se chinui să pună cap la cap mai multe detalii deodată. Văzu becul legănându-se ca o lună strălucitoare pe un fir de ață. Întoarse capul și zări brațul lui Catherine Cordell căzând ușor pe pat. Privi cum arma îi alunecă din mână, lovind cu zgomot podeaua, în depărtare, se auzea o sirenă.

246

• DOUĂZECI ȘI ȘAPTE • Rizzoli stătea în capul oaselor pe patul ei de spital, uitându-se încruntată la televizor. Bandajele din jurul mâinilor erau înfășurate atât de strâns, încât păreau niște mănuși de box. În partea din spate a capului, în locul în care doctorii îi trataseră o rană, avea o porțiune rasă. Se juca nervoasă cu telecomanda și nici nul observă pe Moore care stătea în prag. Își dădu seama că era acolo abia când detectivul bătu la ușă. Când se întoarse cu fața spre el, în ochi i se putea citi o licărire de vulnerabilitate. În timp ce el intră în cameră și se așeză pe scaunul de lângă pat, Rizzoli își puse scuturile de apărare și redeveni precaută. Era aceeași dintotdeauna. La televizor bâzâia melodia enervantă de pe coloana sonoră a unui serial. — Nu poți să oprești porcăria aia? zise frustrată, arătând spre telecomandă cu o mână bandajată. Eu nu pot să apăs pe butoane. Ăștia se așteaptă probabil să-mi folosesc nasul sau mai știu eu ce! Moore luă telecomanda și stinse televizorul. — Mulțumesc, pufni ea, tresărind din cauza celor trei coaste rupte. Televizorul fiind oprit, se așternu o liniște mormântală. Prin ușa deschisă, auzeau cum cineva striga pe hol numele unui doctor și zăngănitul căruciorului cu mâncare. — Au grijă de tine aici? întrebă el. — E bine, pentru o porcărie de spital. Probabil că e mai bine decât dacă aș fi la oraș. În vreme ce Catherine și Hoyt fuseseră transportați cu avionul la Centrul Medical Pilgrim din Boston din cauza rănilor grave, Rizzoli fusese adusă cu ambulanța la micul spitalul din regiune. În ciuda distanței, aproape toți detectivii de la Departamentul omucideri o vizitaseră. Și toți îi aduseseră flori. Buchetul de trandafiri al lui Moore aproape că se pierduse printre atâtea aranjamente așezate pe măsuțele pentru tăvile de instrumente medicale și pe noptieră, ba chiar și pe podea. — Mamă! exclamă el. Ai o groază de admiratori. — Da. Îți vine să crezi? Chiar și Crowe mi-a trimis flori. Crinii ăia de acolo. Cred că încearcă să-mi spună ceva. Nu seamănă cu un buchet de înmormântare? Vezi orhideele alea drăguțe? Mi le-a adus Frost. La dracu’, eu ar fi trebuit să-i trimit lui flori pentru că mi-a salvat pielea. Frost fusese cel care sunase poliția statală pentru a-i veni în ajutor. Pentru că Rizzoli nu avusese cum să-l sune după ce primise apelul pe pager, vorbise cu 247

Dean Hobbs de la FoodMart pentru a da de ea și aflase că plecase cu mașina la ferma Sturdee pentru a vorbi cu o femeie cu părul negru. Rizzoli continuă să inventarieze aranjamentele florale. — Vaza aia imensă cu chestiile alea tropicale sunt din partea familiei Elenei Ortiz. Garoafele sunt de la zgârcitul de Marquette. Iar nevasta lui Sleeper mi-a adus un hibiscus. Moore dădu mirat din cap. — Ții minte toate astea? — Da, ei bine, mie nu-mi trimite nimeni flori. Deci trebuie să țin minte. Îi văzu din nou vulnerabilitatea în spatele măștii de curaj. Și mai văzu ceva ce nu mai observase niciodată, o lumină în ochii ei întunecați. Era rănită, bandajată și avea o porțiune lipsită de păr la spate. Dar, odată ce treceai peste defectele feței ei, peste falca pătrățoasă și fruntea bombată, îți puteai da seama că Jane Rizzoli avea ochi frumoși. — Tocmai am vorbit cu Frost. E la Centrul Medical Pilgrim, reluă Moore. Zice că Warren Hoyt o să-și revină. Rizzoli nu spuse nimic. — I-au scos tubul respirator azi-dimineață. Mai are un tub în piept, din cauza unui plămân care a cedat, dar respiră singur. — E conștient? — Da. — Vorbește? — Cu noi nu. Cu avocatul lui. — Doamne, dacă aș fi avut șansa să termin cu nenorocitul ăla… — N-ai fi făcut-o. — Nu crezi? — Cred că ești o polițistă prea bună încât să faci din nou aceeași greșeală. Se uită fix în ochii lui. — Nu se știe niciodată. „Nimeni nu știe niciodată. Nu aflăm decât atunci când ne găsim în fața situației concrete.” — Mă gândeam doar că ar trebui să știi asta, zise el și se ridică să plece. — Hei, Moore! — Da? — Nu mi-ai spus nimic despre Cordell. De fapt, evitase intenționat să aducă vorba despre doamna doctor. Din cauza ei erau în conflict, ea era cea care provocase ruptura care le stricase parteneriatul. — Am auzit că e bine, continuă Rizzoli. — A ieșit cu bine din operație. — El… Hoyt a… — Nu, nu a tăiat-o până la capăt. Ai ajuns înainte să facă asta. 248

Se lăsă pe spate, părând ușurată. — Acum mă duc la Pilgrim să o văd, o anunță el. — Și ce-o să se întâmple după aia? — După aia, te ducem înapoi la serviciu, ca să poți să răspunzi singură la blestematul ăla de telefon. — Nu, vreau să zic ce-o să se întâmple cu tine și Cordell. Făcu o pauză și se uită spre fereastra pe care lumina se revărsa asupra crinilor, făcând petalele să strălucească. — Nu știu. — Încă te mai necăjește Marquette din cauza asta? — M-a prevenit să nu mă implic. Și are dreptate. N-ar fi trebuit. Dar nu m-am putut abține. Mă întreb dacă… — Deci până la urmă nu ești Sfântul Thomas? Detectivul râse trist și aprobă din cap. — Moore, nu e nimic mai plictisitor decât perfecțiunea. Bărbatul oftă. — Trebuie să luăm niște decizii. Grele. — Deciziile importante sunt întotdeauna greu de luat. Rămase un pic pe gânduri, apoi spuse: — Poate că nu eu trebuie să iau decizia, ci ea. Pe când se îndrepta spre ușă, Rizzoli strigă: — Când o vezi pe Cordell, vrei să-i zici ceva din partea mea? — Ce anume? — Data viitoare să țintească mai sus. • „Nu știu ce-o să se întâmple mai departe.” Conduse pe drumul spre Boston cu geamul deschis; aerul care intra era răcoros așa cum nu mai fusese de săptămâni bune. În timpul nopții, orașul fusese traversat de un front atmosferic care venea dinspre Canada, așa că aerul răcoros al dimineții părea curat, aproape pur. Se gândi la Mary, la dulcea lui Mary, și la legăturile care aveau să-l lege pentru totdeauna de ea. Douăzeci de ani de căsnicie cu nenumărate amintiri: șoaptele din timpul nopții, glumele, toată povestea lor. Da, povestea lor. O căsnicie e făcută din chestiile astea mici precum mâncarea arsă și înotatul de la miezul nopții, tocmai lucrurile astea unesc două vieți. Fuseseră împreună și împreună se maturizaseră. Trecutul lui îi aparținea numai lui Mary. Viitorul însă rămânea nerevendicat. „Nu știu ce-o să se întâmple mai departe. Dar știu ce m-ar face fericit. Și cred că și eu aș putea s-o fac fericită. În acest moment al vieților noastre, am putea cere o binecuvântare mai mare?” 249

Cu fiecare kilometru pe care-l străbătea, devenea însă din ce în ce mai nesigur. Când coborî în sfârșit din mașină la Centrul Medical Pilgrim, pășea cu siguranța unui bărbat care știa că luase decizia corectă. Luă liftul până la etajul 5, se legitimă la biroul asistentelor și o porni pe holul lung care ducea la camera 523. Bătu încet și intră. Peter Falco stătea lângă patul lui Catherine. Ca și în camera lui Rizzoli, mirosea a flori. Lumina dimineții inunda fereastra, învăluind patul și pe ocupanta lui într-o strălucire de aur. Dormea. Lângă pat atârna o perfuzie, din care picurau niște stropi care sclipeau ca niște diamante. Moore se așeză vizavi de Falco, și o bună bucată de vreme nu-și vorbiră deloc. Falco se aplecă să-i sărute fruntea lui Catherine. Apoi se ridică, și privirea lui o întâlni pe a lui Moore. — Ai grijă de ea! — O să am. — Iar eu o să am grijă să te ții de cuvânt, zise Falco și ieși din încăpere. Moore se așeză pe scaunul de lângă patul lui Catherine și-i luă mâna într-ale sale. I-o sărută plin de respect. Apoi murmură: — O să mă țin. Thomas Moore era un bărbat care-și respecta promisiunile; avea să o respecte și pe asta.

250

• Epilog • E frig la mine în celulă. Afară suflă vântul aspru de februarie și am auzit că a început iar să plouă. Stau pe pat înfășurat într-o pătură și-mi amintesc cum ne învăluia căldura delicioasă ca o mantie în ziua în care mergeam pe străzile din Livadia. În nordul acelui oraș din Grecia, sunt două izvoare care în antichitate erau cunoscute sub numele de Lethe și Mnemosyne. Uitarea și Amintirea. Amândoi am băut din ambele izvoare, apoi am adormit la umbra punctată a unui crâng de măslini. Mă gândesc la asta pentru că nu-mi place frigul de aici. Îmi face pielea să se usuce și să crape, și nu pot să mă dau cu suficientă cremă încât să neutralizez efectele iernii. Acum nu mă mai alină decât amintirea plăcută a căldurii, a ta și a mea plimbându-ne prin Livadia, unde pietrele înfierbântate de soare ne încălzeau sandalele. Zilele se scurg încet aici. Sunt singur în celulă, izolat de ceilalți camarazi din cauza notorietății mele. Doar psihiatrii îmi vorbesc, dar încep să-și piardă interesul, pentru că nu le ofer niciun semn incitant de comportament patologic. Când eram mic, n-am chinuit niciodată animalele, nu am incendiat nimic și n-am făcut niciodată în pat. Mergeam la biserică. Eram politicos cu cei în vârstă. Mă dădeam cu cremă de protecție solară. Sunt la fel de sănătos ca ei, iar ei o știu prea bine. Ne diferențiază doar fanteziile mele care m-au adus în celula asta rece, în orașul ăsta rece în care vântul pare alb de la atâta zăpadă. În timp ce strâng mai bine pătura în jurul umerilor, mi se pare greu de crezut că există locuri în lume unde trupuri aurii strălucesc de sudoare întinse pe nisipul cald, sub umbrele de plajă care flutură în bătaia brizei. Dar ăsta e exact genul de loc unde ea s-a dus. Caut sub saltea și scot bucata de hârtie pe care am rupt-o azi dintr-un ziar vechi pe care mi l-a dăruit un gardian drăguț în schimbul unor bani. E un anunț matrimonial. Pe 15 februarie, la ora 3:00 p.m., doctorul Catherine Cordell s-a căsătorit cu Thomas Moore. Mireasa a fost condusă la altar de tatăl ei, colonelul Robert Cordell. A purtat o rochie brodată cu mărgele de fildeș. Mirele a fost îmbrăcat într-un costum negru. Recepția s-a ținut la hotelul Copley Plaza din Back Bay. După o lungă lună de miere în Caraibe, cuplul va locui în Boston. Împachetez bucata de ziar și o bag sub saltea, unde va fi în siguranță. O lungă lună de miere în Caraibe. Acum e acolo. 251

O văd întinsă pe plajă cu ochii închiși, granule de nisip strălucindu-i pe piele. Părul răsfirat pe prosop pare o mătase roșiatică. Moțăie la căldură, cu brațele moi și relaxate. Dar în secunda următoare tresare și se trezește. Deschide ochii larg și-și simte inima bătându-i cu putere. De frică îi îngheață sudoarea pe piele. Se gândește la mine. La fel cum eu mă gândesc la ea. Suntem legați pentru totdeauna, la fel de intim precum o pereche de îndrăgostiți. E prinsă în vârtejul fanteziilor mele, și nu va putea niciodată să se elibereze. În celula mea, se sting luminile; începe noaptea cea lungă, plină de ecouri care răsuna în cuștile în care dorm ceilalți bărbați: sforăituri, tuse, respirație precipitată și mormăielile din timpul somnului. Dar, pe când ce se lasă tăcerea nopții, nu mă gândesc la Catherine, ci la tine, sursa suferințelor mele celor mai adânci. Pentru asta, aș bea cu plăcere din râul Lethe, apa uitării, doar ca să-mi șterg definitiv din memorie ultima noastră noapte petrecută în Savannah, ultima noapte când te-am văzut în viață. Imaginile se desfășoară în fața ochilor mei, rănindu-mi retina în timp ce privesc în întunericul celulei mele. Mă uit la umerii tăi, admirând felul în care îți strălucește pielea mult mai închisă la culoare decât a ei, cum ți se încordează mușchii spatelui în timp ce o pătrunzi, iar și iar. Te privesc posedând-o în noaptea aia, la fel cum ai făcut și cu celelalte înaintea ei. Când termini și-ți reverși sperma în interiorul ei, uiți de mine și zâmbești. Și spui: — Gata. E pregătită pentru tine. Dar efectul drogului nu s-a dus încă, și, când îi apăs lama cuțitului pe abdomen, abia dacă tresare. Fără durere nu obțin nicio plăcere. — Avem toată noaptea la dispoziție, îmi zici. Așteaptă. Gâtul îmi e uscat, așa că mergem la bucătărie, unde îmi umplu un pahar cu apă. Noaptea e abia la început, iar mie îmi tremură mâinile de emoție. Gândul la ceea ce urmează m-a însetat și, în vreme ce sorb apa, rememorez totul pentru ami prelungi plăcerea. Avem întreaga noapte în față și vrem să dureze cât mai mult. — Vezi una, faci una, înveți una, îmi spui tu. În noaptea asta mi-ai promis, scalpelul e al meu. Dar îmi e sete și rămân în bucătărie, în vreme ce tu mergi să vezi dacă s-a trezit. Sunt încă lângă chiuvetă când pistolul se descarcă. Aici timpul îngheață. Îmi amintesc tăcerea care a urmat. Ticăitul ceasului din bucătărie. Sunetul propriei inimi, bătându-mi în urechi. Ascult, încordându-mă să 252

îți aud pașii. Să te aud spunându-mi că e vremea să plecăm, repede. Îmi e frică să mă mișc. În cele din urmă, fac un efort și merg pe hol până în dormitorul ei. Mă opresc în prag. Îmi ia o clipă să înțeleg ce lucru groaznic s-a întâmplat. Ea zace atârnată pe marginea patului, chinuindu-se să urce înapoi. Tocmai a scăpat un pistol din mână. Merg spre pat, apuc retractorul de pe noptieră și-o lovesc cu el în cap. Mă întorc și-mi concentrez atenția asupra ta. Ai ochii deschiși și zaci pe spate, uitându-te fix la mine. În jurul tău se formează o baltă de sânge. Miști buzele, dar nu pot să aud niciun cuvânt. Picioarele sunt imobile, și-mi dau seama că glonțul ți-a afectat coloana vertebrală. Încerci din nou să vorbești, și de data asta înțeleg ce-mi spui: — Fă-o. Termină treaba. Nu vorbești despre ea, ci despre tine. Clatin din cap îngrozit de ceea ce îmi ceri. Nu pot. Te rog, nu te aștepta să fac asta! Sunt prins între rugămintea ta disperată și dorința mea de a fugi. — Fă-o acum, mă rogi din priviri. Înainte să vină. Mă uit la picioarele tale inutile, muiate în sânge. Mă gândesc la toate suferințele care te așteaptă dacă o să trăiești. Aș putea să te scap de toate astea. — Te rog. Mă uit la femeie. Nu se mișcă, nu e conștientă de prezența mea. Aș vrea să o apuc de păr, să-i dezgolesc gâtul și să-mi afund adânc cuțitul în gâtlej, ca să plătească pentru tot ce ți-a făcut. Dar trebuie să o găsească în viață. Doar dacă trăiește voi putea scăpa fără să îi am pe urmele mele. Îmi transpiră mâinile în mânușile de latex, iar când ridic arma sunt neîndemânatic, mi se pare straniu să o țin în mână. Stau la marginea bălții de sânge, uitându-mă la tine. Mă gândesc la seara aceea magică în care am colindat prin Templul lui Artemis. Era ceață, iar la lăsarea serii, m-am uitat la tine cum mergeai printre copaci. Te-ai oprit brusc și mi-ai zâmbit în lumina crepusculară. Privirile noastre au părut să se întâlnească peste prăpastia care se întinde între lumea celor vii și a celor morți. Acum privesc peste prăpastia asta; îți simt privirea asupra mea. E pentru tine, Andrew, cred. Pentru tine o fac. Îți citesc recunoștința în privire chiar și atunci când ridic arma cu mâini tremurătoare. Chiar și atunci când apăs pe trăgaci. Sângele tău îmi stropește fața. E cald ca niște lacrimi. Mă întorc la femeia care zace inconștientă peste marginea patului, îi pun pistolul lângă mână. O apuc de păr și îi tai o șuviță de păr de lângă ceafă, de acolo de unde nu i se va remarca absența. Șuvița asta îmi va aminti de ea. 253

Mirosul la fel de amețitor ca al sângelui îmi va aminti de frica ei. Mă voi înfrâna până când o voi întâlni din nou. Ies în noapte pe ușa din spate. • Acum nu mai am prețioasa șuviță. Dar nu mai am nevoie de ea, pentru că îi cunosc mirosul la fel de bine cum îl cunosc pe al meu. Știu ce gust are sângele ei. Îi cunosc luciul mătăsos al sudorii pe piele. Port toate astea în visele mele, în care plăcerea țipă ca o femeie și pășește lăsând urme de sânge. Nu poți ține toate amintirile într-o mână și nu poți dezmierda dintr-o singură atingere. Unele dintre ele pot fi depozitate doar în cele mai îndepărtate unghere ale minții noastre, în stratul nostru de reptilă, din care ne-am născut cu toții. Partea aia din interiorul nostru pe care majoritatea o reneagă. Eu n-am renegat-o niciodată. Sunt conștient de natura mea esențială și o accept. Sunt așa cum m-a creat Dumnezeu, așa cum ne-a creat Dumnezeu pe toți. La fel de binecuvântați suntem toți. Și mielul, și leul, și vânătorul.

254

255

TESS GERRITSEN Seria JANE RIZZOLI & MAURA ISLES Volumul 2

UCENICUL Original: The Apprentice (2002) Traducere din limba engleză RALUCA MATIȘ

virtual-project.eu

RAO International Publishing Company 2009

256

MULȚUMIRI Pe toată durata scrierii acestei cărți, am fost sprijinită de o echipă minunată, care mi-a oferit sfaturi și sprijinul afectiv de care am avut nevoie pentru a continua. Multe, multe mulțumiri agentei, prietenei și luminii mele călăuzitoare, Meg Ruley, lui Jane Berkey, Don Cleary și oamenilor magnifici de la Agenția Jane Rotrosen. Le datorez de asemenea mulțumiri extraordinarei Linda Marrow, editorul meu, Ginei Centrello, pentru entuziasmul ei neabătut, lui Louis Mendez, pentru că nu m-a lăsat să mă scufund, lui Gilly Hailparn și Marie Coolman, pentru că m-au sprijinit pe parcursul zilelor triste și întunecate de după 11 septembrie și m-au ajutat să-mi găsesc drumul spre casă. Mulțumesc, de asemenea, lui Peter Mars, pentru informațiile pe care mi le-a oferit despre Poliția din Boston și Selinei Walker, susținătoarea mea înflăcărată aflată de cealaltă parte a oceanului.

În cele din urmă, cele mai profunde mulțumiri soțului meu, Jacob, care știe cât de dificilă e viața cu o scriitoare – și totuși e mereu alături de mine.

257

• Prolog • Azi am văzut un om murind. A fost cu totul neașteptat și mă mir și acum că această dramă s-a desfășurat chiar la picioarele mele. Atât de multe lucruri din viață considerate palpitante nu pot fi anticipate, încât trebuie să învățăm să savurăm spectacolele pe măsură ce apar, să apreciem emoțiile tari atât de rare ce întrerup curgerea altfel monotonă a timpului. Și zilele mele trec atât de încet aici, în această lume ascunsă după ziduri, unde oamenii nu sunt decât numere, deosebiți unul de altul nu după numele noastre sau după talentele dăruite de Dumnezeu, ci după tipul de nelegiuire pe care am înfăptuit-o. Ne îmbrăcăm la fel, mâncăm aceeași mâncare, citim aceleași cărți jerpelite din același cărucior de închisoare. Fiecare zi e asemenea oricărei alteia. Și apoi, dintr-odată, un incident surprinzător ne reamintește că viața se poate schimba într-o clipită. Așa s-a întâmplat azi, a doua zi din august, o zi teribil de fierbinte și de însorită, exact așa cum îmi place mie. În timp ce alții asudă și se plimbă de colocolo ca niște vite letargice, eu stau în mijlocul curții, cu fața îndreptată spre soare, ca o șopârlă ce absoarbe căldura. Am ochii închiși, așa că nu văd cum cuțitul este înfipt, nici nu văd bărbatul cum face un pas împleticit înapoi și cade. Dar aud murmurul vocilor agitate și-mi deschid ochii. Într-un colț al curții, un bărbat zace sângerând. Toți cei din jur se îndepărtează de el, însușindu-și masca obișnuită de indiferență a omului care n-a văzut nimic și nu știe nimic. Numai eu mă apropii de omul prăbușit la pământ. Pentru o clipă rămân în picioare, uitându-mă în jos la el. Are ochii deschiși și conștienți; cu siguranță pentru el nu par să fiu mai mult decât un contur negru, decupat pe cerul strălucitor. E tânăr, cu părul alb-blond, cu barba aproape ca un puf. Își deschide gura și pe buze îi apar bule rozalii de spumă. Pe piept i se întinde o pată roșie. Îngenunchez lângă el și-i sfâșii cămașa ca să-i văd rana aflată la stânga sternului. Lama cuțitului a trecut curat printre coaste și sigur i-a străpuns plămânul, probabil ciupind puțin și din pericard. E o rană mortală, și o știe și el. Încearcă să-mi vorbească, i se mișcă buzele, deși nu se aude niciun sunet, și ochii 258

se chinuie să se focalizeze. Vrea să mă aplec mai aproape de el, probabil ca să ascult vreo mărturisire făcută în pragul morții, dar nu mă interesează câtuși de puțin ce are de zis. Mă concentrez în schimb asupra rănii. Asupra sângelui. Sunt foarte obișnuit cu sângele. Îi cunosc toate elementele componente. Am mânuit nenumărate eprubete cu sânge, i-am admirat multele nuanțe diferite de roșu. L-am învârtit în centrifugă până s-a transformat în coloane bicolore de celule comasate și ser de culoarea paiului. Îi știu sclipirea și textura mătăsoasă. L-am văzut scurgându-se în pârâiașe satinate din pielea proaspăt incizată. Sângele i se scurge din piept ca apa vie dintr-un izvor sacru și-mi lipesc palma de rană, scăldându-mi pielea în căldura aceasta lichidă, iar sângele îmi acoperă mâna cu o mănușă stacojie. El crede că vreau să-l ajut și o scânteiere scurtă de recunoștință îi iluminează privirea. E foarte puțin probabil ca tânărului acestuia să i se fi arătat multă bunăvoință în scurta lui viață; ce ironie ca tocmai pe mine să mă confunde cu chipul îndurării. În spatele meu se aude tropăit de cizme și voci aspre ce latră comenzi: — La o parte! Toată lumea, trageți-vă la o parte! Cineva mă apucă de cămașă și mă trage în picioare. Sunt îmbrâncit în spate, departe de bărbatul muribund. Aerul e încărcat de praf, strigăte și înjurături și suntem mânați într-un colț al curții. Instrumentul morții, șișul, zace abandonat pe pământ. Gardienii pretind răspunsuri, dar nimeni n-a văzut nimic, nimeni nu știe nimic. Nimeni nu vede și nu știe niciodată nimic. În haosul din curtea închisorii, stau puțin la o parte de ceilalți deținuți, care mau evitat întotdeauna. Îmi ridic mâna udă încă de sângele mortului și inhalez aroma metalică și rafinată. Chiar și numai după miros mi-aș fi dat seama că e sânge tânăr, scurs din carne tânără. Ceilalți deținuți se holbează la mine și se trag și mai departe. Știu că sunt diferit de ei; au simțit-o întotdeauna. Cât de brutali sunt acești oameni, și totuși sunt temători față de mine, pentru că înțeleg cine – și ce – sunt eu. Le cercetez fețele, căutându-mi printre ei fratele de sânge. Un altul asemenea mie. Nu-l văd însă, nu aici, nici chiar aici, în casa aceasta plină de oameni monstruoși. 259

Dar știu că există. Știu că nu sunt singurul de felul meu de pe acest pământ. Undeva, acolo, mai este unul. Și mă așteaptă.

260

• UNU • Muștele roiau deja. Patru ore pe asfaltul încins din sudul Bostonului, care copsese carnea pulverizată, eliberând în aer echivalentul unui gong de chemare la masă, și văzduhul era încărcat de zumzetul muștelor. Deși rămășițele din tors erau acum acoperite cu o folie, tot mai rămăsese suficient de mult țesut descoperit pentru ospățul necrofagelor. Bucățele de materie cenușie și alte părți neidentificabile erau dispersate pe o rază de nouă metri de-a lungul străzii. Un fragment de craniu aterizase într-un ghiveci cu flori de la etajul doi și bucăți moi de țesut se lipiseră de câteva mașini din parcare. Doamna detectiv Jane Rizzoli avusese întotdeauna un stomac puternic, dar chiar și ea trebui să stea o clipă, cu ochii strâns închiși și pumnii încleștați, furioasă pe ea însăși pentru acest moment de slăbiciune. „Nu te pierde cu firea. Nu te pierde cu firea.” Era singurul detectiv femeie din Departamentul de omucideri al Poliției din Boston și știa că lumina nemiloasă a reflectoarelor era îndreptată încontinuu asupra ei. Orice greșeală, orice reușită, va fi observată de toți. Partenerul ei, Barry Frost, își vomase micul dejun în mod umilitor de public, și acum stătea în vehiculul cu aer condiționat, ținându-și capul plecat între genunchi, așteptând să i se liniștească stomacul. Ea însă nu-și putea permite să cadă pradă greții. Era ofițerul de poliție cel mai vizibil de la locul crimei și de cealaltă parte a panglicii poliției stăteau mai mulți privitori, analizându-i fiecare mișcare, fiecare detaliu al înfățișării. Știa că arăta mai tânără decât cei treizeci și patru de ani ai ei și era mereu preocupată să mențină un aer de autoritate. Compensa lipsa înălțimii cu privirea ei directă și umerii ținuți drept. Învățase arta de a domina scena unei crime prin determinarea ei. Însă arșița îi slăbea hotărârea. Venise în costumul ei obișnuit, sacou și pantaloni, și părul pieptănat ordonat. Acum însă fusese nevoită să-și dea jos sacoul; cămașa îi era șifonată și umiditatea îi cârlionțase părul negru într-o încâlceală dezordonată de bucle. Se simțea asaltată din toate direcțiile de mirosuri, muște și de lumina orbitoare a soarelui. Erau prea multe lucruri asupra cărora trebuia să se concentreze. Și toți ochii aceia erau îndreptați spre ea. Niște voci ridicate îi atraseră atenția. Un bărbat în cămașă și cravată încerca să-l convingă pe un polițist să-l lase să treacă.

261

— N-auzi că trebuie s-ajung la o întâlnire de afaceri? Am întârziat deja o oră. Da’ v-ați pus voi nenorocita de panglică de poliție în jurul mașinii mele și acuma-mi spui că nu pot să intru în ea? E mașina mea, ce naiba! — E scena unei crime, domnule. — E un accident! — Încă nu s-a stabilit acest lucru. — Da’ ce, vă ia o zi întreagă să vă dați seama de-atâta lucru? De ce nu neascultați? Toată lumea din cartier a auzit ce s-a întâmplat! Rizzoli se apropie de omul cu fața lucind de sudoare. Era unsprezece și jumătate, și soarele, aproape de zenit, strălucea asupra lor ca un ochi orbitor. — Și ce ați auzit, exact, domnule? întrebă ea. Bărbatul pufni. — Același lucru ca toată lumea. — Un zgomot puternic. — Da. Pe la șapte și treizeci. Chiar atunci ieșeam de sub duș. M-am uitat afară pe geam și l-am văzut întins pe trotuar. Se vede clar că e un colț nenorocit aici. Șoferii mai cretini zboară pe-aici ca niște lilieci scăpați din iad. Sigur l-a lovit un camion. — Ați văzut un camion? — Nu. — Ați auzit un camion? — Nu. — Nici vreo mașină n-ați văzut? — Mașină, camion, ridică el din umeri. Oricum, tot accident cu fugă de la locul faptei a fost. Era aceeași poveste repetată de vreo zece ori de vecinii omului. La un moment dat, între șapte și cincisprezece și șapte și treizeci de minute dimineața, auziseră un zgomot puternic în stradă. Nimeni nu văzuse de fapt ce se întâmplase. Pur și simplu auziseră gălăgia și găsiseră cadavrul bărbatului. Rizzoli 262

considerase deja – și respinsese – posibilitatea să fi fost un sinucigaș care se aruncase de pe acoperiș. În jur nu erau decât clădiri cu două etaje, niciuna suficient de înaltă să explice o distrugere atât de îngrozitoare a trupului săritorului. Nici nu vedea dovada vreunei explozii care să fi cauzat o dezintegrare anatomică atât de mare. — Hei, pot să-mi iau mașina acum? întrebă bărbatul. E Fordul ăla verde. — Acela cu stropi de creier pe portbagaj? — Mda. — Tu ce crezi? se răsti ea. Îi întoarse apoi spatele și se duse la medicul legist care stătea ghemuit în mijlocul străzii, studiind asfaltul. — Oamenii de pe strada asta sunt niște nemernici, zise Rizzoli. Nimeni nu dă nicio ceapă degerată pe victimă. Și nimeni nu știe cine e. Doctorul Ashford Tierney nu-și ridică privirea spre ea, ci continuă să se uite foarte atent la stradă. Pe sub firele rare de păr cărunt, pielea capului îi sclipea de transpirație. Doctorul Tierney părea mai bătrân și mai obosit decât îl văzuse ea vreodată. Când încercă să se ridice, își întinse o mână spre ea într-o rugăminte tăcută să-l ajute. Rizzoli îl prinse de mână și simți, transmise prin mână, scârțâiturile oaselor obosite și a încheieturilor artritice. Era un gentleman sudist de modă veche, născut în Georgia, și nu apreciase niciodată franchețea de Boston cu care vorbea Rizzoli, așa cum nici ea nu apreciase niciodată formalismul lui. Singurul lucru pe care-l aveau în comun erau rămășițele omenești ce treceau pe masa de autopsie a doctorului Tierney. Dar, în timp ce-l ajuta să se ridice în picioare, Rizzoli se simți brusc întristată de cât de firav era, amintindu-și de bunicul ei, a cărui nepoată favorită fusese, poate pentru că se recunoștea pe el însuși în mândria și tenacitatea ei. Rizzoli își aminti cum îl ajuta să se ridice din fotoliu, cum mâna lui amorțită de la atacul cerebral stătea ca o gheară pe brațul ei. Chiar și oamenii puternici și aprigi ca Aldo Rizzoli erau în cele din urmă reduși de timp la oase și încheieturi firave. Vedea acum efectul timpului asupra doctorului Tierney, care se clătină pe picioare din cauza caniculei, scoțându-și batista și ștergându-și sudoarea de pe frunte. — Ce caz șocant mi-e dat să am la sfârșitul carierei, zise el. Deci, ia spune-mi, vii la petrecerea mea de pensionare? 263

— Ăă… ce petrecere? zise Rizzoli. — Aceea cu care plănuiți să-mi faceți o surpriză. Rizzoli oftă. — Da, vin, recunoscu ea. — Ha. Am știut eu că pot scoate un răspuns direct de la dumneata. O să fie săptămâna viitoare? — Peste două săptămâni. Și nu eu ți-am zis, bine? — Mă bucur că mi-ai zis, spuse el, uitându-se la asfalt. Nu-mi prea plac surprizele. — Deci ce-avem aici, doctore? Accident cu fugă de la locul faptei? — Acesta pare a fi punctul de impact. Rizzoli se uită la pata mare de sânge. Apoi se uită la cadavrul acoperit cu o folie, ce se găsea la mai bine de trei metri și jumătate depărtare, pe trotuar. — Vrei să zici că a lovit prima dată pământul aici, și apoi a sărit până acolo? întrebă ea. — Așa se pare. — Înseamnă c-a fost ditamai camionul dacă a reușit să-l zdrobească în halul ăsta. — N-a fost un camion, răspunse Tierney enigmatic. Se duse apoi ceva mai încolo de-a lungul străzii, cu ochii fixați în jos. Rizzoli se luă după el, fluturându-și mâna spre roiul de muște. Tierney se opri la aproximativ zece metri distanță și arătă o masă informă cenușie pe bordură. — Încă o bucată de materie cenușie, observă el. — Nu un camion a făcut asta? zise Rizzoli. — Nu. Și nicio mașină. — Și ce zici de urmele de anvelope de pe cămașa victimei? Tierney se îndreptă de spate, studiind cu privirea strada, trotuarul și clădirile. 264

— Observi ceva foarte interesant la locul ăsta, detectiv Rizzoli? — În afară de faptul că e un mort acolo fără creier în cap? — Uită-te la punctul de impact, zise Tierney, arătându-i locul din stradă unde se ghemuise mai înainte. Vezi forma de dispersie a fragmentelor corporale? — Da. S-a împrăștiat în toate direcțiile. Punctul de impact e în centru. — Corect. — E o stradă aglomerată, zise Rizzoli. Vehiculele vin de după colțul acela prea repede. În plus, victima are urme de anvelope pe cămașă. — Hai să mergem să ne mai uităm o dată la urmele alea. Când se apropiau din nou de cadavru, veni lângă ei și Barry Frost, care ieșise în sfârșit din mașină, arătând palid și puțin jenat. — Măiculiță, Doamne, gemu el. — Te simți bine? îl întrebă ea. — Crezi că am luat un virus la stomac sau ceva de genul ăsta? — Ceva de genul ăsta. Întotdeauna îi plăcuse de Frost, îi apreciase felul de a fi vesel și faptul că nu se plângea de nimic niciodată, și ura acum să-i vadă mândria călcată în picioare atât de mult. Îl bătu ușor cu mâna pe umăr și-i oferi un zâmbet matern. Frost părea să inspire un tratament matern, chiar și de la Rizzoli, care în general era în mod clar lipsită de instincte materne. — Data viitoare îți pun cu tine o pungă de hârtie pentru vomat, se oferi ea. — Știi, zise el, mergând încet după ea. Chiar cred c-am luat un virus… Ajunseră la torsul cadavrului. Tierney se ghemui lângă el cu un geamăt, încheieturile protestându-i zgomotos la acest efort suplimentar, și ridică folia de unică folosință. Frost se albi la față și se trase înapoi cu un pas. Rizzoli își stăpâni impulsul de a face același lucru. Corpul fusese rupt în două părți, separate la nivelul ombilicului. Partea de sus, purtând o cămașă de bumbac de culoare bej, era întinsă de la est la vest. Partea de jos, purtând blugi, era întinsă de la nord la sud. Cele două jumătăți erau 265

conectate numai de câteva fâșii de piele și mușchi. Organele interne se revărsaseră afară și zăceau într-o masă însângerată. Partea din spate a craniului era complet zdrobită, și creierul zburase afară. — Tânăr bărbat, bine hrănit, pare să fie de origini hispanice sau mediteraneene, între douăzeci și treizeci de ani, zise Tierney. Văd fracturi evidente la vertebrele toracice, coaste, clavicule și craniu. — Un camion nu putea face asta? întrebă Rizzoli. — Desigur, e posibil ca un camion să fi putut cauza răni atât de masive, zise el, uitându-se fix la Rizzoli cu ochii de un albastru palid. Dar nimeni n-a auzit și n-a văzut un asemenea vehicul. Nu-i așa? — Din nefericire, nu, recunoscu ea. Frost reuși în sfârșit să adauge un comentariu. — Știi, nu cred că alea de pe cămașa lui sunt urme de roți. Rizzoli se concentră asupra urmelor negre de pe partea din față a cămășii victimei. Cu o mână înmănușată, atinse una din pete și-și privi apoi degetul. Mănușa de latex avea o pată neagră mânjită pe vârful degetului. Rizzoli se uită fix la ea pentru o clipă, analizând această nouă informație. — Ai dreptate, zise ea. Nu e urmă de cauciuc. E unsoare. Se îndreptă de spate și se uită la toată strada. Nu se vedea nicio urmă însângerată de roți, niciun fragment spart de mașină. Nicio bucățică de sticlă sau de plastic care s-ar fi spart la impactul cu trupul bărbatului. Pentru o clipă nu vorbi nimeni. Se uitară numai unul la altul, în timp ce singura explicație posibilă le veni brusc în minte. Ca și cum ar fi vrut să le confirme teoria, deasupra se auzi vuietul îndepărtat al unui avion cu reacție. Rizzoli se uită în sus cu ochii mijiți, și văzu trecând un Boeing 747, coborând în aer, pregătindu-se pentru aterizare pe Aeroportul Internațional Logan, aflat la opt kilometri la nord-est. — Oh, Doamne sfinte! exclamă Frost, umbrindu-și ochii cu mâna din cauza soarelui. Ce fel de a muri! Spune-mi, te rog, că măcar era deja mort când a căzut.

266

— Este foarte probabil, zise Tierney. Mă gândesc că i-a alunecat afară corpul în momentul când au coborât trenul de aterizare. Asta bineînțeles dacă presupunem că a fost un avion ce venea încoace. — Păi, da, interveni Rizzoli. Câți pasageri clandestini încearcă să iasă afară din țară? Se uită la tenul măsliniu al mortului. Deci a venit cu un avion, să zicem din America de Sud… — Ar fi trebuit să zboare la o altitudine de cel puțin nouă mii de metri, zise Tierney. Spațiul din cală unde se află roțile nu e presurizat. Un pasager clandestin ar trebui să înfrunte o decompresiune foarte rapidă. Degerături. Chiar și în miezul verii, temperaturile la altitudinile acelea sunt mult sub zero grade. După câteva ore în condițiile astea, ar avea hipotermie și și-ar pierde cunoștința de la lipsa de oxigen. Sau ar fi deja zdrobit când s-ar retrage roțile înăuntru după decolare. O călătorie suficient de lungă în cală l-ar termina probabil. Sunetul pagerului lui Rizzoli întrerupse prelegerea. Și cu siguranță s-ar fi transformat într-o prelegere; doctorul Tierney tocmai începuse să-și între în formă. Rizzoli se uită la numărul de pe ecran, dar nu-l recunoscu. Avea un prefix de Newton. Își scoase mobilul și-l formă. — Detectiv Korsak, răspunse un bărbat. — Aici e Rizzoli. M-ați sunat pe pager? — Vorbiți de pe mobil? — Da. — Puteți ajunge la un telefon fix? — Nu în momentul acesta. Nu știa cine era detectivul Korsak, și voia să scurteze conversația. De ce nu-mi spuneți mai bine despre ce e vorba? O pauză. Auzi niște voci în fundal și apoi fâșâitul unui walkie-talkie de poliție. — Sunt la scena unei crime, aici în Newton, zise el. Cred c-ar trebui să veniți până aici să vedeți. — Cereți asistența Poliției Boston? Vă pot îndruma spre altcineva din departament. 267

— Am încercat să iau legătura cu detectivul Moore, dar mi-au zis că e în concediu. De aceea v-am sunat pe dumneavoastră, zise el și făcu din nou o pauză. E în legătură cu cazul condus de dumneavoastră și de Moore vara trecută, adăugă apoi, cu intensitate semnificativă. Știți de care vorbesc. Rizzoli tăcu. Știa exact la ce caz se referea. Era încă bântuită de amintirile acelei investigații, și acum mai avea coșmaruri despre ea. — Continuați, zise ea încet. — Vreți adresa? întrebă el. Rizzoli își scoase carnetul. Un moment mai târziu închise și-și întoarse atenția iar către doctorul Tierney. — Am mai văzut asemenea distrugeri la parașutiștii cărora nu li s-a deschis parașuta, zise el. De la înălțimea aceea, un corp în cădere poate ajunge la o viteză fatală. Adică aproximativ șaizeci de metri pe secundă. Atâta e de-ajuns pentru a provoca dezintegrarea pe care o vedem aici. — E un preț al naibii de mare pentru a intra în țara asta, spuse Frost. Pe deasupra mai trecu un avion, cu umbra alunecând ca aceea a unui uliu. Rizzoli își ridică privirea spre cer. Își imagină un corp căzând, rostogolindu-se de la trei sute de metri înălțime. Se gândi la aerul rece șuierând pe lângă el. Și apoi aerul mai cald, pe măsură ce pământul se apropie cu rapiditate, într-un vârtej. Se uită apoi la rămășițele acoperite cu folie ale unui bărbat care îndrăznise să viseze la o lume nouă, la un viitor mai bun. Bine ai venit în America. • Polițistul din Newton postat în fața casei era evident începător, și n-o recunoscu pe Rizzoli. O opri la perimetrul însemnat cu panglica de poliție și i se adresă pe un ton răstit, în concordanță cu uniforma lui proaspăt obținută. Pe ecusonul cu numele lui scria: RIDGE. — Aceasta e scena unei crime, doamnă. 268

— Sunt detectiv Rizzoli, Poliția Boston. Am venit să-l văd pe detectivul Korsak. — Legitimația, vă rog. Rizzoli nu se așteptase la această cerere și trebui să-și cotrobăie în poșetă să și-o găsească. În orașul Boston, aproape orice polițist în uniformă știa exact cine era. Însă ieșise puțin din teritoriul ei, în suburbia aceasta înstărită, și uite că era nevoită să-și caute enervată legitimația. I-o ținu chiar în fața ochilor. Tânărul aruncă o singură privire și roși. — Îmi pare foarte rău, doamnă. Vedeți, a fost o afurisită de reporteră mai înainte, care m-a convins s-o las să treacă acum câteva minute. N-aveam de gând să mă mai las păcălit o dată. — Korsak e înăuntru? — Da, doamnă. Rizzoli se uită la mulțimea de vehicule parcate în stradă, printre care și o dubiță albă pe care scria: PROPRIETATEA STATULUI MASSACHUSETTS, MEDICINĂ LEGALĂ. — Câte victime sunt? întrebă ea. — Una. Se pregătesc să-l scoată afară acum. Polițistul ridică panglica pentru a o lăsa să treacă în curte. Păsările ciripeau în copaci și mirosea a iarbă dulce. „Nu mai ești în sudul Bostonului”, se gândi ea. Peisajul era imaculat, cu garduri vii tunse ordonat și o peluză strălucitoare de gazon. Se opri o clipă pe aleea de cărămizi și se uită la linia acoperișului ce avea accente de stil Tudor. „Stăpânul imitației de conac englezesc”, se gândi ea. Aceasta nu era o casă sau un cartier în care își putea permite să locuiască un polițist cinstit. — Frumoasă cocioabă, nu? zise polițistul Ridge. — Ce meserie avea tipul ăsta? — Am auzit că era un fel de chirurg. Chirurg. Pentru ea, acest cuvânt avea un înțeles special, și auzindu-l se simți pătrunsă de ace înghețate, ce o făcură să se înfioare de răceală chiar și în ziua 269

aceea atât de caldă. Se uită la ușa din față și văzu clanța mânjită cu pudră de prelevare a amprentelor. Trase adânc aer în piept, își puse pe mâini mănușile de latex și peste pantofi papuceii de hârtie. Înăuntru văzu podele de stejar lustruite și o scară ce se ridica la înălțimi de catedrală. Un vitraliu lăsa să intre lumina, sclipind în romburi de culoare. Auzi fâșâit de papucei de hârtie, și un bărbat mare cât un urs apăru în hol. Deși era îmbrăcat ca un om de afaceri, cu cravată cu un nod elegant, efectul era distrus de cele două continente de sudoare ce-i pătau subsuorile. Avea mânecile suflecate, lăsând să se vadă brațe vânjoase acoperite cu păr negru. — Rizzoli? o întrebă el. — În persoană. Veni spre ea cu brațul întins, dar își aminti că avea mânușile pe mână și-și lăsă mâna să-i cadă la o parte. — Vince Korsak. Scuze că n-am putut să spun mai multe la telefon, dar toată lumea are scaner în ziua de azi. Am avut deja mai înainte o reporteriță care s-a furișat înăuntru. Ce nemernică! — Am auzit. — Uite, probabil te întrebi de ce naiba te-am chemat până aici. Dar ți-am urmărit munca de anul trecut. Știi, crimele Chirurgului. M-am gândit c-o să vrei să vezi asta. Rizzoli simți că i se uscase gura. — Ce e? — Victima e în living. Doctor Richard Yeager, de treizeci și șase de ani. Chirurg ortoped. Asta e casa lui. Rizzoli se uită la vitralii. — Voi, băieții din Newton, aveți parte de toate crimele din lumea bună. — Hei, Poliția Boston poate să și le ia ea pe toate. Nu trebuia să se întâmple o chestie de asta aici. Mai ales nu o porcărie din asta dementă. Korsak o conduse prin hol în living. Primul lucru pe care-l observă Rizzoli fu lumina strălucitoare a soarelui ce inunda camera prin peretele de un etaj acoperit 270

în întregime de ferestre de sus până jos. În ciuda numărului mare de polițiști și tehnicieni criminaliști care lucrau înăuntru, camera dădea senzația de spațiu și minimalism, doar pereți albi și podele lucioase de lemn. Și sânge. Deși fusese deja în atâtea locuri unde avusese loc o crimă, prima imagine a sângelui o șoca întotdeauna. O urmă lungă ca o coadă de cometă de sânge arterial stropise peretele și se scursese apoi în jos în mai multe pârâiașe subțiri. Sursa acelui sânge, doctorul Richard Yeager, stătea cu spatele rezemat de perete, cu încheieturile mâinilor legate la spate. Nu purta decât un șort, avea picioarele întinse în față, cu gleznele legate cu bandă adezivă. Capul i se prăbușise în față, ascunzând rana care provocase hemoragia fatală, dar Rizzoli nu avea nevoie să vadă tăietura ca să știe că era adâncă, ajungând până la carotidă și trahee. Era deja mult prea familiarizată cu rezultatul unei asemenea răni și putea să-i citească ultimele momente din modelul de sânge: artera stropind, plămânii umpluți de sânge, victima aspirând aer prin traheea secționată. Se înecase în propriul sânge. Sângele traheal pulverizat la expirare i se uscase pe pieptul gol. După umerii largi și musculatură, fusese în formă fizică bună – cu siguranță capabil să se lupte cu un atacator. Cu toate astea, murise cu capul plecat, într-o postură de supunere. Doi asistenți de la morgă își aduseseră deja targa și stăteau lângă cadavru, încercând să hotărască metoda cea mai bună de a muta corpul înțepenit în rigiditatea cadaverică. — Când l-a văzut medicul legist la zece dimineața, era instalată deja lividitatea, zise Korsak. Și era complet rigid. A estimat momentul morții între miezul nopții și ora trei. — Cine l-a găsit? — Asistenta lui de la cabinet. Când n-a apărut la clinică azi-dimineață și nu a răspuns la telefon, a venit aici cu mașina să verifice. L-a găsit pe la nouă. Nu e nici urmă de nevastă-sa. Rizzoli se uită la Korsak. — Nevastă-sa? — Gail Yeager, de treizeci și unu de ani. A dispărut. Rizzoli fu cuprinsă din nou de fiorul de gheață pe care îl simțise stând în fața ușii de la intrare a familiei Yeager. 271

— O răpire? — Nu știu decât c-a dispărut. Rizzoli se uită fix la Richard Yeager, al cărui corp musculos nu se dovedise un adversar pe măsură al Morții. — Spune-mi despre oamenii ăștia. Despre căsnicia lor. — Erau fericiți. Așa zice toată lumea. — Așa se zice întotdeauna. — În cazul ăsta, se pare că era adevărat. Nu sunt căsătoriți decât de doi ani. Au cumpărat casa asta anul trecut. Ea e asistentă în blocul operator la spitalul lui, așa că au același cerc de prieteni, același orar de muncă. — Înseamnă că stăteau o grămadă de timp împreună. — Da, știu. Eu, unul, aș înnebuni dac-ar trebui să stau toată ziua cu nevastămea. Dar ei păreau să se înțeleagă destul de bine. Luna trecută și-a luat liber două săptămâni întregi ca să stea acasă cu ea după ce a murit mama ei. Cât crezi că o fi câștigând un chirurg ortoped în două săptămâni, ei? Cincisprezece, douăzeci de mii de dolari? Asta e o consolare foarte scumpă, nu crezi? — Probabil a fost necesară. Korsak ridică din umeri. — Totuși. — Așadar, n-ați găsit niciun motiv pentru care ea să-l fi părăsit. — Cu atât mai puțin să-l termine. Rizzoli aruncă o privire la peretele de geamuri. Orice vedere spre casele vecine era complet acoperită de copaci și tufișuri. — Ai zis că ora morții a fost estimată între miezul nopții și trei. — Da. — Vecinii n-au auzit nimic? — Cei din stânga sunt la Paris. Oh-la-la! Vecinii din dreapta au dormit binemersi toată noaptea. 272

— Intrarea e forțată? — Fereastra de la bucătărie. A scos plasa și a tăiat în geam cu un tăietor de sticlă. Pe răsadurile de flori sunt urme de pantofi de mărimea patruzeci și patru. Aceleași urme au adus sânge și în camera asta. Își scoase o batistă și își șterse fruntea umedă. Korsak era unul dintre nenorocoșii pentru care niciun deodorant nu era suficient de puternic. Nu începuseră să vorbească decât de câteva minute și petele de transpirație de pe cămașă se lățiseră vizibil. — Bine, hai să-l tragem de lângă perete, zise unul din asistenții de la morgă. Răstoarnă-l către folie. — Ai grijă la cap! Alunecă! — Oh, Doamne! Rizzoli și Korsak priviră în liniște cum doctorul Yeager fu întins lateral pe o folie de unică folosință. Rigiditatea cadaverică înțepenise corpul într-un unghi de nouăzeci de grade, și asistenții discutară cum să-l aranjeze pe targă, având în vedere postura sa grotescă. Un ciob alb de pe podea îi atrase brusc atenția lui Rizzoli. Se afla în locul unde mai înainte era cadavrul. Se ghemui lângă el și luă în mână ceea ce părea să fie un mic ciob de porțelan. — Ceașca de ceai spartă, zise Korsak. — Poftim? — Era o ceașcă de ceai cu o farfurioară lângă victimă. Părea să-i fi căzut din poală sau așa ceva. Am pus-o deja în pungi pentru amprente. Îi văzu expresia nedumerită și ridică din umeri. Nu mă întreba pe mine. — Artefact simbolic? — Da. Servirea rituală a ceaiului pentru tipul mort. Rizzoli se uită lung la ciobul mic de porțelan din palma acoperită cu mănușă și se gândi ce însemna. În stomac i se formă un nod. O senzație îngrozitoare de familiaritate. Gâtul tăiat. Legat cu bandă adezivă. Intrarea nocturnă printr-o fereastră. Victima sau victimele surprinse din somn. 273

Și o femeie dispărută. — Unde e dormitorul? întrebă ea. Nu voia de fapt să-l vadă. Îi era frică să-l vadă. — Așa. Asta e ceea ce-am vrut de fapt să vezi. Pe coridorul care ducea la dormitor erau fotografii alb-negru înrămate. Nu pozele zâmbitoare de familie ce apar în majoritatea caselor, ci imagini clare și puternic reliefate de nuduri feminine, cu fețele umbrite sau întoarse dinspre aparat, torsuri anonime. O femeie îmbrățișând un copac, pielea netedă lipită de scoarța aspră. O femeie așezată, aplecată înainte, cu părul lung revărsându-i-se într-o cascadă între coapsele goale. O femeie întinsă spre cer, cu trupul sclipind de transpirația exercițiului fizic viguros. Rizzoli se opri să studieze o fotografie ce fusese strâmbată puțin. — Acestea sunt toate aceeași femeie, zise ea. — E ea. — Doamna Yeager? — Se pare că erau cam perverși, nu? Rizzoli se uită la trupul în formă excelentă al lui Gail Yeager. — Nu cred că e pervers deloc. Sunt niște fotografii minunate. — Mda, mă rog. Pe aici e dormitorul. Îi arătă o ușă. Rizzoli se opri în prag. Înăuntru era un pat mare, cu învelitorile aruncate la o parte, ca și cum ocupanții ar fi fost treziți brusc din somn. Pe covorul sidefiu, firele de nailon fuseseră turtite în două brazde ducând de la pat la ușă. — Amândoi au fost târâți din pat, zise Rizzoli încet. Korsak încuviință. — Criminalul i-a surprins în pat. A reușit cumva să-i imobilizeze. Le-a legat mâinile și picioarele. I-a târât pe covor până în hol, unde începe podeaua de lemn. 274

Era extrem de surprinsă de acțiunile criminalului. Și-l imagină stând în locul unde era ea acum, uitându-se la cuplul ce dormea. Prin fereastra înaltă fără perdele de deasupra patului ar fi venit destulă lumină să-și dea seama care era bărbatul și care femeia. Prima dată s-a dus la doctorul Yeager. Asta ar fi cel mai logic, să controleze bărbatul. Să lase femeia pe mai târziu. Până aici își putea imagina ușor. Apropierea, atacul inițial. Însă nu înțelegea ceea ce urma. — De ce i-a mutat? întrebă ea. De ce nu l-a omorât pe doctorul Yeager chiar aici? Ce sens a avut să-i scoată afară din dormitor? — Nu știu, zise el și-i arătă înăuntru. Totul e fotografiat. Poți intra. Rizzoli intră șovăitoare în cameră, evitând urmele de târâre de pe covor și se duse la pat. Nu văzu nicio picătură de sânge pe așternuturi. Pe o pernă era un fir lung și blond – partea de pat a doamnei Yeager, se gândi ea. Se întoarse spre dulap, unde o fotografie înrămată a cuplului confirma faptul că Gail Yeager era într-adevăr blondă. Era frumoasă, cu ochii de un albastru-deschis și câțiva pistrui pe pielea puternic bronzată. Doctorul Yeager o ținea cu brațul pe după umeri și dădea impresia de siguranță de sine a unui bărbat care știe că e impunător fizic. Nu un bărbat care va ajunge într-o zi mort, în lenjeria intimă, cu mâinile și picioarele legate. — E pe scaun, zise Korsak. — Ce e? — Uită-te pe scaun. Rizzoli se întoarse către colțul camerei și văzu un scaun cu spătarul în formă de scară. Pe șezut era împăturită o cămașă de noapte. Când se apropie, văzu picături sclipitoare de roșu care pătaseră satinul crem. Dintr-odată simți cum i se ridică părul pe ceafă și pentru câteva secunde uită să respire. Se aplecă și ridică un colț al cămășii. Și partea dinăuntru era stropită. — Nu știm al cui e sângele, zise Korsak. S-ar putea să fie al doctorului Yeager; ar putea fi al soției lui. — Era stropită înainte s-o împăturească.

275

— Dar nu mai e nicio altă picătură de sânge în cameră. Ceea ce înseamnă că s-a stropit în altă cameră. Și a adus-o în dormitor după aceea. A împăturit-o frumos și ordonat. A pus-o pe scaunul acela, ca pe un cadou de despărțire. Korsak făcu o pauză. Îți aduce aminte de cineva? Rizzoli înghiți. — Știi că da. — Criminalul copiază semnătura băiatului vostru. — Nu. E diferit. E cu totul diferit. Chirurgul n-a atacat niciodată cupluri. — Hainele de noapte împăturite. Banda adezivă. Victimele surprinse în pat. — Warren Hoyt își alegea femei singure. Victime pe care să poată să le învingă rapid. — Dar uită-te la toate asemănările! Ascultă la mine, e un imitator. Un descreierat care-a citit despre Chirurg. Rizzoli continuă să se uite la cămașa de noapte, amintindu-și alte dormitoare, alte locuri ale morții. Se întâmplase într-o vară cu o căldură insuportabilă, așa ca aceasta, când femeile dormeau cu ferestrele deschise, și un bărbat numit Warren Hoyt li se strecurase în case. Își adusese cu el fantezii întunecate și bisturie, instrumente cu care-și înfăptuise ritualurile sângeroase asupra victimelor treze și conștiente de fiecare tăietură a lamei. Se uită la cămașa de noapte și în minte îi apăru limpede chipul perfect obișnuit al lui Hoyt – o față care o bântuia încă în coșmaruri. „Dar asta nu e opera lui. Warren Hoyt e închis în siguranță într-un loc de unde nu poate scăpa. Știu asta, pentru că eu însămi l-am băgat acolo pe nemernic.” — În Boston Globe au tipărit fiecare detaliu suculent, zise Korsak. Băiatul vostru a ajuns chiar și în New York Times. Și criminalul ăsta îl imită acum. — Nu, criminalul vostru face lucruri pe care Hoyt nu le-a făcut niciodată. A târât perechea afară din dormitor, în altă cameră. Îl reazemă pe bărbat în poziție șezândă, apoi îi taie gâtul. Seamănă mai mult cu o execuție. Ori parte a unui ritual. Și, apoi, mai e și femeia. Omoară soțul, dar ce face cu soția? Se opri, amintindu-și ciobul de porțelan de pe podea. Ceașca spartă. Însemnătatea acesteia îi apăru dintr-odată în minte ca un viscol înghețat. 276

Fără un cuvânt, ieși din dormitor și se întoarse în living. Se uită la peretele unde fusese rezemat cadavrul doctorului Yeager. Se uită la podea și începu să meargă într-un cerc din ce în ce mai larg, studiind stropii de sânge de pe lemn. — Rizzoli? zise Korsak. Se întoarse spre ferestre și se uită cu ochii mijiți la lumina soarelui. — E prea puternică lumina aici. Și e prea multă sticlă. Nu putem s-o acoperim pe toată. Va trebui să ne întoarcem diseară. — Te gândești să folosim Luma-lite? — O să avem nevoie de ultraviolete ca să vedem. — Ce vrei să cauți? Se întoarse iar spre perete. — Doctorul Yeager stătea acolo când a murit. Subiectul nostru necunoscut l-a târât din dormitor. L-a rezemat de peretele acela și l-a făcut să stea cu fața spre centrul camerei. — Da. — De ce l-a așezat acolo? De ce să se chinuie atât de mult când victima era încă în viață? Trebuie să fie un motiv. — Ce motiv? — A fost pus acolo ca să privească ceva. Să fie martor la ceea ce se întâmpla în această cameră. În cele din urmă pe fața lui Korsak se văzu că înțelesese și era oripilat. Se holbă la peretele unde stătuse doctorul Yeager, un public de o persoană la o piesă de teatru de groază. — Oh, Doamne sfinte, zise el. Doamna Yeager.

277

• DOI • Rizzoli își cumpără o pizza de la restaurantul din colț și pe fundul cutiei de legume din frigider găsi după multe cotrobăieli o căpățână de salată din timpuri imemoriale. Desfăcu frunzele maronii până ajunse la centrul doar vag comestibil. Era o salată palidă și neapetisantă, pe care o mâncă din datorie, și nu din plăcere. Nu avea timp de plăcere; nu mânca decât pentru a avea combustibil pentru noaptea ce avea să vină, o noapte pe care nu o aștepta deloc cu nerăbdare. După câteva înghițituri, își împinse farfuria la o parte și se uită la petele de ketchup de un roșu intens din farfurie. „Te dărâmă coșmarurile, se gândi ea. Te crezi imună, destul de puternică, destul de detașată ca să poți trăi cu ele. Și știi cum să-ți joci rolul, știi cum să te prefaci că nu există. Dar fețele acelea îți rămân în minte. Ochii morților.” Oare și Gail Yeager se număra printre ei? Se uită în jos la mâinile ei, la cele două cicatrice de pe fiecare palmă, ca niște răni de răstignire vindecate. Oricând se făcea mai rece și umed, o dureau mâinile, o amintire palpabilă a ceea ce-i făcuse Warren Hoyt cu un an în urmă, în ziua când îi tăiase carnea cu lamele sale. Ziua când se gândise că va fi ultima ei zi pe pământ. Vechile răni o dureau și acum, dar nu putea da vina pe vreme. Nu, era din cauza a ceea ce văzuse azi în Newton. Cămașa împăturită. Urma de sânge de pe perete. Intrase într-o cameră unde aerul însuși era încărcat încă de teroare și simțise ecourile prezenței lui Warren Hoyt. Imposibil, bineînțeles. Hoyt era în închisoare, exact unde trebuia să fie. Și totuși Rizzoli stătea înfrigurată de amintirea acelei case din Newton, pentru că oroarea pe care o simțise i se păruse atât de familiară. Se simți tentată să-l sune pe Thomas Moore, cel cu care lucrase la cazul Hoyt. El știa detaliile la fel de bine ca ea și înțelegea cât de tenace era spaima pe care Warren Hoyt o țesuse ca o pânză de păianjen în jurul lor. Dar de când Moore se căsătorise, viața lui și a lui Rizzoli o luase pe căi diferite. Noua lui fericire era exact lucrul ce-i făcea acum să fie străini. Oamenii fericiți nu au nevoie de nimeni; ei respiră un aer diferit și se supun unei legi diferite a gravitației. Deși Moore probabil nu era conștient că apăruse o schimbare între ei, Rizzoli o simțea, și îi era dor de el, deși se simțea rușinată că-i invidia fericirea. Îi era 278

rușine de asemenea pentru gelozia pe care o simțea față de femeia care îi cucerise inima lui Moore. Cu câteva zile înainte primise o vedere din Londra, unde Moore și Catherine își petreceau vacanța. Nu era decât un salut scurt mâzgălit pe spatele unei vederi, suvenir de la Muzeul Scotland Yard, doar câteva cuvinte prin care, să-i spună că se simțeau bine și că totul era perfect în lumea lor. Gândindu-se acum la vederea aceea, cu optimismul său vesel, Rizzoli își dădu seama că nu putea să-l tulbure cu acest caz; nu putea să aducă din nou umbra lui Warren Hoyt în viețile lor. Rămase pe loc, ascultând sunetele traficului de pe străzi, ce nu păreau decât să sublinieze nemișcarea completă din apartamentul ei. Se uită în jur, la livingul sumar mobilat, la pereții goi pe care nu atârnase încă niciun tablou. Singura piesă de decor, dacă se putea numi așa, era o hartă a orașului, pusă pe perete deasupra mesei din sufragerie. Cu un an înainte, harta fusese presărată cu ace cu gămălii colorate ce marcau crimele Chirurgului. Fusese atât de însetată de dorința de a fi recunoscută, de a-și obliga colegii să admită că era într-adevăr egala lor, încât trăise și respirase numai această vânătoare. Chiar și acasă, mâncase uitându-se la priveliștea sinistră a urmelor criminalului. Acele Chirurgului nu mai erau acum pe hartă, dar harta în sine rămăsese, așteptând un set proaspăt de ace care să marcheze mișcările unui alt ucigaș. Se întrebă ce anume spunea asta despre ea, ce interpretare tristă se putea face despre firea ei, dacă după doi ani în care locuise în acest apartament, singurul ornament atârnat pe pereții ei era această hartă a Bostonului. „Ritmul meu interior”, se gândi ea. „Universul meu.” • Luminile erau stinse în casa Yeager când Rizzoli ajunse la ora nouă seara. Ea sosise prima, și din moment ce nu avea acces înăuntru, rămase în mașină cu geamurile deschise pentru a lăsa să intre aerul proaspăt al serii cât timp îi aștepta pe ceilalți. Casa era la capătul unui drum foarte liniștit și amândouă casele vecinilor erau întunecate. Acest lucru le va fi de folos în seara asta, pentru că nu va fi prea multă lumină ambientală care să le împiedice cercetarea. Dar în momentul acesta, stând singură și contemplând această casă a ororilor, tânjea să vadă lumină strălucitoare și alți oameni. Ferestrele casei Yeager se holbau la ea ca ochii sticloși ai unui cadavru. Umbrele din jurul ei aveau mii de forme, 279

niciuna binevoitoare. Rizzoli își scoase arma, îi trase piedica și o așeză în poală. De-abia atunci se simți mai calmă. În oglinzile retrovizoare apărură brusc faruri de mașină. Se răsuci și fu ușurată să vadă dubița Secției de criminalistică oprind în spatele ei. Își puse arma înapoi în geantă. Un tânăr cu umerii masivi ieși din dubiță și se apropie de mașina ei. Când se aplecă să se uite prin geamul mașinii, îi văzu sclipirea cercelului de aur. — Bună, Rizzoli, zise el. — Salut, Mick. Mersi c-ai venit. — Ce cartier frumos. — Așteaptă numai să vezi casa. Zăriră o nouă pereche de faruri de mașină apropiindu-se pe stradă. Ajunsese și Korsak. — A venit toată gașca, spuse ea. Hai să mergem la lucru. Korsak și Mick nu se cunoșteau. Rizzoli îi prezentă unul altuia la luminile interioare ale dubiței și-l văzu pe Korsak holbându-se la cercelul tehnicianului criminalist și-i observă ezitarea înainte să-i strângă mâna. Aproape vedea raționamentul din capul lui Korsak. „Cercel. Halterofil. Precis e homosexual.” Mick începu să-și descarce echipamentul. — Am adus noul Mini Crimescope 400, zise el. De patru sute de wați. De trei ori mai puternică decât vechea GE de numai trei sute cincizeci de wați. Cea mai intensă sursă de lumină cu care am lucrat vreodată. Chestia asta e mai strălucitoare și decât un Xenon de cinci sute de wați. Aruncă o privire spre Korsak. Te superi să duci tu camera? Înainte să apuce Korsak să răspundă, Mick îi împinse în mâini o cutie de aluminiu, apoi se întoarse înapoi la dubiță să mai ia și alte echipamente. Korsak rămase nemișcat pentru o clipă, ținând cutia cu camera în mâini, cu o expresie incredulă pe chip. Apoi porni cu pași mari spre casă. Când Rizzoli și Mick ajunseră la ușa de la intrare, ducând diferite cutii în care aveau Crimescope, cabluri de curent și ochelari de protecție, Korsak aprinsese 280

deja luminile în casă și ușa era întredeschisă. Cei doi își puseră în picioare papuceii de hârtie și intrară. Cum făcuse și Rizzoli la amiază, Mick se opri în holul de la intrare, uitânduse uluit la scările extraordinar de înalte. — În vârf sunt vitralii, zise Rizzoli. Ar trebui s-o vezi la lumina soarelui. Un Korsak iritat îi strigă din living. — Ne apucăm de treabă aici, sau ce facem? Mick îi aruncă lui Rizzoli o privire ce spunea clar „ce dobitoc”, și ea ridică din umeri. Se îndreptară amândoi spre living. — Asta-i camera, zise Korsak. Purta o altă cămașă decât cea pe care o avusese înainte, dar și aceasta era deja pătată de transpirație. Stătea cu bărbia împinsă înainte și cu picioarele îndepărtate, precum căpitanul Bligh stând furios pe punte. — Ne axăm aici, pe zona asta de podea. Sângele nu-și pierduse nimic din impactul emoțional. Cât timp Mick își aranjă echipamentul, băgând în priză cablul de curent, pregătind camera și tripodul, privirea lui Rizzoli fu atrasă de perete. Oricât de mult ar fi frecat, mărturia aceea tăcută a violenței nu va putea fi niciodată îndepărtată. Urmele biochimice vor rămâne întotdeauna într-o amprentă fantomatică. Dar nu sânge căutau ei acum seara. Căutau ceva mult mai greu de văzut, și de aceea aveau nevoie de o sursă alternativă de lumină care să fie suficient de intensă ca să dezvăluie ceea ce acum era invizibil cu ochiul liber. Rizzoli știa că lumina era pur și simplu energie electromagnetică mișcându-se în unde. Lumina vizibilă, pe care ochiul omenesc o poate detecta, are lungimi de undă între 400 și 700 de nanometri. Lungimile mai scurte de undă, în gama ultravioletă, nu sunt vizibile. Dar când ultravioletele luminează diferite substanțe naturale și artificiale, uneori stimulează electroni în aceste substanțe, eliberând lumină vizibilă într-un proces numit fluorescență. Razele ultraviolete pot revela fluide corporale, fragmente de os, păr și fibre. De aceea ceruse Mini Crimescopeul. La lumina lui de raze ultraviolete, o întreagă gamă de probe ar putea deveni vizibile. 281

— Aproape suntem gata aici, zise Mick. Acum trebuie să facem camera asta cât de întunecată posibil. Vrei să stingi luminile de pe hol pentru început? îl întrebă pe detectivul Korsak. — Stai puțin. Dar ochelari? întrebă Korsak. Razele alea ultraviolete n-o să-mi ardă ochii? — La lungimile de undă pe care le folosesc, nu sunt chiar așa de periculoase. — Aș vrea totuși o pereche. — Sunt în cutia aceea. Sunt ochelari pentru toți. — Mă duc să sting eu luminile de pe hol, zise Rizzoli. Ieși din cameră și stinse luminile. Când se întoarse, Korsak și Mick stăteau cât mai departe posibil unul de celălalt, de parcă se temeau să nu se molipsească de vreo boală. — Deci pe ce zonă ne concentrăm? întrebă Mick. — Hai să începem de la capătul acela, unde a fost găsită victima, zise Rizzoli. Ne vom mișca înainte de acolo. Toată camera. Mick se uită în jur. — Ai un covor bej aici. Probabil o să emită fluorescență. Și canapeaua aia albă o să se lumineze sub ultraviolete. Vreau numai să vă avertizez, o să fie dificil să zăriți ceva pe fundalul ăsta. Aruncă o privire spre Korsak, care purta deja ochelarii de protecție și acum arăta ca un ratat amărât de vârstă mijlocie care încearcă să pară la modă cu ochelari de soare șmecheri. — Stinge lumina, ceru Mick. Hai să vedem cât de întuneric putem să facem aici. Korsak apăsă pe întrerupător și camera se cufundă în beznă. Prin ferestrele mari fără perdele se vedea sclipirea vagă a stelelor, dar nu era lună, și copacii deși din curte blocau luminile caselor din vecini. — Nu-i prea rău, zise Mick. Pot lucra aici. E mai bine decât în unele locuri unde a trebuit să mă târăsc în jur sub o pătură. Știi, se lucrează la niște sisteme de 282

imagine care să poată fi folosite la lumina zilei. Într-o zi n-o să mai trebuiască să orbecăim prin întuneric. — Nu se poate să trecem direct la treabă odată? se răsti Korsak. — M-am gândit că poate vă interesează să aflați ceva despre tehnologia asta. — Altă dată, OK? — Mă rog, făcu Mick, imperturbabil. Rizzoli își puse la ochi ochelarii când se porni lumina albastră a Crimescopeului. Lucirea stranie a formelor fluorescente crea parcă stafii în camera întunecată, covorul și canapeaua strălucind așa cum prezisese Mick. Lumina albastră se mută spre peretele opus, unde fusese corpul doctorului Yeager, și pe perete sclipiră pete strălucitoare. — Destul de drăguț, ei? zise Mick. — Ce anume? întrebă Korsak. — Fire de păr ce au aderat de sânge. — Aha. Foarte drăguț. — Luminează podeaua, ceru Rizzoli. Acolo trebuie să fie. Mick întoarse lentilele de ultraviolete în jos și la picioarele lor sclipi un nou univers de fibre și fire de păr. Probe pe care aspirarea inițială făcută de Secția de criminalistică nu le descoperise. — Cu cât sursa de lumină e mai intensă, cu atât e mai intensă fluorescența, zise Mick, scanând podeaua. De aceea e așa de grozav aparatul ăsta. La patru sute de wați, lumina e suficient de intensă încât să prindă totul. FBI-ul a cumpărat șaptezeci și una din frumusețile astea. E așa de compactă, că poți s-o aduci cu tine pe avion ca bagaj de mână. — Da’ ce, ești nebun după tehnologie? întrebă Korsak. — Îmi plac aparatele ingenioase. Am făcut ingineria la facultate. — Serios? — De ce pari așa de surprins? — Nu m-am gândit că tipilor de genul tău le plac chestiile astea. 283

— Tipii de genul meu? — Adică, știi, cercelul și toate alea. Știi tu. Rizzoli oftă. — Deschide gura, trântește una. — Ce? zise Korsak. Nu-i fac critică, sau mai știu eu. Atâta că am observat că nu mulți dintre ei se ocupă de inginerie. Le plac mai mult teatrul și artele, și chestiile astea. Adică, asta e bine. Artiștii sunt necesari. — Am fost la Universitatea Massachusetts, zise Mick, refuzând să se arate jignit, și continuă să scaneze podeaua. Inginerie electrică. — Hei, electricienii fac bani frumoși. — Ăă, nu e chiar aceeași meserie. Se mișcau într-un cerc din ce în ce mai larg, iar razele ultraviolete continuau să lumineze ocazionale fragmente de păr, fibre și alte particule neidentificabile. Dintr-odată ajunseră la un spațiu surprinzător de luminos. — Covorul, spuse Mick. Nu știu ce fibre sunt astea, dar sunt ca naiba de fluorescente. N-o să putem vedea prea multe pe fundalul ăsta. — Scanează-l totuși, zise Rizzoli. — E în drum măsuța de cafea. Nu vreți s-o mutați? Rizzoli se aplecă spre ceea ce ei i se părea doar o umbră geometrică pe fundalul fluorescent de alb. — Korsak, prinde de capătul celălalt, ceru ea. După ce mutară măsuța de cafea, covorul se vedea ca un oval strălucitor ce lucea alb-albăstriu. — Cum o să vedem ceva pe fundalul ăsta? întrebă Korsak. Parcă am încerca să vedem o sticlă plutind pe apă. — Sticla nu plutește. — Oh, da. Ești inginer. Deci de la ce vine Mick ăsta? De la Mickey? — Hai să vedem canapeaua acum, interveni Rizzoli. 284

Mick redirecționă aparatul. Și materialul canapelei strălucea sub razele ultraviolete, dar era o fluorescență mai slabă, ca zăpada în lumina lunii. Scană încet structura canapelei, apoi pernele de pe ea, dar nu zări nicio pată suspectă, în afara câtorva fire izolate de păr lung și particule de praf. — Ce oameni ordonați au fost, zise Mick. Nu sunt pete, nici măcar praf nu e prea mult. Pun pariu că și canapeaua asta e nou-nouță. Korsak scoase un mârâit indistinct. — Precis e frumos așa. Eu nu mi-am mai cumpărat o canapea de când m-am însurat. — OK, mai e o porțiune de podea aici. Hai se ne apropiem pe aici. Rizzoli îl simți pe Korsak ciocnindu-se de ea și-i simți mirosul stătut de sudoare. Respira foarte zgomotos, ca și cum ar fi avut probleme cu sinusurile, și întunericul părea să-i amplifice fornăitul. Dezgustată, făcu un pas mai încolo și se izbi cu fluierul piciorului în măsuța de cafea. — La naiba. — Hei, vezi pe unde mergi, zise Korsak. Rizzoli își înghiți o replică; atmosfera din cameră era deja suficient de tensionată. Se aplecă să-și frece piciorul. Întunericul și schimbarea bruscă de poziție o făcură să amețească și se simți dezorientată. Trebui să se ghemuiască la pământ ca să nu-și piardă echilibrul. Câteva secunde rămase ghemuită în întuneric, sperând să nu se răstoarne Korsak peste ea, pentru că era suficient de masiv s-o strivească. Îi auzea însă pe cei doi bărbați mișcându-se la mai mult de un metru de ea. — S-a încurcat cablul, zise Mick. Lumina Crimescope-ului se mută brusc în direcția lui Rizzoli când Mick se răsuci ca să elibereze cablul de alimentare. Raza trecu peste covor în locul unde stătea ea ghemuită. Rizzoli se uită fix în fața ei. Pe fundalul fluorescent al fibrelor covorului vedea o pată neregulată, mai mică decât o monedă de zece cenți. — Mick, zise ea. 285

— Poți să ridici capătul acela al măsuței de cafea? Cred că s-a înfășurat cablul în jurul piciorului. — Mick. — Ce e? — Adu aparatul aici. Focalizează pe covor. Exact aici unde sunt eu. Mick veni lângă ea. Se apropie și Korsak; îi auzea respirația gâfâită apropiindu-se. — Țintește către mâna mea, zise ea. Am degetul chiar lângă pată. Lumina albăstrie scăldă brusc covorul și mâna ei se vedea ca un contur negru pe fundalul fluorescent. — Aici, zise ea. Ce e asta? Mick se ghemui lângă ea. — Un fel de pată. Ar trebui să-i fac o poză. — Dar e un punct întunecat, zise Korsak. Am crezut că trebuie să căutăm ceva fluorescent. — Când fundalul e extrem de fluorescent, cum sunt fibrele din covorul ăsta, fluidele corporale pot fi efectiv întunecate, pentru că nu au o fluorescență atât de mare. Pata asta poate fi orice. Va trebui confirmat de laborator. — Și ce, ai de gând să tai o bucată din covorul ăsta frumos, numai pentru că am găsit o pată veche de cafea sau mai știu eu ce? Mick tăcu o clipă. — Mai e o șmecherie pe care am putea-o încerca. — Ce anume? — O să schimb lungimea de undă la aparat. O s-o micșorez până la ultraviolete de undă scurtă. — Și astea ce-o să facă? — E super dacă se întâmplă. 286

Mick ajustă setarea aparatului, apoi focaliză lumina pe zona de covor ce conținea pata întunecată. — Priviți, zise el, și opri curentul în Crimescope. În cameră se făcu beznă. Totul cu excepția unui singur punct strălucitor de la picioarele lor. — Ce naiba e aia? întrebă Korsak. Rizzoli avu senzația că halucinează. Se holbă la imaginea fantomatică, ce părea să ardă cu flăcări verzi. Lucirea spectrală se topi văzând cu ochii și câteva secunde mai târziu erau în întuneric deplin. — Fosforescență, zise Mick. E fluorescență întârziată. Apare când razele ultraviolete stimulează electronii din anumite substanțe. Electronilor le trebuie încă puțin timp în plus ca să se întoarcă la starea energetică de bază. Și în timp ce fac asta, emit fotoni. Asta vedem acum. Avem aici o pată cu fosforescență verde puternică după o expunere la raze ultraviolete de undă scurtă. Ceea ce e foarte sugestiv. Se ridică în picioare și aprinse luminile în cameră. În lumina bruscă și puternică, covorul la care se uitaseră cu atâta fascinație părea complet obișnuit. Dar nu se mai putea uita la el fără o senzație de repulsie, căci acum știa ce se întâmplase aici; dovada chinului prin care trecuse Gail Yeager era încă agățată în aceste fibre bej. — E materie seminală, zise ea. — Este extrem de posibil, fu de acord Mick. Fixă tripodul aparatului de fotografiat și atașă un filtru Kodak Wratten pentru o fotografie în ultraviolete. — După ce-i fac o fotografie, o să tăiem secțiunea asta de covor. Laboratorul va trebui să confirme cu acid fosfataza și microscopic. Dar Rizzoli nu avea nevoie de nicio confirmare. Se întoarse spre peretele stropit cu sânge. Își amintea poziția corpului doctorului Yeager, și-și aminti și ceașca aceea ce-i căzuse din poală și se spărsese pe podeaua de lemn. Pata de verde fosforescent de pe covor îi confirmase temerile. Înțelegea acum ce se întâmplase, la fel de limpede ca și cum scena s-ar fi desfășurat în fața ochilor ei. 287

„I-ai târât din pat în camera asta, cu podeaua de lemn. Ai legat încheieturile mâinilor și gleznele doctorului și i-ai pus o bandă și peste gură ca să nu strige și să te deranjeze. L-ai așezat aici, rezemat de perete, transformându-l într-un public mut de o singură persoană. Richard Yeager era încă în viață și perfect conștient de ceea ce aveai de gând să faci. Dar nu se putea lupta. Nu putea să-și protejeze soția. Și ca să fii alertat de mișcările lui, de zbaterea lui, i-ai pus o ceașcă de ceai cu farfurioară în poală, ca sistem de avertizare. Dacă reușea să se ridice în picioare, ceașca urma să cadă cu zgomot pe podeaua tare. Lăsându-te pradă pasiunii tale, nu mai puteai să-l supraveghezi pe doctorul Yeager și nu voiai să fii luat prin surprindere. Dar voiai să-l faci să privească.” Rizzoli se uită fix la punctul ce lucise într-un verde sclipitor mai înainte. Dacă n-ar fi mutat măsuța de cafea, dacă n-ar fi căutat exact urme minuscule, nu l-ar fi descoperit. „Ai posedat-o chiar aici, pe covorul ăsta. Ai făcut în așa fel încât soțul ei să vadă totul și să nu poată face nimic s-o salveze; nu putea face nimic să se salveze pe el însuși. Și când ai terminat, când ți-ai luat prada, o mică picătură de spermă a rămas pe fibrele astea, uscându-se într-o pojghiță invizibilă.” Oare uciderea soțului era parte din plăcere? Se oprise oare criminalul, cu mâna încleștată pe cuțit, ca să savureze momentul? Sau fusese doar concluzia practică a evenimentelor ce o precedaseră? Simțise oare ceva când îl apucase pe Richard Yeager de păr și îi pusese lama cuțitului la gât? Lumina din cameră se stinse. Aparatul lui Mick scoase clic după clic, capturând pe film pata întunecată, înconjurată de lucirea fluorescentă a covorului. „Și când ți-ai terminat treaba, și doctorul Yeager stă cu capul plecat și sângele i se scurge pe peretele din spatele lui, îndeplinești un ritual împrumutat din arsenalul unui alt criminal. Împăturești cămașa de noapte pătată de sânge a doamnei Yeager și o pui într-un loc vizibil în dormitor, exact așa cum făcea și Warren Hoyt. Dar încă n-ai terminat. Acesta n-a fost decât primul act. Urmează și alte plăceri, plăceri îngrozitoare. Și pentru el, o iei pe femeie cu tine.” 288

Mick aprinse iar luminile în cameră și lumina atât de intensă îi străpunse ochii ca niște pumnale. Stătea încremenită și înfiorată, tremurând de o groază pe care nu o mai simțise de luni de zile. Și era umilită de faptul că acești doi bărbați o vedeau cu siguranță pe chipul ei alb și pe mâinile tremurânde. Dintr-odată simți că nu poate respira. Ieși afară din cameră și apoi din casă. Se opri în curtea din față, trăgând aer adânc în piept. Auzise pași urmând-o afară, dar nu se întoarse să vadă cine era. Numai când îl auzi vorbind știu că era Korsak. — Te simți bine, Rizzoli? — Sunt bine. — Nu arătai prea bine mai înainte. — M-am simțit un pic amețită. — Ți-ai adus aminte de cazul Hoyt, nu? Când ai văzut toate astea, sigur că tea zdruncinat. — De unde știi tu? O pauză. Apoi, cu un pufnit: — Da, ai dreptate. De unde naiba să știu eu? Se întoarse și porni înapoi spre casă. Rizzoli se răsuci și strigă după el. — Korsak? — Ce? Se uitară fix unul la celălalt pentru un moment. Aerul nopții nu era neplăcut, și mirosul ierbii era dulce și răcoros. Dar teroarea era vâscoasă și dezgustătoare în stomacul ei. — Știu ce simte ea, zise ea încet. Știu prin ce trece. — Doamna Yeager? — Trebuie s-o găsești. Trebuie să scoți tot arsenalul. — Fotografia ei e la toate știrile. Urmărim fiecare indiciu telefonic, oricine zice c-a văzut-o. Korsak clătină din cap și oftă. Dar știi, în momentul ăsta, trebuie să spun că mă întreb dacă mai e în viață. 289

— E în viață. Știu că a lăsat-o în viață. — Cum poți fi atât de sigură? Rizzoli își înfășură brațele în jurul ei ca să nu mai tremure și se uită la casă. — Asta ar fi făcut și Warren Hoyt.

290

• TREI • Dintre toate îndatoririle ei ca detectiv în Departamentul de omucideri din Boston, Rizzoli ura cel mai mult vizitele la clădirea de cărămidă cu aspect atât de obișnuit din Albany Street. Deși bănuia că nu se scârbea mai mult decât bărbații din secție, ea în mod deosebit nu-și putea permite să lase să i se vadă vreo urmă de vulnerabilitate. Bărbații sunt mult prea buni la detectarea slăbiciunilor și în mod inevitabil ar ținti exact aceste puncte mai sensibile cu bancurile și farsele lor. Învățase să afișeze mereu un aspect stoic, privind fără să clipească orice orori i se prezentau pe masa de autopsie. Nimeni nu bănuia cât de multă voință îi trebuia ca să poată intra atât de dezinvoltă în clădirea aceea. Știa că bărbații credeau despre ea că era Jane Rizzoli cea neînfricată, cățeaua cu boașe de oțel. Dar stând în mașină în parcarea din spatele cabinetului medicului legist, nu se simțea nici neînfricată, nici oțelită. Noaptea trecută nu dormise bine. Pentru prima dată după săptămâni întregi, Warren Hoyt i se furișase din nou în vise, și se trezise scăldată în sudori reci, cu dureri în mâinile cu rănile vechi. Se uită la cicatricele din palme și dintr-odată își dori să pornească mașina și să se îndepărteze, orice, numai să evite chinul ce o aștepta în acea clădire. Nu trebuia să fie aici; asta era, la urma urmei, o crimă în Newton – nu era responsabilitatea ei. Dar Jane Rizzoli nu fusese niciodată o lașă, și era prea mândră să dea înapoi acum. Ieși din mașină, trânti ușa cu o izbitură năprasnică și intră în clădire. Ajunsese ultima în sala de autopsie și ceilalți trei oameni din încăpere înclinară ușor din cap către ea în semn de salut. Korsak era înfășurat într-un halat chirurgical extrem de mare și pe cap avea o tichie bufantă de hârtie. Semăna cu o gospodină obeză având pe cap o plasă de păr. — Ce am pierdut? întrebă ea. Își puse și ea un halat ca să-și protejeze hainele de eventuali stropi. — Nu prea mult. Tocmai vorbeam de banda adezivă. Doctorița Maura Isles făcea autopsia. Departamentul de omucideri o poreclise Regina Morții cu un an înainte, când intrase în Departamentul de Medicină 291

Legală a statului Massachusetts. Doctor Tierney însuși o momise la Boston de la postul ei călduț de la Facultatea de Medicină a Universității San Francisco. Presa locală nu pierduse mult timp și începuse să o numească și ea Regina Morții. La prima ei prezentare în fața tribunalului din Boston, ca să depună mărturie în numele Departamentul de Medicină Legală, venise îmbrăcată în negru gotic. Camerele de filmat îi urmăriseră silueta regală în timp ce urca scările tribunalului, o femeie șocant de palidă cu buzele date cu ruj roșu, păr negru ca pana corbului lung până la umeri și breton, și atitudinea de impenetrabilitate rece. În boxa martorilor, nimic nu îi deranja calmul. Avocatul apărării flirtă, o linguși și în cele din urmă, din disperare, începu efectiv s-o agreseze verbal. Doctor Isles îi răspunsese la întrebări cu logică infailibilă, menținându-și încontinuu zâmbetul de Mona Lisa. Presa o adora. Avocații apărării erau terorizați de ea. Iar polițiștii erau înfiorați și fascinați de această femeie care alesese să-și petreacă zilele în comuniune cu morții. Doctorul Isles prezida autopsia cu detașarea ei obișnuită. Asistentul ei, Yoshima, era la fel de calm și de prozaic în timp ce aranja instrumentele și ajusta luminile. Amândoi priveau corpul lui Richard Yeager cu privirea rece a unor oameni de știință. Rigiditatea cadaverică dispăruse de când Rizzoli văzuse cadavrul ultima dată, și doctorul Yeager zăcea acum moale pe masă. Banda adezivă fusese tăiată, șortul scos de pe el și majoritatea sângelui curățat de pe piele. Stătea cu brațele moi pe lângă corp, amândouă mâinile umflate și vinete, ca niște mănuși de culoarea vânătăilor, de la combinația dintre legăturile strânse și lividitatea morții. Dar ceea ce atrăgea atenția tuturor celor prezenți era tăietura de pe gât. — Lovitura de grație, zise Isles și măsură cu o riglă dimensiunile rănii. Paisprezece centimetri. — Ce ciudat, nu pare chiar așa de adâncă, afirmă Korsak. — Pentru că tăietura a fost făcută de-a lungul liniilor Langer. Tensiunea pielii trage marginile laolaltă, așa că rana nu se deschide aproape deloc. E mai adâncă decât pare. — Spatulă? întrebă Yoshima. — Mersi, zise Isles și introduse cu grijă plăcuța rotunjită de lemn în rană, murmurând ca pentru sine: Spune aaa… 292

— Ce naiba? făcu Korsak. — Măsor adâncimea rănii. Aproape cinci centimetri. Isles luă apoi o lupă și se uită cu atenție la tăietura roșie din carne. Artera carotidă stângă și jugulara stângă au fost amândouă secționate. Și traheea a fost incizată. Nivelul penetrării traheale, imediat sub cartilajul tiroid, îmi sugerează că prima dată gâtul a fost întins, și tăietura a fost făcută după aceea. Își ridică privirea spre cei doi detectivi. Subiectul vostru necunoscut a tras în spate capul victimei și apoi a făcut o incizie foarte hotărâtă. — O execuție, zise Korsak. Rizzoli își aminti cum văzuseră la lumina Crimescope-ului lucirea firelor de păr ce aderaseră de peretele stropit cu sânge. Părul doctorului Yeager, smuls din scalp în momentul când lama i-a tăiat carnea. — Ce fel de lamă? întrebă ea. Isles nu răspunse imediat la întrebare. Se întoarse în schimb spre Yoshima. — Bandă scotch. — Am pus deja câteva bucăți aici. — Eu o să aproximez marginile. Tu pune banda. Korsak scoase un hohot de râs uimit când își dădu seama ce aveau de gând să facă. — Îl lipiți la loc? Isles îi aruncă o privire de amuzament sec. — Ai prefera Super Glue? — Și asta o să-i țină capul, sau ce? — Ei, asta-i bună, detective. O bandă scotch nu ți-ar ține nici ție capul. Se uită prin lupă și dădu din cap. Așa e bine, Yoshima. Acum pot să văd. — Ce să vezi? întrebă Korsak. — Minunile benzii scotch. Detectiv Rizzoli, m-ai întrebat ce fel de lamă a folosit. — Te rog, spune-mi că nu un bisturiu. 293

— Nu, nu un bisturiu. Hai să vezi singură. Rizzoli se apropie de lupă și se uită la rană. Marginile incizate fuseseră lipite de banda transparentă și acum vedea o aproximare mai clară a formei armei pe secțiune transversală. De-a lungul unei margini a inciziei erau niște striații paralele. — O lamă zimțată, zise ea. — La prima vedere, așa pare. Rizzoli se uită în sus și întâlni privirea vag provocatoare a lui Isles. — Dar nu e? — Marginea tăiată în sine nu e crestată, pentru că cealaltă margine a inciziei e absolut netedă. Și observi cum aceste zgârieturi paralele apar numai de-a lungul unei treimi din incizie? Nu pe întreaga lungime. Zgârieturile astea au fost făcute în momentul când lama a fost scoasă afară. Criminalul și-a început tăietura sub falca stângă și a tăiat înspre mijlocul gâtului, sfârșind incizia la marginea opusă a inelului traheal. Zgârieturile apar când și-a terminat tăietura și a răsucit ușor lama ca să o scoată afară. — Deci ce a cauzat zgârieturile? — Nu marginea de tăiat. Arma aceasta are zimți pe marginea opusă și ei au făcut zgârieturile paralele în momentul când a scos arma afară. Acest fenomen e tipic la cuțitele tip Rambo sau de supraviețuire, zise ea, uitându-se la Rizzoli. Ceva folosit de un vânător. Un vânător. Rizzoli se uită la mușchii solizi ai lui Richard Yeager și se gândi: „Ăsta nu e un bărbat care să se complacă umil în rolul de pradă”. — OK, stai să văd dac-am înțeles, zise Korsak. Victima asta, doctor Halterofilu’, îl vede pe criminal că scoate ditamai cuțitul lui Rambo. Și el stă cuminte pe loc și-l lasă să-i taie gâtul? — Avea mâinile și picioarele legate, spuse Isles. — Ce-are a face? Și să fi fost legat fedeleș ca Tutankhamon, orice bărbat cu sânge-n vine s-ar zbate ca un diavol.

294

— Are dreptate, fu de acord Rizzoli. Chiar dacă ai mâinile și picioarele legate, tot poți lovi cu picioarele. Poți lovi și cu capul la urma urmei. Dar el a stat pur și simplu acolo, rezemat de perete. Doctorița Isles se îndreptă de spate. Pentru o clipă nu zise nimic, rămase nemișcată într-o atitudine regală, ca și cum halatul chirurgical de pe ea era o robă sacerdotală. Se uită la Yoshima. — Dă-mi un prosop ud. Îndreaptă lumina încoace. Hai să-l ștergem bine și să trecem peste tot corpul. Centimetru cu centimetru. — Și ce căutăm? întrebă Korsak. — Vă spun când văd. Câteva momente mai târziu, când Isles ridică brațul drept, zări urmele într-o parte a pieptului. Sub lupă se vedeau două umflături mici și roșii. Isles trecu peste piele cu degetul înmănușat. — Pustule, zise ea. E un Lewis Triple Response. — Un ce fel de Lewis? întrebă Rizzoli. — Lewis Triple Response. E un efect-semnătură lăsat pe piele. Prima dată se văd eriteme – puncte roșii – și apoi o inflamație provocată de dilatarea arteriolară cutanată. Și în cele din urmă, în al treilea stadiu, apar pustule din cauza permeabilității vasculare crescute. — Mie mi se pare că e o urmă de pistol cu electroșocuri, zise Rizzoli. Isles încuviință. — Exact. Aceasta e reacția clasică a pielii la un șoc electric de la un aparat de acest fel. Cu siguranță l-a făcut incapabil să se apere. Zap! și și-a pierdut tot controlul neuromuscular. Și asta cu siguranță pentru suficient timp să-i lege mâinile și picioarele. — Cât timp durează urmele astea de obicei? — Pe un subiect viu, în mod normal dispar în aproximativ două ore. — Și pe un subiect mort? — Moartea oprește procesul epidermic. De aceea se mai vede încă. Deși foarte slab. 295

— Deci a murit în mai puțin de două ore după ce a primit acest șoc? — Corect. — Dar un pistol cu electroșocuri nu te pune la pământ decât pentru câteva minute, zise Korsak. Cinci, maximum zece. Ca să-l țină așa, trebuia să-l mai șocheze o dată. — Și de aceea vom continua să căutăm și alte urme, zise Isles. Mută lumina mai jos pe trup. Raza ilumină nemiloasă organele genitale ale lui Richard Yeager. Până în momentul acela Rizzoli evitase să se uite la acea regiune a anatomiei lui. Întotdeauna i se păruse o intruziune crudă să se holbeze la organele sexuale ale unui cadavru, o umilință și o degradare în plus pentru corpul victimei. Acum lumina era focalizată pe penisul moale și pe scrot și violarea lui Richard Yeager părea completă. — Mai sunt și alte urme, zise Isles, ștergând o pată de sânge ca să le arate pielea. Aici, pe parte de jos a abdomenului. — Și pe coapsă, rosti încet Rizzoli. Isles își ridică privirea. — Unde? Rizzoli arătă urmele evidente aflate la stânga scrotului victimei. „Deci acestea au fost ultimele momente îngrozitoare de viață ale lui Richard Yeager”, se gândi ea. Perfect treaz și conștient, dar nu se putea mișca. Nu se putea apăra. Mușchii puternici, orele de exerciții fizice nu însemnaseră nimic în cele din urmă, pentru că trupul nu-l asculta. Mâinile și picioarele îi atârnau inutile, scurtcircuitate de furtuna electrică ce-i străfulgerase prin sistemul nervos. Fusese târât din dormitorul lui, neajutorat ca o vită paralizată dusă la abator. Rezemat de perete, martor a ceea ce urmase. Dar efectul pistolului paralizant e scurt. În curând mușchii tresar; degetele i se încleștează în pumni. Privește chinul prin care trece soția sa și furia turbată îi inundă trupul de adrenalină. De data asta, mușchii îl ascultă când se mișcă. Încearcă să se ridice, dar zăngănitul ceștii ce-i cade din poală îl trădează. Nu e necesar decât un nou electroșoc și se prăbușește disperat, ca Sisif prăvălindu-se de pe deal. 296

Rizzoli se uită la chipul lui Richard Yeager, la pleoapele întredeschise, și se gândi la ultimele imagini pe care le înregistrase creierul său. Propriile picioare, întinse inutile în fața lui. Soția sa zăcând înfrântă pe covorul bej. Și un cuțit, în mâinile vânătorului, apropiindu-se să-l omoare. • În living e gălăgie, bărbații se mișcă asemenea unor fiare închise în cușcă, ceea ce și sunt. Televizorul urlă și scările metalice ce duc la primul etaj de celule zdrăngăne cu fiecare pas. Nu suntem niciodată scăpați din ochi de gardieni. Camerele de supraveghere sunt peste tot, la dușuri, chiar și în zona toaletelor. De la geamurile stației gardienilor, paznicii noștri se uită în jos la noi cum stăm aici în puț într-o învălmășeală. Pot să ne vadă fiecare mișcare. Centrul Corecțional Souza-Baranowski este o unitate de nivelul șase, cel mai nou din sistemul de Instituții Corecționale Massachusetts, și este o minune a tehnicii. Încuietorile sunt fără chei, operate de calculatoarele aflate în turnul de pază. Comenzile ne sunt transmise de voci impersonale prin interfoane. Ușa fiecărei celule poate fi deschisă și închisă prin acces la distanță, fără prezența vreunei ființe omenești. Sunt zile în care mă întreb dacă gardienii noștri sunt oameni din carne și oase sau dacă siluetele pe care le vedem în spatele sticlei sunt doar roboți antropomorfi, trunchiuri ce se răsucesc și capete ce se înclină ușor. Dar fie că sunt oameni, fie că sunt mașini, sunt privit; însă asta nu mă deranjează, din moment ce nu pot sămi vadă în minte; nu pot să intre în peisajul întunecat al fanteziilor mele. Locul acela îmi aparține numai mie. Stau în living, uitându-mă la televizor la știrile de la ora șase și mă plimb exact prin acest peisaj. Crainica de la știri, care zâmbește pe ecran, călătorește împreună cu mine. Îmi imaginez părul ei negru ca o pată întunecată pe pernă. Văd transpirația sclipind pe pielea ei. Și în lumea mea, nu zâmbește; oh, nu, are ochii mari, cu pupilele dilatate ca niște puțuri fără fund, cu buzele trase într-un rictus de groază. Asta-mi imaginez uitându-mă la crainica drăguță cu sacoul ei verde ca de jad. Îi văd zâmbetul, îi aud vocea frumos modulată, și mă întreb cum ar suna urletele ei. Apoi apare o nouă imagine la televizor, și toate gândurile despre crainică îmi dispar. Un reporter stă în fața casei din Newton a doctorului Richard Yeager. Cu o voce sobră, reporterul spune cum, la două zile de la uciderea doctorului și răpirea soției sale, încă nu s-a făcut nicio arestare. Deja cunosc bine cazul doctorului Yeager și al soției lui. Acum mă aplec înainte, uitându-mă atent la ecran, așteptând o imagine cu ea. 297

În sfârșit o văd. Camera s-a răsucit către casă și o prinde într-un prim-plan în momentul în care iese pe ușă. Un bărbat masiv iese imediat în urma ei. Rămân în curtea din față câteva clipe să vorbească, fără să-și dea seama că în acel moment cameramanul a focalizat camera pe ei. Bărbatul pare grosolan și porcin, cu fălcile atârnânde și părul extrem de rar pieptănat peste craniul lucios. Lângă el, ea pare mică și imaterială. A trecut multă vreme de când am văzut-o ultima dată și pare mult schimbată. Oh, părul îi e și acum o coamă nesupusă de bucle negre și iar poartă unul dintre costumele ei bleumarin, cu sacoul atârnându-i prea larg pe umeri, croiala nearătând deloc bine pe silueta ei micuță. Dar are fața diferită. Mai demult era pătrățoasă și încrezătoare în sine, nu deosebit de frumoasă, dar totuși impresionantă, datorită inteligenței sclipitoare din ochi. Acum însă pare epuizată și tulburată. A slăbit. Îi văd umbre noi pe chip, în umerii obrajilor. Dintr-odată observă camera de televiziune și se uită fix, drept la mine, cu ochii părând să mă vadă, așa cum o văd și eu, de parcă ar sta în fața mea în carne și oase. Avem un trecut împreună, eu și ea, o experiență împărtășită, atât de intimă, că suntem legați pentru totdeauna ca niște amanți. Mă ridic de pe canapea și mă duc lângă televizor. Îmi pun mâna pe ecran. Nu ascult cuvintele reporterului; nu sunt concentrat decât asupra feței ei. Mica mea Janie. Și acum te mai supără mâinile? Îți mai freci încă palmele, așa cum ai făcut în sala de judecată, ca și cum ai încerca să-ți scoți o așchie prinsă în carne? Și tu te gândești la cicatrice așa ca mine, ca la niște dovezi de dragoste? Mici amintiri ale considerației înalte pe care o simt pentru tine? — Du-te dracului din fața televizorului! Nu văd nimic! strigă cineva. Nu mă mișc. Stau în picioare în fața ecranului, atingându-i fața, amintindu-mi cum s-au uitat în sus la mine cu supunere ochii ei negri ca de cărbune. Amintindu-mi netezimea pielii ei. Piele perfectă, neîmpodobită nici măcar de o urmă vagă de machiaj. — Hei, dobitocule, mișcă odată! Dintr-odată a dispărut de pe ecran. Crainica în costumul verde jad vorbește iar. Acum doar un minut, mă mulțumisem cu manechinul acesta bine îngrijit în fanteziile mele. Acum însă mă șochează cât de insipidă e, doar un chip drăguț obișnuit, doar un gât zvelt. N-a trebuit decât o privire fugară asupra lui Jane Rizzoli ca să-mi amintesc ce înseamnă o pradă merituoasă. 298

Mă întorc pe canapea și începe o reclamă la automobilele Lexus. Dar nu mă mai uit la televizor. Îmi amintesc în schimb cum a fost să mă plimb liber. Să merg pe străzile orașului, inhalând parfumurile femeilor care treceau pe lângă mine. Nu compozițiile chimice florale ce se vând în sticluțe, ci parfumul adevărat al transpirației unei femei sau al părului ei încălzit de soare. În zilele de vară, mă alăturam altor pietoni care așteptau să se schimbe în verde culoarea semaforului. În aglomerația unui colț de stradă plin de oameni, cine ar observa că bărbatul de lângă tine s-a aplecat mai aproape să-ți miroasă părul? Cine ar observa că bărbatul de lângă tine se uită fix la gâtul tău, marcând în minte punctele de puls, acolo unde știe că pielea îți miroase cel mai dulce? Dar niciuna nu observa. Semaforul se făcea verde. Mulțimea începea să se miște. Și femeia se ducea, fără să știe, fără să bănuiască măcar că vânătorul i-a luat urma. • — Faptul că i-a împăturit cămașa de noapte nu înseamnă în sine că avem de-a face cu un imitator, zise doctorul Lawrence Zucker. Aceasta e doar o demonstrație de putere. Ucigașul își arată controlul asupra victimelor. Asupra scenei crimei. — În felul în care o făcea Warren Hoyt, spuse Rizzoli. — Și alți criminali au făcut asta. Nu e o chestie unică, numai a Chirurgului. Doctorul Zucker o privea cu o sclipire ciudată, aproape sălbatică, în ochi. Era psiholog criminolog la Universitatea Northeastern și era chemat frecvent pentru consultanță la Departamentul de Poliție Boston. Lucrase cu echipa de la Omucideri în timpul anchetei asupra Chirurgului cu un an în urmă, și profilul psihologic pe care-l făcuse despre ucigașul necunoscut la vremea aceea se dovedise ciudat de corect. Uneori, Rizzoli se întreba cât de normal era Zucker însuși. Numai un om familiarizat intim cu teritoriul răului se putea infiltra atât de adânc în mintea unuia ca Warren Hoyt. Nu se simțise niciodată în largul ei în prezența acestui om, a cărui voce șireată și șoptită și ale cărui priviri intense și fixe o făceau mereu să se simtă invadată și vulnerabilă. Dar era unul dintre puținii oameni care-l înțelegeau cu adevărat pe Hoyt; probabil va înțelege și un imitator al lui. — Nu e doar cămașa împăturită, zise Rizzoli. Mai sunt și alte asemănări. S-a folosit banda adezivă pentru a lega victima. 299

— Din nou, nu e o chestie unică. Nu te-ai uitat niciodată la serialul acela de la televizor, MacGyver? Ne-a arătat o mie și una feluri de a folosi banda adezivă. — Intrare nocturnă printr-o fereastră. Victimele surprinse în pat… — Când sunt cel mai vulnerabile. E un moment logic de atac. — Și o singură tăietură de-a latul gâtului. Zucker ridică din umeri. — E o metodă tăcută și eficientă de a ucide. — Dar dacă le aduni pe toate laolaltă – cămașa împăturită; banda adezivă; metoda de intrare; lovitura de grație… — Ceea ce obții este un subiect necunoscut care alege niște strategii destul de obișnuite. Chiar și ceașca din poala victimei – e o variațiune la ceea ce s-a mai făcut și înainte, de către violatorii în serie. Mulți au așezat o farfurie sau alte vase pe soț. Dacă acesta se mișcă, porțelanul cade și-l avertizează pe violator. Acestea sunt strategii obișnuite pentru că funcționează. Frustrată, Rizzoli scoase fotografiile de la scena crimei din Newton și le așeză pe biroul lui. — Încercăm să găsim o femeie dispărută, doctore Zucker. Până acum n-avem nicio pistă. Nici nu vreau să mă gândesc prin ce trece ea acum – asta dacă e încă în viață. Așa că uită-te bine la astea. Spune-mi despre criminalul ăsta. Spune-mi cum să-l găsim. Cum s-o găsim pe ea. Doctorul Zucker își puse ochelarii pe ochi și ridică prima fotografie. Nu zise nimic, se uită numai la ea un moment, apoi se întinse după următoarea fotografie din șir. Singurele sunete erau scârțâitul fotoliului de piele și murmurul său ocazional de interes. Prin fereastra biroului său, Rizzoli vedea campusul Universității Northeastern, aproape gol în această zi de vară. Foarte puțini studenți erau întinși pe iarbă, cu rucsacuri și cărți risipite în jurul lor. Simțea că-i invidiază pe acești studenți, le invidia zilele lipsite de griji și inocența. Credința oarbă în viitor. Și nopțile neîntrerupte de vise întunecate. — Zici c-ați găsit materie seminală, spuse doctorul Zucker. Își întoarse cu reticență privirea de la priveliștea studenților care stăteau la soare. 300

— Da. Pe covorul acela oval din fotografie. Laboratorul a confirmat că e un tip diferit de sânge de cel al soțului. Au introdus ADN-ul în baza de date CODIS. — Drept să spun, mă îndoiesc că suspectul nostru e așa de neglijent, încât să fie identificat dintr-o bază de date națională. Nu, pun pariu că ADN-ul lui nu e în CODIS. Și pariez că n-a lăsat nici amprente, mai zise el, ridicându-și privirea de la fotografie. — N-a apărut nimic în AFIS. Din păcate, familia Yeager a avut cel puțin cincizeci de vizitatori în casă după înmormântarea mamei doamnei Yeager. Ceea ce înseamnă că avem de-a face cu o mulțime de amprente neidentificate. Zucker se uită la fotografia doctorului Yeager, prăbușit lângă peretele stropit de sânge. — Crima asta a avut loc în Newton. — Da. — Nu e o anchetă la care e normal să iei parte dumneata. De ce ești implicată? Își ridică din nou privirea, cu ochii fixați într-ai ei cu o intensitate tulburătoare. — M-a rugat detectivul Korsak… — Care este nominal la conducerea anchetei. Corect? — Corect. Însă… — Nu sunt destule crime în Boston care să te țină ocupată, doamnă detectiv? De ce simți nevoia să te ocupi de asta anume? Rizzoli se holbă la el, simțindu-se ca și cum doctorul i s-ar fi furișat cumva în creier, și acum cotrobăia pe acolo, căutând punctul cel mai sensibil ca s-o chinuie. — Ți-am spus, repetă ea. E posibil ca femeia să fie încă în viață. — Și vrei s-o salvezi. — Și dumneata nu vrei asta? se răsti ea înapoi.

301

— Sunt curios, zise Zucker, nederanjat de furia ei. Ai discutat cu cineva despre cazul Hoyt? Vreau să spun, despre impactul pe care l-a avut asupra dumitale, personal? — Nu sunt sigură că știu la ce te referi. — Ai primit vreo consiliere? — Mă întrebi dacă am fost la psihiatru? — Sunt sigur că a fost o experiență îngrozitoare, ce ți s-a întâmplat atunci. Warren Hoyt ți-a făcut lucruri ce l-ar bântui pe orice polițist. Ți-a lăsat cicatrice, emoționale și fizice. Majoritatea oamenilor ar suferi de traume îndelungate. Amintiri neașteptate, coșmaruri. Depresie. — Amintirile nu sunt o plăcere. Dar mă descurc. — Ăsta a fost întotdeauna felul dumitale, nu? Să rămâi tare în fața a orice. Să nu te plângi niciodată. — Și eu mă plâng de diverse chestii exact la toată lumea. — Dar niciodată de ceva ce ar putea să te facă să pari slabă. Sau vulnerabilă. — Nu suport smiorcăiții. Refuz să fiu eu însămi o smiorcăită. — Nu vorbesc despre smiorcăială. Vorbesc despre a fi destul de cinstit cu tine însuți și să recunoști că ai probleme. — Ce probleme? — Spune-mi dumneata, doamnă detectiv. — Nu, spune-mi dumneata. Din moment ce pari să crezi că sunt dată peste cap. — N-am spus așa. — Dar ai gândit așa. — Dumneata ești cea care a folosit expresia „dată peste cap”. Așa te simți? — Ascultă, am venit aici pentru asta, zise ea, arătând fotografiile de la locul crimei din casa Yeager. De ce discutăm acum despre mine?

302

— Pentru că atunci când te uiți la aceste fotografii, nu-l vezi decât pe Warren Hoyt. Așa că mă întrebam de ce. — Cazul acela s-a închis. Am trecut peste asta. — Sigur? Chiar ai trecut? Întrebarea pusă cu o voce foarte joasă o făcu să tacă. Era supărată pe el pentru întrebările lui. Era supărată cel mai mult pe faptul că recunoscuse un adevăr pe care ea nu putea să-l recunoască. Warren Hoyt lăsase într-adevăr cicatrice. Nu trebuia decât să se uite la mâinile ei ca să-și aducă aminte de rănile pe care i le făcuse. Dar cele mai grave răni nu erau cele fizice. Ceea ce pierduse vara trecută, în acea pivniță întunecată, era senzația ei de invincibilitate. Încrederea în sine. Warren Hoyt o învățase cât de vulnerabilă era de fapt. — Nu am venit aici să vorbesc despre Warren Hoyt, zise ea. — Și totuși el e motivul pentru care ești aici. — Nu. Sunt aici pentru că văd paralele între acești doi ucigași. Și nu sunt singura care le vede. Detectivul Korsak vede și el acest lucru. Așa că hai să nu ne abatem de la subiect, bine? Doctorul Zucker o privi cu un zâmbet blând. — Bine. — Deci ce poți să-mi spui despre acest criminal? întrebă ea, lovind fotografiile cu vârful degetului. Ce poți să-mi spui despre el? Zucker se concentră asupra imaginii doctorului Yeager. — Suspectul dumitale e, evident, organizat. Dar deja știai asta. A venit la locul faptei complet pregătit. Tăietorul de sticlă, pistolul paralizant, banda adezivă. A reușit să imobilizeze cuplul atât de rapid, încât te face să te gândești… Nu cumva mai era și un al doilea suspect? întrebă el uitându-se la ea. Un partener? — Nu există decât un singur set de urme de picior. — Înseamnă că băiatul vostru e foarte eficient. Și meticulos. — Dar și-a lăsat sperma pe covor. Ne-a înmânat cheia identității lui. Asta este o greșeală al naibii de mare. 303

— Da, așa e. Și cu siguranță o știe foarte bine. — Și atunci de ce a violat-o chiar acolo, în casă? De ce n-a făcut-o mai târziu, într-un loc mai sigur? Dacă e așa de organizat încât să reușească să intre în casă și să-l controleze pe soț… — Poate ăsta era, de fapt, scopul. — Poftim? — Gândește-te numai. Doctorul Yeager stă acolo, legat și neajutorat. Forțat să privească în timp ce un alt bărbat îi ia în posesie proprietatea lui. — Proprietatea, repetă ea. — În mintea criminalului, asta este, de fapt, femeia. Proprietatea altui bărbat. Majoritatea prădătorilor sexuali nu riscă să atace un cuplu. Aleg o femeie singură, o țintă ușoară. Un bărbat de față poate face totul să fie mult mai periculos pentru el. Și totuși, subiectul acesta a știut cu siguranță că va fi și soțul de față. Și a venit pregătit pentru el. Poate fi asta parte din plăcerea lui, din motivația lui? Faptul că are un public? Un public de o persoană. Rizzoli se uită la fotografia lui Richard Yeager, rezemat de perete. Da, aceasta fusese și impresia ei imediat ce intrase în cameră. Privirea lui Zucker se mută la fereastră. Trecu un moment. Când vorbi din nou, avea vocea scăzută și somnoroasă, de parcă vorbea într-o stare de visare. — Nu e vorba decât de putere. Și control. Despre dominarea unei alte persoane. Nu numai femeia, ci și bărbatul. Poate prezența bărbatului e, de fapt, ceea ce-l excită mai tare, parte vitală a fanteziei sale. Criminalul nostru cunoaște riscurile, și totuși nu se poate abține să nu acționeze pe baza impulsurilor sale. Fanteziile lui îl controlează, și el, la rândul lui, controlează victimele. E atotputernic. Dominatorul. Dușmanul lui stă imobilizat și neajutorat, și subiectul nostru face ceea ce au făcut întotdeauna armatele victorioase. Și-a capturat trofeul. Violează femeia. Plăcerea îi e mărită de înfrângerea completă a doctorului Yeager. Atacul ăsta e mai mult decât simplă agresiune sexuală; e o demonstrație de putere masculină. Victoria unui bărbat asupra altui bărbat. Cuceritorul care-și ia prada. Afară, studenții de pe peluză își adunau lucrurile și-și scuturau iarba de pe haine. Soarele de după-amiază scălda totul într-un auriu cețos. Și ce îi aștepta 304

astăzi pe acești studenți? se întrebă Rizzoli. Poate o seară de huzur și conversație, pizza și bere. Și un somn sănătos, fără coșmaruri. Somnul inocenților. „Ceea ce eu n-o să mai am niciodată.” Îi sună telefonul mobil. — Scuză-mă, zise ea, și deschise telefonul. O suna Erin Volchko, de la laboratorul unde se examinau părul, fibrele și celelalte probe prelevate la locul crimei. — Am examinat fâșiile de bandă adezivă luate de pe corpul doctorului Yeager, începu Erin. I-am trimis deja prin fax un raport detectivului Korsak. Dar știu că voiai să știi și tu. — Ce-ai găsit? — Câteva fire scurte de păr castaniu au fost prinse în adeziv. Păr de pe picioare și mâini, smulse când s-a îndepărtat banda adezivă de pe el. — Fibre? — Și fibre. Dar aici apare o chestie într-adevăr interesantă. Pe fâșia luată de pe gleznele victimei, era un fir de păr castaniu-închis, lung de douăzeci și unu de centimetri. — Soția lui e blondă. — Știu. De aceea e atât de interesant firul acesta. „Subiectul, se gândi Rizzoli. E de la criminal.” — Sunt și celule epiteliale? întrebă ea. — Da. — Deci putem verifica ADN-ul din firul acela, să-l comparăm cu materia seminală… — Nu se va potrivi cu materia seminală. — De unde știi? — Pentru că e imposibil ca firul acesta să fie al criminalului, zise Erin și făcu o pauză. Decât dacă e un zombi. 305

• PATRU • Pentru detectivii Departamentului de omucideri al Poliției din Boston, o vizită la laboratorul de criminalistică însemna o plimbare scurtă printr-un coridor scăldat de soare în aripa de sud din Schroeder Plaza. Rizzoli străbătuse acest coridor de nenumărate ori, cu privirea rătăcindu-i deseori la ferestrele ce dădeau în cartierul Roxbury, atât de plin de probleme, unde magazinele erau baricadate noaptea cu bare metalice și lacăte și fiecare mașină parcată era echipată cu un dispozitiv de blocare a volanului. Astăzi însă, era stăpânită complet de căutarea răspunsurilor la întrebările ei și nu aruncă nici măcar o privire în jur, îndreptându-se în schimb glonț către Camera S269, laboratorul de păr, fibre și alte probe. În această încăpere fără ferestre, plină până la refuz cu microscoape și un cromatograf Gammatech cu prismă de gaz, criminalista Erin Volchko era stăpâna absolută. Neavând acces la lumina soarelui și la priveliști naturale, își concentra în schimb privirea pe lumea de sub obiectivul microscopului, și avea ochii mijiți în încruntarea perpetuă a celor care se uită prea mult printr-un aparat optic. Când Rizzoli intră în cameră, Erin se răsuci pe scaun să o întâmpine. — Tocmai l-am pus la microscop pentru tine. Hai să vezi. Rizzoli se așeză pe scaun și se uită prin ocular. Văzu un fir de păr întins orizontal pe câmpul obiectivului. — Acesta e firul acela lung și castaniu pe care l-am luat de pe banda adezivă de pe gleznele doctorului Yeager, zise Erin. E singurul asemenea fir prins în adeziv. Celelalte erau fire scurte de păr de pe mâinile și picioarele victimei, plus un fir de pe capul victimei, în banda de pe gură. Dar firul ăsta lung e orfan. Și e foarte misterios. Nu se potrivește nici cu părul de pe capul victimei și nici cu firele de păr de pe peria soției. Rizzoli mișcă lama microscopului, studiind întreaga lungime a firului. — Și este sigur de om? — Da, e de om. — Și atunci de ce nu poate fi al criminalului? 306

— Uită-te la el. Spune-mi ce vezi. Rizzoli se gândi puțin, amintindu-și tot ceea ce învățase despre examinarea firelor de păr. Știa că Erin avea cu siguranță un motiv s-o facă să treacă atât de sistematic prin acest proces; îi auzea clar entuziasmul din voce. — Firul acesta e curbat, gradul de curbare de aproximativ 0,1 sau 0,2. Și ai zis că lungimea firului e de aproximativ douăzeci și unu de centimetri. — E între limitele obișnuite la o femeie, zise Erin. Destul de lung însă pentru un bărbat. — Lungimea e ceea ce te deranjează? — Nu. Lungimea nu spune sexul subiectului. — Și atunci pe ce trebuie să mă concentrez? — Capătul proxim. Rădăcina. Observi ceva ciudat? — Capătul cu rădăcina pare puțin zdrențuit. Aproape ca o perie. — Exact ăsta e cuvântul pe care l-aș folosi și eu. Se numește rădăcină în formă de perie. E o colecție de fibrile corticale. Examinând rădăcina, putem estima stadiul de creștere în care se afla firul de păr. Vrei să încerci să ghicești? Rizzoli se uită din nou asupra rădăcinii bulboase, cu teaca subțire ca de mătase. — Este ceva transparent agățat de rădăcină. — O celulă epitelială, zise Erin. — Asta înseamnă că era în creștere activă. — Da. Rădăcina în sine e ușor mărită, așa că firul acesta era în stare târzie de anageneză. Tocmai își termina faza de creștere activă. Și celula aceea epitelială ne-ar putea da ADN-ul. Rizzoli își înălță capul și se uită la Erin. — Nu înțeleg ce-are asta a face cu un zombi. Erin râse ușor. — Nu am vrut s-o iei de bună întru totul. 307

— Ce-ai vrut să spui, atunci? — Mai uită-te o dată la firul de păr. Urmărește-l în cealaltă direcție de rădăcină. Rizzoli se uită încă o dată în microscop și focaliză imaginea pe un segment mai întunecat al firului de păr. — Culoarea nu e uniformă, zise ea. — Continuă. — Văd o bandă neagră pe fir, la mică distanță de rădăcină. Ce este? — Se numesc benzi distale de rădăcină, zise Erin. Acolo intră ductele glandei sebacee în folicul. Secrețiile glandei sebacee includ enzime ce efectiv dezintegrează celulele cafenii, într-un fel de proces digestiv. Asta cauzează umflarea și apariția benzilor negre lângă rădăcina firelor. Asta am vrut să vezi. Banda distală. Asta elimină orice posibilitate ca acest fir de păr să provină de la criminalul vostru. Poate că i-a picat de pe haine. Dar nu de pe cap. — De ce nu? — Bandarea distală și capătul rădăcină în formă de perie sunt amândouă schimbări post-mortem. Rizzoli își ridică brusc capul. Se holbă la Erin. — Post-mortem? — Exact. Firul acesta provine de la un scalp în stare de descompunere. Schimbările din fir sunt clasice, și sunt extrem de specifice pentru procesul de descompunere. Așa că, în afară de cazul în care criminalul tău s-a ridicat din mormânt, firul ăsta nu putea să provină de pe capul lui. Rizzoli avu nevoie de un moment ca să-și regăsească vocea. — Și de cât timp trebuia să fie mort? Pentru ca părul să prezinte aceste schimbări? — Din nefericire, apariția benzii nu ne ajută în stabilirea intervalului postmortem. Putea fi smuls din scalpul mortului oricând, de la opt ore la mai multe săptămâni de la moarte. Chiar și părul din cadavre îmbălsămate cu mai mulți ani în urmă tot așa ar arăta. 308

— Dar dacă smulgi părul cuiva în timp ce e încă în viață? apoi lași firele de păr așa pentru o vreme? Ar apărea schimbările astea? — Nu. Aceste schimbări de descompunere nu apar decât dacă firele rămân pe scalpul victimei moarte. Trebuie să fie smulse mai târziu, după moarte. Erin întâlni privirea uluită a lui Rizzoli. Subiectul tău necunoscut a avut contact cu un cadavru. A luat firul de păr pe haine, apoi l-a trecut pe banda adezivă, în timp ce lega gleznele doctorului Yeager. — Mai are o victimă, rosti Rizzoli încet. — Asta e o posibilitate. Aș vrea să-ți propun încă una. Erin se duse la altă masă și se întoarse cu o mică tavă pe care era o secțiune de bandă adezivă așezată cu partea adezivă în sus. — Bucata asta a fost luată de pe încheieturile mâinilor doctorului Yeager. Vreau să ți-o arăt sub raze ultraviolete. Stinge lumina de acolo, te rog. Rizzoli se duse la întrerupătorul de pe perete. În întunericul brusc, micul aparat de ultraviolete emitea un albastru-verde straniu. Era o sursă de lumină mult mai slabă decât aparatul Crimescope pe care-l folosise Mick la reședința familiei Yeager, dar când raza sa acoperi banda adezivă, dezvălui totuși niște detalii surprinzătoare. Banda adezivă lăsată în locul unde se desfășurase o crimă poate fi o adevărată comoară ascunsă pentru detectivi. Fibre, fire de păr, amprente digitale, chiar și ADN-ul criminalului poate rămâne în celule epidermice lipite de bandă. Sub razele ultraviolete, Rizzoli vedea acum particule de praf și câteva fire scurte de păr. Și, de-a lungul unei margini a benzii, ceea ce părea a fi un tiv subțire de fibre. — Vezi cum fibrele astea de la capăt sunt continue? zise Erin. Se continuă pe întreaga lungime a benzii adezive de pe încheieturile și gleznele lui. Aproape că seamănă cu un artefact al fabricantului. — Și nu sunt? — Nu, nu sunt. Dacă așezi o rolă de bandă adezivă pe o parte, urme din suprafață, ori de ce fel este ea, aderă de marginile lipicioase. Acestea sunt fibre din acea suprafață. Oriunde mergem, luăm cu noi urme ale mediului nostru înconjurător. Și mai târziu lăsăm aceste urme în alte locuri. Așa a făcut și subiectul vostru. 309

Erin aprinse lumina și Rizzoli clipi din cauza intensității neașteptate. — Ce fel de fibre sunt astea? — O să-ți arăt, zise Erin, îndepărtând lamela cu firul de păr și înlocuind-o cu alta. Uită-te la asta. O să-ți explic eu ce vezi. Rizzoli se uită prin microscop și văzu o fibră de culoare întunecată, răsucită în formă de C. — Aceasta e de la marginea benzii adezive, spuse Erin. Am folosit aer fierbinte presurizat ca să desfac diferitele straturi de bandă. Aceste fibre bleumarin apar pe întreaga lungime. Acum hai să-ți arăt o secțiune transversală, zise Erin, luând un dosar din care scoase o fotografie. Așa arată sub un microscop cu scanare electronică. Vezi cum fibra are o formă delta? Ca un mic triunghi? Este fabricată așa ca să reducă aderarea murdăriei. Forma asta delta este caracteristică la fibrele de covor. — Deci este un material făcut de om? — Exact. — Și birefringența? Rizzoli știa că trecând printr-o fibră sintetică, lumina iese deseori polarizată în două planuri diferite, ca și cum ar trece printr-un cristal. Refracția dublă se numește birefringență. Fiecare tip de fibră are un index caracteristic, ce poate fi măsurat cu un microscop polarizant. — Această fibră albastră are un index de birefringență de 0,063, zise Erin. — Și asta e caracteristic la vreo substanță anume? — Nailon șase, șase. Folosit de obicei la covoare, pentru că e rezistent la pete, la uzură, și e tare. La fibra aceasta anume, forma secțiunii transversale a fibrei și spectrograma prin infraroșu se potrivesc cu un produs Dupont numit Antron, folosit în fabricarea covoarelor. — Și e bleumarin? întrebă Rizzoli. Majoritatea oamenilor nu ar alege culoarea asta în casă. Sună mai degrabă a covor de mașină. Erin încuviință.

310

— De fapt, culoarea asta, numărul 802 albastru, este oferită de multă vreme ca opțiunea standard pentru mașinile americane de lux. Cadillac și Lincoln, de exemplu. Rizzoli înțelese imediat unde voia să ajungă. — Cadillac fabrică și dricuri. — Și Lincoln, zâmbi Erin. Amândouă se gândeau la același lucru: „Ucigașul e o persoană care lucrează cu cadavre”. Rizzoli se gândi la toți oamenii care ar putea intra în contact cu morții. Polițiștii și medicii legiști chemați la locul unei morți. Doctorul patolog și asistenții săi. Îmbălsămătorul și directorul casei funerare. Restauratorul, cel care spală capul mortului și-l machiază, ca să fie prezentabil în fața celor dragi pentru ultima dată. Morții trec pe la un șir întreg de persoane cu diverse sarcini în domeniu, și urmele trecerii lor pot rămâne agățate de oricare persoană care pune mâna pe cadavru. Se uită la Erin. — Femeia dispărută. Gail Yeager… — Ce-i cu ea? — Mama ei a murit luna trecută… • Joey Valentine îi făcea pe morți să revină la viață. Rizzoli și Korsak stăteau în camera de pregătiri puternic luminată a Casei Funerare și Capelei Whitney, privindu-l pe Joey scotocind prin setul de machiaj Graftobian. Înăuntru avea borcănașe cu fonduri de ten, rujuri și pudre. Semăna cu orice set de machiaj de teatru, dar aceste creme și rujuri aveau scopul să refacă aspectul de viață al pielii cenușii a cadavrelor. Vocea catifelată a lui Elvis Presley cânta Love Me Tender dintr-un casetofon, în timp ce Joey aplica ceară de modelat pe mâinile cadavrului, acoperind diferitele găuri și incizii lăsate de numeroasele catetere intravenoase și injecții arteriale. — Asta era muzica favorită a doamnei Ober, zise el în timp ce lucra. 311

Ocazional, își arunca privirea la cele trei fotografii prinse pe șevaletul așezat lângă masa de lucru. Rizzoli presupuse că erau imagini ale doamnei Ober, deși femeia în viață care apărea în acele fotografii nu semăna aproape deloc cu cadavrul cenușiu la care lucra acum Joey. — Fiul ei a zis că era moartă după Elvis, afirmă Joey. S-a dus de trei ori la Graceland. Mi-a adus caseta ca să cânte în timp ce-i fac machiajul. Întotdeauna încerc să le pun muzica favorită, știi. Mă ajută să-i înțeleg mai bine. Înveți multe despre cineva din muzica pe care o ascultă. — Și cum trebuie să arate un fan al lui Elvis? întrebă Korsak. — Oh, știi. Ruj mai intens. Păr mai voluminos. Deloc în stilul cuiva care ascultă, să zicem, Șostakovici. — Deci ce muzică asculta doamna Hallowell? — Nu-mi amintesc. — Ai lucrat la ea acum numai o lună. — Da, dar nu-mi amintesc întotdeauna amănuntele. Joey terminase aplicarea cerii pe mâini. Acum se duse la capătul mesei, unde dădea ușor din cap în ritm cu You Ain’t Nothing but a Hound Dog. Îmbrăcat în blugi negri și Doc Martens, părea un tânăr artist la modă contemplând o pânză goală. Dar pânza lui era piele rece și metoda de lucru era peria de machiaj și borcanul de ruj. — Puțin Bronze Blush Light, cred, zise el și luă borcanul cu rujul corect. Da, ăsta se potrivește la o fană Elvis. Cu o spatulă de amestecat începu să combine culorile pe o paletă de oțel inoxidabil. Apoi întinse pasta pe obrajii cadavrului, netezind-o până la nivelul părului, unde se întrezăreau rădăcinile argintii de sub vopseaua neagră. — Poate îți amintești că ai vorbit cu fiica doamnei Hallowell, zise Rizzoli. Scoase o fotografie a lui Gail Yeager și i-o arătă lui Joey. — Ar trebui să-l întrebați pe domnul Whitney. El se ocupă de aproape toate aranjamentele de aici. Eu nu sunt decât asistent…

312

— Dar dumneata și doamna Yeager ați discutat cu siguranță cum să fie machiajul mamei sale pentru înmormântare. Din moment ce dumneata ești cel care a făcut pregătirile. Privirea lui Joey zăbovi încă o vreme asupra fotografiei lui Gail Yeager. — Îmi amintesc că era o doamnă foarte drăguță, zise el încet. — Era? întrebă Rizzoli uitându-se întrebător la el. — Ei, da, și eu ascult știrile. Doar nu credeți cu adevărat că doamna Yeager mai trăiește, nu? Joey se întoarse și se încruntă la Korsak, care se învârtea prin încăpere, uitându-se prin dulapuri. — Ăă… domnule detectiv? Căutați ceva anume? — Nu. Mă întrebam numai ce fel de lucruri sunt într-o casă funerară. Se întinse să ia ceva dintr-un dulap. Hei, ăsta e un fier de coafat? — Da. Vopsim părul și facem permanente. Manichiură. Tot ce trebuie ca să ne facem clienții să arate cât de bine se poate. — Am auzit că ești foarte bun la asta. — Toți au fost satisfăcuți de munca mea. Korsak râse. — Ți-au zis ei, ha? — Vreau să zic familiile lor. Familiile lor sunt satisfăcute. Korsak puse la loc fierul de ondulat. — Lucrezi pentru domnul Whitney de șapte ani? — Cam așa ceva. — Presupun că imediat după liceu. — La început am spălat dricurile. Am făcut curățenie în camera mortuară. Am răspuns la telefon pe timpul nopții. După aceea domnul Whitney m-a luat să-l ajut la îmbălsămări. Acum că a mai îmbătrânit, eu fac aproape totul pe aici. 313

— Deci probabil ai o licență de îmbălsămător, nu? O pauză. — Ăă, nu. N-am apucat încă să-mi fac actele. Îl ajut numai pe domnul Whitney. — De ce nu-ți faci acte? Mi se pare că ar fi un avantaj. — Sunt mulțumit cu meseria mea așa cum este. Joey își îndreptă din nou atenția asupra feței doamnei Ober, care acum căpătase o sclipire roz. Luă o periuță pentru sprâncene și începu să aplice o pudră maronie pe sprâncenele ei cărunte, mișcându-și mâinile cu delicatețe aproape tandră. La o vârstă când majoritatea tinerilor sunt nerăbdători să dea piept cu viața, Joey Valentine alesese în schimb să-și petreacă zilele cu morții. Luase cadavre din spitale și aziluri de bătrâni și i le adusese în această cameră curată și luminoasă. Le spăla, le usca, le vopsea părul, le punea pudre și creme ca să le dea iluzia vieții. În timp ce punea culoare pe obrajii doamnei Ober, murmură: — Frumos. Ei, așa da. O să arăți absolut superb… — Așadar, Joey, zise Korsak. Lucrezi aici de șapte ani, da? — N-am zis asta chiar mai înainte? — Și nu te-ai obosit încă să-ți faci rost de calificări profesionale? — De ce mă tot întrebați asta? — Nu cumva pentru că știai că n-o să poți obține licența? Joey îngheță, cu mâna întinsă să aplice rujul. Nu zise nimic. — Domnul Whitney știe că ai cazier? întrebă Korsak. Joey își ridică în sfârșit privirea. — Nu i-ați spus, nu? — Poate ar trebui. Dacă mă gândesc cum ai speriat-o de moarte pe fata aia, săraca de ea. — N-aveam decât optsprezece ani. A fost o greșeală…

314

— O greșeală? Ce vrea să-nsemne asta? Ai pândit la fereastra greșită? Ai spionat fata greșită? — Am fost colegi de liceu! Nu e ca și cum n-aș fi cunoscut-o! — Deci nu le spionezi pe fereastră decât pe fetele pe care le cunoști? Ce altceva ai făcut și n-ai fost prins niciodată? — V-am spus deja, a fost o greșeală! — Te-ai furișat vreodată în casa cuiva? Ai intrat în dormitorul lor? Poate ai șterpelit ceva micuț, un sutien sau niște chiloței? — Dumnezeule! Joey se uită fix la rujul pe care-l scăpase pe podea. Părea pe punctul de a leșina. — Știi, cei care se uită pe gaura cheii sau pe geam ajung de multe ori să facă și alte lucruri, rosti Korsak, neabătut. Lucruri rele. Joey se duse la casetofon și-l opri. În tăcerea ce urmă, rămase cu spatele către ei, uitându-se afară pe geam la cimitirul aflat de cealaltă parte a străzii. — Vreți să-mi nenorociți viața, zise el. — Nu, Joey. Încercăm doar să avem o discuție cinstită. — Domnul Whitney nu știe. — Și nici nu trebuie să știe. — Cu condiția ca? — Unde ai fost duminică noaptea? — Acasă. — Singur? Joey oftă. — Uite, știu despre ce e vorba. Știu ce încercați să faceți. Dar v-am spus, aproape că n-o cunoșteam pe doamna Yeager. N-am făcut decât să am grijă de mama ei. Și am făcut treabă bună, de altfel. Toată lumea mi-a zis, după aceea. Cât de vie părea. 315

— Te superi dacă aruncăm o privire în mașina ta? — De ce? — Numai de verificare. — Da, mă supăr. Dar oricum o s-o faceți, nu-i așa? — Numai cu permisiunea ta, zise Korsak și făcu o pauză. Știi, cooperarea merge în amândouă direcțiile. Joey continuă să se uite afară pe geam. — E o înmormântare azi, rosti el încet. Vedeți câte limuzine sunt? Încă de când eram copil îmi plăceau procesiunile funerare. Sunt așa de frumoase! Așa de pline de demnitate! E singurul lucru pe care oamenii încă îl fac bine. Singurul lucru pe care nu l-au stricat. Nu ca nunțile, unde fac lucruri idioate ca de exemplu să sară din avion. Sau să-și spună jurămintele la televiziunea națională. La înmormântări, încă arătăm respect pentru ceea ce se cade… — Joey, mașina. În cele din urmă, Joey se întoarse și se duse la sertarul unui dulap. Scoase dinăuntru un set de chei și i le înmână lui Korsak. — E Honda maro. • Rizzoli și Korsak stăteau în parcare, uitându-se la carpeta gri din portbagajul mașinii lui Joey Valentine. — La naiba! zise Korsak trântind capota. Încă n-am terminat cu individul ăsta. — N-ai nicio dovadă împotriva lui. — I-ai văzut pantofii? Mie mi s-a părut că are mărimea patruzeci și patru. Și dricul avea carpetă bleumarin. — La fel ca mii de alte mașini. Asta nu-l face omul tău. — Ei, cu siguranță nu e bătrânul Whitney. Șeful lui Joey, Leon Whitney, avea șaizeci și șase de ani. 316

— Ascultă, avem deja ADN-ul criminalului, spuse Korsak. Acum n-avem nevoie decât de-a lui Joey. — Crezi c-o să scuipe pur și simplu într-o ceașcă pentru tine? — Dacă vrea să-și păstreze slujba. Cred c-ar sta în genunchi și m-ar implora ca un câine. Rizzoli se uită peste drumul tremurând de la arșiță către cimitir, unde procesiunea funerară se apropia în ritm solemn către ieșire. „Odată ce morții sunt îngropați, viața merge mai departe, se gândi ea. Orice tragedie ar fi fost, viața trebuie întotdeauna să meargă mai departe. Și tot așa și eu.” — Nu-mi mai pot permite să-mi pierd timpul cu asta, zise ea. — Poftim? — Am și eu o grămadă de cazuri. Și nu cred că această crimă are ceva de-a face cu Warren Hoyt. — Nu așa gândeai acum trei zile. — Ei bine, m-am înșelat. Se duse de cealaltă parte a parcării la mașina ei, deschise ușa și coborî ferestrele. Din interiorul ca un cuptor năvăliră spre ea valuri de căldură. — Te-am enervat eu? întrebă el. — Nu. — Atunci de ce te debarasezi de cazul ăsta? Rizzoli se așeză la volan. Scaunul era fierbinte ca o plită, chiar și prin pantaloni. — De un an de zile încerc să depășesc cazul Chirurgului, spuse ea. Trebuie să renunț odată la asta. Trebuie să încetez să-l văd în orice caz pe care-l întâlnesc. — Știi, uneori instinctul de la început e cea mai bună unealtă pe care o ai. — Uneori însă asta e tot ce e. O senzație, nu un fapt. Nu e nimic sacru în instinctul de polițist. Și ce naiba e instinctul? De câte ori o intuiție pe care o ai se dovedește complet greșită? Mult prea des, la naiba! Porni motorul mașinii. 317

— Deci nu te-ai enervat pe mine? Rizzoli trânti ușa mașinii. — Nu. — Ești sigură? Se uită la el prin geamul deschis. Stătea cu ochii mijiți în lumina soarelui, privind-o cu ochii îngustați ca niște despicături pe sub sprâncenele stufoase. Brațele îi erau acoperite de păr negru, des ca o blăniță, și postura sa, cu șoldurile împinse înainte și umerii lăsați în jos, o făceau să se gândească la o gorilă cocârjată. Nu, nu era enervată pe el. Dar nu putea să se uite la el fără să simtă un fior de dezgust. — Pur și simplu nu mai pot să-mi pierd timpul cu cazul ăsta, afirmă ea. Știi și tu cum e. • Înapoi la biroul ei, Rizzoli își concentră atenția asupra hârțogăriei acumulate. În vârful teancului era dosarul Omului din Avion, a cărui identitate rămăsese încă necunoscută și al cărui trup zdrobit zăcea încă la Departamentul de Medicină Legală, necerut de nimeni. Neglijase mult prea mult timp această victimă. Dar chiar și în timp ce deschidea dosarul și revedea fotografiile de autopsie, se gândea tot la cei doi Yeager și la bărbatul cu fire de păr de pe un cadavru pe haine. Se uită pe orarul aterizărilor și decolărilor din Aeroportul Logan, dar chipul lui Gail Yeager îi rămăsese în prim-planul minții, zâmbind din fotografia de pe măsuța de toaletă. Își aminti galeria de fotografii cu femei, ce fusese lipită de perete cu un an înainte în sala de conferințe în timpul anchetei Chirurgului. Și acele femei zâmbeau în fotografii, cu fețele prinse într-un moment când erau încă din carne și sânge cald, când viața le sclipea în ochi. Nu putea să se gândească la Gail Yeager fără să-și aducă aminte de femeile moarte de dinaintea ei. Se întrebă dacă Gail se număra deja în rândul lor. Pagerul de la brâu începu să-i vibreze și bâzâitul o făcu să tresară ca un șoc electric. Un avertisment în avans la o descoperire ce-i va zgudui ziua. Ridică receptorul. Un moment mai târziu, ieșea grăbită din clădire. 318

• CINCI • Câinele era un labrador galben, agitat de prezența polițiștilor din apropiere până devenise aproape isteric. Țopăia și lătra la capătul lesei legate de un copac. Proprietarul câinelui, un bărbat vânjos de vârstă mijlocie, îmbrăcat în pantaloni scurți de jogging, stătea în apropiere pe un bolovan mare, ținându-și capul plecat în mâini, ignorând chelălăiturile imploratoare ale câinelui ce încerca să-i atragă atenția. — Numele proprietarului este Paul Vandersloot. Locuiește pe River Street, la un kilometru și jumătate de aici, zise polițistul Gregory Doud. Deja asigurase locul împotriva persoanelor neautorizate și agățase de copaci un semicerc de panglică a poliției. Erau la marginea terenului de golf municipal, uitându-se spre pădurea Rezervației Stony Brook, ce se învecina cu terenul de golf. Situată la marginea de sud a orașului Boston, această rezervație era înconjurată de o mare de suburbii. Dar în Stony Brook, 200 de hectare formau un peisaj sălbatic de coline și văi împădurite, aflorimente stâncoase și mlaștini mărginite de papură. Iarna, schiorii explorau cei douăzeci de kilometri de pârtii ale parcului; vara, cei care făceau jogging își găseau un refugiu în aceste păduri liniștite. Asta făcuse și domnul Vandersloot, până când fusese condus de câinele lui la ceea ce zăcea între copaci. — Zice că vine aici în fiecare după-masă să alerge cu câinele, zise Doud. De obicei, merge prima dată pe East Boundary Road, prin pădure, apoi face un ocol înapoi de-a lungul marginii interioare a terenului de golf. E un traseu de aproximativ șase kilometri și jumătate. Zice că ține câinele în lesă pe toată durata. Dar azi câinele a fugit de lângă el. Veneau în sus când câinele a luat-o la goană spre vest, în pădure, și n-a mai vrut să vină înapoi. Vandersloot s-a dus după el. Practic s-a împiedicat de cadavru, zise Doud, aruncând o privire spre omul care stătea în continuare ghemuit pe bolovan. A sunat la 911. — A sunat de pe mobil? — Nu, doamnă. A mers la o cabină telefonică la Thompson Center. Eu am ajuns aici pe la ora 14:20. Am avut grijă să nu ating nimic. Am intrat numai în pădure ca să confirm că e un cadavru. După vreo cincizeci de metri, am simțit 319

mirosul. Apoi, după încă cincizeci de metri, l-am văzut. M-am întors imediat și am securizat locul. Am închis amândouă capetele traseului Boundary Road. — Și ceilalți, când au sosit aici? — Detectivii Sleeper și Crowe au sosit cam pe la ora 15:00. Medicul legist a venit la 15:30. Nu mi-am dat seama că veți veni și dumneavoastră, adăugă el după o scurtă pauză. — Doamna doctor Isles m-a chemat. Mă gândesc că toate mașinile sunt parcate pe terenul de golf deocamdată? — Așa a ordonat domnul detectiv Sleeper. A zis că nu vrea să fie niciun vehicul vizibil din parcarea Enneking. Să nu fim în ochii publicului. — A apărut cineva de la presă? — Nu, doamnă. Am avut grijă să nu trimit niciun mesaj prin radio. Am folosit în schimb telefonul fix de jos de pe drum. — Bine. Poate avem noroc și n-o să apară deloc. — Oho! exclamă Doud. Nu cumva ăsta e primul șacal ce vine acum? O mașină albastră marca Marquis veni peste iarba terenului de golf și opri lângă dubița biroului de medicină legală. O siluetă masivă familiară ieși cu greutate din mașină și-și netezi părul rar peste scalp. — Nu e reporter, zise Rizzoli. Pe tipul ăsta-l așteptam. Korsak se apropie cu pași grei de ei. — Chiar crezi că e ea? întrebă el. — Doamna doctor Isles crede că e foarte posibil. Și dacă e așa, atunci crima ta s-a mutat în interiorul orașului Boston, zise ea, uitându-se apoi la Doud. Din ce direcție să ne apropiem, ca să nu contaminăm nimic? — Puteți merge dinspre est. Sleeper și Crowe au filmat deja locul. Urmele de picioare și de târâre vin toate din cealaltă direcție, începând din parcarea Enneking. Urmați-vă nasul. Rizzoli și Korsak se strecurară pe sub panglica poliției și se îndreptară spre pădure. Această secțiune cu copaci tineri era la fel de deasă ca orice adânc de codru. Se aplecară să treacă pe sub crengi ascuțite ce-i zgâriară pe față și 320

mărăcinii de pe jos li se agățară de pantaloni. Ajunseră pe traseul de jogging East Boundary și văzură o panglică a poliției fluturând dintr-un copac. — Bărbatul alerga pe aleea asta când i-a fugit câinele de lângă el, zise ea. Se pare că Sleeper ne-a lăsat o urmă de panglici. Traversară cărarea de jogging și pătrunseră din nou în pădure. — Oh, Doamne. Cred că simt deja mirosul, spuse Korsak. Chiar înainte de a vedea cadavrul, auziră zumzetul de rău augur al muștelor. Crenguțele uscate le plesneau sub pantofi, scoțând un sunet la fel de șocant ca focul de armă. Printre copacii din față, îi văzură pe Sleeper și pe Crowe, cu fețele contorsionate de dezgust și fluturând din mâini să alunge insectele. Doctorița Isles era ghemuită lângă ei, cu părul negru sclipind cu străluciri de diamant în lumina soarelui. Când se apropiară, văzură ce făcea Isles. Korsak scoase un geamăt oripilat. — Oh, la naiba. Chiar n-aveam chef să văd asta. — Potasiu vitros, zise Isles, și cuvintele răsunară aproape seducătoare cu vocea ei joasă. O să ne dea încă o estimare pentru intervalul post-mortem. Momentul morții urma să fie dificil de hotărât, se gândi Rizzoli, uitându-se la corpul gol. Isles îl rostogolise pe o folie, și zăcea cu fața în sus și ochii ieșind în afară din țesuturile dilatate de căldură din interiorul craniului. Gâtul îi era înconjurat de o salbă de vânătăi în formă de disc. Părul blond și lung era ca o legătură țeapănă de paie. Abdomenul era umflat și pântecul avea nuanțe verzui. Vasele de sânge fuseseră pătate de descompunerea bacteriană a sângelui și venele erau șocant de vizibile, ca niște pârâiașe negre curgând pe sub piele. Dar toate aceste orori păleau în comparație cu procedura pe care o făcea Isles acum. Membranele din jurul ochiului omenesc sunt cea mai sensibilă suprafață a corpului; o singură geană sau cel mai mărunt grăunte de nisip prins sub pleoapă poate cauza o neplăcere imensă. Așa că atât Rizzoli, cât și Korsak se strâmbară văzând-o pe Isles străpungând ochiul cadavrului cu un ac de grosimea douăzeci. După aceea absorbi fluidul vitros într-o seringă de zece centimetri cubi. — Pare limpede și bine, zise Isles, părând mulțumită. Puse seringa într-un răcitor plin cu gheață, apoi se ridică în picioare și studie zona cu o privire regală. 321

— Temperatura ficatului e cu doar două grade mai scăzută decât temperatura ambientală, zise ea. Și nu prezintă nicio urmă de insecte sau animale. Nu e aici de multă vreme. — E doar o un loc de debarasare a cadavrului? întrebă Sleeper. — Lividitatea indică faptul că a murit cu fața în sus. Vedeți cum e mai întunecată înspre spate, unde s-a adunat sângele? Dar a fost găsită cu fața în jos. — A fost mutată aici. — Acum mai puțin de douăzeci și patru de ore. — Pare moartă de mult mai mult de-atâta, afirmă Crowe. — Da. E flacidă, și prezintă o umflare semnificativă. Pielea deja alunecă de pe ea. — I-a curs sânge din nas? întrebă Korsak. — Sânge descompus. A început deja epurația. Fluidele sunt forțate afară din corp de către acumularea internă de gaze. — Momentul morții? întrebă Rizzoli. Isles făcu o pauză, cu privirea fixată pentru o clipă pe rămășițele umflate grotesc ale femeii despre care toți credeau că fusese Gail Yeager. Muștele bâzâiau, umplând tăcerea cu zumzetul lor lacom. În afara părului blond, cadavrul nu semăna deloc cu femeia din fotografii, o femeie care cu siguranță întorsese capetele bărbaților cu un singur zâmbet. Era o reamintire tulburătoare a faptului că atât oamenii frumoși, cât și cei urâți sunt aduși de bacterii și insecte pe același plan similar și sinistru al cărnii putrede. — Nu mă pot pronunța încă, zise Isles. Încă nu. — Mai mult de o zi? insistă Rizzoli. — Da. — Răpirea a avut loc duminică noaptea. E posibil să fi fost moartă de atunci? — Patru zile? Depinde de temperatura ambientală. Absența urmelor de insecte mă face să cred că a fost ținută în interior până de curând. Protejată de mediu. O cameră cu aer condiționat ar încetini descompunerea. 322

Rizzoli și Korsak schimbară priviri, amândoi întrebându-se același lucru. De ce așteptase criminalul atât de mult timp să se descotorosească de un cadavru în descompunere? Auziră țiuitul unui walkie-talkie, al detectivului Sleeper, și apoi vocea lui Doud: — Tocmai a sosit detectivul Frost. Și a sosit și mașina criminaliștilor. Sunteți pregătiți pentru ei? — Așteaptă puțin, zise Sleeper. Deja părea epuizat, dărâmat de arșiță. Era cel mai bătrân detectiv din secție, nu mai avea decât cinci ani până la pensionare, și nu mai simțea deloc nevoia săși facă o reputație. Se uită la Rizzoli. — Noi am ajuns la coada acestui caz. Ai lucrat cu poliția din Newton la el? Rizzoli încuviință. — De luni. — Deci tu o să coordonezi cazul? — Exact, zise Rizzoli. — Hei, protestă Crowe. Noi am ajuns primii la fața locului. — Răpirea a avut loc în Newton, interveni Korsak. — Dar cadavrul e acum în Boston, replică Crowe. — Of, Doamne, zise Sleeper. De ce naiba ne certăm pentru el? — E al meu, afirmă Rizzoli. Eu conduc cazul. Se uită fix la Crowe, provocându-l să o înfrunte. Așteptându-se ca rivalitatea lor obișnuită să explodeze iar, ca totdeauna. Văzu cum colțul gurii i se ridică în începutul unui rânjet răutăcios. În clipa aceea Sleeper zise în walkie-talkie: — Detectiv Rizzoli e acum la conducerea anchetei. Ești gata să-i lași pe criminaliști să vină? o întrebă el.

323

Rizzoli se uită în sus spre cer. Era deja ora 17:00 și soarele coborâse după copaci. — Hai să-i lăsăm să vină cât timp mai pot să vadă ceva. Un loc al crimei în aer liber, în lumina scăzută a amurgului, nu era exact scenariul ei favorit. În zonele împădurite, animalele sălbatice aveau întotdeauna tendința să coboare să împrăștie rămășițele și să mute sau să strice probele lăsate. Ploile spală sângele și materia seminală, iar vântul împrăștie fibrele. De asemenea, nu există uși pe care să le încui ca să împiedici accesul persoanelor neautorizate și perimetrele erau ușor încălcate de curioși. Așa că simțea că e urgent ca oamenii de la Criminalistică să înceapă cercetarea locului. Își aduseseră cu ei detectoare de metal, ochi pătrunzători și pungi pentru probe, așteptând să fie umplute cu comori grotești. Pe când ieșise din pădure și se găsea din nou pe terenul de golf, Rizzoli era transpirată, murdară și obosită să tot alunge țânțarii. Se opri să-și scuture o crenguță din păr și să-și culeagă scaieții de pe pantaloni. Când se îndreptă în sfârșit de spate, văzu un bărbat cu păr de culoarea nisipului în costum și cravată, care stătea lângă mașina de medicină legală, cu un telefon mobil la ureche. Se duse la Doud, care era încă însărcinat cu protejarea perimetrului. — Cine e tipul în costum? întrebă ea. Doud aruncă o privire înspre bărbatul respectiv. — Acela? zice că e de la FBI. — Poftim? — Mi-a arătat legitimația și a încercat să mă convingă să-l las să treacă. I-am spus că trebuie să am aprobarea dumneavoastră mai întâi. N-a părut prea fericit să audă asta. — Ce face aici FBI-ul? — Habar n-am. Rizzoli se uită fix la agentul FBI pentru o clipă, deranjată de sosirea lui. Ca șef al anchetei, voia ca delimitarea autorității să nu fie câtuși de puțin neclară, iar acest bărbat, cu postura lui militară și costumul de om de afaceri, arăta deja ca și 324

cum el era șeful. Rizzoli se duse la el, dar agentul nu păru să-i observe prezența până nu ajunse exact în fața lui. — Scuză-mă, zise ea. Să înțeleg că ești de la FBI? Bărbatul își închise telefonul cu un pocnet și se răsuci să o privească. Avea trăsături puternice și clar conturate, și o privire rece și impenetrabilă. — Sunt detectiv Jane Rizzoli, eu conduc acest caz, confirmă ea. Pot să-ți văd legitimația? Agentul își vârî mâna în haină și-și scoase legitimația. În timp ce o studia, Rizzoli îl simți privind-o din cap până-n picioare, evaluând-o. Era furioasă pe estimarea lui tăcută, pe felul în care o punea în gardă, ca și cum el era cel la conducere. — Agent Gabriel Dean, zise ea, dându-i înapoi legitimația. — Da, doamnă. — Pot să știu și eu ce face FBI-ul aici? — Nu știam că suntem adversari. — Am spus eu că suntem? — Îmi dai senzația clară că n-ar trebui să fiu aici. — FBI-ul nu apare de obicei la crimele noastre. Sunt pur și simplu curioasă ce anume te-a adus la asta. — Am primit o informare de la Poliția Newton despre crima Yeager. Era un răspuns incomplet; lăsase deoparte mult prea multă informație, forțând-o pe ea să ceară lămuriri. Reținerea informațiilor era o formă de putere, și Rizzoli înțelegea foarte bine jocul pe care-l făcea el. — Presupun că primiți o tonă de informări de rutină, afirmă ea. — Da, așa e. — Despre fiecare crimă, nu-i așa? — Suntem anunțați, da. — Și e ceva anume la asta ce o face mai specială? 325

Bărbatul o privi cu expresia lui impenetrabilă. — Mă gândesc că victima ar fi de părerea asta. Furia ei ieșea la iveală ca o așchie vârâtă sub piele. — Cadavrul ăsta a fost găsit de-abia de câteva ore, zise ea. Informările astea sunt acum instantanee? Îi văzu fluturând pe buze începutul unui zâmbet. — Nu suntem cu totul pe dinafară, doamnă detectiv. Și v-am fi recunoscători dacă ne-ați ține la curent cu desfășurarea anchetei. Rapoartele de autopsie. Probele prelevate. Copii ale declarațiilor martorilor… — Astea-s o mulțime de hârtii. — Sunt conștient de asta. — Și le vreți pe toate? — Da. — Există și un motiv? — N-ar trebui să fim interesați de o crimă și o răpire? Am vrea să urmărim cazul ăsta. Pe cât de impunător era, Rizzoli nu ezită să-l provoace, și făcu un pas către el. — Și când aveți de gând să dați porunci? — Rămâne cazul dumitale. Eu nu sunt aici decât să asist. — Chiar și dacă eu nu văd nicio nevoie pentru asta? Privirea lui se mută la doi oameni care ieșeau din pădure și încărcau acum targa cu rămășițele moartei în dubița de medicină legală. — Chiar contează cine rezolvă cazul? întrebă el cu glas scăzut. Atâta timp cât este prins criminalul? Priviră amândoi dubița îndepărtându-se, ca să ducă la sala de autopsie pentru alte umilințe cadavrul deja profanat. Răspunsul lui Gabriel Dean îi reaminti cu claritate nemiloasă cât de puțin importante erau, de fapt, chestiunile de jurisdicție. Lui Gail Yeager nu-i păsa cine își asuma meritul capturării ucigașului 326

ei. Tot ceea ce cerea era să se facă dreptate, oricine ar fi făcut-o. Rizzoli nu-i datora decât dreptate. Dar mai trecuse și înainte prin frustrarea de a-și vedea rezultatele propriilor eforturi chinuitoare asumate de către colegii ei. Deja de mai multe ori văzuse bărbați venind și pretinzând cu aroganță dreptul de comandă asupra cazurilor pe care ea însăși le clădise cu trudă din nimic. Și nu va permite să se întâmple asta din nou acum. — Sunt recunoscătoare FBI-ului pentru oferta de ajutor, zise ea. Dar pe moment, cred că am situația sub control. O să vă anunț dacă am nevoie de voi. Și cu aceste cuvinte se întoarse cu spatele și se îndepărtă. — Nu sunt sigur că înțelegi situația, spuse el. Facem acum parte din aceeași echipă. — Nu-mi amintesc să fi cerut ajutorul FBI-ului. — A fost aranjat prin comandantul unității dumitale: domnul locotenent Marquette. Vrei să-ți confirme chiar el? întrebă el, întinzându-i celularul lui. — Și eu am telefon, mulțumesc. — Atunci, te îndemn să-l suni. Ca să nu pierdem vremea cu certuri teritoriale. Rizzoli era uluită de cât de ușor intrase în echipă. Și de cât de bine îl evaluase de la început. Acesta era un bărbat care nu va sta liniștit deoparte. Își scoase propriul telefon și începu să formeze numerele. Dar înainte să răspundă Marquette, îl auzi pe Doud strigând-o. — Domnul detectiv Sleeper vă caută, zise el, și-i dădu un walkie-talkie. Rizzoli apăsă butonul de emisie. — Rizzoli. Printr-un bâzâit de static, îl auzi pe Sleeper: — Cred c-ar trebui să vii înapoi aici. — Ce-ați găsit? — Ăă… ar fi mai bine să vii să vezi cu ochii tăi. Suntem cam la cincizeci de metri la nord de unde a fost găsit celălalt. 327

Celălalt? Îi dădu aparatul de recepție înapoi lui Doud și o luă la fugă înspre pădure. Era atât de grăbită, încât nu observă imediat că Gabriel Dean o urmărea. Abia când auzi plesnetul unei crenguțe uscate se răsuci și-l văzu exact în spatele ei, cu fața mohorâtă și implacabilă. Nu mai avea răbdare să se certe cu el, așa că-l ignoră și se năpusti înainte. Observă bărbații care stăteau într-un cerc trist sub copaci, ca niște îndoliați tăcuți, cu capetele plecate. Sleeper se întoarse și-i întâlni privirea. — Tocmai terminaseră prima verificare cu detectoarele de metal, zise el. Tehnicianul se îndrepta deja înapoi spre terenul de golf când a sunat alarma. Rizzoli se apropie de cercul de oameni și se ghemui la pământ să inspecteze ceea ce găsiseră. Craniul fusese separat de corp și stătea izolat de restul rămășițelor aflate aproape în stadiul de schelet. O coroană de aur sclipea ca un dinte de pirat din șirul de dinți pătați de pământ. Nu văzu nicio îmbrăcăminte, nicio urmă de material, numai oase pe care atârnau bucăți de carne în descompunere ca pielea tăbăcită. Pe frunze erau grămăjoare de păr lung castaniu năclăit, sugerând că era cadavrul unei femei. Se ridică în picioare, scrutând cu privirea terenul din jur. Pe față i se așezară țânțari ce începură să-i bea sângele, dar Rizzoli nu le băga în seamă înțepăturile. Nu se concentra decât pe straturile de frunze moarte și crenguțe și pe ierburile dese. Un adăpost ascuns în pădure pe care-l privea acum cu oroare. „Câte femei zac în pădurea asta?” — Aici își aruncă victimele. Se întoarse și se uită la Gabriel Dean, care tocmai vorbise. Acesta stătea ghemuit la câțiva pași distanță, scormonind printre frunze cu mâinile în mănuși. Nici măcar nu-l văzuse punându-și mănușile. Acum se ridică și el în picioare și-i întâlni privirea. — Criminalul vostru a folosit locul ăsta și înainte, afirmă Dean. Și probabil o să-l mai folosească. — Dacă nu-l speriem. 328

— Și asta e provocarea. Să ținem totul secret. Dacă nu-l alarmați, există șansa să vină înapoi. Nu numai ca să mai arunce un cadavru, ci și în vizită. Să retrăiască fiorul. — Ești de la Biroul de psihologie comportamentală. Nu-i așa? Se întoarse fără să-i răspundă la întrebare, ca să se uite la mulțimea de polițiști care se găseau în pădure. — Dacă noi reușim să ținem asta secret de presă, am putea reuși. Dar trebuie să începem de pe-acum. Noi. Cu această simplă exprimare la persoana întâi, intrase într-un parteneriat cu ea, pe care ea nu-l căutase deloc și la care nu consimțise. Și totuși, iată-l emițând edicte. Ceea ce făcea asta și mai enervant era faptul că toți le ascultau discuția și înțelegeau că autoritatea ei era pusă sub semnul întrebării. Numai Korsak, cu franchețea lui obișnuită, îndrăzni să intervină în dialog. — Scuză-mă, detectiv Rizzoli, zise el. Cine este domnul ăsta? — FBI, răspunse ea, cu privirea fixată încă pe Dean. — Și-mi explică și mie cineva când s-a transformat ăsta într-un caz federal? — Nu s-a transformat, zise ea. Iar agentul Dean este pe punctul de a pleca de aici. Vrea cineva să-i arate drumul? Rizzoli și Dean își continuară duelul vizual pentru încă un moment. După aceea, Dean înclină ușor din cap către ea, într-o recunoaștere tăcută a faptului că se admitea învins în runda aceasta. — Pot să merg și singur, spuse el. Se întoarse și plecă înapoi spre terenul de golf. — Care-i treaba cu FBI? întrebă Korsak. Întotdeauna ei cred că sunt regii universului. Ce vor de aici? Rizzoli se uită lung la pădurea unde dispăruse Gabriel Dean, o siluetă cenușie pierzându-se în înserare. — Asta aș vrea să știu și eu. • 329

Locotenentul Marquette sosi o jumătate de oră mai târziu. Prezența superiorilor era de obicei ultimul lucru pe care și-l dorea Rizzoli. Nu-i plăcea deloc să aibă un ofițer superior uitându-i-se peste umăr în timp ce lucra. Dar Marquette nu interveni, rămase pur și simplu în tăcere între copaci, evaluând situația. — Domnule locotenent, spuse ea. Marquette răspunse cu un gest scurt din cap. — Rizzoli. — Care-i treaba cu FBI-ul? Au trimis un agent aici, care-a pretins acces complet. Marquette încuviință. — Cererea a venit prin OPC4. Deci fusese aprobat din vârful ierarhiei – Biroul Comisarului Poliției. Rizzoli privi echipa de criminaliști care-și împacheta echipamentele și se îndrepta spre mașină. Deși erau în perimetrul orașului Boston, acest colț întunecat al Rezervației Stony Brook dădea senzația de izolare a unui codru adânc. Vântul sufla frunzele în aer și răscolea mirosul de putreziciune. Printre copaci văzu lumina lanternei lui Barry Frost mișcându-se prin întuneric în timp ce dezlega panglica din jurul copacilor, îndepărtând orice urmă a activității poliției. În seara asta va începe urmărirea, în speranța că ucigașul va dori să vină înapoi în acest parc singuratic, în acest pâlc tăcut de copaci, ca să simtă încă o dată mirosul de putreziciune. — Deci n-am niciun cuvânt de spus? întrebă ea. Trebuie să cooperez cu agentul Dean. — L-am asigurat pe comisar că vom coopera. — Dar ce interes are FBI-ul în cazul acesta? — L-ai întrebat pe Dean?

4

Office of the Police Commissioner. 330

— E ca și cum ai vorbi cu un copac. Nu primești nimic înapoi. Nu sunt deloc încântată de asta. Noi trebuie să-i dăm lui totul, dar el nu trebuie să ne zică nouă nimic. — Poate nu l-ai abordat cum trebuie. Se simți străpunsă de furie ca de o săgeată otrăvită. Înțelegea sensul nerostit al acelei fraze: „Ești foarte urâcioasă, Rizzoli. Întotdeauna îi enervezi pe toți bărbații”. — Nu l-ai întâlnit niciodată pe agentul Dean? întrebă ea. — Nu. Rizzoli râse cât mai sarcastic. — Ce norocos ai fost! — Ascultă, o să văd ce pot afla. Încearcă măcar să lucrezi cu el, bine? — A zis cineva că n-am încercat? — Așa mi-au zis la telefon. Am auzit că l-ai fugărit afară de-aici. Asta nu se cheamă întru totul o relație de cooperare. — Mi-a pus la îndoială autoritatea. Trebuie să stabilesc ceva de la bun început, aici. Eu conduc cazul? Sau nu? O pauză. — Tu. — Sper că și agentul Dean primește acest mesaj. — O să am grijă să-l primească, zise Marquette întorcându-se să se uite la pădure. Deci acum avem două seturi de rămășițe. Amândouă femei? — Având în vedere mărimea scheletului și părul lung, și a doua pare să fie tot femeie. Aproape că n-a mai rămas deloc țesut moale. Cadavrul prezintă urme lăsate post-mortem de animale necrofage, dar nicio cauză evidentă a morții. — Suntem siguri că nu mai sunt și altele aici? — Câinii de căutare a cadavrelor n-au mai găsit niciunul. Marquette oftă. 331

— Slavă Domnului. Pagerul lui Rizzoli vibră. Aruncă o privire spre el și recunoscu numărul de pe ecran. Departamentul de Medicină Legală. — E exact ca vara trecută, murmură Marquette, rămas nemișcat între copaci. Chirurgul a început să omoare cam tot în perioada asta. — E din cauza căldurii, zise Rizzoli scoțându-și mobilul. Scoate monștrii la suprafață.

332

• ȘASE • Îmi țin libertatea în palmă. Are forma unui pentagon mărunt alb cu MSD 97 ștanțat pe o parte. Decadron, patru miligrame. Ce formă drăgălașă pentru o pastilă, nu un disc plictisitor sau o capsulă în formă de torpilă ca atâtea alte medicamente. Designul acesta a avut nevoie de un efort de imaginație, de o scânteiere de capriciu. Parcă-i văd pe tipii de marketing de la Merck Pharmaceuticals, stând la o masă de conferință, întrebându-se unul pe altul: „Cum să facem tableta asta instantaneu de recunoscut?” Și rezultatul este această pastilă cu cinci laturi, ce arată ca o mică bijuterie în palma mea. Am păstrat-o ascunsă într-o mică ruptură a saltelei, așteptând momentul potrivit să-i folosesc magia. Așteptând un semn. Stau ghemuit pe patul din celulă, cu o carte rezemată pe genunchi. Camera de supraveghere nu vede decât un prizonier dedat studiului, care citește Opere complete de William Shakespeare. Nu poate vedea prin coperta cărții. Nu poate vedea ce țin în mână. Jos în camera de zi, o reclamă face gălăgie la televizor și o minge de pingpong păcănește înainte și înapoi pe masă. O seară obișnuită de relaxare în Blocul de Celule C. Într-o oră interfonul va anunța ora de stingere și oamenii vor urca scările cu pantofii bocănind pe treptele metalice. Fiecare va intra în cușca lui, șobolani ascultători supunându-se voinței stăpânilor lor de la megafoane. În cabina de gardă, comanda va fi scrisă în calculator și toate ușile celulelor se vor închide simultan, încuind șobolanii pe perioada nopții. Mă îndoi și mai tare de spate, apropiindu-mi fața de pagină, ca și cum scrisul ar fi prea mărunt. Mă uit fix, concentrându-mă amarnic pe A douăsprezecea noapte, Actul 3, Scena trei: „O stradă. Antonio și Sebastian se apropie…” Nu e nimic de văzut aici, prieteni. Numai un bărbat în patul lui, citind. Un bărbat care tușește dintr-odată și-și duce din reflex mâna la gură. Camera nu poate vedea mica tabletă din palma mea. Nu vede nici mișcarea limbii mele sau pastila ce se lipește de ea ca o ciocolată amară în momentul în care o trag în gură. Înghit pastila uscată, nu am nevoie de apă. E suficient de mică să o pot înghiți ușor. 333

Chiar înainte să mi se dizolve în stomac, îmi imaginez că-i simt puterea învolburându-mi-se în sânge. Decadron este un nume de marcă pentru dexametazon, un steroid adrenocortical cu efecte profunde asupra fiecărui organ din corpul omenesc. Glucocorticoizii, așa cum e și Decadronul, afectează totul, de la zahărul din sânge și retenția de fluide până la sinteza ADN-ului. Fără ei, corpul intră în colaps. Ei ne ajută să ne menținem presiunea arterială și să prevenim șocul rănirilor și a infecțiilor. Ne afectează creșterea oaselor și fertilitatea, dezvoltarea mușchilor și imunitatea. Ne schimbă compoziția sângelui. Când în cele din urmă ușile cuștii se închid și se sting luminile, stau întins în pat, simțindu-mi sângele pulsând în mine. Imaginându-mi celulele rostogolinduse prin vene și artere. Am văzut celule sangvine de nenumărate ori la microscop. Știu forma și funcția fiecăreia, și cu o singură privire prin ocular pot să-mi dau seama dacă o pată de sânge e normală. Pot scana un câmp și estima imediat procentajul diferitelor leucocite – globulele albe din sânge care ne apără de infecții. Testul se numește diferențial al globulelor albe, și l-am făcut de nenumărate ori ca laborant. Mă gândesc la propriile leucocite circulându-mi în vene. În exact acest moment, numărul meu diferențial de globule albe se schimbă. Pastila de Decadron pe care am înghițit-o acum două ore mi s-a dizolvat deja în stomac și hormonul mi se învârte prin sistem, înfăptuindu-și vraja. O mostră de sânge luată din vena mea va arăta șocant de anormal: o oștire copleșitoare de globule albe cu nuclee multilobate și modele granulare. Acestea sunt leucocitele neutrofile, care roiesc automat în acțiune când sunt amenințate de o infecție uriașă. Când auzi sunet de copite – sunt învățați studenții de la medicină –, trebuie să te gândești la cai, nu la zebre. Doctorul care-mi va vedea analiza sângelui se va gândi cu siguranță la cai. Va ajunge la o concluzie perfect logică. Nici nu-i va trece prin minte că, de data asta, cea care galopează este într-adevăr o zebră. • Rizzoli se îmbrăcă în vestiarul sălii de autopsie, punându-și halatul, acoperitoarele de pantofi, mănușile și casca de hârtie pentru păr. Nu avusese timp să facă duș de când cutreierase prin Rezervația Stony Brook și în această cameră foarte rece transpirația de pe ea i se răcise ca promoroaca pe piele. Nu mâncase 334

nimic la cină și se simțea amețită de foame. Pentru prima dată în cariera ei, se gândi să-și pună puțin Vicks sub nas ca să blocheze mirosurile autopsiei, dar rezistă tentației. Nu făcuse niciodată uz de el până acum, pentru că se gândise că era un semn de slăbiciune. Un polițist de la Departamentul de omucideri ar trebui să fie în stare să facă față fiecărui aspect al meseriei, oricât de neplăcut, și în timp ce colegii ei aveau voie să se retragă în spatele scutului de mentol, ea îndurase cu încăpățânare mirosurile nemascate ale sălii de autopsie. Respiră o dată adânc, inhalând o ultimă gură de aer relativ curat, și trecu printre ușile batante în cealaltă încăpere. Se așteptase să-i găsească pe Korsak și pe doctorița Isles așteptând-o; nu se așteptase însă să-l găsească și pe Gabriel Dean în cameră. Stătea în picioare de cealaltă parte a mesei, cu un halat chirurgical acoperindu-i cămașa și cravata. Pe fața lui Korsak și în ținuta pleoștită a umerilor săi se citea cu ușurință epuizarea; în schimb, agentul Dean nu părea nici obosit, nici dărâmat de întâmplările zilei. Numai obrajii și bărbia nerase de dimineață îi umbreau oarecum aspectul spilcuit și frumos. Se uită la ea cu privirea mândră a unui om care știe foarte bine că are dreptul să fie unde se află. Sub luminile strălucitoare ale mesei de examinare, corpul arăta într-o stare cu mult mai degradată decât cea în care îl văzuse cu doar câteva ore în urmă. Fluidele de excreție continuaseră să se scurgă din nas și din gură, lăsând dâre însângerate pe față. Abdomenul era atât de umflat, încât părea să fie în stadiu avansat de graviditate. Bășici umplute cu fluid se umflau pe sub piele, ridicând-o de la nivelul dermei în foițe ca de hârtie. Pielea se decojea în întregime de pe zone mari pe trunchi și se adunase ca un pergament șifonat sub sâni. Rizzoli observă că vârfurile degetelor îi fuseseră date cu tuș. — Ai luat deja amprentele. — Exact înainte să ajungi aici, zise doctorița Isles. Atenția îi era concentrată asupra tăvii cu instrumente pe care o adusese Yoshima lângă masă. Morții o interesau pe Isles mai mult decât viii și, ca de obicei, nu părea să bage deloc de seamă tensiunea emoțională ce vibra în încăpere. — Dar mâinile? Înainte să le dai cu tuș?

335

— Am finalizat examenul extern, zise agentul Dean. Pielea a fost lipită cu bandă adezivă pentru prelevarea fibrelor și s-au prelevat de asemenea unghiile tăiate. — Și când ai ajuns dumneata aici, agent Dean? — Era aici și când am ajuns eu, zise Korsak. Presupun că unii dintre noi suntem situați mai sus pe lanțul trofic. Dacă prin acest comentariu Korsak intenționase să o enerveze și mai tare, atunci reușise. Unghiile unei victime pot avea sub ele bucățele de piele zgâriate de pe atacator. Fire de păr sau fibre pot rămâne încleștate în pumnul strâns. Examinarea mâinilor victimei era un pas crucial în autopsie, și ea o ratase. Dean însă fusese aici. — Avem deja o identificare clară, zise Isles. Radiografia dentară a lui Gail Yeager e pe ecranul luminos. Rizzoli se duse la ecran și studie șirul de mici filme agățate acolo. Dinții sclipeau ca un șir de pietre de mormânt fantomatice pe fundalul negru al filmului. — Dentistul doamnei Yeager i-a pus o coroană anul trecut. Se poate vedea aici. Coroana de aur este numărul douăzeci în seria periapicală. De asemenea, avea plombe de amalgam de argint la numerele trei, paisprezece și douăzeci și nouă. — Se potrivește? Isles încuviință. — Nu am nicio îndoială că acestea sunt rămășițele lui Gail Yeager. Rizzoli se răsuci iar către cadavrul de pe masă, și privirea i se opri asupra cercului de vânătăi din jurul gâtului. — I-ai făcut o radiografie la gât? — Da. Are fracturi bilaterale tiroidiene, în concordanță cu strangularea manuală. Isles se întoarse spre Yoshima, a cărui eficiență tăcută și fantomatică te făcea uneori să uiți chiar că e în încăpere. 336

— S-o așezăm în poziție pentru prelevarea de probe vaginale. Ceea ce urmă după aceea i se păru lui Rizzoli drept cea mai gravă profanare ce se putea întâmpla corpului muritor al unei femei. Era mai rău decât despicarea burții și rezecția inimii și a plămânilor. Yoshima manevră picioarele flacide întro poziție ca de broască, desfăcând larg coapsele pentru examinarea pelviană. — Scuză-mă, domnule detectiv? i se adresă Yoshima lui Korsak, care stătea cel mai aproape de coapsa stângă a lui Gail Yeager. Ridici te rog piciorul acela în poziție? Korsak se holbă la el oripilat. — Eu? — Nu trebuie decât să-i ții genunchiul îndoit așa, ca să facem prelevările. Korsak puse mâna cu reticență pe coapsa cadavrului, apoi sări brusc un pas înapoi când un strat de piele i se decoji în mâna cu mănușă. — Oh, Dumnezeule! Oh! Isuse Hristoase! — Pielea o să alunece, orice faci. Nu trebuie decât să-i ții piciorul desfăcut așa, OK? Korsak suflă adânc și se apropie iar. Prin duhoarea din încăpere, Rizzoli simți o adiere de mentol Vicks. Korsak, cel puțin, nu fusese prea mândru să nu-și dea cu el pe buza superioară. Cu o grimasă, apucă de picior și-l roti lateral, expunând astfel organele genitale ale lui Gail Yeager. — Ei na, asta chiar c-o să facă sexul foarte atrăgător de-acum înainte, murmură el. Doctorița Isles dirijă lumina de examinare pe perineu. Desfăcu blând labiile umflate și lăsă să se vadă orificiul vaginal. Rizzoli, pe cât de stoică era, tot nu suportă să vadă această invazie grotescă și își întoarse capul. Întâlni privirea lui Gabriel Dean. Până în momentul acela, acesta observase procedura cu detașare și în liniște. Dar în clipa aceea Rizzoli îi văzu furie în ochi. Era aceeași furie turbată pe care o simțea acum și ea împotriva bărbatului care-i provocase această ultimă degradare lui Gail Yeager. Uitându-se unul la altul, în egală măsură de revoltați, uită momentan de rivalitatea dintre ei. 337

Doctor Isles inseră un bețișor cu vată în vagin, îl trecu apoi peste o lamelă de microscop și așeză lamela pe o tavă. După aceea luă și o probă rectală, ce urma de asemenea să fie analizată pentru prezență de materie seminală. După ce termină prelevarea probelor și picioarele lui Gail Yeager erau din nou întinse drept pe masă, Rizzoli simți că partea cea mai rea se terminase. Chiar și când Isles începu incizia în formă de Y, tăind în diagonală de la umărul drept până la partea de jos a sternului, Rizzoli tot se gândi că nimic nu putea depăși umilința a ceea ce se întâmplase deja cu victima. Isles era tocmai pe punctul de a începe o incizie similară de la umărul stâng, când Dean o întrebă: — Și ce faceți cu proba vaginală? — Lamelele vor fi trimise la laboratorul de criminalistică, zise doctor Isles. — Nu faceți o probă udă? — Laboratorul poate identifica la fel de bine materia seminală și pe o lamelă uscată. — Dar aceasta e singura șansă de a examina specimenul proaspăt. Doctorița Isles se opri pe loc, cu vârful bisturiului deasupra pielii și se uită la Dean cu o privire nedumerită. Apoi se întoarse spre Yoshima. — Pune câteva picături de soluție salină pe lamelă și pune-o la microscop. O să arunc o privire pe ea într-o secundă. Urmă incizia abdominală și bisturiul despică pântecul umflat. Duhoarea organelor în descompunere fu mai mult decât putu suporta Rizzoli. Se îndepărtă cu pași împleticiți și rămase pe punctul de a vomita deasupra chiuvetei, regretând că încercase să-și dovedească tăria atât de prostește. Se întrebă dacă agentul Dean o privea și dacă avea un sentiment de superioritate. Nu văzuse lucirea cremei mentolate Vicks nici pe buza lui. Rămase cu spatele la masă și ascultă, nu privi, cum se continua autopsia în spatele ei. Auzi aerul suflând constant prin sistemul de ventilație, apa gâlgâind și clinchetul instrumentelor metalice. Apoi îl auzi pe Yoshima exclamând, cu o voce surprinsă: — Doctor Isles? — Da? 338

— Am pus lamela la microscop și… — E materie seminală? — Chiar că trebuie să veniți să vedeți singură. Cu senzația de greață slăbind, Rizzoli se întoarse ca s-o vadă pe Isles dându-și jos mănușile și așezându-se la microscop. Yoshima rămase în apropiere cât timp se uită ea. — Le vedeți? întrebă el. — Da, murmură ea, rezemându-se de spătarul scaunului, părând uluită. Se întoarse spre Rizzoli. Cadavrul a fost găsit la orele paisprezece? — Aproximativ, da. — Și acum e douăzeci și unu… — Ei bine, este spermă sau nu? interveni Korsak. — Da, este spermă, zise Isles. Și e mobilă. Korsak se încruntă. — Ce înseamnă asta? Că se mișcă? — Da. Se mișcă. Încăperea fu cufundată în tăcere. Semnificația acestei descoperiri îi șocase pe toți. — Cât timp rămâne materia seminală mobilă? întrebă Rizzoli. — Depinde de mediu. — Cât timp? — După ejaculare, poate rămâne mobilă o zi sau două. Cel puțin jumătate din spermatozoizii de la microscopul acela se mișcă. Aceasta e ejaculație proaspătă. Probabil nu mai veche de o zi. — Și de cât timp a murit victima? întrebă Dean. — Pe baza nivelurilor de potasiu vitros, pe care l-am extras acum aproximativ cinci ore, e moartă de cel puțin șaizeci de ore. 339

Se lăsă din nou tăcerea. Rizzoli văzu aceeași concluzie apărând pe chipurile tuturor. Se uită la Gail Yeager, care zăcea acum cu trunchiul despicat și deschis, și organele interne scoase la lumină. Mâinile îi zburară la gură și Rizzoli se răsuci către chiuvetă. Pentru prima dată în cariera ei de polițist, Jane Rizzoli vomă. • — El știa, zise Korsak. Nemernicul ăla știa. Stăteau împreună în parcarea din spatele clădirii de medicină legală, iar vârful țigării lui Korsak sclipea portocaliu. După aerul rece din sala de autopsie, era aproape plăcut să fie scăldată în aburul nopții de vară, să scape de luminile necruțătoare ale sălii de examinare și să se retragă la adăpostul mantiei de întuneric. Se simțea umilită din cauza slăbiciunii ei, umilită mai ales pentru că agentul Dean fusese de față să o vadă. Cel puțin fusese suficient de bine-crescut să nu comenteze nimic și o privise fără milă sau batjocură, ci doar cu indiferență. — Dean e cel care a cerut testul acela pe spermă, zise Korsak. Cum i-o fi zicând… — Proba udă. — Da, proba udă sau mai știu eu cum. Isles nici măcar n-avea de gând să se uite la ea proaspătă. Voia s-o lase să se usuce prima dată. Și atunci vine tipul ăsta de la FBI și-i zice doctoriței noastre ce să facă. Ca și cum ar ști exact ce să caute, exact ce-o să găsească. De unde a știut? Și de ce naiba e implicat FBI-ul în cazul ăsta, de fapt? — Tu ai făcut verificarea familiei Yeager. Ai găsit ceva acolo care să atragă atenția FBI-ului? — Nimic. — Erau implicați în ceva ce n-ar fi trebuit? — Faci să sune ca și cum ei personal ar fi fost de vină c-au fost omorâți. — El era doctor. Nu cumva avem de-a face cu trafic de droguri? Sau era martor federal? — Era curat. Și nevastă-sa era curată. 340

— Lovitura aceea de grație – semăna cu o execuție. Poate era simbolică. O tăietură pe tot gâtul, ca să-l facă să tacă. — Doamne, Rizzoli. Dar chiar c-ai făcut o schimbare de o sută optzeci de grade. Prima dată am crezut că e un criminal sexual care omoară pentru senzații tari. Acum vii și spui că e o conspirație. — Încerc să înțeleg de ce e implicat Dean. Cei de la FBI n-au dat niciodată o ceapă degerată pe ce facem noi. Ei nu se bagă în treburile noastre, noi nu ne băgăm într-ale lor, toată lumea e mulțumită. Nu le-am cerut ajutorul nici cu Chirurgul. Ne-am descurcat noi singuri, am avut propriul analist comportamental. Echipa lor de psihologi e prea ocupată să se dea bine cu Hollywoodul ca să se uite măcar la noi. Atunci, ce e diferit la cazul ăsta? Ce face familia Yeager să fie așa de specială? — N-am găsit nimic despre ei, zise Korsak. Nicio datorie sau alte chestii suspecte financiar. Niciun caz judiciar în desfășurare. Nimeni n-a zis nimic rău despre niciunul din ei. — Și atunci de ce sunt interesați cei de la FBI? Korsak se gândi pentru câteva clipe. — Poate cei doi Yeager aveau prieteni sus-puși. Cineva care acum strigă să se facă dreptate. — Nu ne-ar spune Dean asta? — FBI-ul nu-ți spune niciodată nimic, zise Korsak. Rizzoli se uită la clădire. Era aproape miezul nopții și încă nu o văzuseră pe Maura Isles plecând. Când Rizzoli ieșise din sala de autopsii, Isles își dicta raportul și abia se obosise să facă un semn de noapte bună cu mâna. Regina Morților nu dădea prea mare atenție viilor. „Și parcă eu sunt așa de diferită! Când stau trează noaptea în pat, nu văd decât fețele celor uciși.” — Cazul ăsta e mai mare decât cei doi Yeager, zise Korsak. Acum avem și al doilea cadavru.

341

— Cred că asta îl dezvinovățește pe Joey Valentine, spuse Rizzoli. Acum se explică părul acela de cadavru de pe criminalul nostru – era de pe o victimă de dinainte. — N-am terminat încă de discutat cu Joey. Mai trebuie să-l iau la bani mărunți o dată. — Ai găsit ceva împotriva lui? — Caut, mai caut încă. — O să-ți trebuiască mai mult decât o condamnare veche pentru spionare sexuală. — Dar Joey ăsta e tare ciudat. Trebuie să fii ciudat să-ți placă să pui ruj pe femei moarte. — Ciudățenia nu e de-ajuns. Se uită din nou la clădire, gândindu-se la Maura Isles. Într-un fel, toți suntem ciudați. — Da, dar suntem normal de ciudați. Joey însă n-are niciun pic de normalitate în ciudățenia lui. Rizzoli izbucni în râs. Conversația asta alunecase în domeniul absurdului, și era prea obosită să mai încerce s-o înțeleagă. — Ce naiba am zis? întrebă Korsak. Rizzoli se întoarse la mașina ei. — Sunt deja amețită de oboseală. Trebuie să mă duc acasă să mă culc. — O să fii aici când vine doctorul de oase? — O să fiu. A doua zi după-amiaza, un antropolog juridic o va asista pe Isles la examinarea scheletului celei de-a doua femei. Deși nu era încântată de o a doua vizită atât de rapidă în acea casă a ororilor, era o datorie pe care Rizzoli nu avea cum s-o evite. Ajunse la mașină și descuie ușa. — Hei, Rizzoli? strigă Korsak. — Da? — Ai mâncat ceva de cină? Vrei să mergem la un hamburger sau așa ceva? 342

Era tipul de invitație pe care polițiștii și-o făceau deseori unul altuia. Un hamburger, o bere, câteva ore să se deconecteze după o zi stresantă. Nimic neobișnuit sau necuviincios, și totuși o făcu să se simtă stânjenită pentru că simțea singurătatea și disperarea ce se ascundeau în spatele ei. Și nu voia să fie prinsă în pânza lipicioasă de nevoi personale ale acestui om. — Poate altă dată, răspunse ea. — Da, OK, zise el. Altă dată. Cu un gest rapid de salut, Korsak se răsuci pe loc și se duse la mașina lui. • Când ajunse acasă, Rizzoli găsi un mesaj de la fratele ei Frankie pe mesageria telefonică. Îi ascultă vocea răsunătoare în timp ce-și răsfoia corespondența și putea să-i vadă silueta trufașă în fața ochilor, cu chipul poruncitor. — Hei, Janie? Ești acasă? O pauză lungă. Oh, la naiba. Ascultă, am uitat de ziua mamei de mâine. Ce zici să împărțim cadoul de la tine pe din două. Pune și numele meu pe el. O să-ți trimit eu un cec. Tu spune-mi numai cât să-ți trimit, bine? Salut. Oh, și hei, ce mai faci? Rizzoli își trânti scrisorile pe masă și murmură: — Da, Frankie, sigur. Exact așa cum mi-ai plătit și pentru celălalt cadou. Era oricum prea târziu. Cadoul fusese deja trimis – o cutie cu prosoape de baie de culoarea piersicii, cu monogramă, inițialele Angelei. „Anul ăsta, Janie își asumă tot meritul. Cât de multă importanță o fi având și asta, mă rog.” Frankie era omul celor o mie de scuze, și toate valorând aur curat după părerea mamei lui. Era sergent de instrucție la Camp Pendleton, și Angela era îngrijorată din cauza lui, obsedată de siguranța lui, ca și cum ar fi avut de înfruntat foc inamic în fiecare zi în acea cazarmă periculoasă din California. Chiar se întrebase cu voce tare dacă Frankie avea de ajuns de mâncare. „Da, sigur, mamă. Marina SUA o să-ți lase bebelușul de o sută de kilograme să moară de foame.” De fapt, cea care nu mâncase nimic de la amiază era Jane. Și accesul atât de stânjenitor de vomă din sala de autopsie îi golise stomacul de orice o mai fi fost înăuntru, așa că acum se simțea absolut lihnită. Cotrobăi în dulapuri și găsi comoara femeii leneșe: conserve de pește Starkist Tuna, pe care le mâncă direct din conservă cu o mână de biscuiți sărați. Îi era 343

încă foame, așa că mai căută în dulap și găsi niște piersici felii, pe care le înfulecă pe loc, lingând siropul de pe furculiță, uitându-se la harta Bostonului agățată de perete. Rezervația Stony Brook era o pată mare de verde înconjurată de suburbii – West Roxbury și Clarendon Hills la nord, Dedham și Readville la sud. În orice zi de vară, rezervația atrăgea un număr mare de familii și de oameni veniți la jogging sau picnicuri. Cine ar observa un bărbat singur într-o mașină, în parcarea Enneking? Cine s-ar obosi să se uite la el dacă oprea într-o zonă de serviciu și se uita lung înspre pădure? Un parc suburban e irezistibil pentru toți cei săturați de beton și asfalt, concasoare și claxoane asurzitoare. Împreună cu cei care veneau aici în căutarea unui refugiu în răcoarea pădurii și a ierbii era însă și o persoană care avea un scop cu totul diferit. Un prădător care căuta un loc unde să-și arunce prada. Rizzoli analiză parcul prin ochii lui: copacii deși, covorul de frunze moarte. O lume unde insectele și animalele pădurii vor colabora bucuroase să-l scape de cadavru. Lăsă furculița să-i cadă din mână, și zăngănitul metalic fu șocant de zgomotos. Luă din bibliotecă un pachet de ace cu gămălii colorate. Înfipse un ac roșu pe strada unde trăise Gail Yeager în Newton și încă unul roșu în Stony Brook, unde fusese găsit corpul lui Gail Yeager. Mai adăugă un ac în Stony Brook – albastru – ca să reprezinte rămășițele femeii necunoscute. Apoi se așeză iar pe scaun și analiză geografia lumii criminalului. În timpul crimelor Chirurgului învățase să studieze harta orașului în felul în care un prădător își studiază terenul de vânătoare. La urma urmei, și ea era un vânător, și ca să-și prindă prada trebuia să înțeleagă universul în care trăia, străzile pe care mergea, zonele pe unde colinda. Știa că prădătorii umani cel mai adesea vânau în zone familiare. Ca toată lumea, și ei aveau zone în care se simțeau în siguranță, rutina lor zilnică. Așa că, uitându-se la acele de pe hartă, știa că vedea mai mult decât doar locurile unde se desfășurase crima și unde aruncase cadavrele; vedea, de asemenea, sfera lui de activitate. Orașul Newton era înstărit și elitist, o suburbie de oameni de carieră. Rezervația Stony Brook se găsea la cinci kilometri la sud-est de el, într-o zonă nici pe departe atât de șic ca Newton. Oare criminalul era rezident într-una din aceste zone și-și pândea prada ce-i ieșise în cale în timp ce mergea de acasă la serviciu? Ar trebui atunci să fie cineva care se potrivea perfect în peisaj, care nu 344

trezea bănuieli arătând ca o persoană venită din afară. Dacă trăia în Newton, atunci trebuia să fie un bărbat cu o profesie bine plătită și cu educație superioară, cu toate gusturile acestei clase sociale. Și, de asemenea, cu victime din această clasă. Rețeaua străzilor bostoniene i se împăienjeni în fața ochilor obosiți, dar nu se dădu bătută și nu se duse la culcare; rămase într-o stare de amețeală, dincolo de epuizare, cu sute de amănunte învârtindu-i-se în cap. Se gândi la materia seminală proaspătă din cadavrul în descompunere. Se gândi la rămășițele scheletizate ce nu aveau încă nume. La fibre de carpetă bleumarin. Un ucigaș care lăsa în urmă păr de la victimele anterioare. Un pistol cu electroșocuri, un cuțit de vânătoare și haine de noapte împăturite. Și Gabriel Dean. Ce rol avea FBI-ul în toate astea? Își lăsă capul în mâini, simțind că-i va exploda de atâtea informații. Ea voise conducerea cazului, o pretinsese de fapt, și acum povara anchetei o zdrobea. Era prea obosită să gândească și prea agitată să doarmă. Se întrebă dacă așa te simți în timpul unei căderi nervoase și apoi alungă gândul acesta fără milă. Jane Rizzoli nu și-ar permite niciodată să fie așa de penibilă, încât să sufere o cădere nervoasă. În cursul carierei ei fugărise un suspect pe un acoperiș, spărsese uși și se confruntase cu propria moarte într-o pivniță întunecată. Omorâse un om. Dar până în acest moment, nu se simțise niciodată atât de aproape de prăbușire. • Infirmiera închisorii îmi leagă garoul în jurul brațului drept fără blândețe, plesnește latexul ca pe o bandă de cauciuc. Mi-a prins pielea și-mi trage firele de păr de pe braț, dar nu-i pasă; pentru ea, nu sunt decât un bolnav prefăcut care-a trezit-o din somn și i-a întrerupt tura de obicei plictisitoare în clinica închisorii. E de vârstă mijlocie, sau cel puțin așa arată, cu ochii umflați și sprâncenele pensate prea mult, și respirația îi miroase a somn și a țigări. Dar e femeie, și mă uit lung la gâtul ei, moale și ridat, când mi se apleacă peste braț ca să localizeze o venă bună. Mă gândesc la ceea ce se ascunde sub pielea ei albă ca de hârtie creponată. Artera carotidă, pulsând cu sânge sclipitor și, lângă ea, vena jugulară, umflată cu

345

râul său mai întunecat de sânge venos. Anatomia gâtului unei femei îmi este foarte familiară și îl studiez și pe al ei, pe oricât de neatrăgător este. Vena din antebraț mi s-a umflat și asistenta scoate un sunet de satisfacție. Deschide o compresă cu alcool și-mi șterge cu ea pielea. E un gest neglijent și neatent, nu ceea ce te-ai aștepta de la o persoană cu pregătire medicală profesională, gest făcut din obișnuință și nimic mai mult. — O să simți o înțepătură, mă anunță ea. Simt înțepătura acului fără să tresar. A nimerit vena foarte curat și sângele se scurge într-un tub Vacutainer cu un capac roșu. Am lucrat cu sângele a nenumărați alți oameni, dar niciodată cu al meu, așa că mă uit la el cu interes, observând că e intens și întunecat, de culoarea vișinelor coapte. Tubul e aproape plin. Îl scoate de pe acul din Vacutainer și fixează încă un tub. Tubul acesta are capac violet, pentru o analiză completă de sânge. Când și acesta e plin, îmi scoate acul din venă, desface garoul și-mi împunge o bucată de vată în locul înțepăturii. — Ține-o acolo, îmi poruncește. Zăngănesc neajutorat din cătușa de la mâna stângă, prinsă de marginea metalică a patului medical. — Nu pot, zic cu o voce înfrântă. — Oh, pentru numele lui Dumnezeu, oftează ea. Nu e compasiune, ci doar iritare. Există unii oameni care-i disprețuiesc pe cei slabi, și evident această asistentă face parte dintre ei. Dacă i s-ar da putere absolută și un subiect vulnerabil, s-ar transforma cu ușurință în tipul de monștri care i-au torturat pe evrei în lagărele de concentrare. Cruzimea e chiar acolo, imediat sub suprafață, mascată de uniforma albă și ecusonul cu inițialele R.N. Aruncă o privire către gardian. — Ține-o tu, zice ea. Acesta ezită, apoi își pune degetele pe vată, apăsându-mi-o pe piele. Neplăcerea sa de a mă atinge nu e din cauză că s-ar teme de violență din partea mea; m-am purtat întotdeauna foarte bine și politicos, un prizonier model, și niciun gardian nu se teme de mine. Nu, sângele meu e cel ce-l sperie. Vede roșul 346

trecând prin vată și-și imaginează tot felul de orori microbiene năpustindu-se spre degetele lui. Când infirmiera desface un pansament cu leucoplast și-mi lipește vata pe braț, gardianul pare ușurat. Se duce imediat la chiuvetă și-și spală mâinile cu apă și săpun. Îmi vine să râd de groaza lui din cauza unui lucru atât de elementar ca sângele. Stau în schimb nemișcat pe pat, cu genunchii ridicați și ochii închiși, scoțând ocazional un geamăt nefericit. Infirmiera iese din încăpere cu tuburile pline cu sângele meu și gardianul, cu mâinile bine spălate, se așază pe scaun să aștepte. Așteaptă. Mi se pare că trec ore întregi în această cameră rece și sterilă. Nu auzim nimic de la infirmieră; parcă ne-a abandonat sau uitat. Gardianul se foiește în scaun, întrebându-se ce-i ia atât de mult timp. Eu știu deja. Deja aparatul și-a încheiat analiza sângelui și infirmiera ține rezultatele în mână. Numerele o alarmează. Orice îngrijorare că sunt un prizonier care se preface numai că e bolnav a dispărut; vede negru pe alb dovada că o infecție periculoasă îmi devastează corpul. Că plângerea mea că simt dureri abdominale este cu siguranță autentică. Deși mi-a examinat burta, mi-a simțit mușchii tresărind și m-a auzit gemând la atingerea ei, nu mi-a crezut cu adevărat simptomele. E infirmieră de închisoare de prea multă vreme, și experiența a făcut-o sceptică în ceea ce privește plângerile deținuților. În ochii ei toți suntem manipulatori și escroci, și fiecare simptom pe care-l acuzăm nu e decât o încercare de a pune mâna pe niște droguri. Dar un test de laborator e obiectiv. Sângele intră în mașină și o hârtie cu numere iese afară. Nu poate ignora numărul alarmant de leucocite. Așa că este cu siguranță la telefon, consultându-se cu ofițerul medical: — Am un prizonier aici cu dureri abdominale grave. Prezintă sunete intestinale, însă în zona inferioară a pântecului simte dureri. Ceea ce mă îngrijorează cu adevărat e numărul de leucocite… Se deschide ușa, și aud scârțâitul pantofilor infirmierei pe linoleum. Când mi se adresează, nu detectez deloc tonul batjocoritor cu care mi-a vorbit mai înainte. Acum e politicoasă, chiar respectuoasă. Știe că are de-a face cu un om grav bolnav și că dacă mi se întâmplă ceva ea va fi făcută răspunzătoare. Dintr-odată 347

nu mai sunt un motiv de dispreț, ci o bombă cu ceas ce ar putea să-i distrugă cariera. Și deja a amânat prea mult. — O să te transferăm la spital, îmi zice, și se uită la gardian. Trebuie să fie mutat imediat. — Shattuck? întreabă el, referindu-se la Spitalul Lemuel Shattuck, Unitatea Corecțională din Boston. — Nu, e prea departe. Nu poate aștepta așa de mult. Am aranjat să fie transferat la Spitalul Fitchburg. În voce i se aude graba și gardianul îmi aruncă acum și el o privire îngrijorată. — Dar ce are? întreabă el. — S-ar putea să aibă apendicele perforat. Am pregătit deja actele, și am sunat la Urgențe la Fitchburg. O să trebuiască să fie dus cu ambulanța. — Oh, la naiba. Atunci trebuie să merg și eu cu el. Cât timp o să dureze? — Probabil o să fie internat. Cred că trebuie operat. Gardianul se uită la ceas. Se gândește la ora când i se termină schimbul și dacă va apărea cineva la timp să-l înlocuiască la spital. Nu se gândește deloc la mine, ci la detaliile propriului program, ale vieții personale. Eu nu sunt decât o complicație. Infirmiera îndoaie un teanc de hârtii și le pune într-un plic. Îi dă plicul gardianului. — Asta e pentru Camera de Urgențe de la Fitchburg. Ai grijă să ajungă la doctor. — Trebuie să meargă neapărat cu ambulanța? — Da. — Securitatea va fi problematică. Infirmiera îmi aruncă o privire. Mâna mi-e în continuare legată cu o cătușă de pat. Stau perfect nemișcat, cu genunchii îndoiți – poziția clasică a unui pacient ce suferă de o peritonită agonizantă.

348

— Eu nu mi-aș face prea multe griji pentru securitate. Ăsta e prea bolnav ca să-ți facă vreo problemă.

349

• ȘAPTE • — Necrofilia, sau iubirea pentru morți, zice doctorul Lawrence Zucker. A fost dintotdeauna unul dintre secretele cele mai întunecate ale umanității. Cuvântul vine din greacă, dar există dovezi despre această practică încă din vremea faraonilor. O femeie frumoasă sau de rang înalt care murea în vremea aceea era întotdeauna ținută departe de îmbălsămători cel puțin trei zile după deces. Asta pentru a se asigura că bărbații însărcinați s-o pregătească pentru înmormântare nu-i profanau cadavrul. Abuzul sexual al morților a fost semnalat de-a lungul întregii istorii. Chiar și regele Irod se zice că ar fi făcut sex cu soția lui timp de șapte ani după moartea ei.

Rizzoli se uită în jur în sala de conferințe și fu frapată de familiaritatea stranie a scenei: o adunare de detectivi obosiți, dosare și fotografii ale crimei răspândite pe masă. Vocea șoptită a psihologului Lawrence Zucker, ademenindu-i în mintea coșmărescă a unui prădător. Și răceala – cel mai mult își amintea răceala din cameră, cum i se infiltrase în oase și-i amorțise mâinile. Multe fețe erau aceleași: detectivul Jerry Sleeper, Darren Crowe și partenerul ei, Barry Frost. Polițiștii cu care lucrase și în ancheta Chirurgului cu un an înainte. O altă vară, un alt monstru. Dar de data asta era o persoană lipsă din echipă. Detectivul Thomas Moore nu era între ei, și îi era dor de el, de prezența și siguranța lui de sine, de stabilitatea lui. Deși se certaseră în timpul anchetei Chirurgului, își reparaseră între timp prietenia, și acum îi simțea absența ca pe un gol. În locul lui Moore, stând exact pe scaunul în care stătea de obicei Moore, era un bărbat în care nu avea încredere: Gabriel Dean. Oricine ar fi intrat în încăpere ar fi observat imediat că Dean era un intrus în această adunare de polițiști. De la costumul lui bine croit, până la postura militărească, se deosebea clar de ceilalți, și toți erau perfect conștienți de această diferență. Nimeni nu vorbea cu Dean; el era observatorul tăcut, omul de la FBI, al cărui rol rămânea un mister pentru toți. — Sexul cu un cadavru e o activitate la care majoritatea dintre noi nici nu vrem să ne gândim, continuă doctorul Zucker. Dar este menționat în mod repetat în literatură, istorie și într-un număr de cazuri penale. Nouă la sută dintre victimele ucigașilor în serie sunt violate sexual după moarte. Jeffrey Dahmer, 350

Henry Lee Lucas și Ted Bundy, toți au recunoscut că au făcut acest lucru. Așa că prezența materiei seminale proaspete în această victimă nu este chiar așa de surprinzătoare, zise el, lăsându-și privirea pe fotografia de autopsie a lui Gail Yeager. — Mai demult se spunea că numai nebunii fac așa ceva, interveni Darren Crowe. Așa mi-a zis un analist psiholog de la FBI. Tipul ăla de demenți care merg pe stradă vorbind cu vocile din capul lor. — Da, se credea la început că e semnul unui criminal foarte grav dezechilibrat, zise Zucker. O persoană care plutește într-o ceață de psihoză profundă. E adevărat că un mare număr dintre acești criminali sunt psihopați care intră în categoria ucigașilor dezorganizați – nebuni și lipsiți de inteligență. Au atât de puțin control asupra propriile impulsuri încât lasă tot felul de probe în urma lor. Fire de păr, materie seminală, amprente. Sunt cel mai ușor de prins, pentru că nu știu, sau nu le pasă, de medicina legală. — Și atunci individul ăsta? — Subiectul acesta nu e psihopat. E o creatură cu totul diferită. Zucker deschise dosarul de fotografii de la domiciliul familiei Yeager și le aranjă pe masă. Apoi se uită la Rizzoli. — Doamnă detectiv, dumneata ai fost la locul crimei. Rizzoli încuviință. — Subiectul acesta a fost metodic. A venit cu o trusă pregătită pentru crimă. A fost ordonat și eficient. N-a lăsat aproape nicio urmă sau probă. — A lăsat materie seminală, îi atrase atenția Crowe. — Dar nu într-un loc unde era probabil că o să căutăm. Ar fi fost foarte ușor să n-o găsim. De fapt, aproape că n-am găsit-o. — Și impresia generală? întrebă Zucker. — E organizat. Inteligent. Exact ca și Chirurgul, adăugă ea, după o scurtă pauză. Privirea lui Zucker o fixă pe a ei. Zucker o făcuse întotdeauna să se simtă inconfortabil, și se simți invadată de privirea lui meditativă. Dar aproape sigur 351

toți se gândeau la Warren Hoyt. Nu era posibil ca ea să fie singura care simțea că aceasta nu era decât o repetiție a unui vechi coșmar. — Sunt de acord cu dumneata, zise Zucker. Acesta e un ucigaș organizat. Urmează ceea ce unii analiști comportamentali numesc o temă de obiect cognitiv. Comportamentul lui nu are scopul doar de a dobândi o satisfacție imediată, acțiunile lui au un țel anume, și acest țel este de a controla complet trupul unei femei – în cazul acesta victima Gail Yeager. Subiectul acesta vrea s-o posede, să se folosească de ea, chiar și după moartea ei. Violând-o în fața soțului ei, își stabilește dreptul de posesie. Devine dominatorul, asupra amândurora. Mi se pare interesant că nu a fost nici mutilată, nici dezmembrată, zise el, luând o fotografie în mână. Cu excepția schimbărilor naturale ale primelor stadii de descompunere, cadavrul pare a fi într-o stare destul de bună. Se uită la Rizzoli pentru o confirmare. — Nu avea nicio rană deschisă, afirmă ea. Cauza morții a fost strangularea. — Care este cea mai intimă metodă de a ucide pe cineva. — Intimă? — Gândiți-vă ce înseamnă de fapt să sugrumi pe cineva manual. Cât de personal este. Contactul direct. Piele lipită de piele. Mâinile tale pe carnea ei. Apăsându-i gâtul în timp ce simți cum se scurge viața din ea. Rizzoli se holbă la el dezgustată. — Dumnezeule! — Așa gândește el. Așa simte el. Acesta e universul în care trăiește, și trebuie să descoperim cum e acest univers. Zucker arătă fotografia cu Gail Yeager. E obsedat de dorința de a-i poseda trupul, de a-i fi proprietar, fie că e moartă, fie că trăiește. Acesta e un bărbat care dezvoltă un atașament personal față de un cadavru, și continuă să-l mângâie. Să-l abuzeze sexual. — Atunci de ce s-a debarasat de el? întrebă Sleeper. De ce nu l-a ținut șapte ani? Așa cum a făcut regele Irod cu nevastă-sa? — Motive practice? oferi Zucker. Poate că trăiește într-un bloc de apartamente, unde mirosul unui cadavru în putrefacție ar atrage atenția vecinilor. Trei zile este limita duratei în care ai vrea să păstrezi un cadavru. 352

Crowe râse. — Zi mai bine trei secunde. — Deci spui că are un atașament aproape de amant pentru corpul acesta? întrebă Rizzoli. Zucker încuviință. — Înseamnă că i-a fost foarte greu să o arunce acolo. În Stony Brook. — Da, cu siguranță i-a fost greu. Ca și cum ai fi abandonat de iubita ta. Rizzoli se gândi la locul acela din pădure. Copacii, lumina trecând printre crengi. Atât de departe de arșița și de zgomotul orașului. — Nu e numai un loc unde să se debaraseze de ele, zise ea. Poate e un loc sacru. Toți se uitară la ea. — Cum ai zis? se miră Crowe. — Doamna detectiv Rizzoli a exprimat exact părerea la care voiam să ajung, zise Zucker. Locul acela, în rezervație, nu e numai un loc unde să arunce cadavrele folosite. Trebuie să vă întrebați, de ce nu le-a îngropat? De ce le-a lăsat expuse unei posibile descoperiri? Rizzoli răspunse încet: — Pentru că le vizitează. Zucker încuviință. — Acestea sunt iubitele lui. Haremul lui. Se întoarce acolo de multe ori, să se uite la ele, să le atingă. Poate chiar să le îmbrățișeze. De aceea avea pe el fire de păr de pe cadavre. Când mânuiește cadavrele, ia fire de păr de pe ele pe haine. Zucker se uită la Rizzoli. Firul acela post-mortem se potrivește cu al doilea cadavru? Rizzoli încuviință. — Eu și detectivul Korsak am pornit de la presupunerea că acest subiect a cules firul pe haine la locul său de muncă. Acum că știm de unde provine părul, mai are sens să verificăm pista casei de pompe funebre? 353

— Da, zise Zucker. Și să vă spun de ce. Necrofilii sunt atrași de cadavre. Ei simt o excitare sexuală de la mânuirea cadavrelor. Când le îmbălsămează, când le îmbracă. Când le machiază. S-ar putea să încerce să obțină acces la această plăcere alegându-și meserii în domeniul morților. Un asistent de îmbălsămător, de exemplu, sau un cosmetician de la pompele funebre. Țineți minte că rămășițele neidentificate s-ar putea nici să nu aparțină măcar unei victime de crimă. Unul dintre cei mai cunoscuți necrofili a fost un psihopat numit Ed Gein, care a început prădând cimitire. Profana morminte de femei și ducea cadavrele la el acasă. De-abia mai târziu a început să ucidă ca să obțină cadavre. — Oh, mamă! murmură Frost. Este din ce în ce mai bine. — E un aspect al gamei largi al comportamentului uman. Necrofilii ni se par nouă bolnavi și perverși. Dar au existat dintotdeauna printre noi, această subdiviziune de oameni conduși de obsesii bizare. Apetituri stranii. Da, unii dintre ei sunt psihopați. Dar câțiva sunt perfect normali în toate privințele. „Warren Hoyt era și el perfect normal.” Cel care vorbi primul fu Gabriel Dean. Până în clipa aceea, nu spusese nimic pe parcursul întregii întâlniri și Rizzoli fu surprinsă să-i audă glasul baritonal profund. — Ai zis că subiectul s-ar putea reîntoarce în pădure să-și viziteze haremul. — Da, zise Zucker. De aceea urmărirea din Stony Brook ar trebui să continue pe o perioadă nedeterminată. — Și ce se întâmplă când descoperă că i-a dispărut haremul? Zucker făcu o pauză. — Nu va fi încântat. Rizzoli simți un fior rece pe spinare auzind aceste cuvinte. „Sunt iubitele lui. Cum ar reacționa orice bărbat dacă i se fură iubita?” — Va fi înnebunit, afirmă Zucker. Turbat de furie că cineva i-a răpit proprietatea. Și nerăbdător să înlocuiască ceea ce a pierdut. O să-l facă să vâneze din nou. Zucker se uită la Rizzoli. Trebuie neapărat să păstrați secretul față de presă cât de mult posibil. Urmărirea asta s-ar putea să fie cea mai bună șansă să-l prindem. Pentru că sigur se va întoarce în pădure, dar numai dacă e convins că e în siguranță. Numai dacă el crede că haremul e încă acolo, așteptându-l. 354

Se deschise ușa sălii de conferințe. Toți se întoarseră să-l vadă pe locotenentul Marquette care stătea în ușă. — Detectiv Rizzoli? zise el. Trebuie să vorbim. — Chiar acum? — Dacă nu te superi. Să mergem în biroul meu. Având în vedere expresiile celorlalți din încăpere, tuturor le venise aceeași idee: Rizzoli era chemată să i se facă morală. Și nu avea nici cea mai mică idee de ce. Se ridică roșind de pe scaun și ieși după el. Marquette o conduse pe coridor în tăcere până la Departamentul de omucideri. Intrară în biroul lui și locotenentul închise ușa. Prin peretele de sticlă, Rizzoli îi văzu pe ceilalți detectivi holbându-se la ea de la birourile lor. Marquette se duse și închise cu violență obloanele. — Stai jos, Rizzoli. — Sunt bine așa. Vreau să știu ce se întâmplă. — Te rog, zise el mai încet, aproape cu blândețe. Stai jos. Această solicitudine nou apărută o tulbură. Ea și Marquette nu deveniseră niciodată apropiați. Departamentul de omucideri era încă un club al bărbaților și Rizzoli știa foarte bine că era considerată și acum invadatoarea ticăloasă. Se așeză pe un scaun și simți că-i bubuia sângele în vine. Marquette mai păstră tăcerea pentru un moment, încercând parcă să-și găsească niște cuvinte potrivite. — Am vrut să-ți spun asta înainte să audă și ceilalți. Pentru că mă gândesc că pentru tine va fi cel mai greu. Sunt sigur că e doar o situație temporară și că se va rezolva totul în câteva zile, dacă nu chiar în câteva ore. — Ce situație? — Azi-dimineață, pe la cinci dimineața, Warren Hoyt a evadat. Acum înțelegea de ce insistase să se așeze; se așteptase să se prăbușească. Dar Rizzoli nu se prăbuși. Rămase perfect nemișcată, cu toate sentimentele blocate, cu fiecare nerv amorțit. Când vorbi, avea vocea atât de straniu de calmă, că aproape nu și-o recunoscu. 355

— Cum s-a întâmplat? întrebă ea. — În timpul unui transfer medical. A fost internat noaptea trecută la Spitalul Fitchburg pentru o apendictomie de urgență. Nu știm exact ce anume s-a întâmplat. Dar în blocul operator… Nu a rămas niciun martor în viață, zise Marquette după o pauză. — Câți au murit? întrebă ea. Vocea îi răsuna la fel de plat ca înainte. La fel de străină. — Trei. Asistenta și anestezista care-l pregăteau pentru operație. Plus gardianul care l-a însoțit la spital. — Souza-Baranowski e o închisoare de nivelul șase. — Da. — Și i-au permis să meargă la un spital civil? — Dacă ar fi fost o internare de rutină, ar fi fost transportat la închisoarea medicală Shattuck. Dar într-o urgență medicală, politica MCI5 este de a duce prizonierii la spitalul cel mai apropiat. Și cel mai apropiat era cel din Fitchburg. — Cine a decis că era o urgență? — Infirmiera închisorii. L-a examinat pe Hoyt și s-a consultat cu doctorul MEI. Amândoi au fost de acord că are nevoie de îngrijire imediată. — Pe ce bază? Vocea începea să i se înăsprească acum, i se strecurase în ea prima notă de sentiment. — Avea simptome. Dureri abdominale… — Are pregătire medicală. Știa exact ce să le zică. — A avut și teste de laborator anormale. — Ce teste? — Ceva cu numărul prea mare de globule albe. Massachusetts Correctional Institution - Institutul Corecțional din Massachusetts. 5

356

— Au înțeles cu cine au de-a face? Au avut măcar cea mai vagă idee? — Nu poți să falsifici un test de sânge. — El poate. A lucrat într-un spital. Știe cum să manipuleze testele de laborator. — Rizzoli… — Pentru numele lui Dumnezeu, a fost laborant care se ocupa de sânge, ce mama dracului! Vocea îi răsună atât de strident, că și ea fu surprinsă. Se uită fix la el, șocată de izbucnirea ei. Și copleșită de sentimentele care acum în sfârșit se învolburau în ea. Furie. Neputință. Și frică. Toate lunile astea, o suprimase, pentru că știa că e irațional să-i fie frică de Warren Hoyt. Era închis într-un loc de unde nu putea ajunge la ea, de unde nu putea s-o rănească. Coșmarurile nu erau decât niște ecouri stăruitoare ale unei terori vechi și sperase că în cele din urmă vor slăbi. Dar acum frica era perfect logică și o cuprinsese în gheare. Sări brusc în picioare și se întoarse să plece. — Detectiv Rizzoli! Se opri în ușă. — Unde mergi? — Cred că știi unde trebuie să merg. — Poliția locală din Fitchburg și poliția statală au situația sub control. — Serios? Pentru ei, nu e decât un simplu evadat. O să se aștepte să facă aceleași greșeli ca toți ceilalți. Dar n-o să facă nicio greșeală. O să se strecoare prin plasa lor. — Nu le acorzi suficientă încredere. — Ei nu-l consideră pe Hoyt demn de suficientă atenție. Nu înțeleg cu cine au de-a face, zise ea. „Dar eu știu. Eu înțeleg perfect.” 357

Afară, în parcare, lumina de un alb incandescent tremura străvezie sub soarele strălucitor și vântul ce sufla dinspre stradă era dens și sulfuros. Pe când intră în sfârșit în mașină, cămașa îi era deja udă de transpirație. „Lui Hoyt i-ar plăcea canicula asta”, se gândi ea. Era vremea lui favorită, așa cum unei șopârle cel mai mult îi place să stea pe nisipul dogoritor al deșertului. Și ca orice reptilă, și el știa să se strecoare șerpuit din calea pericolului. „N-o să-l găsească.” În timp ce conducea spre Fitchburg, se gândi la Chirurg, liber din nou prin lume. Și-l imagină plimbându-se pe străzile orașului, prădătorul ajuns din nou la pradă. Se întrebă dacă mai avea tăria să-l înfrunte iarăși. Dacă nu cumva, acum că-l învinsese o dată, își epuizase toată rația de curaj pe viață. Nu se considera o lașă; niciodată nu dăduse înapoi în fața unei provocări și întotdeauna se avântase cu capul înainte în miezul acțiunii. Dar gândul să-l înfrunte pe Warren Hoyt o făcea aproape să tremure. „M-am luptat o dată cu el, și aproape am murit. Nu știu dacă mai pot s-o fac o dată. Dacă pot să forțez monstrul înapoi în cușca lui.” • Perimetrul nu era păzit de nimeni. Rizzoli se opri pe coridorul spitalului, uitându-se în jur să vadă vreun polițist în uniformă, dar nu văzu decât niște asistente, două îmbrățișându-se consolator, celelalte îngrămădite laolaltă și vorbind cu voce scăzută, cu fețele pământii de șoc. Se strecură pe sub panglica galbenă de poliție ce atârna pleoștită și, fără să o întrebe nimeni ce căuta acolo, trecu prin ușile duble care se deschiseră automat cu un foșnet, ca s-o lase să intre în zona de primire a blocului operator. Văzu petele și pașii deși ca de la școala de dans conturați în sânge pe jos. Un tehnician criminalist își împacheta deja trusa. Era un loc al crimei vechi deja, de unde se recoltaseră toate probele și peste care se umblase mult, gata să fie eliberat pentru curățenie. Dar oricât de vechi era, oricât de contaminat era, Rizzoli putea încă să vadă ce se întâmplase în această încăpere, căci era scris în sânge pe pereți. Văzu curbele uscate de stropi arteriali ieșiți din arterele pulsânde ale victimei. Trasau un val sinuos pe perete și pătaseră o tablă mare pe care era scris orarul chirurgical al zilei, listând numărul sălii de operație, numele pacienților, numele chirurgilor și procedurile de operație. Fusese înscris întreg orarul pentru o zi. Se întrebă ce se 358

întâmplase cu pacienții ale căror operații fuseseră anulate brusc pentru că blocul operator era acum o scenă a crimei. Se întrebă ce consecințe avea o colecistectomie amânată – ce-o fi fiind și aceea. Orarul atât de încărcat explica de ce locul fusese procesat atât de rapid. Prima dată trebuie servite nevoile celor în viață. Nu puteai pur și simplu închide pe o perioadă nedefinită cel mai aglomerat bloc operator din orașul Fitchburg. Urmele curbe de sânge stropit se continuau peste panoul cu orarul, apoi peste colț și până pe celălalt perete. Aici vârfurile erau mai mici, pentru că presiunea sistolică scăzuse și pulsațiile începeau să coboare înspre podea, alunecând în jos. Se sfârșeau într-o băltoacă lângă biroul de recepție. „Telefonul. Cel care a murit aici încerca să ajungă la telefon.” Dincolo de zona de primire, un coridor lat mărginit de chiuvete trecea pe lângă sălile de operații. Auzi voci de bărbați și fâșâitul unui radio portabil și urmă sunetul până la o ușă deschisă. Trecu pe lângă un șir de chiuvete, de lângă care tehnicianul criminalist de-abia îi aruncă o privire. Nimeni n-o întrebă ce făcea acolo, nici când intră în sala de operații numărul 4 și se opri, oripilată de urmele masacrului. Deși nu mai era nicio victimă în încăpere, sângele lor era pretutindeni, stropind pereții, dulapurile, mesele și era purtat pe podea de pașii celor care veniseră aici după plecarea criminalului. — Doamnă? Doamnă? Doi bărbați îmbrăcați în civil stăteau lângă dulapul cu instrumentarul, încruntându-se la ea. Cel mai înalt din ei se apropie de ea, cu papucii de hârtie peste pantofi, lipindu-se la fiecare pas de podeaua plină de sânge. Avea aproximativ treizeci și cinci de ani și aerul de superioritate arogantă pe care-l au toți bărbații masivi și musculoși. Compensație masculină pentru părul ce i se rărea vizibil, se gândi ea. Înainte ca acesta să-i pună întrebarea evidentă, își scoase legitimația. — Jane Rizzoli, Omucideri. Poliția Boston. — Ce caută Boston aici? — Scuze. Nu știu cum vă numiți, răspunse ea. — Sergent Canady. Secția de capturare a evadaților. 359

Un polițist al Poliției Statale Massachusetts. Își întinse mâna să i-o strângă pe a lui, când observă că purta mănuși de latex. În orice caz, tot nu părea dispus să-i ofere acest gest de politețe. — Vă putem ajuta cu ceva? întrebă Canady. — Poate vă pot ajuta eu pe voi. Canady nu păru deloc entuziasmat de ofertă. — Cum? Rizzoli se uită la dârele multiple de sânge stropite pe perete. — Bărbatul care a făcut asta – Warren Hoyt… — Ce-i cu el? — Îl cunosc foarte bine. Acum li se alăturase și bărbatul mai scund. Acesta avea chipul palid și urechile ca Dumbo, însă, deși era și el evident polițist, nu părea să aibă instinctul teritorial al lui Canady. — Hei, te cunosc. Rizzoli. Tu l-ai prins. — Am lucrat cu echipa. — Nu, tu ești cea care l-a încolțit în Lithia. Spre deosebire de Canady, el nu purta mănuși și dădu mâna cu ea. — Detectiv Arlen. Poliția Fitchburg. Ai venit până aici numai pentru asta? — Imediat ce-am aflat. Înțelegeți cu cine aveți de-a face, nu? întrebă ea, uitându-se la pereți. — Situația e sub control, interveni Canady. — Îi știți povestea? — Știm ce-a făcut aici. — Dar îl știți pe el? — I-am primit dosarul de la Souza-Baranowski. 360

— Și gardienii de acolo n-au nici cea mai vagă idee cu cine au de-a face. Altfel nu s-ar fi întâmplat așa ceva. — Întotdeauna i-am adus înapoi, zise Canady. Toți fac aceleași greșeli. — Nu și ăsta. — N-are decât șase ore avans. — Șase ore? zise ea, clătinând din cap. Deja l-ați pierdut. Canady se enervă. — Răscolim toată zona. Am stabilit baraje pe stradă și verificări pentru toate mașinile. Am anunțat presa, și fotografia i-a apărut la toate posturile locale de televiziune. Cum am zis, situația e sub control. Rizzoli nu răspunse, întorcându-și atenția asupra șuvoaielor de sânge. — Cine a murit aici? întrebă ea încet. — Anestezista și asistenta de la sala de operație, îi răspunse Arlen. Anestezista zăcea aici, la capătul mesei. Asistenta a fost găsită acolo, lângă ușă. — N-au țipat? Nu l-au alertat pe gardian? — Nu prea ar fi putut scoate un sunet. Le-a spintecat laringele la amândouă. Rizzoli se duse la capul mesei și se uită la bara metalică pe care erau agățate punga de soluție pentru o perfuzie intravenoasă, tubul de plastic și cateterul ce atârnau până la băltoaca de apă de pe jos. Sub masă era o seringă de sticlă spartă. — I-au pus o perfuzie, zise ea. — I-au pus-o în camera de urgență, confirmă Arlen. L-au mutat direct aici, după ce chirurgul l-a examinat jos. I-au diagnosticat un apendice perforat. — De ce n-a urcat și chirurgul cu el? Unde era? — Consulta alt pacient în camera de urgență. A urcat cam la zece, cincisprezece minute după ce s-au întâmplat toate aici. A intrat pe ușa aceea dublă, a văzut gardianul mort în zona de recepție și a alergat direct la telefon. Practic tot personalul de la urgențe s-a repezit aici, dar nu mai puteau face nimic pentru victime. 361

Rizzoli se uită la podea și văzu urmele și petele mânjite lăsate de prea mulți pantofi, prea mult haos pentru a putea fi interpretat. — De ce nu era gardianul aici, păzind prizonierul? întrebă ea. — Sala de operații trebuie să fie o zonă sterilă. Nu e voie cu haine de stradă. Probabil i s-a spus să aștepte în afara ușii. — Dar nu e politica MEI ca prizonierii să fie încătușați încontinuu când nu sunt în interiorul închisorii? — Ba da. — Chiar și în sala de operații, chiar și sub anestezie, Hoyt ar fi trebuit să aibă un picior sau o mână legată de masă cu o cătușă. — Așa ar fi trebuit. — Ați găsit cătușele? Arlen și Canady își aruncară o privire unul altuia. — Cătușele erau pe jos, sub masă, zise Canady. — Deci a fost încătușat. — La un moment dat, da… — De ce oare i-au dat drumul? — Probabil un motiv medical? sugeră Arlen. Ca să-i pună o altă perfuzie? Săi schimbe poziția? Rizzoli clătină din cap. — Ar avea nevoie de gardian înăuntru ca să-i descuie cătușele. Gardianul nu ar ieși afară, lăsând prizonierul fără cătușe. — Înseamnă că a fost neglijent, zise Canady. Toată lumea de la Urgențe avea impresia că Hoyt era extrem de bolnav, cu dureri prea mari ca să fie în stare să se lupte cu cineva. Evident, nu s-au așteptat… — Dumnezeule, șopti ea. Nu și-a pierdut îndemânarea. Se uită la căruciorul de anestezie și văzu un sertar deschis. La lumina puternică din sală, dinăuntru sclipeau mai multe fiole de thiopental. Un anestezic. 362

Aveau de gând să-l adoarmă, realiză ea. Stătea întins pe masă, cu perfuzia în braț. Gemând, cu fața contorsionată de durere. Iar ei n-aveau nicio idee ce se va întâmpla; toți erau ocupați făcându-și meseria. Asistenta se gândea ce instrumente să pregătească, de care dintre ele va avea nevoie doctorul. Anestezista calcula dozele de medicamente, urmărind pe monitor pulsul pacientului. Poate că i-a văzut accelerația inimii și a presupus că e din cauza durerii. Nu și-a dat seama că de fapt se încorda pentru atac. Pentru crimă. Și apoi… ce s-a întâmplat apoi? Se uită la instrumentarul de lângă masă. Era gol. — A folosit un bisturiu? întrebă ea. — N-am găsit arma. — E instrumentul lui favorit. Întotdeauna folosește un bisturiu… Un gând brusc făcu să i se ridice părul de pe ceafă. Se uită la Arlen. — Nu cumva e încă în clădire? — Nu e în clădire, interveni Canady. — S-a prefăcut și înainte că e doctor. Știe cum să se amestece printre cadrele medicale. Ați verificat spitalul? — Nu a fost necesar. — Și atunci de unde știi că nu e aici? — Pentru că avem dovada că a ieșit din clădire. E pe caseta video. Rizzoli își simți pulsul accelerându-i-se. — L-ați prins pe camera de securitate? Canady încuviință. — Presupun c-o să vrei s-o vezi personal.

363

• OPT • — E ciudat ce face, zise Arlen. Ne-am uitat la caseta asta de mai multe ori, și tot n-am înțeles.

Coborâseră în sala de conferințe a spitalului. Într-un colț era un dulap cu un televizor și un video. Arlen îl lăsă pe Canady să pornească toate aparatele și să folosească telecomanda. Controlul telecomenzii e rolul masculului alfa din haită, și Canady avea nevoie să fie acest mascul. Arlen era suficient de sigur pe sine să nu-i pese. Canady puse caseta în aparat și zise: — OK. Să vedem dacă Poliția Boston poate să ne lămurească. Era echivalentul verbal al aruncării mănușii. Porni înregistrarea. Pe ecran apăru o ușă închisă la capătul unui coridor. — Asta e camera fixată pe tavan în holul de la parter, zise Arlen. Ușa pe careo vezi duce direct afară, la parcarea personalului, în estul clădirii. E una dintre cele patru ieșiri. În josul imaginii e momentul înregistrării. — 5:10, citi ea. — În registrul de la Urgențe, prizonierul a fost mutat la etaj la blocul operator în jurul orei 4:45, așa că asta e cu douăzeci și cinci de minute mai târziu. Uită-te acum. Se întâmplă pe la 5:11. Pe ecran, secundele se scurgeau una după alta. La 5:11:13, o siluetă apăru brusc pe ecran, înaintând cu pas calm, fără grabă, apropiindu-se de ieșire. Era cu spatele la cameră, și-i văzură părul castaniu tuns scurt peste gulerul halatului alb de laborator. Purta pantaloni de chirurg și acoperitori de hârtie pentru pantofi. Ajunsese deja lângă ușă și împingea bara de ieșire când dintr-odată se opri. — Uită-te acum, zise Arlen. Bărbatul se întoarse încet. Privirea i se ridică spre cameră. Rizzoli se aplecă înainte, cu gâtul uscat, cu ochii lipiți de chipul lui Warren Hoyt. I se uita direct în ochi și avu senzația că și el se uita direct la ea. Hoyt se 364

apropie de cameră și Rizzoli observă că ținea ceva sub brațul stâng. O legătură cu ceva. Bărbatul se apropie până ajunse direct sub cameră. — Acuma începe partea bizară, zise Arlen. Uitându-se în continuare la cameră, Hoyt își ridică mâna dreaptă, cu palma înainte, ca și cum ar fi fost pe punctul de a depune jurământul în tribunal că va spune adevărul. Cu mâna stângă, își arătă palma deschisă. Și zâmbi. — Ce naiba vrea să însemne asta? zise Canady. Rizzoli nu răspunse. Îl privi în tăcere pe Hoyt întorcându-se, mergând spre ieșire și dispărând afară. — Mai pune-o o dată, ceru ea încet. — Ai idee ce vrea să reprezinte chestia cu mâna? — Mai pune o dată caseta. Canady se încruntă și întoarse înregistrarea cu câteva secunde înapoi, apoi o lăsă să meargă din nou. Încă o dată, Hoyt se duse la ușă. Se răsuci. Veni înapoi la cameră, cu privirea fixată pe cei care priveau acum înregistrarea. Rizzoli stătea cu fiecare mușchi din corp încordat, cu inima bubuindu-i în piept, așteptând gestul următor. Cel pe care ea îl înțelesese deja. Hoyt își ridică palma. — Apasă pe „pauză”, zise ea. Chiar aici! Canady apăsă pe „pauză”. Pe ecran, Hoyt stătea cu un zâmbet pe chip, cu degetul arătător de la mâna stângă arătându-și palma deschisă a mâinii drepte. Imaginea o paraliză. Arlen rupse tăcerea în cele din urmă. — Ce înseamnă? Știi? Rizzoli înghiți în gol. — Da. 365

— Ei bine, ce e? se răsti Canady. Rizzoli își desfăcu palmele pe care le ținuse încleștate în pumni pe genunchi. Pe amândouă palmele avea cicatricele lăsate de atacul lui Hoyt cu un an în urmă, noduri groase ce se vindecaseră peste cele două găuri tăiate de bisturiul lui. Arlen și Canady se holbară la cicatrice. — Hoyt ți-a făcut asta? zise Arlen. Rizzoli încuviință. — Asta e ceea ce înseamnă. De aceea și-a ridicat mâna. Se uită la ecranul pe care Hoyt zâmbea încă, ținându-și palma deschisă către cameră. E o mică glumă, doar între noi doi. Felul lui de salut. Chirurgul vorbește cu mine. — Înseamnă că l-ai enervat, nu glumă, spuse Canady, gesticulând cu telecomanda către ecran. Uită-te, numai. Parcă ți-ar zice: „Du-te naibii!” — Sau „Ne mai vedem noi”, zise Arlen încet. Cuvintele lui o înghețară. „Da, știu c-o să ne mai vedem. Dar nu știu când și unde.” Canady porni din nou înregistrarea și priviră continuarea. Îl văzură pe Hoyt coborându-și mâna și întorcându-se din nou către ușă. În timp ce ieșea afară, Rizzoli se concentră asupra legăturii de sub braț. — Mai oprește-o o dată, zise ea. Canady apăsă din nou pe „pauză”. Rizzoli se aplecă și atinse ecranul. — Ce are sub braț? Seamănă cu un prosop făcut sul. — Asta și e, zise Canady. — De ce ar duce așa ceva cu el? — Nu prosopul. E ceea ce duce în prosop. Rizzoli se încruntă, gândindu-se la ceea ce tocmai văzuse în blocul operator. Își aminti tava goală de lângă masă. Se uită la Arlen. 366

— Instrumente, zise ea. A luat instrumente chirurgicale. Arlen încuviință. — Lipsește un set de laparotomie din sală. — Laparotomie? Ce e asta? — E termen medical pentru despicarea abdomenului, zise Canady. Pe ecran, Hoyt ieșise deja afară și acum nu mai vedeau decât holul gol și o ușă închisă. Canady stinse televizorul și se întoarse către ea. — Se pare că băiatul tău e nerăbdător să se întoarcă la lucru. Sunetul mobilului ei o făcu să tresară. Simțea că-i bubuie inima în timp ce-și căuta telefonul. Cei doi bărbați o priveau, așa că se ridică și se duse la fereastră înainte să răspundă. Era Gabriel Dean. — Știi că antropologul de medicină legală se întâlnește cu noi la ora trei? întrebă el. Rizzoli se uită la ceas. — O să ajung la timp. De-abia. — Unde ești? — Bine, o să fiu acolo, în regulă? Închise. Se uită afară pe geam și trase adânc aer în piept. „Nu pot să fac față, se gândi ea. Monștrii mă trag în toate direcțiile…” — Rizzoli? zise Canady. Se întoarse spre el. — Îmi pare rău. Trebuie să mă întorc în oraș. Sunați-mă în secunda când auziți ceva de Hoyt. Canady încuviință și zâmbi. — Nu credem c-o să ia prea mult timp. • 367

Ultima persoană cu care avea chef să vorbească era Dean, dar când intră în parcarea de la Departamentul de Medicină Legală, îl văzu ieșind din mașina lui. Intră rapid într-un loc de parcare și opri motorul, gândindu-se că dacă așteaptă doar câteva minute, acesta va intra primul înăuntru, și în felul acesta va evita orice conversație inutilă cu el. Din nefericire însă, și el o observase pe ea, și rămase așteptând în parcare, un obstacol de neevitat. Acum nu mai avea de ales și trebuia să-l înfrunte. Ieși din mașină în arșița dogoritoare și se apropie de el, cu viteza unei persoane care n-are timp de pierdut. — Nu te-ai mai întors la ședință azi-dimineață, zise el. — Marquette m-a chemat în biroul lui. — Mi-a spus. Rizzoli se opri în loc și se uită la el. — Ce ți-a spus? — Că unul dintre foștii tăi criminali a evadat. — Exact. — Și că te-a tulburat. — Marquette ți-a zis asta? — Nu. Dar din moment ce n-ai mai venit înapoi la ședință, am presupus că ești supărată. — Au apărut alte lucruri care necesitau atenție. Porni cu pași hotărâți spre clădire. — Dumneata ești la conducerea acestui caz, doamnă detectiv, strigă el în urma ei. Rizzoli se opri și se întoarse să se uite la el. — Și de ce simți nevoia să-mi reamintești? Dean se apropie încet de ea, până când ajunse suficient de aproape să fie intimidant. Probabil asta și intenționa. Stăteau acum față în față, și deși nu s-ar fi dat niciodată înapoi din fața lui, Rizzoli simți fără să vrea că roșește sub privirea 368

lui. Nu doar superioritatea lui fizică o făcea să se simtă amenințată; mai degrabă faptul că-și dăduse dintr-odată seama că era un bărbat dezirabil – o reacție cu totul perversă, având în vedere cât de furioasă era. Încercă să-și suprime atracția, dar deja își înfipsese ghearele adânc în ea și nu mai putea să se descotorosească de ea. — Cazul acesta va avea nevoie de întreaga noastră atenție, zise el. Ascultă, înțeleg că ești supărată din cauza evadării lui Warren Hoyt. Asta ar fi de-ajuns să zdruncine orice polițist. Destul cât să te facă să-ți pierzi echilibrul… — Nu mă cunoști aproape deloc. Nu încerca să joci rolul de psihiatru cu mine. — Mă întreb doar dacă te simți suficient de concentrată să conduci această anchetă. Sau dacă vor interveni aceste „alte” probleme. Rizzoli reuși să-și păstreze cumpătul. Să-l întrebe, foarte calm: — Domnule agent Dean, știi câți oameni a omorât Hoyt în această dimineață? Trei. Un bărbat și două femei. Le-a tăiat gâturile și apoi a plecat, pur și simplu. Așa cum reușește s-o facă totdeauna. Își ridică mâna și Dean se holbă la cicatricele ei. Acestea sunt niște suvenire pe care mi le-a lăsat anul trecut, chiar înainte de a fi pe punctul de a-mi tăia gâtul. Își lăsă mâinile în jos și râse. Așa că, da, ai perfectă dreptate. Am niște probleme cu el. — Ai, de asemenea, o treabă de făcut. Aici. — Și o fac. — Hoyt îți distrage atenția. Îl lași să-ți stea în cale. — Singura problemă care-mi stă în cale ești tu. Nici măcar nu știu ce faci aici. — Cooperare între agenții. Nu asta e descrierea oficială? — Eu sunt singura care cooperează. Tu ce-mi dai în schimb? — Ce anume ai vrea să-ți dau? — Ai putea începe spunându-mi de ce e implicat FBI-ul. Nu s-a băgat niciodată în cazurile mele înainte. De ce e familia Yeager așa de diferită? Ce știi despre ei și eu nu știu? — Știu exact la fel de multe despre ei ca tine, răspunse el. 369

Să fie acesta adevărul? Nu-și dădea seama. Nu-l putea citi deloc pe acest om. Și acum atracția sexuală venea să-i mărească deruta și mai mult, încurcând și mai mult mesajele dintre ei. Dean se uită la ceas. — E trecut de trei. Ne așteaptă. Cu aceste cuvinte porni spre intrare, dar Rizzoli nu-l urmă imediat. Pentru o clipă rămase singură în parcare, zguduită de reacția pe care o avusese față de Dean. În cele din urmă trase adânc aer în piept și se duse către morgă, adunânduși puterile pentru o nouă vizită la morți. • Cel puțin aceasta nu o mai făcu să-i vină rău. Duhoarea copleșitoare de putrefacție care o făcuse să vomite în timpul autopsiei lui Gail Yeager era în mare măsură absentă la acest al doilea cadavru. Cu toate acestea, Korsak își luase precauțiile obișnuite și se mânjise din nou cu Vicks pe sub nări. Numai câteva bucăți de țesut de legătură, asemănător cu pielea tăbăcită, mai erau atașate de oase, iar mirosul, deși neplăcut, cel puțin nu o mai forță pe Rizzoli să se repeadă la chiuvetă. Era hotărâtă să evite o repetare a scenei atât de stânjenitoare de seara trecută, mai ales cu Gabriel Dean stând chiar în fața ei, în așa fel încât să-i vadă orice tresărire și grimasă. Își păstră o atitudine stoică cât timp doctorița Isles și antropologul criminalist, doctorul Carlos Pepe, desigilară cutia și scoaseră cu grijă rămășițele scheletizate, așezându-le pe masa de morgă acoperită cu un cearșaf. În vârstă de șaizeci de ani și gârbovit ca un gnom, doctorul Pepe era agitat și entuziasmat ca un copil; scotea conținutul cutiei, privind fiecare bucată ca și cum ar fi fost de aur. În timp ce Rizzoli nu vedea decât o colecție amestecată de oase murdare, imposibil de deosebit unul de altul, ca niște rămurele din același copac, doctorul Pepe vedea clavicule, radius și cubitus, pe care le identifica imediat și le așeza în poziție anatomică. Coaste dezarticulate și osul pieptului căzură cu zgomot pe masa de oțel inoxidabil. Vertebrele, dintre care două fuseseră fuzionate chirurgical, formau un colier butucănos în centrul mesei până la inelul gol al pelvisului, având forma unei coroane regale macabre. Oasele brațelor formau membre subțiri ce se terminau în grămăjoare ce păreau a fi niște pietricele murdare, dar în realitate erau oscioarele minuscule care oferă mâinii omenești o versatilitate atât de miraculoasă. Dovada unei vechi răni era imediat 370

evidentă: tije chirurgicale de oțel în osul coapsei stângi. Doctorul Pepe plasă în capul mesei craniul și falca dezarticulată. Din crusta de mizerie sclipeau niște dinți de aur. Acum toate oasele erau aranjate. Dar cutia nu era încă goală. O răsturnă cu fața în jos, vărsând restul conținutului pe o tavă acoperită cu pânză. Din cutie se revărsă o ploaie de pământ, frunze și ghemotoace de păr castaniu încâlcit. Îndreptă lumina de examinare asupra tăvii și cu o pensetă începu să culeagă prin pământ. În câteva secunde, găsi ceea ce căuta: un grăunte negru, în forma unui bob mare de orez. — Pupă, zise el. Deseori confundată cu fecale de șobolan. — Așa aș fi zis și eu, spuse Korsak. Răhăței de șobolan. — Sunt multe aici. Trebuie pur și simplu să știi ce cauți, zise doctorul Pepe, mai culegând câteva boabe negre și așezându-le împreună într-o mică grămăjoară. Specia Calliphoridae. — Poftim? întrebă Korsak. — Muște de carne, răspunse Gabriel Dean. Doctorul Pepe încuviință. — Acesta e învelișul în care se dezvoltă larvele de muște de carne. Sunt ca niște coconi. Este exoscheletul larvelor de stadiul trei. Ies din ele ca muște adulte, zise el și le privi prin lupă. Acestea sunt toate eclozate. — Ce înseamnă asta? Eclozate? întrebă Rizzoli. — Înseamnă că sunt goale. Muștele au ieșit deja din ele. — Care e perioada de dezvoltare pentru Calliphoridae în regiunea asta? întrebă Dean. — În această perioadă a anului, aproximativ treizeci și cinci de zile. Dar observați cum diferă în culoare și condiție aceste două pupe? Toate sunt din aceeași specie, dar învelișul acesta a fost expus la intemperii mai multă vreme. — Două generații diferite, zise Isles. — Așa mă gândesc și eu. Sunt curios să aud ce va zice entomologul. 371

— Dacă fiecare generație are nevoie de treizeci și cinci de zile ca să se maturizeze, înseamnă că au fost șaptezeci de zile de intemperii? întrebă Rizzoli. De atâta vreme stă acolo victima asta? Doctorul Pepe se uită la oasele de pe masă. — Ceea ce văd aici nu contrazice un interval post-mortem de două luni de vară. — Nu puteți spune un moment mai clar? — Nu de la niște rămășițe scheletizate. Este posibil să fi zăcut în pădurea aceea de două luni. Sau de șase luni. Rizzoli îl văzu pe Korsak făcând o grimasă, câtuși de puțin impresionat de expertul lor de oase. Dar doctorul Pepe de-abia își dădea drumul. Își mută atenția asupra mesei. — Un singur individ, femeie, zise el, scrutând șirul de oase. Destul de scundă – nu mai înaltă de un metru cincizeci și cinci. Fracturile vindecate sunt evidente. Avem o fractură veche femurală prin cominuție, tratată cu șurub chirurgical. — Seamănă cu o tijă Steinman, interveni Isles, arătând coloana lombară. Și a avut o fuziune chirurgicală la L-2 și L-3. — Răniri multiple? întrebă Rizzoli. — Această victimă a suferit o traumă majoră. Doctorul Pepe își continuă inventarul: — Două coaste stângi lipsesc, și tot așa… Răscoli prin colecția de oase mărunte ale mâinii. — … trei carpiene și majoritatea falangelor de la mâna stângă. Cred că un animal a furat din ea cât de-o gustare. — Un sandvici de mână, zise Korsak. Nimeni nu râse. — Toate oasele lungi sunt prezente. Și toate vertebrele… Făcu o pauză, încruntându-se la oasele gâtului. Lipsește hioidul. 372

— Nu l-am putut găsi, zise Isles. — Ați cernut? — Da. Am mers chiar eu acolo să-l caut. — E posibil să fi fost luat de animale, zise doctorul Pepe. Vedeți înțepăturile acestea în formă de V? zise el, ridicând o scapulă – unul dintre oasele în formă de aripă de la umeri. Sunt făcute de dinți canini și carnasieri. Capul a fost găsit separat de corp? întrebă el ridicându-și privirea. — Era la câțiva pași de trunchi, răspunse Rizzoli. — Asta e tipic pentru câini, încuviință Pepe. Pentru ei, capul e ca o minge mare. O jucărie. Îl rostogolesc prin jur, dar nu pot să-și înfigă dinții cu adevărat într-un cap, așa cum pot cu un gât sau o mână ori un picior. — Stați puțin, zise Korsak. Vorbim de Fifi și Nero acum? — Toate canidele, sălbatice sau domestice, se comportă în mod asemănător. Chiar și lupilor și coioților le place să se joace cu mingea, exact ca Fifi și Nero. Din moment ce acest cadavru a fost într-un parc suburban, înconjurat de locuințe, aproape sigur aceste păduri erau frecventate de câini domestici. Ca toate canidele, instinctul lor e să fie necrofagi. Vor roade orice suprafață în jurul căreia își pot deschide fălcile. Marginile sacrumului, procesele spinale. Coastele și crestele iliace. Și bineînțeles, vor sfâșia orice țesut moale rămas. Korsak păru oripilat. — Soția mea are un terier mic de Highland. Asta e ultima dată când îl mai las pe afurisitul ăla să mă lingă pe mine pe față. Pepe luă craniul și-i aruncă lui Isles o privire ironic-jucăușă. — Deci hai să jucăm întreabă-l pe măgăruș, doctor Isles. Care e părerea dumitale? — Întreabă-l pe măgăruș? făcu Korsak. — E o expresie de la Facultatea de Medicină, zise Isles. Întreabă-l pe măgăruș înseamnă să-i testezi cuiva cunoștințele. Să-l pui în încurcătură. — Ceea ce sunt convins că făceai și dumneata cu studenții dumitale de patologie la U.C., zise Pepe. 373

— Fără milă, recunoscu Isles. Gemeau de fiecare dată când mă uitam înspre ei. Știau că urma o întrebare grea. — Și acuma eu o să te întreb pe dumneata, rosti el, cu veselie. Spune-ne despre această victimă. Isles se concentră asupra rămășițelor. — Incisivii, forma palatului și lungimea craniului confirmă rasa caucaziană. Craniul este destul de mic, cu creste supraorbitale minimale. Apoi mai e și pelvisul. Forma unghiului suprapubian. E o femeie caucaziană. — Și ce vârstă are? — Are o fuziune epifizară incompletă pe creasta iliacă. Nu prezintă schimbări artritice pe coloană. Tânără adultă. — Sunt de acord, zise doctorul Pepe, și ridică mandibula. Trei coroane de aur, observă el. Și a avut lucrări masive de restaurare cu amalgam. I-ați făcut radiografii? — Yoshima i le-a făcut azi-dimineață. Sunt pe ecran, la lumină, zise Isles. Pepe se duse să se uite la ele. Le arătă filmul mandibulei. — A avut două obturații, afirmă el. Par a fi plombe de gutapercă. Și uite aici. Vezi cum rădăcinile de la șapte până la zece și de la douăzeci și doi până la douăzeci și șapte sunt scurte și tocite? A avut o mișcare ortodontică. — N-am observat asta, zise Isles. Pepe zâmbi. — Mă bucur că mai am ceva să te învăț, doctor Isles. Începeai să mă faci să mă simt inutil. — Deci e o persoană suficient de bogată să-și permită lucrări dentare, interveni agentul Dean. — Lucrări dentare destul de scumpe, adăugă Pepe. Rizzoli se gândi la Gail Yeager și la dinții ei perfect drepți. Mult după ce inima încetează să le mai bată, mult după ce carnea li se descompune, starea danturii îi deosebește cel mai clar pe bogați de săraci. Cei care se chinuie să adune bani de chirie își neglijează molarul ce-i doare sau aspectul neatrăgător al 374

danturii. Caracteristicile acestei victime începeau deja să sune straniu de familiare. O tânără femeie. Albă. Înstărită. Pepe puse mandibula la loc și-și mută atenția către tors. Studie pentru o clipă cutia toracică înfundată și sternul. Ridică o coastă dezarticulată, o arcui către stern și studie unghiul făcut de cele două oase. — Pectus excavatum, zise el. Pentru prima dată, Isles păru supărată. — N-am observat asta. — Ce zici de tibii? Isles se duse imediat la picioarele mesei și ridică unul din oasele lungi. Se uită îndelung la el, încruntându-se din ce în ce mai tare. Luă apoi osul de același fel de la celălalt picior și le așeză unul lângă altul. — Genu varum bilateral, rosti ea, părând acum foarte tulburată. Poate la cincisprezece grade. Nu-mi dau seama cum de n-am observat. — Te concentrai pe fractură. Tija aceea chirurgicală îți lua ochii. Și asta nu e o condiție întâlnită prea des în zilele de azi. E nevoie de un bătrânel ca mine ca so recunoască. — Asta nu e o scuză. Ar fi trebuit să observ imediat, zise ea, rămânând tăcută pentru o clipă, cu privirea încruntată alternând între oasele picioarelor și piept. Dar asta n-are nicio logică. Nu se potrivește deloc cu lucrările dentare. Parcă avem de-a face cu două persoane diferite. — Dacă nu vă deranjează, nu ne explicați și nouă despre ce vorbiți? interveni Korsak. Ce n-are nicio logică? — Persoana aceasta avea o boală numită genu varum, zise doctorul Pepe. Cunoscută în mod obișnuit sub numele de „picioare încovoiate”. Fluierele picioarelor îi erau curbate cu aproximativ cincisprezece grade. Asta e o curbatură a tibiei de două ori mai mare decât cea normală. — Și de ce faceți amândoi așa mare caz de chestia asta? Mulți oameni au picioarele încovoiate. 375

— Nu e vorba doar de picioarele încovoiate, zise Isles. E vorba și de piept. Uitați-vă la unghiul dintre coaste și stern. Are pectus excavatum, sau piept în formă de pâlnie. O creștere anormală a oaselor și a cartilajelor ce face ca sternul – osul pieptului – să fie prăbușit în interior. Dacă e grav, poate cauza greutăți respiratorii și probleme cardiace. În cazul acesta, a fost o formă ușoară și probabil nu i-a provocat niciun simptom. Boala a fost în primul rând de ordin estetic. — Și asta din cauza unei formări anormale a oaselor? zise Rizzoli. — Da. Un defect în metabolismul oaselor. — Despre ce boală e vorba? Isles ezită și se uită la doctorul Pepe. — Are o statură foarte scundă. — Ce estimare Trotter-Gleiser are? Isles luă o ruletă și măsură femurul și tibia. — Presupun că aproximativ 152 de centimetri. Plus sau minus trei. — Deci avem pectus excavatum. Genu varus bilateral. Înălțime mică. E foarte sugestiv, dădu el din cap. Isles se uită la Rizzoli. — A avut rahitism în copilărie. Pentru Rizzoli „rahitismul” era un cuvânt aproape ciudat. Îi aduse în minte viziunea unor copii în picioarele goale printre cocioabe dărăpănate, țipete de sugari și mizeria sărăciei lucii. O epocă diferită, colorată în sepia. „Rahitism” nu era cuvântul ce i se potrivea unei femei cu trei coroane de aur și dinți îndreptați ortodontic. Și Gabriel Dean observase această contradicție. — Eu credeam că rahitismul e cauzat de malnutriție, zise el. — Așa și e, răspunse Isles. Lipsă de vitamina D. Majoritatea copiilor primesc o cantitate adecvată din lapte sau de la lumina soarelui. Dar dacă suferă de malnutriție, sau sunt ținuți mereu în casă, vor prezenta o deficiență de vitamina 376

D. Și asta afectează metabolismul calciului și al dezvoltării oaselor. De fapt, nam văzut niciodată un astfel de caz până acum, zise ea după o pauză. — Hai cu mine la o deshumare într-o zi, o invită doctorul Pepe. O să-ți arăt o mulțime de cazuri din secolul trecut. Scandinavia, nordul Rusiei… — Dar în ziua de azi? În Statele Unite? întrebă Dean. Pepe clătină din cap. — E destul de rar. Considerând deformările osoase și statura mică, aș zice că această persoană a trăind în condiții de mare sărăcie. Cel puțin până la adolescență. — Asta nu se potrivește cu lucrările dentare. — Nu. De aceea a zis doamna doctor că parcă am avea de-a face cu două persoane diferite. „Copilul și adultul”, se gândi Rizzoli. Își aminti de propria copilărie din Revere, când toată familia se înghesuise într-o casă mică luată cu chirie, un spațiu atât de mic, că trebuia să se târască să ajungă în locul ei secret de sub verandă ca să fie puțin singură. Își aminti scurta perioadă când tatăl ei fusese concediat, șoaptele speriate venind din dormitorul părinților, masa de cină din conserve de porumb și pireu din fulgi de cartofi. Perioada atât de grea nu durase mult; în mai puțin de un an, tatăl ei își găsise o nouă slujbă și avuseseră din nou carne pe masă. Dar o întâlnire cu sărăcia – oricât de scurtă ar fi ea – lasă întotdeauna urme, dacă nu pe corp, atunci în minte, și cei trei frați Rizzoli își aleseseră toți profesii cu venituri sigure, chiar dacă nu spectaculoase – Jane în poliție, Frankie în marină și Mikey în Serviciul Poștal SUA, toți trei încercând să scape de nesiguranța din copilărie. — De la zdrențe la bogății, zise ea, uitându-se la scheletul de pe masă. Se mai întâmplă. — Parc-ar fi dintr-un roman de Dickens, spuse Dean. — Oh, da, zise Korsak. Puștiul ăla, Tiny Tim. — Tiny Tim era rahitic, da, afirmă Isles. — Și apoi a trăit fericit până la adânci bătrâneți, pentru că bătrânul Scrooge probabil i-a lăsat o tonă de bani, confirmă Korsak. 377

„Dar tu n-ai trăit fericită până la adânci bătrâneți”, gândi Rizzoli uitându-se la rămășițele moartei. Acum nu mai era doar o colecție de oase, ci o femeie a cărei viață începea deja să ia formă în mintea lui Rizzoli. Văzu o copilă cu picioarele strâmbe și pieptul adâncit, împiedicată să crească de mediul atât de aspru al sărăciei. Văzu copila trecând în adolescență, purtând cămăși cu nasturi nepotriviți, cu materialul uzat până la transparență zdrențuită. Chiar și acum, era oare ceva deosebit, special, în legătură cu această fată? O privire hotărâtă în ochi, o postură înălțată a bărbiei, care anunța că era sortită unei vieți mai bune decât cea în care se născuse? Pentru că femeia care devenise trăia într-o lume diferită, unde banii îți cumpără dinți drepți și coroane de aur. Norocul, munca sau poate atenția bărbatului potrivit o ridicaseră la o condiție mult mai confortabilă. Dar sărăcia din copilărie îi rămăsese săpată în oase, în arcuirea picioarelor și în gaura din piept. Existau de asemenea urme ale durerii, un eveniment catastrofic care-i zdrobise piciorul stâng și șira spinării, lăsând-o cu două vertebre fuzionate și o tijă de oțel înfiptă permanent în osul coapsei. — Având în vedere lucrările dentare de proporție și statutul socio-economic probabil, aceasta e o femeie a cărei absență trebuia să fie observată, zise Isles. A murit de cel puțin două luni. Sunt șanse mari să fie în baza de date NCIC. — Da, ea și încă o sută de mii de alte femei, zise Korsak. Centrul Național de Informații Criminalistice de la FBI păstra un dosar cu persoanele dispărute, ce putea fi comparat cu rămășițele pământești neidentificate, pentru a produce o listă cu posibilele potriviri. — N-avem nimic local? întrebă Pepe. Niciun caz deschis de dispariție care sar putea să se potrivească? Rizzoli clătină din cap. — Nu în statul Massachusetts. • Deși era atât de epuizată în noaptea aceea, nu putea adormi. Se sculă din pat ca să verifice încă o dată încuietoarea de la ușă și de la geamul ce dădea spre scara de incendiu. Apoi, o oră mai târziu, auzi un zgomot și și-l imagină pe 378

Warren Hoyt venind pe coridor cu bisturiul în mână către dormitorul ei. Își luă pistolul de pe noptieră și se ghemui în întuneric. Năclăită de transpirație, așteptă cu pistolul îndreptat spre ușă, ca umbra să se materializeze în prag. Nu văzu nimic, nu auzi nimic, în afară de bubuitul propriei inimi și pulsațiile muzicii dintr-o mașină ce trecea afară pe stradă. În cele din urmă se duse încet în hol și aprinse luminile. Nu era niciun intrus. Se duse iar în living, și aprinse și aici lumina. Cu o privire rapidă văzu din nou că lanțul era pus la ușă și că închizătoarea geamului dinspre scara de incendiu era fixată bine. Rămase uitându-se lung la camera ce arăta exact așa cum o lăsase și se gândi: „îmi pierd mințile”. Se prăbuși pe canapea, își puse pistolul jos și-și lăsă capul în mâini, vrând săși stoarcă din creier toate gândurile despre Warren Hoyt. Dar era întotdeauna acolo, ca o tumoare ce nu poate fi extirpată, metastazându-i fiecare moment din viață. În pat nu se gândise la Gail Yeager sau la femeia fără nume ale cărei oase tocmai le examinase. Nu se gândise nici la bărbatul din avion, al cărui dosar rămăsese pe biroul ei la serviciu, uitându-se cu reproș tăcut la ea pentru felul cum îl neglijase. Atâtea nume și rapoarte concurau pentru atenția ei, dar când se culca seara și se uita la formele apărute în întuneric, numai fața lui Warren Hoyt îi venea în minte. Sună telefonul. Tresări brusc, cu inima bubuindu-i nebunește în piept. Trebui să respire adânc de câteva ori ca să se calmeze suficient să poată ridica receptorul. — Rizzoli? zise Thomas Moore. Nu era o voce pe care se aștepta să o audă și fu surprinsă de cât de dor îi fusese de el. De-abia cu un an în urmă, lucrase împreună cu Moore ca parteneri în ancheta Chirurgului. Deși relația dintre ei nu ajunsese niciodată mai mult decât pur și simplu colegială, avuseseră încredere unul în altul cu propria viață, și într-un anumit fel acesta este un nivel de intimitate aproape la fel de profund ca cel dintr-o căsătorie. Auzindu-i acum vocea, își aminti cât îi era de dor de el. Și cât de mult o rănise căsătoria lui cu Catherine. — Hei, Moore, răspunse ea. Cât e ora la tine? 379

Tonul obișnuit al vocii ei nu dezvăluise niciunul dintre sentimentele ei. — E aproape cinci. Scuză-mă că te sun la ora asta. N-am vrut să audă și Catherine. — E în regulă. Încă sunt trează. — Și acum ai probleme cu somnul, rosti el după o pauză. Nu era o întrebare, ci o afirmație. Știa că erau amândoi bântuiți de aceeași stafie. — Te-a sunat Marquette? întrebă ea. — Da. Speram că deja… — Nimic încă. Au trecut aproape douăzeci și patru de ore și încă n-a fost văzut nici măcar o dată, fir-ar să fie. — Deci i s-a răcit urma. — N-au avut nicio urmă de la început. A omorât trei oameni în blocul operator, s-a transformat în omul invizibil și a ieșit afară din spital. Poliția statală și cea locală din Fitchburg au măturat toată zona, au pus blocaje. I-a apărut chipul la toate știrile de seară. Nimic. — E un singur loc unde o să fie atras. O persoană… — Blocul tău e deja pus sub urmărire. Dacă Hoyt se apropie de el, l-am prins. Se lăsă o tăcere lungă. — Nu pot s-o aduc acasă, zise apoi Moore, încet. O țin aici, unde știu că e în siguranță. Rizzoli îi auzi teama din voce, nu pentru el însuși, ci pentru soția lui, și se întrebă cu o urmă de invidie: „Oare cum e să fii iubită atât de mult?” — Catherine știe că a evadat? întrebă ea. — Da. A trebuit să-i spun. — Și cum a reacționat? — Mai bine ca mine. Mai degrabă încearcă să mă calmeze ea pe mine. 380

— Deja a trecut prin ce-a fost mai rău, Moore. L-a învins de două ori. A dovedit că e mai puternică decât el. — Crede ea că e mai puternică. Și când crezi asta lucrurile devin periculoase. — Ei, măcar te are pe tine. „Și eu nu mă am decât pe mine.” Așa cum a fost întotdeauna și cum va fi probabil mereu. Cu siguranță îi auzise nota de oboseală din voce, căci îi răspunse: — Și pentru tine e un coșmar, sunt sigur. — Eu sunt bine. — Înseamnă că faci față mai bine ca mine. Rizzoli râse, cu un sunet ascuțit și brusc ce nu era fanfaronadă. — Parcă am timp să-mi fac griji din cauza lui Hoyt. Sunt șef de anchetă la un caz nou. Am găsit un depozit de cadavre în Rezervația Stony Brook. — Câte victime? — Două femei, plus un bărbat pe care l-a omorât în timpul răpirii. Și ăsta e rău, Moore. Știi că e rău când Zucker îi dă o poreclă. Pe ăsta îl numim Dominatorul. — De ce Dominatorul? — Asta e plăcerea lui favorită, se pare. Puterea asupra altora. Controlul absolut asupra soțului. Monștrii și ritualurile lor demente. — Parcă ar fi o repetiție a verii trecute. „Numai că de data asta nu mai ești aici să ai grijă de mine. Acum ai alte priorități.” — Și, ați găsit ceva? întrebă el. — Prea puțin. Avem mai multe jurisdicții implicate, jucători multipli. Poliția din Newton și – ascultă aici – afurisitul de FBI s-a băgat și el. — Poftim? 381

— Da. Un agent pe nume Gabriel Dean. Zice că e consultant, dar se bagă peste tot. Ți s-a mai întâmplat vreodată așa ceva? — Niciodată. Ceva nu e bine, Rizzoli, adăugă el după o pauză. — Știu. — Marquette ce zice? — El s-a culcat pe-o ureche și face pe mortul, pentru că ne-a ordonat comisarul să cooperăm. — Și Dean ce zice? — Tipul face pe secretosul, știi? Stilul „dacă-ți spun ceva, trebuie să te omor după aceea”. Făcu o pauză, amintindu-și privirea lui Dean, cu ochii pătrunzători ca niște cioburi de sticlă albastră. Da, și-l putea imagina foarte ușor apăsând pe trăgaci fără să clipească măcar. — Oricum, confirmă ea, Warren Hoyt nu mai e grija mea numărul unu. — Dar e a mea, zise Moore. — Dacă apare ceva nou, te anunț imediat. Închise telefonul și în tăcerea ce urmă, toată bravada pe care o simțise vorbind cu Moore se topi instantaneu. Era din nou singură cu temerile ei, stând într-un apartament cu ușile barate, ferestrele închise și un pistol ca singur tovarăș. „Poate că ești cel mai bun prieten pe care-l am, se gândi ea. Și luă arma și o duse înapoi cu ea în dormitor.”

382

• NOUĂ • — Agentul Dean a fost să mă vadă azi-dimineață, zise locotenentul Marquette. Are îndoieli în legătură cu tine.

— Sentimentul este reciproc, răspunse Rizzoli. — Nu-ți pune la îndoială competența. Crede că ești un polițist bun. — Și atunci? — Se întrebă dacă ești detectivul potrivit pentru conducerea acestui caz. Pentru o clipă, Rizzoli nu răspunse nimic, rămase calmă, uitându-se la Marquette. Când o chemase în biroul lui în acea dimineață, bănuise deja despre ce va fi vorba. Intrase înăuntru hotărâtă să-și păstreze controlul absolut asupra emoțiilor, să nu-i ofere nicio secundă ceea ce aștepta să vadă de fapt: un semn că era deja la limită, că trebuia înlocuită. Când vorbi, vocea îi era liniștită și rezonabilă: — Ce anume îl îngrijorează? — Că ai atenția distrasă. Că ai probleme nerezolvate în legătură cu Warren Hoyt. Că nu ți-ai revenit pe deplin după ancheta în cazul Chirurgului. — Ce vrea să însemne nu mi-am revenit? întrebă ea. Știa însă deja exact la ce se referise. — Doamne, Rizzoli, ezită Marquette. Nu-mi e ușor să-ți spun asta. Știi și tu. — Aș prefera să-mi spui pur și simplu. — Crede că ești instabilă, bine? — Și dumneata ce crezi, domnule locotenent? — Cred că ai destule pe cap. Cred că evadarea lui Hoyt ți-a dat o lovitură. — Crezi că sunt instabilă? — Și doctorul Zucker și-a exprimat îngrijorarea. N-ai fost la nicio consiliere toamna trecută. 383

— Nu mi s-a ordonat niciodată. — Numai așa merge cu tine? Trebuie să ți se ordone? — N-am simțit că e necesar. — Zucker crede că încă n-ai trecut peste Chirurg. Zice că-l vezi pe Warren Hoyt după fiecare colț. Cum poți coordona ancheta asta, dacă o trăiești încă pe cealaltă? — Cred că mi-ar plăcea să aud și părerea dumitale, domnule locotenent. Dumneata crezi că sunt instabilă? Marquette oftă. — Nu știu. Dar când vine la mine agentul Dean și-mi spune că e îngrijorat, sunt nevoit să iau seama. — Nu cred că agentul Dean este întru totul o sursă demnă de încredere. Marquette se încruntă și se aplecă spre ea. — Asta e o acuzație gravă. — Nu e mai gravă decât acuzația pe care a făcut-o el în legătură cu mine. — Ai cu ce să-ți susții afirmația? — Am sunat la birourile FBI Boston azi-dimineață. — Și? — Nu știu nimic de agentul Gabriel Dean. Marquette se lăsă pe spătarul scaunului și o privi pentru un moment, fără să zică nimic. — A venit aici direct de la Washington, confirmă ea. Biroul din Boston n-are nicio legătură cu el. Nu așa se presupune că funcționează chestia asta. Dacă le cerem un profil psihologic, întotdeauna trece prin coordonatorul diviziei locale. Ordinul ăsta însă n-a trecut prin divizia locală. A venit direct de la Washington. De ce se bagă FBI-ul în ancheta mea în primul rând? Și ce-are face Washingtonul cu asta? Marquette rămase în continuare tăcut. 384

Rizzoli insistă, din ce în ce mai frustrată, începând să-și piardă controlul. — Mi-ai zis că ordinul de a coopera a venit de la biroul comisarului? — Da. — Cine l-a contactat pe comisar de la FBI? Cu care parte a FBI-ului avem dea face aici? Marquette clătină din cap. — N-a fost FBI. — Poftim? — Cererea n-a venit de la FBI. Am discutat săptămâna trecută cu biroul comisarului, în ziua când a apărut Dean. Le-am pus și eu exact întrebarea asta. — Și? — Le-am promis că o să păstrez confidențialitatea. Și pretind același lucru de la tine. Nu continuă decât după ce Rizzoli înclină din cap în semn de încuviințare. Cererea a venit de la birourile senatorului Conway. Rizzoli se uită la el încremenită de uimire. — Ce-are a face senatorul nostru cu toate astea? — Nu știu. — Comisarul nu ți-a zis? — Cred că nici ei nu știu. Dar nu pot să ignore o cerere venită direct de la Conway. Și oricum nu cere marea cu sarea. Pur și simplu cooperarea între agenții. Oricum facem asta întotdeauna. Rizzoli se aplecă înainte și zise cu voce scăzută: — Ceva nu e bine, aici. Și o știi foarte bine. Dean nu a fost cinstit cu noi. — Nu te-am chemat aici ca să vorbim despre Dean. Vorbim despre tine. — Dar te bazezi pe cuvântul lui. FBI-ul dictează acum ordine către Poliția Boston?

385

Marquette păru complet luat prin surprindere. Se îndreptă brusc și o privi fix. Rizzoli atinsese exact nervul potrivit. „FBI-ul contra Noastră. Ești cu adevărat șeful aici?” — OK, zise el. Am vorbit. M-ai ascultat. Asta e suficient pentru mine. — Și pentru mine. Se ridică în picioare. — Dar o să te urmăresc, Rizzoli. — Nu așa faci totdeauna? încuviință ea. • — Am găsit niște fibre foarte interesante, zise Erin Volchko. Au fost prelevate cu bandă adezivă de pe pielea lui Gail Yeager. — Tot din covorul bleumarin? întrebă Rizzoli. — Nu. Să-ți spun drept, nu sunt sigură ce sunt astea. Erin nu recunoștea deseori că era nedumerită de ceva. Așa că asta era suficient să trezească interesul lui Rizzoli față de lamela de la microscop. Se uită prin obiectiv și văzu un singur fir întunecat. — Ne uităm la o fibră sintetică, a cărei culoare aș caracteriza-o verde murdar. În baza indicelor de refracție, acesta este vechiul nostru prieten nailonul Dupont, tip șase, șase. — Exact ca fibrele de covor bleumarin. — Da. Nailon șase, șase este o fibră foarte folosită pentru că e rezistentă și tare. Se găsește într-o mulțime de materiale. — Și zici că asta a fost luată de pe pielea lui Gail Yeager? — Aceste fibre au fost găsite prinse pe coapsele ei, pe sâni și pe un umăr. Rizzoli se încruntă. — Un cearșaf? Ceva în care i-a înfășurat corpul? — Da, dar nu un cearșaf. Nailonul nu e potrivit pentru asta, pentru că nu absoarbe umezeala aproape deloc. În plus, aceste fire sunt făcute din filamente 386

extrem de fine de treizeci de denieri, zece filamente într-un fir. Și firul e mai subțire decât un fir de păr de om. Din tipul ăsta de fibră se face un produs finit foarte dens. Probabil rezistent la apă. — Un cort? O prelată? — Posibil. E tipul de material ce se folosește la înfășurarea unui cadavru. Rizzoli avu o viziune bizară: prelate împachetate agățate în Wal-Mart, cu utilizările sugerate de fabricant pe etichetă: PERFECT PENTRU EXCURSII CU CORTUL, REZISTENT LA APĂ ȘI LA ÎNFĂȘURAREA CADAVRELOR. — Dacă e doar o prelată, atunci avem de-a face cu un material destul de obișnuit, zise Rizzoli. — Ei, asta-i acum. Te-aș chema până aici ca să te uiți la o fibră perfect obișnuită? — Nu e? — De fapt, e foarte interesantă. — Ce e așa de interesant la o prelată de nailon? Erin luă un dosar de pe masa laboratorului și scoase un grafic generat pe calculator, pe care o linie trasa o siluetă de vârfuri ascuțite. — Am făcut o analiză ATR6 pe fibrele astea. Uite ce-a ieșit. — ATR? — Reflexie Totală Atenuată. Folosește microspectroscopul cu infraroșu ca să examineze fibrele. Radiațiile infraroșii sunt proiectate asupra fibrei și citim apoi spectrul de lumină ce se reflectă. Graficul acesta arată caracteristicile infraroșii ale fibrei în sine. Pur și simplu confirmă că e nailon șase, șase, așa cum ți-am spus deja. — Nicio surpriză. — Încă nu, replică Erin, cu un zâmbet șmecheresc, luând încă un grafic din dosar și așezându-l lângă primul. Aici vedem trasarea infraroșie pe exact aceeași fibră. Observi ceva? 6

Attenuated Total Reflection. 387

Rizzoli se uită când la una când la cealaltă. — Sunt diferite. — Da, sunt diferite. — Dar dacă sunt de la aceeași fibră, graficele ar trebui să fie identice. — La al doilea grafic, am schimbat planul imaginii. Acest ATR e reflexia de la suprafața fibrei. Nu a centrului. — Deci suprafața și centrul sunt diferite. — Exact. — Două fibre diferite răsucite împreună? — Nu. E o singură fibră. Dar materialul a suferit un tratament la suprafață. Asta se vede pe al doilea ATR – chimicale de suprafață. Am trecut-o prin cromatograf, și pare să fie pe bază de silicon. După ce fibrele au fost țesute și vopsite, pe materialul finisat s-a aplicat o baie de silicon. — De ce? — Nu sunt sigură. Ca să-l facă rezistent la apă? La rupere? Cu siguranță e un procedeu scump. Presupun că materialul acesta are un scop foarte precis. Atâta că nu știu care. Rizzoli se rezemă de spătarul scaunului. — Deci dacă găsim materialul ăsta, îl găsim și pe criminal, zise ea. — Da. Spre deosebire de covorul albastru obișnuit, materialul ăsta e unic. • Prosoapele cu monogramă erau așezate pe măsuța de cafea ca să fie văzute de toți invitații, cu literele AR, de la Angela Rizzoli, împletite în cârlionți baroci. Jane alesese culoarea piersicii, favorita mamei ei, și plătise o taxă în plus pentru împachetarea luxoasă de zi de naștere, cu panglici de culoarea caisei și un buchet de flori de mătase. Fuseseră livrate în mod special prin Federal Express, pentru că mama ei asocia camioanele lor cu roșu, alb și albastru cu pachete surpriză și evenimente fericite.

388

Și ziua de naștere a Angelei Rizzoli, la împlinirea a cincizeci și nouă de ani trebuia considerată un eveniment fericit. Se făcea foarte mare tevatură în legătură cu zilele de naștere în familia Rizzoli. În fiecare decembrie, când Angela cumpăra un calendar pentru anul nou, primul lucru pe care-l făcea era să răsfoiască printre pagini pentru a marca diferitele zile de naștere ale familiei. A uita ziua specială a unei persoane iubite era o infracțiune foarte gravă. A uita însă ziua de naștere a mamei tale era un păcat de neiertat, și Jane avea mare grijă să nu lase niciodată ziua aceasta nesărbătorită. Ea era cea care cumpărase înghețata, agățase ornamentele și trimisese invitațiile la duzina de vecini adunați acum în sufrageria casei Rizzoli. Ea era cea care acum tăia tortul și împărțea farfuriile de carton oaspeților. Își făcuse datoria ca de obicei, dar anul acesta petrecerea era un eșec. Și asta numai din cauza lui Frankie. — S-a întâmplat ceva, zise Angela. Stătea pe canapea între soțul și fiul ei mai mic, Michael, și se uita fără nicio bucurie la cadourile aranjate pe măsuța de cafea – suficiente bile de ulei de baie și pudră de talc s-o facă să miroasă frumos încă un deceniu. — Poate e bolnav. Poate a avut un accident și nimeni nu m-a sunat încă. — Mamă, Frankie e bine, zise Jane. — Da, interveni Michael. Poate l-au trimis la – cum li se zice? Când se joacă de-a războiul? — Manevre, răspunse Jane. — Da, ceva manevre. Sau poate chiar în străinătate. Într-un loc în care n-are voie să spună nimănui, de unde nu poate ajunge la un telefon. — E sergent de instrucție, Mike. Nu e Rambo. — Chiar și Rambo îi trimite o felicitare mamei lui de ziua ei, se răsti Frank senior. În tăcerea bruscă, toți oaspeții își feriră privirile și luară simultan câte o îmbucătură de tort. Următoarele câteva secunde le petrecură mestecând într-o concentrare înverșunată. Gracie Kaminsky, vecina de vizavi a familiei, sparse tăcerea cu mare curaj: — Tortul ăsta e așa de bun, Angela! Cine l-a făcut? 389

— Eu singură, zise Angela. Imaginează-ți, să trebuiască să-mi fac singură tort. Dar așa se întâmplă în familia asta. Jane se înroși ca și cum ar fi primit o palmă. Totul era din vina lui Frankie. Pe el era de fapt Angela furioasă, dar ca de obicei, pe Jane se răsfrângeau cele mai urâte cuvinte. — M-am oferit să aduc eu tort, mamă, rosti ea încet, cu voce rezonabilă. Angela ridică din umeri. — De la o patiserie. — N-am avut timp să fac eu unul. Acesta era adevărul, dar, oh, Doamne, era exact lucrul greșit de spus. Își dădu seama de asta în momentele în care cuvintele îi ieșiră afară pe gură. Îl văzu pe fratele ei Mike făcându-se mic pe canapea. Tatăl său se înroși la față și se întări vizibil. — N-ai avut timp, zise Angela. Jane scoase un mic hohot disperat de râs. — Și oricum, torturile mele sunt totdeauna un dezastru. — N-ai avut timp, repetă Angela. — Mamă, vrei niște înghețată? Ce zici de… — Din moment ce ești atât de ocupată, presupun c-ar trebui să mă pun în genunchi și să-ți mulțumesc că ai reușit să vii la ziua mamei tale. Fiica ei nu zise nimic, rămase pur și simplu acolo cu fața roșie ca focul, luptându-se să-și țină lacrimile sub control. Musafirii se întoarseră cu frenezie la devorarea tortului, niciunul dintre ei neîndrăznind să întâlnească privirea cuiva. Sună telefonul. Toată lumea îngheță. În cele din urmă, Frank senior răspunse. — Maică-ta e chiar aici, zise el. Îi dădu mobilul Angelei.

390

„Doamne, Frankie, ce ți-a luat așa de mult?” Cu un oftat de ușurare, Jane începu să adune farfuriile de carton folosite și furculițele de plastic. — Ce cadou? zise mama ei. Nu l-am primit. Jane făcu o grimasă. „Oh, nu, Frankie. Nu încerca să-mi pui asta mie în cârcă.” În secunda următoare însă, toată furia se topise ca prin magie din vocea mamei sale. — Oh, Frankie, înțeleg, scumpule. Sigur că da. Marina asta, ești obligat să lucrezi atât de mult! Clătinând din cap, Jane se îndreptă spre bucătărie, când fu strigată de mama ei. — Vrea să-ți zică ceva. — Mie? — Așa a spus. Jane luă telefonul. — Salut, Frankie, zise ea. — Ce mama dracului, Janie? se răsti fratele ei. — Poftim? — Știi despre ce vorbesc. Ieși imediat din cameră, ducând cu ea telefonul în bucătărie și lăsând ușa să se închidă în urma ei. — Te-am rugat să-mi faci o singură nenorocită de favoare, zise el. — Vorbești despre cadou? — Sun să-i zic la mulți ani și începe să țipe la mine. — Puteai să te aștepți la asta. — Pun pariu că te gândești că e superdistractiv, nu? Să o faci să se enerveze pe mine. 391

— Tu singur ți-ai făcut-o. Și se pare că ai știut să te scoți imediat. — Și de asta ți-e de fapt ciudă, nu? — Nu mă interesează ce faci tu, Frankie. Chestia asta e între tine și mama. — Da, dar tu ești totdeauna acolo, pe furiș pe la spatele meu. Orice numai să mă faci să cad eu de rău. Nici măcar n-ai putut să-mi pui naibii și numele meu pe cadoul tău nenorocit. — Cadoul meu era deja trimis. — Și presupun că era prea dificil să te duci să iei ceva și pentru mine? — Da, era. Nu-i treaba mea să te șterg pe tine la fund. Eu lucrez optsprezece ore pe zi. — Oh, da. Așa zici totdeauna. „Sărăcuța de mine, cum mă spetesc toată cu lucrul, nici n-apuc să dorm mai mult de cincisprezece minute pe noapte.” — Și-n plus de asta, nici nu mi-ai plătit pentru celălalt cadou. — Ba ți-am plătit. — Ba nu. „Și mă înfurie și acum când o aud pe mama zicând «Veioza aceea drăgălașă de la Frankie».” — Deci toată chestia asta e pentru bani, atunci? zise el. Îi sună brusc pagerul, vibrându-i la centură. Se uită la număr. — Nu dau o ceapă degerată pe banii tăi. E pur și simplul felul cum mereu faci chestii din astea și nimeni nu-ți zice nimic. Nici măcar nu încerci, și cumva tot tu ești cel care primește toate laudele. — Iar începi cu circul ăsta, „Sărăcuța de mine, ce persecutată sunt”? — Să știi că închid, Frankie. — Dă-mi-o pe mama! — Prima dată trebuie să răspund la un apel. Sună tu din nou într-un minut. — Ce naiba! Nu mai plătesc pentru încă o convorbire interurbană… 392

Îi închise telefonul. Așteptă o clipă să se calmeze, apoi formă numărul de pe ecranul pagerului. Răspunse Darren Crowe. N-avea niciun chef să discute cu încă un bărbat dezagreabil și-i răspunse răstit. — Rizzoli. Mi-ai dat apel. — Mamă, Rizzoli, ia un calmant, ce ai? — Vrei să-mi spui ce se întâmplă? — Da, am primit un 10-54. Beacon Hill. Am ajuns aici cu Sleeper acum aproape o jumătate de oră. Auzi un hohot de râs din sufrageria mamei ei și aruncă o privire către ușa închisă. Se gândi la scena ce sigur va urma dacă pleca în timpul petrecerii de ziua Angelei. — O să vrei să vezi și tu asta, continuă Crowe. — De ce? — O să-ți fie clar odată ce ajungi aici.

393

• ZECE • Stând pe treapta de sus din fața ușii de la intrare, Rizzoli simți mirosul de moarte prin ușa deschisă și se opri, nedorind să facă acest prim pas în interiorul casei. Să vadă ceea ce știa deja că o așteaptă înăuntru. Ar fi preferat să amâne momentul încă o clipă sau două, să se pregătească pentru acest chin, dar Darren Crowe, care deschisese ușa ca s-o lase să intre, se uita acum la ea, și nu avu de ales. Își puse mănușile și acoperitorile de hârtie pentru pantofi și intră pentru a face ceea ce trebuia făcut. — Frost a sosit deja? întrebă ea în timp ce-și punea mănușile. — A ajuns acum aproximativ douăzeci de minute. E înăuntru. — Aș fi ajuns și eu mai repede, dar a trebuit să vin din Revere. — Ce s-a întâmplat în Revere? — Ziua de naștere a mamei mele. Crowe izbucni în râs. — Da’ știu că păreai să te distrezi de minune când te-am sunat. — Nu mă întreba. Își acoperi și al doilea pantof și se îndreptă de spate, cu expresia serioasă. Bărbații de felul lui Crowe nu respectau decât puterea, așa că Rizzoli nu le permitea să vadă decât putere. În momentul când pășiră înăuntru, știa că se uita fix la ea, urmărind să vadă orice reacție va avea la ceea ce o aștepta. Testând, mereu testând, așteptând momentul când va face o greșeală. Știind că mai devreme sau mai târziu, se va întâmpla. Crowe închise ușa de la intrare și Rizzoli avu brusc o senzație de claustrofobie, de sufocare. Duhoarea de moarte era mult mai puternică aici și plămânii i se umplură cu otrava sa. Nu lăsă însă niciuna dintre aceste emoții să i se citească pe față, studie holul, tavanul înalt, de aproape patru metri, pendula mare și veche – care nu bătea. Întotdeauna considerase zona Beacon Hill din Boston ca locul de vis, cartierul unde s-ar muta dacă ar câștiga vreodată la loterie sau, chiar și mai extravagant, dacă s-ar mărita cu Domnul Perfect. Și aceasta ar fi putut fi exact casa ei de vis. Deja era tulburată de asemănarea cu locul crimei din 394

casa Yeager. O casă frumoasă într-un cartier frumos. Mirosul măcelului plutea în aer. — Sistemul de securitate era oprit, zise Crowe. — Deconectat? — Nu. Victimele nu l-au pornit. Probabil n-au știut cum funcționează, din moment ce asta nu e casa lor. — A cui casă e? Crowe își deschise carnetul și citi. — Proprietarul e Christopher Harm, de șaizeci și doi de ani. Agent de bursă pensionat. Face parte din consiliul de administrație al Orchestrei Simfonice Boston. Își petrece vara în Franța. Le-a oferit celor doi Ghent casa pe durata turneului lor în Boston. — Ce turneu? — Amândoi sunt muzicieni. Au venit cu avionul săptămâna trecută din Chicago. Karenna Ghent e pianistă. Soțul ei Alexander era violoncelist. Astăseară trebuia să aibă ultimul spectacol la Symphony Hall. Rizzoli observă că se referise la bărbat la timpul trecut, însă nu și la femeie. Se apropiară de vocile ce se auzeau dinăuntru și acoperitorile de hârtie de pe pantofi le foșneau pe podelele de lemn de pe coridor. Când intră în living, Rizzoli nu văzu la început cadavrul, pentru că Sleeper și Frost îi blocau vederea, stând cu spatele la ea. Ceea ce văzu era povestea de groază deja familiară scrisă pe pereți: curbe multiple de stropi de sânge arterial. Probabil trăsese aer adânc în piept, pentru că atât Frost cât și Sleeper se răsuciră simultan să se uite la ea. Se traseră apoi la o parte, și o văzu pe doctorița Isles, ghemuită lângă victimă. Alexander Ghent stătea rezemat de perete ca o marionetă tristă, având capul lăsat pe spate, lăsând să se vadă rana deschisă ce fusese gâtul său. „Ce tânăr e!” fu prima ei reacție uitându-se la chipul tulburător de calm, la ochii albaștri. „E așa de tânăr.” — O funcționară de la Symphony Hall – pe nume Evelyn Petrakas – a venit să-i ia pe la șase pentru spectacolul de seară, zise Crowe. N-au răspuns la ușă. Femeia a văzut că ușa nu era încuiată, așa că a intrat să vadă ce fac. 395

— Bărbatul poartă pantaloni de pijama, zise Rizzoli. — E în rigiditate cadaverică, spuse Isles ridicându-se în picioare. Și prezintă o răcire semnificativă. Voi putea fi mai precisă când voi avea rezultatele analizei potasiului vitros. În momentul de față pot estima momentul morții între șaisprezece și douăzeci de ore în urmă. Ceea ce înseamnă… Aproximativ între orele unu și cinci noaptea, zise uitându-se la ceas. — Patul e nefăcut, afirmă Sleeper. Cei doi au fost văzuți ultima dată în viață aseară. Au plecat de la Symphony Hall pe la unsprezece noaptea și doamna Petrakas i-a adus aici cu mașina ei. Victimele dormeau, se gândi Rizzoli, uitându-se la pantalonii de pijama ai lui Alexander Ghent. Dormeau fără să știe că cineva era în casă cu ei. Apropiindu-se de dormitorul lor. — Este o ușă deschisă la bucătărie, ce dă într-o curte mică în spatele casei, zise Sleeper. Am găsit mai multe urme de picioare în straturile cu flori, dar nu sunt toate de aceeași mărime. Câteva dintre ele sunt poate ale grădinarului. Sau chiar ale victimelor. Rizzoli se uită la banda adezivă cu care erau legate gleznele lui Alex Ghent. — Și doamna Ghent? întrebă ea, știind deja răspunsul. — A dispărut, zise Sleeper. Rizzoli își mută privirea într-un cerc mai mare în jurul corpului, dar nu văzu nicio ceașcă spartă, niciun ciob de porțelan. „Ceva nu e bine”, se gândi ea. — Doamna detectiv Rizzoli? Se întoarse și văzu un tehnician criminalist stând în hol. — Polițistul de la intrare zice că e un tip afară care pretinde că vă cunoaște. Face un circ de toată frumusețea ca să-l lase să intre. Vreți să vedeți ce-i cu el? — Știu cine e, spuse ea. Mă duc să-l aduc înăuntru. Korsak fuma o țigară și mergea înainte și-napoi pe trotuar, atât de furios că era umilit și redus la statutul de trecător civil, încât fumul părea să-i iasă și pe urechi. O văzu și-și aruncă imediat chiștocul, strivindu-l apoi cu pantoful ca și cum ar fi fost un gândac dezgustător. 396

— Mă scoți afară acum, sau ce? zise el. — Hei, îmi pare rău. Polițistul n-a fost informat. — Naiba să-l ia de începător. N-are niciun pic de respect. — N-a știut, OK? A fost vina mea. Rizzoli ridică panglica galbenă și Korsak se strecură pe sub ea. Hai să vezi asta. La ușa de intrare, așteptă până își puse acoperitorile de pantofi și mănușile de latex. Când încercă să stea în echilibru într-un picior, se clătină. Rizzoli îl prinse să nu cadă și fu șocată să-i simtă miros de alcool în respirație. Îl sunase din mașină, și îl găsise acasă într-o seară când nu era de serviciu. Acum regreta că-l anunțase. Era deja nervos și arțăgos, dar nu putea să-i refuze intrarea fără să provoace o scenă zgomotoasă și foarte publică. Nu putea decât să spere că era suficient de treaz să nu-i facă de rușine pe amândoi. — OK, zise el gâfâit. Arată-mi. În living se uită fără comentariu la cadavrul lui Alexander Ghent, prăbușit într-o băltoacă de sânge. Korsak avea cămașa scoasă din pantaloni și respira cu fornăitul adenoidal obișnuit. Rizzoli îi văzu pe Crowe și pe Sleeper aruncându-le o privire și-l văzu pe Crowe făcând o grimasă; dintr-odată se simți furioasă pe Korsak pentru că apăruse în halul ăsta. Îl chemase pentru că fusese primul detectiv la locul crimei Yeager și voise să afle ce impresie îi făcea și cazul acesta. Și în schimb avea de-a face cu un polițist beat a cărui simplă prezență începea s-o umilească. — S-ar putea să fie omul nostru, zise Korsak. Crowe pufni. — Nu mai spune, serios, Sherlock? Korsak își întoarse ochii injectați spre Crowe. — Tu ești unul dintre băieții ăia genii, nu? Știe-tot. — Nu e nevoie de un geniu să vadă ce avem aici. — Ce crezi că avem? — O repetiție. Intrare forțată noaptea. Cei doi surprinși în pat. Soția răpită, soțul primește lovitura de grație. Totul e aici. 397

— Și atunci, unde e ceașca de ceai? Deși era băut, Korsak reușise să observe exact detaliul ce o deranjase și pe Rizzoli. — Nu e nicio ceașcă, zise Crowe. Korsak se uită la victima ce nu avea nimic în poală. — A așezat victima în poziție. L-a rezemat de perete să se uite la spectacol, exact ca data trecută. Dar a uitat sistemul de alarmă. Ceașca de ceai. Dacă o viola pe soție, cum îl supraveghea pe soț? — Ghent e un tip slăbuț. Nu era prea amenințător. Și-n plus de asta, era legat fedeleș. Cum să se ridice să-și apere soția? — E diferit; asta-i tot ce-am spus. Crowe ridică din umeri și se întoarse cu spatele. — Ei și? Și-a schimbat scenariul. — Frumușelul ăsta le știe pe toate, nu-i așa? Se lăsă tăcerea. Chiar și doctor Isles, care deseori avea pregătit un comentariu ironic, se uită doar, fără să spună niciun cuvânt, însă cu o expresie vag amuzată. Crowe se întoarse și își fixă privirea ca niște raze laser pe Korsak. Dar cuvintele îi fură adresate lui Rizzoli. — Doamnă detectiv, există vreun motiv pentru omul acesta să deranjeze scena crimei? Rizzoli îl apucă pe Korsak de braț. Era jilav și moale și mirosea a transpirație râncedă. — N-am văzut încă dormitorul. Haide. — Da, râse Crowe. Nu vrem să ratezi dormitorul. Korsak se smuci de lângă ea și făcu un pas spre Crowe. — Am lucrat la criminalul ăsta mult înaintea ta, cretinule. — Hai, Korsak, zise Rizzoli. 398

— … urmărind fiecare nenorocită de pistă. Pe mine trebuia să mă fi chemat aici primul, pentru că eu îl știu acum. Îl pot mirosi. — Oh. Asta mirosea? făcu Crowe. — Hai odată, zise Rizzoli, pe punctul de a-și pierde cumpătul. Îi era frică de furia turbată ce ar fi explodat din ea dacă ar fi lăsat-o. Furie atât împotriva lui Korsak, cât și a lui Crowe, pentru rivalitatea lor stupidă. Barry Frost interveni cu abilitate și eleganță să potolească tensiunea. Instinctul lui Rizzoli era de obicei să se repeadă în orice altercație cu amândouă picioarele înainte, dar al lui Frost era să facă pe împăciuitorul. Era blestemul copilului de la mijloc, îi spusese el odată, cel care știe că altfel fața lui va încasa pumnii de la toți cei implicați. Nici măcar nu încercă să-l calmeze pe Korsak, adresându-se în schimb lui Rizzoli: — Trebuie să vezi ce-am găsit în dormitor. Asta leagă cele două cazuri. Ieși din living și intră în alt hol, cu mers obișnuit și hotărât ce spunea: „Dacă vrei să mergi unde e miezul acțiunii, hai după mine”. După un moment, Korsak îl urmă. În dormitor, Frost, Korsak și Rizzoli se uitară la cearșafurile mototolite și la așternuturile aruncate la o parte. Pe covor erau două dâre identice. — Au fost târâți din pat, zise Frost. Ca și cei doi Yeager. Dar Alexander Ghent era mai scund și mult mai puțin musculos decât doctorul Yeager, și suspectului îi va fi venit mult mai ușor să-l mute în hol și să-l rezeme de perete. De asemenea, mai ușor să-l prindă de păr și să-i dezvelească gâtul. • — E pe măsuța de toaletă, zise Frost. Era o pijama de mătase albastră de mărimea 34, împăturită frumos și stropită cu sânge. Stilul de haine de noapte pe care o tânără le poartă să atragă un iubit sau să excite un soț. Cu siguranță Karenna Ghent nu-și imaginase niciodată scena violentă în care această pijama va servi atât de recuzită, cât și de costumație. Lângă ea erau două bilete de avion Delta Airline. Rizzoli se uită la ele și văzu itinerarul, aranjat prin agenția familiei Ghent. 399

— Trebuiau să zboare mâine, zise ea. Următoarea oprire era la Memphis. — Ce păcat, zise Korsak. N-au mai apucat să vadă Graceland. • Rizzoli și Korsak stăteau în mașina lui cu ferestrele deschise și detectivul fuma o țigară. Trăgea fumul adânc în piept, unde acesta își îndeplinea magia otrăvitoare în plămânii lui, și apoi scotea un oftat satisfăcut. Părea mai calm, mai concentrat decât atunci când sosise, cu trei ore în urmă. Explozia de nicotină părea să-i fi ascuțit mintea. Sau probabil alcoolul i se epuizase în sfârșit din sânge. — Te îndoiești că ăsta e tipul nostru? o întrebă el. — Nu. — Crimescope-ul n-a găsit niciun pic de materie seminală. — Poate a fost mai ordonat de data asta. — Sau poate n-a violat-o, zise Korsak. Și de aceea nici n-a avut nevoie de ceașcă. Enervată pe fumul lui, Rizzoli se întoarse cu fața spre fereastra deschisă și flutură din mână să limpezească aerul. — Crima nu urmează un scenariu fix, afirmă ea. Fiecare victimă reacționează diferit. E o piesă cu două personaje, Korsak. Criminalul și victima. Oricare din ei poate influența rezultatul. Doctorul Yeager a fost un bărbat mult mai masiv decât Alex Ghent. Poate că suspectul nostru nu s-a simțit așa de sigur pe el că-l va putea controla pe Yeager, așa că a folosit ceașca de ceai ca pe un semnal de alarmă. Iar cu Ghent n-a mai simțit nevoia să facă asta. — Nu știu, zise Korsak scuturându-și scrumul țigării pe geam afară. E o chestie așa de bizară, faza cu ceașca de ceai. E o parte din semnătura lui. Nu e ceva ce ar lăsa pe dinafară. — În rest totul a fost identic, îi atrase ea atenția. Cuplu înstărit. Bărbatul legat și poziționat. Femeia dispărută. Tăcură amândoi fiind copleșiți de același gând deprimant: „Femeia. Ce i-a făcut Karennei Ghent?” 400

Rizzoli știa deja răspunsul. Deși chipul Karennei va apărea în curând pe ecranele televizoarelor din tot orașul însoțit de un apel la ajutorul publicului, deși Poliția Boston se va chinui să urmărească fiecare indiciu primit la telefon de la oricine va pretinde că o văzuse pe femeia cu părul negru, Rizzoli știa care va fi rezultatul. Îl putea simți, ca pe o piatră rece în stomac. Karenna Ghent era moartă. — Corpul lui Gail Yeager a fost lăsat în parc la două zile după dispariția ei, zise Korsak. Și acum a trecut – cât? Aproximativ douăzeci de ore de la atacul asupra acestui cuplu. — Rezervația Stony Brook, spuse Rizzoli. Acolo o s-o ducă. O să aranjez să se întărească supravegherea. Îl vezi cumva pe Joey Valentine implicat în chestia asta? întrebă ea, aruncându-i o privire. — Verific încă. Mi-a dat în sfârșit o probă de sânge. Trebuie să primesc rezultatele de ADN. — Asta nu prea sună a om vinovat. Îl mai urmărești și acum? — L-am urmărit. Până a depus plângere că-l hărțuiesc. — Și? îl hărțuiai? Korsak râse, pufnind un val de fum. — Orice bărbat adult care se excită pudrând femei moarte o să chelălăie ca o fetiță, orice i-aș face. — Și exact cum chelălăie fetițele? replică ea iritată. Cam așa ca băieții? — Oh, Doamne. Nu mă lua cu feminismele astea tâmpite. Fiică-mea mă bate la cap cu astea totdeauna. Și apoi își cheltuie toți banii și vine să se smiorcăie la șovinul de taică-său să-i dau bani. Hei, zise el îndreptându-se brusc. Uite cine a apărut. Un Lincoln negru parcase într-un spațiu de cealaltă parte a străzii. Rizzoli îl văzu pe Gabriel Dean ieșind din mașină, cu silueta atletică și elegantă smulsă parcă din paginile revistei GQ. Se opri să se uite la fațada de cărămidă roșie a locuinței. Apoi se apropie de polițistul care păzea perimetrul și-i arătă insigna. Polițistul îl lăsă să treacă de panglică. 401

— Ia uite la asta, zise Korsak. Ei, vezi, asta chiar că mă calcă pe nervi. Exact polițistul ăla m-a făcut să stau afară până ai venit tu. Ca și cum aș fi fost un derbedeu de pe stradă. Dar Dean, el nu trebuie decât să-și fluture insigna magică și să zică „nenorocit de agent federal” și zici că e de aur. Pe el de ce naiba l-a lăsat să treacă? — Poate pentru că s-a obosit să-și bage cămașa în pantaloni. — Da, exact, parcă un costum fain m-ar schimba pe mine. E din cauza atitudinii lui. Uită-te la el. Zici că e regele lumii, naiba să-l ia. Rizzoli îl privi pe Dean stând grațios în echilibru într-un picior ca să-și pună acoperitorile de pantofi. Își vârî mâinile lungi în mănuși, ca un chirurg pregătindu-se de operație. Da, într-adevăr, era din cauza atitudinii lui. Korsak era ca un pugilist nervos care se aștepta ca lumea să-l ia la șuturi. Așa că natural că asta se și întâmpla. — Cine l-a chemat aici? zise Korsak. — Nu eu. — Și totuși a apărut, ca din întâmplare. — Întotdeauna face așa. Cineva îl ține la curent cu tot ce se întâmplă. Și nu cineva din echipa mea. Cineva de mai sus. Rizzoli se uită din nou la ușa din față. Dean intrase deja înăuntru și Rizzoli șil imagină stând în living, studiind petele de sânge. Citindu-le așa cum ai citi un raport de teren, stropii sclipitori detașați de umanitatea provenienței lor. — Știi, m-am gândit la asta, zise Korsak. Dean n-a apărut în peisaj până aproape trei zile după ce a fost atacată familia Yeager. Prima dată l-am văzut la Rezervația Stony Brook, când a fost găsit corpul doamnei Yeager. Nu-i așa? — Așa e. — De ce i-a trebuit așa de mult timp? Zilele trecute, ne jucam cu ideea că a fost o execuție. Că cei doi Yeager au intrat în cine știe ce încurcătură. Dacă erau deja pe radarul FBI-ului – anchetați de exemplu, sau poate doar urmăriți – s-ar crede că FBI-ul ar interveni în ancheta noastră în secunda când doctorul Yeager a fost omorât. Dar au așteptat trei zile ca să se implice. Ce i-a atras până la urmă? Ce i-a făcut să fie așa de interesați? 402

Rizzoli se uită la el. — Ai completat un raport VICAP? — Da. Mi-a trebuit o afurisită de oră să-l termin. O sută optzeci și nouă de întrebări. Chestii bizare ca de exemplu: „A fost mușcată vreo parte din corp? Ce obiecte au fost introduse în care orificii?” Acum trebuie să fac un raport suplimentar pentru doamna Yeager. — Ai cerut o evaluare de profil psihologic când ai trimis formularul? — Nu. N-am văzut ce sens are să vină un tip de la FBI să-mi facă un profil pe care oricum îl știu dinainte. Mi-am făcut pur și simplu datoria civică și am trimis formularul VICAP. VICAP, sau Programul de Arestare al Criminalilor Violenți, era baza de date FBI asupra crimelor violente. Întocmirea acestei baze de date necesita cooperarea ofițerilor de poliție deseori epuizați și hărțuiți care, confruntați cu un chestionar atât de lung, deseori nici nu se mai oboseau cu el. — Când ai trimis raportul? întrebă ea. — Imediat după autopsia doctorului Yeager. — Și atunci a apărut Dean. A doua zi. — Crezi că asta e? zise Korsak. Asta l-a adus? — Poate raportul tău a pornit o alarmă. — Dar ce anume le-a atras atenția? — Nu știu, zise ea, uitându-se la ușa pe care dispăruse Dean. Și e foarte clar că el n-are de gând să ne spună.

403

• UNSPREZECE • Jane Rizzoli nu era o fată interesată în muzica simfonică. Întregul ei contact cu muzica era colecția de CD-uri de muzică ușoară și cei doi ani în care cântase la trompetă în generală, una din cele doar două fete care aleseseră acest instrument. Fusese atrasă de trompetă pentru că producea cel mai zgomotos și mai neobrăzat sunet dintre toate, nu ca șuierăturile clarinetului sau ciripiturile fluierelor la care cântau celelalte fete. Nu, Rizzoli voia să fie auzită, așa că stătea lângă băieții din secțiunea trompetelor. Adora să audă explozia de sunet a notelor trompetei. Din nefericire, multe dintre aceste note erau greșite. După ce tatăl ei o exilase în curtea din spate pentru repetiții și apoi câinii vecinilor începură să urle nefericiți de fiecare dată când repeta, se hotărî și ea în cele din urmă să renunțe cu totul la acest instrument. Chiar și ea recunoștea că simplul entuziasm și plămânii puternici nu sunt suficienți pentru a compensa o lipsă descurajatoare de talent. De atunci, muzica nu însemnase nimic mai mult pentru ea decât sunetul slab din lifturi și notele bas tunătoare ale mașinilor din trafic. Nu intrase în Symphony Hall de la colțul dintre Huntington și Mass Avenue decât de două ori în viață, de amândouă dățile ca elevă de liceu în excursii școlare ca să audă repetițiile Orchestrei Simfonice. În 1990 se adăugase aripa Cohen, o parte din Symphony Hall în care Rizzoli nu mai fusese niciodată. Când intră împreună cu Frost în aripa nouă, fu surprinsă de cât de modernă arăta – nu semăna deloc cu clădirea întunecoasă și părăginită pe care și-o amintea. Își arătară insignele gardianului în vârstă de la intrare, care-și îndreptă spinarea îndoită când văzu că cei doi vizitatori erau de la Omucideri. — În legătură cu soții Ghent? întrebă el. — Da, domnule, zise Rizzoli. — Îngrozitor. Absolut îngrozitor. I-am văzut săptămâna trecută, imediat după ce au ajuns în oraș. Au trecut pe aici să vadă sala. Părea un cuplu de tineri atât de drăguți, spuse el clătinând din cap. — Erați de serviciu în noaptea când au dat spectacolul? 404

— Nu, doamnă. Eu lucrez numai în timpul zilei. Trebuie să plec la cinci ca sămi iau soția de la sanatoriu. Are nevoie de îngrijire constantă, știți? Uită să oprească gazul la cuptor… Se opri brusc, înroșindu-se la față. Dar mă gândesc că voi n-ați venit aici la pălăvrăgeală. Ați venit să vorbiți cu Evelyn? — Da. Încotro e biroul ei? — Nu e aici. Am văzut-o intrând în sala de concerte acum câteva minute. — Are loc o repetiție, sau ceva? — Nu, doamnă. E sezonul liniștit. Orchestra e plecată în Tanglewood pe durata verii. Perioada asta a anului, nu avem decât spectacole oaspete. — Deci putem intra pur și simplu în sală? — Doamnă, aveți insigne de poliție. După câte știu eu, puteți intra oriunde. • Nu o văzură imediat pe Evelyn Petrakas. Când intră în auditoriul întunecos, Rizzoli nu văzu la început decât o mare de locuri goale, coborând înspre scena iluminată de reflectoare. Atrași de lumină, începură să coboare pe coridor, podeaua de lemn scârțâindu-le sub pași ca scândurile unei corăbii vechi. Ajunseseră deja la scenă când o voce le strigă de departe. — Vă pot ajuta cu ceva? Mijindu-și ochii din cauza strălucirii reflectoarelor, Rizzoli se întoarse spre rândurile din spate ale sălii. — Doamna Petrakas? — Da? — Sunt detectiv Rizzoli. Acesta e detectiv Frost. Putem discuta pentru un moment? — Sunt aici. În ultimul rând. Urcară culoarul între scaune și ajunseră la ea. Evelyn nu se ridică de pe scaun, rămânând ghemuită unde era, părând să se ascundă de lumină. Își înclină mohorâtă capul către cei doi detectivi când aceștia se așezară pe două scaune lângă ea. 405

— Am vorbit deja cu un polițist. Aseară, zise Evelyn. — Detectivul Sleeper? — Da. Cred că așa îl chema. Un bărbat mai în vârstă, destul de simpatic. Știu că trebuia să aștept să mai vorbesc și cu alți detectivi, dar a trebuit să plec. Pur și simplu n-am mai putut sta în casa aceea… Se uită la scenă, ca hipnotizată de un spectacol pe care numai ea îl putea vedea. Chiar și în întunecimea din sală, Rizzoli văzu că avea un chip plăcut, de probabil patruzeci de ani, cu fire cărunte premature în părul negru. — Am avut responsabilități aici, zise Evelyn. Toți banii de pe bilete trebuiau restituiți. Și a început să apară și presa. A trebuit să mă întorc să mă ocup de asta, spuse cu un râset obosit. Mereu sting incendii. Asta-i sarcina mea. — Ce sarcini aveți aici exact, doamnă Petrakas? întrebă Frost. — Titlul meu oficial? zise ea ridicând din umeri. „Coordonator de program pentru artiști oaspeți”. Ceea ce înseamnă că încerc să-i mențin fericiți și sănătoși cât timp sunt în Boston. E uluitor cât de neajutorați sunt unii dintre ei. Își petrec toată viața în săli de repetiții și studiouri. Lumea reală este un mister pentru ei. Așa că le recomand unde să se cazeze. Aranjez să fie așteptați la aeroport. Coșuri de fructe în cameră. Orice alte facilități în plus au nevoie. Îi țin de mână. — Când v-ați întâlnit prima dată cu soții Ghent? întrebă Rizzoli. — A doua zi după ce au sosit în oraș. Am mers să-i iau de acasă. Nu puteau să ia un taxi pentru că violoncelul lui Alex nu ar fi încăput bine într-o mașină mică. Dar eu am o dubiță cu bancheta din spate rabatabilă. — I-ați condus prin oraș cât timp au stat aici? — Numai de la casă la Symphony Hall și înapoi. Rizzoli își aruncă o privire în carnet. — Casa de pe Beacon Hill aparține unui membru din consiliul de administrație al Simfoniei. Un anume Christopher Harm. Deseori invită muzicieni să stea acolo? — Pe perioada verii, când e în Europa. E mult mai frumos decât la hotel. Domnul Harm are încredere în muzicienii de muzică clasică. Știe că aceștia o să aibă grijă de casă. 406

— S-a plâns vreodată vreun oaspete în casa domnului Harm de probleme cât a stat acolo? — Probleme? — Intruși. Spărgători. Ceva care să-i neliniștească. Evelyn clătină din cap. — E Beacon Hill, doamnă detectiv. Nu se poate pretinde un cartier mai bun. Știu că lui Alex și Karennei le-a plăcut foarte mult acolo. — Când i-ați văzut ultima dată? Evelyn înghiți. — Aseară, răspunse apoi, încet. Când l-am găsit pe Alex… — M-am referit la ultima dată când i-ați văzut în viață, doamnă Petrakas. — Oh, zise Evelyn cu un râset jenat. Bineînțeles că la asta v-ați referit. Îmi cer scuze; nu mai gândesc bine. E așa de greu să mă concentrez. Nici nu știu de ce m-am mai obosit să vin la serviciu azi, continuă, clătinând din cap. Mi s-a părut pur și simplu că trebuie să fac asta. — Ultima dată când i-ați văzut? o îndemnă Rizzoli. De data asta Evelyn răspunse mai sigură pe ea: — Cu o noapte înainte. După spectacol, i-am dus cu mașina înapoi la Beacon Hill. Era aproximativ ora unsprezece. — Pur și simplu i-ați lăsat acolo? Sau ați intrat cu ei înăuntru? — I-am lăsat exact în fața casei. — I-ați văzut intrând efectiv în casă? — Da. — Deci nu v-au invitat înăuntru? — Cred că erau destul de obosiți. Și se simțeau cam deprimați. — De ce?

407

— După toate așteptările pe care și le făcuseră că vin la Boston, n-a fost un public chiar atât de numeros pe cât se așteptaseră. Și ăsta se presupune că e orașul muzicii. Dacă nu am putut atrage mai mulți oameni aici, atunci ce speranțe puteau avea pentru Detroit sau Memphis? Evelyn se uită nefericită spre scenă. Noi suntem dinozaurii. Așa a zis Karenna, în mașină. Cine mai apreciază muzica clasică în ziua de azi? Majoritatea tinerilor preferă să se uite mai degrabă la videoclipuri muzicale. Oameni care se fâțâie cu inele de metal vârâte în față. Nu mai e vorba decât de sex, sclipici și costume cretine. Și de ce trebuie cântărețul acela – cum Dumnezeu îl cheamă? – să-și scoată limba din gură? Ce are asta a face cu muzica? — Absolut nimic, încuviință Frost, aprobând imediat subiectul. Știți, doamnă Petrakas, eu și soția mea am avut chiar această conversație zilele trecute. Alice pur și simplu adoră muzica clasică. În fiecare an cumpărăm abonamente de sezon la simfonie. Evelyn îi oferi un zâmbet trist. — Atunci mă tem că și dumneavoastră sunteți dinozauri. Când se ridicară să plece, Rizzoli observă un program tipărit pe hârtie lucioasă pe scaunul din fața ei. Se întinse să-l ia. — Și familia Ghent e trecută aici? întrebă ea. — Întoarceți la pagina cinci, zise Evelyn. Acolo. Aceea e fotografia lor de publicitate. Era o fotografie cu doi oameni îndrăgostiți. Karenna, subțire și elegantă într-o rochie neagră de seară, se uita în sus în ochii zâmbitori ai soțului ei. Avea chipul luminos și părul negru ca de spaniolă. Alexander se uita în jos la ea cu un zâmbet băiețesc, cu o șuviță de păr blond căzându-i în ochi. — Erau frumoși, nu-i așa? zise Evelyn încet. Ce ciudat e. N-am apucat să stau pur și simplu să vorbesc cu ei cu adevărat. Dar le-am cunoscut muzica. Le-am ascultat înregistrările. I-am privit în spectacol, pe scenă. Îți poți da seama de multe ascultându-le muzica. Și ceea ce-mi amintesc cel mai bine e cu câtă tandrețe cântau. Cred că ăsta e cuvântul ce-i descrie cel mai bine. Erau oameni atât de tandri. 408

Rizzoli se uită la scenă și și-i imagină pe Alexander și pe Karenna în noaptea ultimului lor spectacol. Părul ei negru și lucios sub luminile scenei, violoncelul lui sclipitor. Și muzica lor, ca vocile a doi îndrăgostiți cântându-și unul altuia. — În noaptea spectacolului, zise Frost. Ați zis că a fost un public dezamăgitor de mic. — Da. — Cam cât de mic? — Cred că am vândut în jur de patru sute cincizeci de bilete. Patru sute cincizeci de perechi de ochi, se gândi Rizzoli, toți concentrați asupra scenei, unde un cuplu de îndrăgostiți era încununat de lumină. Ce sentimente inspiraseră publicului cei doi Ghent? Plăcerea muzicii interpretată bine? Bucuria de a privi doi tineri îndrăgostiți? Sau apăruseră și alte sentimente, mai întunecate, în inima cuiva care stătea chiar în această sală? Foame. Invidie. Amărăciunea de a dori proprietatea altuia. Se uită din nou la fotografia soților Ghent. „Oare frumusețea ei ți-a atras atenția? Sau faptul că erau îndrăgostiți?” • Bău cafeaua neagră și se uită fix la morții adunați pe biroul ei. Richard și Gail Yeager. Doamna rahitică. Alexander Ghent. Bărbatul din avion care, deși nu mai era considerat victimă a unei crime, era încă o povară în mintea ei. Morții erau întotdeauna așa pentru ea. Un șir nesfârșit de cadavre, fiecare pretinzându-i atenția, fiecare cu propria poveste de groază, dacă Rizzoli ar săpa doar suficient de adânc să dezvelească oasele poveștii lor. Săpa de atât de mult timp, încât toți morții pe care-i știa începeau să se amestece laolaltă ca scheletele încâlcite dintrun mormânt comun. Când primi un mesaj de la laborator pentru rezultatele de ADN, fu ușurată pentru această evadare, chiar și momentană, din fața teancului acuzator de dosare. Se ridică de la birou și se îndreptă spre coridorul ce ducea în aripa de sud a clădirii. Laboratorul de ADN era în S253 și criminalistul care o sunase era Walter De Groot, un olandez blond cu o față palidă ca a omului de pe lună. De obicei se strâmba când o vedea, pentru că vizitele ei aveau aproape întotdeauna scopul de 409

a-l îndemna sau sâcâi, orice numai să obțină mai repede un profil ADN. Astăzi însă, îi oferi un zâmbet larg. — Am developat o autorad, zise el. Am agățat-o acolo. O autorad, sau autoradiogramă, era un film de raze X ce captura structura fragmentelor de ADN. De Groot luă filmul de pe sârma unde stătea la uscat și îl prinse cu o clamă în fața reflectorului. De sus până jos apărură șiruri paralele de pete negre. — Aici se vede profilul NVRT, zise el. Asta e prescurtarea de la „numere variabile de repetări în tandem”. Am extras ADN-ul din diferitele surse pe care mi le-ați oferit și am izolat fragmentele cu locurile respective pe care le comparăm. Acestea nu sunt cu adevărat gene, ci secțiuni de fire de ADN ce se repetă fără scop clar. Astea formează marcatori buni de identificare. — Deci ce sunt aceste dungi diferite? La ce corespund? — Primele două șiruri, începând de la stânga, sunt controalele. Numărul unu e o scară ADN standard, ca să ne ajute să estimăm pozițiile relative ale diferitelor mostre. Șirul al doilea e o linie standard de celule, folosite și ele pentru control. Liniile trei, patru și cinci sunt linii de evidențiere, luate de la origini cunoscute. — Ce origini? — Șirul trei este suspectul Joey Valentine. Șirul patru e doctorul Yeager. Șirul cinci e doamna Yeager. Privirea lui Rizzoli zăbovi asupra șirului cinci. Încercă să cuprindă în minte conceptul că aceasta făcea parte din schița prin care se crease Gail Yeager. Că o ființă omenească unică, de la nuanța precisă de blond a părului până la sunetul râsului ei, putea fi distilată în acest lanț de dungi negre. Nu văzu nicio urmă de umanitate în această autorad, nimic din femeia care-și iubise soțul și-și jelise mama. „Asta e tot ce suntem? Un șirag de chimicale? Unde se ascunde sufletul în această spirală dublă?” Privirea i se mută la ultimele două șiruri. — Și ultimele? întrebă ea. — Acestea sunt cele neidentificate. Șirul șase e din pata seminală de pe covorul din casa Yeager. Șirul șapte e materia seminală proaspătă prelevată din vaginul lui Gail Yeager. 410

— Astea două din urmă par să se potrivească. — Corect. Amândouă probele neidentificate de ADN provin de la același bărbat. Și, după cum observi, nu de la doctorul Yeager sau domnul Valentine. Prin asta, domnul Valentine e eliminat în mod efectiv ca sursa materiei seminale. Rizzoli se uită lung la cele două șiruri neidentificate. Amprenta genetică a unui monstru. — Ăsta vă e criminalul, zise De Groot. — Ai sunat la CODIS? E vreo șansă să-i convingem să se miște puțin mai repede cu verificarea de date? CODIS era banca națională de date ADN. Avea înregistrarea profilelor genetice a mii de infractori condamnați, și de asemenea profilele neidentificate găsite la locul crimelor din întreaga țară. — De fapt, ăsta e motivul pentru care te-am sunat. Le-am trimis ADN-ul din pata de pe covor săptămâna trecută. Rizzoli oftă. — Ceea ce înseamnă că o să primim un rezultat într-un an sau așa ceva. — Nu. Tocmai m-a sunat agentul Dean. ADN-ul subiectului nostru nu e în CODIS. Rizzoli se uită surprinsă la el. — Agentul Dean ți-a dat vestea asta? — Probabil a mers cu biciul la ei sau ceva în genul ăsta. De când sunt eu aici, încă n-am primit rezultatele unei verificări CODIS atât de repede. — Ai confirmat rezultatul direct cu CODIS? De Groot se încruntă. — Păi, nu. Am presupus că agentul Dean știe… — Te rog, sună-i. Vreau să-mi confirme. — Există vreo… ăă… bănuială că Dean nu e de încredere?

411

— Hai mai bine să fim siguri, OK? zise ea uitându-se din nou la autorad. Dacă e adevărat că amicul nostru nu e în CODIS… — Atunci aveți pe cap un jucător nou. Sau cineva care a reușit să rămână invizibil față de sistem. Rizzoli se uită frustrată la șirul de dungi negre. „Îi avem ADN-ul, se gândi ea. Îi avem profilul genetic. Și tot nu-i știm numele.” • Rizzoli puse un CD în aparat și se scufundă în canapea, ștergându-și cu prosopul părul ud. Acordurile bogate ale unui solo de violoncel se scurseră din difuzoare ca ciocolata topită. Deși nu era fană a muzicii clasice, își cumpărase un CD cu o înregistrare mai veche a lui Alex Ghent de la magazinul de suvenire de la Symphony Hall. Dacă voia să se familiarizeze cu fiecare aspect al morții lui, atunci ar trebui să știe ceva și despre viața lui. Și mare parte din viața lui era muzica. Arcușul lui Ghent alunecă peste strunele violoncelului, iar melodia Suitei nr. 1 în G major a lui Bach urca și cobora asemenea valurilor oceanului. Fusese înregistrată când nu avea decât optsprezece ani. Stând în studio, cu degetele acoperite de carne caldă, apăsase coardele, strânsese arcușul. Aceleași degete erau acum albe și reci în frigiderul de la morgă, cu muzica amuțită. Rizzoli asistase la autopsia lui în acea dimineață și-i observase degetele lungi și fine, și le imaginase zburând în sus și-n jos pe gâtul violoncelului. Părea un miracol că mâinile omenești se puteau uni cu simplu lemn și coarde pentru a produce sunete atât de bogate. Luă carcasa CD-ului și-i studie fotografia, făcută când era încă doar un băiat. Stătea cu privirea în jos, cu brațul stâng drapat peste instrument, îmbrățișându-i curbele, așa cum într-o zi o va îmbrățișa pe soția lui Karenna. Rizzoli căutase un CD cu amândoi, însă toate înregistrările lor comune se vânduseră la magazinul de suvenire. Numai al lui Alexander mai era în stoc. Violoncelul singuratic, chemându-și perechea. Și unde era acum perechea sa? Vie și în chinuri, înfruntând groaza ultimă a morții? Sau dincolo de durere și deja în primele stadii de descompunere? Sună telefonul. Opri CD-playerul și ridică receptorul. — Ești acasă, zise Korsak. 412

— Am venit să fac un duș. — Te-am sunat acum câteva minute. N-ai răspuns. — Înseamnă că n-am auzit telefonul. Ce s-a întâmplat? — Asta vreau să știu și eu. — Dacă apare ceva, pe tine te sun primul. — Mda. Așa cum m-ai sunat măcar o dată azi? A trebuit să aud de ADN-ul lui Joey Valentine de la tipul de la laborator. — N-am apucat să-ți spun. M-am învârtit toată ziua în toate direcțiile. — Ține minte că eu sunt cel care te-a chemat prima dată în cazul ăsta. — N-am uitat. — Știi, zise Korsak. Deja au trecut cincizeci de ore de când a luat-o. „Și Karenna Ghent era probabil moartă de două zile”, se gândi ea. Dar moartea nu era o piedică pentru ucigașul ei. Nu făcea decât să-i mărească apetitul. Se va uita la cadavrul ei și nu va vedea decât un obiect al dorinței. Cineva pe care să o controleze. Ea nu-i mai opunea nicio rezistență. Era carne rece, pasivă, supunându-se oricărei înjosiri. Era amanta perfectă. CD-ul se auzea în continuare încet, violoncelul lui Alexander țesându-și farmecul dezolat. Rizzoli știa unde ducea această conversație, știa ce voia Korsak. Și nu știa cum să-l refuze. Se ridică de pe canapea și opri CD-ul. Chiar și în tăcerea de acum acordurile violoncelului păreau să zăbovească. — Dacă se poartă ca data trecută, o s-o arunce în noaptea asta, zise Korsak. — O să fim pregătiți. — Deci, fac și eu parte din echipă, sau nu? — Avem deja echipajele de urmărire. — Pe mine nu mă aveți. Nu vă strică un om în plus. — Deja am alocat pozițiile. Ascultă, te sun imediat ce… — La naiba cu „sunatul”! Fir-ar să fie! N-o să stau lângă telefon ca o afurisită de fată bătrână care nu dansează cu nimeni la bal. Îl știu pe tipul ăsta dinaintea ta, 413

dinaintea oricui. Tu cum te-ai simți, dacă cineva s-ar băga în jocul tău? Să te lase afară chiar la momentul când îl arestează? Ia gândește-te la asta! Știa. Îi înțelegea furia ce-l cuprinsese. O înțelegea mai bine ca oricine, căci i se întâmplase și ei. Și ea fusese dată la o parte și privise plină de amărăciune de pe margine cum alții se duceau să-și asume meritul pentru victoria ei. Se uită la ceas. — Eu plec chiar acum. Dacă vrei să vii cu mine, va trebui să ne întâlnim acolo. — Care e poziția ta? — Zona de parcare vizavi de Smith Playground. Ne întâlnim lângă terenul de golf. — O să fiu acolo.

414

• DOISPREZECE • La ora două noaptea, în Rezervația Stony Brook aerul era mâlos și dens ca o supă. Rizzoli și Korsak stăteau în mașina ei parcată, foarte aproape de un tufăriș des. Din poziția lor puteau observa toate mașinile ce intrau în Stony Brook dinspre est. Alte vehicule de supraveghere erau staționate de-a lungul aleii Enneking, drumul principal ce trecea șerpuind prin rezervație. Orice vehicul ce oprea într-una dintre parcările murdare din parc putea fi înconjurat rapid din toate direcțiile de vehicule convergente. Era o capcană ca o gură de sac, din care nu putea să scape nicio mașină. Rizzoli transpirase în vesta de pe ea. Deschise geamul mașinii și inspiră mirosul frunzelor în descompunere și al solului umed. Mirosuri de pădure. — Hei, vezi că lași să intre țânțari, se plânse Korsak. — Am nevoie de aer curat. Miroase a țigări aici. — N-am aprins decât una. Eu nu simt niciun miros. — Fumătorii nu simt niciodată mirosul. Korsak se uită la ea. — Doamne, toată noaptea te-ai rățoit la mine. Dacă ai o problemă cu mine, cred că ar trebui să vorbim despre asta. Rizzoli se uită afară pe geam la strada ce era în continuare întunecată și pustie. — Nu e din cauza ta, zise ea. — Cine atunci? Când nu-i răspunse, Korsak scoase brusc un sunet de înțelegere. — Oh, iarăși Dean. Ce-a mai făcut acum? — Acum câteva zile, i-a făcut o plângere lui Marquette în legătură cu mine. — Ce i-a spus?

415

— Că nu sunt persoana potrivită pentru treaba asta. Că poate am nevoie de consiliere pentru probleme nerezolvate. — Vorbea despre Chirurg? — Tu ce crezi? — Ce măgar! — Și azi, aflu că primește instantaneu rezultate de la CODIS. Nu s-a întâmplat niciodată așa ceva. Și Dean ăsta nu trebuie decât să plesnească din degete și toți sar să-i îndeplinească porunca. Pur și simplu vreau să știu ce caută aici. — Ei vezi, asta-i chestia cu federalii. Știi cum se spune că informația e putere? Ei bine, ei ascund informațiile pentru că este un joc de mascul puternic pentru ei. Eu și cu tine, noi nu suntem decât pioni pentru Măria Sa domnul James afurisitul de Bond. — Cred că-l confunzi cu CIA. — CIA, FBI, zise el ridicând din umeri. Agențiile astea cu nume alfabetice nu se preocupă decât de secrete. Se auzi un scârțâit în radio. — Postul trei. Avem un vechiul, sedan model nou, în direcția sud pe Enneking Parkway. Rizzoli se încordă, așteptând raportul celei de-a doua echipe. — Postul doi, auziră ei vocea lui Frost, din următoarea echipă. Îl vedem. Se duce în continuare spre sud. Nu pare să încetinească. Câteva secunde mai târziu, auziră raportul echipei trei. — Post cinci. Tocmai a trecut de intersecția de pe Bald Knob Road. Iese afară din parc. „Nu e amicul nostru.” Chiar și la ora aceasta târzie din noapte, se circula mult pe Enneking Parkway. Deja pierduseră șirul vehiculelor pe care le urmăriseră trecând prin rezervație. Prea multe alarme false întrerupând intervale lungi de plictiseală îi epuizaseră adrenalina, și acum aluneca rapid într-o toropeală provocată de lipsă de somn. 416

Se rezemă de spătarul scaunului cu un oftat dezamăgit. Prin parbriz se vedea întunecimea pădurii, iluminată doar de scânteierea ocazională a unui licurici. — Hai odată, nemernic nenorocit, murmură ea. Hai la mama… — Vrei niște cafea? întrebă Korsak. — Mersi. Îi turnă o ceașcă din termosul lui și i-o dădu. Cafeaua era neagră, amară și absolut dezgustătoare, dar o bău și așa. — Am făcut-o supertare în seara asta, zise el. Am pus două linguri de Folgers, nu numai una. E așa de tare, că-ți crește păr pe piept. — Da, exact ce am nevoie acum. — Mă gândeam că, dacă beau destulă, poate o parte din părul ăla îmi va migra înapoi pe cap. Rizzoli se uită înspre pădure, unde întunericul ascundea frunze putrede și animale la pândă. Animale cu dinți. Își aminti de rămășițele roase ale Doamnei Rahitice și se gândi la ratoni mestecând coaste și câini rostogolind capete ca pe niște mingi, și viziunile imaginate printre copaci nu semănau câtuși de puțin cu Bambi. — Nici măcar nu mai pot vorbi de Hoyt, zise ea. Nu pot să-l menționez fără ca oamenii să se uite la mine cu milă. Ieri, am încercat să subliniez paralele între Chirurg și băiatul cel nou și l-am văzut pe Dean cum se gândea: „Și acum e tot cu Chirurgul în minte”. Se gândește că sunt obsedată. Poate că sunt, oftă ea. Poate așa o să fiu întotdeauna. O să merg la orice crimă și n-o să văd decât semnătura lui. Fiecare infractor nu va avea decât fața lui. Se uitară amândoi la radioul ce transmitea un mesaj de la dispecerat. — Am primit o cerere pentru o verificare de perimetru la cimitirul Fairview. Este vreun echipaj în zonă? Nu răspunse nimeni. Dispeceratul repetă cererea. — Am primit un apel să verificăm cimitirul Fairview. Posibilă intrare neautorizată. Echipajul doisprezece, mai sunteți în zonă? 417

— Aici echipajul doisprezece. Noi suntem la 10-40 pe River Street. E un cod unu. Nu putem răspunde. — Recepționat. Echipaj cincisprezece? Ce 10-10 aveți? — Echipaj cincisprezece. West Roxbury. Încă suntem la Missile, șase. Oamenii ăștia nu vor să se calmeze. Estimăm încă cel puțin o jumătate de oră, o oră, până putem să mergem la Fairview. — Alte echipaje? zise dispecera, cercetând undele radio să găsească o mașină de patrulă disponibilă. Într-o seară caldă de sâmbătă, o verificare de rutină la un cimitir nu era un apel de mare prioritate. Morților nu le mai pasă de perechile de îndrăgostiți sau de vandalii adolescenți. Cei vii necesită atenția principală a unui polițist. Tăcerea radio fu întreruptă de un membru al echipei de urmărire a lui Rizzoli. — Aici e echipajul cinci. Suntem pe Enneking Parkway. Cimitirul Fairview e aproape de noi… Rizzoli înșfăcă microfonul și apăsă cu forță pe butonul de transmisie. — Echipaj cinci, aici echipaj unu, interveni ea. Nu vă abandonați poziția. Ați înțeles? — Avem cinci vehicule în urmărirea asta… — Cimitirul nu e prioritatea noastră. — Echipaj unu, zise dispecera. Toate echipajele sunt angajate în momentul acesta. Nu e posibil să eliberezi unul? — Nu. Vreau ca toată echipa să-și mențină poziția. Ai auzit, echipaj cinci? — 10-4. Menținem poziția. Dispecer, nu putem răspunde la verificarea perimetrului. Rizzoli scoase un oftat. S-ar putea să apară plângeri din cauza asta dimineața, dar nu avea de gând să trimită nici măcar un vehicul din echipa de supraveghere, și mai ales nu pentru un apel atât de neînsemnat. — Nu suntem copleșiți de activitate aici, zise Korsak.

418

— Când o să se întâmple, o să fie rapid. Nu am de gând să las ceva să strice chestia asta. — Îți aduci aminte ce vorbeam mai înainte? Despre faptul că ești obsedată? — Nu începe acum și tu. — Nu, n-am de gând, nu te speria. Nu e nevoie să sari pe mine. Deschise ușa cu violență. — Unde te duci? — Să mă ușurez. Trebuie să-ți cer permisiunea? — Am întrebat numai. — Cafeaua asta trece direct afară prin mine. — Nu-i de mirare. Cafeaua ta ar arde o gaură și prin fier forjat. Korsak ieși din mașină și se duse între copaci, cu mâna deja la șlițul pantalonilor. Nu se obosi să se ducă în spatele unui copac, ci rămase pur și simplu acolo, urinând în tufișuri. Rizzoli nu avea chef să vadă așa ceva, așa că își întoarse privirea. În fiecare clasă era un copil care făcea lucruri scârboase, și Korsak era exact așa – băiatul care-și vâra fără jenă degetul în nas, care râgâia cu entuziasm și-și purta prânzul pe reverul cămășii. Băiatul cu mâinile jilave și durdulii pe care evitai să le atingi cu orice preț, pentru că erai sigur c-o să iei ceva de la el. Îi era în același timp silă și milă de el. Se uită la cafeaua pe care i-o turnase și aruncă ce mai rămăsese din ea afară pe geam. Din radio izbucni o nouă explozie de cuvinte, făcând-o să tresară. — Un vehicul din direcția est vine pe Dedham Parkway. Pare să fie un taxi galben. Rizzoli răspunse: — Un taxi la trei dimineața? — Asta se vede. — Unde merge? — Tocmai a luat curba spre nord pe Enneking. 419

— Echipaj doi? zise Rizzoli, apelând următorul echipaj de pe rută. — Echipaj doi, răspunse Frost. Da, îl vedem. Tocmai a trecut pe lângă noi… Urmă un moment de liniște, și apoi cu încordare bruscă: Încetinește… — Ce face? — Pune frână. E pe punctul de a trage pe dreapta… — Locația? se răsti Rizzoli. — Zona de parcare cu pământ. Tocmai a intrat în parcare! „El e.” — Korsak, a început! șuieră ea pe geam. Își puse comunicatorul personal și își aranjă receptorul la ureche, cu fiecare nerv din corp vibrându-i de încordare. Korsak își închise fermoarul și se repezi înapoi la mașină. — Ce-i? Ce e? — Un vehicul a oprit pe Enneking – echipaj doi, ce face? — Stă pur și simplu acolo. Are farurile stinse. Rizzoli se aplecă în față, apăsându-și concentrată receptorul la ureche. Secundele trecură una după alta, fără nicio transmisie, toți așteptând mișcarea următoare a suspectului. „Verifică zona. Se asigură că nu e riscant să înceapă.” — Tu hotărăști, Rizzoli, zise Frost. Facem o mișcare? Rizzoli ezită, cântărindu-și opțiunile. Îi era frică să nu dezvăluie capcana prea repede. — Stai puțin, reluă Frost. Și-a aprins din nou farurile. Oh, la naiba, dă înapoi. S-a răzgândit. — V-a văzut? Frost, v-a văzut? — Nu știu! A dat în marșarier pe Enneking. Se îndreaptă spre nord… — L-am speriat! 420

În acea fracțiune de secundă, singura decizie posibilă îi apăru limpede ca lumina zilei. Strigă în microfon: — Toate echipajele, porniți! Acum! Acum! Prinde-ți-l acum! Porni mașina, băgând în viteză cu violență. Roțile se răsuciră lăsând o urmă adâncă în pământul moale și covorul de frunze, iar crengile biciuiră parbrizul. Auzi transmisiunile rapide ca niște rafale ale echipei și vuietul îndepărtat al mai multor sirene. — Echipaj trei. Am blocat Enneking nord… — Echipaj doi. Suntem în urmărire… — Vehiculul se apropie! Frânează… — Încercuiți-l! Încercuiți-l! — Nu-l confruntați fără întăriri! ordonă Rizzoli. Așteptați întăriri! — Am înțeles. Vehiculul s-a oprit. Ne menținem poziția. Pe când ajunse Rizzoli și-și opri mașina cu scrâșnet de roți, Enneking Parkway era un nod de mașini de patrulă și lumini albastre pulsânde. Pentru o clipă, Rizzoli fu orbită când ieși din mașină. Fluxul de adrenalină îi făcuse pe toți să se manifeste ca și cuprinși de febră, se auzea în vocile lor, tensiunea vibrândă a bărbaților aflați pe punctul de a comite acte de violență. Frost deschise cu forță ușa mașinii suspectului și cel puțin șase arme fură țintite la capul șoferului. Taximetristul clipea dezorientat, cu luminile albastre pulsându-i pe față. — Coboară din vehicul, ordonă Frost. — Ce… Ce-am făcut? — Coboară din vehicul! În această seară înecată în adrenalină, chiar și Barry Frost se transformase într-o persoană înfricoșătoare. Taximetristul coborî încet, ținându-și mâinile ridicate sus. În clipa când atinse pământul cu amândouă picioarele, fu răsucit și îmbrâncit cu fața în jos pe capota mașinii. 421

— Ce-am făcut? strigă el, în timp ce Frost îl percheziționă. — Cum te numești? întrebă Rizzoli. — Nu știu despre ce e vorba aici… — Numele! — Wilensky, zise el hohotind. Vernon Wilensky… — Se verifică, zise Frost, citind actul de identitate al taximetristului. Vernon Wilensky, bărbat alb, născut în 1955. — Se potrivește și cu permisul mașinii, zise Korsak, care se aplecase în taxi să verifice legitimația prinsă cu o clamă de vizor. Rizzoli își ridică privirea, îngustându-și ochii în fața farurilor mașinii ce se apropia. Chiar și la trei noaptea era încă trafic pe alee și având în vedere că drumul era acum blocat de mașinile poliției, în curând vor avea șiruri de mașini în ambele direcții. Se concentră din nou asupra taximetristului. Înșfăcându-l de cămașă, îl întoarse spre ea și-i vârî lumina lanternei în ochi. Văzu un bărbat de vârstă mijlocie, cu păr blond rar și vâlvoi, cu pielea pământie în raza aspră a lanternei. Nu aceasta era fața pe care și-o imaginase la suspectul lor. Privise în ochi răul de mai multe ori decât voia să-și amintească și păstra în memorie toate chipurile ce aparțineau monștrilor întâlniți în cariera sa. Bărbatul acesta speriat nu făcea parte din acea galerie. — Ce faceți aici, domnule Wilensky? întrebă ea. — Am venit să… am venit să iau un client. — Ce client? — Un individ, a sunat după taxi. A zis că a rămas fără benzină pe Enneking Parkway. — Unde e? — Nu știu! Am oprit unde mi-a zis că o să aștepte, și nu era acolo. Vă rog, e o greșeală. Sunați la centralista de la noi! O să vedeți că așa a fost! Rizzoli îi zise lui Frost: 422

— Deschide portbagajul! Se duse să vadă și ea ce era în portbagaj, cu senzația de rău crescându-i în stomac. Ținu de capota portbagajului cu o mână și cu cealaltă lumină interiorul cu lanterna Maglite. Aproape cinci secunde întregi se uită în portbagajul gol, iar senzația de rău ajunsese la stadiul de greață propriu-zisă. Își puse mănuși. Își simți fața înroșindu-se inflamată și pieptul apăsat de disperare, trase de carpeta cenușie ce căptușea portbagajul. Văzu o anvelopă de rezervă, un cric și câteva unelte. Începu să tragă cu forță de carpetă, dezlipind-o și mai tare, focalizându-și furia pe dezvelirea fiecărui centimetru de portbagaj, expunând luminii lanternei fiecare colțișor ascuns. Era ca o femeie nebună, scormonind disperată după firimiturile propriei mântuiri. Când nu mai avu ce smulge și portbagajul era expus până la carcasa goală de metal, Rizzoli rămase uitându-se în gol, refuzând să accepte evidența. Dovada de netăgăduit că greșise. „O înscenare. A fost doar o înscenare, menită să ne distragă atenția. Dar de la ce?” Răspunsul îi veni cu viteză amețitoare. Din toate radiourile erupse același apel. — 10-54, 10-54, cimitirul Fairview. Toate unitățile, 10-54, cimitirul Fairview. Frost îi întâlni privirea, amândoi dându-și seama în secunda aceea de aceeași idee îngrozitoare. 10-54. Omucidere. — Stai lângă taxi! îi ordonă lui Frost. O luă apoi la goană înspre mașina ei. În învălmășeala de vehicule, al ei era cel mai ușor de extras, cel mai rapid de întors. Se repezi să urce la volan și în timp ce învârtea cheia de contact, își înjura în gând propria prostie. — Hei! Hei! strigă Korsak. Acesta alerga pe lângă mașină, bătând cu pumnul în geam. Rizzoli frână doar pentru câteva clipe, destul cât să-l lase să urce în mașină și să trântească ușa. Apoi apăsă pedala de accelerație până la podea, făcându-l să se izbească cu spatele de scaun. — Ce naiba, voiai să mă lași acolo? urlă el. — Pune-ți centura. 423

— N-am venit numai să mă țin aiurea după voi. — Pune-ți centura! Korsak își trase centura peste umăr și o închise. Chiar și cu vocile învălmășite și stridente de la radio, Rizzoli îi auzea respirația greoaie, umedă, cu horcăieli pline de mucozități. — Echipaj unu, răspundem la 10-54, zise ea către dispecerat. — Ce 10-10 aveți? — Enneking Parkway, tocmai am trecut de intersecția cu Turtle Pond. Estimez că ajungem în mai puțin de un minut. — O să fiți primii la fața locului. — Situația? — Nu sunt alte informații. Pregătiți-vă pentru 10-58. Înarmat și probabil periculos. Piciorul lui Rizzoli era ca de plumb pe pedală. Strada către cimitirul Fairview apăru atât de rapid, că aproape trecu pe lângă ea. Luă curba cu roțile scrâșnind, chinuindu-se să mențină volanul sub control. — Au! îi scăpă lui Korsak când aproape se ciocniră de un șir de stâlpi de marcaj din beton. Poarta de fier forjat era deschisă larg și Rizzoli intră fără ezitare. Cimitirul nu era luminat, și dincolo de farurile mașinii se vedeau peluze întinse și pietre de mormânt răsărite ca niște dinți albi. Un vehicul de la o patrulă privată de securitate era parcat la nouăzeci de metri de poarta cimitirului. Ușa șoferului era deschisă și lumina de interior era aprinsă. Rizzoli frână și în momentul când cobora din mașină deja își apucase pistolul în mână, reflexul fiindu-i atât de automat, că nici nu-l mai observă. Era asaltată de mult prea multe alte detalii: mirosul ierbii proaspăt tunse și de pământ jilav. Bubuitul inimii ei în piept. Și frica. Mătură întunericul cu privirea și mâna înghețată a fricii îi cuprinse inima, fiindcă știa că dacă taxiul fusese o înscenare, atunci, și aceasta putea fi tot așa: un joc sângeros din care nici măcar nu-și dăduse seama că făcea parte. 424

Îngheță pe loc, concentrându-și privirea pe o umbră de la baza obeliscului memorial. Își îndreptă lanterna Maglite într-acolo și văzu trupul prăbușit la pământ al gardianului de securitate. Se apropie de el și simți miros de sânge. Nu exista niciun alt miros ca acesta, și creierul îi răsuna de sirene primitive de alarmă. Îngenunche pe iarba udă de sânge, caldă încă de la el. Korsak era chiar lângă ea, țintindu-și și el lanterna, și Rizzoli îi auzi respirația gâfâită și sunetele porcine pe care le făcea de fiecare dată când depunea un efort fizic. Gardianul zăcea cu fața în jos. Rizzoli îl răsuci pe spate. — Doamne sfinte! țipă Korsak, trăgându-se înapoi atât de violent că-și îndreptă lanterna necontrolat spre cer. Și raza lanternei lui, Rizzoli tremură în timp ce se uita la gâtul aproape complet despicat, cu cioturi de cartilagii sclipind albe din carnea hăcuită. Om doborât, într-adevăr. Doborât, scos din joc, de-abia atașat de propriul cap. Întunericul nopții fu întrerupt de luminile albastre ale girofarelor, ca într-un caleidoscop suprarealist ce se apropia de ei. Rizzoli se ridică în picioare și pantalonii îi erau lipicioși de sânge, iar materialul îi aderase de genunchi. Își îngustă ochii împotriva strălucirii farurilor mașinilor de poliție ce se apropiau și se întoarse cu spatele către ele, uitându-se la întinderea neagră a cimitirului. În clipa aceea, când farurile ce se apropiau tăiară un arc luminos prin întuneric, o imagine îi îngheță pe retine: o siluetă ce se mișca printre pietrele de mormânt. Fu o sclipire de o fracțiune de secundă, și în următorul puls de lumină, silueta se pierduse în marea de blocuri de marmură și granit. — Korsak, zise ea. Cineva se mișcă – la ora două. — Nu văd nimic. Rizzoli se uită cu atenție. Și-l văzu din nou, mișcându-se în jos pe pantă, către copaci. În secunda următoare o pornise deja la goană după el, trecând ca la slalom prin cursa cu pietre de mormânt, cu picioarele tropăind peste morții adormiți. Îl auzi pe Korsak undeva aproape în urma ei, horcăind ca un acordeon, dar detectivul nu putea ține pasul cu ea. În câteva secunde era singură, cu picioarele alergând alimentate de adrenalină ca un combustibil de rachetă. Aproape ajunsese la copaci, foarte aproape de locul unde zărise ultima dată silueta întunecată, dar acum nu mai văzu nicio mișcare, nicio străfulgerare de 425

întuneric pe fundalul întunericului. Încetini, se opri, măturând cu privirea înainte și înapoi, căutând chiar și cea mai mică mișcare printre umbre. Deși acum stătea pe loc, pulsul îi era în continuare accelerat, antrenat de frică. De siguranța absolută că el era în apropiere, o siguranță ce făcea să i se ridice părul pe ceafă. El se uita la ea. Și totuși nu voia să-și aprindă lanterna, să-și transmită poziția ca un far. Trosnetul unei crenguțe o făcu să se învârtă spre dreapta. Copacii se înălțau neguroși în fața ei, o cortină neagră impenetrabilă. Prin vuietul propriului sânge din urechi și vâjâitul aerului ce-i năvălea în plămâni, auzi un foșnet de frunze și alte crenguțe trosnind. „Se apropie de mine.” Se ghemui la pământ, cu pistolul ațintit și nervii încordați la maximum. Pașii se opriră brusc. Rizzoli aprinse lanterna și o îndreptă direct înainte. Și îl văzu, îmbrăcat în negru, în picioare între copaci. Prins în raza lanternei, bărbatul se răsuci într-o parte, ridicându-și un braț să-și umbrească ochii. — Nu mișca! strigă ea. Poliția! Bărbatul încremeni pe loc, cu fața întoarsă într-o parte, cu mâna îndreptată spre față. Apoi vorbi, cu voce scăzută: — O să-mi dau jos ochelarii cu infraroșii acum. — Nu, nemernicule! O să stai nemișcat exact acolo unde ești. — Și apoi ce facem, doamnă detectiv Rizzoli? O să ne arătăm insignele unul altuia? O să ne percheziționăm reciproc? Rizzoli se holbă la el, recunoscându-i dintr-odată vocea. Încet, cu grijă, Gabriel Dean își scoase ochelarii de vedere nocturnă și se întoarse să se uite la ea. Cu lumina lanternei în ochi, el nu o vedea, însă ea îl vedea foarte bine, și era calm și sigur pe el. Rizzoli îi cercetă corpul de sus până jos cu raza lanternei, și văzu că era îmbrăcat în negru și avea o armă într-un toc la șold. În mână ținea ochelarii de noapte pe care tocmai și-i scosese. Imediat îi veniră în minte cuvintele lui Korsak: Măria Sa domnul James afurisitul de Bond. Dean făcu un pas către ea. 426

Rizzoli își ridică instantaneu pistolul. — Stai exact unde ești. — Calm, Rizzoli. Nu e niciun motiv să mă împuști. — Chiar nu e? — Pur și simplu mă apropii. Ca să putem vorbi. — Putem vorbi foarte bine de la distanța asta. Dean se uită spre luminile mașinilor de poliție. — Cine crezi că a sunat să anunțe crima? Rizzoli ținu în continuare pistolul țintit spre el, fără ezitare. — Folosește-ți creierul, Rizzoli. Presupun că ai unul bun. Mai făcu un pas spre ea. — Stai dracului acolo și nu mișca. — OK. Își ridică mâinile sus și repetă cu voce scăzută. OK. — Ce faci aici? — Același lucru ca tine. Aici este miezul acțiunii. — De unde ai știut? Dacă tu ai anunțat acel 10-54, de unde ai știut că aici se întâmplă acțiunea? — N-am știut. — Pur și simplu ai trecut pe aici din întâmplare și l-ai găsit? — Am auzit dispeceratul cerând o verificare la cimitirul Fairview. O posibilă încălcare de proprietate. — Și? — Și m-am întrebat dacă nu cumva e suspectul nostru. — Te-ai întrebat? — Da. — Sunt sigură că ai avut un motiv bun. 427

— Instinctul. — Nu-mi vinde gogoși, Dean. Apari îmbrăcat în costumație pentru operațiuni speciale de noapte și eu ar trebui să cred că pur și simplu te plimbai gură cască și-ai trecut pe-aici să verifici o încălcare de proprietate? — Am instincte bune. — Ar trebui să fii medium pentru a fi așa de bun. — Ne pierdem vremea aici, doamnă detectiv. Ori mă arestezi, ori lucrezi cu mine. — Înclin mai degrabă spre prima variantă. Dean o privi cu o expresie netulburată. Erau mult prea multe lucruri pe care nu i le spunea, prea multe secrete pe care nu le va afla de la el. Cel puțin nu aici, nu în seara asta. În cele din urmă Rizzoli își coborî arma, dar nu o puse în toc. Gabriel Dean nu inspira nivelul acesta de încredere. — Din moment ce ai ajuns primul la fața locului, ce ai văzut? — L-am găsit pe gardian deja prăbușit la pământ. Am folosit radioul mașinii lui să sun dispeceratul. Sângele era cald încă. M-am gândit că există șansa ca individul nostru să fie încă în apropiere. Așa că m-am dus să verific. Rizzoli pufni neîncrezătoare. — Între copaci? — N-am văzut niciun alt vehicul în cimitir. Știi ce ne înconjoară, doamnă detectiv? Rizzoli ezită. — La est e Dedham. Hyde Park la nord și sud. — Exact. Cartiere rezidențiale în toate părțile, cu o mulțime de locuri unde săși lase mașina. De acolo e cale scurtă până la cimitirul ăsta. — De ce ar veni suspectul aici? — Ce știm despre el? Amicul nostru e obsedat de morți. Tânjește să-i miroasă, să-i atingă. Ține acasă cadavrele până când e imposibil să le mai mascheze duhoarea, ca să le țină ascunse. Abia atunci renunță la rămășițe. 428

Bărbatul ăsta probabil se excită și numai plimbându-se printr-un cimitir. Așa că era aici, în întuneric, delectându-se într-o mică aventură erotică. — Asta e grețos. — Trebuie să te uiți în mintea lui, în universul lui. Noi gândim că e grețos, dar pentru el, locul ăsta e o bucată de paradis. Locul unde morții sunt culcați la odihnă. Exact tipul de loc unde ar veni Dominatorul. Se plimbă pe aici și probabil își imaginează un întreg harem de femei adormite chiar sub picioarele lui. Și dintr-odată e deranjat, surprins de venirea unei patrule de securitate. Un gardian care probabil nu se aștepta să aibă de-a face cu ceva mai periculos decât niște adolescenți veniți la o mică aventură nocturnă. — Și gardianul lasă un bărbat singuratic să vină pur și simplu la el și să-i taie gâtul? Dean rămase tăcut. Pentru asta nu avea nicio explicație. Nici Rizzoli n-avea. Când ajunseră înapoi sus pe pantă, întunericul pulsa de luminile albastre ale girofarelor și echipa ei înconjura deja scena crimei cu panglică galbenă legată de niște țăruși. Rizzoli se uită la vânzoleala sinistră și brusc se simți mult prea obosită ca să poată să-i facă față. Rareori își pusese la îndoială propriile raționamente, propriile instincte. Dar în noaptea aceasta, confruntată cu dovada eșecului ei, se întrebă dacă Gabriel Dean nu avusese cumva dreptate – poate că într-adevăr n-avea ce căuta la conducerea anchetei. Poate că trauma pricinuită de Warren Hoyt o vătămase în așa măsură, încât nu mai putea funcționa eficient ca polițistă. În seara aceasta făcuse o alegere greșită, refuzase să elibereze măcar una dintre unitățile din echipă ca să vină să facă verificarea terenului la cimitir. „Nu eram decât la un kilometru și jumătate distanță. Stăteam în mașini, așteptând în zadar, în timp ce omul ăsta murea.” Șirul de înfrângeri o împovărau atât de amarnic, că simți că i se încovoaie spinarea ca și cum ar fi purtat niște bolovani reali în spate. Se întoarse la mașină și-și deschise telefonul mobil; răspunse Frost. — Centralista de la taxiuri a confirmat povestea taximetristului, îi zise el. Au primit un apel la ora 2:16. Un bărbat care a pretins că i s-a terminat benzina pe Enneking Parkway. Centralista l-a trimis pe domnul Wilensky. Încercăm acum să găsim numărul de la care a sunat.

429

— Băiatul ăsta nu e prost. Apelul n-o să ducă nicăieri. Un telefon public. Sau un mobil furat. Fir-ar să fie! Lovi cu palma tabloul de bord. — Deci ce facem cu taximetristul? E curat. — Dă-i drumul. — Ești sigură? — N-a fost decât un joc, Frost. Suspectul a știut că o să-l așteptăm. Se joacă cu noi. Ne demonstrează că el deține controlul. Că e mai deștept ca noi. „Și tocmai a dovedit-o.” Închise telefonul și rămase pe loc pentru un moment, adunându-și puterile pentru a ieși din mașină și a înfrunta ceea ce urma. Încă o anchetă de crimă. Toate întrebările ce cu siguranță vor urma în legătură cu deciziile luate în această noapte. Se gândi la pasiunea cu care își agățase toate speranțele de credința că suspectul va adera la modelul dinainte. Și în schimb acesta se folosise de model ca să-și bată joc de ea. Ca să producă acest fiasco total. Câțiva polițiști care stăteau lângă panglica galbenă din jurul scenei crimei se întoarseră și se uitară în direcția ei – un semnal că, așa obosită cum era, nu mai putea să se ascundă prea mult timp în mașină. Își aminti de termosul de cafea al lui Korsak; oricât de oribilă era, nu i-ar strica puțină cafeină. Se răsuci să ia termosul de pe bancheta din spate și dintr-odată se opri. Se uită la personalul de poliție ce stătea între mașini. Îl văzu pe Gabriel Dean, zvelt și lunecos ca o pisică neagră, înconjurând perimetrul scenei crimei. Văzu polițiștii cercetând solul, luminile lanternelor măturând terenul în toate direcțiile. Dar nu-l văzu pe Korsak. Ieși din mașină și se apropie de polițistul Doud, care făcuse și el parte din echipa de urmărire. — L-ai văzut cumva pe detectivul Korsak? îl întrebă ea. — Nu, doamnă. — N-a fost aici când ați sosit? Nu aștepta lângă cadavru? — Nu l-am văzut aici deloc. 430

Rizzoli se uită lung înspre copaci, unde îl întâlnise pe Gabriel Dean. „Korsak alerga imediat în urma mea. Dar nu m-a ajuns din urmă. Și nici n-a venit înapoi aici…” Începu să se apropie de copaci, refăcând traseul pe care-l străbătuse în fugă prin cimitir. În timpul acelei goane, fusese atât de concentrată asupra urmăririi, că nu-i acordase aproape deloc atenție lui Korsak, care venea cu greu în urma ei. Își amintea de propria ei frică, de bubuitul inimii, de briza nopții ce-i șuiera pe față. Își amintea respirația lui gâfâită în urma ei, chinuindu-se să țină pasul cu ea. Apoi însă rămăsese mult în urmă și Rizzoli nu-l mai băgase în seamă. Mergea mai repede acum, măturând cu lanterna la dreapta și la stânga. Pe aici oare fugise? Nu, nu, trecuse printre alte pietre de mormânt. Recunoscu un obelisc înălțându-se undeva la stânga. Corectându-și traiectoria, se îndreptă spre obelisc și aproape se împiedică de picioarele lui Korsak. Acesta zăcea prăbușit lângă o piatră de mormânt, iar umbra corpului său masiv fuziona cu granitul. Imediat se lăsă în genunchi, strigând după ajutor, și-l rostogoli pe spate. Dintr-o singură privire la chipul umflat și pământiu își dădu seama că avea un stop cardiac. Îi pipăi gâtul, dorindu-și atât de disperată să simtă un puls la carotidă, că aproape confundă pulsul bubuitor din propriile degete cu al lui. Dar Korsak nu avea puls deloc. Îl izbi cu pumnul în piept. Dar chiar și această lovitură violentă nu-i trezi inima la viață. Îi trase capul spre spate și trase de falca lăsată moale ca să-i deschidă căile respiratorii. Atât de multe lucruri în legătură cu Korsak o dezgustaseră înainte. Mirosul transpirației și al țigărilor sale, respirația șuierătoare și strângerea de mână umedă. Însă niciunul dintre aceste lucruri nu părea să aibă vreo importanță acum, când își puse gura pe a lui și-i suflă aer în plămâni. Îi simți pieptul umflându-se, apoi auzi un șuierat zgomotos când plămânii îi expulzară aerul din nou. Își puse mâinile pe pieptul lui își începu o resuscitare cardio-pulmonară, făcând efortul pe care inima lui refuza să-l facă. Continuă să pompeze până sosiră și ceilalți polițiști să o ajute, și brațele începuseră să-i tremure și sudoarea îi trecuse până în vestă. În tot acest timp, se biciuia singură mintal. Cum de uitase de el, și nu observase că zăcea aici? De ce nu-i băgase de seamă absența? 431

Mușchii îi ardeau și o dureau genunchii, dar nu se opri. Îi datora măcar atât și nu putea să-l abandoneze încă o dată. În apropiere urlă sirena unei ambulanțe. Presa încă ritmic când sosi personalul ambulanței. Numai când cineva o prinse de braț și o trase cu fermitate la o parte renunță să mai apese. Se trase înapoi cu picioarele tremurând sub ea, în timp ce personalul paramedical preluă misiunea de salvare, punându-i o perfuzie intravenoasă, agățând punga de soluție salină. Îi împinseră capul spre spate și-i vârâră pe gât o spatulă de laringoscop. — Nu-i văd coardele vocale! — Doamne, ce gât mare are. — Ajută-mă să-l repoziționez. — Bine. Mai încearcă o dată! Infirmierul vârî din nou laringoscopul, chinuindu-se să țină greutatea fălcii lui Korsak. Cu gâtul lui masiv și limba umflată, Korsak semăna cu un bivol proaspăt măcelărit. — Tubul a intrat! Îi desfăcură brutal și restul cămășii, dezvăluind un covoraș des de păr, și-i puseră paletele defibrilatorului. Pe monitorul EKG-ului apăru o linie zimțată. — E în tahicardie ventriculară! Paletele se descărcară și prin pieptul lui Korsak trecu un impuls de curent electric. Corpul greoi se încordă și se arcui deasupra ierbii și apoi căzu la loc într-un morman flasc. Razele multiple ale lanternelor polițiștilor dezvăluiră cu cruzime fiecare detaliu, de la pântecul palid și umflat până la pieptul aproape feminin, atât de jenant pentru mulți bărbați obezi. — OK! Are un ritm. Tahicardie sinusoidală… — Tensiunea arterială? Îi puseră banda peste brațul cărnos. — Nouăzeci sistolic. Să-l mutăm!

432

Chiar și după ce-l transferară pe Korsak și ambulanța și farurile dispărură în noapte, Rizzoli tot nu se mișcă. Se uită după ambulanță amorțită de epuizare, imaginându-și ce va urma pentru el. Luminile aspre din camera de urgență. Alte ace, alte tuburi. Se gândi că ar trebui probabil să o sune pe soția lui, dar nu știa cum o cheamă. De fapt, nu știa aproape nimic despre viața lui personală, și i se păru insuportabil de trist că știa mai multe despre cei doi Yeager morți decât despre bărbatul viu care lucrase împreună cu ea. Partenerul ei față de care greșise. Se uită la iarba pe care zăcuse. Se vedea încă urma greutății lui. Și-l imagină alergând după ea, dar respirând prea greu ca să poată ține pasul. Cu siguranță însă se forțase și așa, din vanitate și mândrie masculină. Oare se apucase de piept înainte de a se prăbuși? Oare o strigase în ajutor? „Oricum nu l-aș fi auzit. Eram prea ocupată urmărind umbre. Încercând să-mi salvez propria mândrie.” — Doamna detectiv Rizzoli? zise polițistul Doud. Se apropiase atât de încet, încât nici nu observase că era lângă ea. — Da? — Mă tem că am mai găsit unul. — Poftim? — Încă un cadavru. Copleșită, Rizzoli îl urmă fără un cuvânt pe Doud, care lumina cu lanterna drumul peste iarba umedă în întuneric. Câteva lumini în față le arătau destinația. Pe când detectă în sfârșit prima adiere a mirosului de putreziciune, erau deja la câteva sute de metri de locul unde se găsise gardianul. — Cine l-a găsit? întrebă ea. — Domnul agent Dean. — De ce căuta așa de departe? — Presupun că făcea o cercetare generală. Dean se întoarse spre ea când se apropie. — Cred că am găsit-o pe Karenna Ghent. 433

Femeia zăcea pe un mormânt, cu părul negru răsfirat în jurul ei, și câteva grămăjoare de frunze aranjate printre șuvițele negre într-o decorare batjocoritoare a cărnii torturate. Era moartă de destulă vreme ca să i se umfle burta, iar fluidele de excreție i se scurgeau din nări. Dar impactul acestor detalii pălea în fața ororii mai mari a ceea ce-i făcuse în partea de jos a abdomenului. Rizzoli se holbă la rana deschisă. O tăietură transversală. Avu senzația că i se cască pământul sub picioare și se dădu câțiva pași înapoi, căutând orbește cu mâinile ceva de care să se țină și negăsind decât aer. Dean o prinse să nu cadă, strângând-o cu fermitate de cot. — Nu e o coincidență, zise el. Rizzoli rămase tăcută, cu privirea ațintită asupra rănii înfiorătoare. Își aminti răni asemănătoare pe alte femei. Își aminti o vară mai caniculară chiar decât aceasta. — A urmărit știrile, zise Dean. Știe că tu ești la conducerea anchetei. Știe cum să întoarcă situația, pentru a face ca jocul de-a șoarecele și pisica să funcționeze în ambele direcții. Asta a devenit deja pentru el. Un joc. Deși îi auzea cuvintele, nu înțelegea ce voia să-i spună. — Ce joc? — N-ai văzut numele? Își aținti propria lanternă pe cuvintele gravate în granitul pietrei de mormânt.

Soț și tată iubit Anthony Rizzoli 1901-1962

— E o înțepătură ironică, zise Dean. Țintită direct spre tine.

434

• TREISPREZECE • Femeia de lângă patul lui Korsak avea părul castaniu pleoștit ce părea să nu fi fost spălat sau pieptănat de mai multe zile. Nu-l atingea deloc, se uita numai la pat cu ochii goi și mâinile nemișcate în poală, fără viață, ca un manechin de plastic. Rizzoli stătea în fața intrării salonului din Secția de terapie intensivă, întrebându-se dacă să intre sau nu. În cele din urmă femeia își înălță capul și-i întâlni privirea prin geam, iar Rizzoli nu mai putea să plece pur și simplu. Intră în încăpere. — Doamna Korsak? zise ea. — Da? — Sunt detectiv Rizzoli. Jane. Vă rog, spuneți-mi Jane. Expresia femeii rămase la fel de goală; evident nu recunoscuse numele. — Mă tem că nu vă știu prenumele, zise Rizzoli. — Diane. Femeia tăcu pentru un moment, apoi se încruntă. Îmi pare rău. Cine sunteți? — Jane Rizzoli. Sunt de la Poliția Boston. Am lucrat cu soțul dumneavoastră la un caz. Probabil v-a vorbit despre asta. Diane ridică din umeri într-un gest vag și se uită din nou la soțul ei. Pe față nu i se citea nici durere, nici lirică. Numai pasivitatea amorțită a epuizării. Pentru o clipă, Rizzoli rămase pur și simplu în veghe tăcută în fața patului. „Ce multe tuburi, se gândi ea. Ce multe aparate.” Și în centru era Korsak, redus la stadiul de carne insensibilă. Doctorii confirmaseră un atac de cord, și deși acum avea un ritm cardiac stabil, rămânea în starea aceasta de inconștiență. Gura îi atârna larg deschisă, cu un tub endotraheal ieșind din ea ca un șarpe de plastic. Un rezervor agățat de marginea patului colecta scurgerea lentă de urină. Deși cearșaful îi ascundea organele genitale, pieptul și abdomenul îi erau dezgolite, și un picior păros îi ieșea de sub cearșaf, cu unghiile de la picioare galbene și netăiate. Chiar și în timp ce asimila aceste detalii, Rizzoli simți că îi e rușine că-i invada intimitatea, că-l vedea în această stare atât de vulnerabilă. Însă nu putea să-și întoarcă privirea. Se simțea obligată să se uite, cu privirea atrasă de toate 435

amănuntele intime, exact lucrurile pe care Korsak nu ar fi vrut să o lase să le vadă, dacă ar fi fost treaz. — Ar trebui să fie bărbierit, zise Diane. Era o preocupare atât de trivială, însă era singura remarcă spontană pe care o făcuse Diane. Nu se mișcase câtuși de puțin, stătea perfect nemișcată, cu mâinile moi în poală, cu expresia placidă sculptată parcă în piatră. Rizzoli încercă să găsească ceva de spus, ceva ce credea că ar trebui să-i aducă alinare, și se hotărî asupra unui clișeu. — E un luptător. N-o să se dea bătut cu una cu două. Cuvintele ei căzură ca niște pietre într-un puț fără fund. Nicio învolburare, niciun efect. Trecură mai multe clipe îndelungate de tăcere și apoi ochii albaștri și goi ai Dianei se fixară asupra ei. — Mă tem că am uitat cum te cheamă. — Jane Rizzoli. Am lucrat cu soțul dumitale la un caz împreună. — Oh. Tu ești aceea. Rizzoli încremeni, copleșită brusc de vinovăție. „Da, eu sunt aceea. Aceea care l-a abandonat. Care l-a lăsat să zacă singur în întuneric pentru că eu eram prea obsedată să-mi salvez propria nenorocită de noapte.” — Mulțumesc, zise Diane. Rizzoli se încruntă. — Pentru ce? — Pentru ceea ce ai făcut. Ca să-l ajuți. Rizzoli se uită în ochii vagi și albaștri ai femeii și observă pentru prima dată cât de strâns contractate îi erau pupilele. Ochi de anesteziat, se gândi ea. Diane Korsak era într-o ceață de narcotice. Rizzoli se uită din nou la Korsak. Își aminti de seara când îl chemase la scena morții familiei Ghent și acesta sosise în stare de ebrietate. Își aminti de asemenea seara când fuseseră împreună în parcarea din fața Departamentului de Medicină Legală și Korsak nu părea să vrea să meargă acasă. Oare avea de-a face cu asta în fiecare seară? Această femeie cu ochii goi și vocea de robot? 436

„Nu mi-ai spus niciodată. Și eu nu m-am obosit să te întreb.” Se apropie de pat și-l prinse de mână. Își aminti cum o dezgustase mâna lui umedă. Însă nu și azi; astăzi s-ar fi bucurat dacă i-ar fi simțit strângerea. Însă mâna dintr-a ei rămase moale. • Mai era o oră doar până la amiază când în sfârșit ajunse în apartamentul ei. Răsuci cele două yale, apăsă butonul de blocare și puse lanțul. Mai demult s-ar fi gândit că toate aceste încuietori erau un semn de paranoia; mai demult, ar fi fost satisfăcută cu o singură încuietoare simplă și o armă în sertarul noptierei. Însă cu un an în urmă Warren Hoyt îi schimbase viața și de atunci avea la ușă aceste accesorii sclipitoare de alamă. Se uită lung la bogatul sortiment de încuietori, șocată brusc de cât de mult devenise exact ca orice altă victimă a unei violențe, disperată să se baricadeze în casă și să țină restul lumii la distanță. Chirurgul îi făcuse asta. Și acum criminalul acesta nou, Dominatorul, își adăugase și el vocea la corul de monștri ce lătrau la ușă. Gabriel Dean înțelesese pe loc că alegerea mormântului pe care fusese depozitat cadavrul Karennei Ghent nu fusese un accident. Deși ocupantul mormântului, Anthony Rizzoli, nu era rudă cu ea, faptul că aveau același nume se dorea în mod clar a fi un mesaj pentru ea. „Dominatorul îmi cunoaște numele.” Nu-și luă mâna de la tocul armei până nu verifică o dată întregul apartament. Nu era foarte mare și-i luă mai puțin de un minut să arunce o privire în bucătărie și sufragerie, apoi să traverseze micul hol spre dormitor, unde deschise dulapul și se uită sub pat. Abia atunci își desfăcu tocul pistolului și-l puse în sertarul noptierei. Se dezbrăcă și intră în baie. Încuie ușa – un alt reflex automat, și complet inutil, dar era singura modalitate de a-și aduna curajul să intre sub duș și să tragă perdeaua. Câteva momente mai târziu, cu părul încă plin de balsam, fu cuprinsă de senzația că nu e singură. Smuci perdeaua la o parte și se uită la baia goală, cu inima bubuind și apa scurgându-i-se pe umeri și pe podea. Închise robinetul. Se rezemă de peretele acoperit cu faianță trăgând adânc aer în piept, așteptând să i se calmeze bătăile inimii. Prin vuietul propriului puls auzea zumzetul ventilatorului. Huruitul țevilor de apă din clădire. Sunete banale pe care nu le sesizase niciodată până acum, când propria lor banalitate le 437

transforma într-o binecuvântare, făcându-le perfecte pentru a se concentra mental. Pe când în sfârșit inima îi bătu iar în ritm normal, apa i se răcise pe piele. Ieși de sub duș, se șterse cu prosopul, apoi îngenunche să șteargă și podeaua plină de apă. Oricât de bătăioasă se pretindea la serviciu, cu imaginea ei de polițistă dură, acum era redusă la o ființă necontrolată ce tremura de spaimă. Văzu în oglindă cât de mult o transformase frica. Femeia care o privea din reflexie slăbise îngrozitor, silueta încă de la început subțire se topea încet devenind scheletică. Fața ei pe vremuri pătrățoasă și puternică părea acum slabă ca de fantomă, cu ochii mari și întunecați în orbitele vineții. Fugi de la oglindă și se refugie în dormitor. Cu părul încă umed, se prăbuși în pat și rămase întinsă cu ochii deschiși, știind că ar trebui să doarmă măcar câteva ore. Dar printre deschizăturile obloanelor de la ferestre se strecura strălucitoare lumina zilei și auzea sunetele circulației pe străzile de jos. Era amiază, și Rizzoli era trează de aproape treizeci de ore încontinuu, și nu mâncase nimic de aproape douăsprezece ore. Însă nu putea să se forțeze nici să mănânce, nici să adoarmă. Întâmplările zilei îi zumzăiau încă prin sistemul nervos, tot ceea ce se întâmplase în acea dimineață învârtindu-se nebunește într-un cerc vicios. Vedea gâtul tăiat al gardianului, capul răsucit într-un unghi imposibil față de trunchi. O vedea pe Karenna Ghent, cu părul presărat cu frunze. Și îl vedea pe Korsak, cu trupul împănat de tuburi și fire. Cele trei imagini i se roteau în cap asemenea unor lumini stroboscopice, și nu reușea să le pună capăt. Nu putea amuți nici zumzetul constant. Oare așa te simți când înnebunești? Cu câteva săptămâni în urmă, doctorul Zucker o îndemnase să meargă la un consilier psiholog, și ea refuzase cu furie. Acum se întrebă dacă nu cumva doctorul detectase ceva în cuvintele ei, în privirea ei, de care nici chiar ea nu fusese conștientă. Primele trosnete ale fărâmițării sănătății ei mintale, despicăturile din ce în ce mai adânci și mai late, din momentul când Chirurgul îi zdrobise viața. Sunetul telefonului o trezi. Avea senzația că de-abia închisese ochii, și primul sentiment ce-i veni în timp ce orbecăia după receptorul telefonului era furia că nu i se permitea nici măcar un moment de odihnă. Răspunse răstit: — Rizzoli. 438

— Ăă… doamnă detectiv, sunt Yoshima de la biroul de medicină legală. Doamna doctor Isles vă aștepta să veniți la autopsia Ghent. — Vin acum. — Păi, a început deja și… — Cât e ora? — Aproape patru. Am încercat să vă sunăm pe pager, dar n-ați răspuns. Rizzoli se ridică atât de brusc, că se învârti camera cu ea. Scutură din cap să se dezmeticească și se uită la ceasul de lângă pat: 15:52. Dormise în timp ce sunase alarma deșteptătorului și soneria pagerului. — Îmi pare rău, zise ea. O să ajung cât de repede pot. — Stați o clipă. Doamna doctor vrea să vă spună ceva. Auzi clinchetul instrumentelor pe tava de metal, și apoi vocea doctoriței Isles. — Rizzoli, vii și tu, nu? — O să-mi ia o jumătate de oră să ajung acolo. — Atunci o să te aștept. — Nu vreau să te țin pe loc. — Vine și doctorul Tierney. Trebuie să vedeți amândoi chestia asta. Asta era extrem de ciudat. Cu toți patologii care lucrau acolo, de ce voia Isles să-l cheme chiar pe doctorul Tierney, care tocmai se pensionase? — E vreo problemă? întrebă Rizzoli. — Rana din abdomenul victimei, zise doctorița Isles. Nu e doar o simplă tăietură. E o incizie chirurgicală. • Când ajunse Rizzoli, doctorul Tierney era deja în sala de autopsie, îmbrăcat în halat. Ca și doctorița Isles, în mod normal nu folosea un respirator, și astăzi singura protecție facială era o mască de plastic, prin care Rizzoli îi vedea expresia sumbră. Toți cei din încăpere păreau la fel de sumbri, și o priviră pe Rizzoli într-o liniște tulburătoare când intră în încăpere. Deja nu mai era 439

surprinsă să-l vadă și pe agentul Dean, și-i răspunse privirii cu o înclinare ușoară din cap, întrebându-se dacă reușise și el să prindă câteva ore de somn. Pentru prima dată îi citi oboseală în ochi. Chiar și Gabriel Dean era erodat încet de povara acestei anchete. — Ce-am ratat? întrebă ea. Încă nu se simțea pregătită să înfrunte cadavrul, așa că își menținu privirea ațintită asupra doctoriței. — Am terminat examinarea externă. Criminaliștii au prelevat deja fibre, au luat mostre de unghii și au periat firele de păr. — S-a făcut și o prelevare vaginală? Isles încuviință. — Am găsit materie seminală mobilă. Rizzoli trase adânc aer în piept și se concentră în sfârșit asupra corpului Karennei Ghent. Mirosul oribil aproape copleșea mentolul Vicks pe care și-l dăduse sub nări pentru prima oară. Nu mai avea încredere în propriul stomac. Atâtea lucruri funcționaseră greșit în aceste ultime săptămâni, că-și pierduse încrederea în exact punctele ei forte ce o susținuseră în alte anchete. Când intrase în această sală, nu se temuse de autopsia în sine, ci de propria reacție la ea. Nu putea prezice, nici controla felul în care va reacționa; și asta, mai mult decât orice altceva, o speria de moarte. Mâncase o mână de biscuiți acasă ca să nu înfrunte acest chin pe stomacul gol, și fu ușurată să nu simtă fiorii de greață în ciuda mirosului, în ciuda stării grotești în care se aflau rămășițele femeii. Reuși să-și păstreze sângele rece privind abdomenul verzui. Nu făcuseră încă incizia în formă de Y. Rana căscată era singurul lucru la care nu se putea forța să se uite. Se concentră în schimb asupra gâtului, asupra vânătăilor discoidale, vizibile chiar și pe fundalul decolorării post-mortem, situate sub cele două fălci. Urmele lăsate de degetele criminalului, apăsând în carne. — Strangulare manuală, zise Isles. Ca la Gail Yeager. „Cea mai intimă modalitate de a ucide pe cineva, cum zisese doctorul Zucker. Piele lipită de piele. Mâinile tale pe carnea ei. Apăsându-i gâtul în timp ce simți cum se scurge viața din ea.” 440

— Și radiografia? — O fractură a cornului tiroidian stâng. — Nu gâtul ne interesează acum, interveni doctorul Tierney. Ci rana. Îți sugerez să-ți iei o pereche de mănuși, doamnă detectiv. Va trebui să examinezi rana asta personal. Rizzoli se duse la dulapul unde erau depozitate mănușile. Își puse perechea mică foarte încet, folosindu-se de amânare pentru a se îmbărbăta singură. În cele din urmă se întoarse spre masă. Doctorița Isles focalizase deja lumina de deasupra pe partea inferioară a abdomenului. Marginile rănii erau căscate ca niște buze înnegrite. — Stratul de piele a fost despicat cu o singură tăietură curată, zise Isles. Făcută cu o lamă nezimțată. Odată trecut prin piele, au urmat mai multe incizii mai adânci. Prima dată țesutul conjunctiv superficial, apoi mușchiul și în cele din urmă peritoneul pelvian. Rizzoli se uită la rana căscată, gândindu-se la mâna ce ținuse lama, o mână atât de calmă, că trasase incizia dintr-o singură mișcare sigură pe sine. — Victima era în viață când s-a făcut incizia asta? întrebă ea cu glas scăzut. — Nu. N-a folosit nicio sutură, și n-a avut loc nicio sângerare. Asta e o excizie post-mortem, făcută după ce inima pacientei a încetat să bată, după ce orice circulație internă a încetat. Felul în care a fost îndeplinită procedura – succesiunea metodică a inciziilor – indică faptul că avea experiență chirurgicală. A mai făcut acest lucru și înainte. — Haide, doamnă detectiv, zise doctorul Tierney. Examinează rana. Rizzoli ezită, cu mâinile reci ca de gheață în mănușile de latex. Își vârî încet mâna în incizie, afundând-o adânc în pelvisul Karennei Ghent. Știa exact ce va găsi, și totuși fu zdruncinată de descoperire. Se uită la doctorul Tierney și-i văzu confirmarea în ochi. — Uterul a fost îndepărtat, zise el. Rizzoli își trase mâna afară din pelvis. — El e, rosti ea încet. Warren Hoyt a făcut asta. 441

— Și totuși, restul e în totalitate concordant cu Dominatorul, zise Gabriel Dean. Răpirea, strangularea. Violul post-mortem… — Dar nu și asta, spuse ea, holbându-se la rană. Asta e fantezia lui Hoyt. Asta-l excită pe el. Tăierea, scoaterea organului ce le definește ca femei și le dă o putere pe care el n-o va avea niciodată. Știu cum lucrează, zise ea, privindu-l pe Dean drept în ochi. Am mai văzut acest lucru. — Amândoi am mai văzut asta, îi spuse doctorul Tierney lui Dean. Eu am făcut autopsiile anul trecut, pe victimele lui Hoyt. Asta e tehnica lui. Dean scutură din cap neîncrezător. — Doi ucigași diferiți? Să-și combine tehnicile? — Dominatorul și Chirurgul, rosti Rizzoli. S-au găsit unul pe celălalt.

442

• PAISPREZECE • Stătea în mașina ei, cu jetul de aer de la aparatul de aer condiționat bătându-i cald pe față, cu sudoarea îmbrobonindu-i-se pe frunte. Nici măcar căldura nopții nu putea alunga frigul ce o cuprinsese în sala de autopsie. „Probabil am luat un virus sau așa ceva”, se gândi ea, masându-și tâmplele. Nici nu ar fi de mirare; lucrase cu toate rezervele de energie de mai multe zile, și acum era deja copleșită. O durea capul și nu voia decât să se târască în pat și să doarmă o săptămână întreagă. Se duse direct acasă. Intră în apartament și îndeplini din nou ritualul ce devenise o parte atât de importantă a menținerii sănătății ei mintale. Răsucirea încuietorilor, alunecarea lanțului în lăcașul său, pe toate le îndeplini cu grijă deliberată, și numai după ce își completă toată lista de securitate, după ce blocase fiecare încuietoare și după ce se uitase în fiecare dulap, își aruncă în sfârșit pantofii din picioare, își dădu jos pantalonii și cămașa. Rămasă doar în lenjeria intimă, se prăbuși pe pat și rămase acolo masându-și tâmplele, întrebându-se dacă mai avea aspirină în dulăpiorul de medicamente, însă simțindu-se mult prea epuizată să se ridice să verifice. Sună interfonul apartamentului. Sări imediat de pe pat, cu pulsul galopând, fiecare nerv din corp electrizat de alarmă. Nu aștepta niciun vizitator, și nici nu voia vreunul. Auzi interfonul din nou, soneria răsunând ca un șmirghel peste terminațiile ei nervoase. Se ridică în picioare și se duse în living, unde apăsă pe butonul interfonului. — Da? — Sunt Gabriel Dean. Pot veni sus? Dintre toți oamenii, acesta era exact ultima voce pe care se așteptase să o audă. Fu așa de uluită, că pentru o clipă nu răspunse nimic. — Doamnă detectiv? zise el. — Despre ce e vorba, agent Dean? — Despre autopsie. Sunt niște chestiuni despre care trebuie să vorbim. 443

Rizzoli apăsă pe butonul ce descuia ușa de la intrare și aproape imediat își dori să nu o fi făcut. Nu avea încredere în Dean, și totuși era pe punctul de a-l lăsa să intre în sanctuarul sigur al apartamentului ei. Cu o apăsare neglijentă de buton, luase deja o decizie, și acum nu mai putea să se răzgândească. Abia avu timp să-și ia pe ea un halat de baie de bumbac și Dean bătu la ușă. Prin lentila ca un solz de pește al vizorului ușii, trăsăturile lui aspre păreau distorsionate. Amenințătoare. Pe când termină de deschis diferitele încuietori, imaginea aceea grotesc de distorsionată i se solidificase deja în minte. Realitatea era mult mai puțin amenințătoare. Bărbatul care stătea în pragul ușii ei avea ochii obosiți și o față pe care se putea citi chinul de a fi martor la prea multe orori cu prea puțin somn. Însă prima lui întrebare fu despre ea. — Te simți bine? Rizzoli înțelese aluzia directă a întrebării: că nu era bine. Că avea nevoie de ajutor profesionist, că era o polițistă instabilă aflată pe punctul de a se sfărâma în cioburi ascuțite. — Mă simt perfect, zise ea. — Ai plecat atât de repede după autopsie. Înainte să apucăm să vorbim. — Despre ce? — Warren Hoyt. — Ce vrei să știi despre el? — Totul. — Mă tem că asta ne-ar lua toată noaptea. Și eu sunt obosită. Își trase halatul mai strâns pe ea, simțindu-se dintr-odată jenată. Fusese întotdeauna important pentru ea să apară îmbrăcată profesional, și de obicei își lua un sacou înainte să meargă la scena unei crime. Acum însă stătea în fața lui Dean neavând pe ea decât capotul și lenjeria intimă, și nu-i plăcea deloc această senzație de vulnerabilitate. Puse mâna pe ușă, într-un gest cu un mesaj de neconfundat: „Această conversație s-a terminat”. 444

Dean însă nu se mișcă din prag. — Ascultă, recunosc că am făcut o greșeală. Ar fi trebuit să te ascult încă de la început. Tu ai fost cea care a văzut lucrul ăsta prima. Eu n-am recunoscut paralele cu Hoyt. — Pentru că nu l-ai cunoscut niciodată. — Așa că spune-mi despre el. Trebuie să lucrăm împreună, Jane. Rizzoli scoase un hohot de râs aspru ca sticla spartă. — Acum ești interesat de munca în echipă? Ce chestie nouă și diferită! Resemnată la gândul că nu avea de gând să plece, Rizzoli se întoarse și intră în living. Dean o urmă, închizând ușa în urma lui. — Vorbește-mi despre Hoyt. — Poți să-i citești dosarul. — I l-am citit deja. — Atunci ai deja tot ce ai nevoie. — Nu totul. Se întoarse să se uite la el. — Ce ar mai fi de aflat? — Vreau să știu ce știi tu. Făcu un pas către ea, și Rizzoli simți un fior de alarmă pentru că era în asemenea dezavantaj, stând așa în fața lui în picioarele goale, prea epuizată să reziste atacului. Simțea că era un atac, toate aceste pretenții pe care le avea și felul cum privirea lui părea să pătrundă prin puținele hainele pe care le avea pe ea. — Există un fel de legătură emoțională între voi doi, zise el. Un atașament. — Nu-i spune un nenorocit de atașament. — Tu cum i-ai spune? — El a fost criminalul. Eu am fost cea care l-a prins. Asta e tot. 445

— Nu chiar totul, din câte am auzit eu. Fie că recunoști sau nu, există o legătură între voi doi. A intrat în mod intenționat înapoi în viața ta. Mormântul acela unde a lăsat cadavrul Karennei Ghent nu a fost ales la întâmplare. Rizzoli nu spuse nimic. Nu putea să nu fie de acord cu acest lucru. — E un vânător, exact așa ca tine, zise Dean. Amândoi vânați oameni. Asta, de exemplu, e o legătură între voi. Un punct comun. — Nu avem niciun punct comun. — Dar vă înțelegeți unul pe celălalt. Indiferent de sentimentele tale, ești legată de el. I-ai văzut influența asupra Dominatorului înaintea oricui. Ai fost mult înaintea noastră. — Și tu ai crezut că am nevoie de un psihiatru. — Da. În momentul acela așa am crezut. — Deci acum nu mai sunt nebună. Sunt genială. — Ai o privire interioară în mintea lui. Poți să ne ajuți să ghicim ce-o să facă în continuare. Ce vrea? — De unde să știu eu? — Ai aruncat o privire mai intimă asupra lui decât oricare alt polițist. — Intimă? Așa-i spui tu? Nemernicul ăla aproape m-a omorât. — Și nu există nimic mai intim decât crima. Nu-i așa? Rizzoli îl urî în clipa aceea, pentru că pronunțase un adevăr din fața căruia voia să se ferească speriată. Dean exprimase exact ceea ce nu voia ea să recunoască, nici măcar față de sine însăși: că ea și Warren Hoyt erau legați pentru totdeauna unul de altul. Că frica și ura sunt sentimente mai puternice decât ar putea vreodată să fie dragostea. Se prăbuși pe canapea. Mai demult, s-ar fi certat cu el. Mai demult, i-ar fi răspuns cu înverșunare, înfruntându-l pentru fiecare cuvânt. Dar în seara aceasta era obosită, așa de obosită, și nu avea puterea să respingă întrebările lui Dean. Acesta avea să continue să insiste și să o sâcâie până va obține răspunsuri și Rizzoli se gândi că mai bine s-ar supune inevitabilului de la început. Să termine odată cu asta ca să-l facă să plece. 446

Se îndreptă de spate și își dădu seama că se uita fix la mâinile ei, la cicatricele gemene din palme. Acestea erau doar cele mai evidente suvenire lăsate de Hoyt; celelalte cicatrice nu erau la fel de vizibile – fracturile vindecate ale coastelor și oaselor feței, care se puteau însă vedea pe o radiografie. Cele mai puțin vizibile erau liniile de fractură ce-i despicau viața, asemenea crăpăturilor în pământ lăsate de un cutremur. În ultimele câteva săptămâni simțise cum aceste crăpături se lărgesc, ca și cum pământul amenința să-i fugă de sub picioare și să o scufunde. — Nu mi-am dat seama că era încă acolo, șopti ea. Că stătea chiar în spatele meu în pivnița aceea. În casa aceea… Dean se așeză pe fotoliul din fața ei. — Tu ești cea care l-ai găsit. Singura polițistă care a știut unde să caute. — Da. — De ce? Rizzoli ridică din umeri și râse. — Noroc chior. — Nu, trebuie să fie mai mult de-atât. — Nu-mi acorda mai mult credit decât merit. — Nu cred că ți-am acordat destul credit, Jane. Rizzoli își ridică privirea și-l văzu uitându-se la ea atât de direct, că vru să se ascundă. Dar nu avea unde să se refugieze, nicio apărare pe care s-o poată ridica împotriva unei priviri atât de pătrunzătoare. „Oare cât de mult vede? se întrebă ea. Oare știe cât de dezgolită mă face să mă simt?” — Spune-mi ce s-a întâmplat în pivnița aceea, zise el. — Știi ce s-a întâmplat. E scris în declarația mea. — Oamenii nu spun totul în declarații. — Nu mai e nimic de spus. — N-ai de gând nici măcar să încerci? Furia trecu prin ea ca o rafală de șrapnel. 447

— Nu vreau să mă gândesc la asta. — Și totuși nu te poți abține să nu te întorci mereu acolo. Nu-i așa? Se uită la el, întrebându-se ce fel de joc juca și cum de se lăsase absorbită în el așa de ușor. Mai cunoscuse și alți bărbați charismatici, care puteau atrage privirea unei femei atât de rapid că i se învârtea capul de amețeală. Rizzoli avea suficient bun-simț să se țină la distanță de asemenea bărbați, să-i vadă așa cum erau: cei binecuvântați din punct de vedere genetic între simplii muritori. Nu-i plăceau în general acești bărbați, și nici lor nu le plăcea de ea. Dar în seara asta deținea ceva ce Gabriel Dean avea nevoie, și acesta își concentra întreaga forță de atracție asupra ei. Și funcționa. Niciun bărbat nu o făcuse vreodată să se simtă atât de derutată și de atrasă de el în același timp. — Te-a prins în capcană în pivniță, zise Dean. — Am intrat chiar în capcana lui. N-am știut. — De ce n-ai știut? Era o întrebare surprinzătoare și o făcu să stea să se gândească. Își aminti acea după-amiază, stând în fața ușii deschise a pivniței, înfricoșată să coboare acele scări întunecate. Își aminti căldura sufocantă din casă și cum transpirația i se impregnase în sutien și în cămașă. Își aminti cum frica îi aprinsese fiecare nerv din corp. Da, știuse că ceva nu e bine. Știuse ce o aștepta la capătul acelor trepte. — Ce n-a fost bine? întrebă el. — Victima, șopti ea. — Catherine Cordell? — Era în pivniță. Legată de un pat din pivniță… — Momeala. Rizzoli își închise ochii și aproape simți mirosul sângelui lui Cordell, al pământului jilav. Al propriei transpirații, acre de frică. — Am mușcat momeala. — Știa că așa o să faci. — Ar fi trebuit să-mi dau seama… 448

— Dar erai concentrată pe victimă. Pe Cordell. — Am vrut s-o salvez. — Și asta a fost greșeala ta. Își deschise ochii și se uită furioasă la el. — Greșeala? — Nu te-ai asigurat mai întâi că zona e sigură. Te-ai lăsat vulnerabilă la atac. Ai comis cea mai elementară greșeală. Surprinzător, din partea cuiva atât de capabil. — Tu n-ai fost acolo. Nu știi situația cu care am fost confruntată. — Ți-am citit declarația. — Cordell zăcea acolo. Sângera… — Așa că ai reacționat cum ar reacționa orice ființă umană. Ai încercat s-o ajuți. — Da. — Și ai intrat și tu în capcană. Ai uitat să gândești ca un polițist. Expresia ei revoltată nu păru să-l deranjeze câtuși de puțin. Pur și simplu se uită la ea, cu expresia imobilă, cu fața atât de calmă și sigură pe ea, că nu făcea decât să-i mărească ei chinul. — Nu uit niciodată să gândesc ca un polițist, replică ea. — În pivnița aceea, ai uitat. Ai lăsat victima să-ți distragă atenția. — Principala mea grijă este întotdeauna victima. — Chiar și când asta vă pune în pericol pe amândouă? Ți se pare logic? Logic. Da, ăsta era Gabriel Dean. Încă nu întâlnise pe nimeni ca omul ăsta, care se putea gândi atât la vii cât și la morți cu o egală lipsă de emoție. — N-am putut s-o las să moară, zise ea. Acesta a fost primul – și singurul – meu gând. — O cunoșteai? Pe Cordell? 449

— Da. — Erați prietene? — Nu. Răspunsul ei fu atât de rapid, că Dean își ridică o sprânceană într-o întrebare mută. Rizzoli trase adânc aer în piept și apoi adăugă: — Făcea parte din ancheta Chirurgului. Asta-i tot. — Nu-ți plăcea de ea? Rizzoli făcu o pauză, luată prin surprindere de intuiția atât de pătrunzătoare a lui Dean. — Nu am devenit prietene, zise ea. Hai s-o lăsăm așa. „Eram geloasă pe ea. Pe frumusețea ei. Pe efectul pe care-l avea asupra lui Thomas Moore.” — Însă Cordell era o victimă, zise Dean. — Nu eram sigură ce era. Nu de la început. Dar către sfârșit, a devenit limpede că era ținta Chirurgului. — Cu siguranță te-ai simțit vinovată. Că te-ai îndoit de ea. Rizzoli nu spuse nimic. — De aceea a trebuit neapărat s-o salvezi? Rizzoli înțepeni, insultată de întrebarea lui. — Era în pericol. Nu am avut nevoie de alt motiv în plus. — Ți-ai asumat riscuri imprudente. — Nu cred că risc și prudent se pot folosi în aceeași propoziție. — Chirurgul a pus capcana. Tu ai mușcat momeala. — Ei, da. Mă rog. A fost o greșeală… — Pe care a știut c-o vei face. — Cum e posibil să fi știut acest lucru? 450

— Știe multe despre tine. E vorba din nou de legătura aceea. Conexiunea aceea dintre voi doi. Rizzoli sări în picioare. — Asta-i o tâmpenie, zise ea, și ieși din living. Dean o însoți în bucătărie, urmărind-o fără milă cu teoriile lui, teorii pe care ea nu voia să le audă. Gândul la orice legătură emoțională între ea și Hoyt era mult prea dezgustător de contemplat, și nu suporta să-l mai asculte. Dar uite că venise după ea, înghesuind-o în bucătăria și așa claustrofobică, forțând-o să asculte tot ce avea de spus. — Exact așa cum tu ai un canal direct către mintea lui Warren Hoyt, tot așa are și el unul către mintea ta, afirmă Dean. — Nu mă cunoștea pe vremea aceea. — Și poți să fii sigură de asta? Evident că a urmărit mersul anchetei. Trebuia să știe că faci parte din echipă. — Și asta e tot ce putea ști despre mine. — Cred că înțelege mai mult decât crezi. Se hrănește cu temerile femeilor. Totul apare în profilul lui psihologic. E atras de femeile rănite. De cele deteriorate emoțional. Este excitat de chiar și cea mai mică adiere de durere de femeie și e extrem de sensibil la prezența ei. O poate detecta folosind indiciile cele mai subtile. Tonul vocii unei femei. Postura capului sau faptul că refuză contactul vizual. Toate semnele vizuale minuscule pe care majoritatea dintre noi nu le observă. Dar el le prinde pe toate. El știe care femei sunt vătămate, și pe acelea le vrea. — Eu nu sunt o victimă. — Ești acum. El te-a făcut victimă. Se apropie mai tare de ea, atât de aproape, că aproape se atingeau. Rizzoli simți brusc impulsul nebunesc să i se lase în brațe și să se lipească de el. Să vadă cum ar reacționa. Dar mândria și bunul simț o făcură să rămână perfect nemișcată. Se forță să râdă. 451

— Cine e victima aici, agent Dean? Nu eu. Nu uita, eu sunt cea care l-a pus după gratii. — Da, rosti el încet. Tu l-ai pus pe Chirurg după gratii. Dar nu înainte să-ți provoace vătămări grave. Rizzoli se uită fix la el, tăcută. Vătămată. Acesta era exact cuvântul care să descrie ceea ce-i făcuse. O femeie cu cicatrice pe mâini și o fortăreață de lacăte la ușă. O femeie care nu va mai simți niciodată respirația fierbinte a lunii august fără să-și amintească arșița acelei zile de vară și mirosul propriului sânge. Fără un cuvânt, se întoarse și ieși din bucătărie, înapoi în living. Acolo se așeză pe canapea și rămase nemișcată într-o tăcere amețită. Dean nu o urmă imediat, și pentru câteva clipe fu minunat de singură. Își dorea să-l vadă dispărând pur și simplu, să plece din apartamentul ei și să-i ofere izolarea după care tânjește orice animal suferind. Însă nu era așa de norocoasă. Îl auzi ieșind din bucătărie și, când își ridică privirea, îl văzu ținând două pahare. Îi întinse și ei unul. — Ce-i asta? întrebă ea. — Tequila. Am găsit-o în dulapul din bucătărie. Rizzoli luă paharul încruntându-se. — Am uitat de ea. E veche de tot. — Ei, cel puțin nu era deschisă. Asta pentru că nu-i plăcea gustul de tequila. Sticla era doar încă unul dintre cadourile alcoolice aduse de fratele ei Frankie din călătoriile lui, ca lichiorul Kahlúa din Hawaii sau sake-ul din Japonia. Era felul lui Frankie de a se lăuda ce om de lume era el, datorită Marinei SUA. Acum era un moment la fel de bun ca oricare altul de a gusta suvenirul adus din însoritul Mexic. Luă o sorbitură și clipi din cauza arsurii lacrimilor. Tequila îi trecu în stomac încălzind-o, și Rizzoli se gândi dintr-odată la un detaliu din trecutul lui Warren Hoyt. Primele lui victime fuseseră incapacitate cu drogul Rohypnol, pus pe ascuns în băuturile lor. „Cât de ușor e să ne prinzi cu garda lăsată”, se gândi ea. Când o femeie are atenția distrasă sau n-are niciun motiv să nu aibă încredere în bărbatul care-i dă un pahar cu băutură, se transformă pur și simplu într-un miel dus la abator. Chiar și ea acceptase paharul de tequila fără ezitare. Chiar și ea îi permisese unui bărbat pe care nu-l cunoștea bine să intre în apartamentul ei. 452

Se uită din nou la Dean. Acesta stătea pe fotoliul din fața ei, și aveau privirile la același nivel. Băutura înghițită pe stomacul gol se făcea deja simțită, și-și simți picioarele și brațele ca de plumb. Anestezia alcoolului. Era detașată și calmă, într-un mod periculos. Dean se aplecă spre ea și Rizzoli nu se trase înapoi cu instinctul de apărare obișnuit. Dean îi invada spațiul personal, așa cum nu îndrăzneau s-o facă prea mulți bărbați, și ea îl lăsa. I se predase necondiționat. — Nu mai avem de-a face cu un singur ucigaș, zise el. Avem de-a face cu un parteneriat. Și unul din acești doi parteneri este un om pe care tu-l cunoști mai bine ca oricine. Fie că vrei să recunoști, fie că nu, ai o legătură specială cu Warren Hoyt. Ceea ce te face să ai o legătură și cu Dominatorul. Rizzoli respiră adânc și apoi spuse cu voce scăzută: — Așa lucrează Warren cel mai bine. După asta tânjește. Un partener. Un mentor. — A avut unul în Savannah. — Da. Un doctor pe nume Andrew Capra. După ce Capra a fost omorât, Warren a rămas de unul singur. Atunci a venit la Boston. Dar n-a încetat niciodată să caute un nou partener. Cineva care să-i împărtășească dorințele. Fanteziile. — Mă tem că l-a găsit. Se uitară unul la celălalt, amândoi înțelegând consecințele sinistre ale acestei noi stări de fapt. — Acum sunt de două ori mai eficienți, zise el. Lupii funcționează mai bine în haită decât de unii singuri. — Vânătoare de haită. Dean încuviință. — Le e mai ușor. Pânda. Încolțirea. Ținerea victimelor sub control… Rizzoli se îndreptă brusc. — Ceașca de ceai, rosti ea. — Ce-i cu ea? 453

— N-a fost nicio ceașcă la locul crimei Ghent. Acum știm de ce. — Pentru că Warren Hoyt era acolo să-l ajute. Rizzoli încuviință. — Dominatorul n-a mai avut nevoie de niciun sistem de alarmă. Avea un partener care-l putea alerta dacă se mișca soțul. Un partener care a stat deoparte și a privit totul. Și lui Warren îi va fi plăcut la nebunie. Asta-l excită. E parte din fantezia lui. Să privească o femeie molestată. — Iar Dominatorul tânjește după un public. Rizzoli dădu din cap că da. — De aceea a ales cupluri. Ca să fie cineva să-l privească. Să-l vadă bucurându-se de puterea supremă asupra trupului unei femei. Chinul pe care-l descrisese era o violare atât de intimă, că de-abia suporta să-l privească pe Dean în ochi. Dar îi menținu privirea. Molestarea sexuală a femeilor era o infracțiune ce trezea curiozitatea lascivă a mult prea multor bărbați. Ca singura femeie aflată în încăpere la multe ședințe de anchetă, își privise colegii discutând detaliile unor asemenea violuri și le auzise zumzetul electric de interes din voci, chiar și când se chinuiau să păstreze aparența unui profesionalism sobru. Zăboveau asupra raportului de patologie cu rănile sexuale, se uitau prea mult timp la fotografiile de la scenele crimei cu femei cu picioarele desfăcute. Reacțiile lor o făceau pe Rizzoli să se simtă violată și ea, și de-a lungul anilor își dezvoltase o sensibilitate extremă la chiar și cel mai vag licăr de interes nepotrivit din ochii unui polițist, atunci când subiectul era violul. Acum, uitânduse în ochii lui Dean, căută acea scânteiere deranjantă, dar nu o văzu deloc. Nu văzuse nimic altceva decât hotărâre sumbră în ochii lui și când se uitase la cadavrele violate ale lui Gail Yeager și Karenna Ghent. Dean nu era excitat de aceste atrocități; era profund oripilat. — Ai zis că Hoyt își dorește un mentor, zise el. — Da. Cineva care să-i arate drumul. Care să-l învețe. — Ce să-l învețe? Deja știe cum să ucidă. Rizzoli mai sorbi o dată din tequila. Când se uită iar la el, văzu că se aplecase chiar mai aproape de ea, ca și cum i-ar fi fost frică să nu piardă nici cea mai șoptită declarație din partea ei. 454

— Variațiuni pe aceeași temă, zise ea. Femei și durere. În câte feluri poți pângări un trup? În câte alte feluri poți tortura pe cineva? Warren a avut un model pe care l-a urmat de mai mulți ani. Poate e pregătit să-și extindă orizonturile. — Sau subiectul acesta nou e gata să și le extindă pe-ale lui. Rizzoli se uită la el. — Dominatorul? — Poate am înțeles noi invers. Poate că subiectul necunoscut e cel care-și caută un mentor. Și l-a ales pe Warren Hoyt pe post de profesor. Rizzoli rămase încremenită, înghețată până în măduva oaselor de acest gând. Cuvântul profesor sugera control. Autoritate. Oare acesta să fie rolul în care și-l asumase Hoyt după mai multe luni petrecute între zidurile închisorii? Faptul că fusese închis îi hrănise fanteziile, îi șlefuise impulsurile și țelurile ca o piatră de ascuțit? Fusese suficient de impresionant înainte de a fi arestat; nici nu voia să se gândească la o variantă a lui Warren Hoyt chiar și mai puternică. Dean se rezemă de spătarul fotoliului, privind cu ochii lui albaștri paharul de tequila. Nu băuse decât extrem de puțin, și acum își puse paharul pe măsuța de cafea. Întotdeauna i se păruse a fi un om care nu lăsa să-i slăbească disciplina nicio secundă, care învățase să-și mențină sub control toate impulsurile. Dar oboseala își spunea cuvântul și avea umerii lăsați și ochii injectați. Își frecă fața cu palmele. — Cum reușesc doi monștri să se unească într-un oraș de mărimea Bostonului? întrebă el. Cum s-au găsit unul pe altul? — Și așa de rapid? adăugă ea. Familia Ghent a fost atacată la doar două zile după evadarea lui Warren. Den își ridică privirea către ea. — Se cunoșteau deja. — Sau știau unul de altul. Evident că Dominatorul știa despre Warren Hoyt. Ar fi fost imposibil să citești un ziar din Boston toamna trecută și să nu afli despre atrocitățile pe care le comisese. Chiar dacă nu se întâlniseră, Hoyt aflase și el despre celălalt criminal, 455

dacă nu altfel, atunci din reportajele de știri. Cu siguranță aflase despre uciderea familiei Yeager, cu siguranță știuse că era în oraș un monstru foarte asemănător cu el. Se va fi întrebat cine e acest alt prădător, acest frate de sânge. Comunicare prin crimă, mesajul transmis prin Boston Globe și emisiunile de știri de la televizor. „Și pe mine m-a văzut la televizor. Hoyt știa că am fost la scena crimei Yeager. Și acum încearcă să ne reînvigoreze relația.” Atingerea lui Dean o făcu să tresară. Dean o privea încruntat, aplecându-se chiar mai aproape decât înainte, și i se păru că niciun bărbat nu o privise vreodată așa de insistent. „Niciun bărbat în afară de Chirurg.” — Nu Dominatorul se joacă așa cu mine, zise ea. E Hoyt. Eșecul urmăririi din parc – a avut scopul de a mă doborî. E singurul mod în care se poate apropia de o femeie, doborând-o prima dată la pământ. Demoralizând-o, sfâșiindu-i bucățele și fragmente din viață. De aceea a ales victime de viol pentru a le omorî. Femei care au fost deja simbolic distruse. Înainte să atace, are nevoie să ne facă să fim slabe. Speriate. — Tu ești ultima femeie pe care aș caracteriza-o vreodată ca slabă. Rizzoli se îmbujoră auzindu-i lauda, pentru că știa că nu o merita. — Încerc pur și simplu să-ți explic cum acționează, spuse ea. Cum își pândește prada. Cum o face să-și piardă puterile înainte de a interveni personal. Așa a făcut și cu Catherine Cordell. Înainte de atacul final, a jucat mai multe jocuri mintale cu ea, ca s-o înspăimânte de moarte. I-a trimis mesaje ca s-o facă să știe că putea să intre și să iasă din viața ei fără ca ea să știe măcar că e acolo. Ca o stafie, care trece prin pereți. Cordell nu știa când o să apară din nou, sau din ce direcție va veni atacul. Dar știa că va veni. Așa te doboară. Făcându-te să știi că într-o zi, când te aștepți cel mai puțin, o să vină la tine. În ciuda naturii înfiorătoare a cuvintelor ei, își păstrase o voce calmă pe durata întregului monolog. Nefiresc de calmă. Și în tot acest timp, Dean o privise cu intensitate tăcută, ca și cum ar fi căutat să vadă o licărire de emoție adevărată, o slăbiciune adevărată. Însă Rizzoli nu-l lăsă să vadă nimic. — Și acum are un partener, zise ea. O persoană de la care să învețe. Pe care să poată să-l învețe la rândul lui. O echipă de vânătoare. 456

— Crezi că o să stea împreună? — Warren așa va vrea. El vrea un partener. Au ucis împreună o dată deja. Asta e o legătură puternică, pecetluită în sânge. Mai luă o sorbitură din pahar, golindu-l. Oare-i va amorți creierul împotriva coșmarurilor? Sau se găsea acum într-o stare dincolo de consolarea anesteziei? — Ai cerut protecție? Întrebarea lui o făcu să tresară. — Protecție? — O mașină de poliție, cel puțin. Ca să-ți urmărească apartamentul. — Sunt polițistă. Dean își înclină capul într-o parte, așteptând parcă restul răspunsului. — Dacă aș fi bărbat, mi-ai pune întrebarea asta? zise ea. — Nu ești bărbat. — Și asta înseamnă automat că am nevoie de protecție? — De ce pari așa de ofensată? — De ce faptul că sunt femeie mă face incapabilă să-mi apăr propria casă? Dean oftă. — Întotdeauna trebuie să-i depășești pe bărbați, doamnă detectiv? — A trebuit să mă lupt din greu să fiu tratată ca toți ceilalți, spuse ea. Nu o să cer favoruri speciale pentru că sunt femeie. — Tocmai pentru că ești femeie te afli în poziția asta. Fanteziile sexuale ale Chirurgului sunt legate de femei. Și atacurile Dominatorului nu sunt centrate pe soți, ci pe soții. El violează soțiile. Nu poți să-mi spui că faptul că ești femeie e irelevant în situația aceasta. Rizzoli tresări la auzul cuvântului „viol”. Până în clipa aceasta, discuția atacurilor sexuale fusese despre alte femei. Faptul că ea era o victimă potențială aduse totul în relief mult mai clar, la un nivel mult mai intim, într-un fel pe care nu se simțea deloc confortabil discutându-l cu un bărbat. Chiar mai mult decât 457

subiectul violului, Dean însuși o făcea să nu se simtă bine. Felul în care o studia, ca și cum ar fi fost deținătoarea unui secret pe care el dorea să-l descopere. — Nu e vorba de faptul că ești polițistă sau dacă ești sau nu capabilă să te aperi singură, zise el. Este vorba de faptul că ești o femeie. O femeie despre care Warren Hoyt a fantazat probabil de luni întregi. — Nu în legătură cu mine. Cordell e cea pe care o vrea. — Cordell nu e disponibilă. Nu o poate atinge. Dar tu ești chiar aici. Tu ești la îndemână, exact femeia care l-a înfrânt. Femeia pe care a țintuit-o pe podea în pivnița aceea. Ți-a pus o lamă de cuțit la gât. Deja îți mirosea sângele. — Termină, Dean. — Într-un fel, deja te consideră a lui. Te-a luat în stăpânire. Și ești la câmp deschis în fiecare zi, lucrând chiar la crimele pe care le lasă el în urmă. Fiecare cadavru e un mesaj special pentru tine. O avanpremieră a ceea ce a plănuit pentru tine. — Ți-am zis, termină! — Și crezi că n-ai nevoie de protecție? Crezi că un pistol și o atitudine sunt suficiente să-ți asigure supraviețuirea? Atunci înseamnă că nu ții seama de propria intuiție. Știi ce-o să facă în continuare. Știi după ce tânjește, ce-l atrage. Și ceea ce-l atrage ești tu. Ceea ce plănuiește să-ți facă. — Taci naibii odată! Izbucnirea ei îi luă prin surprindere pe amândoi. Rizzoli se holbă la el, necăjită că-și pierduse stăpânirea de sine și rușinată de lacrimile care-i apăruseră pe neprevăzute în ochi. Naiba să-l ia, naiba să-l ia, n-o să plângă. Nu lăsase niciodată un bărbat s-o vadă prăbușindu-se și nu-i va permite lui Dean să fie primul. Trase aer adânc în piept și spuse încet: — Vreau să pleci acum. — Nu-ți cer decât să-ți asculți propriile instincte. Să accepți aceeași protecție pe care i-ai oferi-o oricărei alte femei. Rizzoli se ridică în picioare și se duse la ușă. 458

— Noapte bună, agent Dean. Pentru o clipă, acesta nu se mișcă din loc, și Rizzoli se întrebă ce va trebui să facă să-l scoată pe bărbatul acesta din casa ei. În cele din urmă, Dean se ridică să plece, dar când ajunse la ușă se opri și se uită la ea. — Nu ești invincibilă, Jane, zise el. Și nimeni nu se așteaptă să fii. Mult după ce Dean ieșise, Rizzoli rămase în continuare cu spatele lipit de ușa încuiată, cu ochii închiși, încercând să calmeze tumultul pe care vizita lui i-l lăsase în minte. Știa că nu era invincibilă. Realizase asta cu un an în urmă, când se uitase în ochii Chirurgului și așteptase tăietura bisturiului. Nu avea nevoie să i se reamintească acest lucru, și era extrem de supărată pe felul brutal în care Dean îi rechemase în minte acea lecție. Se duse înapoi la canapea și ridică receptorul telefonului de pe măsuță. Era puțin înainte de răsăritul soarelui în Londra, dar nu mai putea amâna acest telefon. Moore răspunse la al doilea sunet, cu vocea răgușită, dar trează, în ciuda orei atât de matinale. — Eu sunt, zise Rizzoli. Îmi pare rău că te-am trezit. — Stai să merg în cealaltă cameră. Rizzoli așteptă. Auzi prin telefon scârțâitul patului și apoi sunetul unei uși închise. — Ce se întâmplă? întrebă el. — Chirurgul vânează din nou. — A apărut o victimă? — Am văzut autopsia acum câteva ore. E semnătura lui. — N-a pierdut niciun minut. — E chiar mai rău de atât, Moore. — Cum se poate să fie mai rău? — Are un nou partener. Urmă o pauză lungă. În cele din urmă, Moore întrebă cu glas scăzut: 459

— Cine e? — Credem că e același suspect care a omorât cuplul acela în Newton. El și Hoyt s-au găsit cumva unul pe celălalt. Acum vânează împreună. — Atât de repede? Cum e posibil să ia legătura atât de rapid? — Se știau dinainte. Cu siguranță se știau dinainte. — Dar unde s-au întâlnit? Când? — Asta trebuie să aflăm. S-ar putea să fie cheia identității Dominatorului. Dintr-odată se gândi la sala de operații din care evadase Hoyt. Cătușele. Nu gardianul le desfăcuse. Altcineva intrase în blocul operator ca să-l elibereze pe Hoyt, cineva deghizat probabil într-un halat de infirmier sau de doctor luat de undeva. — Ar trebui să fiu acolo, zise Moore. Ar trebui să lucrez cu tine… — Nu, n-ar trebui. Tu trebuie să fii exact acolo unde ești, cu Catherine. Nu cred că Hoyt o poate găsi. Dar o să încerce. N-o să renunțe niciodată; știi asta foarte bine. Și acum sunt doi, și n-avem nici cea mai mică idee cum arată partenerul lui. Dacă apare în Londra, n-o să-l recunoști dacă-l vezi. Trebuie să fii pregătit. „Ca și cum ar putea fi cineva pregătit pentru un atac al Chirurgului”, se gândi ea, în timp ce închidea telefonul. Cu un an în urmă, Catherine Cordell crezuse că era pregătită. Își transformase casa într-o fortăreață și trăise ca sub asediu. Și totuși, Hoyt se strecurase printre măsurile ei de apărare; o atacase când nu se așteptase, într-un loc pe care ea îl crezuse sigur. „Exact așa cum și eu cred că apartamentul meu e sigur.” Se ridică și se duse la geam. Uitându-se în stradă, se întrebă dacă exact în momentul aceasta cineva se uita la ea, văzând-o în cadrul ferestrei. Nu era greu de găsit. Tot ce trebuia Chirurgul să facă era să ia o carte de telefon și să se uite la „RIZZOLI J.” Pe stradă sub ea, un vehicul încetini și trase pe dreapta peste bordură. O mașină de poliție. Rizzoli se uită la ea o clipă, dar aceasta nu se mișcă, și farurile se stinseră, indicând faptul să se pregătea să stea. Nu ceruse o mașină de supraveghere și protecție, dar știa cine o făcuse. 460

Gabriel Dean. • Istoria răsună de ecourile țipetelor femeilor. Paginile manualelor nu dau prea mare atenție detaliilor scabroase pe care tânjim să le aflăm. Ne oferă în schimb dări de seamă aride despre strategie militară și atacuri de flanc, despre șiretenia generalilor și masele de soldați. Vedem ilustrații cu bărbați în armură, cu săbii lucioase și trupuri musculoase răsucindu-se în chinurile luptei. Vedem tablouri cu generali călare pe cai de rasă nobilă, privind câmpurile unde oștenii stau ca lanurile de grâu așteptând secera. Vedem hărți cu săgeți trasând marșurile armatelor cuceritoare și citim versurile baladelor de război, cântate în numele regelui și al patriei. Triumfurile bărbaților sunt scrise întotdeauna cu litere mari, în sângele soldaților. Nimeni nu vorbește despre femei. Dar toți știm că și ele erau acolo, carne moale și piele netedă, parfumul lor se răsfiră din paginile istoriei. Toți știm, deși nu vorbim despre asta, că sălbăticia războiului nu se limitează la câmpul de bătălie. Când ultimul soldat dușman s-a prăbușit, când una din oștiri e victorioasă, atenția soldaților se îndreaptă asupra femeilor cotropite. Așa a fost întotdeauna, deși această realitate brutală este doar rareori menționată în cărțile de istorie. Citim în schimb despre războaie sclipitoare ca alama lustruită, cu glorie pentru toți. Despre grecii care se luptau sub privirea atentă a zeilor, despre căderea Troiei, despre care poetul Vergiliu ne spune că a fost un război dus de eroi: Ahile și Hector, Aiax și Odiseu, nume păstrate acum cu sfințenie pentru eternitate. Ne spune despre clinchetul metalic al săbiilor, șuieratul săgeților și pământul scăldat în sânge. Lasă deoparte părțile cele mai bune. Dramaturgul Euripide e cel care ne povestește ce s-a întâmplat cu femeile Troiei, dar chiar și el e precaut. Nu zăbovește asupra amănuntelor ațâțătoare. Ne spune cum Cassandra cea îngrozită a fost târâtă din templul Atenei de către conducătorul grecilor, dar ne lasă să ne imaginăm singuri ce s-a întâmplat după aceea. Sfâșierea robelor ei, dezgolirea pielii. Mișcările lui între coapsele ei virgine. Urletele ei de durere și disperare.

461

Pe întreaga întindere a Troiei, se auzeau cu siguranță țipete asemănătoare din gâturile altor femei, în timp ce grecii victorioși își luau ceea ce li se cuvenea, marcându-și victoria în carnea femeilor cucerite. Oare mai erau bărbați troieni în viață care să privească acest lucru? Anticii nu vorbesc nimic despre asta. Dar ce metodă mai bună de a-ți trâmbița victoria decât abuzarea trupurilor iubitelor dușmanului tău? Ce dovadă mai limpede că l-ai înfrânt, că l-ai umilit, decât să-l forțezi să te privească satisfăcându-ți poftele în mod repetat? Înțeleg asta foarte bine: triumful are nevoie de un public. Mă gândesc la femeile troiene în timp ce mașina noastră înaintează pe Commonwealth Avenue, în ritm cu scurgerea constantă a traficului. E o stradă aglomerată și chiar și la ora 21:00 mașinile înaintează încet, lăsându-mi timp să studiez clădirea pe îndelete. Ferestrele sunt întunecate; nici Catherine Cordell, nici noul ei soț nu sunt acasă. Asta-i tot ce-mi permit, acea singură privire, și apoi clădirea îmi dispare din câmpul vizual. Știu că strada e supravegheată, și totuși nu pot rezista să nu arunc o privire asupra fortăreței ei, la fel de impenetrabilă ca zidurile unui castel. Un castel gol acum, care nu mai prezintă niciun interes pentru cei care ar vrea să-l atace. Mă uit la șoferul meu, a cărui față e ascunsă de umbre. Nu-i văd decât silueta și sclipirea ochilor, ca două scânteieri flămânde în întunericul nopții. Am văzut pe Discovery Channel emisiuni despre lei pe timp de noapte, când un foc verde le arde în ochi. Îmi amintesc acum de leii aceia, cum împărtășeau același țel flămând, așteptând momentul de atac. Văd aceeași foame în ochii însoțitorului meu. Aceeași foame pe care și el o vede cu siguranță într-ai mei. Cobor fereastra și trag adânc în piept aromele calde ale orașului. Leul ce adulmecă aerul savanei. Căutând mirosul prăzii.

462

• CINCISPREZECE • Se duseră împreună în mașina lui Dean, îndreptându-se spre vest, către orașul Shirley, la 72 de kilometri de Boston. Dean nu vorbi aproape deloc pe drum, dar tăcerea dintre ei nu părea decât să accentueze cât de conștientă era de mirosul lui, de calmul și de siguranța lui de sine. De-abia îi aruncă o privire, de teamă să nu-i poată citi în ochi tulburarea pe care i-o pricinuise. Se uită în schimb în jos și văzu carpeta albastră-închis de la picioare. Se întrebă dacă era nailon, șase, șase, albastru numărul 802, întrebându-se câte mașini aveau covorașe asemănătoare. Era o culoare atât de comună; părea să vadă covorașe albastre oriunde se uita în zilele astea, și își imagină nenumărați pantofi cărând fibre de nailon numărul 802 pe toate străzile Bostonului. Aerul condiționat era prea rece; închise clapa de reglare a aerului de lângă genunchii ei și se uită la câmpurile întinse de iarbă înaltă, dorindu-și să simtă arșița din afara acestei bule de aer prea rece. Ceața de dimineață plutea ca un văl peste câmpurile verzi și copacii stăteau nemișcați, nici măcar o adiere de vânt nu le flutura frunzele. Rizzoli nu intra decât foarte rar în zona rurală a statului Massachusetts. Era o fată de oraș, născută și crescută în Boston, și nu simțea nicio afinitate pentru zona de țară cu spațiile deschise și gâzele pișcătoare. Nici astăzi nu simți nicio atracție față de ea. Nu dormise deloc bine noaptea trecută. Se trezise speriată de mai multe ori, și se culcase la loc cu inima bubuind, ascultând pași sau șuieratul respirației intrușilor. La cinci dimineața se ridică din pat simțindu-se ca drogată și neodihnită. De-abia după două cești de cafea se simți suficient de trează să sune la spital și să se intereseze de starea lui Korsak. Era încă la Terapie intensivă. Și acum avea aparatul respirator. Coborî puțin un geam și prin micuța crăpătură intră aerul cald, mirosind a iarbă și a pământ. Se gândi că din păcate era foarte posibil ca bietul Korsak să nu mai poată niciodată să se bucure de aceste mirosuri sau să simtă adierea vântului pe față. Încercă să-și amintească dacă ultimele cuvinte pe care le schimbaseră fuseseră bune, prietenești, dar nu-și putea aminti. La Ieșirea 36 de pe autostradă, Dean urmă indicatoarele până la MCI-Shirley. La dreapta lor, se înălța Souza-Baranowski, închisoarea de nivelul șase de 463

securitate unde fusese închis Warren Hoyt. Dean parcă în zona vizitatorilor și se întoarse să se uite la ea. — Dacă la orice moment simți nevoia să ieși, pur și simplu pleacă, zise el. — De ce te aștepți să vreau să plec? — Pentru că știu ce ți-a făcut. Oricine în situația ta ar avea probleme lucrând la cazul ăsta. Rizzoli îi citi în ochi o îngrijorare autentică, și nu voia s-o vadă – nu făcea decât să sublinieze fragilitatea curajului ei. — Hai să terminăm odată, de acord? zise ea și deschise ușa mașinii. Mândria o forță să meargă spre clădire cu hotărâre mohorâtă. O făcu să treacă prin verificarea de securitate de la intrare, unde ea și Dean își prezentară legitimațiile și-și predară armele. În timp ce așteptau o escortă, Rizzoli citi Codul de îmbrăcăminte, afișat în zona vizitatorilor:

Următoarele sunt interzise vizitatorilor: picioarele goale; costume de baie sau pantaloni scurți; orice îmbrăcăminte ce reprezintă apartenența la o bandă; orice îmbrăcăminte asemănătoare celei purtate de deținuți sau de personalul în uniformă; strat dublu de haine; îmbrăcăminte cu șireturi; îmbrăcăminte transparentă; îmbrăcăminte excesiv de largă, lejeră, groasă sau masivă…

Lista era nesfârșită, interzicând orice, de la panglici de păr până la sutiene cu benzi metalice. Un ofițer apăru în sfârșit, un bărbat masiv îmbrăcat în uniforma albastrădeschis a MCI. — Detectiv Rizzoli și agentul Dean? Eu sunt ofițerul Curtis. Urmați-mă. Curtis îi conduse prin prima ușă încuiată și apoi în cușca vizitatorilor cu o atitudine prietenoasă, chiar jovială. Rizzoli se întrebă dacă ar fi tot așa de amabil dacă nu erau amândoi polițiști, parte a aceleiași frății. Le spuse să-și scoată centurile, pantofii, jachetele, ceasurile și cheile și să le pună pe masă pentru a le examina. Rizzoli își scoase ceasul Timex și-l așeză lângă ceasul sclipitor Omega 464

al lui Dean. Apoi începu să-și dezbrace sacoul, în același timp cu Dean. Procedura avea un aer inconfortabil de intim. În timp ce-și desfăcea centura, și o trăgea de la pantaloni, îl simți pe Curtis uitându-se fix la ea, în felul în care se uită un bărbat la o femeie care se dezbracă. Își descălță pantofii cu toc jos, îi așeză lângă pantofii lui Dean, și înfruntă cu răceală privirea lui Curtis. Abia acum îl făcu să-și întoarcă privirea în altă parte. După aceea își goli buzunarele și-l urmă pe Dean prin detectorul de metale. — Hei, aveți noroc, zise Curtis după ce trecuseră de detector. Ați ratat chiar la mustață percheziția corporală a zilei. — Poftim? — În fiecare zi, comandantul de schimb fixează un număr la întâmplare pentru un vizitator care să fie percheziționat corporal. Tocmai l-ați ratat. Următoarea persoană care intră o să-l nimerească. — Să fiu pipăită mi-ar fi fost punctul culminant al zilei, zise Rizzoli, ironică. — Puteți să vi le luați pe toate înapoi pe voi. Și voi doi puteți să vă păstrați și ceasurile. — O spui ca pe un privilegiu. — Numai avocații și polițiștii pot să-și păstreze ceasurile dincolo de punctul ăsta. Toți ceilalți trebuie să-și lase aici toate bijuteriile. Acum trebuie să vă ștampilez încheietura stângă și apoi puteți intra la celule. — Avem programată o întâlnire cu directorul Oxton la ora nouă, zise Dean. — Are o întârziere în program. M-a rugat să vă duc prima dată la celula prizonierului. Apoi o să vă duc la biroul lui Oxton. Centrul Corecțional Souza-Baranowski era cea mai nouă instituție MCI, cu un sistem de securitate fără chei ultimul răcnet, operat de patruzeci și două de calculatoare cu interfață grafică, le explică ofițerul Curtis. Le arătă numeroase camere de supraveghere. — Înregistrează în direct douăzeci și patru de ore pe zi. Majoritatea vizitatorilor nici măcar nu văd un gardian în carne și oase. Aud numai prin interfon ce să facă.

465

În timp ce treceau printr-o ușă de oțel, apoi de-a lungul unui coridor lung, și printr-un alt șir de porți cu gratii, Rizzoli era intens conștientă că fiecare mișcare pe care o făcea era monitorizată. Cu doar câteva clicuri pe tastatura unui calculator, gardienii puteau încuia fiecare pasaj, fiecare celulă, fără să iasă măcar din camera lor de control. La intrarea în Blocul de Celule C, o voce la interfon îi instrui să-și ridice legitimațiile în fața geamului pentru a fi inspectate. Își rostiră din nou numele și Curtis spuse: — Doi vizitatori veniți să inspecteze celula prizonierului Hoyt. Poarta de oțel glisă la o parte și intrară în sala de zi a Blocului de Celule C, zona comună a prizonierilor. Era vopsită într-o culoare deprimantă, un verde de spital. Rizzoli văzu un televizor fixat pe perete, canapele și scaune, și o masă de ping-pong unde doi bărbați loveau o minge cu paletele. Toată mobila era fixată în cuie de podele. Vreo zece bărbați îmbrăcați în uniforma de denim albastru a prizonierilor se întoarseră simultan și se holbară. Se holbară în principal spre Rizzoli, singura femeie din cameră. Cei doi bărbați care jucau ping-pong își întrerupseră brusc jocul. Pentru o clipă, singurele sunete erau de la televizorul pornit pe CNN. Rizzoli le întoarse privirea, refuzând să fie intimidată de prizonieri, deși putea ghici foarte ușor la ce se gândea fiecare dintre ei. Ce-și imaginau. Nu observă că Dean se apropiase de ea, decât în momentul când îi simți brațul atingându-i-l pe-al ei, și își dădu seama că stătea exact lângă ea. — Vizitatori, puteți merge la celula C-8, zise o voce la interfon. — Pe aici, îl îndemnă Curtis. Un nivel mai sus. Urcară scările metalice, care zdrăngăniră sub pantofii lor. De la galeria de sus, ce ducea pe lângă celulele individuale, puteau privi în jos către living. Curtis îi conduse de-a lungul pasarelei până ajunseră la numărul 8. — Asta e. Celula prizonierului Hoyt. Rizzoli se opri în prag și se uită în cușcă. Nu văzu nimic care să deosebească această celulă de oricare alta – nicio fotografie, niciun obiect personal care să-i spună că Warren Hoyt locuise în acest spațiu și totuși își simțea părul de pe ceafă ridicându-i-se. Deși nu mai era aici, prezența lui se imprimase chiar și în aer. 466

Dacă era posibil pentru răutatea pură să zăbovească, atunci cu siguranță acest loc era acum contaminat. — Puteți intra înăuntru, dacă vreți, le spuse Curtis. Rizzoli intră în celulă. Văzu trei pereți goi, o platformă pentru dormit și o saltea, o chiuvetă, o toaletă. Un cub gol. Așa l-ar fi preferat Warren. Era un om ordonat, precis, care lucrase în lumea sterilă a unui laborator medical, o lume unde singurele pete de culoare erau tuburile cu sânge pe care le mânuia zi de zi. El nu avea nevoie să se înconjoare cu imagini obscene; cele pe care le purta în minte erau suficient de oribile. — Celula asta nu a fost realocată? întrebă Dean. — Încă nu, domnule. — Și niciun alt prizonier nu a fost aici de când a plecat Hoyt? — Exact. Rizzoli se duse la saltea și-i ridică un colț. Dean apucă de celălalt colț și împreună o ridicară și se uitară sub ea. Nu găsiră nimic. Întoarseră salteaua complet pe cealaltă parte, și verificară pânza să vadă dacă nu are rupturi în ea, orice ascunzătoare unde să-și fi vârât marfa de contrabandă. Nu găsiră decât o mică ruptură pe o parte, de abia doi centimetri lungime. Rizzoli își vârî un deget înăuntru, dar nu găsi nimic. Se întoarse și mătură cu privirea întreaga celulă, văzând același decor pe carel privise și Hoyt. Și-l imagină întins pe această saltea, cu ochii îndreptați spre tavanul gol, țesând în minte fantezii ce ar oripila orice ființă omenească normală. Dar Hoyt era excitat de ele. Zăcuse aici transpirat, ațâțat de urlete de femei răsunându-i în ecouri în cap. — Unde-i sunt obiectele personale? Corespondența?

îl întrebă pe ofițerul Curtis.

— În biroul directorului. Vă duc acolo imediat. • — Imediat după ce m-ați sunat azi-dimineață, am ordonat ca obiectele personale ale prizonierului să fie aduse aici ca să le inspectați, zise directorul 467

Oxton, arătându-le cu un gest o cutie mare de carton de pe birou. Noi ne-am uitat deja prin ele. N-am găsit absolut niciun obiect de contrabandă. Sublinie acest din urmă amănunt de parcă îl absolvea de orice responsabilitate pentru tot ce se întâmplase greșit. Impresia lui Rizzoli despre Oxton era de om care nu tolera infracțiunile, fiind nemilos în pedepsirea încălcării regulilor și regulamentelor. Era clar că scotea la iveală orice contrabandă, izola toți scandalagii, pretindea ca stingerea să se facă la secunda exactă în fiecare seară. O singură privire prin biroul lui cu mai multe fotografii cu un Oxton tânăr, în uniformă militară, îi spuse că acesta era domeniul unei persoane care avea nevoia să controleze orice situație. Însă în ciuda tuturor eforturilor sale, un prizonier evadase, și Oxton era acum în defensivă. Îi întâmpină cu o strângere țeapănă de mână și de-abia o umbră vagă de zâmbet în ochii albaștri și reci. Deschise cutia și scoase o pungă mare sigilată, pe care i-o înmână lui Rizzoli. — Articolele de toaletă ale prizonierului, zise el. Sunt obiectele obișnuite de îngrijire personală. Rizzoli văzu o periuță de dinți, un pieptene, un burete, săpun. Loțiune de corp pe bază de vaselină. Așeză rapid punga pe masă, dezgustată de gândul că Hoyt folosise zilnic aceste obiecte pentru igiena personală. Între dinții pieptenului erau încă fire de păr castaniu-deschis. Oxton continuă să scoată obiecte din cutie. Lenjerie intimă. Un teanc de reviste National Geographic și mai multe numere din Boston Globe. Două batoane de ciocolată Snickers, un bloc de hârtie legală galbenă, plicuri albe și trei pixuri de plastic. Oxton mai scoase din cutie o pungă sigilată, aceasta conținând un teanc de scrisori. — Și corespondența lui, spuse el. Am verificat fiecare hârtie din corespondență. Poliția statală are numele și adresele tuturor persoanelor cu care a corespondat. Bineînțeles, continuă el, înmânând legătura lui Dean, aceasta e doar corespondența pe care a păstrat-o. Probabil a existat încă o parte pe care a aruncat-o. Dean deschise punga și scoase afară conținutul. Erau aproximativ douăsprezece scrisori, fiecare încă în plicul ei. — MCI cenzurează corespondența prizonierilor? întrebă Dean. O verificați înainte să le-o dați? 468

— Avem autoritatea de a face acest lucru. Depinde de tipul de scrisoare. — Tipul? — Dacă e clasificată drept privilegiată, gardienii au permisiunea doar să arunce o privire înăuntru să vadă dacă nu conține obiecte de contrabandă. Dar nu pot s-o citească. Scrisorile sunt private, între expeditor și prizonier. — Deci n-aveți idee ce i s-a scris. — Dacă e corespondență privilegiată. — Care e diferența între corespondență privilegiată și neprivilegiată? întrebă Rizzoli. Oxton reacționă la întreruperea ei cu o sclipire de iritare în ochi. — Corespondența neprivilegiată este de la prieteni și familie sau publicul larg. De exemplu, un număr din deținuții noștri au prieteni prin corespondență din afară, care cred că fac o operă de caritate. — Corespondând cu ucigași? Sunt nebuni? — Multe sunt doar femei naive și singure. Susceptibile să fie manipulate de un escroc profesionist. Acest tip de scrisori nu sunt privilegiate și gardienii au autoritatea de a le citi și cenzura. Dar n-avem întotdeauna timp să le citim pe toate. Avem un volum mare de corespondență aici. În cazul prizonierului Hoyt, am avut de inspectat un număr foarte mare de scrisori. — De la cine? Nu știam că are o familie prea mare, zise Dean. — I s-a făcut foarte mare publicitate anul trecut. A prins interesul publicului. Toți au vrut să-i scrie. Rizzoli fu oripilată. — Vreți să spuneți că a primit scrisori de la fani? — Da. — Doamne sfinte! Oamenii sunt nebuni. — Publicului i se pare palpitant să corespondeze cu un ucigaș. Să fie cumva în legătură directă cu faima. Manson, Dahmer, Gacy, toți au primit scrisori de la fani. Prizonierii noștri primesc cereri în căsătorie. Sunt femei care le trimit bani 469

sau fotografii de-ale lor în bikini. Bărbați care le scriu ca să-i întrebe ce senzație ai când omori pe cineva. Lumea e plină de scrântiți la cap, scuzați-mi expresia, care se excită dacă știu personal un ucigaș adevărat. Dar unul dintre ei făcuse mai mult decât pur și simplu să-i scrie lui Hoyt. Unul intrase cu adevărat în clubul exclusivist al lui Hoyt. Rizzoli se uită încremenită la teancul de scrisori, înfuriată de această dovadă tangibilă a faimei Chirurgului. Ucigaș pe post de star rock. Se gândi la cicatricele pe care le tăiase în mâinile ei și fiecare scrisoare de la fani era ca o nouă tăietură a bisturiului. — Și corespondența privilegiată? se interesă Dean. Ați spus că nu e citită sau cenzurată. Ce califică o scrisoare ca privilegiată? — E corespondența confidențială ce vine de la anumite oficialități de stat sau federale. Un ofițer de tribunal, de exemplu, sau procurorul general. Scrisori de la președinte, de la guvernator sau de la diverse instituții de poliție. — Hoyt a primit asemenea corespondență? — Poate. Nu ținem evidența tuturor scrisorilor ce vin pe adresa închisorii. — De unde știți dacă o scrisoare e cu adevărat privilegiată? întrebă Rizzoli. Oxton se uită iritat la ea. — Tocmai v-am spus. Dacă e de la o oficialitate federală sau de stat… — Nu. Vreau să zic, cum știți dacă nu e hârtie cu antet falsificat sau furat? Și eu aș putea să scriu niște planuri de evadare către unul dintre prizonierii de aici și să le trimit într-un plic de la biroul senatorului Conway, de exemplu. Nu alesese exemplul la întâmplare. Îl privi pe Dean și văzu că-și ridicase brusc capul auzind numele lui Conway. Oxton ezită. — Nu e imposibil. Dar există pedepse… — Deci s-a mai întâmplat așa ceva. Oxton încuviință supărat. — Au fost câteva cazuri. Informații ilegale trimise sub masca chestiunilor oficiale. Încercăm să fim alerți la așa ceva, dar, ocazional, se strecoară câteva. 470

— Și corespondența care iese de aici? Scrisorile trimise de Hoyt? Pe acestea le verificați? — Nu. — Pe niciuna? — N-avem niciun motiv. Nu a fost niciodată considerat un deținut problemă. A fost întotdeauna cooperant. Foarte liniștit și politicos. — Un prizonier model. Chiar așa, zise Rizzoli. Oxton o fixă cu o privire încruntată și înghețată. — Avem prizonieri aici care ți-ar smulge brațele cu mâinile goale și ar râde apoi, doamnă detectiv. Bărbați care ar rupe gâtul unui gardian pur și simplu pentru că nu i-a plăcut mâncarea de la prânz. Un prizonier ca Hoyt nu era prea sus pe lista noastră de îngrijorări. Dean redirecționă calm conversația asupra subiectului. — Deci nu știm cui i-ar fi putut scrie? Întrebarea atât de practică păru să potolească iritarea crescândă a directorului. Oxton îi întoarse spatele lui Rizzoli și i se adresă lui Dean, ca de la bărbat la bărbat. — Nu, nu știm, zise el. Prizonierul Hoyt i-ar fi putut scrie oricui. • În sala de conferințe de lângă biroul lui Oxton, Rizzoli și Dean își puseră mănuși de latex și răsfirară pe masă scrisorile adresate lui Warren Hoyt. Văzu o mare diversitate de plicuri, câteva în culori pastel și florale, unul imprimat cu Isus salvează. Cel mai absurd era un plic decorat cu imagini cu pisoi jucăuși. Da, exact imaginea potrivită pentru Chirurg. Cât de amuzat fusese probabil să primească așa ceva! Deschise plicul cu pisoii și găsi o fotografie înăuntru, o femeie zâmbitoare, cu ochi plini de speranță. Înăuntru era și o scrisoare, cu scris de școlăriță, cu punctele de la i-uri în formă de cerculețe vesele.

Către: Domnul Warren Hoyt, prizonier 471

Institutul Corecțional din Massachusetts

Dragă domnule Hoyt,

V-am văzut astăzi la televizor, când vă escortau la tribunal. Cred că știu să judec excelent caracterul oamenilor și când m-am uitat la fața dumneavoastră la televizor, am văzut atât de multă tristețe și durere. Oh, atât de multă durere! Există o bunătate în dumneavoastră; știu că există. Nu aveți nevoie decât de cineva care să vă ajute s-o găsiți…

Rizzoli își dădu seama brusc că își încleștase mâinile pe scrisoare de furie. Voia să o prindă pe idioata care scrisese aceste cuvinte și s-o scuture bine. Voia s-o oblige să se uite la fotografiile de autopsie ale victimelor lui Hoyt, să citească raportul medicului legist despre agonia pe care o suferiseră înainte ca moartea milostivă să le pună capăt suferințelor. Se forță să citească restul scrisorii, un apel siropos la umanitatea lui Hoyt și la „bunătatea ce există în noi toți”. Luă următorul plic. Plicul acesta nu avea niciun pisoi, era un plic alb și simplu conținând o scrisoare scrisă pe hârtie liniată. Și aceasta era de la o femeie, care inclusese și o fotografie a ei, un instantaneu supraexpus cu o blondă oxigenată.

Dragă domnule Hoit,

Pot s-ăți cer un autograf? am coleție cu multe semnături de la oameni ca tine. Am și una dela Jeffry Dahmer. Dacă vrei sămi scri ar fi super. Pretena ta Gloria.

Rizzoli se holbă la cuvintele pe care nu putea să creadă că o persoană normală ar fi putut să le scrie. „Ar fi super. Pretena ta”. — Doamne sfinte! exclamă ea. Oamenii ăștia sunt țicniți. 472

— Asta e atracția faimei, zise Dean. Viața lor e foarte plictisitoare. Se simt lipsiți de valoare, fără nume. Așa că încearcă să se apropie de cineva care are un nume. Vor ca magia să se lipească și de ei. — Magia? Așa îi spui tu? Rizzoli se uită la el fix. — Știi ce vreau să spun. — Nu, nu pricep nimic. Nu înțeleg de ce vor aceste femei să le scrie unor monștri. Caută o aventură romantică? Momente fierbinți cu un individ care se pregătește să le spintece burta? Asta se presupune că le aduce fiori palpitanți în viețile lor jalnice? Își împinse scaunul în spate și se duse la peretele cu ferestre în formă de fantă. Acolo se opri cu brațele încrucișate strâns, uitându-se fix la fâșia îngustă de lumină, la dunga albastră de cer. Orice priveliște, chiar și aceasta atât de sărăcăcioasă, era preferabilă corespondenței de la fani a lui Warren Hoyt. Cu siguranță lui Hoyt îi plăcuse atenția ce i se acorda. Probabil considera fiecare nouă scrisoare ca pe o dovadă proaspătă că avea în continuare putere asupra femeilor, că până și aici, închis, tot putea să le sucească mințile, să le manipuleze. Să le transforme în proprietatea lui personală. Privi o pasăre trecând fulgerător peste clădirile unde oamenii erau cei în colivii, unde gratiile țineau închiși monștri, nu păsări. — E o pierdere de vreme, rosti ea cu amărăciune. Nu e prost. Sigur a distrus orice l-ar lega de Dominator. Evident că-și va proteja noul partener. Sigur nu nea lăsat nimic folositor ca să-l urmărim. — Poate că nu folositor, zise Dean din spatele ei, răsfoind hârtii. Dar cu siguranță edificator. — Da, chiar așa. Vreau neapărat să citesc ce i-au scris nebunele astea. Mă face să-mi vină rău. — Nu cumva chiar ăsta e și scopul? Rizzoli se răsuci și se uită la el. O dungă de lumină provenită de la fereastra îngustă ca o fantă îi traversa fața, iluminându-i un ochi albastru. Trăsăturile lui i se păruseră întotdeauna remarcabile, dar încă niciodată chiar ca în momentul acesta, când se uita la el direct, față în față, peste masă. 473

— Ce vrei să spui? — Te supără să-i citești corespondența de la fani. — Mă enervează. Nu e evident? — Și pentru el e evident, afirmă Dean arătându-i cu un gest teancul de scrisori. Știa că o să te supere. — Crezi că au scopul doar să mă zăpăcească pe mine de cap? Toate scrisorile astea? — Se joacă cu mintea ta, Jane. Le-a lăsat aici pentru tine. Colecția asta simpatică de scrisori de la admiratoarele lui cele mai înfocate. Știa că în cele din urmă te vei afla exact aici, unde ești acum, citind ceea ce i-au scris. Poate a vrut să-ți arate că are admiratoare. Că deși tu îl disprețuiești, există femei care nu o fac, care sunt atrase de el în schimb. E ca un iubit alungat, care încearcă să te facă geloasă. Încearcă să te dezechilibreze. — Nu-ți bate joc de mine. — Și funcționează, nu vezi? Uită-te la tine. Ești așa de încordată din cauza lui, că nici nu poți sta locului. Știe cum să te manipuleze, cum să se joace cu mintea ta. — Îi acorzi prea mare încredere. — Chiar crezi? Rizzoli îi arătă scrisorile. — Astea se presupune că sunt pentru mine? Ce, sunt centrul universului lui acum? — Nu e el centrul universului tău? întrebă Dean încet. Rizzoli se uită încremenită la el, incapabilă să scoată o replică, pentru că ceea ce spusese o lovise în secunda aceea ca fiind un adevăr incontestabil. Warren Hoyt era centrul universului ei. Domnea ca un lord al întunericului în coșmarurile ei și-i domina de asemenea orele de trezie, întotdeauna pe punctul de a ieși dintre umbre, înapoi în gândurile ei. În pivnița aceea o marcase ca fiind a lui, în felul în care orice victimă e marcată de atacatorul ei, și acum nu mai putea să-i șteargă marca de posesiune. Era săpată în mâinile ei, arsă în sufletul ei. 474

Se întoarse la masă și se așeză pe scaun. Se îmbărbătă mintal să termine ceea ce începuse. Următorul plic avea adresa expeditorului bătută la mașină: „Dr. J.P. O’Donnell, 1634, Brattle Street, Cambridge, MA 02138”. Lângă Universitatea Harvard, pe Brattle Street, erau casele frumoase ale elitei cu educație bună, locul unde profesori universitari și ziariști pensionați făceau jogging pe aceleași trotuare și se salutau peste întinderea peluzelor bine îngrijite. Nu era tipul de cartier unde te aștepți să găsești acolitul unui monstru. Rizzoli despături scrisoarea dinăuntru. Era datată cu șase săptămâni în urmă.

Dragă Warren,

Mulțumesc pentru ultima scrisoare și pentru că ai semnat cele două formulare. Detaliile pe care mi le-ai oferit mă ajută foarte mult să înțeleg dificultățile prin care ai trecut. Am atât de multe alte întrebări să-ți pun și mă bucur că ești în continuare de acord să te întâlnești cu mine, așa cum am plănuit. Dacă nu ai obiecții, aș vrea să filmăm interviul. Știi, bineînțeles, că ajutorul tău e absolut esențial pentru proiectul meu. Cu sinceritate,

Dr. O’Donnell.

— Cine naiba e J.P. O’Donnell? întrebă Rizzoli. Dean se uită surprins la ea. — Joyce O’Donnell? — Pe plic scrie numai doctor J.P. O’Donnell. Cambridge, Massachusetts. I-a luat interviuri lui Hoyt. Dean se încruntă la plic. 475

— N-am știut că s-a mutat în Boston. — O știi? — E doctor neuropsihiatru. Să spunem că ne-am întâlnit în condiții ostile, de cealaltă parte a unei săli de tribunal. Avocații apărării o adoră. — Nu-mi spune. Martor expert. Depune mărturie de partea criminalilor. Dean încuviință. — Nu contează ce-a făcut clientul tău, câți oameni a omorât, O’Donnell e fericită să depună mărturie în apărarea lui. — Mă întreb de ce-i scrie lui Hoyt. Citi încă o dată scrisoarea. Fusese scrisă cu extrem de mult respect, lăudândul pentru cooperare. Deja nu-i plăcea de doctor O’Donnell. Următorul plic din teanc era de asemenea de la O’Donnell, dar nu conținea o scrisoare. Scoase în schimb trei fotografii – instantanee făcute evident de un amator. Două fuseseră făcute afară în lumina zilei; a treia era în interiorul unei clădiri. Pentru o clipă se uită pur și simplu la ele, simțind că i se ridică părul de pe ceafă, văzând cu ochii ceea ce creierul refuza să accepte. Se trase brusc înapoi, scăpând fotografiile din mână ca pe niște cărbuni încinși. — Jane? Ce e? — Asta sunt eu, șopti ea. — Poftim? — O’Donnell m-a urmărit pe mine. A făcut fotografii cu mine. I le-a trimis lui. Dean se ridică de pe scaunul lui și înconjură masa ca să vină să se uite peste umărul ei. — Nu te văd aici… — Uite. Uite. Îi arătă fotografia unei Honda verde-închis parcată în stradă. — E a mea. 476

— Nu i se vede numărul. — Îmi recunosc propria mașină! Dean răsuci polaroidul. Pe verso cineva desenase o față zâmbitoare absurdă și scrisese cu carioca albastră: „Mașina mea”. Frica îi bătea toba în piept. — Uită-te la următoarea, zise ea. Dean ridică a doua fotografie. Și aceasta fusese făcută la lumina zilei și arăta fațada unei clădiri. Nu era nevoie să-i spună ce clădire era; noaptea trecută fusese chiar el acolo. Dean întoarse fotografia și văzu cuvintele: „Casa mea”. Sub cuvinte era încă o față zâmbitoare. Dean ridică a treia fotografie, ce fusese făcută într-un restaurant. La prima privire, părea să fie doar o imagine slab alcătuită cu clienții așezați la mese și o chelneriță cu imaginea mișcată, care traversa încăperea cu un ibric de cafea. Lui Rizzoli îi trebuiseră câteva secunde să observe silueta așezată în centrul stânga imaginii, o femeie cu părul negru și fața văzută doar din profil, cu trăsăturile umbrite de strălucirea prea puternică a soarelui prin ferestre. Așteptă să o recunoască și Dean. — Știi când a fost făcută? întrebă el încet. — Starfish Cafe. — Când? — Nu știu… — Mergi des acolo? — Duminica. La micul dejun. E singura zi din săptămână când… Îi pieri vocea. Se uită fix la fotografia propriului profil, cu umerii relaxați, cu fața îndreptată în jos, uitându-se la un ziar deschis. Era cu siguranță ziarul de duminică. Duminica era ziua când se răsfăța cu micul dejun la Starfish. O dimineață cu pâine prăjită franțuzească și șuncă, și benzile desenate. Și un urmăritor. Nici nu-i trecuse prin minte că o privea cineva. Că-i făcea fotografii. Că le trimitea exact bărbatului care-i bântuia coșmarurile. 477

Dean răsuci polaroidul. Pe dos era desenată încă o față zâmbitoare. Și sub ea, înconjurată de o inimă, era un singur cuvânt. Eu.

478

• ȘAISPREZECE • Mașina mea. Casa mea. Eu. Rizzoli călători pe tot drumul până la Boston cu stomacul încleștat de furie. Deși Dean stătea chiar lângă ea, nu se uită la el; era prea concentrată pe furia ei, pe senzația de flăcări ce o consumau. Furia i se intensifică în momentul când Dean opri la adresa lui O’Donnell de pe Brattle Street. Rizzoli se uită fix la casa mare în stil colonial, cu șindrilele vopsite într-un alb imaculat, accentuat de obloanele gri ca ardezia. Un gard de fier forjat, o peluză îngrijită și o alee cu dale de granit. Chiar și la standardele înalte ale Brattle Street, aceasta era o casă frumoasă la care un salariat bugetar nu putea nici măcar să viseze. „Și totuși bugetarii ca mine îi înfruntă pe toți Warren Hoyt de pe lumea asta și suferi consecințele acestor bătălii”, se gândi ea. Ea era cea care-și încuia ușile și ferestrele noaptea, care tresărea din somn la ecoul unor pași fantomă apropiindu-se de patul ei. Ea se lupta cu monștrii și suporta consecințele, în timp ce aici, în această casă grandioasă, trăia o femeie care le oferea exact acelorași monștri o ureche compătimitoare, care mergea în tribunale și-i apăra pe cei de neapărat. Era o casă clădită pe oasele victimelor. Femeia blondă care le deschise ușa era la fel de meticulos de aranjată ca și casa ei, cu părul sclipind ca o cască, cu o cămașă Brooks Brothers și pantaloni călcați cu dungă. Avea aproximativ patruzeci de ani, iar fața îi era fină ca alabastrul. Și ca alabastrul adevărat, nici fața ei nu avea nicio căldură. În ochi nu i se citea decât un intelect rece. — Doamna doctor O’Donnell? Sunt detectiv Rizzoli. Și acesta e agentul Gabriel Dean. Ochii femeii se fixară asupra lui Dean. — L-am mai întâlnit pe agentul Dean. Și evident fiecare lăsase o impresie puternică asupra celuilalt – și nu una favorabilă, se gândi Rizzoli. În mod limpede deranjată de vizita lor, O’Donnell îi conduse mecanic și fără zâmbet în holul mare și în camera de primire formală. Canapeaua era de mătase albă pe un cadru de lemn de trandafir, și podelele de lemn de tec erau puse în 479

valoare de covoare orientale în nuanțe bogate de roșu. Rizzoli nu se pricepea prea bine la artă, dar chiar și ea își dădea seama că tablourile atârnate pe pereți erau originale și probabil foarte valoroase. „Mai multe oase de victime”, se gândi ea. Se așeză împreună cu Dean pe canapea, față în față cu O’Donnell. Nu li se oferi cafea sau ceai, sau măcar apă, un indiciu foarte puțin subtil că gazda voia ca aceasta să fie o conversație cât mai scurtă. O’Donnell trecu direct la subiect și i se adresă lui Rizzoli: — Ați zis că ați venit în legătură cu Warren Hoyt. — Ai corespondat cu el. — Da. E vreo problemă cu asta? — Care a fost natura corespondenței dintre voi? — Din moment ce știți despre ea, presupun că ați citit-o. — Care a fost natura corespondenței dintre voi? repetă Rizzoli pe un ton inflexibil. O’Donnell se uită fix la ea pentru o clipă, estimând în tăcere opoziția. Deja înțelesese că Rizzoli era opoziția, și reacționă ca atare, înțepenindu-și postura ca o armură. — Prima dată ar trebui să-ți pun o întrebare, doamnă detectiv, contră O’Donnell. De ce se interesează poliția de corespondența mea cu domnul Hoyt? — Știi că a evadat? — Da. Am văzut la știri, bineînțeles. Și apoi, am fost contactată de poliția statală ca să mă întrebe dacă a încercat să ia legătura cu mine. I-au întrebat asta pe toți cei care au corespondat cu Warren. Warren. Își spuneau pe numele mic. Rizzoli deschise plicul mare pe care-l adusese cu ea și scoase cele trei polaroide, fiecare închis într-o pungă sigilată de plastic. I le înmână lui O’Donnell. — I-ai trimis aceste fotografii domnului Hoyt? O’Donnell de-abia le aruncă o privire trecătoare. 480

— Nu. De ce? — Nici nu te-ai uitat la ele. — Nu e nevoie. Nu i-am trimis nicio fotografie niciodată domnului Hoyt. — Acestea au fost găsite în celula lui. Într-un plic cu adresa dumitale. — Atunci probabil a folosit plicul de la mine ca să le țină în el. Îi dădu înapoi lui Rizzoli fotografiile. — Dumneata ce i-ai trimis, exact? — Scrisori. Formulare pe care să le semneze și să mi le trimită înapoi. — Formulare pentru ce? — Foile matricole școlare. Dosarul lui medical pediatric. Orice informație ce m-ar putea ajuta să-i evaluez istoria. — De câte ori i-ai scris? — Cred că de patru sau cinci ori. — Și ți-a răspuns? — Da. Am scrisorile lui la dosar. Pot să vă dau copii. — A încercat să intre în legătură cu dumneata de când a evadat? — Nu crezi că le-aș fi spus autorităților dacă ar fi făcut asta? — Nu știu, doamnă doctor. Nu știu natura relației dumitale cu domnul Hoyt. — A fost o corespondență. Nu o relație. — Și totuși i-ai scris. De patru sau cinci ori. — L-am și vizitat. Interviul e pe casetă video, dacă vreți să vi-l dau. — De ce ai vorbit cu el? — Are o poveste de spus. Avem lecții de învățat de la el. — Ca de exemplu cum să măcelărim femei?

481

Cuvintele îi scăpară pe gură lui Rizzoli înainte să se gândească, o săgeată de amărăciune ce nu străpunse armura celeilalte femei. O’Donnell răspunse, netulburată: — Ca polițistă, nu vezi decât rezultatul final. Brutalitatea, violența. Crime îngrozitoare care sunt consecința naturală a ceea ce au trăit acești bărbați. — Și dumneata ce vezi? — Ce a fost înainte, viața lor. — Și acum o să-mi spui că tot ce-au făcut a fost din cauza copilăriei lor nefericite. — Știi ceva despre copilăria lui Warren? Rizzoli simți că-i crește tensiunea. Nu voia câtuși de puțin să discute despre rădăcinile obsesiei lui Hoyt. — Victimelor lui nu le pasă deloc de copilăria lui. Și nici mie. — Dar știi ceva despre ea? — Mi s-a spus că a fost perfect normală. Știu că a avut o copilărie mai bună decât mulți alții care nu ciopârțesc femei. — Normală. O’Donnell părea să găsească acest cuvânt amuzant. Se uită la Dean pentru prima oară de când se așezaseră toți. — Domnule agent Dean, zise ea. De ce nu ne oferi definiția dumitale a cuvântului „normal”? Cei doi schimbară o privire încărcată de ecourile dușmănoase ale unui război vechi ce nu se încheiase în totalitate. Dar orice sentimente ar fi avut Dean, nu i se putură citi în voce. — Doamna detectiv Rizzoli pune întrebările, rosti el calm. Îți sugerez să-i răspunzi, doamnă doctor. Rizzoli era surprinsă că Dean nu furase conducerea conversației de la ea. I se părea un bărbat obișnuit să preia controlul, însă în cazul acesta i-l cedase ei și alesese în schimb rolul de observator. 482

Iar ea permisese mâniei ei să devieze conversația de la subiect. Era momentul să reia comanda și pentru asta avea nevoie să-și controleze furia. Să fie calmă și metodică. — Când ați început să vă scrieți unul altuia? întrebă ea. — Acum aproximativ trei luni, răspunse O’Donnell, la fel de concis. — Și de ce te-ai hotărât să-i scrii? — Stai o clipă, zise O’Donnell, cu un hohot surprins de râs. Ai înțeles greșit. Nu eu am inițiat corespondența. — Vrei să spui că Hoyt a început-o? — Da. El mi-a scris primul. A zis că a auzit de munca mea în domeniul neurologiei violenței. Știa că am fost martor al apărării la alte procese. — A vrut să te angajeze? — Nu. Știa că n-are nicio șansă să i se schimbe sentința. Nu așa de târziu. Dar s-a gândit că aș fi interesată de cazul lui. Și am fost. — De ce? — Mă întrebi de ce am fost interesată? — De ce ai vrea să-ți pierzi vremea scriindu-i unui om ca Hoyt? — El e exact tipul de persoană despre care vreau să știu mai multe. — A fost văzut de cel puțin șase psihiatri. Nu are nicio boală. E perfect normal, în afară de faptul că îi place să omoare femei. Îi place să le lege și să le despice burțile. Se excită când se joacă de-a chirurgul. Atâta doar că o face în timp ce femeile sunt complet treze. Ca să știe exact ce le face. — Și totuși îl numești normal. — Nu e nebun. Știa ce face și i-a plăcut. — Deci crezi că pur și simplu s-a născut rău. — Ăsta e exact cuvântul pe care l-aș folosi, fu de acord Rizzoli. O’Donnell se uită la ea pentru un moment cu o privire ce părea să o pătrundă până în adâncul sufletului. Oare cât de mult vedea? Faptul că avea instruire de 483

psihiatru îi permitea oare să vadă prin masca publică a oamenilor, până la carnea traumatizată dedesubt? O’Donnell se ridică brusc în picioare. — Haideți până în biroul meu, zise ea. Vreau să vă arăt ceva. Rizzoli și Dean o urmară printr-un hol acoperit pe toată lungimea lui cu un covor de culoarea vinului roșu, ce înăbușea sunetul pașilor. Încăperea în care îi conduse era într-un contrast șocant față de camera de primire atât de bogat decorată. Biroul lui O’Donnell era devotat strict afacerilor: pereți albi, rafturi de cărți încărcate cu titluri de referință și dulapuri standard de metal pentru dosare. Intrarea în această cameră te forța imediat să te dedici lucrului, se gândi Rizzoli. Și părea să aibă exact acest efect asupra lui O’Donnell. Se îndreptă cu hotărâre sumbră spre birou, luă un plic de radiografii și-l duse la ecranul alb montat pe perete. Agăță filmul în clame și apăsă pe întrerupător. Ecranul se ilumină, punând în evidență imaginea unui craniu omenesc. — Vedere frontală, zise O’Donnell. Un bărbat alb de douăzeci și opt de ani, muncitor în construcții. Era un cetățean care respecta legile, descris ca sensibil și bun soț. Tată iubitor pentru fiica lui de șase ani. A fost rănit pe șantier când o grindă l-a izbit în cap. Agentul Dean o vede deja, zise ea, uitându-se la cei doi vizitatori. Dumneata o vezi, doamnă detectiv? Rizzoli se apropie de ecranul luminos. Nu studia radiografii prea des, și nu se putea concentra decât asupra imaginii de ansamblu: calota craniană, cele două orificii ale orbitelor oculare, gărdulețul de dinți. — Să pun și vederea laterală, zise O’Donnell și mai puse o radiografie pe ecran. Acum o vezi? Al doilea film arăta craniul din profil. Rizzoli vedea acum o rețea fină de linii de fractură radiind din fruntea craniului înspre partea din spate. Le arătă cu degetul. O’Donnell încuviință. — Era inconștient când l-au adus la Urgențe. O tomografie a arătat hemoragie, cu hematoame subdurale mari – o adunare de sânge – apăsând lobii frontali ai creierului. Sângele a fost drenat chirurgical și pacientul și-a revenit. Sau cel puțin a părut să-și revină. A mers acasă și în cele din urmă s-a întors la 484

lucru. Dar nu a mai fost același om. Și-a pierdut cumpătul de nenumărate ori la lucru și a fost concediat. A început să-și molesteze sexual fiica. Apoi, după o ceartă cu soția sa, a bătut-o cu atâta brutalitate, că nu i s-a mai putut recunoaște cadavrul. A început s-o lovească și nu s-a mai putut opri. Chiar și după ce i-a zdrobit aproape toți dinții. Chiar și când îi redusese fața la carne vie și fragmente de os. — Vrei să-mi spui că asta e de vină pentru toate astea? zise Rizzoli, arătând craniul fracturat. — Da. — Vezi-ți de treabă! — Uită-te la film, doamnă detectiv. Vezi unde e localizată fractura? Gândește-te care parte a creierului e situată chiar sub ea. Se întoarse și se uită la Dean. Acesta îi întâlni privirea fără nicio expresie. — Lobii frontali, rosti el. Buzele lui O’Donnell tremurară într-un zâmbet vag. Era limpede că-i făcea plăcere ocazia de a-l provoca pe vechiul ei rival. — Și care e rostul acestei radiografii? întrebă Rizzoli. — Am fost chemată de avocatul apărării acestui om pentru a face o evaluare neuropsihiatrică. Am folosit ceea ce se numește Testul Wisconsin de Sortare a Cărților și un Test de Categorisire din Bateria Halstead-Reitan. Am comandat de asemenea o scanare MRI – imagine de rezonanță magnetică – a creierului. Toate au arătat aceeași concluzie: bărbatul acesta a suferit daune grave la ambii lobi frontali. — Dar ai spus că și-a revenit complet după accident. — A părut să-și revină. — Are leziuni pe creier sau nu? — Chiar și cu leziuni extinse la lobii frontali, poți umbla, vorbi și îndeplini diferite sarcini cotidiene. Ai putea avea o conversație cu o persoană cu lobotomie frontală și e posibil să nu observi nimic greșit. Dar cu siguranță are daune. Făcu un gest către radiografie. Omul acesta are ceea ce se cheamă sindrom frontal de dezinhibiție. Lobii frontali ne afectează judecata și anticiparea. Abilitatea de a 485

controla impulsuri nepotrivite. Dacă suferă leziuni, devii dezinhibat social. Dai dovadă de comportament nepotrivit, fără nicio senzație de vină sau de durere emoțională. Îți pierzi capacitatea de a-ți controla impulsurile violente. Și toți le avem, aceste momente de furie turbată, când vrem să ne răzbunăm. Să-ți izbești mașina în cineva care ți-a tăiat drumul în trafic. Sunt sigură că știi această senzație, doamnă detectiv. Când ești atât de furios că vrei să rănești pe cineva. Rizzoli nu spuse nimic, redusă la tăcere de adevărul cuvintelor lui O’Donnell. — Societatea consideră actele violente ca manifestări ale răului sau ale imoralității. Ni se spune că avem controlul absolut asupra propriului comportament, că fiecare dintre noi are liberul arbitru de a alege să nu rănească altă ființă omenească. Dar nu numai moralitatea ne călăuzește. Și biologia are acest rol. Lobii noștri frontali ne ajută să ne integrăm gândurile și acțiunile. Ne ajută să cântărim consecințele acestor acțiuni. Fără acest control, toți ne-am lăsa pradă fiecărui impuls sălbatic. Asta s-a întâmplat cu acest om. Și-a pierdut capacitatea de a-și controla comportamentul. A avut sentimente sexuale față de fiica lui, așa că a violat-o. Soția lui l-a înfuriat, așa că a omorât-o din bătaie. Din când în când, toți avem gânduri tulburătoare sau nepotrivite, oricât de trecătoare ar fi ele. Vedem o persoană necunoscută, dar atrăgătoare, și prin minte ne trec gânduri la sex. Asta-i tot – doar un gând trecător. Dar dacă ne-am lăsa pradă impulsului? Acest impuls sexual ar putea duce la viol. Sau mai rău. — Și asta a fost apărarea lui? „Creierul meu m-a pus”? În ochii lui O’Donnell se văzu o sclipire de iritare. — Sindromul de dezinhibiție frontală e un diagnostic acceptat între neurologi. — Mda, dar funcționează în instanță? O pauză rece. — Sistemul nostru legal funcționează și acum cu definiția nebuniei din secolul nouăsprezece. E de mirare atunci că instanțele ignoră și neurologia? Omul acesta e acum în celula condamnaților la moarte din Oklahoma. O’Donnell smulse supărată cele două filme din fața ecranului și le vârî înapoi în plic. — Și ce-are asta a face cu Warren Hoyt? 486

O’Donnell se duse la birou și luă un alt plic din care scoase altă pereche de filme, pe care le agăță la lumină. Și acestea erau radiografii craniale, o vedere frontală și una laterală, dar mai mici. Un craniu de copil. — Băiatul acesta a căzut în timp ce se cățăra pe un gard, zise O’Donnell. A căzut cu fața în jos, lovindu-se la cap de trotuar. Uitați aici, pe vederea frontală. Se vede o crăpătură micuță, ce urcă de la nivelul sprâncenei stângi. O fractură. — O văd, zise Rizzoli. — Uită-te la numele pacientului. Rizzoli se concentră asupra pătrățelului de la marginea filmului, ce conținea datele de identificare. Ceea ce văzu o făcu să rămână complet nemișcată. — Avea zece ani la data accidentului, afirmă O’Donnell. Un băiat normal și activ care creștea într-o suburbie bogată din Houston. Cel puțin, așa reiese din dosarul lui medical pediatric și din rapoartele de la școala lui elementară. Un copil sănătos, cu inteligență peste medie. Se juca bine cu ceilalți. — Până a crescut și a început să-i omoare. — Da, dar de ce a început Warren să omoare? Această leziune poate fi un factor, zise ea, arătând radiografiile. — Hei, și eu am căzut de pe spalier când aveam șapte ani. M-am lovit tare la cap de o bară. Dar nu am început să hăcuiesc oameni. — Vânezi însă oameni. Exact așa ca el. De fapt, ești un vânător profesionist. Rizzoli simți o explozie de furie înroșindu-i fața. — Cum poți să mă compari cu el? — Nu te compar cu el, doamnă detectiv. Gândește-te însă cum te simți chiar acum. Probabil ai vrea să-mi tragi o palmă, nu-i așa? Și atunci ce te oprește? Ce te ține în frâu? Moralitatea? Bunele maniere? Sau pur și simplu logica rece, care te informează că ar apărea consecințe? Certitudinea că vei fi arestată? Toate aceste considerații împreună te împiedică să mă ataci. Și acest proces mintal se desfășoară în lobii frontali. Datorită acestor neuroni intacți ai dumitale, ești capabilă să-ți controlezi impulsurile distrugătoare. În majoritatea timpului, adăugă cu subînțeles, după o mică pauză. 487

Aceste ultime cuvinte, țintite ca o suliță, își nimeriră exact ținta. Era un punct sensibil de vulnerabilitate. Cu un an înainte, în timpul anchetei Chirurgului, Rizzoli făcuse o greșeală îngrozitoare, care o va face de rușine pentru totdeauna. În toiul unei urmăriri, împușcase mortal un om neînarmat. Se uită fix la O’Donnell și văzu în ochii ei o clipire de satisfacție. Dean întrerupse tăcerea: — Ne-ai spus că Hoyt a fost cel care te-a contactat. Ce spera să obțină din asta? Atenție? Compasiune? — De ce nu înțelegere umană? replică O’Donnell. — Asta e tot ce a pretins de la dumneata? — Warren se zbate să afle răspunsuri. Nu știe ce anume îl împinge la crimă. Știe că e diferit. Și vrea să știe de ce. — Ți-a zis el asta efectiv? O’Donnell se duse la birou și luă un dosar. — Am aici scrisorile lui. Și caseta video cu înregistrarea interviului. — Ai fost la Souza-Baranowski? — Da. — La sugestia cui? O’Donnell ezită. — Amândoi ne-am gândit că ar fi util. — Dar cine a venit efectiv cu ideea unei întâlniri în persoană? Rizzoli răspunse la întrebare în locul lui O’Donnell. — El a fost. Nu-i așa? Hoyt a cerut o întâlnire. — Se poate să fi fost sugestia lui. Dar amândoi am vrut să facem asta. — N-ai nici măcar cea mai vagă idee de ce te-a rugat de fapt să mergi acolo, nu-i așa? zise Rizzoli. — Trebuia să ne întâlnim. Nu pot evalua un pacient fără să-l văd față în față. 488

— Și în timp ce stăteați acolo, față în față, la ce crezi că se gândea el? Expresia lui O’Donnell era disprețuitoare. — Și dumneata știi? — Oh, da. Eu știu exact ce-i trecea prin minte Chirurgului, afirmă Rizzoli, care-și regăsise vocea, pe un ton rece și neabătut. Te-a rugat să mergi acolo pentru că a vrut să te măsoare personal. Asta face el cu femeile. Ne zâmbește, ne vorbește frumos. E în raportul lui de la școală, nu? „Un tânăr politicos”, așa l-au descris profesorii. Pun pariu că a fost politicos și când ai mers să te întâlnești cu el, nu-i așa? — Da, a fost… — Un simplu individ obișnuit, cooperant. — Doamnă detectiv, nu sunt așa de naivă încât să cred că e un om normal. Dar a fost cooperant. Și era tulburat de acțiunile lui. Voia să înțeleagă motivele comportamentului său. — Și dumneata i-ai spus că e din cauză că s-a lovit la cap în copilărie. — I-am spus că lovitura la cap a fost un factor component. — Precis a fost foarte fericit să audă asta. Să aibă o scuză pentru ceea ce-a făcut. — I-am oferit doar părerea mea sinceră. — Știi ce altceva l-a făcut fericit? — Ce? — Să fie în aceeași cameră cu dumneata. Ați stat în aceeași cameră, nu-i așa? — Ne-am întâlnit în sala de convorbiri. Era dotată cu supraveghere video permanentă. — Dar nu era nicio barieră între voi. Niciun geam de protecție. Niciun plexiglas. — Nu mi-a adus nicio amenințare. — A putut să se apropie de dumneata. Să-ți studieze părul, să-ți miroasă pielea. Îi place în mod deosebit mirosul unei femei. Îl face să se excite. Dar ceea 489

ce-l atrage cu adevărat e mirosul fricii. Câinii pot mirosi frica, știai asta? Când ne speriem, eliberăm anumiți hormoni pe care animalele îi pot detecta. Și Warren Hoyt îi poate mirosi. E asemenea oricărei creaturi care vânează. Simte mirosul fricii, al vulnerabilității. Asta îi hrănește fanteziile. Și pot să-mi imaginez ce fantezii avea în timp ce stătea în camera aceea cu dumneata. Eu am văzut unde duc aceste fantezii ale lui. O’Donnell încercă să râdă, dar nu reuși întru totul. — Dacă încerci să mă sperii… — Văd că ai un gât lung, doamnă doctor O’Donnell. Presupun că s-ar putea numi un gât de lebădă. Cu siguranță Hoyt a observat asta. Nu l-ai prins nici măcar o dată holbându-se la gâtul dumitale? — Oh, te rog. — Nu ți s-a părut că-i fug ochii în jos, din când în când? Poate te-ai gândit că se uita la sânii dumitale, așa cum se uită alți bărbați. Dar nu și Warren. Lui nu pare să-i pese chiar așa de mult de sâni. El e atras de gâturi. Consideră gâturile femeilor ca pe un desert. Partea în care de-abia așteaptă să taie. După ce a terminat cu altă parte a anatomiei ei. Roșie la față, O’Donnell se întoarse spre Dean. — Partenera dumitale a depășit măsura. — Nu, zise Dean încet. Cred că doamna detectiv a definit situația exact. — Asta e pur și simplu intimidare. Rizzoli râse. — Ai fost într-o cameră cu Warren Hoyt. Și nu te-ai simțit intimidată atunci? O’Donnell o fixă cu o privire rece. — A fost un interviu clinic. — Așa ai crezut dumneata. Dar el l-a considerat altceva. Rizzoli se apropie de ea, într-un gest de agresiune tăcută pe care O’Donnell îl sesiză foarte limpede. Deși O’Donnell era mai înaltă și mai impozantă atât în statură, cât și în statut, nu putea concura cu ferocitatea neabătută a lui Rizzoli, și 490

se înroși chiar mai tare la față în timp ce cuvintele lui Rizzoli se prăvăleau asupra ei ca niște lovituri de pumn. — A fost politicos, ai spus. Cooperant. Păi, bineînțeles. Avea exact ceea ce dorea: o femeie în aceeași cameră cu el. O femeie care stătea suficient de aproape să-l excite. O ascundea însă; e priceput la asta. Se pricepe să mențină o conversație perfect normală, chiar și când se gândește cum să-ți taie gâtul. — Ai întrecut orice limită, zise O’Donnell. — Crezi că nu încerc decât să te sperii? — Nu e evident? — Atunci ascultă ceva ce chiar ar trebui să te sperie de moarte. Warren Hoyt te-a adulmecat bine. L-ai excitat. Și acum e liber, și vânează din nou. Și știi ceva? El nu uită niciodată aroma unei femei. O’Donnell se holbă la ea, în sfârșit cu o sclipire de frică în ochi. Rizzoli nu se putu abține să nu simtă puțină satisfacție văzând acea frică. Voia ca O’Donnell să simtă măcar o secundă ceea ce suferise ea de un an de zile. — Obișnuiește-te cu senzația de frică, continuă Rizzoli. Pentru că ai motive. — Am mai lucrat cu oameni ca el, replică O’Donnell. Știu când e cazul să-mi fie frică. — Hoyt e diferit de toți ceilalți pe care i-ai întâlnit. O’Donnell scoase un hohot de râs. Își recăpătase bravada, întărită de mândrie. — Toți sunt diferiți. Toți sunt unici. Și nu mă întorc niciodată cu spatele la niciunul dintre ei.

491

• ȘAPTESPREZECE • Dragă doamnă doctor O’Donnell,

M-ai rugat să-ți povestesc despre amintirile mele cele mai vechi din copilărie. Am auzit că puțini oameni rețin amintiri din viața lor de dinainte de vârsta de trei ani, pentru că, încă imatur, creierul nu a căpătat abilitatea de a procesa limbajul, și avem nevoie de limbaj pentru a interpreta imaginile și sunetele pe care le trăim în copilărie. Oricare ar fi această explicație pentru amnezia copilăriei, nu mi se aplică și mie, pentru că eu îmi amintesc foarte bine anumite detalii din copilărie. Pot să-mi reamintesc imagini anume care datează, cred eu, de când aveam aproximativ unsprezece luni. Fără îndoială o să le desconsideri ca fiind amintiri fabricate, alcătuite din povești pe care cu siguranță le-am auzit de la părinții mei. Te asigur însă că aceste amintiri sunt întru totul reale și, dacă părinții mei ar fi în viață, ți-ar spune că ceea ce-mi amintesc este corect și nu putea fi bazat pe povești pe care să le fi auzit doar. Din chiar natura acestor imagini se vede că nu sunt întâmplări despre care e probabil să-mi vorbească familia. Îmi amintesc pătuțul de copil, cu stinghiile de lemn vopsite în alb, balustrada marcată de urmele dinților mei. Un pled albastru cu nu știu ce fel de creaturi micuțe imprimate pe el. Păsări sau albine, sau poate ursuleți. Și deasupra pătuțului, un dispozitiv zburător care acum știu că era un carusel pentru copii, dar care la momentul acela mi s-a părut magic. Sclipitor, mereu în mișcare. Stele, luni și planete, după cum mi-a spus mai târziu tatăl meu, exact tipul de obiect pe care să-l agațe deasupra pătuțului fiului său. El era inginer aerospațial, și credea că poți transforma orice copil într-un geniu, dacă-i stimulezi creierul în creștere, fie cu aceste carusele, fie cu imagini colorate sau casete audio cu vocea tatălui copilului recitând tabla înmulțirii. Întotdeauna am fost bun la matematică.

492

Dar mă îndoiesc că aceste amintiri îți trezesc prea mare interes. Nu, dumneata cauți niște teme mai întunecate, nu amintirile mele despre pătuțuri albe și jucării frumoase. Dumneata vrei să știi de ce sunt așa cum sunt. Așa că presupun că ar trebui să-ți povestesc despre Mairead Donohue. I-am aflat numele mulți ani mai târziu, când i-am spus unei mătuși despre aceste prime amintiri ale mele, și ea a zis: „Oh, Doamne. Chiar ți-o amintești pe Mairead?” Da, într-adevăr, îmi amintesc de ea. Când îmi vin în minte imagini despre primii mei ani, nu văd chipul mamei mele, ci pe cel al lui Mairead, care se uită la mine peste balustrada pătuțului. Piele albă, stricată doar de un singur neg agățat ca o muscă neagră pe obrazul ei. Ochi albaștri ce sunt în același timp frumoși și reci. Și zâmbetul ei – chiar și un copil așa de mic cât eram eu atunci, putea vedea un lucru la care adulții erau orbi: zâmbetul acela ascundea ură. Ura casa în care lucra. Ura mirosul urât al scutecelor. Ura țipetele mele flămânde care-i întrerupeau somnul. Ura situația ce o făcuse să ajungă în acel oraș canicular din Texas, atât de diferit de Irlanda ei natală. Dar cel mai mult, mă ura pe mine. Știu acest lucru, pentru că îl demonstra în zeci de feluri subtile și tăcute. Nu lăsa nicio dovadă a abuzurilor ei; oh, nu, era mult prea deșteaptă pentru așa ceva. Ura ei se manifesta în schimb sub forma unor șoapte furioase, ca un șuierat de șarpe, deasupra pătuțului meu. Nu puteam înțelege cuvintele, dar auzeam veninul din ele, și vedeam furia din ochii ei îngustați. Nu-mi neglija nevoile fizice; scutecul mi-era întotdeauna proaspăt și sticla de lapte întotdeauna încălzită. Dar întotdeauna mă pișca în secret, îmi ciupea pielea, picura alcool usturător direct pe uretră. Evident că țipam, dar nu erau niciodată cicatrice sau vânătăi. Eram pur și simplu un copil cu colici, le spunea ea părinților mei, născut cu o personalitate mai nevricoasă. Și biata de Mairead, care lucra așa de mult! Ea era aceea care trebuia să se descurce cu puștiul urlător, în timp ce mama se 493

ocupa de viața ei socială. Mama mea, care mirosea a parfum și a blănuri de nurcă. Deci asta e ceea ce-mi amintesc. Exploziile surprinzătoare de durere. Sunetul propriilor țipete. Și deasupra mea, pielea albă a gâtului lui Mairead, care se apleacă la pătuțul meu ca să mă ciupească sau să-mi irite pielea sensibilă. Nu știu dacă e posibil pentru un copil așa de mic pe cât eram eu să urască. Cred că mult mai probabil eram pur și simplu nedumerit de aceste pedepse. Fără capacitatea de judecată, nu putem face decât o legătură între cauză și efect. Și sunt sigur că am înțeles, chiar și atunci, că sursa chinului meu era o femeie cu ochi reci și gât alb ca laptele.

Rizzoli stătea la biroul ei și se uita la scrisul meticulos al lui Warren Hoyt, amândouă marginile trasate ordonat cu o linie, cuvintele mici și dese mărșăluind în linii drepte pe pagină. Deși scrisese scrisoarea în cerneală, nu avea corecturi sau cuvinte barate. Avea deja fiecare frază organizată înainte de a pune stiloul pe hârtie. Rizzoli și-l imagină aplecat asupra paginii, cu degetele lungi în jurul stiloului, cu pielea mâinii alunecând pe hârtie, și brusc simți nevoia disperată de a se spăla pe mâini. Se spălă pe mâini în toaleta femeilor cu apă și săpun, încercând să elimine orice urmă a lui, dar chiar și după ce-și frecase mâinile și le uscase se simțea contaminată, ca și cum cuvintele lui îi pătrunseseră prin piele ca o otravă. Și mai erau și alte scrisori de citit, și mai multă otravă de absorbit. O bătaie la ușa toaletei o făcu să încremenească. — Jane? Ești acolo? Era Dean. — Da, răspunse ea tare. — Am pregătit caseta video în sala de conferințe. — Vin imediat.

494

Se uită în oglindă și nu fu deloc mulțumită de ceea ce văzu. Avea ochii obosiți și se vedea că-și pierduse încrederea în sine. „Nu-i lăsa să te vadă așa”, se gândi ea. Se spălă pe față cu apă rece de la robinet și apoi se șterse cu un șervet de hârtie. Apoi se îndreptă de spate și trase adânc aer în piept. „Acum e mai bine”, se gândi ea, uitându-se la reflexia ei din oglindă. Nu-i lăsa să te vadă transpirată. Se duse în camera de conferințe și îi făcu lui Dean un semn scurt din cap. — OK. Gata? Televizorul era deja pornit, și la aparatul video sclipea deja luminița de funcționare. Dean luă plicul pe care li-l dăduse O’Donnell și scoase caseta video. — E datată șapte august. „De-abia cu trei săptămâni în urmă”, se gândi ea, tulburată de cât de proaspete vor fi aceste imagini și cuvinte. Se așeză la masă, cu pixul și carnetul de note pregătite. — Dă-i drumul. Dean vârî caseta și apăsă butonul de pornire. Prima imagine pe care o văzură era O’Donnell, coafată cu grijă, stând în fața unui zid alb de cărămizi și părând ciudat de elegantă într-un costum albastru tricotat. — Azi e șapte august. Sunt la închisoarea Souza-Baranowski din Shirley, Massachusetts. Subiectul este Warren D. Hoyt. Ecranul se înnegri pentru o clipă, apoi apăru o nouă imagine, un chip atât de oribil pentru Rizzoli, că se lăsă fără să vrea în spate cu scaunul. Pentru oricine altcineva, Hoyt părea să aibă un chip obișnuit, chiar ușor de uitat. Avea părul castaniu-deschis și fața palidă de deținut. Cămașa albastră de închisoare atârna pe el, cu un număr prea mare pentru trupul lui slab. Cei care-l cunoscuseră în viața de zi cu zi îl descriseseră ca amabil și politicos, și aceasta era imaginea pe care o avea pe casetă. Un tânăr drăguț și inofensiv. Își mută privirea de la camera de filmat și se uită la ceva din afara imaginii. Auziră scârțâitul unui scaun pe podea și apoi vocea lui O’Donnell: 495

— Stai confortabil, Warren? — Da. — Putem începe, atunci? — Oricând, doamnă doctor, zâmbi el. Eu nu mă duc nicăieri. — Foarte bine, se auzi O’Donnell dregându-și glasul, apoi un scârțâit de scaun. În scrisorile tale, mi-ai spus deja destul de multe lucruri despre familia și copilăria ta. — Am încercat să fiu cât mai complet. Cred că e important să înțelegi fiecare aspect a ceea ce sunt. — Da, îți sunt recunoscătoare. Nu am deseori ocazia să iau un interviu unei persoane atât de volubile. Și cu siguranță nu una atât de analitică în legătură cu propriul comportament. Hoyt ridică din umeri. — Ei, știi ce se spune despre viața neanalizată. Că nu merită trăită. — Uneori însă putem duce autoanaliza prea departe. E un mecanism de apărare. Intelectualismul ca metodă de distanțare de emoțiile cele mai puternice. Hoyt făcu o pauză. Continuă apoi, pe un ton vag batjocoritor: — Vrei să vorbesc despre sentimentele mele. — Da. — Vreun sentiment anume? — Vreau să știu ce-i face pe oameni să omoare. Ce-i atrage spre violență. Vreau să știu ce-ți trece prin cap. Ce simți când ucizi o altă ființă omenească. Hoyt rămase tăcut pentru o clipă, cântărind întrebarea. — Nu e ușor de descris. — Încearcă. — De dragul științei? În voce i se întorsese batjocura. 496

— Da. De dragul științei. Ce simți? O pauză lungă. — Plăcere. — Deci te simți bine? — Da. — Descrie-mi. — Chiar vrei să știi? — Este esența cercetării mele, Warren. Vreau să știu ce experiență ai când omori. Nu e o curiozitate morbidă. Am nevoie să înțeleg dacă încerci vreun simptom care să indice anormalități neurologice. Dureri de cap, de exemplu. Gusturi sau mirosuri ciudate. — Mirosul de sânge este foarte plăcut, zise el, și făcu o pauză. Oh. Cred că team șocat. — Continuă. Spune-mi despre sânge. — Am lucrat cu sângele, știi. — Da, știu. Ai fost laborant. — Oamenii cred că sângele e doar lichidul roșu care ne circulă prin vene. Ca uleiul de motor. Dar e foarte complex și individual. Sângele fiecărei persoane e unic. Exact așa cum fiecare omor e unic. Nu există unul tipic pe care să-l descriu. — Dar toate ți-au oferit plăcere? — Unele mai mult ca altele. — Spune-mi despre unul care e remarcabil pentru tine. Unul pe care ți-l amintești în mod deosebit. Este vreunul așa? Hoyt încuviință. — Este unul la care mă gândesc mereu. — Mai mult ca la celelalte? — Da. Mi-a rămas în minte. 497

— De ce? — Pentru că nu l-am terminat. Pentru că n-am apucat să-l savurez. E ca o mâncărime pe care nu poți să ți-o scarpini. — Asta o face să sune trivial. — Așa ți se pare? Dar cu timpul, chiar și o mâncărime trivială începe să-ți consume atenția. E mereu acolo, gâdilându-ți pielea. Știi că una dintre formele de tortură este gâdilatul tălpilor. La început nu pare a fi mare lucru. Dar se continuă zile la rând fără nicio alinare. Și atunci devine cea mai crudă formă de tortură. Cred că am menționat în scrisorile mele că știu câte ceva despre istoria faptelor inumane făcute de oameni față de oameni. Arta de a provoca durerea. — Da. Mi-ai scris despre… ăă… interesul tău în acest subiect. — De-a lungul secolelor, torționarii au știut întotdeauna că disconfortul cel mai subtil, cu vremea, devine absolut intolerabil. — Și această mâncărime despre care ai pomenit a devenit intolerabilă? — Nu mă lasă să dorm. Gândurile la ceea ce ar fi putut să fie. Plăcerea ce mia fost refuzată. Toată viața am fost meticulos să termin ceea ce-am început. Așa că mă deranjează. Mă gândesc la asta tot timpul. Imaginile îmi rulează mereu în cap. — Descrie-le. Ce vezi, ce simți. — O văd pe ea. E diferită, nu e deloc ca celelalte. — Cum așa? — Mă urăște. — Și celelalte nu te urau? — Celelalte erau goale și speriate. Înfrânte. Dar asta se luptă încă împotriva mea. O simt când o ating. Are pielea electrică de furie, deși știe că am învins-o. Se aplecă în față, ca și cum ar fi avut de gând să-și destăinuie cele mai intime gânduri. Nu se mai uita la O’Donnell, ci la cameră, ca și cum s-ar fi putut uita prin obiectiv și să o vadă direct pe Rizzoli.

498

— Îi simt mânia, zise el. Îi absorb furia, prin simpla atingere a pielii ei. E ca o căldură incandescentă. Lichidă și periculoasă. Energie pură. Nu m-am simțit niciodată atât de puternic. Vreau să mă simt așa din nou. — Te excită? — Da. Mă gândesc la gâtul ei. Foarte zvelt. Are un gât frumos și alb. — La ce altceva te gândești? — Mă gândesc să-i dau jos hainele de pe ea. Cât de tari îi sunt sânii. Și pântecul. Un pântec frumos și ferm… — Deci fanteziile tale despre doctorița Cordell – sunt sexuale? Hoyt se întrerupse. Clipi, ca trezit dintr-o transă. — Doctorița Cordell? — Despre ea vorbim, nu? Victima pe care n-ai apucat s-o omori, Catherine Cordell? — Oh. Mă gândesc și la ea. Dar nu despre ea vorbesc. — Despre cine vorbești? — Cealaltă, zise el, uitându-se la cameră cu o privire atât de intensă, că Rizzoli îi simți fierbințeala. Polițista. — Vrei să spui cea care te-a găsit? Asta e femeia despre care ai fantezii? — Da. O cheamă Jane Rizzoli.

499

• OPTSPREZECE • Dean se ridică în picioare și opri aparatul video. Ecranul se albi. Ultimele cuvinte ale lui Warren Hoyt pluteau ca un ecou perpetuu în tăcerea încăperii. În fanteziile lui, o despuiase de haine și de demnitate, o redusese la părți corporale goale. Gât, sâni și pântec. Se întrebă dacă așa o vedea acum Dean, dacă viziunile erotice pe care le evocase Hoyt erau acum întipărite și în mintea lui Dean. Dean se întoarse să se uite la ea. Nu i se păruse niciodată ușor să-i citească expresia feței, dar în clipa aceea furia din ochii lui era de neconfundat. — Înțelegi, nu-i așa? zise el. Voia să vezi caseta asta. Ți-a lăsat o cărare de firimituri de pâine să o urmărești. Plicul cu adresa lui O’Donnell a dus la O’Donnell însăși. La scrisorile lui, la caseta asta. A știut că o să vezi în cele din urmă totul. Rizzoli se uita fix la ecranul gol al televizorului. — Vorbește cu mine. — Exact. Se folosește de O’Donnell ca intermediar. Când Hoyt vorbește cu ea, în interviul acesta, vorbește de fapt cu tine. Îți spune ție fanteziile lui. Le folosește ca să te sperie, să te umilească. Ascultă ce zice. Dean derulă caseta. Încă o dată pe ecran apăra chipul lui Hoyt. — Nu mă lasă să dorm. Gândurile la ceea ce ar fi putut să fie. Plăcerea ce mia fost refuzată. Toată viața am fost meticulos să termin ceea ce-am început. Așa că mă deranjează. Mă gândesc la asta tot timpul… Dean apăsă pe butonul marcat STOP și se uită la ea. — Cum te face asta să te simți? Știind că se gândește mereu la tine? — Știi perfect de bine cum mă simt, ce naiba! — Și el știe. De aceea a vrut să-l auzi. Dean derulă rapid înainte, apoi apăsă PLAY. 500

Ochii lui Hoyt erau fixați straniu asupra unui public pe care el nu-l putea vedea. — Mă gândesc să-i dau jos hainele de pe ea. Cât de tari îi sunt sânii. Și pântecul. Un pântec frumos și ferm… Agentul Dean apăsă din nou pe STOP. Privirea lui o făcu să roșească. — Nu-mi spune, zise ea. Vrei să știi cum mă face să mă simt. — Expusă? — Da. — Vulnerabilă. — Da. — Violată. Rizzoli înghiți și-și întoarse privirea. — Da, rosti apoi, încet. — Exact lucrurile pe care vrea el să le simți. Mi-ai spus că e atras de femeile vătămate. De femeile care-au fost violate. Și exact așa te face să te simți acum. Cu niște simple cuvinte pe o casetă video. Exact ca o victimă. Își aținti imediat privirea asupra lui. — Nu, zise ea. Nu o victimă. Vrei să știi ce simt de fapt acum? — Ce? — Sunt gata să-l rup pe nenorocitul ăla în bucăți. Era un răspuns aruncat din pură bravadă, ca și cum ar fi azvârlit cu pumnii în aer. Dean fu luat prin surprindere și se încruntă la ea pentru o clipă. Oare vedea cât de dificil îi era să păstreze aparența de curaj? auzise oare nota falsă din glasul ei? Continuă grăbită, nelăsându-i timp să vadă dincolo de fațada de curaj: — Vrei să spui că știa, chiar și atunci, că voi ajunge să văd asta? Că de fapt caseta asta e menită pentru mine? 501

— Ție nu așa ți s-a părut? — Mie mi s-a părut ca orice fantezie de psihopat. — Nu orice psihopat. Și nu orice victimă. Vorbește despre tine, Jane. Despre ce vrea să-ți facă ție. Toți nervii îi vibrară în alertă. Dean transforma totul într-o chestie personală, ațintind săgeata direct spre ea. Oare îi făcea plăcere să o vadă tulburată? Avea vreun scop în afară de a-i mări ei spaimele? — La momentul înregistrării casetei, își plănuise deja evadarea, afirmă Dean. Amintește-ți că el a contactat-o pe O’Donnell. Știa că o să accepte să discute cu el. O’Donnell nu putea rezista ofertei. A fost ca un microfon, înregistrând tot ce zicea el, tot ce voia să le spună oamenilor. Ție, în special. Apoi a pus în mișcare o succesiune logică de evenimente, care a dus direct la acest moment, în care ai văzut caseta aceasta. — Chiar crezi că există oameni atât de geniali? — Nu e Warren Hoyt așa? întrebă el. Era încă o săgeată lansată pentru a-i penetra scuturile de apărare. Pentru a pune limpede în lumină evidența. — A petrecut un an în spatele gratiilor. A avut un an întreg la dispoziție să-și hrănească fanteziile, zise Dean. Și toate erau despre tine. — Nu, pe Catherine Cordell o vrea de fapt. Întotdeauna pe Cordell a… — Nu așa i-a zis lui O’Donnell. — Înseamnă că mințea. — De ce? — Ca să mă facă să mă pierd cu firea. Ca să mă tulbure… — Atunci ești de acord cu mine. Caseta asta era menită să-ți cadă ție în mâini. E un mesaj adresat ție. Rizzoli se uită la ecranul gol al televizorului. Năluca feței lui Hoyt părea să se uite încă și acum la ea. Tot ce făcuse avusese scopul să-i zguduie ei lumea, să-i distrugă pacea sufletească. Asta-i făcuse și lui Cordell înainte să încerce s-o omoare. Voia ca victimele lui să fie îngrozite, zdrobite de epuizare, și nu-și 502

culegea prada decât după ce aceasta era pe deplin cotropită de frică. Rizzoli nu mai avea nicio tăgadă, nicio apărare împotriva evidenței. Dean se așeză la masă și se uită la ea. — Cred că ar trebui să te retragi din această anchetă, îi spuse el încet. Rizzoli se holbă șocată la el. — Să mă retrag? — A devenit o chestie personală. — Între mine și un criminal, întotdeauna e o chestie personală. — Nu în halul acesta. El vrea să faci parte din caz, ca să poată să-și facă jocurile. Să se insinueze în fiecare aspect al vieții tale. Ca detectivul de la conducerea anchetei, ești vizibilă și accesibilă. Întru totul implicată în vânătoare. Și acum începe să aranjeze scenele crimelor pentru tine. Să comunice cu tine. — Un motiv în plus să rămân în anchetă. — Nu. Un motiv să te îndepărtezi. Să asiguri o anumită distanță între tine și Hoyt. — N-am fugit niciodată de nimic, agent Dean, replică ea. După o pauză, Dean îi răspunse sec: — Nu. Nu-mi imaginez că fugi vreodată. Rizzoli se aplecă înspre el, într-o atitudine de confruntare. — Ce problemă ai cu mine, de fapt? Ți-a cășunat pe mine încă de la început. M-ai vorbit pe la spate către Marquette. Ți-ai exprimat îndoieli față de mine… — Nu ți-am pus niciodată la îndoială competența. — Atunci, ce problemă ai cu mine? Dean răspunse furiei ei cu o voce calmă și rezonabilă: — Gândește-te cu cine avem de-a face. Un om pe care l-ai prins o dată. Un om care te învinovățește pe tine pentru capturarea sa. Care și acum se gândește ce-ar vrea să-ți facă. Și tu ți-ai petrecut același an încercând să uiți ce ți-a făcut. 503

De-abia așteaptă să înceapă actul doi, Jane. Acum pune fundațiile, atrăgându-te exact unde te vrea. Nu e un loc sigur pentru tine. — Și chiar numai siguranța mea te îngrijorează așa? — Vrei să sugerezi că am alte scopuri? întrebă el. — N-am de unde știi. Nu mi-am făcut o părere clară despre tine. Dean se ridică și se duse la aparatul video. Scoase caseta și o vârî la loc în plic. Evident trăgea de timp, așteptând să-i vină în minte un răspuns credibil. Se așeză la loc pe scaun și se uită la ea. — Adevărul este că nici eu nu mi-am făcut o părere despre tine încă, zise el. Rizzoli izbucni în râs. — Despre mine? Ceea ce vezi e ceea ce sunt. — Tot ce mă lași să văd e polițista. Dar Jane Rizzoli, femeia? — Sunt aceeași persoană. — Știi foarte bine că nu e adevărat. Pur și simplu nu vrei să lași pe nimeni să vadă ceva dincolo de insigna de poliție. — Și ce-ar trebui să-i las să vadă? Că am lipsă cromozomul acela prețios Y? Insigna de polițist e singurul lucru pe care vreau să-l vadă. Dean se aplecă în față, apropiindu-și chipul atât de aproape de al ei, încât îi invadă spațiul personal. — Acum vorbim despre vulnerabilitatea ta ca țintă. Vorbim de un criminal care știe deja cum să te lovească în punctele slabe. Un om care a reușit să se apropie de tine periculos de tare. Și tu nici măcar nu ți-ai dat seama că era acolo. — Data viitoare o să știu. — Ești sigură? Se uitară fix unul la celălalt, cu fețele apropiate ca doi amanți. Fiorul de dorință sexuală ce o străbătu fu atât de brusc și neașteptat, că Rizzoli îl simți ca un amestec confuz de durere și plăcere. Se trase brusc înapoi, cu fața roșie și, deși îi întâlni acum privirea de la o distanță mai sigură, tot se simțea expusă. Nu se pricepea prea bine să-și ascundă sentimentele și întotdeauna se simțise 504

buimăcitor de stânjenită când era vorba de flirturi sau de dansul de nesincerități ce aveau loc de obicei între bărbați și femei. Se chinui să-și păstreze expresia chipului imobilă, dar își dădu seama că nu putea să se uite la el fără să se simtă transparentă sub privirea lui. — Sper că înțelegi că va mai exista și o a doua oară, zise el. Acum nu mai e doar Hoyt. Sunt doi acum. Dacă asta nu te sperie ca naiba, să știi că ar trebui. Rizzoli se uită la plicul în care era caseta pe care Hoyt voise s-o vadă ea. Jocul de-abia începuse, Hoyt deținea avantajul, și da, era într-adevăr speriată. Își adună hârtiile în tăcere. — Jane? — Am auzit tot ce-ai zis. — Și nu are niciun efect asupra ta. Nu-i așa? Se uită la el. — Știi ceva? E posibil să mă lovească un autobuz când traversez strada. Sau aș putea să am un infarct și să pic moartă cu capul pe birou. Dar nu mă gândesc la lucrurile astea. Nu pot să le las să-mi ocupe viața. Aproape că le-am lăsat, știi? Coșmarurile – aproape m-au dărâmat. Dar acum am un nou avânt. Sau poate pur și simplu am amorțit și nu mai simt nimic. Așa că singurul lucru pe care pot să-l fac e să fac fiecare pas când îi vine vremea și să merg înainte. Numai așa voi putea trece prin asta, mergând înainte. Asta e tot ce poate face oricine. Îi sună pagerul și se simți aproape ușurată. Avea acum un motiv să întrerupă contactul vizual cu el, să se uite în schimb la ecranul digital. Îl simți privind-o în timp ce se ducea la telefonul din cameră și suna. — Laboratorul. Volchko, răspunse o voce. — Rizzoli. M-ai apelat. — E vorba de fibrele acelea verzi de nailon. Cele prelevate de pe pielea lui Gail Yeager. Am găsit fibre identice pe pielea Karennei Ghent. — Deci folosește același material ca să-și înfășoare toate victimele. Nu e o surpriză. — Oh, am eu o mică surpriză pentru tine. 505

— Ce anume? — Știu ce fel de material a folosit. • Erin arătă către microscop. — Am pregătit deja lamelele pentru voi. Uitați-vă. Rizzoli și Dean stăteau față în față, fiecare uitându-se în obiectivul dublu al microscopului didactic. Prin lentile vedeau aceeași imagine: două fire, așezate unul lângă celălalt pentru comparație. — Fibra de la stânga a fost prelevată de la Gail Yeager. Cea de la dreapta de la Karenna Ghent, zise Erin. Ce părere aveți? — Par identice, răspunse Rizzoli. — Așa și sunt. Amândouă sunt nailon Dupont tipul șase, șase, verde murdar. Filamentele sunt de treizeci de denieri, extrem de subțiri. Erin scoase dintr-un dosar două grafice, pe care le puse pe masă. Și acestea sunt spectrogramele ATR. Numărul unu e de la Yeager, numărul doi de la Ghent. Ești familiarizat cu tehnicile de Reflexie Atenuată Totală, agent Dean? îl întrebă, aruncându-i o privire. — E în modul infraroșu, nu? — O folosim ca să deosebim între tratamentele de suprafață de pe fibra în sine. Ca să detectăm chimicalele ce au fost aplicate pe material după țesere. — Și ați găsit ceva? — Da, o soluție de silicon. Săptămâna trecută, împreună cu doamna detectiv Rizzoli, am trecut în revistă posibilele motive pentru un asemenea tratament de suprafață. Ceea ce știam era că aceste fibre sunt rezistente la căldură și lumină. Și că firele sunt așa de fine încât, dacă sunt țesute laolaltă, devin etanșe la apă. — Ne-am gândit că e un material de cort sau o prelată, zise Rizzoli. — Și ce adaugă siliconul? întrebă Dean. — Proprietăți antistatice, zise Erin. O rezistență mărită la rupere și la apă. În plus, se pare că reduce și porozitatea acestui material aproape la zero. Cu alte 506

cuvinte, nici chiar aerul nu poate trece prin el. Erin se uită la Rizzoli. Poți să ghicești ce poate fi? — Ai zis că știi deja răspunsul. — Ei da, am avut puțin ajutor. De la Laboratorul Poliției Statale Connecticut. Erin plasă un al treilea grafic pe masă. Mi-au transmis-o prin fax astăzi. E o spectrogramă ATR a fibrelor de la un caz de crimă din zona rurală Connecticut. Fibrele astea au fost prelevate de pe mănușile și jerseul de lână al suspectului. Comparați-le cu fibrele de la Karenna Ghent. Privirea lui Rizzoli zbură între grafice. — Spectrogramele se potrivesc. Fibrele sunt identice. — Exact. Numai culorile sunt diferite. Fibrele de la cele două cazuri ale noastre sunt verde-închis. Fibrele de la cazul din Connecticut erau în două culori diferite. Unele erau portocaliu neon; altele verde strălucitor. — Glumești. — Pare destul de țipător, nu? Dar în afară de culoare, fibrele din Connecticut se potrivesc cu ale noastre. Nailon Dupont tipul șase, șase. Filamente de treizeci de denieri, tratament cu soluție de silicon. — Spune-ne despre cazul din Connecticut, zise Dean. — Un accident de parașutism. Parașuta victimei nu s-a deschis corect. Fibrele astea portocalii și verde strălucitor au apărut pe hainele suspectului și abia atunci s-a transformat cazul în anchetă de crimă. Rizzoli se uita la spectrogramele ATR. — E o parașută. — Exact. Suspectul crimei din Connecticut a umblat la parașuta victimei cu o noapte înainte. Spectrograma asta e caracteristică pentru materialul parașutei. E rezistent la rupere și la apă. E ușor de împachetat și depozitat până ai nevoie de ea. Asta a folosit suspectul vostru ca să-și înfășoare victimele. Rizzoli se uită la ea. — O parașută, zise ea. E giulgiul perfect. 507

• NOUĂSPREZECE • Peste tot erau hârtii, dosare lăsate deschise pe masa de conferințe, fotografii de la scena crimei aranjate ca niște țigle lucioase. Pixurile scârțâiau pe carnetele galbene. Deși se aflau în era calculatoarelor – și erau și câteva laptopuri pornite, cu ecranele în funcțiune – când informațiile se revarsă în ritm alert și copleșitor, polițiștii se îndreaptă încă spre confortul hârtiei. Rizzoli își lăsase propriul laptop pe biroul ei, preferând să-și ia notițe în scrisul ei hotărât și întunecat. Hârtia era o învălmășeală de cuvinte și săgeți, cu multe amănunte mai importante încercuite. Dar era o ordine în această învălmășeală și siguranță în permanența cernelii. Întoarse la o pagină nouă, încercând să-și concentreze atenția asupra vocii șoptite a doctorului Zucker. Încercând să nu fie distrasă de prezența lui Gabriel Dean, care stătea chiar lângă ea, luându-și și el notițe, dar cu un scris mult mai ordonat. Privirea îi alunecă la mâna lui, cu vene groase și proeminente, la manșeta cămășii zărindu-se albă și imaculată de sub mâneca jachetei cenușii. Dean intrase în încăpere după ea și alesese să se așeze lângă ea. Oare însemna asta ceva? „Nu, Rizzoli. Nu înseamnă decât că era un scaun gol lângă tine.” Era o pierdere de timp, o diversiune, să se găsească prinsă în asemenea gânduri. Se simțea împrăștiată, cu atenția fracturată în direcții diferite – chiar și notițele începuseră să-i rătăcească într-o linie oblică pe pagină. Mai erau încă patru bărbați în cameră, dar numai Dean îi atrăgea atenția. Îi știa deja mirosul distinctiv și-l putea deosebi, răcoros și curat, din simfonia olfactivă de diferite ape de colonie din încăpere. Rizzoli, care nu se dădea niciodată cu parfum, era înconjurată de bărbați ce purtau. Se uită la ceea ce tocmai scrisese:

Mutualism: simbioză cu avantaj reciproc pentru amândouă sau toate organismele implicate.

Acesta era cuvântul ce definea pactul lui Warren Hoyt cu noul său partener. Chirurgul și Dominatorul, lucrând în echipă. Vânând și prădând împreună cadavre. 508

— Warren Hoyt a lucrat totdeauna cel mai bine cu un partener, afirmă doctorul Zucker. Așa îi place lui să vâneze. Așa cum a vânat cu Andrew Capra, până la moartea lui Capra. De fapt, lui Hoyt îi e necesară participarea încă unui bărbat la ritualul său. — Dar anul trecut a vânat de unul singur, zise Barry Frost. Atunci n-a avut niciun partener. — Într-un fel, a avut, replică Zucker. Gândiți-vă la victimele pe care le-a ales, aici în Boston. Toate erau femei care fuseseră molestate sexual – nu de către Hoyt, ci de alți bărbați. E atras de femei rănite, femei marcate de viol. În ochii lui, asta le face murdare, contaminate. Și deci, accesibile. În adâncul sufletului, lui Hoyt îi e frică de femeile normale, și frica îl face impotent. Nu se poate simți puternic decât dacă le consideră inferioare. Simbolic distruse. Când vâna cu Andrew Capra, Capra era cel care viola femeile. Abia după aceea își folosea Hoyt bisturiul. Abia atunci putea simți satisfacția deplină din ritualul ce urma. Zucker îi mătură cu privirea pe toți cei din încăpere și văzu multe capete încuviințând. Acestea erau amănunte pe care polițiștii de aici le știau deja. Cu excepția lui Dean, toți lucraseră la ancheta Chirurgului; toți erau familiarizați cu stilul specific al lui Warren Hoyt. Zucker deschise un dosar de pe masă. — Acum ajungem la cel de-al doilea ucigaș. Dominatorul. Ritualul lui e aproape o imagine în oglindă a lui Warren Hoyt. Lui nu-i e frică de femei. Nu-i e frică nici de bărbați. De fapt, el alege să atace femei care trăiesc împreună cu parteneri bărbați. Nu e o problemă prezența inoportună a soțului sau a iubitului. Nu, Dominatorul pare să vrea bărbatul acolo, și merge la fața locului pregătit să aibă de-a face cu el. Un paralizant electric și bandă adezivă ca să imobilizeze soțul. Poziționarea victimei masculine în așa fel încât să fie obligat să privească ceea ce se întâmplă. Dominatorul nu omoară bărbatul imediat, ceea ce ar fi o mișcare practică. Își satisface plăcerea având un public. Faptul că un alt bărbat e acolo să-l vadă luându-și în stăpânire trofeul. — Și Hoyt își satisface plăcerea de a privi, zise Rizzoli. Zucker încuviință. — Exact. Unuia din ucigași îi place să se dea în spectacol. Celuilalt îi place să privească. Un exemplu perfect de mutualism. Acești doi bărbați sunt parteneri 509

naturali. Dorințele lor sunt complementare. Împreună, sunt mai eficienți. Pot să controleze prada mai bine. Pot să-și combine talentele. Chiar și când Hoyt era în închisoare, Dominatorul copia tehnicile lui Hoyt. Deja împrumuta elemente din semnătura Chirurgului. Acesta era un lucru pe care Rizzoli îl recunoscuse înaintea oricui, dar nimeni din cameră nu spuse cu voce tare acest amănunt. Poate că uitaseră, dar ea nu uitase. — Știm că Hoyt a primit un număr de scrisori de la publicul larg. Chiar și în închisoare, a reușit să recruteze un admirator. L-a cultivat, poate chiar l-a instruit. — Un ucenic, rosti încet Rizzoli. Zucker se uită la ea. — Ce cuvânt interesant. Ucenic. Cineva care dobândește o îndemânare sau o artă sub tutelajul unui maestru. În cazul acesta, e arta vânătorii. — Dar care din ei e ucenicul? întrebă Dean. Și care e maestrul? Întrebarea lui Dean o tulbură pe Rizzoli. De un an de zile, Warren Hoyt reprezentase cel mai înfiorător rău pe care și-l putea imagina. Acum însă Dean aducea pe tapet o posibilitate pe care nu voia s-o ia în considerație: aceea că de fapt Chirurgul nu era decât un acolit al cuiva chiar mai monstruos ca el. — Oricare e relația dintre ei, sunt mult mai eficienți în echipă decât individual, zise Zucker. Și ca echipă, e posibil ca modelul atacurilor lor să se schimbe. — Cum așa? întrebă Sleeper. — Până acum, Dominatorul a ales cupluri. Reazemă bărbatul de perete pe post de public, care să privească violul. Își dorește încă un bărbat acolo, care să-l vadă luându-și trofeul în stăpânire. — Dar acum are un partener, spuse Rizzoli. Un bărbat care va privi. Un bărbat care vrea să privească. Zucker încuviință. — E foarte posibil ca Hoyt să ocupe rolul fundamental în fantezia Dominatorului. Privitorul. Publicul. 510

— Ceea ce înseamnă că data viitoare e posibil să nu mai aleagă un cuplu, interveni ea. Ar putea alege… Se opri, nedorind să-și continue gândul. Dar Zucker aștepta să-i audă răspunsul, un răspuns la care el ajunsese deja. Rămase cu capul înclinat, privind-o cu intensitate stranie prin ochii lui palizi. Dean fu cel care răspunse: — Vor alege o femeie care trăiește singură, zise el. Zucker încuviință. — Ușor de supus, ușor de controlat. Fără niciun soț care să le creeze eventuale probleme, pot să-și concentreze întreaga atenție asupra femeii. • Mașina mea. Casa mea. Eu. Rizzoli intră în parcarea spitalului Pilgrim și opri motorul mașinii. Pentru o clipă rămase înăuntru, cu ușile încuiate, verificând cu privirea garajul. Ca polițistă, se considerase întotdeauna o luptătoare, un vânător. Nu se gândise niciodată la ea însăși ca pradă. Dar acum se trezi comportându-se ca o pradă, sperioasă ca un iepure ce se pregătește să părăsească siguranța vizuinii sale. Ea, care fusese întotdeauna neînfricată, era acum redusă la priviri speriate pe geamul mașinii. Ea, care doborâse uși încuiate cu lovituri de picior, care se alăturase întotdeauna primului val de polițiști care năvăleau în casa unui suspect. Se zări pentru o clipă în oglinda retrovizoare și văzu chipul palid și ochii bântuiți ai unei femei pe care abia o recunoscu. Nu o cuceritoare, ci o victimă. O femeie pe care o disprețuia. Deschise ușa cu o smucitură și ieși afară din mașină. Rămase în picioare, dreaptă de spate, cu greutatea liniștitoare a armei din tocul strâns lipit de șold. Lasă-i pe nemernici să vină; era pregătită să-i înfrunte. Urcă singură în liftul garajului, cu umerii drepți, cu mândria mai puternică decât frica. Când ieși din lift, mai văzu și alți oameni, și arma nu i se păru acum necesară, ci chiar excesivă. Își trase în jos de jacheta costumului ca să ascundă tocul pistolului când intră în spital, și intră în lift, împreună cu trei studenți mediciniști cu fețe tinere și stetoscoape ițindu-se din buzunare. Aceștia discutară 511

ceva între ei în limbaj medical, fălindu-se cu vocabularul lor nou-nouț, neluând în seamă femeia cu aer obosit de lângă ei. Da, aceea cu arma ascunsă la șold. În secția de Terapie intensivă trecu fără să se oprească pe lângă masa funcționarei de la intrare și se îndreptă direct spre salonul 5. Acolo se opri, uitându-se încruntată prin peretele despărțitor de sticlă. În patul lui Korsak era întinsă o femeie. — Scuzați-mă. Doamnă? o întrebă o asistentă. Vizitatorii trebuie să treacă pe la recepție. Rizzoli se întoarse spre ea. — Unde l-ați dus? — Pe cine? — Pe Vince Korsak. Trebuia să fie în patul acela. — Îmi pare rău; eu am intrat în tură la trei… — Trebuia să fiu sunată dacă i s-a întâmplat ceva! Agitația ei atrăsese deja atenția încă unei asistente care interveni rapid, vorbind pe tonul liniștitor al unei persoane obișnuite să vorbească deseori cu rude supărate. — Domnului Korsak i-a fost scos tubul azi-dimineață, doamnă. — Ce înseamnă asta? — Tubul din gât – cel care-l ajuta să respire – i l-am scos afară. Acum e mai bine, așa că l-am transferat la Secția de tratament intermediar, mai jos pe coridor, acolo. Am sunat-o pe soția domnului Korsak, știți, adăugă apoi pe un ton defensiv. Rizzoli se gândi la Diane Korsak, la ochii ei goi, și se întrebă dacă băgase măcar de seamă telefonul, sau dacă informația aflată căzuse pur și simplu ca o monedă aruncată într-un puț întunecat. Când ajunse la salonul lui Korsak, era mai calmă și își recăpătase stăpânirea de sine. Își vârî în liniște capul pe după ușă.

512

Korsak era treaz și se uita fix la tavan. Burta i se vedea umflată de sub cearșafuri. Brațele îi zăceau perfect nemișcate de o parte și de alta a corpului, ca și cum i-ar fi fost frică să se miște, ca nu cumva să deranjeze încâlcitura de fire și tuburi. — Salut, zise ea încet. Korsak se uită la ea. — Salut, răspunse el cu glas răgușit. — Ai chef de un vizitator? Ca răspuns, Korsak bătu ușor patul lângă el, într-o invitație să vină să se așeze. Să stea. Rizzoli își trase un scaun lângă pat și se așeză. Privirea lui Korsak se înălță din nou, nu către tavan, cum crezuse ea la început, ci către monitorul cardiac fixat în colțul încăperii. Un EKG clipea pe ecran. — Aia-i inima mea, rosti el. Tubul îl lăsase răgușit, și nu reuși să scoată decât o șoaptă. — Pare să ticăie cum trebuie, zise ea. — Da. Urmă o tăcere, timp în care privirea lui rămase fixată pe monitor. Rizzoli văzu pe noptieră buchetul de flori pe care-l trimisese chiar ea în acea dimineață. Era singura vază din cameră. Oare nimeni altcineva nu se gândise să aducă flori? Nici măcar soția lui? — Am întâlnit-o ieri pe Diane, afirmă ea. Rizzoli se uită la el, apoi își feri rapid privirea, dar nu înainte să nu observe cât de supărat era de veste. — Văd că nu ți-a spus. Korsak ridică din umeri. — Azi n-a venit. — Oh. Poate o să treacă mai târziu. 513

— Numai Dumnezeu știe. Răspunsul lui o luă prin surprindere. Probabil se surprinsese și pe el, căci se înroși brusc la față. — N-ar fi trebuit să spun asta, zise el. — Poți să-mi spui orice vrei. Korsak se uită iar la monitor și oftă. — Bine, atunci. Urăsc treaba asta. — Ce treabă? — Totul. Un tip ca mine trece prin viață făcând ceea ce i se spune să facă. Aduce acasă banii. Îi dă fiicei lui orice vrea. Nu ia niciodată mită, nici măcar o dată. Și apoi, dintr-odată am cincizeci și patru de ani și bum, inima mea se întoarce împotriva mea. Și uite că zac întins pe spate, gândindu-mă: „De ce naiba m-am chinuit?” Am urmat regulile, și am ajuns să am o fiică ratată care-l cheamă și acum pe tăticul când are nevoie de bani. Și o soție complet dusă cu capul din cauza oricărei porcării ce se poate cumpăra din farmacie. Nu pot să mă întrec eu cu Prințul Valium. Eu nu sunt decât individul care-i oferă un acoperiș deasupra capului și plătește toate nenorocitele alea de rețete. Scoase un hohot de râs resemnat și amărât. — De ce ești încă însurat cu ea? — Și ce alternativă am? — Să fii burlac. — Să fiu singur, vrei să spui. Rosti cuvântul „singur” ca și cum ar fi fost cea mai rea opțiune. Unii oameni fac alegeri sperând la ce e mai bine; Korsak făcuse o alegere pur și simplu pentru a evita opțiunea cea mai rea. Acum se uita la liniile trasate de monitorul cardiac, simbolul săltăreț de lumină verde al propriei mortalități. Alegeri bune sau proaste îl aduseseră la acest moment, în această cameră de spital, unde frica se însoțea cu regretul. „Și eu unde voi fi la vârsta lui? se întrebă ea. Întinsă pe un pat de spital, regretând alegerile pe care le-am făcut, tânjind la calea pe care nu am urmat-o?” 514

Se gândi la apartamentul ei tăcut cu pereții goi, la patul singuratic. Cum era viața ei mai bună decât a lui Korsak? — Îmi fac mereu griji că o să se oprească, zise el. Știi, c-o să apară pur și simplu o linie dreaptă. Asta m-ar speria ca naiba. — Nu te mai uita la el. — Dacă nu mă mai uit, cine naiba o să-l supravegheze? — Asistentele îl văd de la stația lor. Au monitoare și acolo, să știi. — Dar oare chiar se uită la ele? Sau își pierd vremea pe acolo, bârfind despre cumpărături și iubiți și mai știu eu ce tâmpenii? Vreau să spun, aia e inima mea acolo, fir-ar să fie! — Au și sisteme de alarmă. Orice nu merge exact cum trebuie, mașina lor începe să țiuie. Korsak se uită la ea. — Serios? — Ce, n-ai încredere în mine? — Nu știu. Se uitară unul la celălalt pentru o clipă, și Rizzoli fu cuprinsă de rușine. Nu avea niciun drept să se aștepte să aibă încredere în ea, nu după ceea ce se întâmplase în cimitir. Imaginea aceea o bântuia încă, – Korsak, prăbușit la pământ, zăcând singur și abandonat în întuneric. Și ea – atât de obsedată, atât de oarbă la orice în afară de vânătoarea ei. Nu putea să-l privească în ochi, și își lăsă capul în jos, uitându-se în schimb la brațul lui gros, întretăiat de leucoplast și tuburi intravenoase. — Îmi pare rău, zise ea. Doamne, îmi pare așa de rău! — De ce? — Pentru că nu am avut grijă de tine. — Ce tot vorbești acolo? — Nu-ți amintești? Korsak clătină din cap. 515

Rizzoli se opri, dându-și brusc seama că bărbatul într-adevăr nu-și amintea. Că putea pur și simplu să nu-i zică nimic și el nu va ști niciodată cum îl lăsase baltă. Tăcerea ar fi o bună cale de ieșire, dar știa că n-ar putea trăi cu această povară. — Ce-ți amintești despre noaptea din cimitir? îl întrebă ea. Ultimul lucru? — Ultimul lucru? Fugeam. Mă rog, amândoi fugeam, nu? îl urmăream pe suspect. — Și altceva? — Îmi amintesc că eram groaznic de enervat. — De ce? Korsak pufni. — Pentru că nu puteam ține pasul cu o amărâtă de fată. — Și apoi? Korsak ridică din umeri. — Asta-i tot. Asta e ultimul lucru pe care mi-l amintesc. Până când asistentele de aici au început să-mi vâre nenorocitul ăla de tub în sus pe… se întrerupse. Mam trezit atunci. Și te asigur că le-am zis și lor asta. Urmă o nouă tăcere. Korsak își încleștase fălcile și privea fix și încăpățânat monitorul EKG. În cele din urmă, vorbi încet, cu dezgust: — Văd că am stricat urmărirea. Asta o luă prin surprindere. — Korsak… — Uită-te la asta, zise el, arătându-și burta proeminentă. Parcă am înghițit o nenorocită de minge de baschet. Așa arată. Sau parcă aș fi gravid în luna a cincisprezecea. Nici măcar nu pot câștiga o întrecere cu o fată. Mai demult eram rapid, știi. Eram solid și puternic ca un cal de curse. Nu ca acum. Ar fi trebuit să mă vezi atunci, Rizzoli. Nici nu m-ai recunoaște. Pun pariu că nu mă crezi. Pentru că mă vezi cum sunt acum. Un nenorocit mizerabil și distrus. Care fumează prea mult, mănâncă prea mult. 516

„Bea prea mult”, completă ea în gând. — … un grăsan urât și unsuros. Își trase o palmă furioasă peste burtă. — Korsak, ascultă la mine. Eu sunt cea care a greșit, nu tu. Korsak se uită la ea, evident nedumerit. — În cimitir. Amândoi alergam. Urmărind ceea ce credeam că e suspectul. Tu erai imediat în urma mea. Te auzeam respirând, încercând să ții pasul. — De parcă trebuie să pui sare pe rană. — Și apoi nu mai erai acolo. Pur și simplu nu mai erai. Dar eu am continuat să alerg, și n-a fost decât o pierdere de vreme. Nu era suspectul. Era agentul Dean, care cerceta perimetrul. Suspectul plecase de mult. Am fugit după nimic, Korsak. Numai niște umbre. Asta-i tot. Korsak așteptă în tăcere restul poveștii. Rizzoli se forță să continue: — Atunci ar fi trebuit să mă duc să te caut. Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu erai pe-acolo. Dar era așa o învălmășeală. Și pur și simplu nu m-am gândit. Nu am stat să mă întreb unde erai… Oftă. Nu știu cât de mult timp mi-a luat până mi-am adus aminte. Poate n-au fost decât câteva minute. Dar cred – mi-e teamă – că au fost mai multe. Și-n tot timpul ăsta, tu zăceai acolo, în spatele unei pietre de mormânt. Mi-a trebuit atât de mult până am început să te caut. Până mi-am amintit. Urmă o nouă tăcere. Rizzoli se întrebă dacă auzise măcar ce-i spusese, căci Korsak începuse să se joace cu perfuzia, rearanjând tubul încolăcit. Parcă nu voia să se uite la ea și încerca să se concentreze în schimb asupra altui lucru. — Korsak? — Da. — N-ai nimic să-mi spui? — Ba da. Nu te mai gândi la asta. Asta am de spus. — Simt c-am fost așa o ticăloasă. 517

— De ce? Pentru că ți-ai făcut meseria? — Pentru că ar fi trebuit să fiu atentă și să am grijă de partenerul meu. — Vrei să zici că sunt partenerul tău? — În noaptea aceea erai. Korsak izbucni în râs. — În noaptea aceea am fost o nenorocită de povară. O ghiulea de două tone ce te trăgea în spate. Tu te-ai necăjit așa de tare că n-ai avut grijă de mine. Eu am stat aici enervându-mă că am lăsat baltă misiunea. Vreau să zic, efectiv. Buf! la pământ. Și am stat să mă gândesc la toate minciunile tâmpite pe care mi le tot spun singur. Vezi burta asta? se plesni din nou peste ea. Trebuia să dispară. Da, da, și am și crezut asta. Că-ntr-una dintre zilele astea o să mă apuc de regim și o să mă scap de toată osânza. Și-n loc de asta, mi-am cumpărat pantaloni din ce în ce mai mari. Și-mi spuneam că fabricanții de haine nu mai fac mărimile așa cum trebuie, și că asta-i tot. În câțiva ani, poate o să ajung să port pantaloni de clovn. Ca Bozo. Și o tonă de Ex-Lax și alte pastile n-o să mă ajute să trec de examenul medical. — Chiar ai făcut asta? Ai luat pastile ca să-ți treci examenul medical? — Nu-ți spun nici da, nici nu. Îți spun numai că toată chestia asta cu inima mea deja trebuia de mult să se întâmple. Și nu pot să mă prefac că n-am știut c-o să se întâmple. Dar acum, că s-a întâmplat, mă enervează ca naiba. Scoase un pufnet enervat. Se uită din nou la monitor, unde bătăile inimii se întețiseră pe ecran. — Și acum, uite, mi-am tulburat inima. Rămaseră amândoi nemișcați pentru câteva clipe, privind monitorul, așteptând să i se potolească puțin inima. Rizzoli nu dăduse niciodată mare atenție bătăilor inimii din propriul piept. Și acum, privind modelul trasat de inima lui Korsak, deveni conștientă și de pulsul ei. Întotdeauna își luase inima de bună, și nu-și făcuse nicio grijă în privința ei, și se întrebă cum ar fi să se agațe de fiecare bătaie, speriată că următoarea s-ar putea să nu mai vină. Că zvâcnirea vieții din pieptul ei ar putea brusc să se oprească. Se uită la Korsak, care zăcea cu privirea lipită de monitor, și se gândi: „Nu e numai nervos, e îngrozit”. 518

Korsak se ridică brusc în șezut, cu mâna zburându-i la piept, cu ochii lărgiți de panică. — Cheamă asistenta! Cheamă asistenta! — Ce? Ce e? — N-auzi alarma? E inima mea… — Korsak, nu e decât pagerul meu. — Poftim? Rizzoli își scoase pagerul de la brâu și-i opri sunetul. Îl îndreptă spre el, să-i vadă ecranul digital cu numărul de telefon. — Vezi? Nu e inima ta. Korsak se prăbuși la loc pe perne. — Doamne sfinte! Scoate chestia aia de aici. Puteam să fac un infarct. — Pot să folosesc telefonul? Korsak stătea cu mâna apăsată în continuare pe piept, cu întreg corpul moale de ușurare. — Da, da. Nu mă interesează. Rizzoli ridică receptorul și formă. Îi răspunse o voce răgușită și familiară. — Departamentul de Medicină Legală, doctor Isles. — Rizzoli. — Sunt aici cu detectivul Frost și mă uit la un set de radiografii dentare pe calculator. Am verificat lista pe care ne-a trimis-o NCIC cu femeile dispărute în regiunea New England. Fișierul acesta mi-a fost trimis prin e-mail de Poliția Statală Maine. — Ce caz? — E o crimă cu răpire din doi iunie anul acesta. Victima crimei a fost Kenneth Waite, în vârstă de treizeci și șase de ani. Persoana răpită a fost soția lui, Marla Jean, în vârstă de treizeci și patru de ani. Mă uit acum la radiografiile Marlei Jean. 519

— Am găsit-o pe Doamna Rahitică? — Se potrivește, răspunse Isles. Fata ta are acum un nume: Marla Jean Waite. Ne trimit dosarul prin fax chiar acum. — Stai puțin. Ai zis că răpirea și crima au avut loc în Maine? — Într-un oraș numit Blue Hill. Frost a zis c-a fost pe-acolo. E la aproximativ cinci ore cu mașina. — Suspectul nostru are un teritoriu de vânătoare mai mare decât ne-am gândit. — Uite, Frost vrea să-ți zică ceva. Auzi imediat vocea veselă a lui Frost. — Hei, ai mâncat vreodată ruladă de homar? — Poftim? — Putem să găsim ruladă de homar pe drum. Este restaurantul ăsta grozav pe Lincolnville Beach. Dacă pornim de-aici pe la opt mâine-dimineață, ajungem acolo chiar la timp pentru prânz. Cu mașina ta sau cu a mea? — Putem s-o luăm pe-a mea, zise ea, și nu se putu stăpâni să nu adauge: Dean o să vrea probabil să vină cu noi. Urmă o pauză. — OK, rosti Frost în cele din urmă, fără entuziasm. Dacă zici tu. — O să-l sun. Când punea receptorul la loc în furcă, simți privirea lui Korsak asupra ei. — Deci domnul FBI face parte din echipă acum, zise el. Rizzoli îl ignoră și formă numărul de mobil al lui Dean. — Când s-a întâmplat asta? — E pur și simplu o resursă. — Nu așa l-ai considerat înainte. — Am avut ocazia să lucrăm împreună de atunci. 520

— Nu-mi spune. Ai văzut o nouă latură a lui. Îi făcu semn cu mâna lui Korsak să tacă în timp ce suna. Dar Dean nu răspunse. Auzi în schimb un mesaj înregistrat: — Abonatul nu este disponibil în acest moment. Închise telefonul și se uită la Korsak. — E vreo problemă? — Tu ești cea care pare să aibă o problemă. Ai o pistă nouă, și de-abia aștepți să-l suni pe noul tău amic de la FBI. Ce se întâmplă? — Nu se întâmplă nimic. — Mie nu așa mi se pare. Sângele îi năvăli în obraji. Nu era sinceră cu el, și amândoi o știau. Chiar și numai formând numărul lui Dean, își simțise pulsul accelerând, și știa exact ce însemna acest lucru. Se simțea ca o drogată care tânjește după o nouă doză, incapabilă să se abțină să sune la hotelul lui. Își întoarse spatele către privirea urâcioasă a lui Korsak, și se uită spre fereastră cât timp sună telefonul. — Colonnade. — Faceți-mi vă rog legătura cu un client al dumneavoastră. Se numește Gabriel Dean. — Un minut, vă rog. În timp ce aștepta, își căută în minte cuvintele potrivite pe care să i le spună, tonul potrivit al vocii. Măsurat. Eficient. „O polițistă. Ești o polițistă”. La telefon reveni recepționera hotelului. — Îmi pare rău, dar domnul Dean nu mai stă aici. Rizzoli se încruntă, încleștându-și mai strâns mâna pe receptor. — A lăsat un număr unde să poată fi găsit? — Nu văd trecut niciunul aici. Rizzoli se uită afară pe fereastră, cu ochii dintr-odată orbiți de soarele ce apunea. 521

— Când a plecat? întrebă ea. — Acum o oră.

522

• DOUĂZECI • Rizzoli închise dosarul ce conținea paginile trimise prin fax de la Poliția Statală Maine și se concentră asupra copacilor pe care îi vedea afară pe geam, la câte o casă albă de fermă ce se zărea din când în când printre copaci. Cititul în mașină o făcea întotdeauna să nu se simtă bine, și detaliile dispariției Marlei Jean Waite nu făceau decât să-i accentueze disconfortul. Prânzul servit la restaurantul de pe drum înrăutățea și mai mult situația. Frost fusese foarte dornic să încerce rulada de homar de la unul dintre restaurantele vagon de la marginea drumului și, deși la momentul respectiv și lui Rizzoli îi plăcuse masa, acum își simțea stomacul întors pe dos de la maioneză. Se uita fix înainte la drum, așteptând să-i treacă greața. O ajuta mult faptul că Frost era un șofer calm și hotărât care nu făcea mișcări neașteptate și avea piciorul stabil pe accelerație. Întotdeauna îi prețuise predictibilitatea, dar acum mai mult ca niciodată, pentru că ea însăși se simțea atât de tulburată. Când se simți mai bine, începu să observe frumusețea naturii din jur. Încă nu intrase niciodată atât de adânc în Maine. Cel mai la nord fusese când avea zece ani, și familia ei se dusese cu mașina într-o vară pe plaja Old Orchard. Își amintea podețul de scânduri și iarmarocul, vata de zahăr albastră și porumbul fiert. Și-și amintea cum intrase în mare și cât de rece era apa, cum o pătrunsese imediat cu răceala ei de gheață până la oase. Continuase însă să înainteze, exact pentru că mama ei o avertizase să nu o facă. — E prea rece pentru tine, Janie, strigase Angela. Hai și stai aici, pe nisipul cald, unde e bine. Și interveniseră și frații ei imediat: — Da, nu te duce, Janie; o să-ți înghețe picioarele tale urâte de găină! Așa că bineînțeles că se dusese, traversând cu înverșunare nisipul până la marea ce se zbătea înspumată, și intrase în apa ce îi tăiase respirația cu răceala ei. Dar nu șocul apei reci și-l amintea după atâția ani; ci mai degrabă privirea arzătoare a fraților ei, care se uitau la ea de pe plajă, strigându-i în zeflemea provocări să meargă chiar mai adânc în răceala aceea ce-i tăia respirația. Așa că mersese înainte ca la marș, și apa i se ridicase la coapse, la brâu, la umeri, și ea 523

se mișca fără șovăire, fără măcar o pauză să se obișnuiască. Se forțase înainte pentru că nu de durere se temea cel mai tare, ci de umilință. Acum plaja Old Orchard era la sute de kilometri în urma lor și priveliștea pe care o vedea din mașină nu semăna deloc cu imaginea statului Maine pe care o reținuse din copilărie. Atât de departe pe coastă, nu mai erau podețe de scânduri și bâlciuri. Vedea în schimb copaci și câmpuri verzi, din când în când câte un sat, fiecare ancorat în jurul unei turle albe de biserică. — Vin pe aici cu Alice în fiecare iulie, zise Frost. — Eu n-am fost niciodată pe aici. — Niciodată? Se uită la ea cu o privire surprinsă ce i se păru enervantă. În privirea aceea se putea citi clar: „Dar pe unde ai fost?” — N-am avut niciun motiv, zise ea. — Familia lui Alice are o cabană în pădure în Little Deer Isle. Stăm acolo. — Ce ciudat! Nu mi-am imaginat niciodată că Alice e tipul de femeie să-i placă în natura sălbatică. — Oh, îi spun ei cabană. E, de fapt, o casă obișnuită. Cu băi adevărate și apă fierbinte. Alice ar înnebuni dacă ar fi obligată să meargă la toaletă în pădure, râse Frost. — Numai animalele ar trebui să fie obligate să meargă la toaletă în pădure. — Mie-mi place pădurea. Eu aș trăi acolo, dac-aș putea. — Și ai rata toate chestiile palpitante dintr-un oraș mare? Frost clătină din cap. — Să-ți spun de ce nu mi-ar fi dor. De chestiile urâte. Chestiile alea ce te fac să te întrebi ce naiba au oamenii? — Crezi că aici e mai bine? Frost rămase tăcut, cu privirea fixată pe șosea, cu o tapiserie continuă de copaci trecând în viteză pe lângă ferestre. 524

— Nu, zise el într-un târziu. Din moment ce ăsta-i și motivul pentru care am venit aici. Rizzoli se uită la copaci și se gândi: „Și suspectul a venit pe aici. Dominatorul, în căutarea prăzii. Poate a trecut exact pe șoseaua asta, poate s-a uitat exact la copacii aceștia sau s-a oprit să mănânce la restaurantul acela de la marginea autostrăzii”. Nu toți prădătorii se găsesc în orașe. Unii rătăcesc pe drumurile de țară sau prin orășele, prin teritoriul vecinilor de încredere și al ușilor neîncuiate. Oare fusese aici în vacanță sau pur și simplu a dat de o șansă peste care n-a putut trece? Și prădătorii merg în vacanță. Se duc la plimbare cu mașina prin țară și savurează briza mării, ca oricine altcineva. Sunt întru totul oameni. Afară, printre copaci, începu să întrevadă marea și promontoriile de granit, un peisaj sălbatic pe care l-ar fi apreciat mai mult dacă n-ar fi știut că și suspectul fusese pe aici. Frost încetini și se aplecă în față peste volan, studiind șoseaua în față. — Am trecut de drum? — Ce drum? — Trebuia să o luăm la dreapta pe Cranberry Ridge Road. — Eu nu l-am văzut. — Mergem de prea mult timp. Trebuia să apară deja. — Deja am întârziat. — Știu; știu. — Ar trebui să-l sunăm pe Gorman. Să-i spunem că nătărăii de la oraș s-au rătăcit în pădure. Își deschise mobilul și se încruntă când văzu ce slab semnal avea. Crezi că o să-l pot suna așa de departe de oraș? — Stai un pic, zise Frost. Cred că tocmai ne-a surâs norocul. La marginea drumului, la distanță de ei, era oprită o mașină cu număr oficial de Maine. Frost trase pe dreapta lângă ea, și Rizzoli își coborî geamul ca să-i vorbească șoferului. Dar înainte să apuce să se prezinte măcar, șoferul le strigă: — Voi sunteți de la Poliția Boston? 525

— Cum ai ghicit? întrebă ea. — Număr de Massachusetts. M-am gândit c-o să vă rătăciți. Eu sunt detectivul Gorman. — Rizzoli și Frost. Tocmai eram pe punctul să te sunăm să ne spui pe unde so luăm. — Nu merg mobilele aici la poalele dealului. E zonă moartă. Haideți după mine sus pe munte. Fără Gorman care să le arate drumul, ar fi trecut cu siguranță pe lângă Cranberry Ridge. Nu era decât o ulicioară neasfaltată ce trecea printre copaci, având un singur indicator pe un par: FIRE ROAD 24. Mașina trecu hurducânduse peste făgașele drumului, prin tunelul dens de copaci ce ascundea orice priveliște în timp ce urcau dealul, în serpentine. Dintr-odată pădurea se termină într-o explozie de lumină, și văzură grădini în terasă și o pajiște verde ce se întindea până la casa imensă din vârful dealului. Priveliștea îl surprinse atât de tare pe Frost, că încetini brusc și amândoi se uitară uluiți. — N-ai fi ghicit niciodată, zise el. Vezi amărâtul ăla de drum de țară și te gândești că duce la o colibă sau o rulotă. Nimic de genul ăsta. — Poate chiar ăsta e scopul drumului așa de amărât. — Ca să țină gunoaiele la distanță? — Da. Atâta că n-a funcționat, nu? Pe când opriră în spatele mașinii lui Gorman, acesta stătea deja pe alee, așteptând să dea mâna cu ei. La fel ca Frost, și el era îmbrăcat în costum, dar nu-i stătea bine pe el, ca și cum ar fi slăbit foarte mult de când îl cumpărase. Și pe față i se citea umbra unei vechi boli, căci avea pielea căzută și pământie. Îi întinse lui Rizzoli un dosar și o casetă video. — Înregistrarea scenei crimei, zise el. Am aranjat să se facă niște copii și după restul dosarelor pentru voi. Câteva sunt în mașina mea – puteți să le luați când plecați. — Doamna doctor Isles o să vă trimită raportul final asupra cadavrului găsit, spuse Rizzoli. — Cauza morții? 526

Rizzoli clătină din cap. — Scheletizat. Nu se poate determina. Gorman oftă și se uită la casă. — Păi, cel puțin, bine că știm unde e acum Marla Jean. Mă înnebunea că nu știam. Nu prea sunt multe de văzut înăuntru, arătă el cu un gest către casă. Au curățat-o. Dar ați vrut s-o vedeți. — Cine locuiește aici acum? întrebă Frost. — Nimeni. De la crimă încoace. — E o casă teribil de frumoasă, să stea așa, goală. — E blocată în probatoriu. Chiar și dac-ar putea-o pune pe piață, ar fi greu de vândut. Urcară treptele până la o verandă unde se adunaseră frunze suflate de vânt și unde ghivece de mușcate ofilite atârnau de pe grinzi. Nimeni nu părea să fi măturat sau udat florile de săptămâni întregi, și deja se lăsase un aer de abandon pe toată casa, ca o pânză de păianjen. — N-am mai fost aici din iulie, zise Gorman, scoțând un inel de chei și căutând-o pe cea potrivită. Nu m-am întors la lucru decât săptămâna trecută, și încerc încă să-mi intru în mână. Ascultați la mine, hepatita îți pălește una în cap de s-o ții minte. Și eu n-am avut decât varianta ușoară, tipul A. Cel puțin n-o să mă omoare… Să vă dau un sfat, continuă el, uitându-se la cei doi vizitatori. Nu mâncați stridii în Mexic. În cele din urmă găsi cheia corectă și descuie ușa. Când intrară, Rizzoli simți miros de vopsea proaspătă și ceară de podele, mirosurile unei case frecate la sânge și dezinfectată. Și apoi abandonată, se gândi ea, uitându-se la formele fantomatice ale mobilelor acoperite cu cearșafuri în living. Podelele de stejar alb sclipeau ca sticla șlefuită. Lumina soarelui pătrundea prin ferestrele înalte, din podea până în tavan. Aici, în vârful muntelui, erau cocoțați deasupra strânsorii claustrofobice a copacilor, și priveliștile se întindeau până jos, la Blue Hill Bay. Un avion zgâria o dungă aibă pe cerul albastru și dedesubt o barcă brăzda suprafața apei golfului. Rizzoli rămase pentru un moment în fața ferestrei, studiind peisajul pe care îl admirase cu siguranță și Marla Jean Waite. — Vorbește-ne despre oamenii ăștia, zise ea. 527

— Ai citit dosarul pe care vi l-am trimis prin fax? — Da. Dar nu am senzația că știu cine erau. Ce era important pentru ei. — Oare putem ști asta vreodată? Rizzoli se răsuci să se uite la el și fu șocată de nuanța gălbuie a ochilor lui. Lumina soarelui de după-amiază părea să-i scoată în relief culoarea bolnăvicioasă. — Să începem cu Kenneth. Toți sunt banii lui, nu? Gorman încuviință. — Era un dobitoc. — Asta n-am citi în raport. — Nu poți să scrii în rapoarte unele lucruri. Dar asta e părerea generală în oraș în ceea ce-l privește. Știi, avem aici mulți rentieri ca și Kenny. Blue Hill e acum locul la modă pentru refugiații bogătani din Boston. Majoritatea se înțeleg bine cu lumea. Dar din când în când mai dai peste un Kenny Waite, care îți dă mereu peste nas cu „Știi tu cine sunt eu?” Mda, toți știau cine era. Era un om cu bani. — De unde i-au venit? — Bunici. Industria transporturilor, cred. Ce e sigur e că nu i-a câștigat Kenny singur. Dar îi plăcea să-i cheltuiască. Avea o Hinckley frumoasă în port. Și se plimba mereu în viteză de aici la Boston într-un Ferrari roșu. Până și-a pierdut permisul și i-au luat mașina sub sechestru. Prea multe amenzi pentru conducere în stare de ebrietate. Cam asta e tot ce se poate spune despre Kenneth Waite al III-lea, zise el cu un oftat. O grămadă de bani, prea puțină minte. — Ce irosire, spuse Frost. — Ai copii? Frost clătină din cap. — Încă nu. — Dacă vrei să crești niște copii fără niciun rost pe lume, tot ce trebuie să faci e să le lași bani, zise Gorman. 528

— Și Marla Jean? întrebă Rizzoli. Își amintea rămășițele Doamnei Rahitice întinse pe masa de autopsie. Tibiile încovoiate și osul pieptului deformat – dovada scheletică a unei copilării sărace. — Ea n-a fost bogată de la început, nu-i așa? zise ea. Gorman clătină din cap. — A crescut într-un oraș de mineri, din West Virginia. A venit aici să-și găsească o slujbă de vară pe post de chelneriță. Așa l-a întâlnit pe Kenny. Cred că s-a însurat cu ea pentru că era singura care i-a suportat toate tâmpeniile. Dar nu părea să fie o căsnicie fericită. Mai ales după accident. — Accident? — Acum câțiva ani. Kenny conducea, beat turtă ca de obicei. A dat cu mașina într-un copac. El n-a avut nicio zgârietură – așa avea el noroc, nu? Dar Marla Jean a stat în spital trei luni. — Înseamnă că atunci și-a rupt femurul. — Poftim? — Avea un șurub chirurgical în femur. Și două vertebre fuzionate. Gorman dădu din cap. — Am auzit și eu că șchiopăta. Păcat de ea, că era o femeie frumoasă. „Și pe femeile urâte nu le deranjează să șchiopăteze”, se gândi Rizzoli, dar se stăpâni și nu spuse nimic. Se duse la un perete cu rafturi încastrate și studie o fotografie a celor doi în costume de baie. Stăteau pe o plajă, cu apa turcoaz ajungându-le până la glezne. Femeia era gingașă, aproape ca un copil, cu părul brun căzându-i pe umeri. Și acum e păr de cadavru, nu se putu stăpâni să nu gândească Rizzoli. Bărbatul era blond, cu talia începând deja să i se îngroașe, și mușchii să i se transforme în grăsime. Ceea ce ar fi putut fi un chip atractiv era stricat de o expresie vagă de dispreț. — Căsătoria lor era nefericită? întrebă Rizzoli. — Așa mi-a spus menajera. După accident Marla Jean n-a mai vrut să călătorească așa de mult. Kenny n-o mai putea convinge să meargă decât cel mai 529

departe până la Boston. Dar Kenny era obișnuit să meargă la St. Bart în fiecare ianuarie, așa că pur și simplu o lăsa aici. — Singură? Gorman încuviință. — Simpatic băiat, nu? Avea o menajeră care se ocupa de casă pentru ea. Făcea curat. O ducea la cumpărături, pentru că Marlei Jean nu-i plăcea să conducă. E un loc destul de singuratic aici, dar menajera spunea că Marla Jean părea efectiv mai fericită când Kenny era plecat. Trebuie să recunosc, zise Gorman după o pauză. După ce l-am găsit pe Kenny, mi-a trecut prin minte posibilitatea că… — Că Marla Jean a făcut-o, confirmă Rizzoli. — Asta e întotdeauna prima ipoteză, zise el, scoțându-și o batistă și ștergându-se pe față. Nu vi se pare că e caniculă aici? — E cald. — Nu suport prea bine căldura zilele astea. Încă tot corpul mi-e dat peste cap. Așa pățești dacă mănânci stridii în Mexic. • Trecură prin living, pe lângă formele spectrale ale mobilei acoperite cu cearșafuri, pe lângă un șemineu masiv de piatră cu o legătură de bușteni aranjați ordonat lângă vatră. Combustibil de foc pentru nopțile răcoroase de Maine. Gorman îi conduse într-o zonă a camerei unde podeaua era neacoperită și peretele era de un alb curat, fără niciun ornament. Rizzoli se uită lung la stratul proaspăt de zugrăveală și simți că i se ridică părul pe ceafă și fiori pe șira spinării. Se uită la podea și văzu că stejarul era mai palid aici, rașchetat și dat din nou cu lac. Dar sângele nu se șterge așa de ușor, și dacă ar întuneca încăperea și ar stropi cu luminol, podeaua ar striga încă și acum urma de sânge de pe ea, urmele chimice fiind îmbibate prea adânc în crăpături și în fibra lemnului ca să poată fi vreodată complet șterse. — Aici a fost rezemat Kenny, zise Gorman, arătând peretele văruit din nou. Cu picioarele în fața lui, cu brațele la spate. Încheieturile mâinilor și gleznele legate cu bandă adezivă. O singură tăietură la gât, cu un cuțit de tip Rambo. — N-avea nicio altă rană? întrebă Rizzoli. 530

— Numai la gât. Ca o execuție. — Urme de pistol cu electroșocuri? Gorman tăcu o secundă. — Știi, era aici de vreo două zile deja când l-a găsit menajera. Două zile calde. Deja nu-i mai arăta prea bine pielea. Ca să nu mai spun că nici nu mirosea prea bine. Ar fi fost foarte ușor să ratăm o urmă de pistol cu electroșocuri. — Ați examinat podeaua la o sursă alternativă de lumină? — Peste tot era sânge aici. Nu știu ce am fi văzut la Luma-lite. Dar totul e pe caseta video cu scena crimei. Se uită prin cameră și văzu televizorul cu aparatul video lângă el. Hai să ne uităm la ea. Ar trebui să găsiți răspunsurile la mai toate întrebările. Rizzoli se duse la televizor, îl porni și puse caseta în lăcașul potrivit. Pe ecran apăru zgomotos canalul de Home Shopping Network, cu un colier de zirconiu de numai 99,95, cu fațetele sclipind la gâtul de lebădă al unui model. — Chestiile astea mă omoară, zise Rizzoli, manevrând cele două telecomenzi diferite. Niciodată n-am învățat cum să le programez. Îi aruncă o privire la Frost. — Hei, nu te uita la mine. Gorman oftă și luă telecomanda. Modelul împodobit cu zirconiu dispăru brusc, înlocuit de imaginea aleii din fața casei familiei Waite. Vântul șuiera în microfon, distorsionând vocea cameramanului care-și spuse numele, detectiv Pardee, ora, data și locul. Era ora 17:00, în 2 iunie, într-o zi vântoasă cu copacii legănându-se. Pardee răsuci camera spre casă și începu să urce treptele, imaginea tremurând pe ecran. Rizzoli văzu mușcatele în floare din ghivece, aceleași mușcate care acum muriseră din cauza neîngrijirii. Se auzi o voce care-l strigă pe Pardee, și ecranul se albi pentru câteva secunde. — Ușa de la intrare a fost găsită descuiată, zise Gorman. Menajera a zis că nu era neobișnuit. Oamenii de pe aici își lasă deseori ușile descuiate. A presupus că e cineva acasă, din moment ce Marla Jean nu merge niciodată nicăieri. A bătut la început, dar n-a răspuns nimeni.

531

Pe ecran apăru brusc o nouă imagine, camera ațintită prin ușa deschisă, direct în living. Asta văzuse menajera când deschisese ușa. Și în același moment o cotropiseră duhoarea și oroarea. — A făcut probabil un singur pas înăuntru, confirmă Gorman. L-a văzut pe Kenny rezemat de perete. Și tot sângele. Nu-și mai amintește să fi văzut mai nimic altceva. Nu voia decât să iasă naibii de aici. A sărit în mașină și a apăsat accelerația așa de tare că a lăsat urme adânci în pietrișul de pe alee. Cameramanul intră în încăpere, măturând imaginea peste mobilă, oprindu-se apoi pe punctul principal de atracție: Kenneth Waite III, îmbrăcat doar în pantaloni scurți, cu capul lăsat pe piept. Primele stadii de descompunere îi umflaseră trăsăturile. Abdomenul plin de gaze i se balonase și fața era atât de umflată, că nu mai semăna a om. Dar nu asupra feței își concentră ea atenția, ci asupra obiectului de o delicatețe nepotrivită, așezat în poala lui. — N-am știut ce să credem despre asta, zise Gorman. Mi s-a părut un fel de artefact simbolic. Așa l-am clasificat. Un fel de a ridiculiza victima. „Uită-te la mine, legat fedeleș, cu ceașca asta prostească de ceai în poală.” Ceva ce i-ar face o soție soțului ei, ca să arate cât de mult îl disprețuiește, zise el și oftă. Dar pe atunci mă gândeam că Marla Jean era criminala. Camera se întoarse de la cadavru și se îndreptă spre hol. Urmărind pașii criminalului, către dormitorul unde dormiseră Kenny și Marla Jean. Imaginea se mișca precum priveliștea prin hubloul unei nave legănate de hula mării. Camera se opri la fiecare prag de ușă ca să ofere o privire înăuntru. Prima dată o baie, apoi o cameră de oaspeți. Continuă să meargă pe hol și pulsul lui Rizzoli se acceleră. Fără să-și dea seama, se apropiase de televizor, ca și cum nu Pardee, ci ea mergea pe coridorul acela lung. Pe ecran apăru dintr-odată imaginea dormitorului principal. Ferestre cu draperii verzi de damasc. O măsuță de toaletă și un garderob, amândouă vopsite în alb, și ușa băii. Un pat cu așternuturile trase, aproape complet dezgolit. — Au fost surprinși în timp ce dormeau, zise Gorman. Stomacul lui Kenny era aproape gol de mâncare. La momentul morții, nu mâncase de cel puțin opt ore. Rizzoli se apropie și mai tare de televizor, cercetând rapid cu privirea ecranul. Pardee se întoarse înapoi în hol. 532

— Dă înapoi, îi ceru lui Gorman. — De ce? — Dă numai puțin înapoi. La momentul când vedem dormitorul prima dată. Gorman îi dădu telecomanda. — E a ta. Rizzoli apăsă un buton și înregistrarea se derulă cu un vaiet. Pardee era din nou în hol, apropiindu-se de dormitor. Imaginea se duse prima dată la dreapta, trecând încet peste măsuța de toaletă, garderob, ușa băii, apoi se focaliză pe pat. Frost stătea acum lângă ea, căutând același lucru. Rizzoli apăsă pe butonul marcat PAUZĂ. — Nu e aici. — Ce nu e? zise Gorman. — Pijamaua împăturită. N-ați găsit niciuna? îl întrebă, întorcându-se spre el. — Nu știam că trebuia să caut așa ceva. — E parte a semnăturii Dominatorului. Împăturește hainele de noapte ale femeii. Le așază la vedere în dormitor ca simbol al controlului său. — Dacă e el, aici n-a făcut asta. — Tot restul se potrivește. Banda adezivă, ceașca din poală. Poziția bărbatului. — Tot ce-am găsit se vede aici. — Ești sigur că n-a fost mișcat nimic înainte să se filmeze caseta asta? Nu era o întrebare cu tact, și Gorman înțepeni. — Ei, da, presupun că e posibil ca primul polițist la fața locului să fi intrat aici și să se fi hotărât să mute lucrurile care pe unde, numai așa, ca să ne facă ancheta mai interesantă. Frost, mereu diplomat, interveni să netezească penele pe care Rizzoli, ca de multe alte ori, le zburlise cu nepăsare. 533

— Nu putem spune că individul ăsta are o listă de sarcini. Se pare că de data asta și-a schimbat puțin procedura. — Dacă e același individ, zise Gorman. Rizzoli se răsuci iar spre televizor și se mai uită o dată la peretele de care murise rezemat Kenny și unde se umflase încet la căldură. Se gândi la familiile Yeager și Ghent, la banda adezivă și la victimele adormite, la țesătura de detalii cu atât de multe fire ce lega aceste cazuri atât de strâns unul de altul. „Dar aici, în casa asta, Dominatorul a sărit peste un pas. Nu a mai împăturit pijamaua. Pentru că nu era încă în echipă cu Hoyt.” Își aminti după-amiaza petrecută în casa Yeager, cum încremenise uitându-se la cămașa de noapte a lui Gail Yeager, și își aminti senzația înfiorătoare de familiaritate. „Numai de la cei doi Yeager și-au început Chirurgul și Dominatorul alianța. Aceea a fost ziua când m-au atras și pe mine în joc, cu o cămașă de noapte împăturită. Chiar și din închisoare, Warren Hoyt a reușit să-mi trimită cartea lui de vizită.” Se uită la Gorman, care se așezase pe un fotoliu acoperit cu un cearșaf și-și ștergea din nou transpirația de pe față. Întâlnirea aceasta îl sleise deja de puteri și se ofilea văzând cu ochii. — N-ați identificat niciun suspect? întrebă ea. — Niciunul de care să putem agăța măcar un scai. Și asta după patru, cinci sute de interviuri. — Și cei doi Waite, din câte știi, nu îi cunoșteau nici pe cei doi Yeager, nici pe Ghent? — Numele astea n-au apărut niciodată în anchetă. Știți ce, o să primiți copii după toate actele noastre într-o zi, două. Puteți să verificați atunci tot ce avem. Ar trebui să verificați și la FBI, adăugă el, împăturindu-și batista și vârând-o la loc în buzunarul de la haină. Să vedeți dacă n-au și ei ceva de adăugat. Rizzoli încremeni. — La FBI? 534

— Am trimis un raport VICAP chiar la început. A apărut un agent de la Biroul lor de psihologie comportamentală. A stat câteva săptămâni pe aici, monitorizând ancheta, apoi s-a dus înapoi la Washington. N-am auzit nimic de la el de atunci. Rizzoli și Frost se uitară unul la altul. În ochii lui se reflecta exact uimirea pe care o simțea și ea. Gorman se ridică încet din fotoliu și își scoase cheile, un indiciu că ar vrea să încheie întrevederea. De-abia când se îndreptau spre ușă, își găsi Rizzoli în sfârșit glasul să pună întrebarea evidentă. Deși nu voia deloc să audă răspunsul. — Agentul FBI care a venit aici? zise ea. Îți amintești cum îl chema? Gorman se opri în pragul ușii, cu hainele prea mari atârnând pe corpul său uscățiv. — Da. Îl chema Gabriel Dean.

535

• DOUĂZECI ȘI UNU • Rizzoli conduse fără oprire toată după-amiaza și mult după ce se întunecase, cu privirea ațintită pe autostrada întunecată, cu mintea asupra lui Gabriel Dean. Frost ațipise lângă ea, și acum era singură cu gândurile și cu furia ei. Ce altceva ascunsese Dean de ea, se întrebă. Ce alte informații ținuse numai pentru el, în timp ce se uita la ea orbecăind după răspunsuri? Chiar de la început, acesta fusese cu câțiva pași înaintea ei. Primul care îl găsise pe gardianul mort în cimitir. Primul care observase cadavrul Karennei Ghent pe piatra de mormânt. Primul care sugerase analizarea imediată a materiei seminale găsite la autopsia lui Gail Yeager. El știuse deja, înaintea tuturor, că vor descoperi spermă mobilă. Pentru că îl întâlnise deja pe Dominator. Dar ceea ce Dean nu anticipase era faptul că Dominatorul își va lua un partener. „Atunci a apărut Dean la apartamentul meu. Prima dată când s-a interesat de mine. Pentru că aveam ceva ce-i trebuia lui, ceva ce avea nevoie. Eu am fost ghidul lui în mintea lui Warren Hoyt.” Lângă ea, Frost fornăi în somn. Rizzoli îi aruncă o privire și-i văzu gura căscată, imaginea inocenței nepăzite. De când îl cunoștea, niciodată nu văzuse vreo latură întunecată la Barry Frost. Dar înșelătoria lui Dean o zguduise atât de profund, încât acum, uitându-se la Frost, se întrebă cu ce anume o înșelase și el. Ce cruzimi ascundea și el de ochii lumii? Se făcuse aproape nouă când intră în sfârșit în apartamentul ei. Ca întotdeauna, se opri să se asigure de încuietorile de la ușă, dar de data asta era cuprinsă de furie, nu de frică, în timp ce punea lanțul și răsucea încuietorile. O închise și pe ultima cu violență și se duse direct în dormitor, fără să se mai oprească pentru ritualurile ei obișnuite de verificare a closetelor și a fiecărei camere. Trădarea lui Dean îi alungase temporar din minte orice gând la Warren Hoyt. Își desfăcu tocul pistolului, puse arma în sertarul noptierei și trânti sertarul închis. Se întoarse apoi și se privi în oglinda garderobului, dezgustată de ceea ce văzu. Părul încâlcit ca al Meduzei. Privirea rănită. Chipul unei femei care lăsase atracția față de un bărbat să o orbească în fața evidenței. Sunetul telefonului o făcu să tresară. Se uită la ecranul telefonului, unde era identitatea celui care suna: WASHINGTON D.C. 536

Telefonul sună de două, trei ori, în timp ce Rizzoli încerca să stăvilească vârtejul de sentimente. Când în sfârșit răspunse, vocea îi era rece și seacă: — Rizzoli. — Am înțeles că ai încercat să dai de mine, zise Dean. Rizzoli își închise ochii. — Ești în Washington, spuse ea. Deși încercase să-și ascundă ostilitatea din voce, cuvintele răsunară ca o acuzație. — Am fost chemat înapoi aseară. Îmi pare rău că n-am apucat să vorbim înainte de a pleca. — Și ce mi-ai fi spus? Adevărul, pentru variație? — Trebuie să înțelegi, acesta e un caz foarte sensibil. — Și de aceea nu mi-ai spus nimic despre Marla Jean Waite? — Nu a fost imediat vital pentru partea ta de anchetă. — Cine naiba te crezi să hotărăști așa ceva? Oh, stai puțin! Am uitat. Tu ești nenorocitul de FBI! — Jane, rosti el încet. Vreau să vii în Washington. Rizzoli tăcu, surprinsă de schimbarea bruscă a subiectului. — De ce? — Pentru că nu putem vorbi despre asta la telefon. — Te aștepți să sar într-un avion fără să știu de ce? — Nu ți-aș cere așa ceva dacă n-aș ști că e necesar. Am aranjat deja cu locotenentul Marquette, prin comisar. Te va suna cineva să-ți spună aranjamentele. — Stai. Nu înțeleg… — O să înțelegi. Când ajungi aici. Se întrerupse legătura. 537

Așeză încet receptorul în furcă. Rămase apoi uitându-se la telefon, nevenindui să creadă ceea ce auzise. Când sună din nou, ridică imediat. — Doamna detectiv Jane Rizzoli? se auzi o voce de femeie. — Eu sunt. — Vă sun în legătură cu aranjamentele pentru călătoria la Washington de mâine. Am reușit să vă rezerv un loc pe US Airways, zborul 652.1, cu decolarea din Boston la ora 12:00 și aterizarea la Washington la 12:36. Este convenabil? — O secundă. Rizzoli își luă pixul și carnetul și-și notă informațiile de zbor. Da, e bine. — Reîntoarcerea la Boston va fi joi, cu zborul US Airways 6406, care decolează din Washington la 9:30, și aterizează la Boston la 10:53. — Rămân acolo peste noapte? — Așa a cerut domnul agent Dean. V-am făcut rezervare la hotelul Watergate, bineînțeles, dacă nu preferați un alt hotel. — Nu. La… ăă… Watergate e bine. — Veți fi luată de o limuzină de acasă mâine la zece, și vă va duce la aeroport. Și la sosirea din D.C. veți fi așteptată de o limuzină. Îmi spuneți vă rog numărul dumneavoastră de fax? Câteva momente mai târziu, Rizzoli primi un fax. Se așeză pe pat și se uită la itinerarul tipărit ordonat, buimăcită de viteza cu care se derulau evenimentele. În momentul acela, mai mult ca orice, își dorea să discute cu Thomas Moore, să-i ceară un sfat. Se întinse spre telefon, apoi îl puse încet la loc. Prudența lui Dean o speriase pe de-a-ntregul, și nu avea încredere în siguranța propriei linii telefonice. Dintr-odată îi veni în minte gândul că nu-și îndeplinise ritualul de fiecare seară de a-și verifica apartamentul. Acum se simțea obsedată să-și confirme faptul că fortăreața ei era sigură. Luă pistolul din sertarul noptierei. Apoi, așa cum făcuse în fiecare seară de un an de zile, se duse din cameră în cameră, căutând monștri.

Dragă doamnă doctor O’Donnell, 538

În ultima scrisoare m-ai întrebat care a fost momentul când mi-am dat seama că sunt diferit de toți ceilalți. Ca să fiu cinstit, nu sunt sigur că sunt diferit. Cred că pur și simplu sunt mai cinstit, mai conștient. În contact mai profund cu aceleași impulsuri primitive care ne șoptesc tuturor. Sunt sigur că și dumneata auzi aceste șoapte, acele imagini interzise care îți trec uneori prin minte ca fulgerele, iluminând pentru o singură clipă peisajul sângeros al subconștientului celui mai întunecat. Sau te plimbi prin pădure și vezi o pasăre cu penaj sclipitor și neobișnuit, și primul impuls, înainte ca cizma cu toc înalt a moralității superioare să îl zdrobească, este să o vânezi. Să o omori. Este un instinct predeterminat în ADN-ul nostru. Toți suntem vânători, căliți în focul erelor sângeroase ale naturii. În asta, nu sunt cu nimic diferit de dumneata sau de oricine altcineva, și mi se pare extrem de amuzant cât de mulți psihologi și psihiatri au trecut ca la paradă prin viața mea în aceste ultime douăsprezece luni, încercând să mă înțeleagă, scotocind prin copilăria mea, ca și cum undeva în trecutul meu ar fi existat un moment, un incident care să mă fi transformat în creatura care sunt acum. Mă tem că i-am dezamăgit pe toți, pentru că nu a existat un asemenea moment definitoriu. Mai degrabă le-am întors întrebările către ei. I-am întrebat în schimb de ce cred că ei sunt diferiți într-un fel de mine? Cu siguranță și ei au avut viziuni de care le e rușine, imagini care i-au oripilat, imagini pe care nu le pot nega? Îi privesc amuzat cum neagă acest lucru. Mă mint, așa cum se mint și pe ei înșiși, dar le văd incertitudinea din ochi. Îmi place să-i împing până la limită, să-i forțez să se uite în adâncul prăpastiei, în puțul întunecat al fanteziilor lor. Singura diferență dintre mine și ei este că eu nu sunt nici rușinat, nici oripilat de ale mele. Dar eu sunt cel clasificat bolnav. Eu sunt cel care trebuie analizat. Așa că le spun tot ceea ce vor în secret să audă, toate lucrurile care știu că-i vor fascina. Pe parcursul vizitei lor de o oră, le satisfac 539

curiozitatea, pentru că acesta e motivul real pentru care vin să mă vadă. Nimeni altcineva nu-i va duce în asemenea teritorii interzise. Chiar în timp ce-mi alcătuiesc profilul psihologic, le fac și eu lor la rândul meu un profil, cântărindu-le apetitul pentru sânge. În timp ce le vorbesc, le privesc fețele ca să văd semnele ce le indică excitarea. Pupilele dilatate. Aplecarea în față a gâtului. Obrajii îmbujorați, respirația oprită. Le povestesc despre vizita mea din San Gimignano, un oraș cocoțat pe colinele curgătoare ale Toscanei. Plimbându-mă printre magazinele de suvenire și cafenelele în aer liber, am întâlnit un muzeu dedicat în întregime subiectului torturii. Exact stilul meu, după cum știi. E întunecos înăuntru, lumina slabă voind să reproducă atmosfera carcerei medievale. Întunericul ascunde de asemenea expresiile turiștilor, scutindu-i de rușinea de a dezvălui cu câtă dorință se uită de fapt la exponate. Un exponat în particular atrage atenția tuturor: un instrument venețian, datând din secolul al șaptesprezecelea, ce avea scopul de a pedepsi femeile condamnate pentru relații sexuale cu Satana. Făcut din fier și având forma unei pere, este vârât în vaginul acuzatei nenorocite. Cu fiecare răsucire de șurub, para se extinde, până când cavitatea se sfâșie cu rezultate fatale. Para vaginală este numai unul într-un șir de instrumente antice ce aveau scopul de a mutila sânii și genitalele în numele sfintei biserici, care nu putea suporta puterea sexuală a femeilor. Descriu aceste instrumente complet prozaic doctorilor mei, care majoritatea nu au vizitat niciodată un asemenea muzeu și fără îndoială ar fi jenați să recunoască orice dorință de a vedea unul. Dar în timp ce le spun despre cleștii cu patru gheare pentru smulgerea sânilor și centurile de castitate mutilatoare, le privesc ochii. Căutând sub repulsia și oroarea de la suprafață, să văd curentul subteran de excitare. De dorință. Și da, toți vor să audă detaliile.

Când avionul ateriză, Rizzoli închise dosarul cu scrisoarea lui Warren Hoyt și se uită afară pe fereastră. Văzu cerul cenușiu, greu de ploaie, și transpirația sclipind pe fețele muncitorilor de pe pista de aterizare. Însemna că afară era ca o 540

saună, dar de-abia aștepta căldura, pentru că vorbele lui Hoyt o înghețaseră profund. În limuzina ce o ducea la hotel, se uită prin geamurile fumurii la orașul pe care nu-l vizitase decât de două ori până atunci, ultima dată pentru o conferință între diferitele agenții la sediul FBI din Hoover Building. În timpul acelei vizite, ajunsese noaptea, și își amintea cât de impresionată fusese de priveliștea punctelor de atracție turistică, inundate de lumina reflectoarelor. Își amintea o săptămână care trecuse din petrecere în petrecere și cum încercase să țină pasul cu bărbații la fiecare bere și banc de prost gust. Cum alcoolul, hormonii și orașul străin se combinaseră pentru a rezulta într-o noapte de sex disperat cu un coleg la conferință, un polițist din Providence – bineînțeles, căsătorit. Asta însemna Washington pentru ea: orașul regretelor și al cearșafurilor pătate. Orașul care o învățase că nu era imună la tentațiile unui clișeu de proastă calitate. Că, deși se putea crede egala oricărui bărbat, când venea vorba de dimineața de după aceea, ea era cea care se simțea vulnerabilă. Așteptând la rând la recepția hotelului Watergate, se uită la blonda stilată din fața ei. Păr perfect, pantofi roșii cu tocuri înalte până la cer. O femeie care părea într-adevăr să se potrivească hotelului Watergate. Rizzoli era dureros de conștientă de pantofii ei albaștri-închis scâlciați și butucănoși. Pantofi de polițistă, cu care să mergi pe jos, și încă mult. Nu avea însă nevoie de nicio justificare, se gândi ea. „Asta sunt eu; asta sunt ceea ce sunt.” Fata din Revere care vânează monștri. Vânătorii nu poartă pantofi cu toc. — Pot să vă ajut, doamnă? o întrebă un recepționer. Rizzoli își puse poșeta pe masa înaltă de recepție. — Ar trebui să fie o rezervare, Rizzoli. — Da, avem numele chiar aici. Aveți și un mesaj de la un domn Dean. Întâlnirea este programată la ora trei și jumătate. — Întâlnirea? Recepționerul își ridică privirea de pe ecranul calculatorului. — N-ați știut nimic despre asta? — Presupun că am aflat acum. A dat și o adresă? 541

— Nu, doamnă. Dar vă va aștepta o mașină la ora trei. Se pare că s-a aranjat deja totul pentru dumneavoastră, zise el cu un zâmbet, înmânându-i cheia. • Norii negri mânjeau cerul, și electricitatea furtunii ce se apropia îi ridică părul pe brațe. Rizzoli era în fața hotelului, transpirând în aerul încărcat de ploaie, așteptând să vină limuzina. Dar lângă ea opri un Volvo albastru-închis. Se uită pe geamul pasagerului și-l văzu pe Gabriel Dean la volan. Auzi ușa deblocându-se și se așeză pe scaunul de lângă el. Nu se așteptase să-l vadă așa de repede, și se simți nepregătită. Înciudată că părea atât de calm și de controlat, când ea era încă dezorientată de călătoria de dimineață. — Bine ai venit în Washington, Jane, zise el. Cum ai călătorit? — Destul de bine. Aș putea să mă obișnuiesc cu mersul în limuzine. — Și camera? — Mult mai bună decât cu ce sunt obișnuită eu. O umbră de zâmbet îi flutură pe buzele lui Dean și își întoarse atenția asupra condusului. — Deci nu e totul o tortură pentru tine. — Am spus eu că e? — Nu pari deosebit de încântată să fii aici. — Aș fi mult mai încântată dacă aș ști de ce sunt aici. — O să fie clar când ajungem. Rizzoli se uită la numele străzilor și realiză că se îndreptau spre nord-vest, în direcția opusă sediului FBI. — Nu mergem la Hoover Building? — Nu. În Georgetown. Vrea să te întâlnească acasă la el. — Cine?

542

— Domnul senator Conway, răspunse Dean, aruncându-i o privire. Nu ești înarmată, nu? — Pistolul mi-e încă în valiză. — Bine. Domnul senator nu permite prezența armelor în casa lui. — Probleme de securitate? — Pace mintală. A fost în Vietnam. Nu are nevoie să mai vadă și alte arme. Pe parbriz începură să picure primii stropi de ploaie. Rizzoli oftă. — Aș vrea să pot spune și eu asta. • Biroul senatorului Conway era mobilat în lemn întunecat și piele – o cameră de bărbat, cu o colecție masculină de artefacte, se gândi Rizzoli, observând șirul de săbii japoneze agățate pe perete. Proprietarul cărunt al acestei colecții o întâmpină cu o strângere caldă de mână și o voce liniștită, dar ochii cenușii erau direcți ca niște raze laser, și îl simți cântărind-o deschis din priviri. Îi îndură cercetarea, doar pentru că înțelegea că nu se va întâmpla nimic dacă nu era satisfăcut de ceea ce vedea. Și ceea ce văzu era o femeie care îl înfruntă la fel de direct. O femeie căreia nu-i păsa prea mult de subtilitățile politicii, dar căreia îi păsa enorm de mult de adevăr. — Te rog, ia loc, doamnă detectiv, o îndemnă el. Știu că tocmai ai sosit de la Boston. Probabil ai nevoie de timp să te obișnuiești. O secretară aduse o tavă cu cafea și cești de porțelan. Rizzoli își ținu nerăbdarea în frâu cât timp se servi cafeaua, împreună cu zahărul și laptele aferente. În cele din urmă secretara se retrase, închizând ușa în spatele ei. Conway își așeză ceașca neatinsă pe masă. Nu o dorise, de fapt, și acum, că ceremonia se terminase, își concentră toată atenția asupra ei. — Mă bucur c-ai venit. — Nu prea cred că am avut prea mult de ales. Franchețea ei îl făcu să zâmbească. Deși Conway respecta toate politețurile sociale, ca strângerile de mână și ospitalitatea, Rizzoli bănuia că, la fel ca 543

majoritatea celor nativi din New England, și el prețuia discuțiile directe, la fel ca ea. — Să trecem atunci direct la subiect? Rizzoli își așeză și ea ceașca pe masă. — Asta aș prefera. Dean se ridică în picioare și se duse la birou. Aduse o mapă groasă la canapeaua și fotoliile unde stăteau și scoase o fotografie, pe care o așeză în fața ei pe măsuța de cafea. — 25 iunie 1999, zise el. Rizzoli se uită lung la imaginea unui bărbat bărbos care stătea prăbușit într-o parte, pe fundalul unui zid văruit alb stropit cu sânge. Era îmbrăcat în pantaloni negri și o cămașă albă ruptă. Avea picioarele goale. În poală avea o ceașcă de porțelan cu farfurioară. Era încă zguduită, chinuindu-se să proceseze imaginea, când Dean așeză încă o fotografie lângă ea. — 15 iulie 1999, zise el. Și acum victima era un bărbat, de data aceasta proaspăt bărbierit. Și el murise rezemat de un perete stropit de sânge. Dean așeză pe masă fotografia unui al treilea bărbat. Dar acesta era umflat, cu burta tensionată de gazele în expansiune ale descompunerii. — 12 septembrie, rosti el. Același an. Rizzoli privea încremenită această galerie de morți, aranjată atât de ordonat pe masa de lemn de cireș. O mărturie a ororii situată nepotrivit în mijlocul rânduielii civilizate a ceștilor de cafea și a lingurițelor. Dean și Conway așteptară în liniște, și ea ridică fiecare fotografie pe rând, forțându-se să asimileze toate detaliile ce făceau fiecare caz unic. Dar toate erau variațiuni pe aceeași temă, pe care o văzuse interpretată în casele Yeager și Ghent. Martorul tăcut. Înfrânt, forțat să privească spectacolul insuportabil. — Și femeile? întrebă ea. Trebuie să fi fost și femei acolo. Dean încuviință. 544

— Una dintre ele a fost identificată clar. Soția din cazul numărul trei. A fost găsită parțial îngropată în pădure la aproximativ o săptămână după ce a fost făcută fotografia asta. — Cauza morții? — Strangulare. — Atac sexual post-mortem? — S-a găsit materie seminală proaspătă în cadavrul ei. Rizzoli trase aer adânc în piept. — Și celelalte două femei? întrebă ea încet. — Din cauza stării avansate de descompunere, nu li s-a putut confirma identitatea. — Dar ați avut cadavre? — Da. — De ce nu le-ați putut identifica? — Pentru că am avut de-a face cu mai mult de două cadavre. Mult, mult mai multe. Rizzoli își ridică privirea și se trezi uitându-se direct în ochii lui Dean. Oare se uitase la ea tot acest timp, așteptându-i reacția uluită? Ca răspuns la întrebarea ei nerostită, Dean îi mai dădu trei dosare. Deschise primul dosar și găsi raportul de autopsie al unuia dintre bărbații victimă. Automat întoarse la ultima pagină și citi concluziile.

Cauza decesului: hemoragie masivă din cauza unei răni prin tăiere, o secționare completă a arterei carotide stângi și a venei jugulare stângi.

„Dominatorul, se gândi ea. El l-a ucis.”

545

Lăsă paginile să se întoarcă singure la loc. Dintr-odată se trezi holbându-se la prima pagină a raportului. La un detaliu pe care nu-l observase din graba de a citi concluziile. Era în al doilea paragraf: „Autopsie efectuată în 16 iulie 1999, ora 22:15, în unitatea mobilă situată în Gjakove, Kosovo”. Luă următoarele două rapoarte de autopsie și se uită imediat la locul autopsiilor. Peje, Kosovo. Djakovica, Kosovo. — Autopsiile au fost efectuate pe teren, zise Dean. Uneori în condiții primitive. În corturi și la lumina lanternelor. Fără apă curentă. Și erau atât de multe cadavre de verificat, că am fost pur și simplu copleșiți. — Acestea au fost anchete de crime de război, spuse ea. Dean încuviință. — Am fost în prima echipă FBI care a ajuns acolo în iunie 1999. Ne-am dus acolo la cererea Tribunalului Internațional pentru fosta Iugoslavie. ICTY pe scurt. Am fost trimiși șaizeci și cinci de agenți în acea primă misiune. Am primit sarcina de a localiza și păstra dovezile despre una dintre cele mai mari crime de război din istorie. Am prelevat probe balistice de la locurile masacrelor. Am exhumat și efectuat autopsii la peste o sută de victime albaneze, și probabil au existat mai multe sute pe care nu le-am găsit. Și tot timpul cât am fost acolo, crimele au continuat. — Omoruri din răzbunare, rosti Conway. Complet previzibile, având în vedere contextul acelui război. Sau al oricărui război, de fapt. Atât eu, cât și agentul Dean am fost în marină. Eu am fost în Vietnam, și agentul Dean în Războiul din Golf. Am văzut lucruri despre care nu ne putem forța să vorbim, lucruri care ne fac să ne punem întrebări de ce ne considerăm noi, oamenii, superiori animalelor. În timpul războiului, sârbii i-au omorât pe albanezi, și după război, KLA-ul albanez a omorât civili sârbi. Amândouă părțile au enorm de mult sânge vărsat pe mâini. — Asta am crezut la început că sunt și aceste crime, zise Dean, arătând fotografiile de la scenele crimelor de pe măsuța de cafea. Omoruri din răzbunare de după război. Nu era misiunea noastră să ne ocupăm de crimele în curs de 546

desfășurare. Noi am fost trimiși acolo doar la cererea Tribunalului, pentru procesarea dovezilor crimelor de război. Nu acestea. — Și totuși le-ați procesat, afirmă Rizzoli, uitându-se la antetul FBI de pe raportul de autopsie. De ce? — Pentru că le-am recunoscut drept ceea ce erau, răspunse Dean. Aceste crime nu erau bazate pe etnie. Doi dintre bărbați erau albanezi; unul era sârb. Dar toți aveau ceva în comun. Erau însurați cu soții tinere. Soții atractive, care au fost răpite de acasă. La al treilea atac, am recunoscut deja semnătura ucigașului. Știam deja cu ce aveam de-a face. Dar aceste cazuri au căzut sub jurisdicția sistemului judiciar local, nu al ICTY, care ne adusese pe noi acolo. — Și ce s-a făcut atunci? întrebă ea. — Într-un cuvânt? Nimic. Nu s-a făcut nicio arestare, pentru că nu s-a identificat niciodată niciun suspect. — Bineînțeles că a avut loc o anchetă, interveni Conway. Dar gândește-te la situația de acolo, doamnă detectiv. Mii de morți în război îngropați în peste 150 de gropi comune. Trupele străine de menținere a păcii se chinuiau din greu să facă ordine. Grupe înarmate de bandiți rătăceau prin satele bombardate, căutând orice pretext pentru a ucide. Și chiar populația civilă avea multe conturi vechi de reglat. Era ca în Vestul sălbatic acolo, cu lupte cu arme de foc izbucnind din cauza drogurilor, a neînțelegerilor de familie sau a răzbunărilor personale. Și aproape întotdeauna, aceste crime erau puse pe seama tensiunilor etnice. Cum să deosebești o crimă de alta? Erau așa de multe. — Pentru un ucigaș în serie, era raiul pe pământ, zise Dean.

547

• DOUĂZECI ȘI DOI • Rizzoli se uită la Dean. Nu fusese surprinsă să audă că fusese în armată. Își dăduse deja seama de asta din ținuta lui, din aerul lui de comandant. Evident știa totul despre zonele de război și era familiar cu scenariul pe care-l puneau întotdeauna în scenă soldații cotropitori. Umilirea dușmanului. Luarea în stăpânire. — Subiectul nostru a fost în Kosovo, zise ea. — E tipul de loc unde ar prospera, afirmă Conway. Unde moartea violentă este o parte a vieții de zi cu zi. Un ucigaș poate merge într-un asemenea loc, comite atrocități, și apoi să plece de acolo fără să observe cineva vreo diferență. Nu se poate ști câte crime sunt considerate simple acte de război. — Deci se poate să avem de-a face cu un imigrant recent, zise Rizzoli. Un refugiat din Kosovo. — Asta e una dintre posibilități, fu de acord Dean. — O posibilitate despre care tu ai știut de la început. — Da. Răspunsul veni fără cea mai mică șovăială. — Mi-ai ascuns informații vitale. Ai stat comod și ne-ai privit pe noi, proștii de polițiști, învârtindu-ne în cerc. — V-am permis să ajungeți la propriile concluzii. — Da, dar fără să avem toate informațiile pertinente pentru caz. Asta ar fi putut schimba situația, zise ea, arătând spre fotografii. Dean și Conway se uitară unul la celălalt. — Mă tem că mai sunt și alte lucruri pe care nu ți le-am spus, spuse Conway. — Alte lucruri? Dean scoase din dosar încă o fotografie de la scena crimei. Deși Rizzoli se considerase pregătită să se confrunte cu această a patra imagine, impactul 548

fotografiei o izbi cu o forță viscerală. Văzu un bărbat tânăr și blond cu o mustață subțire. Era mai degrabă fibros decât musculos, pieptul îi era o cutie osoasă de coaste și umerii subțiri îi ieșeau în afară albi și cioturoși. Se vedea foarte clar expresia omului înainte de a muri, mușchii feței înghețați într-o grimasă de oroare. — Victima aceasta a fost găsită anul trecut în 29 octombrie, zise Dean. Trupul soției nu a fost găsit niciodată. Rizzoli înghiți și-și întoarse privirea de la fața victimei. — Tot în Kosovo? — Nu. Fayetteville, Carolina de Nord. Uluită, își ridică privirea spre el. Îi menținu apoi privirea în timp ce-și simțea fața arzând de furie. — De câți alții nu mi-ai spus? Câte afurisite de cazuri sunt de fapt? — Numai despre astea știm noi. — Vrei să spui că poate mai sunt și altele? — Se poate. Dar nu avem acces la acea informație. Rizzoli se uită la el neîncrezătoare. — FBI-ul nu are acces? — Agentul Dean vrea să spună că e posibil să existe cazuri în afara jurisdicției noastre, interveni Conway. Țări ce nu au baze de date disponibile despre crime. Amintește-ți că e vorba despre zone de război. Teritorii de haos politic. Exact locurile care-l atrag probabil pe subiectul nostru. Locuri unde se simte probabil ca acasă. „Un ucigaș care se mișcă liber peste oceane. Care are un teritoriu de vânătoare ce nu ține seama de granițe.” Se gândi la tot ce aflase despre Dominator. La viteza cu care-și imobilizase victimele. Dorința lui de a avea contact cu morții. Faptul că folosea un cuțit tip Rambo. Și fibrele de parașută – verde murdar. Simți privirea celor doi bărbați în timp ce analiza ceea ce tocmai îi zisese Conway. O testau, să vadă dacă se va ridica la înălțimea așteptărilor lor. Se uită la ultima fotografie de pe măsuța de cafea. 549

— Ați zis că atacul ăsta a fost în Fayetteville. — Da, zise Dean. — Este o bază militară în zona aceea. Nu-i așa? — Fort Bragg. Aproximativ cincisprezece kilometri de Fayetteville. — Câți soldați sunt staționați acolo? — În jur de patruzeci și unu de mii în serviciul activ. Acolo e Corpul Aviatic 18, Divizia Aviatică 82 și Comandamentul Operațiunilor Speciale ale Armatei. Faptul că Dean îi răspunsese fără ezitare îi spunea că și el considerase această informație relevantă. Informație pe care o știa pe de rost. — De aceea nu mi-ai spus nimic, nu? Avem de-a face cu un om cu pregătire militară. O persoană plătită să ucidă. — Nici noi n-am fost informați, la fel ca tine, zise Dean. Se aplecă în față, apropiindu-se atât de tare de ea, că nu se mai putea concentra decât asupra lui. Conway și orice altceva din cameră pieri din câmpul ei vizual. — Când am primit raportul VICAP, completat de Poliția Fayetteville, am crezut că sunt în Kosovo din nou. Ucigașul aproape ar fi putut să-și semneze numele, atât de distinctivă era scena crimei. Poziția victimei bărbat. Tipul de cuțit folosit în lovitura de grație. Ceașca sau paharul plasate în poala victimei. Răpirea soției. Am luat imediat un avion către Fayetteville și am stat două săptămâni cu autoritățile locale, ajutându-i în anchetă. N-a fost identificat niciun suspect. — De ce n-ai putut să-mi spui asta până acum? întrebă ea. — Din cauza a ceea ce e posibil să fie subiectul acesta. — Nu-mi pasă dacă e general de patru stele. Aveam dreptul să știu despre cazul din Fayetteville. — Dacă ar fi fost esențial pentru identificarea unui suspect din Boston, ți-aș fi spus. — Ai zis că sunt patruzeci și unu de mii de soldați în serviciul activ la Fort Bragg. 550

— Da. — Câți dintre aceștia au fost în Kosovo? Presupun că ai pus deja această întrebare. Dean încuviință. — Am cerut o listă de la Pentagon cu toți soldații care au fost prezenți la locurile și la datele crimelor. Dominatorul nu e pe lista aceea. Foarte puțini dintre acei soldați locuiesc acum în New England și niciunul dintre ei nu putea fi omul nostru. — Și vrei să am încredere că-mi spui adevărul? — Da. Rizzoli râse. — Asta cere o extrem de mare dovadă de încredere. — Amândoi dăm dovadă de o extrem de mare încredere, Jane. Eu pun pariu că pot avea încredere în tine. — Să ai încredere în mine în legătură cu ce? Până acum, nu mi-ai spus nimic care să justifice atâtea secrete. În tăcerea ce urmă, Dean îi aruncă o privire lui Conway, care înclină aproape imperceptibil din cap. Prin această comunicare fără cuvinte, cei doi se puseră de acord să-i ofere o piesă vitală din puzzle. — Ai auzit vreodată de „scufundarea oilor”, doamnă detectiv? zise Conway. — Să înțeleg că n-are nimic de-a face cu oile adevărate? Conway zâmbi. — Nu, nimic. E o expresie familiară în armată. Se referă la obiceiul celor de la CIA de a împrumuta ocazional soldați de operațiuni speciale pentru anumite misiuni. S-a întâmplat în Nicaragua și Afganistan, când grupul de operațiuni speciale ale CIA – și anume SOG – a avut nevoie de niște oameni în plus. În Nicaragua „oile scufundate” au fost agenți SEAL care au pus mine în porturi. În Afganistan, „oile scufundate” au fost Berete Verzi, pentru a-i instrui pe mujahedini. Cât timp lucrează pentru CIA, soldații aceștia devin, efectiv, ofițeri 551

de caz CIA. Ies din registrele de personal ale Pentagonului. Armata nu mai are nicio consemnare a activităților lor. Rizzoli se uită la Dean. — Și atunci lista pe care ți-a dat-o Pentagonul… Numele soldaților din Fayetteville care au fost în Kosovo… — Lista a fost incompletă, zise el. — Cât de incompletă? Câte nume nu apăreau? — Nu știu. — Ai întrebat la CIA? — În momentul acela m-am lovit de uși închise. — Nu au vrut să-ți dea nume? — Nu sunt obligați, răspunse Conway. Dacă subiectul vostru a fost implicat în operațiuni secrete în străinătate, nu se va recunoaște oficial niciodată. — Nici dacă băiatul lor omoară oameni nevinovați acasă? — Mai ales dacă omoară oameni nevinovați acasă, replică Dean. Ar fi un dezastru în relațiile cu publicul. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar hotărî să depună mărturie? Ce informații secrete ar putea dezvălui presei? Crezi că Agenția vrea să știm că băiatul lor intră în casele oamenilor și ciopârțește cetățeni care respectă legea? Că violează cadavrele femeilor? Ar fi imposibil să nu apară pe prima pagină a ziarelor. — Și atunci ce ți-a zis totuși Agenția? — Că n-au nicio informație relevantă pentru crima din Fayetteville. — Sună a frază standard de debarasare de nepoftiți. — A fost mult mai mult de atât, zise Conway. A doua zi după ce agentul Dean a cerut informațiile de la CIA, a fost retras din ancheta Fayetteville și i s-a ordonat să se întoarcă la Washington. Ordinul a venit din biroul directorului adjunct al FBI. Rizzoli se holbă încremenită, nevenindu-i să creadă cât de adânc îngropată în secrete era identitatea Dominatorului. 552

— Agentul Dean a venit atunci la mine, zise Conway. — Pentru că ați fost în Comitetul Serviciilor Armate? — Pentru că ne cunoaștem de ani de zile. Noi cei din marină știm să ne găsim unii pe alții. Și să avem încredere în camarazii noștri. M-a rugat să mă interesez de asta în locul lui. Dar mă tem că nici eu n-am putut afla mare lucru. — Nici chiar un senator n-a putut? Conway îi zâmbi ironic. — Un senator de la democrați, dintr-un stat liberal, trebuie să menționez. Miam servit eu țara ca soldat, dar anumite elemente din Departamentul Apărării nu mă vor accepta niciodată. Și nu vor avea încredere în mine. Privirea ei coborî la fotografiile de pe măsuța de cafea. La galeria de bărbați morți, aleși să fie omorâți nu din cauze politice, etnice sau religioase, ci pentru că erau căsătoriți cu femei frumoase. — Ai fi putut să-mi spui asta de săptămâni întregi, zise ea. — Anchetele de poliție lasă să scape informații ca o sită, zise Dean. — Nu și a mea. — Orice anchetă de poliție. Dacă informația asta ajungea la urechile tuturor celor din echipa ta, ar fi ajuns în cele din urmă la presă. Și asta îți va pune munca în atenția celor care nu trebuie să afle despre ea. Oameni care vor încerca să te împiedice să-l arestezi. — Chiar crezi că-l protejează? După ceea ce a făcut? — Nu. Cred că și ei vor să-l închidă exact la fel de mult ca noi. Dar ei vor să facă asta în liniște, în afara ochilor publicului. Evident i-au pierdut urma. Nu mai e sub controlul lor, și omoară civili. A devenit o bombă ambulantă cu ceas, și nuși pot permite să ignore problema. — Și dacă-l prind ei înaintea noastră? — N-o să aflăm niciodată. Crimele pur și simplu vor înceta. Și ne vom întreba întotdeauna ce s-a întâmplat. — Ăsta nu mi se pare un final satisfăcător, zise ea. 553

— Nu, tu vrei dreptate. O arestare, un proces, o condamnare. Toată procedura obișnuită. — Vorbești de parcă aș cere luna de pe cer. — În cazul ăsta, poate că asta și ceri. — De aceea m-ai adus aici? Ca să-mi spui că n-o să-l prind niciodată? Dean se întoarse spre ea cu o privire de intensitate bruscă. — Și noi vrem exact același lucru ca tine, Jane. Toată procedura. L-am urmărit pe omul ăsta din Kosovo. Crezi că m-aș mulțumi cu mai puțin? Conway interveni și el, încet: — Înțelegi acum, doamnă detectiv, de ce te-am adus aici? Nevoia de a păstra secretul? — Mie mi se pare că deja sunt prea multe secrete. — Dar pentru moment, e singura cale de a asigura în cele din urmă o dezvăluire completă a adevărului. Ceea ce vrem cu toții, presupun. Rizzoli se uită fix pentru o clipă în ochii senatorului Conway. — Dumneata mi-ai plătit drumul, nu-i așa? Biletele de avion, limuzinele, hotelul scump. Astea nu-s pe banii FBI. Conway încuviință. Un zâmbet ironic. — Lucrurile care contează cu adevărat e mai bine să le ții neoficiale, zise el.

554

• DOUĂZECI ȘI TREI • Cerul se despicase și ploaia se prăvălea pe acoperișul mașinii lui Dean ca mii de ciocane. Ștergătoarele de parbriz fluturau încoace și încolo peste imaginea apoasă a traficului încetinit și a străzilor inundate. — E bine că nu trebuie să zbori acum seara înapoi, zise el. Probabil e o nebunie la aeroport. — Pe vremea asta, prefer să-mi țin picioarele pe pământ, mersi. Dean îi aruncă o privire amuzată. — Și eu care te credeam neînfricată. — Ce ți-a dat impresia asta? — Tu. Și te străduiești mult s-o dai. Îți ții întotdeauna garda ridicată. — Iar încerci să mi te strecori în cap. Întotdeauna faci chestia asta. — E doar o chestiune de obicei. Asta făceam în Războiul din Golf. Operațiuni psihologice. — Ei bine, eu nu sunt dușmanul, OK? — Nu m-am gândit niciodată c-ai fi, Jane. Se uită la el și nu se putu stăpâni să nu-i admire, ca întotdeauna, liniile clare și drepte ale profilului. — Dar n-ai avut încredere în mine. — Nu te cunoșteam pe atunci. — Deci te-ai răzgândit? — De ce crezi că te-am rugat să vii la Washington? — Oh, nu știu, zise ea și râse cu nesăbuință. Pentru că ți-a fost dor de mine și de-abia ai așteptat să mă vezi?

555

Tăcerea lui o făcu să roșească. Brusc se simți tâmpită și disperată, exact trăsăturile pe care le disprețuia la alte femei. Se uită afară pe fereastră, evitându-i privirea, având în urechi ecoul propriei voci, al cuvintelor ei prostești. Înaintea lor pe stradă, mașinile începeau în sfârșit să se miște, stropind apă din băltoacele adânci. — De fapt, chiar am vrut să te văd, zise el. — Da? Rostise cuvântul cu nepăsare. Deja se făcuse de râs; era hotărâtă să nu-și repete greșeala. — Am vrut să-mi cer scuze. Pentru că i-am spus lui Marquette că nu faci față la slujbă. Am greșit. — Când te-ai hotărât c-ai greșit? — N-a existat un moment anume. Pur și simplu… te-am privit lucrând, zi după zi. Am văzut cât de concentrată ești. Cât de perseverentă în a face totul exact așa cum trebuie. Și apoi am aflat prin ce-ai trecut vara trecută, adăugă el încet. Nu știusem nimic despre asta. — Vai de mine! „Și reușește să-și facă slujba chiar și așa.” — Crezi că mi-e milă de tine, zise el. — Nu e foarte flatant să auzi: „Uite cât a reușit să facă, dacă te gândești prin ce-a trecut”. Așa că dă-mi o medalie la Jocurile Olimpice Speciale. Pentru polițiștii handicapați emoțional. Dean scoase un oftat de exasperare. — Întotdeauna cauți motive ascunse în spatele oricărui compliment, al fiecărui cuvânt de laudă? Uneori, oamenii spun exact ceea ce gândesc, Jane. — Poți înțelege de ce sunt puțin sceptică în legătură cu orice mi-ai spune tu. — Crezi că și acum am planuri secrete. — Nu mai știu ce să cred. — Dar trebuie să fie ceva, nu? Pentru că tu cu siguranță nu meriți un compliment autentic din partea mea. 556

— M-am prins, gata. — Poate că te-ai prins ce vreau să zic. Dar nu mă crezi cu adevărat, zise el, frânând la lumina roșie și uitându-se la ea. De unde vine tot scepticismul ăsta? Chiar a fost așa de greu să fii tu, să fii Jane Rizzoli? Îi răspunse cu un râs obosit. — Las-o baltă, Dean. — Asta e tot din cauză că ești femeie polițist? — Probabil poți să completezi și singur spațiile goale. — Colegii tăi par să te respecte. — Există și unele excepții notabile. — Întotdeauna există. Semaforul se făcu verde și Dean își întoarse iar privirea spre stradă. — Asta e munca de poliție, zise ea. Tot testosteronul acela. — Și atunci de ce ai ales-o? — Pentru că am picat la economie domestică. Amândoi izbucniră în râs la replica asta. Era prima dată când râdeau împreună cu sinceritate. — Adevărul e c-am vrut să fiu polițistă de când aveam doisprezece ani, zise ea. — De ce? — Toată lumea îi respectă pe polițiști. Sau cel puțin așa i se pare unui copil. Voiam insigna și pistolul. Lucrurile care-i vor face pe oameni să ia aminte la mine. Nu voiam să sfârșesc în vreun birou unde pur și simplu să dispar. Unde maș transforma în femeia invizibilă. Ar fi ca și cum aș fi îngropată de vie, dac-aș deveni o persoană pe care n-o ascultă nimeni. Pe care nimeni n-o observă. Acum, anonimitatea începe să pară o idee grozavă, zise ea, rezemându-și capul de cotul sprijinit de ușă. „Cel puțin atunci Chirurgul nu mi-ar ști numele.” — Parcă-ți pare rău c-ai ales munca în poliție. 557

Rizzoli se gândi la nopțile lungi petrecute în picioare, alimentate doar de cafeină și adrenalină. Oroarea confruntării celor mai groaznice lucruri pe care oamenii și le făceau unii altora. Și se gândi la Bărbatul din Avion, al cărui dosar era și acum pe biroul ei, simbolul perpetuu al inutilității. Atât a lui, cât și a ei. Ne visăm visele, se gândi ea, și uneori suntem purtați de ele în locuri la care nu neam gândit niciodată. O pivniță de fermă cu miros de sânge în aer. Sau o cădere liberă prin cerul albastru, cu mâinile și picioarele luptându-se împotriva atracției gravitaționale. Dar sunt visele noastre, și ne ducem oriunde ne conduc ele. — Nu, nu-mi pare rău, răspunse ea în cele din urmă. Asta fac eu. De asta îmi pasă mie. Asta mă face să mă enervez. Trebuie să recunosc, mare parte a slujbei e doar mânie. Nu pot pur și simplu să stau deoparte și să mă uit la cadavrul unei victime fără să mă înfurii. Și atunci devin apărătoarea lor – când moartea lor mă marchează. Poate că atunci când nu mă voi mai înfuria voi ști că e vremea să demisionez. — Nu toată lumea are focul tău lăuntric, zise el, privind-o fix. Cred că ești cea mai intensă persoană pe care o cunosc. — Ăsta nu e un lucru chiar așa de bun. — Nu. Intensitatea e un lucru bun. — Și dacă înseamnă că ești mereu pe punctul de a exploda? — Așa ești? — Uneori așa mă simt, spuse ea, uitându-se la ploaia ce biciuia parbrizul. Ar trebui să încerc să fiu mai mult ca tine. Dean nu răspunse, și Rizzoli se întrebă dacă-l jignise prin ultima ei frază. Prin sugestia că era rece și lipsit de pasiune. Însă așa îl percepuse întotdeauna: bărbatul în costum cenușiu. De mai multe săptămâni o nedumerea, și acum, din frustrare, voia să-l provoace, să-l facă să-și arate măcar un sentiment, oricât de neplăcut, numai ca să dovedească faptul că poate face asta. Tentația era de neînvins. Dar exact aceste tentații le fac pe femei să se facă de râs. Când în cele din urmă Dean opri mașina în fața hotelului Watergate, era pregătită cu un la revedere scurt și răspicat. 558

— Mulțumesc pentru drum, zise ea. Și pentru revelații. Se întoarse și deschise ușa, lăsând să intre foșnind aerul cald și umed. Ne revedem la Boston. — Jane? — Da? — Gata cu planurile secrete între noi, OK? Ceea ce spun este ceea ce gândesc. — Dacă insiști. — Nu mă crezi nici acum, nu? — Chiar contează? — Da, zise el încet. Contează enorm de mult pentru mine. Simți că i se accelerează bătăile inimii. Își întoarse iar privirea spre el. Ținuseră multe secrete unul față de celălalt atât de mult timp că niciunul nu știa cum să citească adevărul în ochii celuilalt. Era un moment în care orice putea fi spus, orice se putea întâmpla. Niciunul nu îndrăznea să facă prima mișcare. Prima greșeală. O umbră trecu prin fața ușii deschise a mașini. — Bine ați venit la Watergate, doamnă! Aveți nevoie de ajutor la bagaje? Rizzoli se uită surprinsă în sus, și-l văzu pe portarul hotelului zâmbindu-i. Acesta văzuse ușa deschisă și presupusese că voia să iasă din mașină. — Sunt cazată deja, mulțumesc, zise ea, și se uită înapoi la Dean. Dar momentul trecuse. Portarul stătea în continuare acolo, așteptând-o să iasă din mașină. Așa că asta și făcu. O privire aruncată prin geamul mașinii, o fluturare de mână; acesta fu singurul rămas-bun dintre ei. Rizzoli se întoarse și intră în hotel, oprindu-se doar cât să-i vadă mașina ieșind din curtea hotelului și dispărând în ploaie. În lift, se rezemă de perete, cu ochii închiși, și se mustră în gând pentru fiecare sentiment dezgolit pe care probabil i-l dezvăluise, pentru fiecare prostie pe care o zisese în mașină. Când ajunse în sfârșit în cameră, nu mai voia decât să plece de la hotel și să se reîntoarcă în Boston. Sigur trebuia să fie un avion pe care să-l ia chiar în seara asta. Sau trenul. Întotdeauna îi plăcuse să meargă cu trenul. 559

Intră într-o stare de agitație, grăbindu-se să evadeze, să lase în urmă Washingtonul și toate momentele jenante de aici, așa că începu să-și facă la loc bagajul. Nu adusese multe lucruri cu ea, așa că nu-i luă mult timp să-și scoată cămașa și pantalonii de schimb din dulap, unde îi pusese pe umeraș, să-i pună în geamantan peste pistol și centura cu tocul de pistol, să-și arunce periuța de dinți și peria de păr în trusa de toaletă. Le puse pe toate înăuntru, închise fermoarul geamantanului și-l trase pe roți spre ușă când auzi pe cineva bătând. Pe hol era Dean, cu costumul său cenușiu stropit de ploaie, cu părul ud și sclipind. — Nu cred că ne-am terminat conversația, zise el. — Mai aveai ceva să-mi spui? — Da, de fapt da. Făcu un pas înăuntru și închise ușa în urma lui. Se încruntă la geamantanul ei deja închis și gata de drum. „Doamne, se gândi ea. Cineva trebuie să fie curajos aici. Cineva trebuie să apuce taurul de coarne.” Înainte să fie timp pentru orice alt cuvânt, îl trase spre ea. În același moment îi simți brațele în jurul taliei ei. Când li se întâlniră buzele, nu mai există nicio umbră de îndoială pentru niciunul că îmbrățișarea era reciprocă, că dacă era o greșeală, atunci erau amândoi vinovați în egală măsură. Nu știa aproape nimic despre el, nu știa decât că-l dorea și că va înfrunta consecințele mai târziu. El avea fața umedă de la ploaie și după ce-și dezbrăcă hainele, îi rămase mirosul pe lână udă pe piele, un miros pe care Rizzoli îl trase adânc în piept, explorându-i corpul cu gura, în timp ce el rivaliza în stăpânirea corpului ei. Însă ea nu avea răbdare să facă dragoste cu blândețe; îl voia cu frenezie și nesăbuință. Îl simți stăpânindu-se, încercând să încetinească, să-și mențină controlul. Și se luptă cu el, folosindu-și propriul corp ca să-l întărâte. Și în această primă întâlnire dintre ei, ea fu cea învingătoare. El fu cel care se lăsă cucerit și se predă. • Ațipiră în timp ce lumina după-amiezii dispăru încet din ferestre. Când se trezi, numai lucirea palidă a amurgului îl lumina pe bărbatul de lângă ea. Un bărbat care chiar și acum rămânea o enigmă pentru ea. Se folosise de trupul lui, 560

așa cum și el se folosise de al ei și, deși știa că ar trebui să simtă o oarecare măsură de vină pentru plăcerea luată, nu simțea de fapt decât o satisfacție istovită. Și o senzație de uimire. — Deja aveai geamantanul făcut, zise el. — Aveam de gând să plec în seara asta și să merg acasă. — De ce? — N-am văzut niciun rost în a mai sta aici. Până ai apărut tu, rosti ea, întinzându-și mâna să-i atingă fața, să-i mângâie bărbia țepoasă. — Aproape că era să nu vin. M-am învârtit cu mașina în jur de câteva ori. Adunându-mi curajul. Rizzoli râse. — Vorbești de parcă ți-ar fi frică de mine. — Vrei să-ți spun adevărul? Ești o femeie foarte intimidantă. — Chiar așa par? — Înverșunată. Pătimașă. Mă uluiești, cu tot focul pe care-l generezi. Îi mângâie coapsa, și atingerea degetelor lui trimise un nou fior prin trupul ei. Miai zis în mașină c-ai vrea să fii mai mult ca mine. Adevărul e că eu aș vrea să fiu mai mult ca tine, Jane. Aș vrea să am intensitatea ta. Rizzoli își puse mâna pe pieptul lui. — Vorbești de parcă n-ai avea și tu o inimă bătând aici. — Nu așa ai gândit? Rizzoli tăcu. Bărbatul în costumul cenușiu. — Așa ai gândit, nu-i așa? repetă el. — N-am știut ce să cred despre tine, recunoscu ea. Întotdeauna păreai atât de detașat. Parcă nu întru totul uman. — Amorțit. Spusese cuvântul așa de încet, încât se întrebă dacă într-adevăr voise să-l rostească. Poate era un gând șoptit numai pentru el. 561

— Toți reacționăm în mod diferit, zise el. La lucrurile cu care ne confruntăm. Ai spus că pe tine te înfurie. — De cele mai multe ori, da. — Așa că te arunci în luptă. Dai năvală cu toate motoarele pornite. Felul cum te repezi la viață. Cu tot cu proasta dispoziție, adăugă el, cu un râset ușor. — Cum poți tu să nu te înfurii? — Nu-mi dau voie. Așa fac eu față. Fac un pas înapoi, trag aer adânc în piept. Rezolv fiecare caz ca pe un puzzle. De aceea sunt așa de intrigat de tine, spuse uitându-se la ea. Tu investești atât de multă zbatere, atât de multă emoție în tot ceea ce faci. Mi se pare cumva… periculos. — De ce? — E deosebit de ceea ce sunt eu. De ceea ce încerc să fiu. — Ți-e frică să nu te molipsești. — E ca și cum te-ai apropia prea tare de foc. Suntem atrași de el, chiar dacă știm că ne putem arde. Își lipi buzele de ale lui. — Puțin pericol, șopti ea, poate fi foarte excitant. Seara alunecă încet în noapte. Intrară împreună la duș și-și spălară sudoarea unul de pe altul, stând apoi zâmbind în fața oglinzii, îmbrăcați în halatele de baie identice ale hotelului. Comandară să li se servească o cină în cameră și băură vin în pat, cu televizorul pornit pe Comedy Channel. În seara aceasta, nu se vor uita pe CNN, la știri rele care să le strice buna dispoziție. În seara asta, voia să fie la un milion de kilometri de Warren Hoyt. Dar nici chiar distanța și confortul îmbrățișării unui bărbat nu puteau să-l alunge pe Hoyt din visele ei. Se trezi brusc în noapte, năclăită de sudoarea fricii, nu a pasiunii. Pe fundalul bubuitului inimii ei, auzi sunetul telefonului ei mobil. Îi trebuiră câteva secunde să se desfacă din îmbrățișarea lui Dean și să se întindă peste el până la noptiera de pe partea lui de pat, unde-și lăsase mobilul. — Rizzoli. — Cred că te-am trezit din somn, îi zise vocea lui Frost. 562

Rizzoli se uită la ecranul radioului, unde se vedea ora în cifre luminoase. — Ora cinci? Da, e o presupunere bună. — Ești bine? — Da. De ce? — Uite, știu că vii înapoi azi. Dar m-am gândit că ar trebui să știi înainte să ajungi aici. — Ce? Frost nu-i răspunse imediat. Rizzoli auzi prin telefon cum cineva îl întreba dacă să preleveze probe, și își dădu seama că era la locul unei infracțiuni. Dean se mișcă lângă ea, alertat de încordarea ei bruscă. Se ridică și el în șezut și aprinse lumina. — Ce e? Frost reveni la telefon. — Alo, Rizzoli? — Unde ești? îl întrebă ea. — Am fost chemați la un 10-64. Aici sunt acum… — De ce răspunzi tu la apeluri de spargeri? — Pentru că e apartamentul tău. Rizzoli înțepeni complet, cu telefonul lipit de ureche, ascultându-și zvâcnetul propriului puls. — Din moment ce nu erai în oraș, am sistat temporar supravegherea blocului tău, zise Frost. Vecina ta de la apartamentul 203 ne-a sunat. Domnișoara, ăă… — Spiegel, zise ea încet. Ginger. — Da. Pare să fie o fată cu adevărat isteață. Zice că e barmaniță la McGinty. Venea acasă de la serviciu și a observat sticlă sub scara de incendiu. S-a uitat în sus și a văzut că fereastra ta era spartă. A sunat imediat la 911. Primul polițist sosit la fața locului și-a dat seama că e casa ta. M-a chemat pe mine. 563

Dean o atinse pe braț într-o întrebare mută. Îl ignoră. Își drese glasul și reuși să întrebe, cu calm înșelător: — A luat ceva? Folosea deja singularul. Fără să-i spună numele, amândoi știau cine făcuse asta. — Asta va trebui să ne spui tu când ajungi aici, zise Frost. — Ești acolo acum? — Sunt în camera ta de zi. Rizzoli își închise ochii, aproape simțind că-i vine rău de furie la gândul străinilor care-i invadau casa. Care-i deschideau dulapurile, îi atingeau hainele. Zăboveau asupra lucrurilor ei celor mai intime. — Mie mi se pare că nu prea e nimic deranjat, zise Frost. Televizorul și CDplayerul sunt încă aici. Pe masa din bucătărie mai este un borcan mare de mărunțiș. Mai este ceva ce ar fi putut fura? „Pacea mea sufletească. Echilibrul mintal.” — Rizzoli? — Nu-mi vine nimic în minte. O scurtă tăcere. — O să ne uităm la toate împreună, centimetru cu centimetru, spuse el cu blândețe. Când ajungi acasă, o să facem asta împreună. Proprietarul a acoperit deja geamul cu scânduri ca să nu intre ploaia înăuntru. Dacă vrei să stai la noi pentru o vreme, știu că Alice n-o să se supere. Avem o cameră de rezervă pe care oricum n-o folosim niciodată… — Sunt bine, zise ea. — Nu e nicio problemă… — Sunt bine. Vocea îi era plină de furie și de mândrie. Cea mai mare parte mândrie. Frost o cunoștea suficient de bine încât schimbe subiectul și să nu se simtă jignit. 564

— Sună-mă imediat ce ajungi, rosti el calm. În timp ce închidea telefonul îl văzu pe Dean cum se uita la ea. Dintr-odată simți că nu mai suportă să fie privită în timp ce era goală și speriată. Atât de evident vulnerabilă. Coborî din pat, intră în baie și încuie ușa. Un moment mai târziu îl auzi bătând la ușă. — Jane? — Mai vreau să fac duș o dată. — Nu mă lăsa pe dinafară, îi ceru el, bătând din nou. Ieși de acolo și vorbește cu mine. — Când termin. Porni dușul. Intră sub apă, nu pentru că trebuia să se spele, ci pentru că apa ce curgea făcea imposibilă conversația. Era o perdea gălăgioasă de intimitate în spatele căreia să se ascundă. Stătea cu capul plecat sub duș, cu mâinile rezemate de faianța de pe perete, luptându-se cu frica din ea. Și-o imagină alunecând de pe pielea ei ca murdăria și scurgându-se gâlgâind în jos prin scurgerea dușului. Strat după strat, ca o decojire. Când în cele din urmă opri apa, se simțea calmă. Curățată. Se uscă și zări imaginea fugară a feței ei în oglinda aburită; nu mai era palidă, ci îmbujorată de la căldura apei. Era din nou gata să joace rolul public de Jane Rizzoli. Ieși din baie. Dean stătea pe fotoliul de lângă fereastră. Nu-i spuse nimic, o privi doar îmbrăcându-se, alegându-și hainele de pe podea, înconjurând patul, pe care așternuturile șifonate erau mărturie mută a pasiunii lor. Un singur telefon îi pusese însă capăt, și acum Rizzoli se mișca prin cameră cu hotărâre fragilă, încheindu-și nasturii cămășii, trăgându-și fermoarul pantalonilor. Afară era încă întuneric, dar pentru ea, noaptea se terminase. — Ai de gând să-mi spui și mie? o întrebă el. — Hoyt a fost în apartamentul meu. — Se știe că era el? Se răsuci către el. — Cine altcineva putea fi? 565

Cuvintele răsunaseră mai stridente decât avusese ea de gând. Înroșindu-se la față, își luă pantofii de sub pat. — Trebuie să merg acasă. — E cinci dimineața. Avionul nu pleacă decât la 9.30. — Chiar te aștepți să mă pun să dorm? După asta? — O să ajungi la Boston epuizată. — Nu sunt obosită. — Pentru că ești agitată de adrenalină. Își vârî brutal picioarele în pantofi. — Termină, Dean. — Ce să termin? — Nu mai încerca să ai grijă de mine. Urmă un moment de tăcere. — Îmi pare rău, zise el apoi, cu o notă de sarcasm. Mereu uit că ești perfect capabilă să ai grijă de tine. Rizzoli înțepeni cu spatele întors către el, regretându-și deja cuvintele. Dorindu-și pentru prima dată ca Dean să aibă grijă de ea. Să-și pună brațele în jurul ci și s-o convingă să se reîntoarcă în pat. Să adoarmă îmbrățișați până va veni momentul să plece. Dar când se întoarse să se uite la el, văzu că deja se ridicase din fotoliu și începuse să se îmbrace.

566

• DOUĂZECI ȘI PATRU • Adormi în avion. În timp ce începu aterizarea la Boston se trezi simțindu-se amețită și îngrozitor de însetată. Vremea urâtă o urmase din Washington și turbulențele făcură avionul să coboare printre nori ca într-o prăbușire, făcând măsuțele atașate de scaune să zăngăne, și nervii pasagerilor să se încordeze. Pe fereastră văzu vârful aripii dispărând sub o cortină de nori fumurii, dar era prea obosită să simtă chiar și cel mai mic fior de spaimă în legătură cu zborul. Și Dean îi rămăsese încă în minte, distrăgându-i atenția de la lucrurile asupra cărora trebuia de fapt să se concentreze. Își aținti privirea în miezul ceții și-și aminti atingerea mâinilor lui, căldura respirației lui pe piele. Și-și aminti ultimele cuvinte pe care le schimbaseră la aeroport, un rămas-bun rece și grăbit sub răpăiala ploii. Nu despărțirea unor amanți, ci a unor asociați de afaceri, grăbiți să se reîntoarcă la propriile probleme de viață. Se învinovățea pe ea însăși pentru noua distanță dintre ei și-l învinovățea pe el pentru că o lăsase să se îndepărteze. Încă o dată, Washingtonul devenise orașul regretelor și al cearșafurilor pătate. Avionul ateriză într-o ploaie torențială. Văzu personalul alergând pe pistă în mantalele cauciucate de ploaie, stropind la fiecare pas, și deja ura gândul la ceea ce urma. Drumul până acasă, la un apartament în care nu se va mai simți niciodată sigură, pentru că el fusese acolo. Trăgându-și geamantanul pe rotile, ieși afară din aeroport și fu izbită de rafale de ploaie aduse de vânt din mai multe direcții deodată. Un șir lung de oameni deprimați de vreme stăteau așteptând taxiuri. Se uită la șirul de limuzine parcate de cealaltă parte a străzii și fu ușurată să vadă numele RIZZOLI la geamul uneia dintre ele. Bătu la geamul șoferului și acesta coborî geamul. Era alt șofer, nu bătrânul negru care o adusese la aeroport cu o zi înainte. — Da, doamnă? — Eu sunt Jane Rizzoli. — Mergem pe Claremont Street, nu? — Da, exact. 567

Șoferul coborî din mașină și deschise ușa din spate pentru ea. — Bine ați venit. Stați să vă pun geamantanul în portbagaj. — Mulțumesc. Intră în mașină și scoase un oftat obosit când se rezemă de pielea scumpă. Afară răsunau asurzitor claxoane și roți derapând prin ploaia torențială, dar lumea din interiorul acestei limuzine era binecuvântat de liniștită. Își închise ochii în timp ce ieșeau lin din Aeroportul Logan și se îndreptau spre Boston Expressway. Îi sună mobilul. Scuturându-se de epuizare printr-un efort de voință, se ridică de pe speteaza banchetei și scotoci amețită în poșetă, scăpând pixuri și monede pe podeaua mașinii în timp ce-și căuta mobilul. În cele din urmă reuși să răspundă la al patrulea apel. — Rizzoli. — Aici e Margaret, de la biroul domnului senator Conway. Eu am făcut aranjamentele pentru călătoria la Washington. Voiam să verific dacă aveți cu ce merge acasă de la aeroport. — Da. Sunt în limuzină chiar acum. — Oh, zise ea și tăcu o clipă. Ei, mă bucur că s-a aranjat atunci. — Ce anume? — M-au sunat de la firma de limuzine să confirme că ați renunțat să vă ia de la aeroport. — Nu, șoferul mă aștepta. Mulțumesc. Închise telefonul și se aplecă să ia de pe jos tot ceea ce-i căzuse din poșetă. Un pix se rostogolise sub scaunul șoferului. Când se întinse după el, cu degetele atingând podeaua, observă brusc culoarea carpetei. Albastru-închis. Se ridică încet. Tocmai intraseră în Tunelul Callahan, ce trecea pe sub râul Charles. Traficul încetinise și înaintau parcă târâș prin tubul nesfârșit de beton, cu interiorul luminat într-un gălbui bolnăvicios. 568

„Nailon șase, șase Dupont Antron, bleumarin. Carpeta standard din Cadillac și Lincoln.” Rămase perfect nemișcată, cu privirea ațintită pe peretele tunelului. Se gândi la Gail Yeager și la procesiunile funerare, la șirul de limuzine îndreptându-se lent spre porțile cimitirului. Se gândi la Alexander și la Karenna Ghent, care ajunseseră la Aeroportul Logan cu doar o săptămână înainte de a muri. Și se gândi la Kenneth Waite și la amenzile pentru condusul în stare de ebrietate. Un om care nu avea voie să conducă, și care totuși își ducea soția la Boston. Așa îi găsea? Un cuplu intră în mașina lui. Chipul frumos al femeii este reflectat în oglinda retrovizoare. O vede rezemându-se de bancheta moale de piele, fără să se gândească măcar pentru o clipă că e privită. Că un bărbat al cărui chip de-abia îl băgase de seamă hotăra chiar în clipa aceea că ea era aleasa. Luminile gălbui ale tunelului alunecară una după alta în timp ce Rizzoli își clădi teoria, cărămidă după cărămidă. Era o mașină atât de confortabilă, motorul atât de silențios, bancheta de piele moale ca pielea de om. Un bărbat fără nume la volan. Totul era făcut în așa fel încât pasagerul să se simtă protejat și în siguranță. Pasagerul nu știe nimic despre bărbatul de la volan. Dar șoferul știe numele pasagerului. Numărul avionului. Strada unde locuiește. Traficul se oprise acum pentru câteva clipe. Înainte, se vedea deschiderea tunelului, un mic portal de lumină cenușie. Rămase cu fața întoarsă spre geam, neîndrăznind să se uite la șofer. Nu voia ca el să vadă că-i era frică. Mâinile începură să transpire și căută în poșetă, până își apucă mobilul. Nu-l scoase afară, ci rămase cu mâna în jurul lui, gândindu-se ce să facă, sau dacă să facă ceva. Până acum șoferul nu făcuse nimic care s-o alarmeze, nimic care s-o determine să creadă că nu era ceea ce pretindea că e. Își scoase încet telefonul din poșetă. Îl deschise. În tunelul întunecos, se chinui să vadă cifrele ca să poată forma numărul. „Poartă-te firesc”, își spuse în gând. Ca și cum pur și simplu vrei să vezi care e situația cu Frost, nu un urlet strident de ajutor. Dar ce putea spune: „Cred că am probleme, dar nu sunt

569

sigură?” Găsi numele lui Frost în memoria telefonului și-l apelă. Auzi sunetul și apoi un „Alo” slab, urmat de vâjâit static. „Tunelul. Sunt în nenorocitul de tunel.” Întrerupse apelul. Se uită înainte să vadă cât mai aveau până ieșeau din tunel. În clipa aceea, privirea i se mută involuntar pe oglinda retrovizoare a șoferului. Făcu greșeala să-i întâlnească privirea, observând faptul că se uita la ea. În acel moment amândoi știură, amândoi înțeleseră. „Ieși afară. Ieși afară din mașină!” Se repezi la mânerul ușii, dar deja toate ușile erau blocate. Rizzoli se chinui într-o grabă panicată să tragă de butonul de deschidere. Și ăsta era exact momentul de care el avea nevoie ca să se aplece peste scaun, să țintească pistolul paralizant și să tragă. Șocul electric o lovi în umăr. Cincizeci de mii de volți pulsară în trunchiul ei, trecând ca un fulger prin sistemul ei nervos. I se făcu negru în fața ochilor. Se prăbuși pe banchetă cu mâinile neputincioase și toți mușchii i se contractară întro furtună de convulsii, tot corpul îi scăpă de sub control, tremurând înfrânt. • Un sunet ca de tobă, răpăind undeva deasupra o trezi din întuneric. O ceață de lumină cenușie îi ilumină încet retinele. Simțea gust de sânge în gură, cald și metalic, și limba îi pulsa unde o mușcase. Ceața se topi încet și văzu lumina zilei. Ieșiseră din tunel și se îndreptau… încotro? Și acum avea privirea împăienjenită, dar reuși să zărească prin fereastră formele unor clădiri înalte pe fundalul unui cer gri. Încercă să-și miște brațul, dar era greoi și amorțit, toți mușchii îi erau epuizați după convulsii. Și priveliștea clădirilor și a copacilor alunecând prin fața geamului era atât de amețitoare încât trebui să-și închidă ochii. Își concentră tot efortul în a-și forța mâinile să-i asculte comenzile. Își simți mușchii tresărind și degetele i se strânseră într-un pumn. Mai strâns. Mai puternic. „Deschide ușa. Deblochează ușa.” Își deschise ochii, luptându-se cu amețeala, cu stomacul întors pe dos în timp ce lumea vâjâia pe lângă geam. Își forță brațul să se îndrepte, fiecare centimetru o mică victorie. Își întindea acum mâna către ușă, către butonul de deblocare. Îl apăsă și auzi clicul zgomotos când se deschise.

570

Brusc simți o apăsare pe coapsă. Îi văzu fața uitându-se la ea peste spătarul scaunului și înfigând pistolul electric pe piciorul ei. O nouă explozie de energie îi pulsă în corp. Mâinile și picioarele îi intrară în convulsii. Întunericul se prăbuși peste ea ca o pătură neagră. • O picătură de apă rece îi căzu pe obraz. Auzi scrâșnetul benzii adezive luate de pe rolă. Se trezi în momentul când îi lega încheieturile mâinilor la spate, înfășurând banda de mai multe ori înainte să o taie de pe rolă. Apoi îi scoase pantofii, lăsându-i să cadă cu zgomot pe podea. Îi dădu jos șosetele pentru ca banda să i se lipească direct de piele. În timp ce făcea asta, vederea ei se limpezi încet și-i văzu vârful capului aplecat, cu atenția concentrată să-i lege ei gleznele. În spatele lui, prin ușa deschisă a mașinii, se vedea o întindere verde. Mocirlă și copaci. Nicio clădire. Mlaștinile? Oprise oare la mlaștinile Back Bay? Încă un scrâșnet de bandă desprinsă de pe rolă și apoi mirosul adezivului când i-o lipi pe gură. Bărbatul se uita în jos la ea și acum reuși și ea să vadă detalii pe care nu se obosise să le remarce când îl văzuse prima dată prin geamul mașinii. Detalii care fuseseră irelevante la momentul acela. Ochi negri, un chip cu trăsături ascuțite, expresia atentă de fiară sălbatică. Și anticipație pentru ceea ce urma. Un chip pe care nimeni nu l-ar observa de pe bancheta din spate a unei mașini. Oștirea de oameni fără chip a celor în uniforme, se gândi ea. Oamenii care ne curăță camerele de hotel, ne cară bagajele și ne conduc limuzinele. Care se mișcă într-o lume paralelă, rareori observați până în momentul când e nevoie de ei. Până când pătrund ca niște intruși în lumea noastră. Bărbatul îi luă mobilul de pe podea unde căzuse. Îl aruncă afară din mașină și îl izbi cu tocul pantofului, zdrobind telefonul într-o grămăjoară de plastic și sârme amestecate, pe care le împinse apoi cu o lovitură de picior între tufișuri. Niciun apel de 911 nu va mai putea conduce poliția la ea. Acum se purta cu eficiență completă. Profesionistul experimentat, făcând ceea ce știa cel mai bine să facă. Se aplecă în mașină, o târî înspre ușă, apoi o ridică în brațe fără nici cel mai slab geamăt de efort. Un soldat din trupele speciale care poate mărșălui kilometri întregi cu un rucsac de patruzeci și cinci de kilograme 571

în spate nu avea cum să considere dificil transferul unei femei de cincizeci și două de kilograme. Ploaia o stropi pe față în timp ce era cărată în spatele mașinii. Întrezări niște copaci argintii de la ceață și mai multe tufișuri. Dar nicio altă mașină, deși le putea auzi de după copaci, fâșâitul constant al traficului, asemenea sunetului oceanului când ții o scoică la ureche. Suficient de aproape să-i provoace un urlet înăbușit de disperare în gât. Portbagajul era deja deschis, parașuta verde întinsă deja, gata să-i primească pe ea corpul. Bărbatul o așeză înăuntru, se întoarse la mașină să-i ia pantofii, și-i aruncă și pe ei înăuntru cu ea. Apoi închise capota și-l auzi învârtind cheia în broască. Chiar dacă ar reuși să-și elibereze mâinile, n-ar putea să scape din sicriul acesta întunecat. Auzi apoi ușa trântită, și imediat după aceea, mașina se puse din nou în mișcare. Îndreptându-se spre întâlnirea cu un om care o aștepta. Se gândi la Warren Hoyt. Se gândi la zâmbetul lui amabil, la degetele lui lungi în mănușile de latex. Se gândi la ceea ce va avea în mâinile acelea cu mănuși, și fu copleșită de teroare. Respirația i se acceleră, simți că se sufocă, și nu putea trage aer în piept suficient de adânc, suficient de rapid, ca să nu se înăbușe. Se zbătu panicată, zvârcolindu-se ca un animal înnebunit, disperată să trăiască. Se lovi cu fața de geamantan, și lovitura o paraliză pentru o clipă. Zăcu epuizată, cu obrazul pulsând. Mașina încetini și se opri. Rizzoli înțepeni din tot corpul, cu inima zbătându-i-se în piept, așteptând. Auzi o voce de bărbat. — Călătorie plăcută în continuare. Mașina mergea din nou, luând viteză. O stație de taxare. Erau la bariera de la marginea orașului. Se gândi la toate orășelele de la vest de Boston, la toate câmpurile goale și cărările prin pădure, la toate locurile unde nimeni altcineva nu s-ar gândi să se oprească. Locuri unde un cadavru n-ar fi găsit niciodată. Își aminti cadavrul lui Gail Yeager, umflat și străbătut de vene negre, la oasele împrăștiate ale Marlei Jean Waite, zăcând în tăcerea pădurii. Așa se întâmplă cu orice e făcut din carne.

572

Își închise ochii, concentrându-se pe huruitul drumului sub roți. Mergeau cu foarte mare viteză. Erau deja mult în afara limitelor orașului Boston. Și oare Frost ce gândea în timp ce aștepta să-l sune? Cât de mult timp îi va trebui până va realiza că nu e în ordine ceva? „Nu are nicio importanță. Nu va ști unde să caute. Nimeni nu va ști.” Brațul stâng îi amorțea, cum stătea cu toată greutatea pe el, și furnicăturile erau acum insuportabile. Se răsuci pe burtă, cu fața lipită de materialul mătăsos al parașutei. Același material care înfășurase și cadavrele lui Gail Yeager și al Karennei Ghent. Își imagină că simțea miros de moarte în faldurile sale. Miasma putreziciunii. Copleșită de repulsie, încercă să se ridice în genunchi și se lovi cu capul de capotă. O durere mușcătoare la ceafă. Deși geamantanul ei era mic, nu-i lăsa mare loc în care să se poată mișca, și claustrofobia o făcea să intre din nou în panică. „Control. Fir-ar să fie, Rizzoli. Controlează-te!” Dar nu-și putea alunga din minte imaginile cu Chirurgul. Își aminti fața lui deasupra ei, când zăcuse imobilizată pe podeaua pivniței. Își aminti cum aștepta tăietura bisturiului, știind că nu putea să scape. Că cea mai bună soartă la care putea spera era o moarte rapidă. Și că alternativa era infinit mai rea. Se forță să respire lent și adânc. O picătură caldă îi alunecă pe obraz și o ustura capul unde se lovise. Se tăiase și acum sângera într-o scurgere neîntreruptă, ce picura pe parașută. Probe, se gândi ea. Trecerea mea marcată în sânge. „Sângerez. În ce m-am lovit la cap?” Își ridică brațele la spate, trecând cu degetele peste capota portbagajului, căutând obiectul care-i străpunsese pielea capului. Simți o formă de plastic, o întindere netedă de metal. Apoi, dintr-odată, capătul ascuțit al unei șurubelnițe o înțepă la deget. Se opri să-și odihnească mușchii obosiți ai brațelor, să clipească pentru a-și scoate sângele din ochi. Ascultă huruitul constant al roților pe asfaltul străzii. Și acum mergeau cu viteză, și Bostonul era mult în urma lor. • 573

E așa de frumos aici în pădure. Sunt în mijlocul unui cerc de copaci, ale căror vârfuri ating cerul ca turlele unei catedrale. Toată dimineața a plouat, dar acum o rază de soare trece printre nori și se revarsă pe pământ, unde am bătut cu ciocanul patru pironi de fier, de care am legat patru lungimi de coardă. În afara picăturilor de apă de pe frunze, totul e cufundat în liniște. Aud fâșâit de aripi și când îmi ridic privirea, văd trei ciori cocoțate pe niște crengi deasupra mea. Mă privesc cu o ciudată nerăbdare, de parcă ar anticipa ceea ce va urma. Ele știu deja ce e acest loc, și acum așteaptă, scuturându-și aripile negre, atrase aici de promisiunea unui leș proaspăt. Soarele încălzește pământul și din frunzele ude se ridică aburi. Mi-am agățat rucsacul pe o creangă ca să stea uscat, și atârnă acolo ca un fruct greu, împovărat de instrumentele din el. Nu am nevoie să fac inventarul conținutului; l-am alcătuit cu grijă, mângâind oțelul rece al instrumentelor când le-am aranjat în rucsac. Anul de detenție nu mi-a tocit familiaritatea cu ele, și când îmi înfășor degetele în jurul unui bisturiu, am senzația confortabilă de a strânge mâna unui prieten vechi. Și acum mă voi întâlni cu un alt prieten vechi. Mă duc la drum să-l aștept. Norii s-au rărit, nu mai sunt decât niște fuioare subțiri, și după-amiaza se întrevede caldă. Drumul nu reprezintă decât două făgașe în pământ și din ele se înalță câteva buruieni, vârfurile lor fragile nefiind deranjate de trecerea recentă a nici unei mașini. Aud croncănit și când îmi ridic privirea văd cele trei ciori care m-au urmat și așteaptă spectacolul. Tuturor le place să privească. În spatele copacilor se întrevede o coloană subțire de praf. Se apropie o mașină. Aștept, cu inima bătându-mi mai repede, cu mâinile transpirând de anticipație. În cele din urmă văd mașina, un mastodont negru și lucios ce înaintează încet pe drumul de țară, în ritm lent, plin de demnitate. Aducându-mi prietenul la mine. Cred că va fi o vizită lungă. Ridic privirea și soarele e sus pe cer, oferindu-ne încă multe ore de lumină. Multe ore de distracție de vară. Mă duc în mijlocul drumului și limuzina se oprește în fața mea. Șoferul iese afară. Nu avem nevoie să schimbăm vreo vorbă; pur și simplu ne uităm unul la 574

altul și ne zâmbim. Zâmbetul a doi frați, uniți nu prin legături de familie, ci prin dorințe împărtășite, care tânjesc la lucruri asemănătoare. Cuvintele scrise pe hârtie ne-au alăturat. Ne-am întrețesut fanteziile în scrisori lungi, făurind această alianță, cuvintele scurgându-se din penița stiloului ca firele mătăsoase ale unei pânze de păianjen, care ne leagă unul de celălalt. Care ne-au adus în această pădure unde suntem priviți cu ochi flămânzi de ciori. Ne ducem împreună la spatele mașinii. E excitat la gândul că o va viola. Îi văd umflătura din pantaloni și aud zăngănitul metalic al cheilor de la mașină din mâna lui. Are pupilele dilatate și buza de sus îi sclipește de transpirație. Stăm împreună în fața portbagajului, amândoi flămânzi să vedem prima imagine a invitatei noastre. Prima adiere delicioasă a terorii ei. Vâră cheia în încuietoare și o răsucește. Ridică apoi capota. E ghemuită pe o parte, clipind în sus spre noi, cu ochii orbiți de lumina bruscă. Sunt așa de concentrat asupra ei, încât nu înțeleg imediat semnificația sutienului alb, ce atârnă din colțul geamantanului ei mic. Abia când partenerul meu se apleacă s-o ia pe sus din portbagaj, înțeleg ce înseamnă. — Nu! strig eu. Dar ea și-a îndreptat deja amândouă mâinile în față. Deja apasă pe trăgaci. Capul lui explodează într-o ceață de sânge. E un balet ciudat de grațios, felul cum i se arcuiește corpul în timp ce cade pe spate. Felul cum brațele ei se întorc spre mine cu precizie neabătută. Nu am timp decât să mă răsucesc într-o parte, și al doilea glonț țâșnește deja din pistol. Nu-l simt străpungându-mi ceafa. Baletul ciudat continuă, dar de data asta propriul meu corp e cel ce interpretează dansul, cu brațele fluturând în aer în timp ce mă prăbușesc într-o cădere de lebădă. Ajung la pământ pe o parte, dar nu simt nicio durere la impact, atâta doar că aud sunetul trupului meu izbindu-se de pământ. Zac așteptând durerea sau pulsațiile, dar nu simt nimic. Nimic în afară de o senzație de surpriză. O aud chinuindu-se să iasă din mașină. A zăcut înghesuită acolo mai mult de o oră, și are nevoie de câteva minute până să-și facă picioarele s-o asculte. 575

Se apropie de mine. Mă împinge cu piciorul de umăr, rostogolindu-mă pe spate. Sunt perfect conștient și mă uit la ea într-o stare de înțelegere deplină a ceea ce se va întâmpla. Își îndreaptă pistolul spre fața mea, cu mâinile tremurând, cu respirația întretăiată și rapidă. Pe obrazul stâng are o pată de sânge uscat, ce seamănă cu vopselele de război. Fiecare mușchi din corpul ei e pregătit pentru a ucide. Fiecare instinct îi strigă să apese pe trăgaci. Mă uit la ea fără frică, urmărind lupta ce se desfășoară în privirea ei. Întrebându-mă ce formă de înfrângere va alege. Ține în mâini arma propriei ei distrugeri; eu nu sunt decât un catalizator. Omoară-mă și consecințele te vor distruge. Lasă-mă să trăiesc, și-ți voi bântui coșmarurile pentru totdeauna. Scoate un hohot înăbușit de plâns. Își coboară încet arma. — Nu, șoptește ea. Și apoi mai tare, sfidătoare. Nu. Apoi se îndreaptă de spate și trage aer adânc în piept. Și se duce înapoi la mașină.

576

• DOUĂZECI ȘI CINCI • Rizzoli era în mijlocul poienii, uitându-se la cele patru piroane de fier vârâte în pământ. Două pentru brațe, două pentru picioare. În apropiere fuseseră găsite niște corzi împletite, gata înnodate, așteptând să fie strânse în jurul încheieturilor și gleznelor. Evită să zăbovească asupra scopului evident al acelor piroane. Se mișcă în schimb în perimetru cu atitudinea profesionistă a unui polițist la scena unei crime. Faptul că mâinile și picioarele ei ar fi fost cele legate de piroane și că propria ei carne ar fi fost sfâșiată de instrumentele conținute în rucsacul lui Hoyt era un detaliu pe care îl ținea la distanță de gândurile ei. Simțea asupra ei privirile colegilor ei, auzea felul cum vocile le amuțeau de îndată ce se apropia. Bandajul de pe tăietura cusută de pe cap o eticheta ca rănita ambulantă, și toți se purtau cu ea ca și cum ar fi fost din sticlă, ușor de spart. Nu putea permite așa ceva, nu acum, când avea nevoie, mai mult ca niciodată, să creadă că nu era o victimă. Că avea controlul absolut al emoțiilor ei. Astfel că procesă perimetrul, așa cum ar fi făcut-o la orice altă scenă de crimă. Locul fusese deja fotografiat și verificat de poliția statală cu o seară înainte și scena era eliberată în mod oficial, dar în dimineața asta Rizzoli și echipa ei se simțiseră obligați să o examineze și ei. Se duse în pădure cu Frost, măsurând fără încetare distanțele dintre drum și mica poiană unde poliția statală descoperise rucsacul lui Hoyt. În ciuda semnificației personale a acestui cerc de copaci, Rizzoli examină poiana cu detașare. În carnet își notase un inventar al obiectelor găsite în rucsac: bisturiuri și clame, retractoare și mănuși. Studiase fotografiile urmelor de picioare lăsate de Hoyt, conservate acum în ghips, și se uitase la pungile de probe cu corzi înnodate, fără să stea să se gândească ale cui încheieturi trebuiau să lege acele corzi. Aruncă o privire în sus ca să verifice dacă se schimba vremea, fără să recunoască față de sine însăși că priveliștea asta cu vârfuri de copaci și cer ar fi fost ultima pe care ar fi văzut-o vreodată. Jane Rizzoli, victima, nu era astăzi aici. Deși colegii ei se uitau la ea, așteptând s-o întrezărească, nu aveau să o vadă. Nimeni n-o va vedea. Își închise carnetul și-și ridică privirea tocmai la timp să-l vadă pe Gabriel Dean venind înspre ea printre copaci. Deși își simți inima tresărind la vederea lui, îl salută doar cu o înclinare ușoară a capului, cu o privire ce spunea: să păstrăm totul profesional. 577

Dean o înțelese, și se purtară amândoi ca niște profesioniști, atenți să nu trădeze nici cea mai mică aluzie la intimitatea împărtășită cu doar două zile înainte. — Șoferul a fost angajat acum șase luni prin VIP Limousines, zise ea. Familiile Yeager, Ghent, Waite – pe toți i-a dus cu mașina. Și avea acces la lista cu toate călătoriile VIP programate. Evident mi-a văzut numele pe listă. Mi-a anulat programarea ca să poată lua el locul șoferului care-ar fi trebuit să fie acolo. — Și VIP i-au verificat recomandările de serviciu? — Avea recomandări de acum câțiva ani, dar excelente. Și nu apare nicio mențiune de serviciu militar în curriculumul lui, spuse ea, după o pauză. — Asta pentru că John Stark nu era numele lui adevărat. Rizzoli se încruntă. — Furt de identitate? Dean îi arătă copacii cu un gest. Ieșiră împreună din poiană și începură să se plimbe printre copaci, unde puteau discuta în privat. — Adevăratul John Stark a murit în septembrie 1999 în Kosovo, zise Dean. Lucrător în forțele de ajutorare ONU, a murit într-o explozie, când jeepul lui a atins o mină de teren. E îngropat în Corpus Christi, Texas. — Deci nici măcar nu-i știm numele adevărat. Dean clătină din cap. — Se vor trimite amprente digitale, radiografii dentare și mostre de țesut la Pentagon și la CIA. — Dar n-o să primim niciun răspuns de la ei. Nu-i așa? — Dacă Dominatorul a fost de-al lor, atunci nu. Pe cât îi interesează pe ei, leai rezolvat deja problema. Nu mai e nevoie să se spună sau să se facă nimic. — Poate că le-am rezolvat lor problema, rosti ea cu amărăciune. Dar a mea este încă în viață. — Hoyt? El nu-ți va mai crea niciodată niciun necaz. 578

— Doamne, aș fi putut să mai trag o dată… — Probabil e tetraplegic, Jane. Nu-mi pot imagina o pedeapsă mai cruntă. Ieșiră din pădure pe drumul de țară. Limuzina fusese tractată de acolo cu o seară înainte, dar rămăseseră încă dovezi a ceea ce se întâmplase. Rizzoli se uită la sângele uscat de pe pământ, unde murise bărbatul cunoscut sub numele de John Stark. Câțiva metri mai încolo era o pată mai mică, unde se prăbușise Hoyt, cu mâinile și picioarele fără simțuri, cu șira spinării zdrobită. „Aș fi putut să-l termin cu totul, dar l-am lăsat să trăiască. Și nici acum nu știu dacă am făcut alegerea corectă.” — Cum te simți, Jane? Îi auzi nota de intimitate în voce, o recunoaștere nerostită a faptului că erau mai mult decât simpli colegi. Se uită la el și brusc se simți stânjenită că avea fața rănită și un bandaj imens pe cap. Nu așa voise să fie văzută de el, dar acum că stătea în fața lui, nu avea niciun rost să-și ascundă vânătăile, nu avea ce face decât să stea dreaptă și să-i întâlnească privirea. — Sunt bine. Am câteva cusături pe cap, câțiva mușchi dureroși. Și arăt monstruos de urât, zise ea, arătându-și fața învinețită cu un gest vag și râzând. Dar ar trebui să-l vezi pe celălalt. — Nu cred că e bine că ești aici, zise el. — Ce vrei să spui? — E prea curând. — Eu sunt singura persoană care chiar ar trebui să fie aici. — Niciodată nu-ți acorzi un moment de respiro, nu-i așa? — De ce-ar trebui s-o fac? — Pentru că nu ești mașină. O să te prindă din urmă. Nu poți analiza locul ăsta prefăcându-te că e pur și simplu o scenă obișnuită de crimă. — Dar exact așa îl tratez. — Chiar și după ceea ce aproape s-a întâmplat? Ceea ce aproape s-a întâmplat? 579

Rizzoli se uită la petele de sânge de pe pământ, și pentru o clipă pământul păru să se clatine, ca și cum ar fi fost un cutremur, zăngănind pereții construiți cu atâta grijă pe post de scuturi, amenințând chiar fundația pe care stătea. Dean o luă de mână, o atingere fermă care-i aduse lacrimi în ochi. O atingere care spunea: măcar de data asta ai voie să fii o ființă omenească. Să fii slabă. — Îmi pare rău pentru Washington, îi spuse ea încet. Îi văzu privirea rănită și-și dădu seama că-i înțelesese greșit cuvintele. — Deci ai vrea să nu se fi întâmplat niciodată între noi, zise el. — Nu. Nu, nu la asta m-am referit… — Atunci pentru ce-ți pare rău? — Îmi pare rău că am plecat fără să-ți spun ce a însemnat noaptea aceea pentru mine, oftă ea. Îmi pare rău că nu mi-am luat cu adevărat rămas-bun de la tine. Și-mi pare rău că… Făcu o pauză. Că nu te-am lăsat să ai grijă de mine, măcar de data aceea. Pentru că adevărul e că într-adevăr aș fi avut nevoie de asta. Nu sunt așa de puternică pe cât mi-ar plăcea să cred că sunt. Dean îi zâmbi. Îi strânse mâna. — Nimeni nu e, Jane. — Hei, Rizzoli? Era Barry Frost, strigând-o de la marginea pădurii. Rizzoli clipi ca să-și alunge lacrimile și se răsuci către el. — Da? — Tocmai am primit un apel dublu 10-54. La alimentara Quik-Stop, din Jamaica Plain. Un vânzător și un client morți. Perimetrul a fost deja asigurat. — Doamne sfinte! Așa devreme dimineață. — Noi urmăm la asta. Poți veni acum? Rizzoli trase aer adânc în piept și se întoarse iar către Dean. Acesta îi dăduse drumul la mână și, deși simțea lipsa atingerii lui, deja se simțea mai puternică, tremurăturile îi încetaseră și pământul era din nou solid sub picioarele ei. Dar nu era gata să pună capăt acestui moment. Ultimul lor rămas-bun în Washington 580

fusese grăbit; nu dorea să se întâmple din nou același lucru. Nu va permite ca viața ei să se transforme în viața lui Korsak, o cronică tristă de regrete. — Frost? zise ea, cu privirea ațintită în continuare asupra lui Dean. — Da? — Nu mă duc. — Poftim? — Lasă altă echipă să preia cazul. Eu nu mă simt în stare chiar acum. Nu primi niciun răspuns. Îi aruncă o privire lui Frost și-i văzu chipul uluit. — Vrei să spui… Îți iei zi liberă? întrebă Frost. — Da. E prima mea zi liberă pe motiv de boală. Ai o problemă cu asta? Frost clătină din cap și râse. — Era și timpul, fir-ar să fie, asta-i tot ce pot spune. Îl văzu pe Frost îndepărtându-se. Îl auzi râzând în continuare prin pădure. Așteptă până când Frost dispăruse printre copaci înainte să se întoarcă să se uite la Dean. Acesta își deschise brațele, și ea păși între ele.

581

• DOUĂZECI ȘI ȘASE • La fiecare două ore, vin să-mi verifice pielea de escare. E un trio rotativ de fețe: Armina în schimbul de zi, Bella seara și, în schimbul de noapte, Corazon cea timidă și tăcută. Fetele mele ABC, cum le zic eu. La o privire neatentă, par imposibil de deosebit una de alta, toate cu chipurile netede și cafenii și vocile muzicale. Un cor ciripitor de filipineze în uniforme albe. Dar eu pot vedea diferențele dintre ele. Le văd în felul în care se apropie de patul meu, în diferitele feluri în care mă apucă și mă întorc pe o parte sau pe cealaltă ca să mă reașeze pe învelitoarea de piele de oaie. Zi și noapte trebuie făcut acest lucru, pentru că nu mă pot întoarce singur și greutatea corpului meu apăsând pe saltea mi-ar roade pielea. Capilarele se comprimă și se întrerupe curgerea nutritivă a sângelui, flămânzind țesuturile, făcându-le palide, fragile și ușor de zgâriat. O singură iritație poate să se infecteze imediat și să crească, precum un șobolan care roade carnea. Datorită fetelor ABC, nu am nicio iritație – sau cel puțin așa-mi spun ele. Nu pot verifica pentru că nu pot să-mi văd spatele sau fesele, și nici nu simt nicio senzație mai jos de umeri. Sunt complet dependent de Armina, Bella și Corazon, ca să mă mențină sănătos și, asemenea unui prunc în fașă, am atenția încordată mereu asupra celor care au grijă de mine. Le studiez fețele, le inhalez aromele, le memorez vocile. Știu că nasul Arminei nu e perfect drept, că respirația Bellei miroase deseori a usturoi și că în vocea lui Corazon se aude o mică urmă de bâlbâială. Știu și că le e frică de mine. Bineînțeles că știu și ele de ce sunt aici. Toți cei din spital, care lucrează pe secția care se ocupă de probleme ale coloanei vertebrale, știu cine sunt și, deși mă tratează cu aceeași politețe pe care o oferă și celorlalți pacienți, observ că nu mă privesc cu adevărat niciodată în ochi, că ezită înainte să-mi atingă pielea, ca și cum ar vrea să testeze fierbințeala unui fier de călcat încins. Le zăresc uneori pe infirmiere pe hol, aruncându-mi priviri furișe în timp ce șoptesc între ele. Pălăvrăgesc mereu cu ceilalți pacienți, îi întreabă despre prieteni și familie, dar mie nu mi se pun niciodată asemenea întrebări. Oh, mă întreabă cum mă simt și dacă am dormit bine, dar la asta se rezumă orice conversație.

582

Și totuși, știu că sunt curioase. Toată lumea e curioasă, toată lumea vrea să arunce o privire asupra Chirurgului, dar le e teamă să se apropie prea tare, de parcă aș putea brusc să sar din pat și să-i atac. Așa că-mi aruncă priviri rapide din hol, și nu intră înăuntru decât dacă le obligă datoria. Fetele ABC au grijă de pielea mea, de vezica mea, de intestine, și apoi o zbughesc afară, lăsând monstrul singur în vizuină, înlănțuit de pat de propriul său corp distrus. Nu e de mirare că aștept cu atâta nerăbdare vizitele doctoriței O’Donnell. Vine să mă vadă o dată pe săptămână. Aduce cu ea un casetofon și carnetul de notițe, și o poșetă plină de pixuri albastre cu care să scrie. Și-și aduce și curiozitatea, purtând-o fără teamă și fără rușine, ca pe o capă roșie. Curiozitatea ei e pur profesională, sau cel puțin așa crede ea. Își mută scaunul mai aproape de patul meu și aranjează microfonul pe măsuța atașată de pat, ca să prindă fiecare cuvânt. Apoi se apleacă spre mine, cu gâtul arcuit ca și cum mi l-ar oferi. E un gât minunat. E blondă naturală, și foarte palidă, iar venele i se zăresc în linii albastre delicate sub întinderea albă de piele. Se uită la mine fără frică și-mi pune întrebări. — Ți-e dor de John Stark? — Știi bine că da. Am pierdut un frate. — Un frate? Dar nici măcar nu-i știi numele adevărat. — Și poliția mă întreabă asta mereu. Nu pot să-i ajut, pentru că nu mi-a spus niciodată. — Și totuși, ai corespondat cu el atâta timp din închisoare. — Numele nu au importanță pentru noi. — Vă cunoșteați suficient de bine să ucideți împreună. — Doar o dată, pe Beacon Hill. E ca și cum ai face dragoste, cred. Prima dată, când încă înveți cum să ai încredere în celălalt. — Deci a ucide împreună a fost felul vostru de a vă cunoaște? — Ce fel mai bun există? Își ridică o sprânceană către mine, de parcă nu e sigură că vorbesc serios. Dar sunt foarte serios. 583

— Te referi la el ca la fratele tău, zice ea. Ce înțelegi prin asta? — Aveam o legătură, noi doi. O legătură sacră. E așa de greu să găsesc oameni care să mă înțeleagă perfect. — Îmi imaginez. Sunt alert la cea mai mică urmă de sarcasm, dar nu-l aud în vocea ei și nici nu-l văd în ochii ei. — Știu că trebuie să fie și alții ca noi pe undeva, zic eu. Totul e să-i găsești. Să te conectezi cu ei. Toți vrem să fim cu cei de felul nostru. — Vorbești de parcă ați fi o specie separată. — Homo sapiens reptilis, glumesc eu. — Poftim? — Am citit că există o parte a creierului care datează încă din vremea originilor noastre de reptilă. Care ne controlează funcțiile cele mai primitive. Lupta sau fuga. Împerecherea. Agresiunea. — Oh. Te referi la paleocortex. — Da. Creierul pe care l-am avut înainte să devenim ființe umane civilizate. Nu are nicio emoție, nicio conștiință. Nicio morală. E ceea ce vezi când te uiți în ochii unei cobre. Aceeași parte a creierului care răspunde direct la stimulii olfactivi. De aceea reptilele au un simț atât de dezvoltat al mirosului. — Așa e. Din punct de vedere neurologic, sistemul nostru olfactiv este strâns legat de paleocortex. — Știai că am avut întotdeauna un simț al mirosului extraordinar? Pentru un moment se uită pur și simplu la mine. Nici acum nu știe dacă vorbesc serios sau dacă inventez teoria asta pentru ea pentru că e doctor neuropsihiatru și știu că o va aprecia. Următoarea ei întrebare îmi arată că s-a hotărât să mă ia în serios. — Și John Stark avea un simț extraordinar al mirosului? — Nu știu, îi spun eu cu privirea fixă. Și acum că a murit, nu vom mai ști niciodată. 584

Mă studiază ca o pisică pe punctul de a sări la atac. — Pari nervos, Warren. — Nu am motiv să fiu? Privirea îmi coboară asupra corpului meu inutil, zăcând inert pe învelitoarea de piele de oaie. Nici măcar nu mă mai gândesc la el ca la corpul meu. De ce aș face-o? Nu-l pot simți. Nu e decât o grămadă de carne străină. — Ești furios pe polițistă, zice ea. O afirmație atât de evidentă nici măcar nu merită un răspuns, așa că nu-i dau niciunul. Dar doctorița O’Donnell s-a antrenat să țintească sentimentele, să dea la o parte țesutul cicatrizat și să expună la lumină rana vie și sângerândă aflată dedesubt. A simțit mirosul emoțiilor în putrefacție și acum vrea să le prindă în clește, să răzuiască și să sape. — Te mai gândești încă la doamna detectiv Rizzoli? mă întreabă ea. — În fiecare zi. — Ce fel de gânduri? — Chiar vrei să știi? — Încerc să te înțeleg, Warren. Ceea ce gândești, ceea ce simți. Ce te face să ucizi. — Deci sunt în continuare micul tău șobolan de laborator. Nu sunt prietenul tău. O pauză. — Ba da, aș putea fi prietena ta… — Însă nu de asta vii aici. — Ca să fiu sinceră, vin aici pentru ceea ce poți să mă înveți. Ceea ce ne poți învăța pe toți despre ceea ce-i face pe oameni să ucidă. Deci, spune-mi, zice ea încet, aplecându-se mai aproape de mine. Toate gândurile tale, oricât de tulburătoare ar fi ele. Urmează o tăcere lungă. Îi spun apoi, încet: 585

— Am niște fantezii… — Ce fantezii? — Despre Jane Rizzoli. Despre ceea ce-aș vrea să-i fac. — Spune-mi. — Nu sunt niște fantezii drăguțe. Sunt sigur că o să ți se pară dezgustătoare. — Și totuși, aș vrea să le aud. Ochii ei au o sclipire ciudată, ca și cum ar fi aprinși pe dinăuntru. Mușchii feței i s-au încordat de anticipație. Își ține respirația. Mă uit la ea fix și mă gândesc: oh, da, chiar ar vrea să le audă. Ca oricine altcineva, vrea să audă fiecare detaliu întunecat. Pretinde că interesul ei e doar profesional, că tot ceea ce-i spun e doar pentru documentare. Dar îi văd sclipirea de nerăbdare și de dorință în ochi. Îi simt aroma feromonilor de excitare. Văd reptila, zbătându-se în cușcă. Vrea să știe ce știu eu. Vrea să pășească în lumea mea. E în sfârșit gata pentru călătorie. E timpul s-o invit înăuntru.

586

587

TESS GERRITSEN Seria JANE RIZZOLI & MAURA ISLES Volumul 3

PĂCĂTOASA Original: The Sinner (2003) Traducere din limba engleză: IVONA PUȘCAȘ

virtual-project.eu

RAO International Publishing Company 2009

588

MULȚUMIRI Cele mai calde mulțumiri merg către: Peter Mars și Bruce Blake, pentru prețioasele informații, de interior, culese de la Departamentul de Poliție din Boston. Margaret Greenwald, medic, pentru că m-a lăsat să pătrund în lumea medicinei legale. Gina Centrello, pentru entuziasmul ei neabătut. Linda Marrow, editorul ideal pentru orice scriitor. Selina Walker, ajutorul meu miraculos. Jane Berkey, Donald Cleary și minunata echipă de la agenția Jane Rotrosen. Meg Ruley, agentul meu literar, om remarcabil și far călăuzitor. Nimeni nu o întrece. Și către soțul meu, Jacob. După toți acești ani, încă prietenul meu cel mai bun.

589

• Prolog • Andhra Pradesh India Șoferul refuză să-l ducă mai departe. În urmă cu vreo doi kilometri, de îndată ce trecuseră de combinatul chimic dezafectat Octagon, șoseaua cedase locul unui drum desfundat, căzut în paragină. Șoferul începu să se plângă că tufișurile îi zgâriau mașina și că din cauza ploilor din ultimul timp cauciucurile i s-ar fi putut împotmoli. Și pentru ce? Ca să ajungă în Stranded, la 150 de kilometri de Hyderabad. Howard Redfield ascultă lunga litanie de proteste, știind că erau doar un pretext pentru adevăratul motiv pentru care șoferul nu voia să continue. Niciun bărbat nu recunoaște deschis că îi este frică. Redfield n-avea de ales; de acolo trebuia să meargă pe jos. Se aplecă să-i vorbească șoferului la ureche și simți un damf de transpirație înăbușită la apropierea de puloverul omului. În oglinda retrovizoare, de care atârnau mărgele zăngănitoare, văzu ochii întunecați ai șoferului ațintiți asupra lui. — Ai să mă aștepți aici, nu-i așa? întrebă Redfield. Rămâi exact aici, pe drum. — Cât timp? — Nu știu, o oră. Cât e nevoie. — Îți spun eu, nu-i nimic de văzut. Nimeni nu a mai rămas acolo. — Tu doar așteaptă aici, da? Așteaptă. Te plătesc dublu când ne întoarcem în oraș. Redfield își înșfacă rucsacul, ieși din mașina prevăzută cu aer condiționat și se trezi de îndată înotând într-o mare de umiditate. Nu mai purtase un rucsac de pe vremea studenției, când hoinărea prin Europa cu te-miri-ce și i se părea un pic caraghios ca acum, la cei cincizeci și unu de ani ai săi, să care o raniță pe umerii cocârjați. Însă ar fi fost terminat dacă ar fi pornit în orice colț al acestui ținut înăbușitor fără apa lui de băut purificată, spray-ul de insecte, loțiunea protectoare împotriva soarelui și a medicamentelor pentru diaree. Și fără aparatul de fotografiat; n-ar fi putut pleca fără aparat. Cum stătea transpirând în căldura sfârșitului de după-amiază, privi cerul și se gândi: „Minunat, soarele apune în curând și țânțarii ies la lăsarea întunericului. Masa vă așteaptă, nemernici mici”. O luă din loc. Iarba înaltă năpădise marginea drumului, iar el nimeri într-un șanț și se afundă în noroi până la glezne. Era evident că niciun vehicul nu mai trecuse pe acolo de luni bune, iar Mama Natură se grăbise să-și recâștige 590

teritoriul. Se opri preț de câteva clipe, gâfâind și alungând insectele. Aruncând o privire înapoi, observă că mașina nu se mai vedea și asta-l făcu să nu se simtă în largul lui. Oare putea avea încredere că șoferul îl va aștepta? Și așa omul îl adusese fără tragere de inimă până acolo și devenise din ce în ce mai nervos pe măsură ce se hurducau pe șoseaua tot mai accidentată. Acolo erau oameni răi, spusese șoferul, și lucruri îngrozitoare se întâmplaseră în acea zonă. Ar putea dispărea amândoi și cine se va deranja să-i caute? Redfield continuă să meargă. Aerul umed părea că-l înfășoară din ce în ce mai strâns. Auzea sticla cu apă clipocindu-i în raniță și îi era sete, dar nu se opri să bea. Mai era doar o oră, o oră și ceva până la apusul soarelui, trebuia să-și continue drumul. Insectele bâzâiau prin iarbă și auzi ceea ce credea că trebuiau să fie chemările păsărilor prin umbrișul copacilor care-l înconjurau de pretutindeni, dar nu semănau cu niciun cântec de pasăre știut. Totul în acest ținut părea straniu și supranatural și pășea ca-n vis, târșâindu-și picioarele ca într-un fel de transă, cu sudoarea șiroindu-i pe piept. Ritmul propriei respirații se întețea cu fiecare pas. Ar fi trebuit să fie la doar doi kilometri și jumătate de destinație, dacă era să se ia după hartă, dar drumul era un infern, iar o nouă aplicare din spray-ul împotriva insectelor nu părea să descurajeze țânțarii. Urechile îi erau pline de bâzâitul lor, iar fața îi era o mască de ciupituri care îi provocau mâncărimi cumplite. Se împiedică într-un alt șanț adânc și se prăbuși în genunchi în iarba înaltă. Scuipă o gură de buruieni, ghemuit acolo, trăgându-și sufletul, atât de descurajat și de istovit, încât se gândi că ar fi mai bine să facă de pe-acum cale întoarsă. Să ia avionul spre Cincinnati cu coada între picioare. Lașitatea, una peste alta, era mult mai puțin primejdioasă. Și mai confortabilă. Scăpă un oftat, își înfipse mâna în pământ pentru a se ridica în picioare țintuind iarba cu privirea. Ceva licărea acolo printre frunzele verzi, ceva metalic. Era doar o insignă fără valoare, dar, date fiind împrejurările, o luă ca pe un semn. Un talisman. O strecură în buzunar, sări în picioare și continuă aventura. La doar vreo sută de metri mai încolo, drumul se desfăcea brusc într-o largă zonă defrișată, încercuită de copaci înalți. O construcție solitară se ridica la liziera îndepărtată, o clădire pitică din bușteni arși cu un acoperiș de tablă mâncată de rugină. Se auzeau ramurile trosnind și iarba se unduia în adierea vântului. „Ăsta-i locul, gândi. Aici s-a întâmplat totul.” Dintr-odată i se păru că respirația îi devine prea zgomotoasă. Cu inima bătându-i puternic, își lăsă rucsacul să-i alunece de pe umeri, îl desfăcu și scoase de acolo aparatul foto. „Înregistrează totul, își spuse. Cei de la Octagon se vor strădui să te considere mincinos. Vor face tot ce le va sta în putință să te discrediteze, așa că trebuie să fii pregătit să te aperi. Trebuie să dovedești că spui adevărul.” 591

Pătrunse în zona defrișată, îndreptându-se spre un morman de crengi înnegrite. Atinse ramurile cu pantoful și îl învălui un miros greu de lemn carbonizat. Se trase în spate, simțind cum îl trec fiorii pe șira spinării. Erau rămășițele unui rug funerar. Cu mâinile transpirate, scoase capacul obiectivului și începu să facă fotografii. Cu ochiul lipit de vizor, luă instantaneu după instantaneu. Rămășițele arse ale unei colibe. Sandala unui copil, zăcând în iarbă. O bucată de pânză de culoare deschisă, ruptă dintr-un sari. Oriunde privea, vedea moarte. Se răsuci spre dreapta, o tapiserie din vegetație trecu prin fața obiectivului aparatului de fotografiat și era pe punctul de a face o nouă poză, când degetul îi îngheță pe buton. O siluetă trecu fulgerător prin partea de sus a cadrului, își lăsă în jos aparatul și-și înălță capul, holbându-se la copaci. Nu mai văzu nimic însă, numai legănarea ramurilor. Însă acel lucru – fusese oare doar o mișcare, chiar acolo, la periferia vederii lui? Surprinsese doar străfulgerarea a ceva întunecat pendulând printre copaci. O maimuță? Trebuia să continue să fotografieze. Lumina zilei se împuțina cu repeziciune. Trecu de un izvor și se îndreptă către clădirea cu acoperiș de tablă, cu pantalonii foșnindu-i prin iarbă, aruncând priviri fugare la stânga și la dreapta. Copacii păreau că au ochi, cu care îl priveau. Apropiindu-se de casă, văzu că pereții erau pârjoliți de foc. În fața ușii de la intrare se aflau un morman de cenușă și crengi înnegrite. Un alt rug funerar. Îl ocoli și privi în încăpere. La început, nu reuși să distingă decât foarte puțin în acel interior mohorât. Lumina zilei scădea și înăuntru era și mai întunecos – o paletă de negru și nuanțe de gri. Își luă un mic răgaz pentru ca ochii să i se obișnuiască. Tot mai tulburat, observă licărirea apei proaspete într-un urcior de ceramică. Mireasmă de mirodenii. Cum era posibil? În spatele lui trosni o nuia. Se răsuci. O siluetă umană stătea în picioare în luminiș. În jurul lor, copacii se liniștiseră și chiar și păsările își întrerupseseră cântecul. Silueta se îndreptă spre el, cu un mers straniu și spasmodic și se opri la numai un metru depărtare. Redfield scăpă aparatul de fotografiat. Se dădu câțiva pași în spate, privind cu ochii pierduți de groază. Era o femeie. Și nu avea față.

592

• UNU • O numeau Regina Morții. Cu toate că nimeni nu i-o spusese niciodată în față, doamna doctor Maura Isles își auzea câteodată porecla murmurată în urmă, când traversa triunghiul macabru al slujbei ei, între tribunal, locul decesului și morgă. Câteodată detecta o nuanță de ironie voalată: „Haha, ia uite-o cum pornește, zeița noastră gotică, întru strângerea de noi supuși”7. Uneori șoaptele erau însoțite de un tremur de neliniște, asemenea murmurelor celor pioși când un necredincios se amestecă printre ei. Era neliniștea celor care nu puteau să înțeleagă de ce alesese ea să pășească pe urmele morții. „Oare-i place? se întrebau ei. Oare atingerea cărnii reci, duhoarea putreziciunii o atrag în asemenea măsură, încât s-o facă să întoarcă spatele celor vii?” Ei cred că asta nu poate fi ceva normal, așa că-i aruncă ocheade neliniștite, remarcând amănunte care nu fac altceva decât să le întărească convingerile conform cărora ea e o nebună excentrică. Pielea de fildeș, părul negru tuns ca al Cleopatrei. Linia roșie a rujului. Cine altcineva mai este dat cu ruj în apropierea unui decedat? Însă ceea ce-i tulbură cel mai mult este calmul ei, privirea de o răceală imperială cu care examinează ororile ce lor le provoacă greață. Spre deosebire de ei, ea nu-și întoarce privirile. În loc de asta, ea îngenunchează lângă cadavru și-l cercetează cu atenție, îl atinge. Adulmecă. Și mai apoi, sub luminile incandescente din laboratorul ei de autopsie, taie. Tăia și acum, bisturiul ei spinteca pielea rece, grăsimea subcutanată care licărea cu un galben unsuros. „Un bărbat căruia-i plăceau hamburgerii și cartofii prăjiți”, gândi în timp ce folosea foarfeca chirurgicală pentru a tăia coastele, ridicând scutul triunghiular al oaselor pieptului așa cum cineva ar deschide ușa unui bufet pentru a scoate la iveală conținutul lui prețios. Inima zăcea cuibărită în patul spongios al plămânilor. Timp de cincizeci și nouă de ani, pompase sânge prin corpul domnului Samuel Knight. Crescuse odată cu el, îmbătrânise cu el, transformându-se din mușchiul fără grăsime al tinereții în această carne plină de seu. În cele din urmă orice inimă cedează și așa se întâmplase și cu cea a domnului Knight în timp ce ședea în camera lui de hotel din Boston cu televizorul deschis și cu un pahar cu whisky de la minibar pe noptieră. Nu-și luă răgazul să se întrebe care or fi fost ultimele lui gânduri, sau dacă o fi simțit durere sau frică. Cu toate că-i sonda cele mai intime colțișoare, cu toate căJoc de cuvinte intraductibil: în limba engleză, subject înseamnă atât „supus”, cât și „caz medical”. (n.tr.). 7

593

i jupuia pielea și-i ținea inima în mâini, domnul Samuel Knight rămânea pentru ea un străin, unul taciturn și care nu cerșea atenție, oferindu-i de bunăvoie secretele lui. Morții sunt răbdători. Nu se plâng, nu amenință și nici nu lingușesc. Morții nu te rănesc; doar cei vii o fac. Muncea cu o operativitate senină, rezecând viscerele toracice și punând inima eliberată pe tava de plastic pentru organe. Afară, prima zăpadă a lunii decembrie făcea vârtejuri, fulgii albi murmurau în ferestre și se rostogoleau pe alei. Însă aici, în laborator, singurele zgomote erau provocate de apa trecând prin țevi și de șuieratul ventilatorului. Asistentul ei, Yoshima, se mișca într-o tăcere nefirească, anticipându-i solicitările, apărând din senin oriunde era nevoie de el. Lucrau împreună doar de un an și jumătate, cu toate astea deja funcționau ca un singur organism, uniți prin telepatia a două minți raționale. Nu avea nevoie să-i ceară să redirecționeze lumina lămpii; treaba era deja făcută, becul ilumina inima de pe care picura grăsimea, iar pe ea o aștepta întinsă o pereche de foarfeci. Întunecatul perete marmorat al ventriculului drept și cicatricea albă din vârf îi spuseră povestea tristă a inimii lui. Un infarct miocardic vechi de luni sau chiar ani de zile distrusese deja o parte din peretele ventricular stâng. Apoi, cândva în decursul ultimelor douăzeci și patru de ore, avusese loc un nou infarct. Un cheag de sânge blocase artera coronară dreaptă, împiedicând accesul sângelui la mușchiul ventriculului drept. Rezecă țesut pentru examenul histologic, știind deja ce avea să vadă la microscop. Coagulare și necroză. Invazia celulelor albe, intervenind asemenea unei armate de apărare. Probabil domnul Samuel Knight se gândise că jena din piept era doar efectul unei indigestii. „Un prânz prea copios, n-ar fi trebuit să mănânc atât de multă ceapă. Poate că un Pepto-Bismol ar rezolva treaba.” Sau poate existaseră și alte semne de rău augur pe care se hotărâse să nu le ia în seamă: greutatea din piept, respirația sacadată. Cu siguranță, nu-i trecuse prin cap că era în pragul unui atac de cord. A doua zi avea să moară din cauza unei aritmii. Inima zăcea acum pe tavă, deschisă și secționată. Privi spre tors, din care lipseau toate organele. „Așa se termină călătoria ta de afaceri în Boston, gândi ea. Nicio surpriză aici. Nu e vorba despre nicio crimă, exceptând abuzul pe care cu generozitate l-ai îndreptat asupra propriului corp, domnule Knight.” Telefonul interior țârâi. — Doctor Isles? Era Louise, secretara ei. — Da? — Detectivul Rizzoli pe linia doi. Puteți prelua apelul? — Da. Maura își scoase mănușile și traversă încăperea până la telefonul montat pe perete. Yoshima, care spălase instrumentarul în chiuvetă, închise robinetul. Se 594

întoarse s-o privească cu ochii lui tăcuți de tigru, cunoscând deja semnificația unui telefon de la Rizzoli. Când în cele din urmă închise telefonul, Maura văzu privirea lui întrebătoare. — Azi începe mai devreme, spuse ea. Apoi își scoase halatul și părăsi morga, întru întâmpinarea unui nou supus în împărăție. • Ninsoarea de dimineață se transformase într-un amestec înșelător de zăpadă cu lapoviță și plugurile de curățat zăpada ale municipalității nu se vedeau nicăieri. Conduse cu prudență pe Jamaica Riverway, cu cauciucurile scrâșnind prin zloata adâncă și cu ștergătoarele zgâriind parbrizul acoperit de chiciură. Asta era prima furtună de zăpadă a anului și șoferii trebuiau să se adapteze condițiilor atmosferice. Deja câteva vehicule care derapaseră se aflau pe marginea șoselei. Trecu de o mașină parcată a poliției, cu farurile luminând intermitent, cu polițistul de la circulație stând lângă șoferul unui vehicul de remorcat, ambii privind spre o mașină care se răsturnase într-un șanț. Pneurile Lexusului ei începură să alunece într-o parte și bara de protecție din față viră înspre banda opusă. Intrând în panică, călcă frânele și simți cum mecanismul automat antiderapaj intră în acțiune. Trase mașina înapoi pe banda ei. „La naiba, gândi, cu inima bătându-i surd. Mă mut înapoi în California.” Începu să ruleze ca melcul, nepăsându-i de claxoane și de faptul că-i încetinea pe ceilalți. „N-aveți decât să mă depășiți, idioților. Am întâlnit prea mulți șoferi ca voi pe masa mea de autopsie.” Drumul o duse în Jamaica Plain, un cartier din vestul Bostonului cu vile impunătoare și peluze, cu parcuri liniștite și alei la marginea apei. Vara, acest loc era un refugiu plin de verdeață din calea zgomotului și a căldurii orașului, dar astăzi, sub cerul mohorât, cu vântul care mătura peluzele desfrunzite, era un cartier lăsat în părăsire. Adresa pe care o căuta părea cea mai neprietenoasă dintre toate. Clădirea se ridica în spatele unui zid înalt de piatră, peste care se cățărase o pânză sufocantă de iederă. „O baricadă împotriva lumii”, își spuse. Tot ce putea vedea din stradă erau vârfurile gotice ale unui acoperiș de ardezie și o fereastră foarte semeață cu fronton, care o cerceta atent, ca un ochi întunecat. O mașină de poliție, parcată lângă poarta din față, îi confirmă faptul că se afla la adresa corectă. Doar alte câteva vehicule ajunseseră până acum – trupele de intervenție, înainte ca numeroasa armată de tehnicieni desemnată pentru investigarea locului crimei să se prezinte la muncă. Parcă vizavi și-și adună toate puterile pentru a face față primei rafale de vânt. Când ieși din mașină, pantoful îi alunecă și reuși cu greu să se redreseze, agățându-se de ușa vehiculului. Odată ce-și recăpătă echilibrul, simți apă înghețată prelingându-i-se pe gambe din poalele ude ale pardesiului, care căzuse 595

în baltă. Timp de câteva secunde nu făcu altceva decât să stea acolo, cu promoroaca înțepându-i fața, revoltată de cât de rapid se petrecuse totul. Aruncă o privire pe partea cealaltă, la polițistul care stătea în mașină și o privea, și își dădu seama că o văzuse alunecând. Cu mândria rănită înșfacă trusa de pe scaunul din dreapta, trânti portiera și-și croi drum de-a curmezișul străzii lunecoase cu maximum de demnitate pe care o putu afișa. — Sunteți în regulă, doamnă doctor? strigă polițistul prin geamul mașinii, o atitudine îngrijorată pe care chiar că nu o agrea. — Sunt bine. — Aveți grijă cu pantofii ăia. În curte e încă și mai alunecos. — Unde este detectivul Rizzoli? — Sunt în capelă. — Și unde-i asta? — Nu se vede de-aici. O ușă cu o cruce mare pe ea. Își continuă drumul până la poartă, însă o găsi închisă. Un clopot de fier atârna de zid; smuci de funie și dangătul medieval se topi încet în mai linul zgomot al lapoviței. Sub clopot se afla o placă de bronz, cu inscripția pe jumătate acoperită de un lanț de iederă maronie. Abația Graystones Surorile Fecioarei Maria a Sfintei Lumini Secerișul este mult, dar lucrătorii sunt puțini! Rugați deci pe Domnul secerișului, ca să scoată lucrători la secerișul Său.8 În spatele porții apăru pe neașteptate o femeie înfășurată în negru, cu un mers atât de ușor, încât Maura tresări când o văzu privind-o fix printre gratiile de la poartă. Avea o față foarte bătrână, într-atât de ridată, încât părea că se prăbușește înăuntru, însă ochii erau luminoși și pătrunzători ca ai unei păsări. Călugărița nu vorbi, doar întrebă din priviri. — Sunt doamna doctor Isles de la Departamentul de Medicină Legală, spuse Maura. Am fost chemată aici de poliție. Poarta se deschise cu un scâncet. Maura păși în curte. — O caut pe doamna detectiv Rizzoli. Cred că-i în capelă. Călugărița arătă cu degetul tocmai în partea opusă a curții. Apoi se răsuci pe călcâie și păși șovăielnic până la ușa cea mai apropiată, lăsând-o pe Maura să-și croiască singură drum spre capelă. Fulgi de zăpadă se învârtejeau și dansau printre ace de promoroacă, asemenea unor fluturi albi învârtindu-se în jurul unei surse de lumină. Drumul cel mai scurt 8

Noul testament, Luca 10:2 ( n.tr.). 596

era să traverseze curtea, dar pietrele aveau o pojghiță de gheață și pantofii Maurei, cu tălpile lor lunecoase, își dovediseră deja lipsa de aderență la o asemenea suprafață. Așa că se afundă în stratul subțire de zăpadă de pe aleea care se desfăcea de-a lungul curții. Cu toate că era protejată împotriva lapoviței, nu era mai deloc adăpostită de vânt, care-i pătrundea cu mii de așchii prin haină. Era șocată de frigul de afară, care-i aducea aminte o dată în plus de cât de tăioasă poate fi luna decembrie în Boston. Cea mai mare parte a vieții și-o petrecuse în San Francisco, unde câțiva fulgi strălucitori de zăpadă erau o încântare prețioasă, nu un motiv de chin, ca aceste urzici înțepătoare, care se învolburau lângă zid ca să-i ciupească pielea feței. Coti mai aproape de clădire și, trecând pe lângă ferestre întunecate, își strânse și mai mult haina în jurul trupului. Din spatele porții răzbătea șuierul slab al traficului de pe Jamaica Riverway. Dar aici, între acești pereți, numai tăcere. Cu excepția bătrânei călugărițe care o lăsase să intre, locul părea abandonat. Astfel că avu un șoc când văzu trei chipuri scrutând-o de la una dintre ferestre. Călugărițele formau un tablou tăcut, din spatele geamului, asemenea unor stafii, în veșmânt întunecat, care-l privesc pe intrus pătrunzând din ce în ce mai adânc în sanctuarul lor. O urmăriră trecând și privirile lor se mișcară la unison. Intrarea în capelă era blocată cu bandă galbenă, din aceea care se folosește la izolarea locului unei crime, care se încovoiase sub greutatea umezelii și atârna în ușă acoperită de o crustă de măzăriche. Ridică banda pentru a trece pe sub ea și împinse ușa. Blițul unui aparat foto îi explodă în ochi și împietri, cu ușa închizându-se cu un șuierat în urma ei. Clipi pentru a îndepărta imaginea care-i arsese retina. Recăpătându-și acuitatea vizuală, văzu șiruri de bănci de lemn, pereți văruiți în alb și în partea din față a capelei un crucifix uriaș suspendat deasupra altarului. Era o cameră rece și austeră, cu întunericul adâncit de vitraliile ferestrelor, care filtrau numai o pată tenebroasă de lumină. — Nu vă mișcați. Aveți grijă pe unde călcați, spuse fotograful. Maura privi spre dalele de piatră și văzu sânge, urme de pași – un talmeșbalmeș năucitor, precum și resturi medicale. Capace de seringă și ambalaje rupte. Ce lasă de obicei în urmă echipa unei ambulanțe. Dar niciun cadavru. Rotindu-se într-un cerc mai larg, privirea ei înregistră bucata de pânză albă, călcată în picioare, care zăcea pe coridor, petele roșii de pe bănci. Își putea vedea chiar și propria răsuflare în camera asta glacială, iar temperatura părea în continuă scădere și tremurul i se întețea pe măsură ce studia urmele de sânge. Trecând printre șirurile de bănci și văzând petele regulate de sânge, înțelese ce se întâmplase acolo. Fotograful începu să facă alte poze, fiecare dintre ele un atac vizual pentru ochii Maurei. 597

— Hei, doctore? La capătul din față al capelei răsări o claie de păr întunecat aparținând doamnei detectiv Rizzoli, care sări în picioare și îi făcu semn cu mâna. — Victima e aici. — Și cu sângele ăsta de lângă ușă ce e? — Ăsta-i de la cealaltă victimă, sora Ursula. Băieții de la Ambulanță au dus-o la spitalul Sfântul Francisc. Mai e sânge pe intervalul ăsta din mijloc și niscaiva urme de pași pe care încercăm să nu le stricăm, așa că mai bine ia-o prin stânga. Mergi pe lângă perete. Maura se opri să-și pună ciupicii protectori de polipropilenă, apoi se strecură de-a lungul zidului, lipită de el. Numai după ce trecu de rândul de bănci din față văzu cadavrul călugăriței zăcând cu fața în sus, cu veșmintele asemenea unei bălți negre amestecându-se într-un lac mai întins de sânge. Ambele mâini fuseseră deja puse în pungi pentru a se păstra probele. Tinerețea victimei o surprinse pe Maura. Călugărița care o lăsase să intre și cele pe care le văzuse la fereastră erau toate bătrâne. Această femeie era mult mai tânără. Avea un chip diafan, cu ochi de un albastru-deschis împietriți într-o privire de o stranie seninătate. Era cu capul descoperit, părul blond tuns la doi centimetri de rădăcină. Fiecare lovitură violentă era imprimată în scalpul zdrobit, în creștetul diform. — Numele ei este Camille Maginnes. Sora Camille. Născută la Hyannisport, spuse Rizzoli cu o voce metodică și care suna ca în serialele polițiste. A fost singura novice pe care au avut-o aici în ultimii cincisprezece ani. Avea de gând să facă ultimele jurăminte în mai. Tăcu un moment, apoi adăugă: Nu avea decât douăzeci de ani, și furia din voce reverberă în ziduri. — Atât de tânără. — Da. Se pare că a stâlcit-o în bătaie. Maura își puse mănușile și îngenunche pentru a cerceta dezastrul. Instrumentul care o omorâse lăsase crestături liniare și zdrențuite pe pielea capului. Fragmente de os ieșeau prin pielea sfâșiată și o grămăjoară de materie cenușie se prelinsese afară. Cu toate că pielea de pe față era aproape intactă, era scăldată într-un purpuriu-închis. — A murit cu fața în jos. Cine a întors-o? — Surorile care au găsit-o, răspunse Rizzoli. Îi căutau pulsul. — La ce oră au fost descoperite victimele? — Pe la opt dimineața. Rizzoli își privi scurt ceasul. Cam acum două ore. — Știi ce s-a întâmplat? Ce ți-au spus surorile? — A fost greu să scot ceva cât de cât folositor de la ele. Mai sunt doar paisprezece călugărițe și toate sunt în stare de șoc. Ele cred că aici sunt în siguranță. Sub protecția lui Dumnezeu. Și apare câte un nebun de ăsta. — Există semne de intrare prin efracție? 598

— Nu, dar nu e foarte dificil să intri în clădire. Există iederă care crește de-a lungul zidului – poți să sari înăuntru fără prea mari probleme. Și mai e și poarta din spate, care duce la un câmp, unde-și au grădinile. Un răufăcător poate intra și pe acolo. — Ceva urme de pași? — Câteva aici. Dar afară, dacă sunt, sunt îngropate în zăpadă. — Deci nu putem fi siguri că a intrat prin efracție. I s-ar fi putut permite intrarea prin acea poartă din față. — E un ordin sihastru, doctore. Nimănui nu i se permite accesul cu excepția preotului paroh, când vine să țină liturghia și să le spovedească. Și mai e o femeie care lucrează în parohie. Îi permit să-și aducă fetița când n-are cu cine s-o lase. Dar asta-i tot. Nimeni altcineva nu intră fără aprobarea maicii starețe. Și surorile rămân înăuntru. Nu părăsesc incinta decât pentru a merge la doctor sau pentru vreo urgență în familie. — Cu cine ai vorbit până acum? — Cu stareța, maica Mary Clement. Și cu cele două călugărițe care au găsit victimele. — Ele ce ți-au spus? Rizzoli clătină din cap. — N-au văzut și n-au auzit nimic. Și nici celelalte nu cred că vor fi în stare să ne spună mare lucru. — De ce nu? — Ai văzut cât de bătrâne sunt? — Asta nu înseamnă că sunt lipsite de rațiune. — Una dintre ele e în stare de inconștiență din pricina unei comoții și alte două au Alzheimer. Cele mai multe dorm în camere ale căror ferestre nu dau în curte, așa că e puțin probabil să fi văzut ceva. La început Maura doar îngenunchease deasupra cadavrului lui Camille, fără a o atinge, acordând victimei un ultim moment de demnitate. „Nimic nu te mai poate răni acum”, gândi. Începu să-i palpeze scalpul și simți scârțâitul fragmentelor de oase deplasate sub piele. — Lovituri multiple. Toate au aterizat pe creștet sau în spatele craniului… — Și vânătăile de pe față? E numai lividitate? — Da. Și e permanentă. — Deci loviturile au venit din spate. Și de deasupra. — Cel care a atacat-o era probabil mai înalt. — Sau ea era în genunchi. Iar el deasupra ei, în picioare. Maura se opri, cu mâinile atingând carnea rece, captivată de imaginea sfâșietoare a acestei călugărițe tinere îngenunchind în fața atacatorului ei sub ploaia de lovituri care se abătea asupra capului ei plecat. 599

— Oare ce fel de nenorocit umblă brambura să bată călugărițe? întrebă Rizzoli. Ce dracu-i în neregulă cu lumea asta? Maura tresări auzind felul în care se exprima Rizzoli. Cu toate că nu-și mai amintea când intrase ultima oară într-o biserică și deși încetase să mai creadă de ani de zile, o cam tulbura să audă o asemenea blasfemie într-un loc sfânt. Atât de mare era puterea îndoctrinării din copilărie. Nici măcar ea, pentru care sfinții și miracolele erau acum niște simple fantezii, nu ar pronunța niciodată un blestem în deplina vecinătate a crucii. Dar Rizzoli era prea mânioasă ca să-i pese ce scoate pe gură, chiar și în acest loc sacru. Părul îi era mai ciufulit decât de obicei, o coamă neagră, sălbatică, scânteind de promoroacă topită. Oasele feței îi ieșeau pe sub pielea palidă în unghiuri ascuțite. În întunericul capelei, ochii îi erau de cărbune aprins de atâta furie. Mânia justificată fusese întotdeauna combustibilul lui Rizzoli, esența a ceea ce o determinase să vâneze monștri. Cu toate acestea, astăzi părea febrilă, iar fața îi era mai slabă, de parcă focul ar fi consumat-o acum din interior. Maura nu dorea să alimenteze aceste flăcări. Își păstră calmul vocii, eficiența întrebărilor. Un om de știință tratând cu fapte, nu cu sentimente. Apucă mâna sorei Camille și-i verifică articulația cotului. — E inert. Nici vorbă de rigor mortis. — Atunci mai puțin de cinci, șase ore? — Aici e și frig. Rizzoli răsuflă cu putere, scoțând un nor de aburi în aerul glacial. — Nu mai spune. — Vreo două grade, bănuiesc. Asta întârzie rigiditatea. — Deci de cât timp e moartă? — N-aș putea spune. — Dar ce spui de fața ei? De lividitatea permanentă? — Livor mortis9 s-ar fi putut produce și după o jumătate de oră. Nu prea ne ajută să stabilim ora decesului. Maura își deschise trusa și scoase termometrul chimic pentru a măsura temperatura corporală. Observă multiplele straturi de îmbrăcăminte ale victimei și hotărî să nu îi ia temperatura rectală decât atunci când corpul va fi transportat la morgă. Camera era slab luminată – în niciun caz un loc unde să poată da verdictul de agresiune sexuală înainte de a-i introduce termometrul. Luptându-se să-i scoată hainele ar fi putut distruge eventualele probe. În schimb scoase seringi pentru a extrage fluid din corpul vitros pentru stabilirea post-mortem a nivelurilor de potasiu. — Vorbește-mi despre cealaltă victimă, spuse Maura înțepând ochiul stâng și trăgând ușor fluid vitros în seringă. 9

Lividitate cadaverică. (n.tr.). 600

Rizzoli pufni dezgustată la vederea procedurii și se întoarse cu spatele. — Victima găsită lângă ușă este sora Ursula Rowland, în vârstă de șaizeci și opt de ani. Trebuie c-a fost o bătrână rezistentă. Au spus că-și mișca brațele când au transportat-o la ambulanță. Eu și Frost am ajuns chiar când ei plecau. — Cât de serioase îi erau rănile? — N-am văzut-o. Ultima veste pe care am primit-o de la spitalul Sfântul Francisc e că se află în operație. Fracturi craniene multiple și hemoragie craniană. — La fel ca această victimă. — Da. La fel ca sora Camille. Furia se simțea din nou în vocea lui Rizzoli. Maura se ridică în picioare tremurând. Pantalonii i se îmbibaseră cu apă foarte rece de la tivul mustind al hainei și își simțea gambele înghețate. La telefon i se spusese că locul decesului era înăuntru, așa că nu-și adusese fularul de lână și mănușile din mașină. Camera asta neîncălzită era doar o idee mai puțin friguroasă decât curtea acoperită cu zloată. Își îndesă mâinile în buzunarele hainei, întrebându-se cum de Rizzoli, care și ea era fără fular și mănuși călduroase, putea zăbovi atât de mult timp în această capelă glacială. Rizzoli părea că-și poartă propria sursă de căldură pe dinăuntru – febra mâniei ei – și, cu toate că buzele îi erau vinete de frig, nu părea din cale afară de grăbită să caute o cameră mai călduroasă. — De ce e așa de rece aici? întrebă Maura. Mi-e greu să-mi închipui că cineva ar putea să țină liturghia în această încăpere. — Păi nici n-o țin aici. Această parte a clădirii nu este niciodată folosită iarna – costă prea scump s-o încălzești. Oricum, aici locuiesc foarte puține persoane. Pentru liturghie folosesc o capelă mică din afara parohiei. Maura se gândi la cele trei călugărițe pe care le văzuse la fereastră, toate în vârstă. Surorile astea erau ca niște lumânări care abia mai pâlpâie, stingându-se una după alta. — Dacă această capelă nu e folosită, spuse ea, ce căutau victimele aici? Rizzoli scoase un oftat, dând afară din plămâni un nor de abur sub formă de dragon. — Nimeni nu știe. Stareța spune că ultima oară când le-a văzut pe Ursula și pe Camille a fost cu o seară înainte, la rugăciuni, pe la nouă. Când a doua zi n-au apărut la rugăciunile de dimineață, surorile s-au dus să le caute. În ruptul capului nu s-ar fi așteptat să le găsească aici. — Toate loviturile astea în cap indică o furie absolută. — Dar uită-te la fața ei, spuse Rizzoli, arătând-o pe Camille. Nu i-a lovit fața. I-a cruțat-o. Asta ar putea însemna că nu e nimic personal. De parcă nu ar fi condamnat-o anume pe ea, ci ceea ce este ea. Ceea ce reprezintă. — Autoritate? spuse Maura. Putere? 601

— Foarte amuzant. Aș fi zis ceva în genul credință, speranță, milostenie. — Ce să-i faci, am urmat un liceu catolic. — Tu? Rizzoli râse scurt. N-aș fi crezut. Maura trase adânc în piept aerul rece și privi în sus spre cruce, amintindu-și anii petrecuți la Academia Pruncilor Uciși. Și la chinurile aparte împărțite de sora Magdalena, care preda istoria. Penitența nu era de ordin fizic, ci emoțional, și era distribuită de către o femeie care nu pregeta în a stabili care fete aveau, în opinia ei, un exces rușinos de încredere în sine. La vârsta de paisprezece ani, prietenele cele mai bune ale Maurei nu erau ființele, ci cărțile. Își însușea cu lejeritate toată materia și era și mândră de acest lucru. Asta abătuse asupra ei furia sorei Magdalena. Pentru binele Maurei, acea trufie profană cu privire la propriul intelect trebuia transformată în smerenie. Sora Magdalena își duse la bun sfârșit pedeapsa cu o ardoare perversă. O ridiculiza pe Maura în fața clasei, scria comentarii sarcastice pe marginea caietelor ei imaculate și ofta adânc ori de câte ori Maura ridica mâna pentru a pune vreo întrebare. În cele din urmă, Maura fusese redusă la tăcere. — Mă cam intimidau, spuse Maura. Călugărițele. — Nu credeam că există ceva care să te sperie, doctore. — O grămadă de lucruri mă sperie. Rizzoli râse. — Numai cadavrele nu, așa-i? — Există în lumea asta lucruri mult mai înspăimântătoare decât cadavrele. Lăsară cadavrul sorei Camille să zacă pe patul lui de piatră rece și străbătură încăperea spre bucata de dușumea pătată de sânge, unde sora Ursula fusese găsită încă în viață. Fotograful își terminase treaba și plecase; doar Maura și Rizzoli mai erau în capelă, două femei singure ale căror voci reverberau în pereții goi. Maura considerase întotdeauna capelele drept sanctuare universale, unde chiar și spiritul necredinciosului își poate găsi alinarea. Însă ea nu găsise nicio alinare în acest loc sumbru, unde pășise moartea, disprețuind simbolurile sfinte. — Chiar aici au găsit-o pe sora Ursula, spuse Rizzoli. Zăcea cu capul în direcția altarului și cu picioarele spre ușă. Ca și cum s-ar fi prosternat în fața crucifixului. — Individul ăsta-i un animal nenorocit, spuse Rizzoli, cuvintele ei furioase lovind în cădere ca niște cioburi de gheață. Cu asta avem de-a face. Un om ieșit din minți. Sau vreun dobitoc drogat căutând să fure ceva. — Nu știm dacă e vorba de un bărbat. Rizzoli arătă spre cadavrul sorei Camille. — Crezi că o femeie a putut face asta? — O femeie poate folosi un ciocan. Cu care să zdrobească un craniu. — Am găsit o urmă de picior. Acolo, la jumătatea culoarului. Pare a fi bărbătească, mărimea patruzeci și trei. 602

— Poate e a cuiva din echipa ambulanței? — Nu, urmele celor de la ambulanță le poți vedea aici, aproape de ușă. Aia de pe coridor e diferită. Aia e a lui. Bătea vântul zăngănind ferestrele și ușa scârțâi de parcă mâini invizibile ar fi smucit de ea, disperate să pătrundă înăuntru. Buzele lui Rizzoli erau albastre de frig și fața îi căpătase o paloare cadaverică, dar nu arăta nici cea mai mică intenție de a căuta o cameră mai încălzită. Așa era Rizzoli, prea încăpățânată ca să fie ea prima care capitulează. Să admită că și-a atins limitele. Maura privi spre podeaua de piatră unde zăcuse sora Ursula și nu putu să nu dea dreptate instinctelor lui Rizzoli, anume că acest atac fusese un act de nebunie. Ceea ce văzuse era demență curată, toate aceste pete de sânge. Loviturile izbite în craniul sorei Camille. Nebunie sau lucrul diavolului. Un curent de aer înghețat îi bătea direct pe șira spinării. Se ridică în picioare tremurând și privirea i se fixă pe crucifix. — Îngheț de frig, spuse. Nu ne putem încălzi undeva? Să bem o cafea? — Ai terminat aici? — Am văzut ce era de văzut. Restul ni-l va spune autopsia.

603

• DOI • Ieșiră din capelă, călcând pe banda pusă de poliție, care căzuse deja de pe ușă și zăcea încrustată în gheață. Vântul le flutura hainele și le biciuia fețele pe măsură ce înaintau pe alee, cu ochii pe jumătate închiși din pricina rafalelor rebele de fulgi de zăpadă. Pășind printr-o intrare întunecoasă, Maura abia înregistră o adiere de căldură atingându-i fața amorțită. Îi mirosi a ouă, vopsea veche și mucezeala unui sistem de încălzire străvechi, care stârnea praful. Zăngănitul unor vase de porțelan le conduse, printr-un coridor slab luminat, într-o cameră scăldată într-o lumină fluorescentă, un detaliu modern, deconcerta. Strălucea orbitor, dezolant și deloc măgulitor pentru fețele adânc ridate ale călugărițelor care ședeau în jurul unei mese parohiale deteriorate. Treisprezece – un număr cu ghinion. Atenția le era îndreptată către niște pătrate de postav cu motive florale, panglici de mătase și tăvi cu levănțică uscată și petale de trandafiri. „Ora de lucru”, gândi Maura, privind cum mâini artritice îndesau plante medicinale și coseau panglici în jurul unor săculeți. Una dintre călugărițe zăcea prăbușită într-un scaun cu rotile. Era aplecată într-o parte, cu mâna stângă chircită ca o gheară și cu fața încovoiată ca o mască pe jumătate topită. Consecința nemiloasă a unei comoții. Cu toate acestea, ea le observă prima pe cele două intruse și slobozi un geamăt. Celelalte surori ridicară privirea, întorcându-se spre Maura și Rizzoli. Uitându-se la aceste fețe zbârcite, Maura era uimită de slăbiciunea pe care o vedea. Acestea nu erau imaginile severe ale autorității pe care și le amintea din copilărie, ci privirile unor femei derutate care așteptau de la ea răspunsuri cu privire la tragedia petrecută. Nu se simțea în largul ei cu noul său statut, la fel cum un copil devenit adult nu se simte în largul lui când își dă seama că între el și părinții lui rolurile s-au schimbat. — Ar putea cineva să-mi spună unde este detectivul Frost? întrebă Rizzoli. Îi răspunse o femeie cu o figură chinuită care tocmai ieșise din bucătăria alăturată, ținând o tavă cu cești de cafea și farfurioare curate. Purta un pulover albastru pal, pătat de grăsime, și un diamant minuscul îi strălucea pe mâna stângă. „Asta nu-i călugăriță, gândi Maura, ci angajata parohiei, care veghează asupra acestei comunități veșnic infirme.” — Încă vorbește cu stareța, spuse femeia. Arătă cu capul spre ieșire și o șuviță de păr castaniu i se desprinse din coadă, ondulându-i-se pe fruntea mereu încruntată. — Biroul dumneaei se află în capătul holului. Rizzoli dădu din cap. 604

— Știu drumul. Părăsiră lumina nemiloasă a acelei încăperi și-și continuară drumul prin hol. Maura simți un curent, o pală de vânt rece, ca și cum un strigoi ar fi trecut chiar în acel moment pe lângă ea. Nu credea în viața de apoi, dar, pășind pe urmele unor oameni care muriseră de curând, se întreba câteodată dacă trecând pe acolo nu lăsaseră ceva urme, o oarecare perturbare energetică, și care ar fi putut fi resimțită de către cei care s-ar fi întâmplat să meargă după aceea pe acolo. Rizzoli bătu la ușa stareței și o voce tremurândă îi răspunse: — Intră. Pătrunzând în cameră, Maura simți mirosul cafelei, delicios și aromat. Văzu lambriuri din lemn închis la culoare și un crucifix fără podoabe montat pe un zid, deasupra unui pupitru de stejar. În spatele pupitrului ședea o călugăriță gârbovită, ai cărei ochi păreau mari ca două lacuri albastre, din cauza ochelarilor. Arăta la fel de bătrână ca și plăpândele ei surori care ședeau în jurul mesei parohiale, iar ochelarii ei păreau atât de grei, încât i-ar fi putut trage fața în jos spre pupitru. Dar ochii care priveau prin aceste lentile groase erau ageri și străluceau de inteligență. Partenerul lui Rizzoli, Barry Frost, își lăsă imediat, politicos, ceașca de cafea jos și se ridică în picioare. Frost era echivalentul universal al fratelui mai mic, singurul polițist de la Departamentul de omucideri care putea intra într-o cameră de interogatoriu, făcând un suspect să creadă că-i era cel mai bun prieten. De asemenea, era singurul polițist din unitate pe care nu părea să-l deranjeze să lucreze cu temperamentala Rizzoli, care chiar și acum îi privea furioasă ceașca de cafea, fără îndoială înregistrând faptul că, în timp ce ea tremura în capelă, partenerul ei ședea confortabil în această cameră încălzită. — Maică stareță, rosti Frost, aceasta este doamna doctor Isles, de la Departamentul de Medicină Legală. Doctore, ți-o prezint pe maica Mary Clement. Maura atinse mâna stareței. Era noduroasă, cu pielea pergamentoasă întinsă peste oase. Strângându-i-o, Maura observă o manșetă bej ițindu-se din mâneca neagră. Deci așa rezistau maicile într-o clădire atât de friguroasă. Pe sub veșmintele de lână, stareța purta haine călduroase de corp. O privire albastră un pic sașie o țintui de sub lentilele groase. — Departamentul de Medicină Legală? Asta înseamnă că sunteți medic? — Da. Medic patolog. — Studiați cauzele deceselor? — Exact. Stareța făcu o pauză, ca și cum și-ar fi adunat curajul pentru următoarea întrebare. — Ați fost deja în capelă? Ați văzut… 605

Maura dădu din cap. Voia să împiedice întrebarea care știa că va urma, însă era incapabilă să arate o lipsă de politețe față de o călugăriță. Chiar și la vârsta de patruzeci de ani, încă o părăsea curajul la vederea unei robe negre. — A… Vocea stareței se transformă în șoaptă. A suferit mult sora Camille? — Din păcate, nu pot încă răspunde. Nu înainte de încheierea… examinării. „Autopsiei”, voi să spună, dar cuvântul i se păruse prea rece, prea tehnic pentru urechile sensibile ale stareței. Nici nu voia să destăinuie cumplitul adevăr: că, de fapt, își făcuse o idee destul de precisă cu privire la ce se întâmplase cu Camille. Cineva o atacase pe tânăra femeie în capelă. Cineva o urmărise fugind îngrozită de-a lungul coridorului, smulgându-i vălul alb de novice. Sub loviturile care-i sfâșiaseră scalpul, sângele ei împroșcase stranele, cu toate astea ea mersese înainte, clătinându-se, până când, într-un sfârșit, se prăbușise în genunchi, învinsă, la picioarele lui. Nici atunci atacatorul nu se oprise. Chiar și atunci, continuase s-o lovească, zdrobindu-i craniul ca pe o coajă de ou. Evitând ochii stareței, Maura ridică scurt privirea spre crucea de lemn montată pe perete în spatele pupitrului, dar acel simbol impunător nu era mai ușor de înfruntat. Interveni Rizzoli: — Nu le-am văzut încă dormitoarele. Ca de obicei, își vedea de treabă, concentrându-se numai asupra a ceea ce trebuia făcut în continuare. Mary Clement întoarse o privire înlăcrimată. — Da. Eram pe punctul de a-l duce pe detectivul Frost sus, în camerele lor. Rizzoli aprobă. — Când doriți, noi suntem gata. • Stareța îi conduse la o scară învăluită doar în lumina care strălucea de afară printr-un vitraliu. În zilele însorite, soarele picta zidurile într-o paletă largă de culori, dar în această dimineață de iarnă, pereții erau întunecoși, cu umbre cenușii. — Camerele de sus sunt majoritatea goale acum. Odată cu trecerea anilor a trebuit să le mutăm pe maici la parter, una câte una, spuse sora Mary Clement, urcând încet și chinuit, și ținându-se strâns de balustradă. Maura mai că se aștepta să se împiedice și să cadă pe scări, așa că mergea imediat în urma ei, încordându-se de fiecare dată când stareța se oprea nesigură pe picioare. — Pe sora Jacinta o cam deranjează genunchiul de ceva timp, așa că și ea se va muta într-o cameră la parter. Mai nou și sora Helen are probleme cu respirația. Am rămas așa de puține… — E o clădire mare, destul de greu de întreținut, constată Maura. 606

— Și e și veche. Stareța se opri să-și tragă sufletul. Adăugă, cu un zâmbet trist: Bătrână ca și noi. Și atât de scump de întreținut. Am crezut că va trebui s-o vindem, dar Dumnezeu a găsit o cale prin care putem s-o păstrăm. — Cum? — Anul trecut a venit la noi un donator. Acum am început s-o renovăm. Țiglele de pe acoperiș sunt noi și podul este izolat. Următorul lucru pe care vrem să-l facem este să înlocuim cuptorul. Îi aruncă o privire Maurei. Mă credeți sau nu, clădirea asta este mai confortabilă decât anul trecut. Stareța răsuflă adânc și-și reluă urcatul pe scări, cu mărgelele rozariului zornăindu-i. — Pe vremuri aici erau patruzeci și cinci de măicuțe. Când am venit la Graystones, am umplut toate camerele astea. Însă acum suntem o comunitate îmbătrânită. — Când ați venit, maică stareță? întrebă Maura. — Am intrat ca postulantă10 pe când aveam optsprezece ani. Exista un tânăr care voia să mă ia în căsătorie. Mă tem că a fost destul de rănit în mândria lui când L-am ales pe Dumnezeu. Se opri din urcat și privi înapoi. Pentru prima oară, Maura observă umflătura unui aparat auditiv ieșindu-i din broboadă. — Bănuiesc că vă e greu să vă închipuiți asta, nu-i așa, doctore Isles? Că am fost vreodată tânără… Într-adevăr, Maura nu putea. Nu și-o putea imagina pe Mary Clement altfel decât relicva care era acum. În niciun caz o femeie dorită, curtată de bărbați. Ajunseră în capul scărilor și un coridor lung se întindea în fața lor. Era mai cald aici, aproape îmbietor, căldura era păstrată înăuntru de un tavan scund și închis la culoare. Grinzile aflate la vedere păreau vechi de cel puțin un secol. Stareța se duse la a doua ușă și șovăi, cu mâna pe mâner, într-un sfârșit îl apăsă, ușa se deschise și lumina cenușie dinăuntru i se răspândi pe față. — Aceasta este camera sorei Ursula, spuse ea încetișor. Abia încăpeau toți în încăpere. Frost și Rizzoli intrară, dar Maura rămase lângă ușă, plimbându-și privirea de-a lungul rafturilor căptușite cu cărți, a ghivecelor cu violete africane înflorite. Fereastra cu șipci verticale și tavanul scund dădeau încăperii un aspect medieval. Arăta ca mansarda unui școlar, mobilată cu un pat simplu și o măsuță de toaletă, o masă de scris și un scaun. — Patul era făcut, spuse Rizzoli, privind așternuturile împăturite cu grijă. — Așa am găsit-o dimineață, răspunse Mary Clement. — N-a mers la culcare aseară? — Mai degrabă s-a sculat devreme. Așa avea obiceiul. — Cât de devreme? 10

Solicitant pentru primirea într-un ordin religios. (n.tr.). 607

— Adesea cu vreo câteva ore înainte de Rugi. — Rugi? se miră Frost. — Slujba de dimineață, de la șapte. Vara asta mereu a ieșit în grădină dis-dedimineață. Îi place să lucreze în grădină. — Și iarna? întrebă Rizzoli. Ce face atât de devreme? — Oricare ar fi anotimpul, întotdeauna e muncă de făcut, pentru cele dintre noi care mai pot s-o facă. Însă cele mai multe dintre surori sunt acum plăpânde. Anul ăsta am fost nevoite s-o angajăm pe doamna Otis să ne ajute să preparăm mâncarea. Chiar și cu ajutorul ei, abia suntem în stare să ne ducem la bun sfârșit îndatoririle. Rizzoli deschise ușa dulapului. Înăuntru se afla o colecție austeră de veșminte negre și cafenii. Nicio picătură de culoare sau vreo podoabă. Era garderoba unei femei pentru care lucrarea lui Dumnezeu era deosebit de importantă, care-și folosea hainele exclusiv în serviciul Lui. — Astea sunt singurele ei haine? Ce văd eu aici în dulapul ei? întrebă Rizzoli. — Facem un jurământ de sărăcie când ne alăturăm ordinului. — Asta înseamnă că dați de pomană tot ce aveți? Mary Clement răspunse cu un zâmbet îngăduitor, din acela pe care-l oferi unui copil care a pus o întrebare absurdă. — Nu-i o privațiune chiar așa de mare. Ne păstrăm cărțile, câteva amintiri personale. După cum vedeți, sora Ursula își îngrijește violetele ei africane. Însă da, lăsăm aproape tot în urmă când venim aici. Acesta este un ordin contemplativ și nu agreăm distracțiile lumii de afară. — Iertați-mă, maică stareță, spuse Frost. Eu nu sunt catolic, așa că nu înțeleg ce înseamnă cuvântul ăsta. Ce este un ordin contemplativ? Întrebarea fusese pusă pe un ton blajin plin de respect și Mary Clement îl răsplăti cu un zâmbet mai cald decât cel pe care i-l adresase lui Rizzoli. — Un contemplativ duce o viață meditativă. O viață de rugăciuni, devoțiune și meditație personală. De aceea ne retragem în spatele zidurilor. De aceea nu primim vizite. Izolarea reprezintă o mângâiere pentru noi. — Și dacă o persoană încalcă regulile? întrebă Rizzoli. O dați afară? Maura îl văzu pe Frost tresărind la întrebarea fără menajamente a partenerei lui. — Regulile noastre sunt întocmite tot de noi, răspunse Mary Clement. Le respectăm pentru că așa dorim. — Însă se întâmplă uneori ca vreo călugăriță să se trezească într-o dimineață și să spună: „Am chef să merg la plajă”? — Nu se întâmplă. — Trebuie să se întâmple. Sunt ființe umane. — Nu se întâmplă. — Nimeni nu încalcă regulile? Nimeni nu sare gardul? 608

— Nu avem nevoie să părăsim abația. Doamna Otis ne cumpără alimentele. Părintele Brophy vine în întâmpinarea nevoilor noastre spirituale. — Dar scrisori? Telefoane? Chiar și în închisorile de maximă securitate poți da un telefon din când în când. Frost clătină din cap, cu o expresie mâhnită. — Avem un telefon aici, pentru urgențe, răspunse Mary Clement. — Și oricine-l poate folosi? — De ce ar vrea cineva s-o facă? — Dar corespondență? Puteți primi scrisori? — Unele dintre noi aleg să nu primească nicio scrisoare. — Și dacă vreți să trimiteți vreo scrisoare? — Cui? — Contează? Fața stareței se împietrise într-un zâmbet ermetic de genul Doamne-dă-mirăbdare. — Nu pot decât să mă repet, doamnă detectiv. Nu suntem prizoniere. Noi alegem să trăim astfel. Cele care nu sunt de acord cu aceste reguli sunt libere să plece. — Și ce ar face în lumea de afară? — Am senzația că dumneavoastră credeți că noi nu avem nicio cunoștință despre acea lume. Însă câteva dintre surori au lucrat în școli sau spitale. — Credeam că viața de mănăstire presupune că nu poți părăsi așezământul. — Câteodată, Dumnezeu ne cheamă să îndeplinim îndatoriri în afara acestor ziduri. Acum câțiva ani, sora Ursula a simțit chemarea de a lucra în afara țării și i-a fost acordată exclaustrarea – permisiunea de a trăi în afara mănăstirii cu păstrarea jurămintelor. — Dar a venit înapoi. — Anul trecut. — Nu i-a plăcut acolo, în lumea de afară? — Misiunea ei în India nu era una ușoară. Și acolo a fost martora unor violențe – un atac terorist asupra satului unde se afla. Atunci s-a întors la noi. Aici se putea simți din nou în siguranță. — Nu avea familie la care să se întoarcă? — Ruda ei cea mai apropiată era un frate, care a murit acum doi ani. Noi suntem acum familia ei, iar Graystones e căminul ei. Când ești obosit de lume și ai nevoie de alinare, o întrebă stareța domol, dumneata nu mergi acasă? Răspunsul părea s-o tulbure pe Rizzoli. Își mută privirea pe perete, unde atârna crucifixul. Însă și-o întoarse rapid. — Maică stareță?

609

Femeia în pulover albastru cu pete de grăsime stătea în hol, privindu-i cu ochi inexpresivi, lipsiți de curiozitate. Mai multe șuvițe de păr castaniu i se desprinseseră acum din coadă și atârnau pe fața ei osoasă. — Părintele Brophy spune că vine să vorbească acum cu reporterii. Dar sunt atât de mulți cei care sună, că sora Isabel a scos telefonul din furcă. Nu știe ce să le spună. — Vin imediat, doamnă Otis. Stareța se întoarse spre Rizzoli. După cum vedeți, nu mai facem față. Vă rog să rămâneți cât e nevoie. Mă găsiți jos. — Înainte să plecați, spuse Rizzoli, care este camera sorei Camille? — A patra ușă. — Și nu e încuiată? — Aceste camere nu sunt încuiate, răspunse Mary Clement. Nu au fost niciodată. • Mirosul de apret și de săpun Murphy’s Oil fu primul lucru pe care Maura îl înregistră când pătrunse în camera surorii Camille. Ca și cea a sorei Ursula, această cameră avea o fereastră cu șipci verticale cu vedere în curte și același tavan scund cu grinzi de lemn. Dar, în timp ce camera Ursulei părea locuită, cea a lui Camille fusese într-atât de frecată cu peria și de curățată, încât părea sterilizată. Pereții văruiți în alb erau goi, cu excepția unui crucifix de lemn care atârna vizavi de pat. Era, pare-se, primul obiect pe care cădea privirea sorei Camille când se trezea dimineața, un simbol al existenței ei dedicate Celui-deSus. Era camera unui penitent. Maura privi podeaua și văzu porțiuni unde frecatul înverșunat rosese luciul, lăsând bucăți de lemn mai deschis la culoare. Și-o imagină pe tânăra Camille în genunchi, ținând strâns peria de sârmă și încercând să șteargă… ce anume? Petele adunate acolo de-un veac? Urmele tuturor femeilor care trăiseră acolo înaintea ei? — Maică Precistă, spuse Rizzoli. Dacă într-adevăr Curățenia e o mare virtute, femeia asta a fost o sfântă. Maura se duse la măsuța de lângă fereastră, pe care se afla o carte deschisă. Sfânta Brigita a Irlandei: O biografie. Și-o imagină pe Camille citind la această măsuță curată, lumina din fereastră jucându-se cu trăsăturile delicate ale feței ei. Se întrebă dacă, în zilele calde, Camille își dăduse vreodată jos broboada albă de novice ca să stea cu capul gol, lăsând adierea vântului care pătrundea prin fereastră să-i mângâie părul blond, tuns scurt. — Aici e sânge, spuse Frost. Maura se întoarse și-l văzu lângă pat, uitându-se la așternuturile mototolite. Rizzoli îndepărtă cuvertura, scoțând la iveală pete proaspete de sânge pe cearșaful de dedesubt. 610

— Sânge menstrual, spuse Maura și-l văzu pe Frost că se întoarce îmbujorat cu spatele. Până și bărbaților căsătoriți le era jenă când venea vorba despre detalii intime ale funcțiilor corpului feminin. Dangătul clopotului de la intrare o făcu pe Maura să privească afară, pe fereastră. Văzu cum o călugăriță iese din clădire ca să deschidă poarta. Patru vizitatori purtând impermeabile galbene intrară în curte. — Au sosit cei de la CSU11, anunță Maura. — Cobor să vorbesc cu ei, răspunse Frost, părăsind încăperea. Lapovița nu se oprise și fereastra înghețată nu oferea o perspectivă prea bună asupra curții. Întrezări preț de o clipă silueta zgribulită a lui Frost ieșind în întâmpinarea tehnicienilor criminaliști. Invadatori proaspeți, violând sanctitatea abației. Și, dincolo de ziduri, așteptau alții să pătrundă și ei înăuntru. Văzu duba unui post de televiziune de știri strecurându-se lângă poartă, filmând, fără îndoială. Cum de ajunseseră oare așa de repede aici? Atât de puternic era mirosul morții? Se întoarse spre Rizzoli. — Tu ești catolică, Jane. Nu-i așa? Rizzoli pufni, cercetând cu privirea interiorul dulapului sorei Camille. — Eu? Am renunțat la orele de catehism. — Când ai încetat să crezi? — Cam în același timp când am încetat să cred în Moș Crăciun. N-am ajuns la confirmare, ceea ce și-n ziua de azi îl scoate din sărite pe tatăl meu. Doamne, ce dulap plictisitor. „Ia să vedem, oare să port azi veșmântul negru sau pe cel maro?” De ce să vrea orice fată întreagă la minte să devină călugăriță? — Nu toate maicile poartă veșminte de călugăriță. Asta începând cu Vatican II12. — Da, dar chestia cu castitatea, asta nu s-a schimbat. Imaginează-ți, fără sex pentru restul vieții tale. — Nu știu, răspunse Maura. Ar putea fi o ușurare să nu te mai gândești la bărbați. — Nu sunt sigură că-i posibil. Închise ușa dulapului și scrută lent încăperea, căutând… „Ce anume?” se întrebă Maura. Cheia personalității lui Camille? Explicația la întrebarea de ce viața ei se încheiase atât de devreme, în mod atât de brutal? Însă nu exista aici niciun fir căruia Maura să-i dea de urmă. Asta era o cameră de unde fuseseră Crime Scene Unit – echipa de investigare a locului crimei. (n.tr.). Conciliul Vatican II, cel de-al douăzeci și unulea conciliu ecumenic din istoria Bisericii, recunoscut ca atare doar de Biserica Catolică. (n.tr.). 11 12

611

șterse orice urme ale locatarului ei. Acesta era, probabil, cel mai grăitor indiciu al personalității lui Camille. O femeie tânără frecând să îndepărteze murdăria. Păcatul. Rizzoli se duse la pat și se lăsă în genunchi, uitându-se dedesubt. — Doamne, e așa de curat aici că poți să mănânci de pe jos. Vântul zgâlțâi fereastra și chiciura scârțâi pe geam. Maura se întoarse și-l privi pe Frost care traversa curtea spre capelă împreună cu echipa de la Omucideri. Unul dintre tehnicieni alunecă dintr-odată pe pietre, cu brațele aruncate în lături ca un patinator, chinuindu-se să-și mențină echilibrul. „Toți ne chinuim să ne menținem echilibrul, gândi Maura. Să rezistăm tentației, luptând în același timp cu atracția gravitațională. Și când, în cele din urmă, cădem, faptul ne ia mereu prin surprindere.” Echipa păși în capelă și și-i imagină stând într-un cerc tăcut, privind în jos la sângele sorei Ursula și scoțând aburi pe nări în aerul rece de acolo, în spatele ei se auzi o bufnitură. Se întoarse îngrijorată și o văzu pe Rizzoli pe dușumea, lângă scaunul răsturnat. Își ținea capul între genunchi. — Jane! Maura îngenunche lângă ea. — Jane? Rizzoli făcu semn cu mâna. — Sunt în regulă. Sunt în regulă… — Ce s-a întâmplat? — Am… Cred că m-am ridicat prea rapid. Sunt doar un pic amețită… Rizzoli încercă să se îndrepte din șale, dar își lăsă din nou capul repede în jos. — Ar trebui să te întinzi. — N-am nevoie să mă întind. Lasă-mă doar un minut și-mi revin. Maura își aminti că Rizzoli nu arătase prea bine în capelă, palidă și cu buzele vinete. Atunci se gândise că era din cauza frigului. Acum se aflau într-o cameră încălzită și Rizzoli arăta epuizată. — Ai mâncat la micul dejun? întrebă Maura. — Păi… — Nu-ți amintești? — Da, cred că am mâncat. Într-un fel. — Cum vine asta? — O felie de pâine prăjită, bine? Rizzoli scutură mâna Maurei, refuzând vehement orice ajutor. Era acea mândrie sălbatică din cauza căreia era uneori atât de dificil să lucrezi cu ea. — Cred că am făcut gripă. — Ești sigură că-i numai asta? Rizzoli își îndepărtă părul de pe față și-și ridică ușor capul. 612

— Da. Și nu ar fi trebuit să beau atât de multă cafea dimineață. — Cât ai băut? — Trei sau patru cești. — Nu-i cam mult? — Aveam nevoie de cofeină. Dar acum mă roade stomacul. Îmi vine să vărs. — Te conduc la baie. — Nu. Rizzoli îi făcu semn că nu era nevoie. Mă descurc, bine? Se ridică ușor și rămase așa preț de o clipă, de parcă n-ar fi fost tocmai sigură pe picioare. Apoi își îndreptă spatele și, recuperând un strop din vechea mândrie, părăsi încăperea. Dangătul clopotului de la intrare o făcu pe Maura să privească din nou pe fereastră. O văzu pe călugărița în vârstă ieșind încă o dată din clădire și târșâindu-și picioarele pe pietrele de pavaj pentru a răspunde. Acest nou vizitator nu avea nevoie de rugăminți pentru a i se permite accesul – de cum îl văzu, călugărița îi deschise poarta. Un bărbat îmbrăcat într-o haină lungă neagră intră în curte și-și puse mâna pe umărul călugăriței. Era un gest de îmbărbătare. Se îndreptară împreună spre clădire, bărbatul potrivindu-și pasul artritic și aplecându-și capul spre ea ca și cum n-ar fi vrut pentru nimic în lume să piardă vreun cuvânt dintre cele ce-i erau adresate. Pe la jumătatea drumului se opri dintr-odată și privi în sus, de parcă ar fi simțit că Maura îl urmărea. Pentru o secundă, privirile li se întâlniră prin geamul ferestrei. Ea văzu un chip frapant de uscățiv, un cap cu păr negru, zburlit de vânt. Și zări o pată albă, îndoită sub gulerul ridicat al hainei lui negre. Un preot. Când doamna Otis anunțase că părintele Brophy era pe drum, Maura și-l imaginase mai în vârstă și cărunt. Însă bărbatul care o privea în acest moment era tânăr – nu avea mai mult de patruzeci de ani. El și călugărița își continuară drumul spre clădire și Maura nu-i mai putu vedea. Curtea era încă o dată goală, dar zăpada călcată în picioare purta cu ea mărturia tuturor celor care trecuseră pe acolo în acea dimineață. Echipa de la morgă va sosi în scurt timp cu brancarda și urmele de pe zăpadă se vor înmulți. Respiră o dată adânc, îngrozită la gândul întoarcerii în capela glacială, la sarcina sinistră care o aștepta. Părăsi încăperea și coborî să-și aștepte echipa.

613

• TREI • Jane Rizzoli stătea în fața chiuvetei din baie, privindu-se în oglindă și nu-i plăcea ce vedea. Nu se putea abține să nu se compare cu eleganta doamnă doctor Isles, care întotdeauna părea imperial de calmă și de stăpână pe ea, cu fiecare fir de păr la locul lui și cu rujul ei marcant – o dungă roșie strălucitoare pe o piele fără nicio imperfecțiune. Imaginea pe care o vedea Rizzoli în oglindă nu era nici calmă, nici perfectă. Părul îi era zburlit ca al unei vrăjitoare, cu bucle spiralate care îi năpădeau chipul palid și încordat. „Nu sunt în apele mele, gândi. Nu o recunosc pe femeia care mă privește din oglindă. Când m-am transformat în această necunoscută?” Un nou val de greață o scutură dintr-odată și închise ochii, opunându-i-se, rezistându-i atât de înverșunat, ca și când ar fi fost în joc viața ei. Nici cel mai desăvârșit autocontrol n-ar fi putut ține în frâu inevitabilul. Punându-și repede palma peste gură, zbură la primul closet și ajunse exact la timp. Chiar și după ce stomacul i se goli, mai zăbovi acolo cu capul aplecat peste vasul de toaletă, neîndrăznind încă să părăsească siguranța closetului. Gândea: „Trebuie să fie gripă. Doamne ajută să fie gripă”. Când într-un sfârșit îi trecu greața, se simți atât de sleită, încât se așeză pe capacul toaletei, prăbușindu-se cu spatele de perete. Se gândi la muncile care o așteptau. La întrevederile cu maicile, la frustrările legate de faptul că va trebui să încerce să smulgă informații utile de la această comunitate de femei buimace și taciturne. Și la prezența ei acolo, lucrul cel mai rău dintre toate, la epuizarea dată de statul acolo în timp ce criminaliștii își vedeau de microscopica lor vânătoare de comori. De obicei, ea ar fi fost cea care ar fi căutat cu sete indicii peste indicii, cea care ar fi luptat pentru a fi la comanda echipei. Și iat-o acum, vârâtă într-un closet, ezitând să se întoarcă în miezul lucrurilor, unde de altfel se căznea mereu să fie. Dorind să se poată ascunde aici, unde domnea o liniște binecuvântată și unde nimeni nu ar fi putut zări dezordinea care i se citea pe față. Se întrebă cât de mult observase deja Maura Isles. Isles păruse întotdeauna mult mai interesată de morți decât de vii, iar când avea de-a face cu o omucidere, cadavrul era cel care primea toată atenția ei. Într-un sfârșit, Rizzoli se ridică și ieși din closet. Capul îi era acum limpede și stomacul în ordine. Stafia vechii Rizzoli, târându-se înapoi în piele. Bău apă foarte rece de la chiuvetă, din căușul palmelor, ca să scape de gustul amărui, apoi se spălă pe față. „Curaj, fetițo. Nu fi bleagă. Lasă tipii să vadă o gaură în armura ta și chiar acolo vor ținti. Așa fac mereu.” Apucă un șervețel de hârtie și-și șterse 614

fața, dar chiar când era pe punctul de a-l arunca la gunoi se opri, amintindu-și de patul surorii Camille. De sângele de pe cearșafuri. Coșul de gunoi era cam pe jumătate plin. În mormanul de șervețele de hârtie mototolite se afla un pachețel de hârtie igienică. Reprimându-și dezgustul, îl desfăcu. Chiar dacă-i cunoștea deja conținutul, fu totuși marcată de vederea sângelui menstrual al altei femei. Avea de-a face cu sânge tot timpul și abia ce văzuse o baltă de sânge sub cadavrul Camillei. Cu toate astea era mult mai zdruncinată de licărul slab al acestui tampon igienic. Era îmbibat, greu. „De aceea te-ai dat tu jos din pat, gândi. Scurgerea caldă dintre coapse și umezeala cearșafurilor. Te-ai ridicat și ai venit la baie ca să-ți schimbi tamponul, punându-l pe cel murdar în coșul de gunoi. Și după aceea… ce ai făcut după aceea?” Părăsi sala de baie și se întoarse în odaia lui Camille. Maura Isles plecase și Rizzoli era singură în cameră, încruntându-se la cearșafurile pătate de sânge, singura pată de culoare în această cameră ternă. Se duse la fereastră și privi în jos spre curte. Urme numeroase de pași erau acum vizibile pe crusta de zăpadă și chiciură. În spatele porții, duba altui post de televiziune de știri parcase lângă zid și-și instala antena. Povestea călugărițelor moarte pătrundea direct în casele oamenilor. „Sigur vor fi pe primul loc la ora cinci, gândi. Toți suntem curioși când vine vorba despre călugărițe. Jurământ de castitate, retragere în spatele zidurilor și toți se întreabă ce anume se ascunde sub veșmântul călugăresc. Chestia cu castitatea ne intrigă cel mai mult; ne uimește orice ființă umană care se încinge cu un brâu împotriva celui mai puternic dintre impulsuri, care întoarce spatele la ceea ce natura ne-a hărăzit să împlinim. Ceea ce ne incită este puritatea lor.” Privirea lui Rizzoli se mută din curte la capelă. „Unde ar trebui să fiu acum, gândi ea, tremurând probabil alături de echipa de la Omucideri. Nu să pierd timpul în camera asta care miroase a clor.” Însă numai din camera asta putea avea priveliștea pe care probabil o avusese și Camille la întoarcerea din călătoria ei la baie într-o dimineață mohorâtă de iarnă. „Probabil a văzut și lumina asta, strălucind prin vitraliul capelei.” O lumină care nu ar fi trebuit să fie acolo. Maura așteptă ca brancardierii să întindă un cearșaf curat pe targă și să o așeze pe sora Camille. Asistase și alte echipe de transport care luaseră alte cadavre din locul unde fuseseră găsite. Câteodată îndeplineau această sarcină cu eficiență formală, altădată cu un vădit dezgust. Însă uneori îi văzuse mutând victima cu o grijă deosebită. În special când era vorba despre copii, purtându-le capul în mâini cu atenție, trupurile lor micuțe alunecând cu grijă în saci. Sora Camille fu tratată cu aceeași blândețe, cu aceeași amărăciune. Ținu ușa capelei cât ieșiră cu brancarda și-i urmă în drumul lor anevoios până la poartă. În spatele zidurilor, mișunau echipele de știri, cu camerele pregătite să capteze imaginea tipică a tragediei – cadavrul pe targă, giulgiul de plastic 615

conținând o formă umană distinctă. Cu toate că publicul nu va putea vedea victima, avea să fie informat că era vorba despre o femeie tânără și probabil se va uita la sacul de plastic și-i va diseca mental conținutul. Imaginația devoratoare a oamenilor avea să violeze intimitatea surorii Camille în moduri în care bisturiul Maurei nu ar putea s-o facă niciodată. Când brancarda ieși pe poarta abației, un grup de reporteri și cameramani se năpusti asupra ei, neluându-l în seamă pe polițistul care striga la ei să se dea înapoi. Cel care reuși în cele din urmă să țină haita în loc fu preotul. Silueta impunătoare, înveșmântată în negru, ieși rapid pe poartă și se amestecă în mulțime, făcându-și auzită vocea mânioasă în larma din jur. — Această biată soră merită respectul vostru! De ce nu i-l acordați? Lăsați-o să treacă! Chiar și reporterii se pot rușina uneori și câțiva dintre ei se traseră înapoi pentru a permite echipei de transport să-și urmeze calea. Dar camerele TV își continuară transmisia în timp ce targa era urcată în mașină. Apoi aceleași camere înfometate își întoarseră atenția spre noua lor victimă: Maura, care abia se strecurase pe poartă îndreptându-se spre mașina ei, cu haina strânsă pe corp, de parcă asta ar fi putut s-o protejeze împotriva obiectivului camerelor de filmat. — Doamnă doctor Isles! Aveți ceva de declarat? — Care a fost cauza morții? — Vreo dovadă care să ateste că a fost vorba de un viol? Cu reporterii după ea, bâjbâi în poșetă și apăsă butonul telecomenzii. Abia deschise portiera că își auzi numele strigat. De data asta, o voce alarmată. Privi peste umăr și văzu un bărbat întins pe trotuar și câțiva oameni aplecați asupra lui. — A căzut un cameraman! strigă cineva. Avem nevoie de o ambulanță! Maura trânti ușa mașinii și alergă spre bărbatul căzut. — Ce s-a întâmplat? întrebă. A alunecat? — Nu, alerga… și a căzut din picioare… Se lăsă în genunchi lângă el. Îl întinseseră deja pe spate și Maura văzu un bărbat solid de cincizeci de ani cu fața vânătă. O cameră cu sigla WVSU pe ea zăcea pe zăpadă lângă el. Nu respira. Îi ridică bărbia să-i elibereze gâtul vânjos pentru a-l ajuta să respire și se aplecă pentru a începe resuscitarea. Mirosul acru de cafea și de țigări aproape o făcu să verse. Se gândi la hepatită, la SIDA, precum și la toate celelalte orori microscopice pe care cineva le-ar putea lua din schimbul de fluide corporale și se sili să-și pună buzele pe gura lui. Respiră o dată și îi văzu pieptul ridicându-se, aerul pătrunzându-i în plămâni. Mai trimise două reprize de aer, apoi luă pulsul carotidei. 616

Nimic. Tocmai voia să-i desfacă fermoarul de la jachetă când, ridicând privirea, văzu că preotul i-o luase înainte. Își puse palmele lui mari pe sternul bărbatului, apoi se uită la ea, ca Maura să încuviințeze începerea resuscitării cardiace. Maura observă hotărârea îndârjită din ochii lui albaștri. — Apasă, spuse ea. Acum. Se puse pe treabă, numărând tare fiecare apăsare în așa fel încât ea să poată cronometra respirațiile. — Unu – unu – o mie. Doi – unu – o mie… Nici urmă de panică în vocea lui, doar număratul regulat al unui om care știe ce face. Nu era nevoie să-i dea indicații; lucrau împreună de parcă ar fi făcut echipă dintotdeauna, schimbând de două ori locurile pentru a se dezmorți. La sosirea ambulanței, partea din față a pantalonilor ei era leoarcă, din cauză că îngenunchease în zăpadă și transpira în pofida frigului. Se ridică anevoie în picioare, privind istovită cum cineva din echipa de la Urgență îi puse o perfuzie și îi introduse un tub endotraheal bărbatului, de îndată ce targa fu urcată în ambulanță. Camera de filmat pe care o scăpase bărbatul era acum mânuită de un alt angajat al postului. „Spectacolul trebuie să continue, gândi Maura, privind cum reporterii se învârteau în jurul ambulanței, chiar dacă aveți ca subiect acum colapsul propriului vostru coleg.” Se întoarse spre preotul care stătea lângă ea cu genunchii pantalonilor leoarcă de zăpadă topită. — Mulțumesc pentru ajutor, spuse. Înțeleg că ați mai făcut resuscitări. El zâmbi, ridicând din umeri. — Numai pe un manechin de plastic. N-am crezut că voi fi vreodată nevoit să pun în aplicare ce am învățat. Îi strânse mâna. Numele meu este Daniel Brophy. Dumneavoastră sunteți medicul legist? — Maura Isles. Aceasta este parohia dumneavoastră, părinte Brophy? Încuviință din cap. — Biserica mea se află la trei străzi de aici. — Da, am văzut-o. — Credeți că l-am salvat pe acel bărbat? Maura scutură din cap. — Când resuscitarea se prelungește atât de mult, fără să existe puls, prognoza nu este foarte îmbucurătoare. — Dar există vreo șansă să trăiască? — Una slabă. — Chiar și așa, vreau să cred că am făcut ceva pentru el, spuse preotul și aruncă o privire spre reporterii de televiziune, strânși încă în jurul ambulanței. 617

Dați-mi voie să vă conduc la mașină, ca să puteți pleca fără o cameră vârâtă cu de-a sila în față. — Au să vă hărțuiască pe dumneavoastră atunci. Sper că sunteți pregătit să le faceți față. — Deja am promis că voi face o declarație. Cu toate că nu prea știu ce vor să audă de la mine. — Sunt canibali, părinte Brophy. Nu vor nici mai mult, nici mai puțin decât un kilogram din carnea dumneavoastră. Cinci kilograme, dacă se poate. Râse. — Atunci ar trebui să-i avertizez, va fi o carne destul de ațoasă. O conduse la mașină. Pantalonii ei uzi i se lipeau de picioare, iar țesătura lor deja se întărea în bătaia rece a vântului. Va trebui să se schimbe în halat, odată întoarsă la morgă, și să-și pună pantalonii la uscat. — Dacă tot o să fac o declarație, spuse el, ar trebui să știu ceva? Aveți să-mi spuneți ceva? — Va trebui să vorbiți cu doamna detectiv Rizzoli. Ea se ocupă de anchetă. — Credeți că a fost un atac izolat? Oare ar trebui să se îngrijoreze și alte parohii? — Eu examinez doar victimele, nu și pe agresorii lor. Nu pot spune ce anume l-a determinat să comită fapta. — Acestea sunt femei în vârstă. Incapabile să se apere. — Știu. — Deci ce le spunem? Tuturor surorilor care trăiesc în comunități religioase? Că nu sunt în siguranță nici măcar în spatele zidurilor? — Nimeni nu-i sută la sută în siguranță. — Nu ăsta este răspunsul pe care vreau să li-l dau. — Dar e cel pe care trebuie să-l audă. Deschise portiera. Am fost crescută în rit catolic, părinte. Obișnuiam să cred că măicuțele sunt de neatins. Dar am văzut ce i s-a întâmplat sorei Camille. Dacă asta i se poate întâmpla unei călugărițe, atunci nimeni nu este de neatins. Se strecură în mașină. Succes cu presa. Aveți sprijinul meu. Părintele închise portiera mașinii și rămase uitându-se la ea prin geam. Oricât de frapantă îi era fața, ceea ce-i atrăgea atenția Maurei era acel guler clerical. O fâșie albă subțirică, dar cât de mult îl diferenția de ceilalți. Îl făcea de neatins. Părintele îi făcu semn cu mâna. Apoi privi la grupul de reporteri, care chiar acum își fixau obiectivele spre el. Maura îl văzu cum își îndreptă ținuta și trage adânc aer în piept. Apoi porni în direcția lor. • — În lumina multiplelor concluzii anatomice, la care se adaugă cunoscutele antecedente medicale de hipertensiune ale subiectului, opinia mea este că a murit din cauze naturale. Succesiunea cea mai probabilă de evenimente a fost infarct 618

miocardic acut, înregistrat cu douăzeci și patru de ore înainte de deces, urmat de o aritmie ventriculară, care a constituit evenimentul final. Cauza probabilă a decesului: aritmie letală, ca efect secundar al unui infarct miocardic acut. Întocmit de Maura Isles, medic legist, Departamentul de Medicină Legală din Massachusetts. Maura închise dictafonul și-și coborî privirea la diagramele pretipărite pe care înregistrase mai devreme semnele de pe cadavrul lui Samuel Knight. Cicatricea unei vechi operații de apendicită. Petele vinete de pe fese și de pe partea inferioară a coapselor, unde sângele se adunase în timpul orelor în care zăcuse, fără viață, pe pat. Nu existaseră martori ai ultimelor clipe ale domnului Knight din camera sa de hotel, însă își putea imagina ce-i trecuse omului prin cap. Un spasm neașteptat în piept. O panică de câteva secunde, când își dă seama că spasmul este propria inimă. Și apoi, o trecere lentă în neființă. „Ai avut parte de o moarte ușoară”, gândi. Un ordin rapid și domnul Knight ar putea fi luat de acolo. Întâlnirea lor scurtă se va sfârși cu mâzgălirea numelui ei pe raportul de autopsie. Alte rapoarte zăceau în cutie – un teanc de dictări transcrise care așteptau ca ea să le revizuiască și să le semneze. În congelator o aștepta o cunoștință nouă: Camille Maginnes, a cărei autopsie era programată pentru ora nouă a doua zi dimineață, când și Rizzoli, și Frost vor putea participa. Chiar dacă răsfoia rapoartele, făcând însemnări pe margini, mintea îi zbura tot la Camille. Frigul pe care îl simțise în capelă în acea dimineață nu se îmblânzise, și păstrase puloverul pe ea în timp ce lucra la birou, încercând să scape de amintirea acelei vizite. Se ridică de pe scaun să vadă dacă pantalonii ei de lână, pe care îi pusese lângă calorifer, se uscaseră. „Aproape”, își spuse, și-și dezlegă repede cordonul pantalonilor de serviciu pe care-i purtase toată după-amiaza. Cufundându-se înapoi în scaun, rămase nemișcată preț de o secundă, privind la unul dintre tablourile florale de pe perete. Pentru a contracara asprimea muncii sale, își decorase biroul cu instantanee de viață, nu de moarte. Un ficus într-un ghiveci creștea viguros într-un colț al încăperii, fericitul destinatar al agitației și atenției constante ale Maurei și ale lui Louise. Pe perete se aflau înrămate imagini cu flori: un buchet de bujori albi și iriși albaștri. Altul cu o glastră de trandafiri de mai, cu inflorescențele bogate și petale care îngreunau tulpinile. Când teancul de dosare era prea mare, când greutatea morții o copleșea, se uita la aceste picturi și se gândea la grădina ei, la mirosul solului gras și la verdele crud al ierbii de primăvară. Se gândea la lucruri care cresc, nu care mor. Nu care se descompun. Însă în această zi de decembrie, primăvara nu păruse niciodată atât de departe. Ploaia înghețată bătea în fereastră și-i era groază de drumul spre casă. Se întrebă dacă primăria presărase deja sare pe străzi, sau dacă va da tot peste un patinoar, cu mașinile alunecând ca niște pucuri de hochei. 619

— Doamnă doctor Isles? o auzise pe Louise în intercom. — Da? — Un anume doctor Banks vă caută la telefon. Pe linia unu. Maura se îndreptă spre telefon foarte încet. — Este vorba de… doctorul Victor Banks? întrebă încetișor. — Da. Spune că e de la fundația One Earth International. Maura nu răspunse nimic, cu privirea ațintită spre telefon și cu mâinile împietrite pe birou. Abia mai auzea lapovița bătând în fereastră. Nu mai înregistra decât loviturile propriei inimi. — Doamnă doctor Isles? — Sună din alt oraș? — Nu. A lăsat un mesaj mai devreme. Stă la hotelul Colonnade. Maura înghiți în sec. — Nu pot să răspund acum la telefon. — E a doua oară când sună. Spune că vă cunoaște. „Da. Nimic mai adevărat.” — Când a sunat prima oară? întrebă Maura. — În această după-amiază, când erați încă la locul crimei. V-am lăsat mesajul lui pe birou. Maura dibui trei bilețele roz, ascunse sub un teanc de dosare. Ăsta era. „Doctor Victor Banks. A sunat la 12:45 P.M.” Se holbă la nume, cu un nod în stomac. Se întrebă de ce o fi căutând-o acum. După atâtea luni, de ce o suna pe nepusă-masă? Ce îl făcea să creadă că putea intra din nou în viața ei? — Ce să-i spun? întrebă Louise. Maura trase aer adânc în piept. — Spune-i că o să-l sun eu. „Când voi fi pregătită, la naiba.” Mototoli bilețelul și-l aruncă în coșul de gunoi. Câteva secunde mai târziu, incapabilă să se concentreze la rapoartele ei, se ridică și-și puse haina. Louise se arătă surprinsă s-o vadă părăsindu-și biroul, înfofolită deja împotriva frigului de afară. Maura era de obicei ultima care pleca și aproape niciodată înainte de cinci și jumătate. Acum nu era nici cinci și Louise tocmai își închidea computerul. — Plec înainte să se aglomereze șoseaua, spuse Maura. — Cred că-i cam târziu pentru asta. N-ați văzut cum e afară? Multe birouri sau închis deja. — Când asta? — La patru. — De ce ești încă aici? Trebuia să te fi dus acasă. — Vine soțul meu să mă ia. Mașina mea e la reparat, nu v-am zis? Maura tresări. Da, Louise îi spusese despre mașină de dimineață, dar bineînțeles că uitase. Ca de obicei, mintea îi fusese atât de concentrată la cei 620

morți că nu dăduse mare atenție vocilor celor vii. O privi pe Louise punându-și fularul la gât și îmbrăcându-și haina și se gândi: „Nu ascult suficient. Nu comunic suficient de mult cu oamenii cât timp ei sunt în viață”. Chiar și după un an de muncă în acest birou, știa puține lucruri despre viața privată a secretarei ei. Nu-l întâlnise niciodată pe soțul lui Louise și tot ce știa era că-l cheamă Vernon. Nu-și putea aduce aminte unde muncea, sau ce făcea pentru a-și câștiga traiul, în parte deoarece Louise împărtășea arareori informații personale despre viața ei. „Este vina mea? se întrebă Maura. Oare simte că nu sunt dispusă s-o ascult, că mă simt mai bine printre bisturiele și dictafonul meu decât cunoscând sentimentele oamenilor care mă înconjoară?” Împreună traversară holul spre ieșirea care ducea la parcarea angajaților. Fără conversație, doar două călătoare mergând alături către aceeași destinație. Soțul lui Louise aștepta în mașină, în timp ce ștergătoarele se mișcau furioase dintr-o parte în alta pe parbriz. Maura le făcu semn cu mâna și primi o privire derutată de la Vernon, care se întreba probabil cine era femeia aceea care le făcea cu mâna de parcă i-ar fi cunoscut. De parcă ar fi cunoscut într-adevăr pe cineva. Traversă parcarea, alunecând pe asfaltul acoperit de polei, cu capul plecat sub granulele mușcătoare ale lapoviței. Mai avea de oprit într-un singur loc. Încă o datorie de îndeplinit înainte să-și încheie ziua. Conduse până la spitalul Sfântul Francisc pentru a verifica starea sorei Ursula. Cu toate că nu mai lucrase într-un salon de spital de pe vremea când era internă, amintirile ultimei ei ture în pavilionul de la Urgențe rămăseseră foarte neplăcute. Își aminti de momentele de panică, de lupta cu pâcla lipsei de somn. Își aminti de o noapte în care trei pacienți muriseră pe tura ei și totul se dusese de râpă. Acum nu mai putea intra într-o secție de Urgențe fără să fie bântuită de fantomele vechilor responsabilități și ale vechilor neputințe. Secția de Terapie intensivă a spitalului Sfântul Francisc avea o sală de tratament care deservea douăsprezece separeuri pentru pacienți. Maura se opri la biroul recepționerei pentru a-i arăta legitimația. — Sunt doctor Isles de la Departamentul de Medicină Legală. Pot să văd fișa pacientei dumneavoastră, sora Ursula Rowland? Recepționera o privi perplexă. — Dar pacienta nu a decedat. — Doamna detectiv Rizzoli m-a rugat să verific starea acestei paciente. — Așa spuneți! Fișa ei se află în compartimentul de acolo. Numărul zece. Maura scoase dosarul cu copertă de aluminiu care conținea fișa medicală a patului zece. O deschise la raportul chirurgical preliminar. Era o expunere sumară, scrisă de mână, mâzgălită de neurochirurg imediat după operație:

621

Hematom subdural de mari dimensiuni, identificat și drenat. Fractură parietală dreapta deschisă, debridată și elevată. Ruptură durală închisă. Raportul chirurgical complet dictat. James Yuen, medic specialist. Citi și însemnările surorilor medicale și trecu în revistă progresul pacientei după operație. Presiunile intracraniene erau menținute stabile cu ajutorul medicației intravenoase și al hiperventilației artificiale. Părea că fusese făcut tot ce se putea; acum totul se reducea la un joc al așteptării, să iasă la iveală nivelul vătămării neurologice. Cu fișa în mână se îndreptă spre separeul zece. Polițistul care îl păzea o recunoscu și-i făcu semn cu capul. — Bună ziua, doamnă doctor Isles. — Cum se simte pacienta? întrebă ea. — Cam la fel, bănuiesc. Nu cred că s-a trezit încă. Maura privi spre perdelele trase. — Cine-i acolo cu ea? — Doctorii. Bătu în rama ușii, dădu la o parte draperiile și intră. Lângă pat stăteau doi bărbați. Unul din ei era un asiatic înalt, cu o privire întunecată și pătrunzătoare, și o coamă deasă de păr argintiu. Celălalt – „Neurochirurgul”, gândi, văzându-i ecusonul cu numele: Dr. Yuen – era mai tânăr, pe la treizeci de ani, cu umeri lați profilându-i-se sub halatul alb. Părul blond și lung îi era prins pe spate într-o coadă îngrijită. „Fabio în rolul doctorului”, gândi Maura, privind fața bronzată a bărbatului și ochii lui cenușii. — Îmi cer scuze pentru deranj, spuse Maura. Sunt doctor Isles, de la Departamentul de Medicină Legală. — Medicină legală? se miră doctorul Yuen, nedumerit. Nu-i o vizită un pic cam prematură? — Detectivul care se ocupă de caz m-a rugat să verific starea pacientei voastre. Știți, mai există încă o victimă. — Da, am auzit. — Am să-i fac autopsia mâine. Voiam să compar tipul rănilor la aceste două victime. — Nu cred să poți vedea multe aici. Nu acum, după operație. Vei afla mai multe analizând radiografiile făcute la internarea ei și scanările craniene. Își coborî privirea spre pacientă și-i dădu dreptate. Capul Ursulei era învelit în bandaje și rănile îi erau de pe acum schimbate, cusute de mâna chirurgului. În comă profundă, respira cu ajutorul unui aparat de ventilație artificială. Spre deosebire de zvelta Camille, Ursula era o femeie masivă, cu oase mari, cu fața comună și rotundă ca aceea a unei neveste de fermier. Firele perfuziilor șerpuiau 622

pe brațele ei cărnoase. La încheietura mâinii stângi avea o brățară pe care era scris: „Alergică la penicilină”. Dâra unei cicatrice urâte, groase și albe, se întindea pe cotul drept – consecința unei răni vechi, prost cusute. „Un suvenir de pe vremea când a lucrat în străinătate?” se întrebă Maura. — Am făcut tot ce am putut în sala de operație, spuse Yuen. Acum să sperăm că doctorul Sutcliffe aici de față poate rezolva orice complicații medicale care ar putea apărea. Maura privi spre medicul cu coadă, care dădu din cap, zâmbindu-i. — Sunt Matthew Sutcliffe, medicul ei internist, spuse. Nu mai venise să mă vadă de câteva luni. Abia de curând am aflat că a fost internată în spital. — Ai telefonul nepotului ei? îl întrebă Yuen. Când m-a sunat, am uitat să i-l iau. A spus că va vorbi cu tine. Sutcliffe dădu din cap. — Îl am. Va fi mai ușor ca eu să fiu cel care ține legătura cu familia. Îi voi ține la curent cu starea ei. — Care este starea ei? întrebă Maura. — Aș spune că e stabilă din punct de vedere medical, răspunse Sutcliffe. — Și neurologic? Privi spre Yuen. Acesta scutură din cap. — E prea devreme să ne pronunțăm. Lucrurile au mers bine în sala de operație, dar, și asta-i spuneam și doctorului Sutcliffe, chiar dacă își recapătă cunoștința – ceea ce nu-i sigur deloc – cel mai probabil nu-și va aminti nimic din atac. Amnezia retrogradă e des întâlnită la pacienții cu leziuni craniene. Își privi pagerul. — Îmi pare rău, dar trebuie să dau curs acestui apel. Domnul doctor Sutcliffe vă va oferi toate detaliile istoricului ei medical. Din doi pași mari fu la ușă. Sutcliffe îi întinse stetoscopul Maurei. — Dacă vreți, o puteți examina. Ea luă stetoscopul și se duse la pat. Un moment nu făcu altceva decât să se uite la pieptul Ursulei, care se umfla și cobora. Rareori examinase oameni vii; îi trebuia puțin timp să-și reia deprinderile clinice, fiind extrem de conștientă că doctorul Sutcliffe era martor la cât de în urmă cu practica se simțea, examinând un corp a cărui inimă încă bătea. Lucrase așa de mult cu morții, încât acum se simțea neîndemânatică total cu cei vii. Sutcliffe stătea la capul patului, o prezență impunătoare cu umeri largi și privire concentrată. O privea cum îi luminează ochii cu o lanternă subțire ca un stilou, cum îi palpează gâtul, degetele lunecându-i pe pielea caldă. Atât de diferită de răceala cărnii refrigerate. Se opri. — Nu există puls carotidian pe partea dreaptă. — Poftim? 623

— Există puls puternic pe stânga, dar nu și pe dreapta. Se întinse după fișă și o deschise la notițele din sala de operație. — Ah. Anestezistul menționează aici. „Absența arterei carotide drepte. Mai mult ca sigur o variație anatomică normală.” El se încruntă, fața lui bronzată îmbujorându-se. — Am uitat de asta. — Deci e o descoperire veche? Lipsa pulsului pe partea asta? Dădu din cap. — Congenitală. Maura își strecură stetoscopul în urechi și-i ridică Ursulei halatul, scoțându-i la iveală pieptul proeminent. Pielea era încă palidă și tinerească în ciuda celor șaizeci și opt de ani ai ei. Zeci de ani de protecție sub veșmântul de călugăriță o cruțaseră de razele neîndurătoare ale soarelui. Apăsând diafragma stetoscopului pe pieptul Ursulei, Maura auzi bătăi de inimă hotărâte, viguroase. O inimă de supraviețuitor, bătând înainte, neînfrântă. O infirmieră își vârî capul în salon. — Domnul doctor Sutcliffe? Au sunat de la Radiologie și au spus că filmul toracelui este gata, dacă vreți să mergeți jos să-l vedeți. — Mulțumesc. Se uită la Maura. — Ne putem uita de asemenea și la radiografiile craniene, dacă vreți. Împărțiră ascensorul cu cinci tinere voluntare din spital, cu figuri proaspete și păr lucios, chicotind între ele și aruncând ocheade spre doctorul Sutcliffe. Cu toate acestea, părea orb la atenția pe care i-o acordau, privirea lui gravă concentrându-se în schimb la numerele schimbătoare ale etajelor. „Farmecul halatului alb”, gândi Maura, aducându-și aminte de propriii ani de tinerețe, pe când lucra drept voluntar la spitalul Sfântul Luca din San Francisco. Doctorii păreau de neatins pentru ea. De necucerit. Acum că și ea era doctor, știa prea bine că halatul alb nu o împiedica să facă greșeli. Că nu o va face infailibilă. Le studie pe voluntare în uniformele lor șifonate și-și aduse aminte de ea la șaisprezece ani – nu chicotind, ca fetele astea, ci tăcută și serioasă. Chiar și atunci conștientă de aspectele întunecate ale vieții. Atrasă în mod instinctiv de melodiile în cheie minoră. Ușile ascensorului se deschiseră și fetele se revărsară din el, un stol vesel în roz și alb, lăsându-i pe Maura și Sutcliffe singuri. — Mă obosesc, spuse el. Atâta energie. Aș vrea să am măcar o zecime din ea, mai ales după o noapte de gardă. Îi aruncă o privire Maurei. — Dumneavoastră faceți multe? — Gărzi de noapte? Facem cu schimbul. — Bănuiesc că pacienții dumneavoastră pot aștepta. 624

— Nu e ca viața de aici, în tranșee. El râse și dintr-odată se transformă într-un surfer blond și tânăr cu ochii surâzători. — Viața în tranșee. Chiar așa o simt câteodată. Prima linie. Radiografiile îi așteptau deja pe ghișeul de la recepție. Sutcliffe duse plicul voluminos în camera de vizionare. Prinse o serie de filme sub agrafe și apăsă pe buton. Lumina licări pe imaginile unui craniu. Linii de fracturi brăzdau oasele ca scăpărări de fulgere. Se vedeau două puncte distincte de impact. Prima lovitură nimerise osul temporal drept, generând o singură fisură în partea de jos, spre ureche. A doua, mai puternică, căzuse în spatele primei și comprimase calota craniană, înfundând-o. — Prima dată a lovit-o în lateralul capului, spuse Maura. — De unde știți că aici a lovit-o prima dată? — Pentru că prima linie de fractură oprește propagarea unei fracturi care s-ar intersecta cu prima, provenită de la o a doua lovitură. Arătă spre liniile fracturilor. Vedeți cum linia asta se oprește exact aici, unde se intersectează cu prima linie a fracturii? Forța impactului nu poate trece de această spărtură. Poate că tocmai se întorcea. Sau nu l-a văzut pentru că venea spre ea dintr-o parte. — A luat-o prin surprindere, spuse Sutcliffe. — Și ar fi fost de ajuns ca s-o amețească. Apoi a urmat altă lovitură, mai în spatele capului, aici. Arătă spre a doua linie de fractură. — O lovitură mai puternică, spuse Sutcliffe. A comprimat calota craniană. Dădu jos radiografiile craniului și le înlocui cu scanările unor tomografii. Tomografia axială computerizată permitea sondarea interiorului craniului uman, dezvăluind creierul bucată cu bucată. Maura văzu un cheag plin cu sânge scurs din vasele sfâșiate. Presiunea în creștere probabil că apăsase pe creier. Era vorba despre o leziune cu un potențial la fel de devastator ca aceea a lui Camille. Însă anatomia și rezistența umană variază de la persoană la persoană. În timp ce sora mult mai tânără sucombase leziunilor, inima Ursulei continua să bată, trupul ei nedorind să renunțe la suflet. Nu era vorba despre un miracol, abia se putea vorbi despre unul dintre acele capricii ale sorții, asemenea copilului care supraviețuiește unei căderi de la etajul șase cu prețul a numai câtorva zgârieturi. — Mă mir că este încă în viață, șopti Sutcliffe. — Și eu. Îl privi. Strălucirea mesei luminoase îi lumina pe jumătate fața, făcând să-i lucească unghiurile bărbătești ale pomeților. — Aceste lovituri s-au vrut mortale.

625

• PATRU • „Camille Maginnes avea oase tinere”, gândi Maura, studiind radiografiile care atârnau pe ecranul luminos de la morgă. Anii nu roseseră încă încheieturile novicei, nu-i ruinaseră vertebrele și nici nu-i calcifiaseră cartilajul coastelor. Și nici de acum încolo nu o vor face. Camille va fi depusă în pământ, cu oasele conservate pentru totdeauna în starea lor tânără. Yoshima radiografiase cadavrul complet îmbrăcat, o precauție standard pentru localizarea gloanțelor rătăcite sau a altor fragmente de metal care s-ar putea ascunde în haine. Cu excepția crucifixului și a ceea ce în mod evident erau niște ace de siguranță, nicio altă bucată de metal nu se vedea pe radiografii. Maura scoase radiografiile toracice, înlocuindu-le sub ecranul luminos cu cele craniene. — Dumnezeule, murmură inspectorul Frost. Leziunile craniene erau înspăimântătoare. Una dintre lovituri fusese îndeajuns de puternică încât trimisese fragmente de os mult sub nivelul țestei. Cu toate că Maura nu făcuse încă nicio incizie, își putea deja imagina nivelul de vătămare a craniului. Vase rupte, cavitățile înecate în sânge. Și creierul, ieșit în afară sub presiunea crescută a sângelui. — Spune-ne și nouă, doctore, zise Rizzoli, scurt și la obiect. Arăta mai bine în această dimineață, intrase în morgă cu obișnuitul ei mers sprinten – femeia luptătoare care intră din nou în acțiune. — Ce vezi? — Trei lovituri distincte, răspunse Maura. Prima a lovit aici, în creștet. Arătă spre o linie de fractură individuală croindu-și drum înainte pe diagonală. Celelalte două lovituri au urmat imediat, în spatele capului. Bănuiala mea este că în acest moment era la pământ, zăcând neajutorată cu fața în jos. Atunci a venit ultima lovitură și i-a zdrobit craniul. Era un final atât de brutal, încât pentru câteva secunde ea și cei doi detectivi nu mai scoaseră niciun cuvânt, imaginându-și-o pe femeia căzută cu fața pe pardoseala de piatră. Brațul agresorului ridicându-se, mâna încleștându-se pe arma crimei. Sunetul osului sfărâmat spărgând tăcerea capelei. — Ca și cum ai lovi în cap cu bâta un pui de focă, spuse Rizzoli. N-a avut nicio șansă. Maura se întoarse la masa de autopsie, unde zăcea Camille Maginnes, îmbrăcată încă în veșmântul ei îmbibat de sânge. — Hai s-o dezbrăcăm. 626

Yoshima, cu mănuși și halat, aștepta în tăcere – stafia camerei de autopsie. Cu eficiență tăcută, așezase în ordine instrumentele pe tăviță, fixase luminile și pregătise recipientele pentru prelevare. Maura nici n-avea nevoie să deschidă gura; cu o singură privire, el îi ghicea gândurile. Mai întâi îi scoaseră pantofii de piele neagră, urâți, dar practici. Apoi se opriră, uitându-se la multele rânduri de haine ale victimei, pregătindu-se de o sarcină pe care nu o mai îndepliniseră niciodată: dezbrăcarea unei călugărițe. — Ar trebui să începem cu amictul, spuse Maura. — Asta ce-i? întrebă Frost. — Capa de pe umeri. Numai că nu văd nicio copcă în față. Și n-am văzut nici fermoare la radiografii. Haideți s-o întoarcem pe o parte, să caut pe spate. Cadavrul, acum înțepenit în rigiditatea post-mortem, era ușor ca al unui copil. O întoarseră pe o parte și Maura desfăcu marginile capei. — Arici, spuse. Frost râse uluit. — Glumești. — Medievalul întâlnește epoca modernă. Maura dădu la o parte capa, o împături și o puse într-o pungă mare de plastic. — Într-un fel e foarte dezamăgitor. Călugărițe care folosesc arici. — Vrei să rămână în Evul Mediu? spuse Rizzoli. — Ideea e că m-am gândit că sunt mai tradiționale sau cam așa ceva. — Nu vreau să te dezamăgesc, detectiv Frost, spuse Maura, scoțând lanțul cu crucifix, dar mai nou există câteva mănăstiri care au chiar și propriile pagini web. — Vai de mine. Călugărițe pe net. Asta chiar nu mai pot s-o înghit. — Se pare că urmează gulerul, spuse Maura, arătând îmbrăcămintea fără mâneci care-i acoperea umerii. Ridică cu grijă gulerul peste capul victimei. Țesătura era îmbibată de sânge și țeapănă. Îl puse într-o altă pungă de plastic, după care făcu același lucru și cu centura de piele. Erau la ultimul strat de îmbrăcăminte – o tunică neagră de lână, strânsă pe trupul subțire al lui Camille. Ultima ei barieră de modestie. În toții anii în care dezbrăcase cadavre, Maura nu simțise niciodată o asemenea neplăcere la vederea nudului unei femei. Aceasta era o femeie care alesese să trăiască ascunsă de ochii bărbaților; acum va fi expusă cu cruzime, trupul ei examinat, orificiile ei curățate. Perspectiva unei astfel de invazii îi umplu Maurei gura cu un gust amar și se reculese o secundă pentru a-și recăpăta liniștea. Zări privirea întrebătoare a lui Yoshima. Dacă era stânjenit, n-o arăta. Figura lui impasibilă avea un efect calmant în acea încăpere, unde chiar și aerul părea încărcat de tensiune. Se concentră din nou la ce avea de făcut. Amândoi, ea și Yoshima, îi ridicară tunica, făcând-o să alunece peste coapse și șolduri. Nu era strâmtă, așa că 627

reușiseră s-o scoată fără să afecteze rigiditatea post-mortem a brațelor. Sub ea se afla încă un articol de îmbrăcăminte – o glugă de bumbac alb care-i alunecase în jurul gâtului, cu marginea din față prinsă cu ace de siguranță de un tricou mânjit de sânge. Acele care apăruseră pe radiografii. Colanți negri și groși îi acopereau picioarele. Îi scoaseră mai întâi colanții, dând la iveală o pereche de chiloți albi de bumbac. Erau niște chiloți cu picior excesiv de simpli, făcuți să acopere cât mai multă piele posibil, lenjeria intimă a unei doamne în vârstă, nu a unei tinere femei nubile. Umflătura unui tampon sanitar se ițea pe sub bumbac. După cum bănuise Maura mai devreme, văzând cearșafurile pătate de sânge, victima era la menstruație. Apoi se ocupă de tricou. Desfăcu un ac de siguranță, desprinse mai multe rânduri de arici și scoase gluga. Cu toate acestea, tricoul nu ieșea cu ușurință, asta din cauza rigidității post-mortem. Luă o pereche de foarfeci și tăie tricoul exact pe mijloc. Țesătura se destrămă, scoțând la iveală un nou rând de haine. Rămase cu gura căscată, zgâindu-se la bucata de pânză înfășurată strâns în jurul pieptului, încheiată în față cu două ace de siguranță. — Asta pentru ce mai e? întrebă Frost. — Se pare că și-a bandajat sânii, răspunse Maura. — De ce? — Habar n-am. — Înlocuitor de sutien? sugeră Rizzoli. — Nu pot să-mi dau seama de ce ar fi ales să poarte asta în locul unui sutien. Ia uite ce strâns i-a înfășurat. Trebuie să fi fost incomod. Rizzoli pufni. — Da, de parcă sutienul e tare comod. — Nu e ceva care ține de religie, nu? întrebă Frost. Legat de un obicei al lor sau ceva. — Nu, e doar bandaj elastic standard. Din acela pe care îl cumperi de la farmacie ca să fixezi o gleznă scrântită. — Dar de unde știm noi ce poartă de obicei călugărițele? Vreau să spun că, la cunoștințele noastre, poate că poartă sub toate aceste veșminte dantelă neagră și plasă de prins pește. Nimeni nu râse. Maura coborî ochii spre Camille și înțelese subit simbolistica legării sânilor. Atribute femeiești deghizate, tăinuite. Aplatizate întru supunere. Ce-o fi fost în capul lui Camille când își înfășurase banda în jurul pieptului? Se simțise dezgustată de aceste lucruri care-i aminteau condiția ei de femeie? Se simțise mai curată, mai pură, cu sânii dispăruți sub bandaj, cu formele turtite, cu propria sexualitate negată? Maura desfăcu cele două ace de siguranță și le puse pe tăviță. Apoi, cu ajutorul lui Yoshima, începu să desfacă legăturile, dând la iveală fâșii succesive 628

de piele. Dar nici măcar elasticul sufocant nu putuse ofili carnea sănătoasă. Ultima bandă fu scoasă, scoțând la iveală o pereche desăvârșită de sâni tineri, cu pielea imprimată de urma benzilor. Alte femei ar fi fost mândre de acești sâni; Camille Maginnes îi ascunsese, ca și cum s-ar fi rușinat cu ei. Mai era un ultim articol de lenjerie de scos. Chiloții de bumbac. Maura trase betelia chiloților în jos peste șolduri și-i făcu să alunece peste coapse. Tamponul sanitar fixat pe interiorul lenjeriei era îmbibat cu o cantitate mică de sânge. — Tampon proaspăt, observă Rizzoli. Se pare că abia și-l schimbase. Dar Maura nu se uita la tampon; privirea îi era ațintită asupra abdomenului flasc, moale și atârnând între proeminentele oase iliace. Dungi argintii brăzdau pielea palidă. O secundă nu spuse nimic, conștientizând în tăcere semnificația acestor dungi. Se gândea și la sânii înfășurați strâns. Se întoarse spre tăviță, unde lăsase fâșiile de bandaj elastic și le desfăcu încet, privind atentă materialul. — Ce cauți? întrebă Rizzoli. — Pete, răspunse Maura. — Dar sângele se vede deja. — Nu pete de sânge… Maura se opri privind benzile elastice desfășurate de-a lungul tăvii ca să scoată la iveală locurile unde fluidul se uscase. „O, Doamne, gândi ea. Cum e posibil una ca asta?” Privi spre Yoshima. — Hai s-o așezăm pentru un examen pelvian. Yoshima se încruntă. — Să modificăm rigiditatea post-mortem? — Nu prea are masă musculară. Camille era o femeie suplă; asta avea să le facă sarcina mai ușoară. Yoshima se duse la capătul mesei. În timp ce Maura ținea pelvisul, își strecură mâinile sub coapsa stângă și o strânse pentru a flexa șoldul. A afecta rigiditatea post-mortem era un act la fel de brutal precum ruptura forțată a fibrelor musculare rigide. Nu fusese niciodată o procedură agreabilă, era clar că-l îngrozea pe Frost, care se trase în dosul mesei, pălind. Yoshima împinse ferm și Maura simți, transmisă prin pelvis, plesnitura mușchiului rupt. — O, Doamne, îngăimă Frost, întorcându-se cu spatele. Însă Rizzoli fu cea care se duse, nesigură pe picioare, spre scaunul de lângă chiuvetă și se prăbuși în el, luându-și capul în mâini. Rizzoli cea stoică, persoana care nu se plânsese niciodată de priveliștea și mirosurile asociate procesului autopsierii, părea acum incapabilă să îndure chiar și fazele preliminare. Maura trecu în partea cealaltă a mesei și ținu din nou pelvisul în timp de Yoshima se ocupă de coapsa dreaptă, chiar dacă ea avusese un acces de greață la 629

ruperea mușchiului. Dintre toate încercările prin care trecuse în pregătirea ei medicală, stagiul la chirurgie ortopedică o îngrozise cel mai tare. Perforarea și tăierea osului, forța brută necesară dezarticulării șoldurilor. Simți aceeași scârbă acum, la ruperea mușchiului. Șoldul drept se flexă dintr-odată și până și mâna de obicei blândă a lui Yoshima trădă un licăr de dezgust. Dar nu exista nicio altă cale pentru a vizualiza organele genitale și Maura simțea ceva nerăbdare în a-și confirma bănuielile cât mai repede posibil. Răsuciră ambele coapse în afară și Yoshima fixă lumina direct în perineu. Sângele se acumulase în canalul vaginal – sânge normal menstrual, ar fi zis Maura înainte. Acum privea, nevenindu-i să creadă. Luă tifon și șterse cu grijă sângele pentru a scoate la iveală mucoasa. — Mai e o ruptură vaginală de gradul doi, spuse ea. — Vrei să iei secreție? — Da. Și va trebui să facem o extirpare în bloc. — Ce se întâmplă? întrebă Frost. Maura își întoarse privirea spre el. — Nu fac asta de obicei, dar voi scoate organele pelviene cu totul. O să tai prin osul pubian și o să scot tot afară. — Crezi că a fost molestată sexual? Maura nu-i răspunse. Se duse la tava cu instrumente, de unde luă un bisturiu. Se opri în fața trunchiului pentru a începe incizia în formă de Y. Se auzi intercomul. — Doamnă doctor Isles? spuse Louise prin microfon. — Da? — Un telefon pentru tine pe linia unu. E din nou doctorul Victor Banks, de la fundația aceea, One Earth International. Maura înlemni cu mâna crispată pe bisturiu, vârful lui atingându-i pielea. — Doamnă doctor Isles? spuse Louise. — Nu sunt disponibilă. — Să-i spun că-l vei telefona tu? — Nu. — Ea treia oară când sună pe ziua de astăzi. A întrebat dacă te poate contacta acasă. — Nu îi da numărul meu de acasă. Răspunsul îi ieși mai arțăgos decât intenționase și-l văzu pe Yoshima întorcându-se s-o privească. Simțea cum Frost și Rizzoli se uitau și ei la ea. Trase aer în piept și rosti pe un ton mai calm: — Spune-i doctorului Banks că nu sunt disponibilă. Și continuă să-i spui acest lucru până se hotărăște să nu mai sune. Câteva secunde de tăcere. 630

— Da, doamnă doctor Isles, răspunse Louise într-un final, cu vocea înțepată a unei centraliste. Era pentru prima oară când îi vorbise tăios secretarei și va trebui să găsească o cale prin care să-și îndulcească ieșirea și să-și repare nedreptatea. Întreaga poveste o tulburase. Își coborî ochii pe trupul lui Camille Maginnes, încercând să-și concentreze din nou atenția la ce avea de făcut. Dar gândurile îi zburau aiurea și mâna cu bisturiul îi era nesigură. Era vizibil și pentru ceilalți. — De ce te deranjează fundația asta? întrebă Rizzoli. Te tot bat la cap să donezi? — N-are nimic de-a face cu fundația. — Atunci ce e? nu se lăsă Rizzoli. Tipul ăsta te hăituiește? — E doar cineva pe care mă străduiesc să-l evit. — Pare destul de insistent. — Nici nu-ți imaginezi. — Vrei să te scap de el? Să-i spun unde să se ducă? Nu vorbea numai polițista Rizzoli; vorbea și femeia Rizzoli, cea care nu avea nici urmă de toleranță față de bărbații dominatori. — E o problemă personală, răspunse Maura. — Dacă ai nevoie de ajutor, nu trebuie decât să spui. — Îți mulțumesc, dar mă descurc eu cu el. Maura apăsă bisturiul pe piele, nedorind nimic mai mult decât să abandoneze subiectul Victor Banks. Trase aer în piept și se gândi câtă ironie era în faptul că mirosul cărnii moarte o deranja mai puțin decât simpla pronunțare a numelui lui. Că viii o chinuiau mult mai mult decât ar putea vreodată morții s-o facă. În morgă, ea era cea care deținea controlul. — Deci cine-i tipul ăsta? întrebă Rizzoli. Întrebarea care era încă pe buzele tuturor. Întrebarea la care Maura va trebui să răspundă, mai devreme sau mai târziu. Adânci lama în carne și privi cum pielea se desparte în două, asemenea unei perdele albe. — Fostul meu soț, răspunse. • Făcu incizia în formă de Y, apoi răsfrânse fâșii de piele lividă. Yoshima folosi un foarfece obișnuit pentru a tăia coastele, apoi ridică triunghiul de coaste și oase ale pieptului, scoțând la iveală o inimă și plămâni normali, un ficat, o splină și un pancreas perfect sănătoase. Organele curate, neatinse de boală ale unei tinere femei care nu făcuse abuz nici de tutun, nici de alcool, și care nu trăise suficient de mult pentru ca arterele să i se îngusteze și să i se înfunde. Maura făcu câteva observații, timp în care prelevă organele, așezându-le într-un bazin de metal, îndreptându-se iute spre următorul ei obiectiv: examinarea organelor pelviene. 631

O excizie în bloc a pelvisului era o procedură pe care o rezerva de obicei pentru cazuri mortale de viol, deoarece aceasta permitea o disecție mult mai detaliată a organelor decât cea oferită de autopsie. Nu era o procedură agreabilă această extirpare a nucleului pelvian. În timp ce tăia, alături de Yoshima, prin structura osoasă pubiană, nu fu surprinsă să-l vadă pe Frost întorcându-se cu spatele. Dar și Rizzoli se retrase de la masă. Nimeni nu mai vorbea acum de telefoanele fostului soț al Maurei; nimeni nu mai stăruia să afle detalii personale. Autopsia era prea sinistră pentru a face conversație și Maura se simțea în chip pervers ușurată. Ridică întregul bloc de organe pelviene, organele sexuale externe și osul pubian și le trecu pe o masă de autopsie. Chiar înainte de incizia uterului, știuse, după forma lui, că temerile îi erau deja confirmate. Organul era mai mare decât ar fi trebuit să fie, cu fundul mult sub nivelul osului pubian și cu pereții moi. Îl deschise pentru a scoate la iveală endometrul, cu tunica încă groasă și bogat vascularizată. Își ridică ochii spre Rizzoli. Întrebă tăios: — A părăsit cumva această femeie mănăstirea săptămâna trecută, la orice oră? — Ultima oară când Camille a părăsit mănăstirea s-a întâmplat în martie, ca să-și viziteze familia la Cape Cod. Asta mi-a zis Mary Clement. — Atunci trebuie să cercetezi mănăstirea. Imediat. — De ce? Ce anume căutăm? — Un nou-născut. Acest lucru păru s-o lovească pe Rizzoli cu o forță năucitoare. Se holbă, albă la față, la Maura. Apoi se uită la trupul neînsuflețit al lui Camille Maginnes, care zăcea pe masă. — Dar… era călugăriță. — Da, spuse Maura. Una care a născut de curând.

632

• CINCI • Ningea din nou când Maura ieși din clădire în acea după-amiază, cu fulgi moi, dantelați, care fluturau ca niște molii albe luminând ușor mașinile parcate. Azi era pregătită pentru vremea de afară și-și pusese ghete care-i acopereau gleznele, cu tălpi solide. Chiar și așa, pășea cu grijă prin parcare, cu ghetele alunecându-i pe gheața acoperită de zăpadă, aplecată de spate să nu cadă. Când în sfârșit ajunse la mașină, scăpă un oftat de ușurare și începu să scotocească în geantă după chei. Atentă la conținutul poșetei, nu luă în seamă bufnitura portierei unei mașini aflate în apropiere. Se întoarse abia când auzi pași și-l văzu pe bărbatul care venea spre ea. Acesta se apropie la câțiva pași și se opri, fără să zică nimic. Stătea acolo și se uita la ea, cu mâinile vârâte în buzunarele jachetei lui de piele. Fulgi de zăpadă îi poposiseră în părul blond și i se prinseseră în barba tunsă cu grijă. Se uită la mașina ei și spuse: — M-am gândit eu că cea neagră e a ta. Mereu ești în negru, mereu pășești pe calea întunecată. Și cine să mai aibă o mașină atât de curată ca a ta? Maura își recăpătă în sfârșit glasul. Vocea i se auzi răgușită. Vocea unei străine. — Ce cauți aici, Victor? — M-am gândit că e singura cale prin care te pot vedea în sfârșit. — Pândindu-mă într-o parcare? — Așa vezi tu lucrurile? — Ai stat aici, așteptându-mă. Eu numesc asta pândă. — Nu prea mi-ai lăsat alte opțiuni. Nu mi-ai răspuns la niciun telefon. — N-am avut ocazia. — Nu mi-ai dat noul tău număr de telefon. — Nu mi l-ai cerut niciodată. Privi în sus la zăpada care cădea asemenea unor confetti și oftă. — Bun. E ca în vremurile de altădată, nu-i așa? — E prea ca-n vremurile de altădată. Se întoarse spre mașină și apăsă butonul de deschidere. Se auzi siguranța. — Nu vrei să știi de ce sunt aici? — Trebuie să plec. — Fac atâta drum cu avionul până la Boston și tu nici măcar nu mă întrebi de ce. — În regulă. Îl privi. De ce? — Trei ani, Maura. 633

Se apropie și ea îi simți parfumul. Piele și săpun. Zăpada i se topea pe pielea caldă. „Trei ani, gândi ea, și nu s-a schimbat mai deloc. Aceeași aplecare băiețească a capului, aceleași riduri în jurul ochilor.” Și chiar și în decembrie, părul îi părea decolorat de soare, nu nuanțe obținute dintr-un tub de vopsea, ci șuvițe de un blond-auriu de la orele petrecute afară. Victor Banks părea că radiază, iar ea era extrem de sensibilă la farmecul lui, ca oricine altcineva. Simți vechea atracție târând-o spre el. — Nu te-ai întrebat, măcar o dată, dacă nu a fost o greșeală? întrebă el. — Divorțul? Sau căsătoria? — Nu e clar la care mă refer? Din moment ce stau aici și vorbesc cu tine? — Ai așteptat o mulțime de timp să-mi spui asta. Se întoarse spre mașină. — Nu te-ai recăsătorit. Maura se opri. Se uită la el. — Dar tu? — Nu. — Atunci bănuiesc că suntem doi oameni cu care este greu de trăit. — Nu ai rămas suficient de mult timp ca să-ți dai seama de asta. Maura râse. Un râs amar, neplăcut, în acea tăcere albă. — Tu erai cel care se ducea întotdeauna la aeroport. Întotdeauna dând fuga să salvezi lumea. — Nu eu sunt cel care a fugit de căsătorie. — Nu eu sunt cea care a avut o aventură. Îi întoarse spatele și smuci de portieră, deschizând-o. — Pentru numele lui Dumnezeu, nu poți să aștepți? Ascultă-mă. Mâna i se încleștă pe brațul ei și Maura fu uimită de mânia pe care o simți transmisă în această strângere. Îl privi intens, o privire rece care-i spunea că mersese prea departe. Îi dădu drumul. — Îmi pare rău. Dumnezeule, nu așa îmi imaginasem lucrurile. — La ce te așteptai? — Să fi rămas ceva între noi. „Și a rămas”, gândi ea. Prea mult încă și de aceea nu putea permite ca această discuție să mai continue. Îi era teamă să nu se lase din nou dusă de val. Deja simțea cum se pierde. — Ascultă, spuse el. Sunt aici doar pentru câteva zile. Am o întâlnire mâine la Școala Harvard pentru Sănătate Publică, dar după asta, n-am niciun plan. Mai e un pic până la Crăciun, Maura. M-am gândit că putem petrece sărbătorile împreună. Dacă ești liberă. — Și apoi vei fugi ca de obicei. — Cel puțin mai putem povesti. N-ai putea să-ți iei câteva zile libere? — Am o slujbă, Victor. Nu pot pleca pur și simplu. 634

El aruncă o privire spre clădire și râse răutăcios. — Nu-mi pot da seama de ce ai vrea să ai o slujbă ca asta. — Partea aceea întunecată, îți aduci aminte? Asta-s eu. Victor o privi și vocea i se îmblânzi: — Nu te-ai schimbat. Niciun pic. — Nici tu, și asta-i problema. Maura se strecură în mașină și închise portiera. Victor bătu în geam. Ea îl privi cum se uita la ea, cu fulgi de zăpadă strălucindu-i pe gene și nu avu altă opțiune decât să lase geamul în jos și să continue discuția. — Când mai putem vorbi? întrebă el. — Trebuie să plec acum. — Atunci, mai târziu. În seara asta. — Nu știu când ajung acasă. — Zău, Maura. Se aplecă spre ea. Spuse încetișor: Dă-mi o șansă. Stau la Colonnade. Sună-mă. Maura oftă. — Vedem. Se aplecă și-i strânse brațul. Din nou, parfumul lui stârni calde aduceriaminte, nopți în care dormiseră printre cearșafuri mototolite, cu picioarele petrecute unul în jurul celuilalt. Săruturi lungi, blânde și gustul de lămâi proaspete și votcă. Doi ani de căsnicie lăsaseră amintiri de neșters, și bune, și rele și, în acel moment, cu mâna lui pe brațul ei, cele care dominau erau amintirile frumoase. — Aștept să mă suni, spuse el, gândindu-se deja că a câștigat. „Crede că-i așa ușor? se întrebă Maura ieșind din parcare și îndreptându-se spre Jamaica Plain. Un zâmbet, o atingere și totul este iertat?” Dintr-odată cauciucurile alunecară pe drumul înghețat și apucă volanul, concentrându-se numaidecât să recâștige controlul mașinii. Fusese atât de tensionată, încât nu-și dăduse seama cât de repede conducea. Mașina ei Lexus oscilă de la stânga la dreapta, cu cauciucurile derapând, căutând un punct de echilibru. Numai după ce o aduse pe linia de mers își permise să respire din nou. Să fie din nou furioasă. „Mai întâi îmi frângi inima. Apoi aproape că mă omori.” Un gând fără sens, dar n-avea ce face. Victor inspira gânduri fără sens. În momentul în care opri mașina vizavi de abația Graystones se simțea stoarsă de vlagă. Rămase un pic în mașină, luptându-se să-și țină emoțiile sub control. Control era cuvântul după care se ghida în viață. Odată ieșită din mașină, era o persoană publică, supusă constrângerilor legii și vizibilă pentru presă. Se așteptau la o apariție calmă și rațională și așa va fi. Felul în care se prezenta era foarte important. 635

Ieși din mașină și de această dată traversă cu o siguranță vădită, ghetele nemaialunecând deloc pe polei. Mașinile de poliție se înșiruiau la marginea străzii și echipele de știri de la două televiziuni stăteau în furgonetele lor, așteptând noutăți. Se lăsa înserarea. Trase de clopotul de la poartă și apăru o călugăriță, un veșmânt negru iținduse dintre umbre. Călugărița o recunoscu și o lăsă să intre fără să spună o vorbă. În curte, duzini de urme de pași bătătoriseră zăpada. Nu mai semăna cu locul în care pășise Maura pentru prima oară într-o dimineață. Azi, toată aparența de liniște era tulburată de cercetările în toi. Lumini străluceau la toate ferestrele și se auzeau voci bărbătești reverberând prin galerii. În holul de la intrare adulmecă aroma sosului de tomate și a brânzei, mirosuri neplăcute care invocau amintirile unei lasagna fade și tari, atât de des servită la bufetul spitalului unde-și făcuse practica medicală ca studentă. Își aruncă privirea în sufragerie și le văzu pe măicuțe în jurul mesei parohiale, mâncându-și în tăcere tainul de seară. Văzu mâini tremurânde ridicând șovăielnic furculițe spre guri știrbe și lapte scurgându-se pe bărbii ridate. Aceste femei trăiseră cea mai mare parte a vieții lor în spatele zidurilor, îmbătrânind în izolare. Oare o fi nutrit vreuna dintre ele vreun regret pentru ce lăsase în urmă, pentru viața pe care ar fi trăit-o, ieșiseră pur și simplu pe ușă și nu se mai întorseseră niciodată? Pe hol, auzi voci bărbătești, surprinzătoare și străine în acel cămin al femeilor. Doi polițiști îi făcură cu mâna în semn de recunoaștere. — Hei, doctore. — Ați găsit ceva? întrebă ea. — Încă nu. Am terminat pe ziua de azi. — Unde-i Rizzoli? — Sus. În dormitor. În timp ce urca scările, Maura văzu alți doi membri ai echipei de criminaliști care coborau – cădeți ai poliției, care arătau de parcă abia ar fi terminat liceul. Un bărbat, cu fața încă plină de acnee și o tânără cu aerul acela distant pe care atât de multe femei polițist păreau să îl adopte probabil din instinct de autoconservare. Ambii își coborâră privirea în semn de respect când o recunoscură pe Maura. Să-i vadă pe acești adolescenți dându-se respectuos la o parte pentru a o lăsa să treacă o făcu să se simtă bătrână. Îi intimida atât de mult, încât nu vedeau și femeia din ea, cu nesiguranța ei? Învățase la perfecțiune rolul invincibilității și încă-l mai juca. Înclină capul într-un răspuns politicos, ocolindu-i iute cu privirea. Conștientă, chiar și urcând scările, că ei o priveau încă. O găsi pe Rizzoli în camera sorei Camille, șezând pe pat cu umerii gârboviți de oboseală. — Se pare că toată lumea merge acasă în afară de tine, spuse Maura. 636

Rizzoli se întoarse s-o privească. Avea cearcăne negre și ochii adânc înfundați în orbite; era trasă la față de oboseală, cum Maura nu o mai văzuse niciodată până atunci. — N-am găsit niciun capăt de ață. Căutăm de la prânz. Dar asta ia timp, să scotocești prin fiecare dulap, fiecare sertar. Apoi mai e și câmpul și grădinile din spate – cine știe ce zace sub zăpadă? Putea să-l fi înfășurat și să-l fi aruncat pur și simplu la gunoi cu ceva zile în urmă. Putea să-l fi dat unei persoane de afară. Putem căuta zile întregi ceva care poate foarte bine să fie sau să nu fie aici. — Stareța ce spune? — Nu i-am spus ce căutăm. — De ce? — Nu vreau să știe. — Poate ar putea să ne ajute. — Sau poate va face în așa fel încât să nu-l găsim. Crezi că această arhidioceză are nevoie de un nou scandal? Crezi că vrea ca lumea să știe că o membră a acestui ordin și-a ucis propriul prunc? — Nu știm dacă bebelușul e mort. Știm doar că lipsește. — Și ești sută la sută sigură de rezultatele autopsiei? — Da. Camille a fost gravidă. Și nu, nu cred în concepția imaculată. Se așeză pe pat lângă Rizzoli. Părintele copilului poate fi cheia atacului. Trebuie să-l găsim. — Mda, chiar mă gândeam la acest cuvânt. Părinte. În sensul de preot. — Părintele Brophy? — Arătos bărbat. L-ai văzut? Maura își aminti ochii de un albastru strălucitor care-o priviseră de lângă cameramanul căzut. Își aminti cum preotul ieșise cu pas rapid pe poarta mănăstirii ca un războinic îmbrăcat în negru, pentru a înfrunta haita de reporteri. — Avea acces nelimitat, spuse Rizzoli. Ținea slujba. Asculta confesiuni. Există ceva mai intim decât să-ți împărtășești secretele într-un confesional? — Insinuezi că sexul a fost cu consimțământul ei? — Zic și eu așa, e un bărbat arătos. — Nu știm dacă pruncul a fost conceput în mănăstire. Nu și-a vizitat Camille familia în martie? — Ba da. Când a murit bunicul ei. — Încadrarea în timp e bună. Dacă l-a conceput în martie, acum ar fi în luna a noua. Poate că s-a întâmplat în timpul acelei vizite acasă. — Sau poate că s-a întâmplat chiar aici. Înăuntrul acestor ziduri. Rizzoli pufni cinic: Cam atât a ținut jurământul ăla de castitate. Rămaseră mute câteva momente, ambele privind la crucifixul de pe perete.

637

„Cât de slabi suntem noi, oamenii, gândi Maura. Dacă există un Dumnezeu, de ce ne impune astfel de standarde de neatins? De ce ne cere țeluri pe care nu le putem atinge niciodată?” Apoi spuse: — Am vrut să fiu călugăriță, mai demult. — Parcă nu credeai. — Aveam numai nouă ani. Tocmai aflasem că sunt adoptată. Verișoara mea a fost cea care a scăpat porumbelul pe gură, una dintre acele revelații șocante care explică dintr-odată totul. De ce nu semănăm cu părinții mei. De ce nu aveam poze cu ei ca bebeluș. Mi-am petrecut tot sfârșitul de săptămână plângând în camera mea. Scutură din cap. Bieții mei părinți. Nu știau ce să facă, așa că m-au dus la film ca să mă înveselească. Am văzut Sunetul muzicii cu doar șaptezeci și cinci de cenți, pentru că era un film vechi. Se opri. Credeam că Julie Andrews e minunată. Voiam să fiu întocmai ca Maria, în mănăstire. — Hei, doctore. Vrei să auzi un secret? — Ce? — Și eu la fel. Maura o privi. — Glumești. — E adevărat că m-am retras de la catehism. Dar cine poate să reziste farmecului lui Julie Andrews? La asta râseră amândouă, dar era un râs forțat care se stinse cu repeziciune. — Și ce te-a făcut să te răzgândești? întrebă Rizzoli. În ce privește călugărirea. Maura se ridică în picioare și merse șovăind până la fereastră. Privind în jos la curtea întunecoasă, rosti: — Cu timpul a trecut. Am încetat să cred în lucruri pe care nu le pot vedea, sau mirosi, sau pipăi. Lucruri care nu pot fi științific demonstrate. Se opri. Și am descoperit băieții. — A, da. Băieții. Rizzoli râse. — Mai e și asta. — E adevăratul scop al vieții, știi. Din punct de vedere biologic. — Sexul? — Procrearea. Ne-o cer genele. Să mergem și să ne înmulțim. Credem că deținem controlul asupra vieților noastre și în tot acest timp nu suntem altceva decât sclavii ADN-ului nostru, care ne spune să facem copii. Maura se întoarse și fu uimită să vadă lacrimi licărind pe genele lui Rizzoli; în următoarea secundă nu mai erau acolo, șterse repede cu dosul palmei. — Jane? — Sunt doar obosită. Nu prea am dormit bine. 638

— Ești sigură că nu-i nimic altceva? — Ce altceva să fie? Răspunsul fu prea rapid, prea defensiv. Până și Rizzoli își dădu seama de asta și se îmbujoră. — Trebuie să merg la toaletă, spuse și se ridică, dornică parcă să evadeze. La ușă se opri și privi în urmă. Apropo, ai văzut cartea de pe masa de acolo? Cea pe care o citea Camille. Am căutat autorul. — Cine e? — Sfânta Brigita a Irlandei. E o biografie. Caraghios cum există un sfânt patron pentru orice, cu oricare ocazie. Există un sfânt pentru pălărieri. Un sfânt pentru dependenții de droguri. La naiba, există până și un sfânt pentru cheile pierdute. — Deci al cui patron e Brigita? — Al nou-născuților, răspunse Rizzoli încet. Brigita este patroana nounăscuților. Părăsi încăperea. Maura privi spre masă, unde zăcea cartea. Cu numai o zi în urmă și-o imaginase pe Camille șezând la această masă, întorcând domol paginile și inspirându-se din viața unei tinere femei irlandeze sorocite sfințeniei. Acum avea o nouă viziune asupra lucrurilor – nu Camille cea senină, ci Camille cea chinuită, rugându-se la Sfânta Brigita pentru mântuirea copilului ei mort. „Te conjur, ia-l în brațele tale și izbăvește-l. Adu-l în lumină, chiar și așa, nebotezat. Este neprihănit. Este fără de păcat.” Își roti privirea prin camera goală, înțelegând altfel lucrurile. Podelele fără pată, mirosul de înălbitor și ceară – totul căpăta un nou înțeles. Curățenia ca metaforă a neprihănirii. Camille cea căzută își curățase cu disperare păcatele, vina. De luni bune trebuie că-și dăduse seama că purta un copil în pântece, ascuns sub rândurile voluminoase de veșminte. Sau refuzase să accepte realitatea? Oare și-o nega sieși, la fel cum adolescentele gravide neagă câteodată adevărul evident al burților lor umflate? „Și ce ai făcut tu, când copilul tău a venit pe lume? Ai intrat în panică? Sau teai descotorosit cu răceală și calm de mărturia păcatului tău?” Auzi voci bărbătești afară. Zări pe fereastră siluetele întunecate a doi polițiști ieșind din clădire. Ambii se opriră să-și strângă bine hainele pe corp, să privească în sus la fulgii de zăpadă care cădea ca niște scântei din cerul nopții. Apoi ieșiră din curte și balamalele porții scânciră când o traseră după ei. Încercă să deslușească alte sunete, alte voci, dar nu mai auzi nimic. Numai liniștea unei nopți cu ninsoare. „Ce liniște, gândi. Ca și cum sunt ultima rămasă în această clădire. Uitată și singură.” Auzi un scârțâit și simți o mișcare ușoară, o altă prezență în încăpere. Numaidecât i se zburli părul de pe ceafă și izbucni în râs. 639

— Dumnezeule, Jane, nu te furișa ca o… Se întoarse și vocea i se înecă la jumătatea frazei. Nu era nimeni. Preț de o clipă rămase nemișcată, fără să respire, țintuind cu privirea încăperea goală. Spațiu neocupat, dușumea lustruită. „Camera este bântuită”, fu primul ei gând fără noimă, înainte ca rațiunea să preia din nou controlul. Podelele vechi scârțâiau adesea, iar țevile de căldură gemeau. Nu fusese un zgomot de pași, ci o scândură din dușumea care se contracta din cauza frigului. Existau explicații perfect rezonabile pentru ceea ce ea luase drept o prezență străină în încăpere. Dar îi simțea încă prezența, avea încă sentimentul că era privită. Acum și părul de pe brațe i se ridicase, fiecare nerv dând alarma. Ceva se mișcă repede deasupra capului ei, un zgomot ca de gheare pe lemn. Își roti privirea pe tavan. „Un animal? Se îndepărtează.” Ieși din cameră și ritmul panicat al propriei inimi aproape că anihilă orice alte sunete care veneau din tavan. Acolo era – avansa spre mijlocul holului. Tronc-tronc-tronc. Urmă zgomotul cu privirea pironită pe tavan, mergând atât de repede, încât aproape că se ciocni de Rizzoli, care tocmai ieșise din baie. — Hei, spuse Rizzoli. Unde te grăbești așa? — Ssst! Maura arătă spre tavanul cu grinzi întunecate. — Ce e? — Ascultă. Așteptară, încordându-și auzul. Cu excepția bătăilor propriei inimi, Maura nu auzea nimic. — Poate ai auzit doar apa curgând prin țevi, spuse Rizzoli. Am tras apa la toaletă. — Nu erau țevile. — Bine, atunci ce ai auzit? Privirea Maurei se mută instantaneu spre grinzile vechi, așezate de-a lungul tavanului. — Acolo. Din nou râcâiala aceea, la capătul holului. Rizzoli privi în sus. — Ce naiba-i asta? Șobolani? — Nu, șopti Maura. Orice ar fi e mai mare decât un șobolan. Merse în tăcere spre capătul coridorului, cu Rizzoli în urma ei, apropiindu-se de locul unde-l auziseră ultima oară. Fără veste, un cor de bocănituri păcăni din tavan, boncăluind spre locul de unde veniseră. 640

— Se îndreaptă către cealaltă aripă! spuse Rizzoli. Cu Rizzoli în frunte, împinseră o ușă la capătul holului și Rizzoli apăsă pe comutator. În fața lor se deschidea un coridor pustiu. Era frig aici, aerul era închis și umed. Prin ușa deschisă văzură camere părăsite și formele spectrale ale unor piese de mobilier acoperite cu pânză. Orice fugise în această aripă era acum tăcut și nu-și divulga niciun colțișor din ascunziș. — Echipa ta a căutat în partea asta a clădirii? întrebă Maura. — Am trecut rapid prin toate aceste camere. — Ce e sus? Deasupra tavanului? — Un pod gol. — Ei bine, ceva se mișcă acolo sus, rosti Maura încetișor. Și e suficient de inteligent, încât știe că-l urmărim. • Maura și Rizzoli pătrunseră în galeria de sus a capelei, studiind chepengul de mahon, despre care Mary Clement le spusese că duce în podul clădirii. Rizzoli împinse ușor panoul; se deschise fără zgomot și se treziră privind prin întuneric, atente la eventualele sunete care ar trăda vreo mișcare. Un val de căldură le atinse fața. În pod se afla sistemul de încălzire al clădirii și o puteau simți prelingându-se afară prin deschizătura panoului. Rizzoli își plimbă lanterna prin întuneric. Zăriră piloni masivi de lemn și banda roz a sistemului de izolație de curând instalat. Fire electrice se încolăceau de-a lungul podelei. Rizzoli fu prima care trecu prin deschizătură. Maura își aprinse și ea lanterna și o urmă. Locul nu era suficient de înalt ca să poată sta în picioare; trebuia să-și țină capul aplecat pentru a evita grinzile de stejar care se încovoiau pe tavan. Lanternele lor desenau arcuri largi, cioplind un cerc în întuneric. În spatele acelui cerc era frontiera unei lumi nevăzute; Maura își simțea respirația precipitându-se. Tavanul scund și aerul rânced o făceau să se simtă ca într-un sicriu. Aproape că sări cât colo când simți o mâna atingându-i brațul. Fără cuvinte, Rizzoli arătă spre dreapta. Grinzile trosneau sub greutatea lor în timp ce se deplasau în întuneric, cu Rizzoli deschizătoare de drum. — Stai, șopti Maura. N-ar trebui să ceri întăriri? — De ce? — Cine știe ce-i acolo. — Nu cer întăriri, dacă se va dovedi că vânăm doar un biet raton… Se opri, luminând cu lanterna în stânga, apoi în dreapta. — Cred că suntem deja spre aripa de vest. Se face cald și plăcut aici. Stinge-ți lanterna. — Ce? 641

— Stinge-o. Vreau să verific ceva. Cu părere de rău, Maura apăsă butonul lanternei. La fel făcu și Rizzoli. În întunericul care se lăsă deodată, Maura își simți inima palpitând. „Nu putem vedea ce-i în jurul nostru. Ce ar putea veni spre noi.” Clipi, încercând săși silească ochii să se acomodeze cu întunericul. Apoi observă lumina – câteva raze strălucind prin niște crăpături în podea. Ici și colo, o suliță mai groasă, unde grinzile erau deplasate, sau unde nodurile lemnului se contractaseră în aerul uscat al iernii. Pașii lui Rizzoli păcăniră mai departe. Silueta ei întunecată se ghemui dintrodată, cu capul aplecat spre podea. Preț de o secundă rămase nemișcată, apoi râse ușor. — Hei. E aidoma trasului cu ochiul în vestiarul băieților de la Liceul Revere. — La ce te uiți? — La camera lui Camille. Suntem exact deasupra ei. Aici e o crăpătură. Maura își făcu drum prin întuneric spre locul unde stătea ghemuită Rizzoli. Lăsându-se în genunchi, se uită prin deschizătură. Privirea îi cădea direct pe pupitrul lui Camille. Se ridică în picioare, simțind fiori pe șira spinării. „Ce a fost aici m-a văzut în această cameră. M-a urmărit.” Tronc-tronc-tronc. Rizzoli se răsuci atât de repede, încât o izbi cu cotul pe Maura. Maura orbecăi să aprindă lanterna, a cărei lumină se plimbă în toate direcțiile când începu să caute ceea ce se ascundea acolo. Surprinse luciri de pânze de păianjen ușoare, de grinzi transversale masive, atârnând imediat deasupra capului. Era atât de cald aici, aerul era atât de închis și de înăbușitor, încât senzația că se sufocă îi alimenta panica. Și ea, și Rizzoli adoptară instinctiv poziții defensive spate în spate și Maura simțea încordarea din mușchii lui Rizzoli, îi auzea respirația sacadată în timp ce amândouă scrutau întunericul, căutând licărirea unor ochi, o față funebră. Atât de iute sondase Maura împrejurimile, încât nu o văzuse la prima rotire a lanternei. Doar când lumina reveni de unde plecase, în vârful mănunchiului de raze se prefigură o neregularitate a dușumelei din scânduri aspre. Se uită întracolo, dar nu-i veni să-și creadă ochilor. Făcu un pas spre acel loc, groaza năpădind-o pe măsură ce se apropia, în timp ce lumina lanternei dezvăluia alte forme similare aliniate unele lângă altele. Așa de multe… „Doamne Dumnezeule, un cimitir. Un cimitir de prunci morți.” Lumina lanternei tremură. Ea, al cărui bisturiu fusese întotdeauna sigur pe masa de autopsie, nu se putea opri din tremurat. Într-un final se stăpâni, iar lumina lanternei îi dezvălui un chip. Niște ochi albaștri licăriră spre ea, lucitori ca două bile de marmură. Îi privi, înțelegând însemnătatea a ceea ce vedea. 642

Și izbucni în râs. Un râs gâtuit de spaimă. Rizzoli era acum lângă ea, plimbând lanterna peste pielea roz, gura de păpușă, privirea fără viață. — Ce naiba, spuse. E doar un rahat de păpușă. Maura trimise lumina lanternei ei către celelalte obiecte care zăceau alături. Văzu piele moale de plastic, membre bucălate. Scânteia ochilor de sticlă care o priveau drept în față. — Toate sunt păpuși, spuse ea. O colecție întreagă. — Vezi cum sunt aliniate într-un șir? Ca într-un fel de creșă ciudată. — Sau un ritual, spuse Maura încetișor. Un ritual laic în sanctuarul lui Dumnezeu. — O, Doamne. Acum chiar că ai reușit să mă sperii. Tronc-tronc-tronc. Se răsuciră amândouă, luminile lanternelor despicară întunericul, nedescoperind nimic. Sunetul devenise difuz. Oricine fusese în pod se îndepărta acum, retrăgându-se departe de fasciculele lanternelor. Maura era uimită să vadă că Rizzoli își scosese arma; se întâmplase atât de repede, că nici nu băgase de seamă. — Nu cred că-i un animal, spuse Maura. După un timp, Rizzoli răspunse: — Nici eu. — Hai să plecăm de aici. Te rog. — Da. Rizzoli trase aer adânc în piept și Maura simți prima vibrație a fricii în vocea ei. — Da, în regulă. Ieșim calm. O luăm ușurel. Făcură cale-ntoarsă lipite una de alta. Aerul se făcuse mai rece, mai umed; sau poate frica era cea care îi îngheța pielea Maurei. Când fură aproape de ușa panoului, era gata s-o ia la goană prin deschizătură. Trecură prin panou în galeria capelei și cu primele guri de aer rece frica începu s-o părăsească. Aici în lumină simțea că deține din nou controlul. Capabilă încă o dată să gândească rațional. Ce văzuse de fapt în acel loc întunecos? Un șir de păpuși, nimic mai mult. Piele de plastic, ochi de sticlă și păr de nailon. — Nu era un animal, spuse Rizzoli. Ședea ghemuită, cu privirea ațintită la podeaua galeriei. — Ce? — E o urmă aici. Rizzoli arătă niște pete prăfuite de pământ. Talpa unui pantof sport. Maura privi în jos în spatele propriilor pantofi și văzu că și ea adusese pământ în galerie. Cine lăsase acea urmă părăsise podul exact înaintea lor. 643

— Ei bine, asta-i creatura noastră, spuse Rizzoli și scutură din cap. Dumnezeule! Îmi pare bine că nu i-am trimis vreun glonț. N-aș vrea să cred… Maura se uită la urmă și se înfioră. Era a unui copil.

644

• ȘASE • Grace Otis ședea la masa din sufrageria mănăstirii, scuturând din cap. — Are numai șapte ani. Nu poți crede o iotă din ce spune. Mă minte tot timpul. — Totuși, am dori să vorbim cu ea, spuse Rizzoli. Cu permisiunea dumneavoastră, bineînțeles. — Să vorbiți cu ea despre ce? — Despre ce căuta în pod. — A stricat ceva, așa e? Grace se uită nervoasă spre maica Mary Clement, cea care o făcuse să-și părăsească bucătăria. — Va fi pedepsită, maică stareță. Am tot încercat să aflu ce pune la cale, dar nu scoate o vorbă despre trăsnăile ei. Nu știu niciodată pe unde umblă… Mary Clement puse o mână noduroasă pe umărul lui Grace. — Te rog. Lasă poliția să vorbească totuși cu ea. Grace stătu în cumpănă un moment, neștiind ce să facă. Tabietul curățeniei de seară din bucătărie îi pătase șorțul cu grăsime și bulion și șuvițe terne de păr castaniu îi ieșiseră din coadă și atârnau în neorânduială pe fața leoarcă de sudoare. Avea o față necizelată, obosită, care probabil nu fusese niciodată frumoasă și în plus era brăzdată de cute de amărăciune. Acum, în timp ce restul îi aștepta decizia, ea era cea care deținea controlul, puterea, și părea să savureze situația. Să le prelungească așteptarea Maurei și lui Rizzoli cât mai mult posibil. — De ce te temi, doamnă Otis? întrebă Maura blând. Întrebarea păru să-i displacă lui Grace. — Nu mă tem de nimic. — Atunci de ce nu vrei să ne lași să vorbim cu fiica ta? — Pentru că nu te poți bizui pe ea. — Da, înțelegem că nu are decât șapte ani… — Minte. Cuvintele țâșniră ca șfichiuirea unui bici. Fața lui Grace, și așa lipsită de farmec, deveni și mai dizgrațioasă. — Minte în legătură cu orice. Chiar și cu nimicuri. Nu poți crede ce spune – niciun cuvânt. Maura se uită la stareță, care dădu din cap derutată. — Fata a fost în general retrasă și n-a deranjat, spuse Mary Clement. De aceea am lăsat-o pe Grace s-o aducă la mănăstire în timpul programului. 645

— Nu-mi pot permite o dădacă, o întrerupse Grace. De fapt, nu prea-mi pot permite nimic. E singurul mod în care pot munci, dacă o țin aici după școală. — Și ea nu face decât să te aștepte aici? întrebă Maura. Până când termini treaba pe ziua respectivă? — Ce să fac cu ea? Eu trebuie să muncesc, știți. Nu e ca și cum l-ar lăsa pe soțul meu să stea aici pe degeaba. În ziua de azi, nici nu poți să mori dacă n-ai bani. — Ce ați spus? — Soțul meu. E internat la azilul Sfânta Ecaterina. Dumnezeu știe cât va trebui să stea acolo. Grace îi aruncă o privire stareței, tăioasă ca o săgeată înveninată. — Muncesc aici, ca parte a înțelegerii. „Evident, o înțelegere nu foarte fericită, gândi Maura. Grace nu poate avea mai mult de treizeci și cinci de ani, dar trebuie să i se pară că viața ei s-a încheiat deja.” Era înecată în obligații, față de o fiică pentru care era evident că nu simțea cine știe ce afecțiune; față de un soț care nu mai murea odată. Pentru Grace Otis, abația Graystones numai sanctuar nu era; era închisoarea ei. — De ce este soțul dumitale internat la Sfânta Ecaterina? întrebă Maura blând. — V-am spus. E pe moarte. — De ce suferă? — Boala lui Lou Gehrig. SLA. Grace o spuse fără emoție, dar Maura cunoștea teribila realitate din spatele numelui. Ca studentă la medicină, examinase un pacient cu scleroză laterală amiotrofică. Cu toate că era perfect conștient și capabil să simtă durerea, nu se putea mișca deoarece mușchii lui se atrofiaseră, reducându-l la nimic mai mult decât un creier prizonier într-un trup nevolnic. În timp ce-i examina inima și plămânii și-i palpa abdomenul, îi simțise ochii ațintiți asupră-i și evitase să-i întâlnească privirea, căci cunoștea disperarea pe care ar fi văzut-o în ochii lui. Când în sfârșit ieșise din salon simțise deopotrivă ușurare și un dram de vinovăție – dar numai un dram. Tragedia lui nu era și a ei. Ea era doar o studentă care trecuse câteva momente prin viața lui și nu avea nicio obligație să împartă povara nenorocirii lui. Era liberă să plece și asta și făcuse. Grace Otis nu putea. Rezultatul se vădea în ridurile de pe față și în șuvițele încărunțite timpuriu. — Cel puțin v-am avertizat, spuse ea. Nu te poți încrede în ea. Debitează tot felul de povești. Câteodată spune bazaconii. — Înțelegem, răspunse Maura. Copiii au acest obicei. — Dacă vreți să vorbiți cu ea, trebuie să fiu și eu de față. Să mă asigur că se poartă cuviincios. — Desigur. E dreptul dumitale, în calitate de părinte. 646

În sfârșit, Grace se ridică în picioare. — Noni se ascunde în bucătărie. O aduc eu. Trecură câteva minute până când Grace să-și facă din nou apariția, trăgând de mână o fetiță cu părul închis la culoare. Era clar că Noni nu voise să iasă din ascunzătoare și se zbătuse tot drumul, fiecare fibră a corpului ei micuț înverșunându-se împotriva smuciturii neînduplecate a lui Grace. Într-un sfârșit, Grace o ridică pe copilă de subsuori și o depuse într-un scaun – nu cu blândețe, ci cu dezgustul obosit al unei femei care ajunsese la capătul răbdării. Fata stătu cuminte preț de câteva secunde, părând foarte mirată să se vadă atât de grabnic înfrântă. Era un spiriduș cu părul creț, cu fața pătrată și ochi negri vii, care înregistrară rapid pe toți cei aflați în încăpere. Abia se uită la Mary Clement, apoi privirea îi poposi un pic mai mult la Maura, înainte de a se opri la Rizzoli. Acolo rămase, de parcă Rizzoli era singura care merita atenție. Ca un câine care alege să-l necăjească pe singurul astmatic din încăpere, Noni își îndreptase privirea asupra persoanei căreia copiii îi plăceau cel mai puțin. Grace îi dădu un ghiont fetei. — Trebuie să vorbești cu ele. Noni se strâmbă. Se auziră trei cuvinte, scrâșnite ca un orăcăit de broască. — Nu am chef. — Nu mă interesează dacă ai chef sau nu. Sunt de la poliție. Privirea lui Noni rămase fixată pe Rizzoli. — Nu arată de la poliție. — Ei bine, sunt, spuse Grace. Și dacă nu spui adevărul, te vor băga la pușcărie. Astea erau exact frazele pe care polițiștii nu doreau să le audă rostite de părinți. Îi făceau pe copii să le fie frică chiar de oamenii în care se presupunea că trebuie să aibă încredere. Rizzoli îi făcu semn repede lui Grace să tacă din gură. Se așeză în genunchi în fața scaunului lui Noni, pentru a fi la același nivel cu fata. Asemănarea lor era atât de izbitoare, amândouă cu păr creț, închis la culoare, și priviri intense, încât Rizzoli părea că are în față o mai tânără clonă a ei. Dacă Noni era și la fel de încăpățânată, atunci aveau să iasă scântei. — Hai să lămurim ceva de la început, în regulă? îi spuse Rizzoli fetei, scurt și la obiect, de parcă nu îi vorbea unui copil, ci unui adult în miniatură. Nu te bag la închisoare. Niciodată nu bag copii la închisoare. Fata o privea cu neîncredere. — Nici măcar pe copiii răi? lansă ea provocarea. — Nici măcar. — Nici măcar pe copiii răi, răi? Rizzoli ezită, cu o scânteie de mânie în ochi. Noni nu o va face să-și piardă controlul. 647

— Bine, cedă ea. Pe copiii cu adevărat răi îi trimit la casa de corecție. — Asta-i pușcăria pentru copii. — Exact. — Deci trimiți copii la închisoare. Rizzoli îi aruncă Maurei o privire care voia să spună: „Îți vine să crezi una ca asta?” — În regulă, oftă. Aici m-ai prins. Dar pe tine n-am să te trimit la închisoare. Vreau doar să vorbesc cu tine. — Cum se face că nu ești în uniformă? — Pentru că sunt detectiv. Noi nu trebuie să purtăm uniforme. Dar să știi că sunt într-adevăr polițist. — Dar ești femeie. — Bine. În regulă. Polițistă. Deci vrei să-mi spui ce făceai acolo sus, în pod? Noni se făcu mică în scaun și se uită urât la femeia din fața ei. Un minut întreg se studiară una pe alta, fiecare așteptând ca cealaltă să spargă prima tăcerea. Într-un final Grace își pierdu răbdarea și-i dădu fetei o scatoalcă peste umăr. — Hai odată! Spune-i! — Vă rog, doamnă Otis, spuse Rizzoli. Nu e nevoie. — Dar vedeți cum e? Nimic nu e ușor cu ea. Totul e o încleștare. — Hai să ne relaxăm, în regulă? Nu mă deranjează să aștept. „Pot aștepta cât poți și tu, fetițo”, spunea privirea lui Rizzoli. — Deci hai, Noni! Spune-ne de unde ai luat păpușile alea. Alea cu care te jucai în pod. — Nu le-am furat. — N-am spus asta. — Le-am găsit. O cutie întreagă. — Unde? — În pod. Mai sunt și alte cutii acolo. — Nu aveai voie acolo sus, spuse Grace. Trebuie să stai pe lângă bucătărie și să nu deranjezi pe nimeni. — Nu deranjam pe nimeni. Chiar dacă aș vrea, nu-i nimeni în tot acest loc pe care să pot deranja. — Deci ai găsit păpușile în pod, spuse Rizzoli, readucând discuția pe făgașul principal. — O ladă întreagă. Rizzoli privi întrebător spre Mary Clement, care răspunse: — Făceau parte dintr-un proiect de caritate inițiat acum câțiva ani. Am cusut haine pentru păpuși, o donație pentru un orfelinat din Mexic. — Deci ai găsit păpușile, se întoarse Rizzoli către Noni. Și te-ai jucat cu ele acolo sus? 648

— Nimeni altcineva nu le folosea. — Și cum ai știut să ajungi în pod? — L-am văzut pe bărbat intrând acolo. — Pe bărbat? Rizzoli îi aruncă o privire Maurei și se apropie mai mult de Noni. Ce bărbat? — Avea chestii prinse de brâu. — Chestii? — Un ciocan și alte chestii. Arătă spre stareță. Și ea l-a văzut. Stătea de vorbă cu el. Maica Mary Clement izbucni într-un râs surprins. — Ah! Știu la cine se referă. Am făcut câteva renovări în ultimele luni. Au fost bărbați care au muncit în pod la instalarea noului sistem de izolație. — Când a fost asta? întrebă Rizzoli. — În octombrie. — Aveți numele tuturor acestor bărbați? — Pot să caut în registru. Păstrăm un registru cu toate plățile pe care le-am făcut constructorilor. Una peste alta nu era o revelație uluitoare. Fata îi spionase pe muncitorii care urcau într-un loc ascuns, de care ea nu știa. Un loc misterios, la care ajungeai numai printr-o ușă secretă. Să arunce o privire înăuntru era o chestie irezistibilă pentru un copil – mai ales pentru unul atât de iscoditor. — Nu ți-a fost frică de întunericul de acolo? întrebă Rizzoli. — Știi, am o lanternă. „Ce întrebare tâmpită”, insinua tonul vocii lui Noni. — Nu ți-a fost teamă? Singură acolo? — De ce? „Chiar, de ce?” gândi Maura. Fata asta era neînfricată, nu se lăsa intimidată nici de întuneric, nici de poliție. Stătea privindu-și examinatorul în ochi, de parcă întrebările le punea ea, și nu Rizzoli. Însă oricât ar fi părut de stăpână pe sine, era doar un copil și încă unul neglijat. Părul îi era un ghemotoc de bucle, prăfuite de colbul din pod. Tricoul ei roz arăta ca o zdreanță ponosită de la second-hand. Era cu câteva mărimi prea mare și manșetele suflecate erau murdare. Numai pantofii păreau noi – marca Keds, cu închizătoare din scai. Picioarele nu prea îi atingeau podeaua și le tot balansa înainte și înapoi într-un ritm monoton. Un metronom debordând de energie. — Credeți-mă, nu știam că era în pod, le asigură Grace. Nu pot să mă țin după ea tot timpul. Trebuie să pun masa și pe urmă trebuie să spăl vasele. Nu plecăm de aici înainte de nouă seara și până la zece nu pot s-o culc. Grace se uită la Noni. Asta nu-i decât o parte a problemei. E obosită și țâfnoasă, așa că ne certăm întruna. Anul trecut am făcut ulcer din cauza ei. M-a enervat atât de rău încât am început să am probleme cu stomacul. Pot să și crăp de durere, că ei nu-i pasă. Tot 649

face tărăboi când e să meargă la culcare sau să se spele. Nu-i pasă de nimeni. Dar așa sunt copiii, foarte egoiști. Toată lumea se învârte în jurul ei. În timp ce Grace dădea frâu liber propriilor frustrări, Maura observa reacțiile lui Noni. Fata stătea absolut nemișcată, nu-și mai bălăbănea picioarele și avea fălcile încleștate. Dar ochii ei negri se umpluseră de lacrimi. Și-i șterse repede cu mâneca murdară. „Nu e nici surdă, nici proastă, gândi Maura. Simte mânia din vocea mamei. Mai mult ca sigur că zilnic, în felurite moduri, Grace își exprimă nemulțumirea față de această copilă. Și copila înțelege. Nu-i de mirare că Noni e dificilă; nu-i de mirare c-o scoate din sărite pe Grace. E singurul sentiment pe care i-l poate smulge mamei, singura dovadă că între ele două există ceva. Are doar șapte ani și deja știe că n-are nicio șansă să fie iubită. Știe mai multe decât cred adulții din jurul ei și ceea ce vede și aude ea este, cu siguranță, dureros.” Rizzoli stătuse pe vine prea mult pentru a fi la nivelul lui Noni. Se ridică și-și dezmorți picioarele. Era deja ora opt, ora cinei trecuse și Rizzoli părea că-și pierde energia. Stătea în picioare privind-o pe fată, amândouă cu părul la fel de ciufulit și cu expresii la fel de hotărâte. Sătulă de atâta așteptat, Rizzoli sparse tăcerea: — Deci, Noni, mergi des în pod? Ghemul prăfuit de bucle se scutură, încuviințând. — Ce faci acolo? — Nimic. — Tocmai ai spus că te joci cu păpușile. — Deja ți-am spus asta. — Ce altceva mai faci? Fata ridică din umeri. Rizzoli nu se lăsă bătută. — Haide, trebuie să fie plictisitor acolo. Nu-mi pot imagina de ce s-o lungești prin pod, dacă pe-acolo n-ar fi ceva interesant de văzut. Noni își coborî privirea în poală. — Poate le spionezi pe surori? Știi, numai ca să vezi ce fac? — Le văd tot timpul. — Și când sunt în camerele lor? — Nu am voie să mă duc acolo. — Dar te uiți vreodată la ele când nu te văd? Fără ca ele s-o știe? Noni încă-și ținea capul aplecat. — Asta înseamnă să tragi cu ochiul, spuse ea încet. — Și știi că n-ai voie să faci asta, zise Grace. Se numește invadare a intimității. Ți-am mai spus-o. Noni își încrucișă brațele și rosti cu o voce tunătoare: — „’Nvadare a intimității”. 650

Părea s-o ia în zeflemea pe mama ei. Grace se înroși și se apropie de fiică-sa, ca pentru a o plesni. Rizzoli o opri cu un gest grăbit. — Ați putea dumneavoastră și maica Mary Clement să părăsiți camera pentru un minut, doamnă Otis? — Ați spus că pot rămâne, răspunse Grace. — Am senzația că lui Noni nu i-ar strica puțină poliție. Va merge mai bine fără prezența dumitale. — Așa deci. Grace dădu din cap, în ochi cu o lucire dezagreabilă. — Nicio problemă. Rizzoli o citise bine pe această femeie; interesul lui Grace nu era să-și apere fiica; mai degrabă voia să o vadă pe Noni disciplinată. Intimidată. Grace îi aruncă fetei o privire de genul „să vezi ce-o să pățești acum”, și ieși din cameră, urmată de stareță. Preț de un minut nimeni nu scoase un cuvânt. Noni stătea cu capul vârât între umeri și mâinile în poală. Imaginea obedienței infantile. Câtă fățărnicie. Rizzoli luă un scaun și se așeză în fața fetei. Așteptă, fără să deschidă gura, lăsând tăcerea să se scurgă între ele. Într-un final, de sub o buclă rebelă, Noni îi aruncă lui Rizzoli o privire șmecheră. — Ce aștepți? spuse. — Aștept să-mi spui ce ai văzut în camera lui Camille. Pentru că știu că o spionai pe ascuns. Și eu făceam același lucru când eram copil. Îi spionam pe adulți, ca să văd cu ce fel de chestii bizare se îndeletnicesc. — Este o „’Nvadare a intimității”. — Da, dar e plăcut, nu? Capul lui Noni se ivi dintre umeri, ochii ei fixând-o pe Rizzoli cu privirea lor întunecată. — Asta-i o șmecherie. — Nu fac din astea, bine? Am nevoie să mă ajuți. Cred că ești o fată foarte isteață. Pun pariu că vezi lucruri pe care adulții nici măcar nu le bagă de seamă. Ce zici? Noni ridică posacă din umeri. — Poate. — Ei bine, spune-mi câte ceva despre lucrurile pe care ai văzut că le fac călugărițele. — Chestiile ciudate, adică? — Mda. Noni se aplecă spre Rizzoli și spuse încetișor: 651

— Sora Abigail poartă pampers. Face pipi pe ea pentru că este foarte, foarte bătrână. — Cât de bătrână crezi tu? — Io știu, cincizeci. — Mamă! Chiar că este bătrână. — Sora Cornelia se scobește în nas. — Scârbos. — Și aruncă mucul pe podea când crede că n-o vede nimeni. — Și mai scârbos. — Și mie-mi spune să mă spăl pe mâini, pentru că sunt o mucoasă murdară. Dar ea nu se spală pe mâini și are muci pe ele. — Mă faci să mi se aplece, puștoaico. — Așa că am întrebat-o de ce nu se spală de mucii ăia și s-a înfuriat pe mine. A spus că vorbesc prea mult. Și sora Ursula a spus același lucru, pentru că am întrebat-o de ce doamna aceea nu avea deloc degete și mi-a spus să tac din gură. Și mami mă pune să-mi cer scuze tot timpul. Zice că o fac de rușine. Asta pentru că umblu pe unde n-am voie. — Bine, bine, spuse Rizzoli, apucând-o durerea de cap. O grămadă de chestii interesante. Dar știi ce mi-ar plăcea să aud? — Ce? — Ce ai văzut în camera lui Camille. Prin gaura aia. Te-ai uitat, nu-i așa? Privirea lui Noni coborî în poală. — Poate. — Așa e? De data asta, Noni dădu supusă din cap. — Am vrut să văd… — Să vezi ce? — Ce poartă ele pe sub haine. Maura trebui să se abțină să nu izbucnească în râs. Își aduse aminte de anii ei de la Sfinții Inocenți, când și ea se întrebase oare ce purtau surorile pe sub veșmântul lor. Călugărițele păreau niște creaturi atât de misterioase, cu trupurile lor tăinuite și fără forme, cu rochiile negre care le apărau de privirile curioșilor. Ce purta o mireasă a lui Hristos pe pielea goală? Își imaginase pantaloni lungi, albi, urâți, trași până la buric, sutien de bumbac special conceput pentru a ascunde și a micșora, și ciorapi groși ca pielița de caltaboș trași peste niște picioare cu varice umflate. Își imaginase trupuri întemnițate în straturi și straturi de bumbac moale. Apoi, într-o zi, o văzuse pe sora Laurenția cea cu buzele subțiri ridicându-și fusta pe când urca scările și prinsese o străfulgerare miraculoasă de stacojiu sub tivul ridicat al fustei călugăriței. Nu era numai un chilot roșu, ci un chilot roșu de satin. De atunci încolo nu se mai uitase la fel nici la sora Laurenția, și nici la vreo altă călugăriță. 652

— Știi, spuse Rizzoli, aplecându-se spre fată, și eu m-am întrebat mereu ce poartă ele oare pe sub haine. Ai văzut? Noni scutură din cap cu gravitate. — Nu și-a scos niciodată hainele. — Nici măcar înainte să se culce? — Trebuie să plec acasă înainte ca ele să se culce. N-am văzut niciodată. — Atunci ce ai văzut? Ce făcea Camille acolo, singură în camera ei? Noni își dădu ochii peste cap, de parcă i-ar fi fost aproape silă să răspundă. — Făcea curat. Tot timpul. Era cea mai curată doamnă. Maura își aminti podeaua frecată, luciul vădit până la lemn. — Ce altceva mai făcea? întrebă Rizzoli. — Citea din carte. — Altceva? Noni nu răspunse imediat. — Plângea adesea. — Știi cumva de ce plângea? Fata își mușca buza inferioară gândindu-se. Dintr-odată, se lumină la față, găsind răspunsul. — Pentru că-i părea rău de Isus. — Ce te face să crezi asta? Fata scoase un oftat exasperat. — Chiar nu știi? A murit pe cruce. — Poate plângea din altă cauză. — Dar se tot uita la el, care era pe perete. Maura se gândi la crucifixul din camera lui Camille și și-o imagină pe tânăra novice prosternată în fața crucii, rugându-se să… sau pentru ce? Iertare pentru păcatele ei? Izbăvire de urmări? Dar în fiecare lună copilul avea să crească în ea și va începe să-l simtă cum mișcă. Să simtă cum lovește. Nici rugile cele mai fierbinți, nici frecatul frenetic nu i-ar fi putut spăla vinovăția. — Gata? întrebă Noni. Rizzoli se prăbuși din nou cu un oftat în scaun. — Da, fetițo. Am terminat. Poți să te duci la mama ta. Fata sări din scaun aterizând cu un tropăit zgomotos care-i făcu buclele să salte. — Era tristă și din cauza rățuștelor. — Mamă, asta sună bine pentru cină, spuse Rizzoli. Rață friptă. — Avea obiceiul să le hrănească, dar apoi toate au plecat pentru iarnă. Mami zice că unele dintre ele nu se vor mai întoarce, pentru că ajung în farfurii pe acolo, prin sud. — Păi, da, asta-i viața. Rizzoli îi făcu semn să plece. Hai, te așteaptă mama ta. Fata ajunse aproape de ușa bucătăriei când Maura o strigă. 653

— Noni? Unde erau rațele astea pe care le hrănea Camille? — Rățuștele din iaz. — Care iaz? — Nu știi, ăla din spate? Chiar și plecate, ea tot ieșea să le caute, dar mami spunea că-și pierde timpul pentru că ele erau probabil deja în Florida. Asta e unde e Disney World, adăugă, ieșind din cameră. Urmă un moment de tăcere. Rizzoli se întoarse încet și o privi pe Maura. — Ai auzit și tu ce am auzit eu acum? — Da — Crezi că… Maura scutură din cap. — Trebuie să cercetezi iazul cu rațe. • Era aproape ora zece când Maura își parcă mașina. Luminile erau aprinse în sufragerie, lăsând impresia că acasă era cineva care o aștepta, dar ea știa bine că locuința e goală. Mereu o întâmpina o casă goală, cu luminile aprinse nu de vreo ființă umană, ci de trei alarme automate a câte cinci dolari și nouăzeci și nouă de cenți, cumpărate de la supermarketul din apropiere. Pe durata zilelor scurte de iarnă le fixa la ora cinci, asigurându-se că nu se va întoarce într-o casă cufundată în întuneric. Alesese Brookline, această suburbie din vestul Bostonului, pentru sentimentul siguranței pe care i-o dădeau străzile străjuite de copaci. Majoritatea vecinilor lucrau ca și ea în oraș și seara zburau către acest rai din suburbii. Vecinul din stânga, domnul Telushkin, era inginer în robotică venit din Israel. Vecinele din dreapta, Lily și Susan, erau avocați de drept civil. Pe timpul verii, toată lumea își ținea grădina îngrijită și mașina lustruită – o versiune adusă la zi a visului american, în care lesbiene și imigranți cu slujbe bune își făceau fericiți cu mâna printre arbuștii tunși. Era un cartier destul de sigur, dar Maura știa cât de iluzorie era noțiunea de siguranță. Drumurile spre suburbii pot fi străbătute deopotrivă de victime și de infractori. Masa ei de autopsie era o destinație democratică; nu discrimina casnicele din suburbii. Cu toate că luminile din sufrageria ei ofereau o priveliște primitoare, casa părea friguroasă. Sau poate doar adusese iarna cu ea înăuntru, asemenea unuia dintre acele personaje de desen animat deasupra căruia atârnă mereu câte un nor de furtună. Întoarse butonul termostatului și aprinse flacăra în șemineul pe gaz – o facilitate care i se păruse cândva a fi un simulacru îngrozitor, dar pe care învățase s-o aprecieze. Focul era foc, chiar dacă era obținut prin atingerea unui buton sau prin frecarea unor vreascuri. În seara asta tânjea după căldura și lumina lui însuflețitoare, și era bucuroasă să fie recompensată atât de repede. Își turnă un pahar de sherry și se ghemui într-un scaun lângă șemineu. Pe fereastră văzu becurile de Crăciun care împodobeau casa de vizavi asemenea 654

unor țurțuri scânteietori care atârnau din streașină – o amintire sâcâitoare a cât de în urmă era cu spiritul sărbătorilor. Încă nu cumpărase un brad și nu luase cadouri, nici măcar nu căutase felicitări de Crăciun. Ăsta era al doilea an la rând când juca rolul doamnei Grinch. Iarna trecută, abia se mutase la Boston și, ocupată până peste cap cu amenajarea casei și acomodarea cu noul serviciu, abia auzise clopoțeii Crăciunului vâjâindu-i la ureche. „Și care ți-e scuza pe anul ăsta?” se întrebă. Mai avea doar o săptămână la dispoziție să cumpere pomul acela, să-l împodobească și să facă lichior de ouă. La o adică, ar putea să cânte câteva colinde la pian, cum făcea când era mică. Cartea de colinde trebuie să fie încă în cutia pianului, unde era păstrată de la… „De la ultimul meu Crăciun cu Victor.” Privi spre telefonul de pe măsuță. Deja simțea efectele băuturii și știa că orice decizie va lua acum va fi influențată de alcool. De lipsa de chibzuință. Cu toate astea ridică receptorul. În timp ce operatorul de la hotel îi făcea legătura cu camera lui, privea focul, spunându-și: „Fac o greșeală. Asta o să mă facă numai să sufăr”. — Maura? răspunse el. Fără ca ea să scoată un cuvânt, el știuse că ea îl suna. — Știu că e târziu, spuse Maura. — E numai zece și jumătate. — Oricum, n-ar fi trebuit să sun. — Și de ce ai făcut-o? întrebă el în șoaptă. Maura nu răspunse nimic, doar închise ochii. Chiar și așa, putea vedea văpaia flăcărilor. „Chiar dacă nu te uiți la ele, chiar dacă te prefaci că nu sunt acolo, flăcările tot ard. Le vezi sau nu, ele ard.” — M-am gândit că a venit timpul să nu te mai ocolesc, zise ea. Altfel nu-mi pot vedea în continuare de viața mea. — Ce să zic, un motiv măgulitor pentru un telefon. Maura oftă. — N-am vrut să sune așa. — Nu cred că există un mod în care să poți exprima frumos ce vrei să-mi spui. Ceea ce poți să faci însă este să mi-o spui direct. Nu la telefon. — Așa ar fi mai drăguț? — Ar fi mult mai curajos. O provocare. Îi punea la îndoială curajul. Se îndreptă de spate, cu privirea spre flăcările din șemineu. — Mai contează? — Hai să spunem lucrurilor pe nume, amândoi avem nevoie să trecem peste asta. Suntem blocați, din moment ce niciunul dintre noi nu înțelege pe de-antregul ce n-a mers. Te-am iubit și cred că și tu m-ai iubit, și uite unde am ajuns. Nici măcar prieteni nu putem fi. Spune-mi tu de ce. De ce nu pot doi oameni, 655

care întâmplător au fost căsătoriți, să aibă o discuție civilizată? Așa cum avem cu restul lumii? — Pentru că tu nu ești restul lumii. „Pentru că te-am iubit.” — Putem să facem asta, nu-i așa? Doar să vorbim, față în față. Să rezolvăm problemele. Nu rămân pentru mult timp în oraș. Acum ori niciodată. Sau continuăm să ne ascundem unul de celălalt, sau luăm taurul de coarne și vorbim despre ce s-a întâmplat. Aruncă vina pe mine, dacă ai chef. Recunosc, mi-o asum în mare parte. Dar hai să nu ne mai prefacem că celălalt nu există. Maura își coborî privirea la paharul gol de sherry. — Când vrei să ne vedem? — Chiar acum, dacă se poate. Zări pe fereastră luminile decorative de pe stradă stingându-se dintr-odată, țurțurii strălucitori dispărând într-o noapte cu multă zăpadă. Mai era o săptămână până la Crăciun și în toată viața ei nu se mai simțise atât de singură. — Locuiesc în Brookline, zise.

656

• ȘAPTE • Îi zări farurile mașinii prin zăpada care continua să cadă. Mergea încet, uitându-se după casa ei. „Și tu ai îndoieli, Victor?” se întreba ea în acest timp. „Te întrebi dacă nu-i cumva o greșeală, dacă n-ar trebui mai degrabă să faci cale întoarsă spre oraș?” Victor opri mașina lângă trotuar și o parcă. Se îndepărtă de la fereastră și rămase în sufragerie, conștientă că inima îi bătea să-i spargă pieptul și mâinile îi tremurau. Țârâitul soneriei de la intrare o făcu să tresară. Nu era pregătită să-l înfrunte, însă el era aici acum și nu putea săl lase pur și simplu să aștepte afară în frig. Deschise ușa și fulgi de zăpadă năvăliră înăuntru. Lui îi străluceau pe haină, îi luceau în păr și-n barbă. Era un moment Hallmark clasic, cu fostul iubit stând pe trepte, cu privirea înfometată căutând-o pe a ei, și Maura nu găsi altceva de spus decât „Intră”. Nici vorbă de vreun sărut, vreo îmbrățișare, nici măcar o atingere de mâini. Păși înăuntru și-și dădu jos geaca. O agăță în cuier, iar Maurei i se puse un nod în gât simțind mirosul cunoscut, de piele, al hainei lui Victor. Închise ușa și se întoarse spre el. — Vrei să bei ceva? — Ce zici de niște cafea? — Din aia tare? — Au trecut doar trei ani, Maura. Mai e nevoie să întrebi? Nu, nu era nevoie. Neagră și cu cifra octanică ridicată, așa o băuse mereu. Avu o senzație tulburătoare de intimitate conducându-l în bucătărie, de unde luă din frigider punga de boabe de cafea Mt. Sutro Roasters. Era marca lor preferată în San Francisco și încă primea câte o pungă proaspătă de la magazin la fiecare două săptămâni. Căsniciile se pot termina, dar există lucruri la care pur și simplu nu se poate renunța. Măcină boabele și le puse în filtrul de cafea, conștientă că el îi inspecta pe îndelete bucătăria, inclusiv frigiderul din oțel inoxidabil marca Sub-Zero, mașina de gătit Viking și masa din granit negru. Își reamenajase bucătăria la puțin timp după ce cumpărase casa și încerca un sentiment de mândrie că el se afla pe teritoriul ei, că tot ce vedea el acum fusese agonisit prin propriile ei forțe. La capitolul ăsta divorțul lor fusese destul de simplu; nu ceruseră nimic din ce-i aparținea celuilalt. După numai doi ani de căsnicie, pur și simplu își luaseră înapoi bunurile personale și-și văzuseră de drum. Casa asta era numai a ei și în fiecare seară, când intra pe ușă, știa că totul era la locul lui. Că fiecare piesă de mobilier era achiziția și alegerea ei. 657

— Se pare că, în sfârșit, ți-ai luat bucătăria la care ai visat, spuse el. — Sunt mulțumită de ea. — Și spune-mi, mâncarea chiar are gust mai bun când e gătită pe un aragaz de lux cu șase focuri? Maura nu aprecie ironia: — Ca s-o spun pe aia dreaptă, da. Și are un gust mai bun când e servită în porțelanuri Richard Ginori. — Ce s-a întâmplat cu bătrânele Crate și Barrel? — M-am hotărât să mă răsfăț, Victor. Am încetat să mă mai simt vinovată pentru că am bani și pot să-i cheltui. Viața e prea scurtă ca să continui să trăiesc ca o hippie. — Hai să fim serioși, Maura. Așa ți se părea traiul cu mine? — M-ai făcut să cred că a risipi niște bani pe lucruri mai extravagante ar însemna să trădezi cauza. — Ce cauză? — Cu tine, totul era o cauză. Există oameni care mor de foame în Angola, așa că-i un păcat să cumperi lenjerie fină. Sau să mănânci friptură. Sau să-ți iei un Mercedes. — Credeam că și tu gândeai la fel. — Știi ce, Victor? Idealismul sfârșește prin a te epuiza. Nu mi-e rușine că am bani și nu mă voi simți vinovată să-i cheltuiesc. Îi turnă cafea, întrebându-se dacă el își dădea seama de un mic detaliu ironic și anume că el, un dependent de cafeaua Mt. Sutro, bea un lichid făcut din boabe trimise din cealaltă parte a țării (risipă de combustibil!) Sau că tocmai ceașca în care-l servea purta logoul unei companii farmaceutice (mită corporatistă!) Dar Victor nu spuse nimic când luă ceașca. Ciudat de supus, pentru un bărbat care fusese întotdeauna mânat în viață de idealism. Exact acest lucru o atrăsese în primă instanță la el. Se întâlniseră în San Francisco la o conferință despre sistemele medicale din Lumea a Treia. Ea prezentase o dare de seamă despre numărul de autopsii din țări îndepărtate; el trecuse în revistă numeroasele tragedii umane întâlnite de către echipele medicale de la One Earth în străinătate. În fața auditoriului pus la patru ace, Victor arăta mai degrabă a excursionist obosit și neras, decât a medic. De fapt, abia coborâse din avionul care-l aducea din Guatemala City și nu avusese timp nici măcar să-și calce cămașa. Intrase în sală aducând cu el doar o cutie cu diapozitive. Nu adusese niciun discurs scris, nici foi cu observații, doar prețioasa colecție de imagini, care rulau pe ecran într-o succesiune tragică. Tânăra mamă etiopiană, murind de tetanos. Sugarul peruvian, cu despicătură velopalatină, părăsit pe marginea drumului. Fata kazahă, răpusă de pneumonie, înfășurată în giulgiul de înmormântare. Fiecare dintre aceste morți ar fi putut fi împiedicată, subliniase el. Acestea erau victimele nevinovate ale războiului, ale sărăciei și 658

lipsei de educație, pe care fundația lui, One Earth, le-ar fi putut salva. Dar nu vor fi niciodată bani sau voluntari destui pentru a veni în sprijinul tuturor crizelor umanității. Din întunericul din spatele sălii, Maura fusese mișcată de cuvintele lui, de pasiunea cu care vorbise despre spitalele de campanie, despre cantinele pentru săraci și despre neștiuții din Lumea a Treia care mureau zilnic fără ca nimeni să bage de seamă. Când se aprinseseră luminile, nu mai văzu doar un doctor șifonat stând în spatele estradei. Văzu un bărbat al cărui țel în viață îl făcea foarte puternic. Ea, care punea preț pe ordine și rațiune în viața ei, se trezi atrasă de acest bărbat cu o energie debordantă, care-și desfășura activitatea în locuri din lume dintre cele mai periculoase. Și ce văzuse el la ea? În mod evident, nu o soră cruciată. În schimb, ea adusese stabilitate și calm în viața lui. Ea era cea care echilibrase bugetul și ținuse casa, cea care aștepta acasă în timp ce el călătorea din criză în criză, de pe un continent pe altul. El nu-și trăia viața între patru pereți și viața lui era plină de adrenalină. „Să fi fost oare mult mai fericit fără mine în viața asta?” se întrebă Maura. Victor nu arăta din cale-afară de fericit, stând la masa ei de bucătărie și sorbinduși cafeaua. În mare parte, era același Victor de altădată. Părul îi era un pic în dezordine, cămașa avea nevoie de un fier de călcat și vârfurile gulerului erau roase – toate mărturii ale disprețului lui pentru tot ce era trecător. Însă existau și schimbări. Un Victor mai în vârstă, mai obosit, care părea tăcut, chiar trist, cu focul stins de maturizare. Se așeză și ea în fața ceștii de cafea și privirile li se întâlniră. — Ar fi trebuit să purtăm această conversație acum trei ani, spuse el. — Acum trei ani nu m-ai fi ascultat. — Ai încercat? Ai venit tu măcar o dată la mine să-mi spui că te-ai săturat să fii nevasta unui militant activ? Maura își coborî ochii în cană. Nu, nu i-o spusese. O ținuse pentru ea, în același fel în care-și reținuse sentimente care-i tulburau liniștea. Furie, revoltă, disperare – toate o făcuseră să simtă că nu mai deține controlul și că nu va mai putea trăi așa. Când, în sfârșit, semnase hârtiile de divorț, se simțise ciudat de detașată. — Nu mi-am dat seama o clipă cât de greu a fost pentru tine, spuse el. — S-ar fi schimbat ceva dacă ți-aș fi spus? — Puteai să încerci. — Și ce ai fi făcut? Ai fi renunțat la One Earth? Nu era chip să ajungem la vreun compromis. Îți place prea mult să fii Sfântul Victor. Toți laurii, toată preamărirea. Nimeni nu ajunge pe coperta revistei People doar pentru că este un soț bun. 659

— Crezi că pentru asta o fac? Pentru a mă bucura de atenție, pentru publicitate? Dumnezeule, Maura. Știi cât de important este! Măcar recunoaște. Maura scoase un oftat. — Ai dreptate, n-a fost drept din partea mea. Dar amândoi știm că ți-ar lipsi. — Da, așa e, recunoscu el. Apoi adăugă, încetișor: Dar n-am știut cât de mult îmi vei lipsi tu. Maura lăsă aceste ultime vorbe fără răspuns. Lăsă tăcerea să se aștearnă între ei. De fapt, nu știa ce să spună, faptul că el recunoscuse o luase prea tare prin surprindere. — Arăți superb, spuse Victor. Și pari mulțumită. Așa e? — Da. Răspunsul ei fu prea rapid, prea mecanic. Își simți obrajii înroșindu-se. — Merge bine cu noua slujbă? se interesă el. — Mă ține în priză. — E mai plăcut decât să terorizezi studenții la medicină de la Universitatea din California? Maura râse. — Nu terorizam studenți la medicină. — Ei sunt de altă părere. — Aveam standarde ridicate, atâta tot. Și ei le satisfăceau aproape întotdeauna. — Erai o profesoară bună, Maura. Sunt sigur că universitatea te-ar vrea înapoi. — Ei bine, toți mergem mai departe, nu-i așa? Îi simțea privirea ațintită asupră-i și păstra înadins o expresie neutră. — Te-am văzut la televizor ieri, spuse el. La știrile de seară. În legătură cu atacul asupra acelor călugărițe. — Am tot sperat că obiectivele mă vor ocoli. — Te-am reperat imediat. Te-au arătat ieșind pe poartă. — E unul dintre riscurile meseriei. Mereu ești expus. — Cu precădere în cazul ăsta deosebit. Toate televiziunile au vorbit despre el. — Și ce spun? — Că poliția nu are niciun suspect. Că motivul crimei rămâne necunoscut. Scutură din cap. Adevărul este că sună total lipsit de logică, să ataci călugărițe. Asta dacă n-a fost vorba de vreun atac de natură sexuală. — De ce spui că-i lipsit de logică? — Știi ce vreau să spun. Da, știa și-l cunoștea și pe Victor suficient de bine, încât să nu se simtă jignită de comentariul lui. Exista într-adevăr o diferență între violatorul rece și calculat și psihopatul fără nicio înțelegere a realității. 660

— Am făcut autopsia azi-dimineață, spuse ea. Fracturi craniene multiple. Artera meningeală medie sfâșiată. A lovit-o iar și iar, posibil cu un ciocan. Nu sunt sigură că poți clasifica acest atac drept rațional. Victor scutură din cap. — Cum de reziști, Maura? Să treci de la autopsierea unor decese simple, în spital, la așa ceva. — Decesele survenite în spital nu sunt tocmai simple. — Dar cel al victimei unei omucideri? Și era tânără, nu-i așa? — Numai douăzeci de ani. Se opri, pe punctul de a-i spune ce altceva mai găsise la autopsie. Când erau căsătoriți, mereu își împărtășeau bârfe din lumea medicală, având încredere că informațiile divulgate vor rămâne între acei pereți. Dar subiectul acesta era prea sinistru și Maura nu dorea ca moartea să participe atât de intens la conversație. Se ridică să umple din nou ceștile. Când se întoarse la masă cu filtrul de cafea, spuse: — Acum, să auzim despre tine. Ce isprăvi mai pune la cale Sfântul Victor? — Te rog, nu-mi spune așa. — Altădată ziceai că-i amuzant. — Acum cred că este de rău augur. Când presa începe să te numească sfânt, știi că așteaptă momentul în care să te răstoarne de pe piedestal. — Am observat că tu și fundația apăreți din ce în ce mai mult la știri. Victor oftă. — Din nefericire. — De ce din nefericire? — A fost un an rău pentru filantropie. Foarte multe conflicte noi, atât de mulți refugiați! Ăsta-i singurul motiv pentru care apărem la știri. Pentru că noi suntem cei care trebuie să intervină. Suntem norocoși că am primit anul ăsta o subvenție uriașă. — Ca rezultat al presei favorabile? Ridică din umeri. — Din când în când, câte o corporație importantă își dezvoltă o conștiință și se decide să semneze un cec. — Sunt convinsă că nici reducerea de taxe nu le face rău deloc. — Dar banii se duc atât de repede. E de ajuns ca vreun alt nebun să declare un război și dintr-odată ne confruntăm cu un milion de noi refugiați. Cu încă o sută de mii de copii care mor de febră tifoidă sau holeră. Asta nu mă lasă să dorm noaptea, Maura. Mă gândesc la copii. Sorbi încă o dată din cafea, apoi o puse pe masă, ca și cum nu i-ar mai fi picat bine. Maura îl privi cum stătea tăcut și observă fire cărunte în părul lui cu reflexe roșietice. „O îmbătrâni el, gândi ea, dar nu și-a pierdut nimic din idealism.” 661

Tocmai acest idealism o atrăsese la început la el – și se pare că același lucru îi și despărțise în final. Nu ar putea să concureze cu nevoile lumii ca să-i capteze atenția și n-ar fi trebuit niciodată să încerce. Una peste alta, legătura lui cu asistenta franțuzoaică nu venise ca o surpriză. Era un gest de sfidare, felul lui de a-și arăta independența față de ea. Tăceau amândoi, fiecare uitându-se în altă parte, doi oameni care se iubiseră odată și care acum nu găseau nimic să-și spună. Maura îl auzi cum se ridică în picioare și-l privi cum își spală ceașca de cafea la chiuveta din bucătărie. — Și Dominique ce mai face? întrebă ea. — N-am de unde să știu. — Încă lucrează pentru One Earth? — Nu. A plecat. Niciunul din noi nu se simțea în regulă după… Ridică din umeri. — Și nu țineți legătura? — Nu era importantă pentru mine, Maura. Știi asta. — Ce ciudat. Dar a devenit foarte importantă pentru mine. Victor se întoarse spre ea. — Crezi că vei putea vreodată să treci peste asta? — Sunt trei ani de-atunci. Bănuiesc că ar cam trebui. — Ăsta nu e un răspuns. Maura își coborî privirea. — Ai avut o legătură. Trebuia să fiu furioasă. Era singura cale. — Singura cale? — Prin care aș fi putut să te părăsesc. Prin care să te pot uita. Victor veni spre ea. Îi puse mâinile pe umeri; atingerea lui era caldă și intimă. — Nu vreau să mă uiți, spuse. Chiar dacă asta ar însemna să mă urăști. Cel puțin ai simți ceva. Asta m-a râcâit cel mai mult, să nu mai exist deloc pentru tine. Păreai atât de indiferentă în legătură cu tot. „E singurul fel în care am putut face față”, gândi ea, în timp ce mâinile lui îi alunecau pe corp. În timp ce răsuflarea lui îi încălzea părul. Învățase cu mult timp în urmă să-și înăbușe toate emoțiile. Făceau o pereche cam jalnică ei doi. Victor cel exuberant, căsătorit cu Regina Morții. Cum de le trecuse vreodată prin cap că va merge? „Pentru că doream căldura lui, pasiunea lui. Voiam ceea ce eu însămi nu voi fi niciodată.” Țârâitul telefonului cuminți mâinile lui Victor pe umerii Maurei. Se îndepărtă, lăsând-o să tânjească după căldura lui. Maura se ridică și se duse la telefonul din bucătărie. O privire scurtă la ecranul telefonului îi fu de ajuns să știe că acest apel o va trimite înapoi în noapte, în zăpadă. În timp ce vorbea cu inspectorul șiși nota adresa, îl văzu pe Victor dând din cap cu resemnare. În seara asta ea era cea chemată la datorie, iar el cel abandonat. 662

Închise. — Îmi pare rău, trebuie să plec. — A sunat Doamna cu Coasa? — O omucidere în Roxbury. Mă așteaptă. O conduse pe coridor până la ușa de intrare. — Vrei să vin cu tine? — Pentru ce? — Să-ți țin companie. — Crede-mă, nu compania îmi lipește acolo. Victor privi pe fereastra sufrageriei, la zăpada bogată care continua să cadă. — Nu e de condus în noaptea asta. — E valabil și pentru tine. Se aplecă și-și puse ghetele. Era bucuroasă că Victor nu-i putea vedea fața când îi spuse: N-are niciun rost să mergi înapoi la hotel. Mai bine rămâi aici. — Peste noapte, vrei să spui? — Ți-ar fi mai comod. Poți face patul din camera de oaspeți. Probabil voi lipsi câteva ore. Tăcerea lui o făcu să se îmbujoreze. Își încheie haina, evitând în continuare să-l privească. Dar cuprinsă deodată de nerăbdare să evadeze, deschise ușa. În secunda următoare, îl auzi spunând: — Am să te aștept. • Faruri albastre scânteiară prin vălul de zăpadă. Opri mașina în spatele unuia dintre jeepuri și un polițist se apropie de ea, cu fața pe jumătate ascunsă de gulerul ridicat, ca o țestoasă retrasă în propria carapace. Maura deschise geamul și lumina orbitoare a lanternei lui o făcu să mijească ochii. Vântul aducea zăpada înăuntru, care fulguia pe tabloul de bord. — Doctor Isles, medic legist, spuse ea. — În regulă, doamnă, puteți parca chiar aici. — Unde este cadavrul? — Înăuntru. Arătă cu lanterna spre o clădire de pe partea cealaltă a străzii. — Ușa principală e încuiată cu lacătul – trebuie să ajungeți la intrarea de pe alee. Nu e curent, așa că fiți atentă pe unde călcați. O să aveți nevoie de lanternă. Tot felul de cutii și alte prostii zac îngrămădite pe alee. Maura ieși din mașină într-o perdea de alb dantelat. În această noapte era pe de-a-ntregul pregătită pentru vremea de afară și recunoscătoare pentru faptul că picioarele îi erau calde și uscate. Un strat de cel puțin doisprezece centimetri de zăpadă proaspătă învelea drumul, dar fulgii erau moi și ușori și nu opuseră nicio fărâmă de rezistență în momentul în care ghetele ei își făcură drum printre troiene. 663

La intrarea de pe alee apăsă butonul lanternei și de-abia observă panglica poliției care aproape atingea pământul și a cărei culoare galbenă aproape că nu se mai vedea de sub mantaua de nea. Călcă pe ea și scutură o ploaie de fulgi de zăpadă. Accesul pe alee era îngreunat de mai multe grămezi informe acoperite de nea. Gheata ei întâlni ceva solid și auzi zăngănitul unor sticle. Aleea era folosită drept coș de gunoi și Maura se gândi la chestiile dezgustătoare care mai mult ca sigur zăceau sub această pătură de zăpadă. Bătu la ușă și strigă: — Alo? Medicul legist. Ușa se deschise cu zgomot și o lanternă o orbi cu lumina ei. Nu-l putea vedea pe cel care ținea lanterna, însă recunoscu vocea detectivului Darren Crowe. — Bună, doctore. Bine ai venit în orașul gândacilor. — N-ai vrea să îndrepți lanterna aia în altă direcție? Lumina lanternei se mută de pe fața ei și-i putu vedea silueta cu umeri largi, aproape amenințătoare. Era unul dintre detectivii tineri de la Departamentul de omucideri și de fiecare dată când lucra cu el la un caz se simțea ca pe platoul de filmare al unui serial de televiziune, iar Crowe era polițistul cu părul înfoiat, încrezut și sigur pe el. Singurul lucru pe care un bărbat de felul lui Crowe îl respecta la o femeie era profesionalismul rece și ea asta îi oferea. În timp ce un medic legist bărbat ar fi glumit cu Crowe, ea nu o făcea; trebuiau menținute niște bariere, trasate niște limite, altfel ar fi găsit el o modalitate să-i știrbească autoritatea. Își puse mănușile, își acoperi ghetele și intră în clădire. Plimbându-și lanterna prin cameră, văzu suprafețe metalice lucind în lumina ei. Un frigider uriaș și mese de metal. Capacul și cuptorul unei mașini de gătit pentru uz casnic. — Aici a fost restaurantul italian Mama Cortina, spuse Crowe. Asta până când Mama a ieșit din afaceri și și-a declarat falimentul. Clădirea a fost pierdută în instanță acum doi ani și intrările au fost încuiate cu lacătul. Ușa dinspre alee pare să fi fost forțată cu ceva timp în urmă. Tot echipamentul ăsta de bucătărie e pus la licitație, dar nu știu cine l-ar vrea. E jegos. Îndreptă raza lanternei spre ochiurile mașinii de gătit, unde grăsimea adunată de ani se îngroșase într-o crustă neagră. Gândacii de bucătărie fugiră care încotro din calea luminii. — Locul ăsta colcăie de ei. Au o grămadă de mâncare. — Cine a găsit cadavrul? — Unul dintre băieții noștri de la Brigada Narcotice. Erau într-un flagrant de droguri, cam la o stradă de aici. Suspectul o luase la goană, iar ei au avut impresia că a cotit pe această alee. Au observat că lacătul fusese smuls. Au intrat să-l caute pe făptaș și aici îi aștepta ditamai surpriza. Arătă cu lanterna spre podea. Aici sunt câteva urme târșâite prin praf, ca și cum asasinul și-a târât 664

victima prin încăpere. Plimbă lanterna spre celălalt capăt al bucătăriei. Cadavrul e într-acolo. Trebuie să trecem prin sala de mese. — Ați filmat? — Da. A trebuit să folosim două rânduri de baterii ca să avem destulă lumină. Deja s-au consumat și astea, așa că va fi puțină lumină acolo. Maura îl urmă spre ușa de la bucătărie, ținându-și brațele lipite de corp, ca să nu atingă nicio suprafață – de parcă asta ar fi fost de dorit. Auzi fojgăind peste tot în jurul ei în întuneric și acest lucru o făcu să-și imagineze mii de picioare de insecte mergând repede pe pereți și agățându-se de tavan deasupra ei. Putea rămâne nepăsătoare la grotesc, dar insectele care se hrăneau cu materie organică în descompunere îi produceau fără doar și poate greață. Pășind în sala de mese, simți buchetul ofilit de mirosuri de care se îmbibă întotdeauna aleile din spatele restaurantelor vechi: mirosul de gunoi și bere răsuflată. Dar aici era vorba și de altceva, un miros teribil de familiar care-i făcu pulsul să accelereze. Era scopul vizitei ei aici și îi stârni atât curiozitate, cât și groază. — Se pare că vagabonzii și-au făcut veacul pe aici, spuse Crowe, arătând cu lanterna spre podea, unde Maura văzu o pătură veche și ziare făcute ghemotoc. — Și mai sunt și niște lumânări acolo. Au avut noroc că n-au luat foc, cu tot gunoiul ăsta. Fasciculul lanternei ajunse la un morman de ambalaje de mâncare și cutii de conserve goale. Doi ochi galbeni se holbau la ei din vârful grămezii – un șobolan, netemător, chiar arogant, provocându-i să înainteze. „Șobolani și gândaci. Cu toți acești necrofagi, ce-o mai fi rămas din cadavru?” se întrebă ea. — E după colț. Crowe își făcu loc cu o siguranță de atlet printre mese și scaune stivuite. — Rămâi pe partea asta. Sunt niște urme pe care încercăm să le păstrăm intacte. Cineva a găsit pete de sânge departe de cadavru, sânge care se termină cam aici. O conduse într-un coridor mic. La capătul lui întrezări prin lumina slabă o ușă. Era cea de la toaleta bărbaților. — Doctorul e aici, strigă Crowe. Lumina altei lanterne apăru în ușă. Partenerul lui Crowe, Jerry Sleeper, ieși din toaletă și o întâmpină pe Maura cu o fluturare obosită a mâinii lui înmănușate. Sleeper era cel mai în vârstă detectiv de la Departamentul de omucideri și, de fiecare dată când îl vedea, îi părea din ce în ce mai adus de umeri. Se întrebă cât de mult din atitudinea lui blazată se datora faptului că era partenerul lui Crowe. Nici înțelepciunea, nici experiența nu erau un atu în fața agresivității tinerești, și Sleeper cedase de mult controlul partenerului lui. 665

— Nu e o priveliște frumoasă, spuse Sleeper. Oricum, fii fericită că nu suntem în iulie. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar mirosi dacă n-ar fi atât de al dracului de frig aici. Crowe râse. — Se pare că cineva e cu gândul la Florida. — Hei, am un apartament mic și cochet acolo. La doar cinci minute de plajă. N-am să port altceva toată ziua decât slipul de baie. Și am să trândăvesc de dimineață până seara. „Plaje fierbinți, gândi Maura. Nisip fin. Oare nu tuturor le-ar plăcea să fie chiar acum acolo, în loc să se afle în holul ăsta sinistru, luminat doar de cele trei lanterne ale lor?” — Sunt al tău, doctore, spuse Sleeper. Maura se îndreptă spre ușă. Lumina lanternei ei căzu pe dalele murdare, cu model alb-negru în formă de tablă de șah. Erau pline de urme de pași și sânge uscat. — Rămâi lângă perete, îi ceru Crowe. Păși în cameră și în secunda următoare se trase îndărăt, îngrozită de fulgerul unei mișcări la nivelul picioarelor. — Dumnezeule! exclamă, izbucnind înspăimântată în râs. — Da, șobolanii ăștia sunt babani, spuse Crowe. Și au avut parte de un mic festin aici. Maura zări o coadă târându-se pe sub ușa unei cabine de toaletă și-i veni în minte vechea legendă urbană a șobolanilor care înoată prin sistemul de canalizare și apar din vasul de toaletă. Plimbă încetișor raza lanternei peste două chiuvete fără robinete și un pisoar cu scurgerea blocată de gunoi și mucuri de țigară. Apoi lumina căzu pe cadavrul gol care zăcea într-o rână în spatele pisoarului. Luciul oaselor faciale expuse se zărea prin încâlceala de păr negru. Necrofagii se ghiftuiseră deja cu ofranda de carne proaspătă și trunchiul îi era ciuruit de numeroase mușcături de șobolan. Însă nu stricăciunile cauzate de dinții ascuțiți o îngrozeau cel mai tare, ci talia miniaturală a cadavrului. „Un copil?” Maura se așeză în genunchi lângă cadavru. Acesta zăcea cu obrazul drept lipit de podea. Apropiindu-se și mai mult, văzu o pereche de sâni complet dezvoltați. „Nici vorbă de copil, gândi, o femeie matură de statură mică, având trăsăturile distruse.” Necrofagii hulpavi îi mâncaseră cu poftă partea stângă, expusă, a feței, devorându-i pielea și până și cartilajul nazal. Pielea care încă-i rămăsese pe trunchi era profund pigmentată. „Hispanică?” se întrebă Maura, luminându-i pe rând umerii osoși și coborând pe noduroasa șiră a spinării. Noduli întunecați, aproape purpurii, erau împrăștiați de-a lungul torsului gol. Își aținti lumina pe 666

șoldul și fesa stângă, unde văzu alte leziuni. Erupția virulentă mergea în jos pe coapsă și gambă până la… Lumina lanternei i se fixă pe gleznă. — Nu-mi vine să cred, spuse Maura. Laba piciorului stâng lipsea. Glezna se termina într-un ciot cu vârful jupuit, negru de putrefacție. Mută lumina lanternei spre celălalt picior și văzu un nou ciot. Laba piciorului drept lipsea și ea. — Acum uită-te la mâini, spuse Crowe, care se apropiase de ea. Puse și raza lanternei lui lângă a ei și amândoi îndreptară fasciculele către brațele victimei, aflate în umbra trunchiului. În loc de mâini, Maura văzu două cioturi, cu vârfurile ferfenițite de urmele dinților necrofagilor. Se dădu înapoi, șocată. — Înțeleg că nu șobolanii au făcut asta, spuse Crowe. Maura își înghiți saliva. — Nu, nu, astea au fost amputări. — Crezi că i le-a făcut cât încă mai trăia? Maura se uită la dalele pătate de sânge și văzu numai grămăjoare mici de sânge închegat lângă cioturi și nu sânge împroșcat ca în urma unei retezări. — Nu exista nici urmă de presiune arterială când au fost făcute aceste tăieturi. Membrele au fost îndepărtate post-mortem. Se uită la Crowe. — Le-ați găsit? — Nu. Le-a luat cu el. Cine știe de ce dracu’? — Există un motiv logic pentru care a procedat astfel, fu de părere Sleeper. Așa nu mai avem amprente. Nu o putem identifica. — Dacă încerca să-i distrugă identitatea… începu Maura. Se uită la fața victimei, la licărul oaselor și, înțelegând, simți un nou fior de groază. — Ajutați-mă s-o răsucesc, zise ea. Luă un cearșaf de unică folosință din trusă și-l întinse lângă corp. Împreună, Sleeper și Crowe întoarseră cadavrul. Sleeper scoase un icnet de groază și se dădu înapoi. Partea dreaptă a feței, care fusese lipită de podea, era acum vizibilă. Așa era și singura gaură de glonț care-i perforase sânul stâng. Însă nu rana cauzată de glonț îl îngrețoșase pe Sleeper, ci fața victimei, cu ochiul fără pleoapă ațintit asupra lor. Lipită de dalele din baie, partea dreaptă a feței ei ar fi trebuit să rămână inaccesibilă pentru dinții rozătoarelor, dar, cu toate acestea, pielea lipsea. Mușchiul dezvelit se uscase în fâșii de carne tare și un pomete mic și sidefat ieșea în afară. 667

— Nici asta nu e opera șobolanilor, spuse Sleeper. — Nu, răspunse Maura. Vătămarea asta n-a fost făcută de necrofagi. — Dumnezeule, i-a smuls-o pur și simplu? E ca și cum ar fi îndepărtat o… „O mască.” Numai că masca asta nu era făcută din cauciuc sau plastic, ci din piele de om. — I-a tăiat fața. Mâinile. Nu ne-a lăsat nicio posibilitate s-o identificăm, spuse Sleeper. — Dar de ce să-i fi luat și picioarele? întrebă Crowe. N-are niciun sens. Nimeni nu poate fi identificat după amprentele de la degetele de la picioare. Pe lângă asta, nu arată a genul de victimă a cărei lipsă va fi simțită de cineva. Ce e, negresă? Hispanică? — Ce are de-a face rasa ei cu faptul că cineva îi simte lipsa sau nu? întrebă Maura. — Vreau să spun că nu cred că e vreo casnică din suburbii. Altfel, de ce și-ar fi găsit sfârșitul într-un astfel de cartier? Maura se ridică, repulsia față de Crowe devenind dintr-odată atât de puternică, încât îi fu greu să se știe în apropierea lui. Plimbă lanterna prin încăpere, peste chiuvete și pisoare. — E sânge acolo, pe perete. — Eu zic că i-a făcut felul chiar aici, spuse Crowe. O târăște înăuntru, o trântește de perete și apasă pe trăgaci. Apoi face amputările, chiar în locul unde se prăbușește. Maura se uită la sângele de pe podea. Doar câteva pete, pentru că la ora aceea victima era deja moartă. Inima încetase să-i bată, nu mai pompase sânge. Nu simte nimic când ucigașul se ghemuiește lângă ea și lama se scufundă adânc în încheietură, desfăcându-i articulațiile. Nici când el îi scobește prin carne, scoțându-i pielea de pe față cum jupoi un urs. Și, după ce termină cu colectarea trofeelor, o lasă acolo, ca pe un stârv abandonat, ofrandă pentru necrofagii care împânzesc această clădire părăsită. În câteva zile, fără haine în care dinții ascuțiți să se împiedice, șobolanii ar fi ros până la mușchi. Într-o lună, până la os. Își ridică privirea spre Crowe. — Unde-i sunt hainele? — Am găsit un singur pantof. Un adidas, mărimea treizeci și cinci. Cred că l-a scăpat când a plecat. Era pe jos, în bucătărie. — Avea sânge pe el? — Da. Avea vârful mânjit. Maura își coborî privirea la ciotul unde ar fi trebuit să fie piciorul drept. — Deci a dezbrăcat-o aici, în această încăpere. — Molestare sexuală post-mortem? întrebă Sleeper. 668

Crowe pufni. — Cine să vrea să i-o tragă unei femei cu rănile astea înfiorătoare pe tot corpul? Și de fapt ce-i cu erupția asta? Sper că nu-i nimic infecțios. Adică variolă sau ceva de genul acesta. — Nu, aceste leziuni indică de fapt ceva cronic, nu acut. Vezi cum unele dintre ele au făcut coajă? — Cum ziceam, nu văd cum și-ar putea dori cineva s-o atingă, cu atât mai puțin să aibă și raporturi sexuale. — Nu se știe niciodată, spuse Sleeper. — Se poate să o fi dezbrăcat doar pentru a-i expune cadavrul. Să-i grăbească distrugerea de către necrofagi. — De ce s-a obosit să-i ia hainele cu el? — Pentru a îngreuna și mai mult identificarea. — Eu cred că doar voia să le aibă, spuse Crowe. Maura se uită la el. — De ce? — Din același motiv pentru care i-a luat și mâinile, și picioarele, și fața. Voia amintiri. Crowe se uită la Maura și, în umbra distorsionată, păru mai înalt. Amenințător. — Cred că mușteriul nostru este un colecționar. • Lumina de pe veranda ei era aprinsă; îi putea zări strălucirea gălbuie prin cortina de fulgi de zăpadă. Casa ei era singura de pe stradă care la această oră era încă luminată. În câte alte nopți nu se întorsese la o casă în care luminile nu erau aprinse de mână de om, ci de alarme electrice. „În noaptea asta, se gândi, cineva chiar mă așteaptă.” Apoi văzu că mașina lui Victor nu mai era parcată în fața casei. „A plecat, își spuse. Mă întorc, ca de obicei, într-o casă pustie.” Lumina strălucitoare de pe verandă, atât de primitoare înainte, îi părea acum rece și neutră. Intră pe aleea de acces simțindu-și sufletul pustiit. Ceea ce o deranja cel mai mult nu era că el plecase, ci faptul că acest lucru o afecta. „Doar o seară în compania lui, gândi, și iată-mă din nou unde eram acum trei ani, cu încrederea zdruncinată și pe cale de a-mi pierde independența.” Apăsă telecomanda garajului. Ușa se deschise, iar ea izbucni în râs la vederea Toyotei albastre, parcate pe locul din stânga. Victor nu făcuse altceva decât să-și mute mașina în garaj. Parcă lângă Toyota închiriată și, în timp ce ușa garajului se închidea în spatele ei, rămase nemișcată preț de câteva clipe, pe deplin conștientă de ritmul accelerat al pulsului ei. De la deznădejde la jubilație în doar zece secunde. Trebuia să-și 669

aducă aminte că nimic nu se schimbase între ei. Că nimic nu se putea schimba între ei. Ieși din mașină, respiră adânc și intră în casă. — Victor? Niciun răspuns. Căută în sufragerie, traversă holul până la bucătărie. Ceștile de cafea fuseseră spălate și puse la uscat, orice dovadă a vizitei lui ștearsă. Aruncă un ochi prin dormitoare și prin biroul ei – nici urmă de Victor. Numai când se întoarse în sufragerie îi zări picioarele, acoperite cu șosete albe fine, ieșind în afară la un capăt al canapelei. Rămase în picioare privindu-l cum doarme cu brațul atârnând moale spre dușumea, cu chipul împăcat. Ăsta nu era acel Victor pe care și-l amintea ea, bărbatul ale cărui pasiuni vulcanice o atrăseseră pentru ca mai apoi tot ele s-o îndepărteze. Ce își amintea din căsnicia lor erau certurile, rănile adânci pe care numai un iubit le poate produce. Divorțul îi deformase amintirile despre el, făcându-l mai întunecat, mai amenințător. Întreținuse aceste amintiri, se hrănise cu ele atât de mult timp, încât, văzându-l acum cu garda jos, aproape că tresări. „Obișnuiam să te privesc dormind. Obișnuiam să te iubesc.” Căută în dulap după o pătură, pe care o întinse peste el. Întinse mâna să-i mângâie părul, apoi se opri, cu mâna suspendată deasupra capului lui. Ochii lui erau deschiși și o priveau. — Te-ai trezit, spuse Maura. — N-am avut nicio clipă de gând să adorm. Cât e ceasul? — Două și jumătate. Victor oftă. — Mă gândeam să plec… — Poți rămâne. Ninge teribil. — Am mutat mașina în garaj. Sper că nu te deranjează. Veneau plugurile de curățat zăpada… — Te-ar fi remorcat, dacă nu ai fi mutat-o. E în regulă. Zâmbi, după care spuse încetișor: Dormi la loc. Câteva secunde se uitară unul la celălalt. Prinsă la mijloc între dorință și îndoială, Maura nu spuse nimic, cunoscând foarte bine consecințele vreunei alegeri greșite. În mod evident, amândoi se gândeau la același lucru – că dormitorul ei se afla în capătul holului. Doar câțiva pași, o îmbrățișare, și ea ar fi din nou acolo. Într-un loc din care se străduise atât de mult să evadeze. Se îndepărtă, lucru pentru care fu nevoie să depună la fel de mult efort ca și cum s-ar fi chinuit să iasă din nisipuri mișcătoare. — Ne vedem mâine-dimineață, spuse ea. „Oare ce văd în ochii lui se numește dezamăgire?” se întrebă ea. Și nu se putu abține să nu se bucure puțin la gândul acesta. 670

Ajunsă în pat, nu putu să adoarmă, știind că el se afla sub același acoperiș. Acoperișul ei, teritoriul ei. În San Francisco, trăiseră în casa pe care o avea el dinainte de a se căsători cu ea și adevărul e că Maura nu o simțise niciodată ca fiind și a ei. În această noapte, lucrurile stăteau taman invers și ea era cea care deținea controlul. Ceea ce avea să se întâmple în continuare avea să fie alegerea ei. Paleta de posibilități o chinuia. Numai când se trezi tresărind își dădu seama că de fapt chiar dormise. Lumina zilei deja strălucea în fereastră. Zăcu în pat câteva momente, întrebându-se ce anume o trezise. Întrebându-se ce-i va spune lui. Apoi auzi ușa de la garaj deschizându-se și hârâitul unui motor de mașină ieșind în stradă. Coborî din pat și se uită pe fereastră, la timp pentru a vedea mașina lui Victor trecând prin fața casei ei și dispărând după colț.

671

• OPT • Jane Rizzoli se trezi odată cu ivirea zorilor. Strada era încă pustie; nu începuse încă forfota de dimineață. Privi prin beznă, spunându-și: „Haide, trebuie s-o faci. Nu-ți poți ține la nesfârșit capul îngropat în nisip”. Aprinse veioza și se așeză pe marginea patului, copleșită de greață. Cu toate că în cameră era frig, transpira și tricoul era ud la subsuori. Venise timpul să ia taurul de coarne. Se duse în picioarele goale în baie. Cutia zăcea pe masa unde o lăsase noaptea trecută, ca să se asigure că nu va uita să o folosească în acea dimineață. De parcă mai avea nevoie să i se amintească acest lucru. Deschise cutia, rupse folia care servea drept ambalaj și scoase bețișorul-test. Noaptea trecută citise instrucțiunile de atâtea ori, încât le învățase pe dinafară. Cu toate acestea, le mai citi o dată. Pretext pentru încă o mică amânare. În cele din urmă se așeză pe vasul de toaletă. Ținând bețișorul între coapse, făcu pipi pe vârful lui, umezindu-l în șuvoiul urinei matinale. „Așteaptă două minute”, spuneau instrucțiunile. Puse testul pe etajeră și intră în bucătărie. Își turnă un pahar de suc de portocale. Aceeași mână care putea apuca arma și trage glonț după glonț, nimerind toate țintele, acum tremura, în timp ce ducea paharul de suc la gură. Își aținti privirea asupra ceasului din bucătărie, urmărind cum limba secundarului își făcea rotația. Își simți pulsul accelerând după scurgerea celor două minute. Nu fusese niciodată lașă, nu evitase niciodată confruntarea directă cu dușmanul, dar asta era o formă diferită de teamă, personală și mistuitoare. Teama că ar putea să ia decizia greșită și că-și va petrece tot restul vieții suferind din această cauză. „Fir-ar să fie, Jane. Dă-i drumul odată.” Înfuriată și dezgustată de propria lașitate, lăsă paharul cu suc și se duse în baie. Nici măcar nu ezită, ci merse drept la etajeră și luă testul. Nu fu nevoie să citească instrucțiunile ca să știe semnificația liniei în nuanță mov. Nu-și aminti cum ajunse din nou în dormitor. Se trezi stând pe pat, cu testul în poală. Niciodată nu-i plăcuse culoarea mov; era prea tinerească și frivolă. Acum simpla ei vedere îi făcea rău. Crezuse că era pe de-a-ntregul pregătită pentru rezultat, dar se părea că nu era deloc așa. Picioarele îi amorțiseră și nu putea să și le miște. Nu era în stare să gândească. Nu-și putea imagina pasul următor. Primul impuls fu unul copilăresc și peste măsură de irațional. „Vreau la mama.” 672

Avea treizeci și patru de ani și era independentă. Dărâmase uși cu piciorul și prinsese ucigași. Omorâse un bărbat. Și iat-o dintr-odată tânjind după îmbrățișarea maternă. Sună telefonul. Se uită consternată la el, de parcă nu și-ar fi dat seama ce era cu telefonul acela. Abia la al patrulea țârâit catadicsi să ridice receptorul. — Bună, ești încă acasă? se miră Frost. Toată echipa e aici. Se chinui să înțeleagă ce însemna asta. „Echipa.” Întorcându-se spre ceasul de pe noptieră, fu uluită să constate că era deja opt și jumătate. — Rizzoli? Oamenii sunt gata să înceapă să dragheze iazul. Mai vrei asta? — Da. Ajung imediat. Închise. Sunetul receptorului agățându-se în furcă fu ca pocnetul degetelor unui hipnotizator. Se ridică în picioare, ieșind din transă, și se concentră la ceea ce avea de făcut. Aruncă testul la coșul de gunoi. Apoi se îmbrăcă și plecă la serviciu. • „Doamna Șobolanilor. Cam la asta se reduce o viață întreagă”, gândi Maura, privind la cadavrul care zăcea pe masă, cu ororile ascunse sub un cearșaf. Fără nume, fără chip, cu existența rezumându-se la trei cuvinte care nu fac decât să scoată în evidență felul umilitor în care ți-ai încheiat socotelile cu viața: „hrană pentru rozătoare”. Cel care poreclise astfel cadavrul cu o noapte în urmă fusese Darren Crowe, în timp ce stăteau acolo, înconjurați de gângănii ce mișunau pe acolo pe unde razele lanternelor nu ajungeau. Aruncase întâmplător această poreclă echipei de recuperare de la morgă și, până a doua zi dimineața, când Maura intră în birou, oamenii ei o numeau tot Doamna Șobolanilor pe victimă. Ea știa că nu era altceva decât o poreclă la îndemână adresată unei femei care altfel abia ar fi fost știută drept Jane Doe13, dar Maura nu-și putea reprima un fior la auzul acestui apelativ, în condițiile în care până și Sleeper îl folosea. „Așa facem față ororii, gândi ea. Așa reușim să nu ne implicăm emoțional. Folosim, când e să ne referim la vreo victimă, ori o poreclă, ori un diagnostic, ori un număr de dosar. Astfel avem senzația că nu vorbim despre niște oameni, că destinele lor nu ne pot frânge inimile.” Îi căută cu privirea pe Crowe și pe Sleeper, care tocmai intrau în laborator. Sleeper se resimțea după oboseala de noaptea trecută și lumina puternică din sala de autopsie nu îi menaja deloc ochii încercănați și maxilarele coborâte. În comparație cu el, Crowe arăta ca un leu tânăr, bronzat, arătos și încrezător în sine; nu era persoana pe care să încerci vreodată s-o umilești; în spatele John Doe, Jane Doe, nume atribuit în Statele Unite persoanelor a căror identitate nu se cunoaște. (n.tr.). 13

673

aroganței, pândea adesea cruzimea. Privea în jos spre cadavru cu buzele strâmbate de dezgust. Nu se anunța o autopsie prea veselă și până și Crowe părea să dea semne de îngrijorare în apropierea acestei necropsii. — Radiografiile sunt gata, spuse Maura. Haideți să ne uităm pe ele înainte să începem. Se duse spre peretele din partea cealaltă a sălii și răsuci un comutator. Ecranul pâlpâi, luminând imagini spectrale ale unor coaste, o șiră a spinării și un pelvis. Risipite în interiorul toracelui, asemenea unei galaxii de stele împrăștiate prin plămâni și inimă, se aflau particule metalice lucitoare. — Arată a glonț cu înveliș de plastic, spuse Sleeper. — Așa am crezut și eu la început, răspunse Maura. Dar dacă te uiți aici, lângă coasta asta, vezi umbra asta opacă? E aproape ascunsă de conturul coastei. — Cămașă de metal? întrebă Crowe. — Eu așa cred. — Deci nu e din plastic. — Nu. Arată a muniție Glaser. Judecând după numărul fragmentelor pe care le văd aici, mai mult ca sigur e dintre cele cu vârf albastru. Proiectat să producă mult mai multe vătămări devastatoare decât un glonț obișnuit, glonțul de tip Glaser lovește ținta ca unitate compactă, fragmentându-se după impact. Nu avea nevoie să deschidă toracele să știe că vătămarea produsă de acel singur glonț era devastatoare. Scoase radiografiile toracice și fixă alte două pe ecran. Acestea din urmă erau întru câtva mai tulburătoare, prin ceea ce lipsea din ele. Aveau în fața ochilor ambele antebrațe. Radiusul și cubitusul, cele două oase lungi ale antebrațului, care merg în mod normal de la cot la încheietura mâinii, unde se întâlnesc cu oasele carpiene având consistența densă a silexului. Însă aceste oase ale brațului se terminau brusc. — Mâna stângă a fost dezarticulată aici, exact la îmbinarea procesului stiloid al radiusului cu osul scafoid, spuse Maura. Ucigașul a scos toate oasele carpiene, laolaltă cu mâna. Se pot vedea chiar unele urme de tăietură, pe celelalte radiografii, și cum a răzuit de-a lungul vârfului procesului stiloid. A desprins mâna exact în locul în care oasele brațului întâlnesc oasele încheieturii. Arătă spre cealaltă radiografie. Acum uitați-vă la mâna dreaptă. Aici n-a mai fost chiar atât de precis. N-a mai tăiat fix de-a lungul încheieturii și când a desprins mâna a lăsat în urmă osul hamatum. Puteți vedea cum cuțitul a făcut o tăietură aici. Se pare că nu a nimerit întocmai încheietura și a sfârșit prin a tăia la întâmplare, până a găsit-o. — Deci mâinile nu au fost tăiate folosind pur și simplu, să zicem, un topor, spuse Sleeper.

674

— Nu. A folosit cuțitul. A tăiat mâinile cum ai tranșa o găină. Flexezi membrele ca să scoți la iveală încheietura și tai ligamentele. Așa, nu trebuie să tai prin os. Sleeper avu o grimasă de dezgust. — Mă tem că n-am să mănânc pui în seara asta. — Ce fel de cuțit a folosit? întrebă Crowe. — Ori un cuțit de bucătărie pentru oase, ori un bisturiu. Ciotul a fost ronțăit rău de șobolani și nu ne-am putut da seama după marginile rănii. Va trebui să fierbem țesuturile moi și să vedem cum arată urmele de tăieturi la microscop. — Nu cred că voi mânca nici supă diseară, spuse Sleeper. Crowe aruncă o privire spre abdomenul proeminent al partenerului lui. — Poate ar trebui să vii mai des pe la morgă. Poate așa vei mai da jos câteva kilograme. — Vrei să spui, în loc să-mi irosesc viața la sala de forță? i-o trânti și Sleeper. Maura se uită la el, surprinsă de ripostă. Nici chiar maleabilul Sleeper nu putea înghiți la nesfârșit replicile sarcastice ale partenerului său. Crowe abia schiță un zâmbet, orb la iritarea pe care o stârnise în alții. — Hei, când vei fi mare – adică, deasupra taliei – poți să mă însoțești acolo. — Mai sunt și alte radiografii de văzut, interveni Maura, trăgând în jos de planșe cu eficiență de profesionist. Yoshima îi întinse noile planșe și ea le vârî sub clemele montate în partea de sus a ecranului. Imagini ale capului și gâtului Doamnei Șobolanilor luceau în lumina ecranului. Noaptea trecută, uitându-se la fața cadavrului, văzuse numai carne vie, distrusă și mai mult de necrofagii flămânzi. Însă sub carnea fâșii, oasele feței erau straniu de intacte, cu excepția vârfului osului nazal, care lipsea, retezat când ucigașul își jupuise trofeul de carne. — Lipsesc dinții din față, spuse Sleeper. Doar nu crezi că i-a luat și pe ei. — Nu. Astea sunt modificări atrofice. Și lucrul ăsta mi se pare curios. — De ce? — Aceste modificări sunt de obicei asociate cu vârsta avansată și o dentiție proastă. Dar nu se potrivesc unei femei care altfel pare destul de tânără. — Cum poți face această apreciere, când n-are față? — Radiografiile la coloană nu arată nicio dovadă a vreunei modificări degenerative care apare odată cu vârsta. Nu are fire de păr cărunte, nici pe cap, nici pe pubis. Și nici nu prezintă arcus senilis14 la ochi. — Cam ce vârstă îi dai?

Arc cornean – inel albicios în jurul corneei; se observă de obicei la persoanele în vârstă; dar, uneori, și la tineri. Această anomalie nu alterează vederea. (n.tr.). 14

675

— Nu mai mult de patruzeci de ani. Maura se uită la imaginile de pe ecranul luminat. Dar aceste radiografii par mai degrabă ale unei femei mult mai în vârstă. N-am mai văzut o asemenea resorbție osoasă severă la nimeni, cu atât mai puțin la o femeie tânără. N-ar fi fost posibil să poarte proteză dentară, chiar și în condițiile în care și-ar fi permis acest lucru. Un lucru este sigur, și anume că această femeie nu a avut parte nici de cel mai elementar serviciu stomatologic. — Deci nu vom avea radiografii dentare pentru comparație. — Sunt convinsă că această femeie nu a mai fost la vreun dentist de zeci de ani. Sleeper oftă. — Nu avem urme de degete. Nu avem față. N-o s-o identificăm niciodată. Ceea ce probabil a și intenționat. — Dar asta nu explică de ce i-a tăiat picioarele, spuse Maura, cu privirea ațintită încă pe craniul anonim care strălucea pe ecranul de radiografii. Cred că a făcut asta din alte motive. Posibil, putere. Furie. Când jupoi fața unei femei, ai luat ceva mai mult decât un simplu suvenir. Ai furat esența a ceea ce reprezintă ea. I-ai luat sufletul. — Da, mă rog, a scurmat în rahat după ea, zise Crowe. Cine ar vrea o femeie fără dinți și cu răni pe tot corpul? Dacă tot se apucă de colecționat fețe, te gândești că se duce după cele care arată cât mai plăcut pe polița de deasupra căminului. — Poate e doar la început, rosti Sleeper încetișor. Poate e la prima crimă. Maura se întoarse spre masă. — Haideți să-i dăm drumul. În timp ce Sleeper și Crowe își legau măștile, Maura trase la o parte cearșaful, inhalând un puternic damf de putreziciune. Noaptea care trecuse luase probe de potasiu vitros, iar rezultatele îi confirmaseră faptul că victima murise cu aproximativ treizeci și șase de ore înainte de a fi descoperită. Rigor mortis era încă prezentă, astfel că membrele nu erau ușor de manipulat. În ciuda frigului teribil din încăperea unde-o găsiseră, începuse procesul de descompunere. Bacteriile își începuseră lucrul, distrugând proteine, inflamând spațiile cu aer. Temperaturile joase doar încetiniseră, nu și stopaseră procesul de descompunere. Cu toate că știa fața asta distrusă, vederea ei o cutremură din nou. La fel reacționă și la vederea multiplelor leziuni ale pielii, care, sub lumina puternică, se conturau în noduli întunecați și inflamați, presărați cu mușcături de șobolan. Pe acest fundal de piele distrusă, rana provocată de glonț părea total neimpresionantă – nimic mai mult decât o găurică în partea stângă a sternului. Gloanțele Glaser fuseseră proiectate să reducă la minimum pericolul ricoșării și să producă vătămări maxime odată intrate în corp. Penetrarea curată este urmată de explozia bilelor de plumb conținute în învelișul de cupru. Această mică rană nu oferea niciun indiciu despre ravagiile produse în interiorul toracelui. 676

— Deci ce-i cu cheagurile astea de pe piele? întrebă Crowe. Maura se concentră la porțiunile de piele neatinse de dinții rozătoarelor. Nodulii purpurii erau împrăștiați pe trunchi și pe extremități și câțiva dintre ei formaseră deja cruste. — Nu știu ce-i asta, răspunse ea. Însă în mod cert pare să fie ceva de ordin somatic. Ar putea fi o reacție la droguri. Ar putea fi manifestarea unui cancer. Făcu o pauză. La fel de bine poate fi de ordin bacterial. — Vrei să spui… infecțios? întrebă Sleeper, dându-se un pas înapoi. — De aceea v-am recomandat măștile. Plimbă un deget înmănușat peste una dintre leziunile cu crustă și câteva coji albe se desprinseră. — Câteva dintre rănile astea îmi amintesc de psoriazis. Însă dispunerea lor este diferită. De obicei psoriazisul afectează în primul rând coatele și genunchii. — Ascultă, nu-i așa că există tratament pentru asta? spuse Crowe. Am văzut eu reclame la televizor. Agonia psoriazisului. — E o disfuncție inflamatoare, așa că răspunde la creme cu steroizi. Terapia cu ultraviolete ajută și ea. Dar uită-te la dentiția ei. Femeia nu avea banii necesari să cumpere creme scumpe sau să plătească doctori. Dacă e psoriazis, probabil căl are netratat de ani buni. „Ce năpastă cruntă trebuie să fi fost pentru ea boala asta de piele, gândi Maura, mai ales pe timpul verii. Chiar și în cele mai toride zile, cred că purta pantaloni și tricouri cu mânecă lungă pentru a-și ascunde rănile.” — Deci făptașul nostru nu numai că alege o victimă care nu are dinți, spuse Crowe, ci smulge o față cu o piele ca asta. — Psoriazisul are în general tendința să cruțe fața. — Crezi că e important aspectul ăsta? Poate a desprins doar părțile unde pielea era în regulă. — Nu știu, răspunse ea. Nu-mi pot nici măcar imagina de ce ar vrea cineva să facă un astfel de lucru. Se concentră la ciotul brațului drept. Osul alb lucea prin carnea vie. Dinți flămânzi ai șobolanilor roseseră rana deschisă, distrugând urmele de tăietură lăsate de cuțit, însă o scanare la microscopul electronic a suprafeței de os tăiate ar putea scoate la iveală caracteristicile lamei. Luă antebrațul de pe masă, pentru a examina partea inferioară a rănii și o pată galbenă îi atrase atenția. — Yoshima, îmi poți da o pensetă? spuse ea. — Ce ai găsit? întrebă Crowe. — O fibră textilă lipită de marginea rănii. Yoshima se mișca atât de silențios, încât penseta apăru ca prin minune în mâinile ei. Învârti lentila microscopului pe ciotul brațului. Cu ajutorul pensetei, smulse fragmentul din crusta de sânge și carne uscată și-l depuse pe o tăviță. — E din hainele ei? întrebă Crowe. 677

— Arată extrem de neprelucrat pentru un fir folosit la îmbrăcăminte. — Din covor, poate? — Covor galben? Nu prea cred. Vârî fibra într-o pungă de plastic pentru probe pe care Yoshima o ținea deja deschisă și întrebă: — Ați văzut ceva la locul crimei care ar putea să se potrivească oare cu firul ăsta? — Nimic galben, răspunse Crowe. — Funie galbenă? întrebă Maura. Se poate să-i fi legat încheieturile. — Și apoi să fi luat cu el legăturile tăiate? Sleeper scutură din cap. — Bizar, tipul ăsta lucrează atât de curat. Maura se uită la cadavru, micuț ca al unui copil. — Nici nu avea nevoie să-i lege încheieturile. Cu siguranță era ușor de manevrat. „Ce simplu trebuie să fi fost să-i ia viața. Niște brațe subțiri ca astea n-ar fi putut să se zbată mult timp în strânsoarea unui agresor; niște picioare atât de scurte nu s-ar fi putut salva prin fugă. Ai fost deja atât de agresată, gândi Maura. Iar acum bisturiul meu îți va lăsa și el urme pe carne.” Lucră cu eficiență calmă, scalpelul ei tăind prin piele și mușchi. Cauza morții era la fel de evidentă ca bucățile de șrapnel care licăreau pe radiografii, și când, în sfârșit, trunchiul se deschise larg și Maura văzu sacul pericardic strâns și buzunarele de hemoragie formate peste tot în plămâni, nu fu deloc surprinsă. Glonțul Glaser străpunsese toracele și apoi explodase, trimițându-și șrapnelul mortal în tot pieptul. Metalul pătrunsese prin artere și vene, străpunsese inima și plămânii, iar sângele cursese în sacul care înconjoară inima, strângând-o să nu se mai poată umfla, să nu mai poată pompa. Tamponare pericardică. Moartea survenise destul de repede. Intercomul bâzâi. — Doamnă doctor Isles? Maura se întoarse spre microfon. — Da, Louise? — Inspector Rizzoli pe linia unu. Răspundeți? Maura își scoase mănușile și se duse spre telefon. — Rizzoli? spuse. — Bună, doctore. Se pare că avem nevoie de tine. — Ce s-a întâmplat? — Suntem la iaz. Ne-a luat ceva timp să scoatem toată gheața. — L-ați dragat de tot? — Da. Am găsit ceva. 678

• NOUĂ • Vântul șfichiuia aerul în câmpul deschis, biciuind haina și fularul de lână al Maurei, care ieșise de pe poarta din spate a mănăstirii și se îndrepta spre grupul mohorât de polițiști care o așteptau la marginea iazului. Un strat de gheață se formase deasupra omătului așezat și pocnea sub ghetele ei ca pojghița de zahăr ars. Simți ochii tuturor ațintiți asupra ei, călugărițele o priveau din poartă, iar polițiștii o urmăreau apropiindu-se de ei. Era o siluetă singuratică traversând universul alb și, în tăcerea după-amiezii, fiecare sunet părea intensificat, de la scârțâitul ghetelor până la șuierul propriei respirații. Rizzoli se desprinse din grupul de polițiști și-i ieși în întâmpinare. — Mulțumesc că ai venit așa de repede. — Deci Noni avea dreptate în legătură cu iazul cu rațe. — Da. De vreme ce Camille petrecea atât de mult timp aici, nu e nicio surpriză că s-a gândit la locul ăsta. Gheața era încă destul de subțire. Probabil a înghețat abia ieri sau alaltăieri. Rizzoli privi spre apă. S-a spart la a treia încercare. Era un iaz mic, un oval negru și mlăștinos care pe timpul verii oglindea norii și cerul albastru, precum și zborul păsărilor. Într-o margine se înălțau câteva fire de papură, ca niște stalagmite încrustate în gheață. De jur împrejur, zăpada era în totalitate călcată în picioare, iar albul ei, amestecat cu noroi. Pe malul apei, o formă micuță zăcea acoperită cu un cearșaf de unică folosință. Maura îngenunche lângă ea și detectivul Frost, cu o expresie mohorâtă, dădu la o parte cearșaful, scoțând la iveală o mogâldeață învelită în scutece cu crustă de noroi umed. — Se pare că i-a legat pietre ca să se ducă la fund, spuse Frost. De aceea a rămas pe fundul iazului. Nu l-am desfășat încă. Ne-am gândit că mai bine te așteptăm. Maura își scoase mănușile de lână și-și puse unele din latex. Nu ofereau deloc protecție împotriva frigului și degetele ei simțiră de îndată mușcătura gerului. Două pietre de mărimea unui pumn căzură din scutec. Următoarea fașă era la fel de udă, dar nu și murdară de noroi. Era o pătură de lână bleu. „O culoare bună de înfășat un sugar, gândi Maura. O pătură care să-l protejeze și care să-i țină cald.” Degetele îi erau deja amorțite și neîndemânatice. Dădu la o parte un colț al păturii, suficient pentru a zări un picior. Micuț, ca de păpușă, cu pielea vânătă și translucidă. Era tot ce avea nevoie să vadă. Îl acoperi din nou. Ridicându-se în picioare, se uită la Rizzoli. 679

— Hai să-l ducem direct la morgă. O să-l desfășăm acolo. Rizzoli dădu imperceptibil din cap și-și coborî tăcută privirea spre micul ghemotoc. Feșele ude începuseră deja să se întărească în vântul înghețat. Cel care vorbi fu Frost. — Cum a putut face asta? Să-și arunce pur și simplu copilul în apă? Maura își scoase mănușile de latex și-și vârî degetele amorțite în cele din lână. Se gândea la pătura bleu înfășurată în jurul pruncului. Lână călduroasă, la fel ca mănușile ei. Camille ar fi putut înfășa sugarul în orice – ziare, cearșafuri vechi, haine jerpelite – dar alesese să-l înfășoare într-o pătură, ca și cum astfel l-ar fi protejat, l-ar fi izolat de apa rece ca gheața a iazului. — Vreau să spun, să-și înece propriul copil, preciză Frost. Probabil că nu era în toate mințile. — Există posibilitatea ca pruncul să fi fost deja mort. — Aha, deci mai întâi l-a omorât. Tot nebună rămâne. — Nu putem spune nimic precis. Nu înainte de autopsie. Maura își îndreptă privirea spre abație. Trei călugărițe stăteau ca niște spectre în veșminte întunecate sub arcadă, privindu-i. O întrebă pe Rizzoli: — I-ai spus deja maicii Mary Clement? Rizzoli nu răspunse. Privirea îi era încă ațintită asupra a ceea ce iazul scosese la iveală. O singură pereche de mâini fură de ajuns pentru a strecura ghemotocul în mult prea încăpătorul sac pentru cadavre, pe care ulterior să-l sigileze cu o smucitură zdravănă de fermoar. Tresări auzind zgomotul fermoarului tras. — Surorile știu? se interesă Maura. Într-un final, Rizzoli o privi. — Le-a înștiințat cineva cu privire la ce am găsit. — Trebuie să aibă o idee despre cine este tatăl. — Neagă până și posibilitatea ca ea să fi fost însărcinată. — Numai că dovada este chiar aici. Rizzoli pufni. — Credința e mai puternică decât dovada. „Credința în ce? se întrebă Maura. În virtutea unei femei tinere? Exista oare vreun castel din cărți de joc mai șubred decât încrederea în castitatea umană?” Se așternu tăcerea în timp ce sacul cu micul cadavru era dus spre mașină. Nu fusese nevoie să fie adusă o targă prin zăpadă; brancardierul luase sacul în brațe cu tandrețea cu care și-ar fi ridicat propriul copil, iar acum traversa cu hotărâre câmpul bătut de vânt, spre abație. Mobilul Maurei sună, tulburând liniștea îndoliată. Îl deschise și răspunse cu voce joasă: — Alo, da. — Îmi pare rău că a trebuit să plec fără să-mi iau rămas-bun azi-dimineață. Își simți obrajii roșind și inima bătându-i să-i spargă pieptul. 680

— Victor. — A trebuit să mă duc la întâlnirea din Cambridge. N-am vrut să te trezesc. Sper că nu te-ai gândit că am dat bir cu fugiții. — Mi-a trecut prin cap, ce-i drept. — Ne putem vedea mai târziu, la cină? Maura nu zise nimic preț de câteva clipe, dându-și seama dintr-odată că Rizzoli se uita la ea. Conștientă, de asemenea, de felul în care reacționează auzind vocea lui Victor. Pulsul iuțit, tresărirea fericită. „Deja și-a făcut loc din nou în viața mea, gândi ea. Deja gândesc în perspectivă.” Îi întoarse spatele lui Rizzoli și își coborî vocea: — Nu știu când voi fi liberă. Se întâmplă tot felul de chestii pe aici. — Îmi poți povesti totul la cină. — Trebuie să rezolv cumva. — Dar trebuie să și mănânci cândva, Maura. Accepți invitația mea? La restaurantul tău preferat? Răspunse prea repede, prea nerăbdătoare: — Nu, ne vedem la mine. Voi încerca să ajung pe la șapte. — Nu e nevoie să gătești pentru mine. — Atunci te las pe tine să o faci. Victor râse. — Curajoasă femeie. — Dacă întârzii, poți intra prin ușa laterală din garaj. Probabil că știi unde este cheia. — Nu-mi spune că încă o ascunzi în pantoful ăla vechi. — Până acum nimeni n-a găsit-o acolo. Ne vedem diseară. Închise și când se întoarse văzu că acum și Rizzoli și Frost se uitau la ea. — O întâlnire pasională? întrebă Rizzoli. — La vârsta mea, sunt norocoasă să am orice fel de întâlnire, răspunse Maura, lăsându-și telefonul să alunece la loc în geantă. Ne vedem la morgă. În timp ce străbătea cu greu drumul de întoarcere prin câmp, pășind pe urmele lăsate de ceilalți în zăpadă, Maura îi simțea urmărind-o cu privirile. Fu o ușurare să treacă de poarta din fund și să se retragă în spatele zidurilor abației. Dar, aproape imediat, se auzi strigată. Se întoarse și-l văzu pe părintele Brophy ieșind din clădire. Acesta se îndrepta spre ea, o siluetă solemnă îmbrăcată în negru. Pe fundalul cerului cenușiu și posomorât, ochii lui aveau o uimitoare nuanță de albastru. — Maica Mary Clement ar dori să vă vorbească, spuse el. — Inspectorul Rizzoli este persoana cu care ar trebui, probabil, să stea de vorbă. — Preferă să discute cu dumneata. — De ce? 681

— Pentru că nu faceți parte din poliție. Cel puțin păreți dispusă să-i asculți neliniștile. Să înțelegeți. — Ce anume să înțeleg, părinte? El tăcu preț de câteva secunde. Vântul le flutura veșmintele și le biciuia fețele. — Următorul lucru: credința nu e ceva de luat în derâdere. Și de aceea maica Mary Clement nu voia să discute cu Rizzoli, care nu-și putea ascunde scepticismul, disprețul pentru biserică. Ceva atât de personal precum credința în Dumnezeu nu ar trebui supus disprețului unei alte persoane. — E important pentru ea, spuse părintele Brophy. Vă rog. Maura îl urmă în clădire, prin coridorul slab luminat și expus curentului care ducea la biroul stareței. Mary Clement ședea la pupitru. Îi urmări cu privirea în timp ce intrau și ochii dindărătul lentilelor groase erau din cale-afară de mânioși. — Luați loc, doamnă doctor Isles. Cu toate că Academia Sfinților Inocenți rămăsese undeva departe în timp, vederea unei maici furioase încă o zăpăcea, așa că se conformă în tăcere, ghemuindu-se în scaun ca o școlăriță vinovată. Părintele Brophy rămase în picioare într-o parte, observator tăcut al ordaliei ce avea să urmeze. — Nu ni s-a comunicat niciodată motivul acestei cercetări, spuse Mary Clement. Ne-ați tulburat viețile. Ne-ați violat intimitatea. De la început, am cooperat pe deplin, cu toate acestea ne-ați tratat ca și cum noi am fi fost dușmanul. Ne datorați cel puțin politețea de a ne pune la curent cu obiectul căutărilor voastre. — Tot cred că doamna inspector Rizzoli este cea cu care trebuie să discutați în această problemă. — Dar dumneata ai fost cea care a inițiat căutarea. — Eu doar le-am spus ce am descoperit la autopsie. Că sora Camille a născut de curând. A fost decizia lui Rizzoli să cerceteze abația. — Fără să ne spună de ce. — Când investighează ceva, poliția evită în general riscurile care nu sunt necesare. — Asta pentru că nu ați avut încredere în noi. Nu-i așa? Maura se uită în ochii acuzatori ai maicii Mary Clement și descoperi că nu poate spune nimic altceva decât adevărul. — Nu am avut încotro și a trebuit să acționăm cu prudență. În loc să-i sporească mânia, acest răspuns cinstit păru că i-o domolește. Dintr-odată liniștită, se lăsă din nou în scaun, redevenind femeia în vârstă și plăpândă care era în realitate. — În ce lume trăim, dacă nici noi nu putem fi de încredere? — Ca toți ceilalți, maică stareță. — Păi tocmai asta-i, doamnă doctor Isles. Noi nu suntem ca restul. 682

Spusese aceste vorbe fără nicio urmă de superioritate. Dimpotrivă, ceea ce simțise Maura în vocea ei era tristețe și consternare. — V-am fi ajutat. Am fi cooperat, dacă am fi știut ce căutați. — Chiar nu ați știut că sora Camille era însărcinată? — Cum să fi știut? Când doamna inspector Rizzoli mi-a spus azi-dimineață, n-am crezut. Și acum mi-e greu să cred. — Mi-e teamă că dovada se afla în iaz. Stareța păru că se face și mai mică în scaun. Privirea îi căzu pe mâinile noduroase și artritice. Tăcea, uitându-se la propriile mâini ca și cum nu i-ar fi aparținut. — Cum de n-am știut? murmură încetișor. — Sarcinile pot fi ascunse. Se știe că adolescentele își ascund burta de propriile mame. Unele femei nu recunosc nici față de ele însele, până în momentul în care nasc. Cât despre Camille, și ea era probabil în faza de negare. Trebuie să recunosc, am fost complet năucită la autopsie. Nu asta mă așteptam să găsesc la… — La o călugăriță, spuse Mary Clement. Se uită fix la Maura. — Nu se poate spune că maicile nu sunt și ele oameni. Un zâmbet slab. — Mulțumesc pentru că ai admis acest lucru. — Și era atât de tânără… — Crezi că numai cei tineri se luptă cu tentația? Maura se gândi la noaptea ei de nesomn. La Victor, care dormise în capătul holului. — Toată viața noastră, spuse Mary Clement, suntem ispitite de un lucru sau altul. Tentațiile se schimbă, desigur. Când ești tânără, un bărbat arătos. Apoi dulciurile sau mâncarea. Sau, atunci când ești bătrână sau obosită, doar șansa de a dormi o oră în plus dimineața. Atât de multe dorințe neînsemnate, iar noi suntem la fel de vulnerabile ca oricine altcineva, numai că nouă ne este interzis s-o recunoaștem. Ceea ce ne deosebește sunt jurămintele pe care le-am făcut. Să porți vălul poate fi o bucurie, doamnă doctor Isles. Însă perfecțiunea este o povară căreia niciuna dintre noi nu se poate conforma. — Mai ales o femeie atât de tânără. — Înaintarea în vârstă nu face lucrurile mai ușoare. — Camille avea numai douăzeci de ani. Trebuie să fi avut ceva îndoieli în privința jurămintelor. Mary Clement nu răspunse imediat. Se uită pe fereastră, pe care se zărea doar un zid golaș. O priveliște care probabil că-i arăta, ori de câte ori privea în afară, că lumea ei era străjuită de piatră. — Aveam douăzeci și unu de ani când am făcut ultimele jurăminte. 683

— Și ați avut îndoieli? — Nici măcar una. Se uită la Maura. Știam. — Cum? — Dumnezeu îmi vorbise. Maura nu răspunse nimic. — Știu la ce te gândești, spuse Mary Clement. Că numai cei psihotici aud voci. Numai cei psihotici aud îngeri care le vorbesc. Ești medic și probabil vezi totul prin ochii unui om de știință. Ai să-mi spui că a fost doar un vis. Sau un dezechilibru chimic. Un acces de schizofrenie. Cunosc toate aceste teorii. Știu ce spun despre Ioana D’Arc – că au ars pe rug o femeie nebună. Așa crezi și tu, nu-i așa? — Mă tem că nu sunt religioasă. — Dar ai fost, odată? — Am fost crescută în rit catolic. Era crezul părinților mei adoptivi. — Atunci cunoști viețile sfinților. Mulți dintre ei au auzit vocea lui Dumnezeu. Cum explici asta? Maura ezită, știind că ceea ce va spune în continuare poate fi jignitor pentru stareță. — Halucinațiile auditive sunt adesea interpretate drept experiențe religioase. Mary Clement nu păru ofensată, cum se așteptase Maura. Se uită pur și simplu la ea, cu credință în ochi. — Îți par nebună? — Deloc. — Cu toate astea, iată-mă spunându-ți că mai demult am auzit vocea lui Dumnezeu. Privirea îi lunecă, încă o dată, spre fereastră. Spre zidul cenușiu de piatră, sclipind de la zăpadă. — Ești a doua persoană căreia i-am spus asta, pentru că știu cum gândesc oamenii. Nici eu nu aș fi crezut, dacă nu mi s-ar fi întâmplat mie. Când ai numai optsprezece ani și El te cheamă, ce altă opțiune ai, decât să asculți? Se lăsă din nou în scaun și spuse blând: Știi, am avut un iubit. Un bărbat care voia să se căsătorească atunci cu mine. — Da, spuse Maura. Mi-ați spus. — Nu a înțeles. Nimeni nu a înțeles de ce o femeie tânără ar vrea să se ascundă de viață. Așa zicea el. Să se ascundă, ca o lașă. Să se dedice lui Dumnezeu. Bineînțeles, a încercat să mă facă să mă răzgândesc. La fel și mama. Dar eu știam ce fac. Am știut-o din momentul în care am fost chemată. Stăteam în curtea din spatele casei, ascultând greierii. I-am auzit vocea, limpede ca un clopoțel. Și am știut. Se uită la Maura, care se răsucea în scaun, nerăbdătoare să schimbe subiectul, stânjenită de această discuție despre voci divine. 684

Maura se uită la ceas. — Maică stareță, mă tem că trebuie să plec. — Te întrebi de ce-ți spun toate astea. — Da, așa este. — În afară de tine, am mai spus asta unei singure persoane. Știi cine a fost? — Nu. — Sora Camille. Maura o privi pe stareță în ochii ei albaștri. — De ce Camille? — Pentru că și ea auzise vocea. De aceea venise la noi. Provenea dintr-o familie extrem de înstărită. A fost crescută într-un conac în Hyannisport, nu departe de reședința familiei Kennedy. Însă a fost chemată înspre această viață, la fel ca mine. Când ești chemat, doamnă doctor Isles, știi că ai fost binecuvântat și răspunzi cu bucurie în suflet. Nu avea nicio îndoială în privința jurămintelor. Era pe de-a-ntregul devotată acestui ordin. — Atunci cum vă explicați că a rămas însărcinată? Cum s-a putut întâmpla? — Doamna inspector Rizzoli mi-a pus deja întrebarea aceasta. Dar tot ce voia să știe erau nume și date. Ce mecanic a venit la mănăstire? În ce lună a plecat sora Camille să-și viziteze familia? Poliția se îngrijește numai de detalii concrete, nu și de chestiunile de ordin spiritual. Nu și de chemarea lui Camille. A rămas într-adevăr gravidă. Ori a cedat tentației, ori a fost viol. Stareța rămase tăcută pentru un moment, privindu-și mâinile. Apoi spuse, încetișor: — Există o a treia explicație, doamnă doctor. Maura se încruntă. — Care-ar fi asta? — Ai s-o iei în derâdere, știu. Ești medic. Probabil te bazezi pe testele tale de laborator, pe ceea ce vezi la microscop. Dar nu au fost și dăți în care ai experimentat inexplicabilul? Când unul dintre pacienți, care trebuia să fie mort, reînvie brusc? Nu ai fost și martorul unor miracole? — Orice medic a fost luat prin surprindere cel puțin de câteva ori în cariera lui. — Nu doar surprins. Vorbesc despre ceva care te-a uluit. Ceva care nu poate fi explicat pe cale științifică. Maura își aminti de anii ei ca intern la spitalul San Francisco General. — A fost o femeie cu cancer pancreatic. — Asta e o boală incurabilă, nu-i așa? — Da. Diagnosticul de cancer pancreatic înseamnă moarte sigură. N-ar fi trebuit să supraviețuiască. Atunci când am văzut-o prima oară, au zis că este în fază terminală. Era deja confuză și avea icter. Medicii au hotărât să n-o mai hrănească, pentru că era în pragul morții. Îmi amintesc indicațiile de pe fișă, să-i 685

calmăm doar durerile. La sfârșit doar asta mai poți face, să le alini durerea. Credeam că moartea ei era doar o chestiune de zile. — Însă te-a surprins. — S-a trezit într-o dimineață și i-a spus infirmierei că-i este foame. Patru săptămâni mai târziu a plecat acasă. Stareța dădu din cap. — Un miracol. — Nu, maică stareță. Maura îi susținu privirea. Remisie spontană. — Ăsta-i doar un fel de a spune că nu poți explica prin nimic ce s-a întâmplat. — Remisiile chiar se întâmplă. Cancerele se pot vindeca de la sine. Sau diagnosticul a fost greșit de la bun început. — Sau a fost altceva. Ceva ce știința nu poate explica. — Vreți să spun că a fost un miracol? — Vreau să iei în considerație și alte posibilități. Foarte mulți oameni care șiau revenit din moarte clinică spun că au văzut o lumină puternică. Sau că i-au văzut pe cei dragi spunându-le că încă nu le venise vremea. Cum explici aceste viziuni comune? — Halucinațiile unui creier privat de oxigen. — Sau mărturii ale divinității. — Mi-ar plăcea foarte tare să am o astfel de dovadă. Ar fi o ușurare să știu că există ceva dincolo de această viață fizică. Dar nu mă pot baza numai pe credință. Asta vreți să spuneți, nu-i așa? Că sarcina lui Camille a fost un fel de miracol? O altă mărturie care atestă divinul. — Spui că nu crezi în miracole, însă nu poți explica de ce pacienta cu cancer pancreatic a trăit. — Nu am întotdeauna la îndemână o explicație ușoară. — Pentru că știința medicală nu înțelege moartea în totalitate. Nu-i așa? — Dar înțelegem zămislirea. Știm că necesită spermă și un ovul. Asta este biologie simplă, maică stareță. Nu cred în concepția imaculată. Ceea ce cred este că sora Camille a avut un raport sexual. Poate a fost forțată, sau poate a fost cu consimțământul ei. Însă copilul a fost conceput pe cale naturală. Iar identitatea tatălui poate avea o pondere grea în crima comisă aici. — Și dacă nu se găsește tatăl? — Vom avea ADN-ul pruncului. Avem nevoie numai de numele tatălui. — Ai atâta încredere în știința ta, doctore Isles. Ea e răspunsul la toate! Maura se ridică de pe scaun. — Măcar în aceste răspunsuri chiar pot să cred. Părintele Brophy o însoți pe Maura înapoi prin coridor, pașii lor scârțâind pe dușumeaua veche. La un moment dat rupse tăcerea: — Putem foarte bine să abordăm acest subiect și acum, doamnă doctor Isles. — Care subiect? 686

El se opri și o privi. — Dacă acest copil e al meu. Înfruntă ochii Maurei fără să clipească; ea fu cea care vru să se ferească, să se pună la adăpost de intensitatea privirii lui. — Asta vă întrebați, nu-i așa? spuse el. — Vă imaginați de ce. — Da. După cum ați spus acum câteva secunde, legile biologice, de la care nu ne putem sustrage, cer spermă și un ovul. — Sunteți singurul bărbat care are acces permanent în această abație. Țineți liturghia. Ascultați spovedanii. — Da. — Cunoașteți secretele lor cele mai ascunse. — Numai ce aleg să-mi spună. — Sunteți un simbol al autorității. — Unii așa îi văd pe preoți. — O tânără novice cu siguranță așa vă vede. — Și ce anume mă face automat suspect? — Nu ați fi primul preot care-și încalcă jurămintele. Părintele Brophy oftă și pentru prima oară ochii lui nu mai susținură privirea Maurei. Nu din dorința de a o evita, ci scuturând din cap a tristă recunoaștere. — Nu mai e ușor. Privirile pe care ni le aruncă oamenii, glumele care se fac în urma noastră. Când țin liturghia, mă uit la fețele celor din biserică și știu la ce se gândesc. Se întreabă dacă oare pipăi băieți mici sau râvnesc la fete tinere. Toți își pun întrebări, exact ca dumneata. Iar dumneata crezi ce-i mai rău. — E copilul dumneavoastră, părinte Brophy? Ochii albaștri se concentrau iarăși asupra ei. Privirea lui era foarte serioasă. — Nu, nu este. Nu mi-am încălcat niciodată jurămintele. — Presupun că înțelegeți că nu putem pur și simplu să vă credem pe cuvânt. — Nu, pentru că aș putea să mint, nu-i așa? Cu toate că nu ridicase glasul, Maura simți nota de mânie. Se apropie de ea, iar Maura stătu nemișcată, rezistând impulsului de a se trage înapoi. — Aș putea să îmbin un păcat cu altul și apoi cu încă unul. Unde vedeți că duce spirala asta, acest lanț de păcate? La minciună. La molestarea unei călugărițe. La crimă? — Poliția trebuie să ia în calcul toate potențialele motive. Chiar și pe ale dumneavoastră. — Și vreți ADN-ul meu, presupun. — V-ar elimina de pe lista posibililor tați. — Sau m-ar indica drept suspectul de crimă numărul unu. — S-ar putea și asta, depinde de rezultat. — Ce credeți dumneavoastră că va arăta? 687

— N-am nici cea mai vagă idee. — Totuși, trebuie să aveți o bănuială. Stați aici, uitându-vă la mine. Vedeți un criminal? — Mă încred numai în dovezi. — Numere și fapte dovedite. Numai în asta credeți. — Da. — Și dacă vă spun că sunt întru totul de acord să mă supun testului ADN? Că vă voi da o probă de sânge aici și acum, dacă sunteți pregătită s-o recoltați? — Nu e nevoie de o probă de sânge. Numai un bețișor cu salivă din gură. — Un bețișor să fie atunci. Vreau doar să fie clar că fac treaba asta în mod voluntar. — Am să-i transmit doamnei detectiv Rizzoli. Ea va prevala saliva. — Asta o să vă schimbe impresia? În legătură cu eventuala mea vină? — După cum am mai spus, voi ști când voi avea rezultatele. Deschise ușa și ieși afară. El o urmă în curte. Nu avea palton pe el; cu toate acestea părea insensibil la frig, concentrându-și atenția exclusiv asupra ei. — Ați spus că ați fost crescută în spirit catolic, zise el. — Am urmat un liceu catolic. Sfinții Inocenți, în San Francisco. — Cu toate astea credeți numai în testele de sânge. Numai în știință. — În loc de asta, pe ce ar trebui să mă bizui? — Instincte? Încredere? — În dumneavoastră? Doar pentru că sunteți preot? — Doar pentru? Scutură din cap și râse trist, dezvelindu-și dinții albi în aerul rece. Presupun că ăsta e răspunsul la întrebarea mea. — Eu nu fac presupuneri. Nu cred nimic despre alte ființe umane, căci, foarte des, reușesc să te surprindă. Ajunseră la poarta din față. Preotul i-o deschise, iar Maura ieși din mănăstire. Poarta se închise cu zgomot între ei, separând dintr-odată lumea de aici de a ei. — Îl mai țineți minte pe bărbatul care a leșinat pe trotuar? întrebă el. Cel pe care l-am resuscitat. — Da. — Trăiește. Am fost să-l văd azi-dimineață. S-a trezit și poate vorbi. — Mă bucur să aud asta. — Nu credeați că va supraviețui. — Avea puține șanse. — Vedeți? Câteodată numerele, statisticile se înșală. Maura dădu să plece. — Doamnă doctor Isles! strigă el. Ați crescut în sânul bisericii. Nu a mai rămas nimic din credința dumneavoastră? Maura îi susținu privirea. 688

— Credința nu are nevoie de nicio dovadă, spuse. Însă eu, da. • Autopsia unui copil era o sarcină care îngrozea orice medic legist. În timp ceși punea mănușile și-și pregătea instrumentarul, Maura evită să privească spre micul ghemotoc de pe masă, încercând să se distanțeze, pe cât posibil, de trista realitate a ceea ce urma să înfrunte. Cu excepția zăngănitului instrumentelor, în încăpere era liniște. Niciunul dintre participanții care stăteau în jurul mesei nu simțea nevoia să vorbească. Maura păstrase întotdeauna un ton de respect în laboratorul ei. Ca studentă, asistase la autopsiile unor pacienți care muriseră în timp ce se aflau în grija ei și, cu toate că medicii legiști care participau la necropsie se raportau la subiecți ca la niște necunoscuți anonimi, ea îi cunoscuse pe acești pacienți de pe vremea când erau în viață și nu se putea uita la ei, întinși pe masă, fără a le auzi vocile sau fără să-și amintească de licărul din ochii lor. Laboratorul de autopsie nu era locul unde să spui bancuri sau să povestești despre întâlnirea din noaptea precedentă și Maura nu tolera un asemenea comportament. O singură privire încruntată de-a ei putea intimida până și pe cel mai lipsit de respect polițist. Știa că nu erau fără inimă, că umorul îi ajuta să facă față caracterului morbid al muncii lor, dar se aștepta de la ei să-și lase umorul la intrare, altfel aveau de-a face cu tăișul vorbelor ei. Nu era niciodată nevoie de astfel de vorbe atunci când pe masa de autopsie se afla un copil. Maura se uită la cei doi detectivi. Barry Frost, ca de obicei, avea o paloare bolnăvicioasă pe față și stătea o idee mai depărtat de masă, ca și cum ar fi fost pregătit să fugă în orice moment. Astăzi, nu mirosul de putreziciune făcea această autopsie dificilă, ci vârsta victimei. Rizzoli stătea lângă el, cu o expresie hotărâtă, cu trupul ei subțire aproape pierdut în halatul chirurgical care era cu câteva numere prea mare. Se ținea dreaptă lângă masă, o postură care anunța: „Sunt pregătită. Pot să fac față oricărei situații”. Aceeași atitudine pe care o văzuse Maura la femeile rezidente în chirurgie. Oamenii le puteau numi javre, însă ele nu erau decât niște femei luptătoare care munceau din greu pentru a se afirma într-o profesie considerată îndeobște bărbătească, așa că afișau o siguranță tipic masculină. De data aceasta însă fața lui Rizzoli nu prea se potrivea cu atitudinea neînfricată. Era albă și încordată, iar cearcănele de sub ochi îi trădau oboseala. Yoshima făcu lumina să cadă pe prunc și rămase așteptând lângă tava cu instrumente. Pătura era udă și apa rece a iazului începu să se prelingă când Maura o îndepărtă cu blândețe, dând la iveală un nou strat de material. Piciorul micuț pe care-l zărise mai devreme era acum la vedere, ițindu-se de sub lenjeria udă. 689

Agățată de hainele pruncului ca un giulgiu, se afla o față de pernă, prinsă cu ace de siguranță. Particule roz aderaseră la țesătură. Maura apucă penseta și le extrase, apoi le puse pe o tăviță. — Ce-s astea? întrebă Frost. — Arată a confetti, răspunse Rizzoli. Maura strecură penseta adânc într-un pliu ud, de unde scoase o crenguță. — Nu sunt confetti, spuse. Sunt flori uscate. Se așternu din nou tăcerea în sală. „Un simbol al iubirii, gândi Maura. Al doliului.” Își aminti cât de mișcată fusese, cu ani în urmă, când aflase că oamenii din Neanderthal își îngropau morții cu flori. Era mărturia durerii și, prin urmare, a umanității lor. „Acest copil, gândi, a fost jelit. Înfășurat în pânză, presărat cu petale de flori uscate și înfășat într-o pătură de lână. N-a fost o debarasare, ci o înmormântare. Un rămas-bun.” Se concentră la piciorul micuțului, care ieșea din giulgiu, mic, ca de păpușă. Pielea tălpii era zbârcită de la apă, dar nu exista vreo urmă serioasă de descompunere, nici venele nu dăduseră aspect de marmură pielii. Temperatura apei din iaz era de aproape zero grade, iar cadavrul ar fi putut rămâne într-un stadiu de conservare aproximativă luni bune. „Ora decesului, gândi, va fi dificil, dacă nu imposibil de determinat.” Puse penseta deoparte și desfăcu cele patru ace de siguranță care prindeau la un capăt fața de pernă. Scoaseră un clinchet muzical ușor când le puse în tăviță. Ridicând materialul, îl trase ușor în sus și ambele picioare apărură, cu genunchii îndoiți și coapsele depărtate, ca o broască mică. După mărime, cadavrul era al unui copil născut la termen. Dezveli organele genitale și apoi un cordon ombilical umflat, legat cu o panglică roșie de satin. Dintr-odată își aminti de călugărițele care stăteau în jurul mesei din sufragerie, mâinile lor noduroase apucând flori uscate și panglici să facă din ele săculeți. „Un copil-săculeț, gândi. Presărat cu flori și legat cu panglică.” — E băiat, spuse Rizzoli și vocea i se stinse brusc. Maura ridică privirea și văzu că Rizzoli era și mai palidă, că acum se sprijinea de masă, pasămite să-și țină firea. — Vrei să ieși puțin? Rizzoli își înghiți saliva. — Doar am… — Ce? — Nimic. Sunt bine. — Toate astea sunt greu de suportat, știu. Așa e mereu cu copiii. Dacă vrei să stai jos… — Ți-am zis, sunt bine. Răul abia de-acum avea să urmeze. 690

Maura trase fața de pernă peste piept, scoțând cu blândețe mai întâi un braț, apoi pe celălalt, să nu se prindă în țesătura udă. Mâinile erau complet formate, degete micuțe, făcute pentru a se întinde după fața mamei, pentru a-i apuca o șuviță de păr. După față, cele mai recognoscibile ca aparținând unei ființe umane sunt mâinile, și era aproape dureros să le privească. Maura puse o mână în interiorul feței de pernă pentru a susține căpșorul, în timp ce cu cealaltă trase ultimul strat de țesătură. Imediat știu că ceva nu era în regulă. Mâna ei ținea în căușul palmei un craniu care nu părea normal, care nu părea uman. Se opri, simțindu-și dintr-odată gâtul uscat. Cu un fior de groază, îndepărtă țesătura, iar capul pruncului ieși la iveală. Rizzoli icni de groază și fugi de la masă. — Dumnezeule, spuse Frost. Ce naiba s-a întâmplat cu el? Prea șocată ca să vorbească, Maura nu putu decât să se uite cu groază la craniul căscat, cu creierul la vedere. Înfășurat pe față, ca o mască de cauciuc strivită. O tavă de metal se rostogoli și izbi pardoseala. Maura ridică privirea exact la timp s-o vadă pe Jane Rizzoli, cu fața lividă, alunecând pe dușumea.

691

• ZECE • — Nu vreau să merg la Urgențe.

Maura șterse și ultima urmă de sânge și se încruntă văzând rana de aproape trei centimetri de pe fruntea lui Rizzoli. — Nu sunt chirurg plastician. Pot să-ți pun copci, dar nu pot garanta că vei rămâne fără cicatrice. — Doar fă-o, bine? Nu vreau să stau cu orele prin cine știe ce sală de așteptare a vreunui spital. Oricum, probabil vor trimite un student care face practică acolo. Maura șterse pielea cu betadină, apoi luă o fiolă de Xilocaină și o seringă. — Mai întâi îți voi face o anestezie locală. Va ustura un pic, dar pe urmă n-ar trebui să mai simți nimic. Rizzoli stătu perfect nemișcată pe canapea, cu ochii în tavan. Cu toate că nu tresări când acul îi străpunse pielea, își făcu mâna pumn și o ținu strânsă cât dură injecția cu anestezic local. Nu scoase niciun cuvânt, niciun scâncet. Fusese deja umilită de leșinul din laborator. Umilită și mai târziu când fusese prea amețită ca să poată umbla singură, iar Frost o purtase în brațe ca pe o mireasă până în biroul Maurei. Acum stătea lungită cu maxilarele încleștate, extrem de hotărâtă să nu mai arate nicio fărâmă de slăbiciune. În timp ce Maura înțepa marginile lacerației cu acul de sutură curbat, Rizzoli întrebă, cu o voce perfect calmă: — Ai de gând să-mi spui ce s-a întâmplat cu copilul ăla? — Nu s-a întâmplat nimic. — Nu-i tocmai normal. Isuse, are jumătate de cap lipsă. — Așa s-a născut, răspunse Maura, tăind ața de sutură și făcând un nod. Coaserea pielii semăna cu punerea de copci pe o țesătură vie și ea nu era decât un simplu croitor care punea margine lângă margine, însăilându-le. Copilul este anencefalic. — Ce înseamnă asta? — Creierul lui nu s-a dezvoltat. — Era mai mult decât un creier lipsă. Arăta de parcă tot creștetul îi fusese retezat cu un topor. Rizzoli își înghiți saliva. — Și fața… — Totul face parte din aceeași malformație. Creierul se dezvoltă dintr-o cămașă de celule numită tub neural. Dacă vârful tubului nu se închide așa cum 692

trebuie, copilul se va naște cu o parte importantă a creierului, cu craniul, chiar și cu scalpul lipsă. Asta înseamnă anencefalic. Fără cap. — Ai mai văzut vreun astfel de caz înainte? — Numai într-un muzeu al medicinei. Dar nu este așa de rar. Se întâmplă cam o dată la o mie de nașteri. — De ce? — Nimeni nu știe. — Deci i se poate… i se poate întâmpla oricărui copil? — Da. Maura legă ultima copcă și tăie ața. — Acest copil s-a născut cu malformații grave. Dacă nu s-a născut mort, atunci cu siguranță a murit la puțin timp după. — Deci Camille nu l-a înecat. — Am să văd dacă are diatomee15 în rinichi. Asta ne va spune dacă bebelușul a murit prin înecare. Dar nu cred că ăsta-i un caz de infanticid. Cred că pruncul a murit de moarte naturală. — Slavă Domnului, șopti Rizzoli. Dacă acel lucru ar fi trăit… — Nu ar fi trăit. Maura termină de bandajat rana și-și scoase mănușile. — Am terminat, inspectore. Copcile trebuie scoase peste cinci zile. Poți să treci pe aici și ți le extrag eu. Însă tot cred că ar trebui să te vadă un doctor. — Tu ești un doctor. — Eu lucrez cu oameni morți. Ai uitat? — M-ai cusut foarte bine. — Nu vorbesc despre câteva copci. Mă îngrijorează restul. — Ce vrei să spui? Maura se aplecă, țintuind-o pe Rizzoli cu privirea. — Ai leșinat, ai uitat? — N-am mâncat de prânz. Și chestia asta cu copilul – a venit ca un șoc. — Pe toți ne-a șocat. Însă numai tu ți-ai pierdut cunoștința. — Asta pentru că n-am mai văzut niciodată așa ceva. — Jane, ai văzut tot felul de lucruri oribile în sala aia de autopsie. Le-am văzut împreună, le-am simțit mirosul. Întotdeauna ai avut un stomac tare. Polițiștii tineri, trebuie să am grijă de ei, pentru că se prăbușesc ca niște pietroaie. Dar tu ai reușit întotdeauna să reziști. Până acum. — Poate nu sunt într-atât de puternică precum credeai. — Nu, cred că ceva nu-i în regulă. N-am dreptate? Clasă de alge microscopice monocelulare brune-gălbui, cu corpul închis între două valve silicioase, având un rol deosebit în formarea depozitelor de diatomit. (n.tr.). 15

693

— Ca de exemplu, ce? — Acum câteva zile erai total amețită. Rizzoli ridică din umeri. — Trebuie să încep să mănânc de dimineață. — Și de ce nu mănânci? Ți-e greață? Și am observat că mergi la baie din zece în zece minute. Numai azi ai fost de două ori, până am terminat eu de pregătit laboratorul. — Ce naiba-i asta, pân’ la urmă? Un interogatoriu? — Trebuie să te vadă un doctor. Îți trebuie un examen fizic complet și o probă de sânge pentru anemie, cel puțin. — Am nevoie doar de ceva aer proaspăt. Rizzoli se ridică în capul oaselor, apoi își luă repede capul între mâini. — Doamne, ce durere de cap cumplită. — Te-ai lovit destul de tare cu capul de podea. — Nu-i prima oară. — Ceea ce mă îngrijorează mai mult e faptul că ai leșinat. De ce ești atât de obosită? Rizzoli înălță capul și se uită la ea. În acel moment, Maura știu răspunsul. Deja îl bănuise, iar acum îl vedea confirmat în ochii celeilalte femei. — Sunt atât de răvășită, șopti Rizzoli. Lacrimile o uimiră pe Maura. Nu o văzuse niciodată pe Rizzoli plângând, o crezuse prea puternică, prea încăpățânată să-și lase garda jos vreodată; cu toate acestea lacrimile îi șiroiau acum pe obraji, iar Maura era atât de confuză, încât nu putea să facă altceva decât s-o privească în tăcere. Bătaia în ușă le luă pe amândouă pe nepregătite. Frost își vârî capul în birou. — Cum stă treaba pe aici… Vocea i se gâtui când zări fața jilavă a partenerei lui. — Hei. Hei, ești în regulă? Rizzoli își șterse lacrimile furioasă. — N-am nimic. — Ce se întâmplă? — Am spus că n-am nimic! — Detectiv Frost, spuse Maura, avem nevoie de puțină intimitate. Ne poți lăsa un pic singure, te rog? Frost se înroși. — Îmi pare rău, șopti și se retrase, închizând ușor ușa în urma lui. — N-ar fi trebuit să ridic tonul la el, spuse Rizzoli. Dar câteodată poate fi atât de al naibii de greu de cap. — E doar îngrijorat pentru tine. — Mda, știu. Știu. Cel puțin el face parte din categoria băieților buni. 694

Vocea i se sparse. Luptă să nu izbucnească în plâns, își încleștă pumnii, totuși lacrimile începură să curgă, lăsând apoi loc sughițurilor. Sughițuri gâtuite, stânjenitoare, pe care nu și le putea reprima. Pe Maura o tulbura să asiste la dezintegrarea unei femei a cărei tărie de caracter o impresionase întotdeauna. Dacă Jane Rizzoli se prăbușea, atunci nimic nu mai era sigur. Pe neașteptate, Rizzoli își lovi genunchii cu pumnii și respiră adânc de câteva ori. Când în sfârșit își înălță capul, lacrimile erau tot acolo, dar mândria îi transformase fața într-o mască rigidă. — E din cauza afurisiților de hormoni. Își fac de cap în creierul meu. — De când știi? — Habar n-am. De ceva timp, presupun. Și azi-dimineață mi-am făcut în sfârșit un test de sarcină acasă. Însă de fapt știu de ceva săptămâni. Simțeam transformarea. Și nici nu mi-a venit ciclul. — Cu cât ți-a întârziat? Rizzoli ridică din umeri. — Cel puțin o lună. Maura se lăsă înapoi în scaun. Acum că Rizzoli reușise să-și controleze emoțiile, Maura își putea îndeplini rolul de clinician. Doctorul cu capul pe umeri, pregătit cu sfaturi medicale. — Ai o grămadă de timp să te decizi. Rizzoli oftă și-și șterse fața cu mâna. — Nu-i nimic de decis. — Ce ai de gând să faci? — Nu-l pot păstra. Știi că nu pot. — De ce? Rizzoli se uită la ea ca la o smintită. — Ce să fac cu un copil? — Ce face toată lumea. — Mă vezi în postura de mamă? Rizzoli râse. Aș fi de tot râsul. Copilul n-ar supraviețui o lună în grija mea. — Copiii sunt uimitor de rezistenți. — Da, mă rog, nu mă pricep. — Ai știut cum să te porți cu fetița aceea, Noni. — Și vrei să te cred? — Așa a fost, Jane. Și ea ți-a răspuns. Pe mine m-a ignorat și în prezența mamei ei se codea. Dar voi două v-ați împrietenit pe loc. — Asta nu înseamnă că sunt făcută să fiu mamă. Sugarii mă înspăimântă. Nu știu ce să fac cu ei, numai să-i pasez unei alte persoane, repede. Respiră o dată scurt, vrând parcă să sublinieze că așa stăteau lucrurile. Subiect încheiat. — Nu pot s-o fac. Pur și simplu nu pot. 695

Se ridică de pe scaun și se îndreptă spre ușă. — I-ai spus agentului Dean? Rizzoli se opri cu mâna pe clanță. — Jane? — Nu, nu i-am spus. — De ce? — E destul de greu să înjgheb o conversație când noi ne vedem din an în paște. — Washingtonul nu e la celălalt capăt al pământului. Are chiar același fus orar. Ai putea încerca prin telefon. Sunt sigură că ar vrea să știe. — Poate nu vrea. Poate e una dintre acele complicații de care ar prefera să nu audă. Maura oftă. — În regulă, admit, nu-l cunosc așa de bine. Dar în timpul scurt în care am lucrat toți trei mi s-a părut a fi un bărbat care-și ia responsabilitățile în serios. — Responsabilități? În sfârșit, Rizzoli se întoarse și se uită la ea. — Aha, deci așa. Asta sunt eu. Asta este acest copil. Iar el e suficient de instruit ca să-și facă datoria. — N-am vrut să sune așa. — Dar ai perfectă dreptate. Gabriel și-ar face datoria. Ei bine, la dracu’ cu asta. Nu vreau să fiu problema vreunui bărbat, responsabilitatea lui. Pe lângă asta, nu e decizia lui. E a mea. Eu sunt cea care ar fi nevoită să-l crească. — Nici măcar nu i-ai dat o șansă. — O șansă să ce? Să se așeze în genunchi și să mă ceară de nevastă? Rizzoli râse. — Ce-i așa de deplasat în asta? V-am văzut împreună. Am văzut cum te privește. E mai mult decât o aventură de o noapte. — Mda. A fost o aventură de două săptămâni. — Asta a fost pentru tine? — Ce altceva am putea scoate din asta? El e în Washington, iar eu aici. Scutură din cap. Dumnezeule, nu-mi vine să cred că mi s-a întâmplat mie. Se presupune că asta se întâmplă numai tipelor proaste. Se opri. Râse. Chiar așa. Asta înseamnă că și eu sunt… — În niciun caz, proastă. — Fără noroc. Și al naibii de fertilă. — Când ai vorbit ultima dată cu el? — Săptămâna trecută. M-a sunat. — Nu te-ai gândit să-i spui? — Nu eram sigură atunci. — Dar acum ești. 696

— Și tot n-am de gând să-i spun. Trebuie să aleg ce-i bine pentru mine și să nu mă gândesc la nimeni altcineva. — De ce ți-e frică? — Că o să mă convingă să-mi nenorocesc viața. Că o să-mi spună să-l păstrez. — De asta te temi? Sau că n-o să-l vrea? Că o să te respingă înainte să ai tu șansa să-l respingi pe el? Rizzoli se uită la Maura. — Știi ceva, doctore? — Ce? — Uneori habar n-ai despre ce dracu’ vorbești. „Și uneori, gândi Maura urmărind-o cu privirea pe Rizzoli, care tocmai ieșea din birou, nimeresc exact unde doare mai tare.” • Rizzoli și Frost stăteau în mașină, cu aparatul de aer condiționat suflând aer rece, în timp ce afară fulgii de zăpadă dansau prin fața parbrizului. Cerul mohorât rezona cu starea ei. Stătea tremurând în bezna claustrantă din mașină și fiecare fulg de zăpadă care cădea pe geam era un nou ciob opac care-i bloca vederea, făcând-o prizonieră, îngropând-o. Frost rupse tăcerea. — Te simți mai bine? — Mă doare capul. Atâta tot. — Ești sigură că nu vrei să te duc eu până la Urgențe? — Trebuie doar să iau niște Tylenol. — Bun. În regulă. Porni motorul, apoi se răzgândi și-l opri. Se uită la ea. Rizzoli? — Ce e? — Dacă vreodată vei vrea să vorbești despre orice, absolut orice, nu mă deranjează să ascult. Nu răspunse, întorcându-și privirea spre parbriz. Spre fulgii de zăpadă care formau un filigran alb pe sticlă. — E ceva timp de când suntem parteneri, doi ani deja, și mi se pare că-mi ascunzi o grămadă din ce ți se întâmplă, spuse el. Câtă vreme eu îți împuiez urechile cu istorii despre mine și Alice. Orice dispută pe care o avem – ți-o povestesc și ție, că ai chef sau nu să asculți. Nu-mi spui niciodată să tac din gură, așa că am senzația că nu te deranjează. Dar știi, tocmai mi-am dat seama de ceva. Ești un foarte bun ascultător, dar când e vorba despre tine, abia dacă deschizi gura. — Nu prea e nimic de spus. Frost se gândi la acest lucru un moment. Apoi spuse, aproape stânjenit: — Nu te-am mai văzut niciodată plângând. 697

Rizzoli ridică din umeri. — Bine. Acum m-ai văzut. — Ascultă, știu că nu întotdeauna ne-am înțeles bine… — Așa crezi? Frost se înroși, așa cum făcea de fiecare dată când era stingherit. Avea o față ca de semafor, care se făcea roșie la primul semn de stânjeneală. — Ce voiam să spun e că nu suntem la toartă. — Ce, vrei să fim prieteni la toartă acum? — Nu m-ar deranja. — În regulă, suntem la toartă, răspunse ea brusc. Hai să mergem. — Rizzoli? — Ce-i? — Sunt aici, da? Asta-i tot ce vreau să știi. Ea clipi și se întoarse către geamul de pe partea ei de mașină, ca el să nu vadă efectul pe care spusele lui îl aveau asupra ei. Pentru a doua oară în aceeași oră, își simți ochii plini de lacrimi. Hormoni afurisiți! Nu înțelegea de ce cuvintele lui Frost o făceau să plângă. Poate doar pentru că el îi arăta atât de multă bunătate. La drept vorbind, el fusese întotdeauna bun cu ea, însă acum ea era extrem de sensibilă la acest lucru și o mică parte din ea își dorea ca Frost să fie la fel de receptiv ca un buștean și astfel să nu-și dea seama de cât de răvășită era. Cuvintele lui o făcură să se simtă vulnerabilă și expusă, și nu așa dorea să fie percepută. Nu asta era calea prin care câștigi respectul unui partener. Respiră adânc și-și înălță capul. Momentul trecuse, la fel și lacrimile. Acum, că reușise să recupereze ceva din vechea atitudine, îl putea privi în ochi. — Uite care-i treaba, am nevoie de pastilele alea de Tylenol, spuse. O să rămânem aici toată ziua? Frost scutură din cap și porni motorul. Ștergătoarele de parbriz măturau zăpada de pe geam, dezvăluind o bucată de cer și străzi albe. Pe timpul unei veri arzătoare abia ar fi așteptat iarna, puritatea zăpezii. Acum, uitându-se la acest peisaj urban mohorât, se gândi că nu va mai blestema niciodată arșița lunii august. • Într-o noapte aglomerată de vineri, nu puteai arunca o piatră în barul J.P. Doyle fără să lovești un polițist. Aflat în apropiere de secția de poliție Jamaica Plain și la doar zece minute de sediul principal al poliției din Schroeder Piaza, Doyle’s era barul unde polițiștii ieșiți din tură se strângeau de obicei să bea bere și să stea la taclale. Așa că în momentul în care Rizzoli intră în local să ia cina, se așteptă să dea peste o grămadă de fețe cunoscute. Dar nu se aștepta să-l vadă pe Vince Korsak, care stătea la bar și dădea pe gât o bere englezească. Korsak era un detectiv pensionar care lucrase la secția din Newton și nu obișnuia să frecventeze Doyle’s. 698

O văzu intrând și-i făcu semn cu mâna. — Bună, Rizzoli! E mult de când nu te-am văzut. Arătă spre bandajul de pe fruntea ei. Ce ți s-a întâmplat? — A, nimic. Am alunecat puțin la morgă și am avut nevoie de câteva copci. Ce-i cu tine pe aici? — Mă mut în cartier. — Ce? — Tocmai am semnat un contract de închiriere pentru o casă nu departe de aici. — Și cu casa ta din Newton? — E o poveste lungă. Hei, ce zici de cină? Îți voi povesti ce și cum. Își luă berea. Hai să mergem într-un separeu în cealaltă sală. Ticăloșii ăștia de fumători îmi poluează plămânii. — Nu-mi amintesc ca asta să te fi deranjat înainte. — Ei, pe atunci eram și eu un ticălos de fumător. „E nevoie de o tromboză coronariană să transformi un fumător înrăit într-un maniac al sănătății”, gândi Rizzoli în timp ce urma făgașul deschis de constituția anatomică impunătoare a lui Korsak. Cu toate că pierduse din greutate în urma atacului de cord, era încă suficient de masiv să dubleze un apărător, ceea ce tocmai își imagină Rizzoli văzându-l croindu-și drum prin îmbulzeala începutului de weekend. Trecură printr-o ușă în sala rezervată nefumătorilor, unde aerul era mai curat. El alese un separeu aflat sub steagul Irlandei. Pe perete erau înrămate tăieturi îngălbenite din Boston Globe, articole despre primari de altădată, despre politicieni morți în urmă cu mult timp. Familia Kennedy și Tip O’Neill, precum și alți mândri irlandezi, dintre care mulți făcuseră parte din elita Bostonului. Korsak se strecură pe bancheta de lemn, înghesuindu-și talia generoasă în spatele mesei. Masiv cum era, tot arăta mai subțire decât fusese în august, când lucraseră împreună la o anchetă de homicid multiplu. Nu îl putea privi fără să-și amintească vara lor împreună. Bâzâitul muștelor prin copaci, ororile pe care pădurea le scosese la iveală, zăcând printre frunze. Și acum se mai gândea la luna aceea, când doi ucigași se uniseră să-și pună în scenă teribilele lor fantasme cu cupluri înstărite. Korsak era unul dintre puținii oameni care cunoștea impactul pe care acest caz îl avusese asupra ei. Împreună luptaseră împotriva unor monștri și supraviețuiseră, și exista o legătură între ei, călită în momentele cruciale ale anchetei. Cu toate acestea, existau atât de multe lucruri la Korsak care-i provocau repulsie. Îl privi luând o înghițitură de bere și trecându-și zgomotos limba peste mustața de spumă. Încă o dată era șocată de înfățișarea lui de maimuță. Arcadele masive, nasul gros, părul negru, țepos, care-i acoperea brațele. Și felul în care 699

mergea, bălăbănindu-și brațele grele, cu umerii aduși în față ca o primată. Știa că nu se înțelegea cu soția și că, după pensionare, avea prea mult timp liber la dispoziție. Privindu-l acum, se simți într-o oarecare măsură vinovată, pentru că el îi lăsase un număr de mesaje pe robotul telefonului în care o invita la masă, dar ea fusese prea ocupată să le dea curs. Sosi o chelneriță, care o recunoscu pe Rizzoli și o întrebă: — Doriți ca de obicei un Sam Adams? Rizzoli se uită la paharul de bere al lui Korsak. Vărsase câțiva stropi pe el și acum avea cămașa plină de pete ude. — A, nu, răspunse. Doar o Cola. — Doriți să și comandați? Rizzoli deschise meniul. În seara asta n-avea chef de bere, însă murea de foame. — Am să iau salata bucătarului, cu sos Thousand Island. Cartofi prăjiți cu pește. Și o farfurie cu rondele de ceapă. Mi le puteți aduce pe toate odată? Ah, și aș vrea și niște unt pentru chifle! Korsak râse. — Să nu te oprești, Rizzoli. — Mi-e foame. — Știi ce se întâmplă cu arterele tale dacă mănânci chestiile alea prăjite? — Bine. N-am să-ți dau să guști din rondelele mele de ceapă. Chelnerița se uită la Korsak. — Și dumneavoastră, domnule? — Somon la grătar, fără unt. Și o salată cu sos vinegrette. În timp ce chelnerița se îndepărta, Rizzoli îi aruncă lui Korsak o privire neîncrezătoare. — De când mănânci pește la grătar? îl întrebă. — De când tipul ăla din ceruri m-a trăsnit cu avertismentul ăsta. — Chiar așa mănânci? Nu e doar la mișto, nu? — Am slăbit deja cinci kilograme. Și nici n-am mai fumat, deci, știi, kilograme adevărate date jos. Nu doar apa din organism. Se lăsă pe spate, arătând un pic prea satisfăcut de el însuși. Acum folosesc până și un aparat pe care alerg. — Glumești. — M-am înscris într-un club de sănătate. Fac tot felul de chestii. Știi, îmi verific pulsul, îmi monitorizez bătăile inimii. Mă simt cu zece ani mai tânăr. „Chiar arăți cu zece ani mai tânăr” erau probabil vorbele pe care le aștepta de la ea, dar Rizzoli nu le rosti, pentru că ar fi însemnat să mintă. — Cinci kilograme. Bravo ție, spuse. — Trebuie doar să mă mențin. — Atunci de ce bei bere? 700

— Alcoolul e în regulă, n-ai auzit? Ultima chestie în New England Journal of Medicine. Un pahar de vin roșu e bun pentru inimă. Dădu din cap spre paharul de Cola pe care chelnerița îl puse în fața lui Rizzoli. — Ce-i cu asta? Tu comandai mereu Adams Ale. Rizzoli ridică din umeri. — Nu și în seara asta. — Te simți bine? „Nu, deloc. Sunt gravidă și nu pot să beau nici măcar o bere fără să nu-mi vină să vărs.” — Am fost ocupată, fu tot ce-i ieși din gură. — Da, am auzit. Ce s-a întâmplat cu călugărițele? — Nu știm încă. — Am auzit că una dintre călugărițe era mămică. — De unde ai auzit asta? — De pe-aici, știi. — Ce altceva ai mai auzit? — Că ai scos un prunc dintr-un iaz. Nu puteai împiedica veștile să circule. Polițiștii vorbesc unii cu alții. Le spun soțiilor. Se gândi la toți cei care fuseseră la iaz, băieții de la morgă, tehnicienii criminaliști. O gură slobodă și de îndată până și un polițist pensionat din Newton e la curent cu detaliile. Era îngrozită de ceea ce ar putea scrie ziarele de dimineață. Crima îi fascinase și așa pe oameni; acum era și sex interzis, sarea și piperul care va ține acest caz pe prima pagină a ziarelor. Chelnerița le aduse mâncarea. Comanda lui Rizzoli acaparase aproape toată masa, cu farfuriile răspândite ca pentru un festin în familie. Atacând mâncarea, mușcă dintr-un cartof prăjit atât de fierbinte, că-i arse gura și trebui să ia înghițituri zdravene de Cola să-și calmeze arsura. Korsak, cu toate comentariile lui despre neajunsurile prăjelilor, privi cu jind la rondelele de ceapă din farfuria lui Rizzoli. Apoi se uită la peștele lui fript, oftă șiși luă furculița. — Vrei să guști din rondelele astea? întrebă ea. — Nu, e în regulă. Îți spun eu, îmi schimb total viața. Tromboza aia e probabil cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. — Vorbești serios? — Sigur. Pierd în greutate. Am renunțat la fumat. Hei, cred că-mi crește la loc și un pic de păr. Își lăsă capul în jos și-i arătă creștetul chel. „Dacă vreun fir de păr creștea la loc, gândi ea, asta se-ntâmplă numai în capul lui și nicidecum pe cap.” — Mda, sunt multe schimbări, spuse el. 701

Era tăcut și concentrat la somon, dar nu părea să-i placă. Rizzoli aproape că împinse farfuria de rondele de ceapă spre el din milă. Însă când își ridică din nou capul, se uită la ea și nu la mâncare. — Sunt schimbări și acasă. Ceva din tonul cu care o spusese o făcu să nu se simtă în largul ei. Felul în care o privise, de parcă era gata să verse tot. Perspectiva detaliilor murdare o înfricoșa, dar simțea cât de mult își dorește el să vorbească. — Ce se întâmplă acasă? întrebă ea, anticipând deja ce avea să urmeze. — Eu și Diana… știi despre ce-i vorba. Ai văzut-o. O văzuse prima oară pe Diana la spital, când Korsak era în convalescență după atacul de cord. La primul contact, observase felul ei reprobativ de a vorbi și ochii fără expresie. Femeia era un cabinet medical ambulant, interesată de Valium, codeină – orice putea smulge de la doctorii ei. Problema dura de ani buni, Korsak îi vorbise despre ea, cu toate astea rămăsese lângă nevasta lui pentru că asta se presupune că trebuie să facă un soț. — Cum se mai simte Diana? îl întrebă. — La fel. La fel de intoxicată cu medicamente. — Spuneai că lucrurile s-au schimbat. — Așa este. Am părăsit-o. Știa că îi așteaptă reacția. Se uită în altă parte, neștiind dacă ar trebui să se arate fericită sau îngrijorată pentru el. Neștiind ce anume voia să audă de la ea. — Doamne, Korsak, spuse într-un sfârșit. Ești sigur că asta vrei? — În toată afurisita asta de viață n-am fost mai sigur de ceva. Săptămâna viitoare mă mut. Mi-am găsit un apartament de burlac, aici în Jamaica Plain. O să-l aranjez exact după gustul meu. Știi, televizor cu ecran plat, boxe enorme care să-ți mute urechile din loc. „Are cincizeci și patru de ani, a avut un infarct și dintr-odată o ia razna, gândi Maura. Se poartă ca un adolescent care abia așteaptă să se mute în primul lui apartament.” — Nici nu va observa că am plecat. Atâta timp cât îi voi plăti facturile de la farmacie, va fi fericită. Doamne, nu știu de ce mi-a luat atât de mult până să fac asta. Mi-am irosit jumătate din viață, dar îți spun, până aici a fost. De acum încolo, profit de fiecare secundă. — Dar fiică-ta? Ea ce spune? Pufni. — O doare-n cur. Nu face altceva decât să ceară bani. „Tati, am nevoie de o mașină nouă, vreau să plec la Cancun.” Crezi că eu am fost vreodată la Cancun? Rizzoli se lăsase în scaun, privindu-l printre rondelele de ceapă răcite. — Știi ce faci? — Da. Preiau controlul asupra propriei vieți. Tăcu un moment, apoi zise, cu o umbră de resentiment: Am crezut că te vei bucura pentru mine. 702

— Mă bucur. Cred. — Atunci ce-i cu privirea asta? — Ce privire? — De parcă mi-au crescut coame. — Trebuie doar să mă obișnuiesc cu noul Korsak. Mi se pare că nu mai știu cine ești. — Ăsta e un lucru rău? — Nu. Cel puțin nu-mi mai sufli fum în față. Amândoi râseră. Noul Korsak, spre deosebire de cel vechi, nu-i va mai găuri tapițeria mașinii cu țigările lui. Korsak înfipse furculița într-o frunză de lăptucă și o mâncă în tăcere, încruntându-se, ca și cum mestecatul ei presupunea o concentrare totală. Sau rumegatul a ceea ce avea să spună mai departe. — Cu tine și Dean cum stă treaba? Mai sunteți împreună? Întrebarea, pusă pe un ton firesc, o prinse cu garda jos. Era ultimul subiect pe care voia să-l abordeze, ultimul lucru despre care se așteptase să fie întrebată. Nu făcea niciun secret din faptul că nu-l plăcea pe Gabriel Dean. Nici ei nu-i plăcuse, când Dean venise prima dată să se alăture anchetei din august, fluturând insigna FBI și preluând controlul. Câteva săptămâni mai târziu, totul se schimbase între ea și Dean. Privi în jos la cina pe jumătate mâncată și simți brusc că nu-i mai era foame. Îl simțea pe Korsak privind-o. Cu cât va ezita mai mult, cu atât răspunsul va fi mai puțin credibil. — Totul e bine, răspunse. Mai vrei o bere? Mie nu mi-ar strica încă o Cola. — A venit să te vadă în ultimul timp? — Unde-o fi chelnerița aia? — Cât a trecut? Câteva săptămâni? O lună? — Nu știu… Îi făcu semn chelneriței, care însă n-o văzu și intră înapoi în bucătărie. — Ce, n-ai ținut evidența? — Știi, am și alte lucruri de făcut, izbucni. Ceea ce o trădă fu tonul vocii. Korsak se lăsase în scaun, uitându-se la ea cu ochi de polițist. Un ochi care vedea prea multe. Într-un final, spuse: — Un tip arătos ca el, probabil se crede buricul pământului, înconjurat cum e de femei. — Ce vrei să spui cu asta? — Nu sunt atât de prost precum par. Văd că ceva nu e în regulă. Se simte în vocea ta. Și mă deranjează, pentru că meriți mai mult. Mult mai mult. — Chiar nu vreau să vorbesc despre asta. — Niciodată nu am avut încredere în el. Ți-am și spus-o atunci, în august. Am senzația că nici tu nu aveai încredere în el la vremea aceea. 703

Din nou îi făcu semn chelneriței. Din nou nu primi niciun răspuns. — E ceva putred cu gagiii ăștia șmecheri. Cu toți pe care i-am cunoscut. Foarte curtenitori, dar niciodată nu-s cu adevărat sinceri cu tine. Joacă jocuri ale minții. Cred că-s mai buni decât polițiștii. Tot rahatul ăla cu agentul federal isteț. — Gabriel nu este așa. — Nu? — Nu, nu este. — Spui asta doar pentru că ți s-au aprins călcâiele după el. — De ce discutăm despre asta? — Pentru că mă îngrijorezi. E ca și cum te scufunzi și nici măcar nu întinzi mâna după ajutor. Nu cred că ai pe nimeni cu care să vorbești despre asta. — Vorbesc cu tine. — Da, dar nu-mi spui nimic. — Ce vrei să-ți spun? — N-a mai venit să te vadă în ultimul timp. N-am dreptate? Nu-i răspunse, nici măcar nu se uită la el. În schimb se concentră la tabloul de pe peretele din spatele lui. — Am fost amândoi ocupați. Korsak oftă și scutură din cap, un gest plin de milă. — Măcar dacă aș fi îndrăgostită, dar nu sunt. În cele din urmă, adunându-și mândria, îi înfruntă privirea. Crezi că am să clachez numai pentru că un tip m-a lăsat baltă? — Ei bine, n-am de unde să știu. Izbucni în râs, dar râsul ei sună forțat, chiar și pentru ea. — E doar sex, Korsak. Bați fierul cât e cald, apoi mergi mai departe. Așa fac mereu bărbații. — Încerci să-mi spui că nu ești cu nimic mai brează decât un bărbat? — Nu mă lua cu rahaturile astea, te rog. — Hai, ce naiba. Vrei să-mi spui că nu suferi deloc? El te părăsește, iar tu n-ai nimic? Îi aruncă o privire tăioasă. — Voi fi în regulă. — Ei, asta-i bine. Pentru că nu merită, Rizzoli. Nu merită să-l plângi un minut. Și am să i-o spun în față, cu prima ocazie. — De ce faci asta? — Ce fac? — Te amesteci. Îmi spui ce să fac. N-am nevoie de asta. Am și așa destule probleme. — Știu. — Și tu nu faci decât să agravezi lucrurile. O privi cu atenție câteva secunde. Apoi își coborî privirea. 704

— Îmi pare rău, spuse încetișor. Însă, știi, încerc doar să-ți fiu aproape. Dintre toate lucrurile pe care le-ar fi putut spune, niciunul nu ar fi afectat-o atât de tare. Se trezi cu ochii împăienjeniți de lacrimi, uitându-se la chelia de pe capul lui aplecat. Existau momente în care îi provoca repulsie, momente în care o înfuria. Și mai erau momente când mai descoperea, uluită, bărbatul din el, un bărbat bun cu o inimă generoasă, și se simțea rușinată de lipsa de răbdare cu care îl tratase. Tăceau amândoi când își puseră hainele și ieșiră din barul Doyle’s, părăsind norul de fum de țigară pentru noaptea care strălucea de zăpadă proaspătă. În susul străzii, o mașină de poliție ieși din secția Jamaica Plain, cu farurile albastre ascunse sub o perdea din mărgele de fulgi de zăpadă. Însoțiră mașina cu privirea și Rizzoli se întrebă oare ce urgență o aștepta. Întotdeauna exista undeva o urgență. Cupluri strigând, certându-se zgomotos. Copii pierduți. Șoferi buimaci lângă mașinile lor sfărâmate. Atât de multe destine diferite intersectându-se întrun milion de feluri. Cei mai mulți oameni stăteau la adăpostul micilor lor colțuri de univers. Un polițist le vedea pe toate. — Deci ce planuri ai pentru Crăciun? întrebă el. — Mă duc acasă la părinți. Fratele meu Frankie e și el aici. — Cel care este în marină, nu? — Da. De fiecare dată când apare, toată familia trebuie să facă sluj și să-l venereze. — Aoleu. Un strop de rivalitate frățească? — Nu, competiția asta am pierdut-o de mult. Frankie e campionul nostru. Dar tu ce faci de Crăciun? Ridică din umeri. — Nu știu. Era o rugăminte nerostită în acest răspuns. „Salvează-mă de un Crăciun în singurătate. Salvează-mă de propria viață de rahat.” Însă ea nu-l putea salva. Nu se putea salva nici măcar pe ea. — Am câteva posibilități, adăugă el repede, prea mândru să lase tăcerea să se prelungească. Poate am să mă duc în Florida la sora mea. — Sună bine. Rizzoli oftă, scoțând aburi în aerul înghețat. — Bine, eu trebuie să ajung acasă să trag un pui de somn. — Dacă mai vrei să ne vedem și altădată, ai numărul meu de telefon, nu? — Da, îl am. Un Crăciun excelent. Se îndreptă spre mașină. — Ăă, Rizzoli? — Da? 705

— Știu că încă ții la Dean. Îmi pare rău că am spus toate lucrurile acelea despre el. Asta doar pentru că știu că meriți mai mult de atât. Rizzoli râse. — De parcă bărbații ar sta la coadă la ușa mea. — Păi, răspunse el, fixând strada, evitând dintr-odată s-o privească, ar fi unul. Rizzoli nu zise nimic, gândindu-se: „Te rog, nu-mi face asta. Te rog, nu mă face să te rănesc”. Până să îngaime totuși ceva, el se întoarse brusc și se îndreptă spre mașină. În timp ce deschidea portiera și se suia înăuntru îi trimise o fluturare de mână care mima nepăsarea. Ea rămase pe loc privindu-l cum demarează, cu cauciucurile lăsând în urmă un nor de zăpadă scânteietoare.

706

• UNSPREZECE • Trecuse de ora șapte când Maura sosi în sfârșit acasă. Ajungând în fața garajului, văzu lumini strălucind în casă. Nu strălucirea chioară a câtorva becuri aprinse de alarma automată, ci incandescența veselă a mai multor veioze anunțând-o că cineva o aștepta. Iar prin perdelele din camera de zi zări o piramidă de beculețe multicolore. Un brad de Crăciun. Ăsta era ultimul lucru pe care se aștepta să-l vadă și rămase puțin locului uitându-se la culorile care clipeau și-i aduceau aminte de Crăciunurile în care împodobise bradul pentru Victor, când scosese din cutii globuri fragile și le atârnase pe ramurile care-i parfumau degetele cu miros înțepător de pin. Își aminti de Crăciunurile de dinainte, de pe vremea când era copil, iar tatăl ei o sălta pe umeri să pună steaua de argint în vârful bradului. Ai ei nu renunțaseră niciodată la această tradiție veselă și, cu toate astea, cât de repede o lăsase ea să dispară din viața ei. Prea se făcea mizerie, prea multă muncă. Să târăști bradul înăuntru, apoi afară, și atunci să descoperi că nu e decât o uscăciune maronie inutilă, care așteaptă la colțul străzii să fie ridicată de mașina de gunoi. Se lăsase descurajată de aspectele mai puțin plăcute. Uitase de bucurie. Intră din garajul rece în casă, unde fu întâmpinată de aroma fripturii de pui cu usturoi și rozmarin. Ce bine era să fii întâmpinată cu cina aburindă, să aibă cine să te aștepte. Auzi televizorul deschis în living și se luă după sunet, scoțându-și haina în timp ce străbătea holul spre sufragerie. Victor ședea cu picioarele încrucișate pe podea lângă brad, încercând să descurce un ghem de beteală. O văzu și izbucni într-un râs resemnat. — Nu mă pricep mai bine la asta decât pe vremea când eram căsătoriți. — Nu mă așteptam la toate astea, spuse ea, arătând spre beculețe. — Păi, uite, m-am gândit că-i optsprezece decembrie și tu nici măcar n-ai brad. — N-am avut timp să-l fac. — Întotdeauna se găsește timp pentru Crăciun, Maura. — Iată o schimbare majoră. În general tu erai cel prea ocupat de sărbători. Își ridică privirea spre ea din ghemul de beteală. — Și ai să mi-o reproșezi toată viața, nu-i așa? Căzu pe gânduri, regretând ultimul ei comentariu. Nu era un mod plăcut să-și înceapă seara, să scoată la lumină vechi resentimente. Se întoarse și-și puse haina în dulap. Cu spatele la el, îi strigă: — Vrei ceva de băut? 707

— Ce bei și tu. — Chiar dacă-i o băutură pentru fete? — Am fost eu vreodată sexist cu cocktailurile mele? Râse și intră în bucătărie. Scoase din frigider lămâi verzi și sirop de merișor. Luă o măsură de Triplu Sec și Absolut Citron și le puse în shaker. În fața chiuvetei, amestecă băutura cu gheață, simțind cum recipientul de metal se răcește. Agită, agită, agită, ca sunetul zarurilor într-un pahar. Totul e un pariu, mai ales dragostea. „Ultima dată când am pariat am pierdut, gândi. Iar acum pe ce pariez? O șansă să fac să meargă lucrurile între noi? Sau o nouă șansă de a ieși cu inima frântă?” Turnă lichidul rece ca gheața în două pahare de martini și se pregătea să le ducă în living, când observă că recipientul pentru gunoi era plin cu o grămadă de cutii goale de mâncare cu sigla unui restaurant. Nu-și putu reprima un zâmbet. Se vede treaba că Victor nu se transformase în mod miraculos într-un bucătar. Cina lor din această seară era posibilă prin bunăvoința celor de la New Market Deli. Când intră în living, Victor terminase cu beteala și strângea cutiile de ornamente goale. — Te-ai străduit foarte mult, îi spuse, punând paharele de martini pe măsuța de cafea. Globurile, beculețele și tot restul. — N-am găsit niciun ornament de Crăciun la tine în garaj. — Am lăsat tot în San Francisco. — Și nu ți-ai mai cumpărat nimic? — N-am mai făcut brad. — Au trecut trei ani, Maura. Maura se așeză pe canapea și luă calmă o înghițitură de băutură. — Și când a fost ultima oară când ai folosit tu cutia aia de globuri? — Nici eu nu prea am fost în dispoziție de sărbătoare. Televizorul era încă deschis, e drept cu sonorul dat la minimum, însă pe ecran se succedau imagini care distrăgeau atenția. Victor luă telecomanda și apăsă pe butonul de închidere. Apoi se așeză pe canapea la o distanță considerabilă de Maura, fără s-o atingă, și totuși suficient de aproape pentru a rămâne deschis oricăror eventualități. Se uită la paharul de martini pe care i-l adusese ea. — E roz, spuse, oarecum surprins. — E un Cosmopolitan. Te-am avertizat că este o băutură pentru fete. Sorbi o dată din el. — Are un gust care face orice femeie să-l dorească și pe al doilea. Câteva momente nu mai ziseră nimic, sorbindu-și băuturile, cu beculețele de Crăciun pâlpâind lângă ei. O scenă domestică și tihnită, dar Maura numai relaxată nu era. Nu știa ce să aștepte de la această seară și nici nu-și dădea seama ce anume aștepta el. Totul la el era tulburător de familiar. Mirosul, felul în care 708

lumina veiozei i se răsfrângea în păr. Și micile detalii, pe care ea întotdeauna le îndrăgise pentru că ele reflectau lipsa lui de pretenții: cămașa purtată, blugii decolorați. Același Timex vechi pe care-l purta și pe vremea când se cunoscuseră. „Nu mă pot duce într-o țară din Lumea a Treia și să le spun că am venit să-i ajut cu un Rolex la încheietură, explica el.” Victor, bărbatul din La Mancha, luptându-se cu morile de vânt ale sărăciei. Ea ostenise demult în acea încleștare, dar el purta încă sabia și coiful. Și pentru asta nu se putea abține să nu-l admire. El puse jos paharul de martini. — Am mai văzut ceva despre călugărițe azi. La știri. — Ce spun? — Poliția a dragat un iaz din spatele mănăstirii. Care-i treaba? Maura se lăsă pe canapea, simțind cum alcoolul o ajută să se relaxeze. — Au găsit un copil în iaz. — Al călugăriței? — Așteptăm testul ADN pentru confirmare. — Dar sunteți siguri că-i al ei? — Trebuie să fie. Altfel cazul ăsta devine incredibil de complicat. — Deci vei putea să identifici tatăl. Dacă ai ADN-ul. — Ne trebuie un nume, mai întâi. Și chiar dacă stabilim paternitatea, tot rămâne întrebarea dacă sexul a fost consimțit sau dacă a fost viol. Cum putem dovedi că a fost una sau alta, fără declarația lui Camille? — Totuși, poate fi un motiv întemeiat pentru crimă. — Absolut. Dădu pe gât ultima înghițitură de alcool și puse paharul la loc. Fusese o greșeală să bea înainte de masă. Alcoolul și lipsa de somn unelteau să-i încețoșeze mintea. Își masă tâmplele, încercând să-și forțeze creierul să nu adoarmă. — Ar trebui să te hrănesc, Maura. Pari a fi avut o zi grea. Se sili să surâdă. — Știi filmul ăla în care un copil mic spune: „Văd oameni morți”? — Al șaselea simț. — Ei bine, eu îi văd tot timpul și m-am cam săturat. Asta mi-a stricat dispoziția. Pentru că uite, e aproape Crăciunul, iar mie nici măcar nu mi-a trecut prin cap să fac un brad, pentru că în mintea mea e tot laboratorul de autopsie. Încă îi simt mirosul pe mâinile mele. Vin acasă într-o zi ca asta, după două autopsii și nu pot găti. Nici măcar nu mă pot uita la o bucată de carne fără să mă gândesc la fibre musculare. Tot ce pot face e un cocktail. Prepar băutura, miroase a alcool și, dintr-odată, iată-mă din nou în laborator. Alcool, formol, ambele au același miros înțepător. — Nu te-am auzit niciodată vorbind așa despre munca ta. 709

— Niciodată nu m-am simțit atât de copleșită de ea. — Nu vorbești ca invincibila doamnă doctor Isles. — Știi că nu sunt. — În schimb te prefaci destul de bine. Deșteaptă și neclintită. Îți dai seama cât de mult îți intimidai studenții la Universitatea din California? Toți îți știau de frică. Ea scutură din cap și râse. — Regina Morții. — Ce? — Polițiștii de aici așa îmi spun. Nu în față. Dar am informatorii mei. — Cred că-mi place. Regina Morții. — Eu o detest. Închise ochii și se lăsă pe perne. Parc-aș fi vampir. În orice caz, ceva grotesc. Nu-l auzi când se ridică de pe canapea și se așeză în spatele ei. Astfel, fu uimită când îi simți dintr-odată mâinile pe umeri. Nu scoase un sunet, simținduși fiecare nerv viu și extrem de sensibil la atingerea lui. — Relaxează-te, șopti el, în timp ce degetele îi frământau mușchii. Iată un lucru pe care nu ai reușit niciodată să-l faci. — Victor, nu. — Nu lași niciodată garda jos. Vrei ca nimeni să nu te vadă altfel decât perfectă. Degetele lui se afundau adânc în umerii și ceafa ei. Sondând, invadând. Maura răspunse încordându-se și mai mult, mușchii ei trosnind în defensivă. — Nu-i nicio mirare că ești atât de obosită, spuse el. Ești mereu cu garda ridicată. Nu te poți relaxa și bucura când cineva te atinge. — Lasă-mă. Se trase și se ridică în picioare. Întorcându-se cu fața spre el, încă își simțea pielea furnicându-i-se de la atingerea lui. — Ce se întâmplă, Victor? — Încercam să te ajut să te relaxezi. — Sunt suficient de relaxată, mulțumesc. — Ai mușchii atât de încordați, încât am senzația că sunt gata să plesnească. — Păi, la ce te aștepți? Nu știu ce cauți aici. Nu știu ce vrei. — Să fim din nou prieteni, ce zici despre asta? — Mai putem? — De ce nu? Se uita la ea și Maura roși. „Pentru că s-au întâmplat prea multe între noi. Prea multă… atracție”, la asta se gândea, dar se opri brusc. În loc de asta, spuse: — Oricum nu prea știu dacă bărbații și femeile pot avea doar o relație de prietenie. — E un fel trist de a privi lucrurile. 710

— Dar realist. Lucrez cu bărbați în fiecare zi. Știu că îi intimidez și asta și vreau. Vreau să mă vadă ca pe o persoană autoritară. Un creier și un halat alb. Pentru că odată ce încep să mă perceapă ca pe o femeie, mereu intervine dorința. Victor pufni. — Și asta ar murdări totul. — Da, chiar așa. — Nu contează ce fel de autoritate le fluturi prin fața ochilor. Bărbații se vor uita la tine și vor vedea o femeie atrăgătoare. Dacă nu-ți acoperi fața cu o pungă, așa vor sta lucrurile. Dorința va fi mereu prezentă. Nu o poți încuia. — De aceea nu putem fi doar prieteni. Luă paharele goale și se duse la bucătărie. Se opri lângă chiuvetă și se uită absentă la pahare, cu gustul de lămâie verde și de votcă încă în gură, cu parfumul lui încă o amintire proaspătă. Da, dorința era într-adevăr acolo, jucându-și neastâmpărul, ademenind-o cu imagini pe care încerca în van să le îndepărteze. Se gândi la noaptea în care veniseră târziu de la film și începuseră să-și smulgă hainele unul altuia exact în momentul în care pășiseră în casă. Cum făcuseră dragoste pătimaș, aproape brutal, chiar pe lemnul tare al dușumelei, penetrând-o atât de adânc, încât se simțise posedată ca o târfă. Și-i plăcuse. Apucă marginea chiuvetei, cu respirația accelerată și simți cum trupul își ia propria decizie, răzvrătindu-se împotriva rațiunii care o îndemnase la abstinență în toate aceste luni. „Dorința e mereu prezentă.” Ușa de la intrare se închise cu o bufnitură surdă. Se răsuci, înmărmurită. Fugi în grabă în living. Bradul luminat era acolo, dar nici urmă de Victor. Privind afară pe fereastră, îl văzu suindu-se în mașină și auzi zgomotul motorului pornit. Alergă la ușa de la intrare și se grăbi spre mașina lui, cu pantofii alunecând pe gheața de pe alee. — Victor! Motorul se opri brusc și farurile se stinseră. Ieși din mașină și se uită la ea, capul lui doar un contur vag deasupra capotei. Vântul se înteți și ea clipi să alunge acele înțepătoare de zăpadă. — De ce pleci? întrebă ea. — Du-te înăuntru, Maura. Ai să îngheți. — Dar de ce pleci? Chiar și prin întuneric, îi văzu aburul înghețat al respirației. — E limpede că nu mă vrei aici. — Vino înapoi. Vreau să rămâi. Înconjură mașina și ajunse în fața lui. Vântul îi pătrundea prin bluza subțire. — O să ne luăm iar la harță. Cum am făcut mereu. 711

Victor dădu să intre iar în mașină. Îl apucă de geacă și-l trase spre ea. În acel moment, când se întoarse s-o privească, știu ce avea să se întâmple în continuare. Nesăbuită sau nu, în acel moment voia ca acel lucru să se întâmple. Nu fu nevoie s-o tragă la piept. Deja era acolo, cuibărindu-se în căldura lui, gura ei căutând-o pe a lui. Gust familiar, miros familiar. Corpurile lor se încleștau, ca odinioară. Ea tremura, de frig și excitație. O cuprinse cu brațele, iar trupul lui deveni pavăză împotriva vântului pe aleea care-i aducea, îmbrățișați și sărutându-se, înapoi în casă. Aduseră un vălătuc de zăpadă înăuntru, stropii strălucitori alunecând pe podea în timp ce Victor își dezbrăca haina. Nu mai ajunseră în dormitor. Chiar acolo, în holul de la intrare, bâjbâi după nasturii cămășii lui, scoțându-io febril din pantaloni. Îi simțea pielea întărindu-i-se sub degetele ei amorțite de frig. Îl dezbrăcă de tot, tânjind după căldura lui, înnebunită s-o simtă în propria carne. Când ajunseră în living, bluza îi era și ea desfăcută, iar pantalonii aveau fermoarul deschis. Îl primi înapoi în trupul ei. În viața ei. Beculețele bradului clipeau ca niște steluțe multicolore când Maura se lungi pe podea sub Victor. Închise ochii, cu toate că și așa putea vedea luminițele făcându-i cu ochiul într-un firmament al culorilor. Trupurile lor vibrau la unison într-un dans priceput, grațios, fără stângăciile celor care se iubesc pentru prima oară. Îi cunoștea atingerea, mișcările, iar când extazul o învălui și începu să țipe, nu simți niciun fel de stânjeneală. Trei ani de despărțire se năruiau în acest singur act, și după ce el luă sfârșit, iar ei zăceau înlănțuiți peste mormanul de haine lepădate, îmbrățișarea lui îi părea la fel de familiară ca o pătură îndelung folosită. Când deschise ochii din nou îl văzu pe Victor privind-o. — Ești cel mai frumos cadou pe care l-am desfăcut sub un brad de Crăciun, spuse el. Maura se uită în sus la un fir strălucitor de beteală care atârna pe o ramură. — Așa mă și simt, șopti. Dezgolită. Expusă. — Vorbești de parcă n-ar fi un lucru bun. — Depinde de ce se va întâmpla în continuare. — Ce se va întâmpla în continuare? Maura oftă. — Nu știu. — Tu ce vrei să se întâmple? — Nu vreau să mai sufăr. — Ți-e teamă că te voi face să suferi. Îl privi. — Asta ai făcut atunci. — Ne-am rănit reciproc, Maura. În multe feluri. Cei care se iubesc fac mereu asta, fără să vrea. 712

— Tu ai avut aventura aia. Eu cu ce-am greșit? — Asta nu duce nicăieri. — Vreau să știu, spuse ea. Cum te-am rănit eu pe tine? Se răsuci să fie aproape de ea, fără s-o atingă, cu privirea ațintită undeva pe tavan. — Îți amintești ziua în care a trebuit să plec la Abidjan? — Da, răspunse ea, amintindu-și cât de mâhnită fusese atunci. — Recunosc, nu era cel mai bun moment să te las singură, dar trebuia să plec. Eram singurul care putea să medieze negocierile. Trebuia să fiu acolo. — A doua zi după înmormântarea tatei? îl privi în ochi. Aveam nevoie de tine. Aveam nevoie să fii acasă cu mine. — Și fundația avea nevoie de mine. Am fi putut pierde tot containerul ăla cu medicamente. Nu puteam amâna. — Păi, am acceptat, nu-i așa? — Exact ăsta-i cuvântul. Ai acceptat. Dar eu ți-am simțit iritarea. — Pentru că nu era prima oară. Zile de naștere, funeralii – nimic nu te ținea acasă. Am fost mereu pe planul al doilea. — Și la asta s-a redus, nu-i așa? A trebuit să aleg între tine și fundație. Nu voiam să aleg. Nu înțelegeam de ce trebuie să fac o astfel de alegere. Nu cu o astfel de miză. — Nu poți salva lumea de unul singur. — Pot să fac al naibii de mult bine. Odată credeai și tu asta. — Dar toată lumea obosește la un moment dat. De ani de zile ești obsedat de oamenii care mor în alte colțuri ale lumii. Și apoi, într-o bună zi, te dai jos din pat și pur și simplu vrei să te ocupi, pentru variație, și de viața ta personală. Sau să ai propriii copii. Dar nici pentru asta nu ai avut timp. Răsuflă adânc și fu gata să izbucnească în plâns, gândindu-se la copiii pe care și-i dorea, dar pe care probabil nu-i va avea niciodată. Gândindu-se, de asemenea, la Jane Rizzoli, a cărei sarcină îi adusese aminte cu durere de propria copilărie. — Obosisem să fiu nevasta unui sfânt. Voiam un soț. Se așternu un moment de tăcere, beculețele de Crăciun de deasupra ei pălind într-o lumină murdară. O luă de mână. — Se pare că eu sunt cel care a dat greș, spuse. Maura își înghiți lacrimile și culorile își recăpătară din nou strălucirea, clipind pe sârma de care erau agățate. — Amândoi suntem de vină. Nu-i dădu drumul la mână, ci i-o strânse într-a lui, parcă temându-se că, dacă îi va da drumul, nu va mai exista o a doua șansă s-o atingă. 713

— Putem să vorbim la nesfârșit, continuă ea, dar nu văd să se fi schimbat ceva între noi. — Știm ce n-a mers. — Asta nu înseamnă că acum va fi altfel. Victor răspunse încetișor: — Nu trebuie să facem nimic, Maura. Putem să fim pur și simplu împreună. Nu e suficient pentru moment? „Să fim pur și simplu împreună.” Ce simplu părea. Lungită lângă el, cu mâna într-a lui, gândi: „Da, pot s-o fac. Pot să mă detașez suficient încât să mă culc cu tine fără să te las să mă rănești”. Sex fără dragoste – un bărbat nici n-ar sta pe gânduri. Ea de ce să nu poată? „Și poate de data asta, îi șopti insidios o voce slabă, cel care va sfârși cu inima frântă va fi el.”

714

• DOISPREZECE • Drumul până la Hyannisport ar fi trebuit să le ia numai două ore, spre sud pe Route 3 și apoi pe Route 6 până la Cape Cod, dar Rizzoli avusese nevoie de două opriri, astfel că ajunseră la Sagamore Bridge abia pe la trei după-amiază. După ce traversară podul se treziră dintr-odată în lumea stațiunilor turistice, drumul trecând printr-o serie de orășele ca un șirag de mărgele colorate prinse în jurul lui Cape Cod. Călătoriile de dinainte ale lui Rizzoli la Hyannisport fuseseră făcute numai pe timpul verii, când drumurile mișunau de mașini și șiruri de oameni în tricouri și pantaloni scurți șerpuiau din magazinele unde se vindea înghețată. Nu fusese niciodată aici într-o zi friguroasă de iarnă ca aceasta, când jumătate din restaurante erau închise și numai câteva suflete curajoase se aflau pe trotuare, cu hainele închise până-n gât din cauza gerului. Frost o luă pe Ocean Street și mormăi uluit: — Mamă. Ia te uită ce mari sunt casele astea. — Vrei să te muți aici? întrebă Rizzoli. — Poate, când voi face primele zece milioane. — Să-i spui lui Alice să se miște repede cu primul milion, că tu sigur n-ai să-l poți face din salariu. Adresa pe care o aveau îi conduse printre doi stâlpi de granit și o alee largă spre o casă arătoasă de lângă malul apei. Rizzoli ieși din mașină și se opri, tremurând din cauza vântului, să admire țiglele argintate de nisip și cele trei foișoare cu vedere spre mare. — Poți crede că a lăsat toate astea să devină călugăriță? spuse. — Când auzi chemarea lui Dumnezeu, bănuiesc că trebuie să te duci. Rizzoli scutură din cap. — Eu? Eu l-aș fi lăsat să strige în deșert. Urcară treptele verandei și Frost trase de clopoțelul de la intrare. Le răspunse o femeie micuță cu părul închis la culoare, crăpând doar o idee ușa pentru a-i putea vedea. — Suntem de la Poliția din Boston, spuse Rizzoli. Am sunat mai devreme. Am venit să vorbim cu doamna Maginnes. Femeia dădu din cap și se dădu la o parte pentru a-i lăsa să treacă. — E în Camera Mării. Vă conduc acolo. Pășiră pe dușumele de tec lustruit, pe lângă pereți cu tablouri înfățișând corăbii și furtuni pe mare. Rizzoli și-o imagină pe Camille mică, crescând în această casă, alergând pe acest parchet lucios. Oare alergase? Sau avea voie doar să meargă la pas, încet și demn, când rătăcea printre obiecte vechi de artă? 715

Femeia îi conduse într-o cameră spațioasă cu ferestre mari cât peretele, cu vedere la mare. Priveliștea apei cenușii, cu valurile înspumate de vânt era atât de dramatică, încât captă imediat privirea lui Rizzoli, care nu-și putu lua ceva timp ochii de la ea. Dar, chiar și concentrându-și atenția la apă, nu putu să nu remarce mirosul acru din încăpere. Miros de urină. Se întoarse spre sursa mirosului: un bărbat care zăcea pe un pat de spital lângă fereastră, expus ca o antichitate vie. Lângă el, într-un scaun, ședea o femeie cu părul castaniu, care se ridică să-și întâmpine vizitatorii. Rizzoli nu recunoscu nicio trăsătură a lui Camille pe chipul acestei femei. Frumusețea lui Camille era delicată, aproape eterică. Această femeie era numai luciu și rafinament, cu părul tuns „castron”, cu sprâncenele arcuite în forma unor aripi de pescăruș. — Sunt Lauren Maginnes, mama vitregă a lui Camille, spuse femeia strângând mâna oferită de Frost. Sunt unele femei care le ignoră pe cele de același sex cu ele și se concentrează numai asupra bărbaților din încăpere, iar doamna Maginnes se număra printre ele, îndreptându-și întreaga atenție spre Barry Frost. Rizzoli rupse tăcerea, spunând: — Bună ziua, am vorbit la telefon. Sunt detectiv Rizzoli și acesta este domnul detectiv Frost. Amândurora ne pare foarte rău de pierderea suferită. Abia atunci catadicsi Lauren s-o privească pe Rizzoli. — Mulțumesc, fu tot ce răspunse. Aruncă o privire spre femeia brunetă care le deschisese. Maria, le poți spune băieților să coboare și să ni se alăture? Cei de la poliție sunt aici. Întoarse spatele musafirilor și făcu semn spre o canapea. Vă rog să luați loc. Rizzoli se trezi stând foarte aproape de patul de spital. Se uită la mâna bărbatului, chircită ca o gheară, și la fața lui, întoarsă într-o parte, și-și aduse aminte de ultimele luni de viață ale bunicului ei. Cum zăcea în patul lui de bolnav de acasă, pe de-a-ntregul conștient și furios, închis într-un trup care nu-i mai asculta comenzile. Același lucru îl văzu și în ochii acestui om. Se uita fix la ea, la acest musafir pe care nu-l cunoștea, și Rizzoli citi în ochii lui disperare și rușine. Neputința unui bărbat privat de demnitate. Nu putea să aibă mai mult de cincizeci de ani și, cu toate acestea, fusese deja trădat de propriul trup. O dâră de salivă îi străluci pe bărbie și se prelinse pe pernă. Pe o masă din apropiere se afla tot dichisul de care era nevoie pentru a avea confortul necesar: cutii de lapte cu cacao, mănuși de cauciuc și șervețele. O cutie cu scutece pentru adulți. O viață întreagă redusă la o masă plină de produse igienice. — Asistenta întârzie puțin, așa că sper să nu vă deranjeze să stați aici în timp ce eu mai arunc un ochi spre Randall, spuse Lauren. L-am mutat în camera asta pentru că de când îl știu a iubit marea. Acum o poate privi tot timpul. Luă un șervețel și-i tamponă ușor gura, curățându-l de salivă. — Așa. Gata. 716

Se întoarse și se uită la cei doi inspectori. — Vă dați seama de ce nu am dorit să vin tocmai până la Boston. Nu-mi place să-l las prea mult în grija asistentelor. Devine nervos. Nu poate vorbi, dar știu cămi simte lipsa când sunt plecată. Se așeză la loc în fotoliu și-și concentră privirea asupra lui Frost. Ați făcut ceva progrese cu ancheta? Din nou Rizzoli fu cea care răspunse, hotărâtă să capteze atenția acestei femei și iritată de faptul că-i tot scăpa printre degete. — Avem niște piste, răspunse. — Dar nu ați bătut atâta drum până la Hyannis doar să-mi spuneți asta. — Nu. Am venit să discutăm despre niște lucruri despre care ne-am gândit că e mai bine să vi le comunicăm personal. — Și ați dorit să vedeți și ce fel de părinți suntem, bănuiesc. — Am vrut să vedem în ce loc a crescut Camille. Și ce fel de familie a avut. — Ei bine, iată-ne. Lauren făcu un gest larg cu mâna. Aceasta este casa în care a crescut. E greu de închipuit, nu-i așa? De ce ar părăsi un astfel de loc să se ducă la mănăstire. Randall i-a oferit tot ce-și putea dori o fată. Un BMW nounouț de ziua ei. Un ponei. Un dulap plin de rochii pe care abia dacă le purta. În loc de asta, a ales să poarte negru pentru tot restul vieții. A ales… Scutură din cap. Nici acum nu pricepem. — Niciunul din dumneavoastră nu a fost de acord cu decizia ei? — A, eu mă resemnasem. Una peste alta, era viața ei. Dar Randall n-a acceptat niciodată. A sperat mereu ca ea să se răzgândească totuși. Că se va sătura să fie călugăriță și într-un sfârșit se va întoarce acasă. Aruncă o privire spre soțul ei, care zăcea mut în pat. Cred că din cauza asta a făcut atacul cerebral. Era singurul lui copil și nu putea crede că l-a părăsit. — Ce ne puteți spune despre mama naturală a lui Camille, doamna Maginnes? La telefon ne-ați spus că a murit. — Camille avea numai opt ani când s-a întâmplat. — Când s-a întâmplat ce anume? — Păi, ei au numit-o supradoză accidentală, dar în realitate există vreuna întâmplătoare? Randall era văduv de câțiva ani când l-am cunoscut eu. Cred că ne puteți numi o familie refăcută. Eu am doi fii din prima căsătorie, iar Randall o avea pe Camille. — De cât timp sunteți căsătorită cu Randall? — Facem șapte ani. Își privi bărbatul și adăugă, cu o umbră de resemnare: La bine și la greu. — Ați fost apropiată de fiica dumneavoastră vitregă? Vă făcea confidențe? — Camille? Lauren scutură din cap. Am să fiu foarte sinceră. Între noi nu prea a fost o legătură puternică, dacă asta vreți să știți. Avea deja treisprezece ani când l-am cunoscut pe Randall și știți cum sunt copiii la vârsta asta. Nu vor să aibă nimic de-a face cu adulții. Nu că m-ar fi tratat ca pe o mamă mașteră sau 717

ceva de genul. Nu prea ne… cum să zic… intuiam, părerea mea. Eu am încercat, chiar am încercat, dar ea era mereu așa de… Se opri dintr-odată, de parcă i-ar fi fost teamă să nu spună ceva ce n-ar fi trebuit. — Care este cuvântul pe care îl căutați, doamnă Maginnes? Lauren chibzui câteva momente. — Ciudată, spuse în sfârșit. Camille era ciudată. Se uită spre bărbatul ei, care o privea insistent și adăugă repede: îmi pare rău, Randall. Știu că este mizerabil din partea mea să spun asta, dar dumnealor sunt de la poliție. Vor să știe adevărul. — Ce vreți să spuneți prin ciudată? întrebă Frost. — Știți, când mergeți la o petrecere, nu vi se întâmplă câteodată să zăriți pe cineva care stă mereu singur? răspunse Lauren. Cineva care nu v-ar privi în ochi? Mereu stătea singură prin vreun colț sau se ascundea în camera ei. Niciodată nam știut ce făcea acolo. Se ruga! Se așeza în genunchi și se ruga. Citea cărțile alea pe care le avea de la o fată catolică de la școală. Noi nici măcar nu suntem catolici, suntem prezbiterieni. Dar ea asta făcea, încuiată în cameră. Se biciuia cu o curea, vă vine să credeți? Ca să se purifice. De unde le vin ideile astea? Afară, vântul pulveriza apă sărată în ferestre. Randall Maginnes gemu ușor. Rizzoli observă că se uita fix la ea. Îl privi și ea, întrebându-se cât înțelesese din această discuție. „Să înțeleagă totul ar fi cel mai mare blestem, gândi ea. Să știi tot ce se petrece în jurul tău. Să știi că fiica ta, singurul tău copil, e moartă. Să știi că nevasta ta poartă povara grijii tale. Să știi că mirosul oribil pe care ești obligat să-l inspiri este propriul tău miros.” Auzi pași și, când se întoarse, văzu doi bărbați tineri intrând în încăpere. Bineînțeles, erau fiii lui Lauren, cu același păr castaniu cu reflexe roșietice, cu aceleași trăsături frumoase. Cu toate că amândoi erau îmbrăcați lejer, în blugi și pulovere de lână pe gât, reușeau, la fel ca mama lor, să emane o siguranță de sine plină de eleganță. „Creștere aleasă”, gândi Rizzoli. Le strânse mâinile. O făcu ferm, impunându-și autoritatea. — Sunt detectiv Rizzoli, spuse. — Fiii mei, Blake și Justin, îi prezentă Lauren. Au venit de la colegiu pentru vacanța de Crăciun. „Fiii mei, spusese. Nu fiii noștri.” În această familie, refacerea nu contopise de tot frontierele iubirii. Chiar și după șapte ani de căsnicie, fiii ei erau în continuare ai ei, și fata lui Randall, a lui. — Ei sunt cei doi avocați în devenire ai familiei, anunță Lauren. Cu certurile pe care le au la masă, au destul antrenament pentru sala de judecată. — Discuții, mamă, spuse Blake. Noi le spunem discuții. — Câteodată nu văd nicio diferență. 718

Băieții luară loc cu ușurința grațioasă a atleților și se uitară la Rizzoli, de parcă așteptau începerea unui spectacol. — La colegiu, deci? spuse ea. Ce colegiu? — Eu sunt la Amherst, răspunse Blake. Iar Justin e la Bowdoin. Amândoi la mică distanță de Boston. — Și vreți să fiți avocați? Amândoi? — Eu deja am aplicat pentru Drept, răspunse Blake. Aș vrea să mă specializez în consultanță în domeniul showbizului. Să profesez în California. Am o specializare secundară în critica de film, așa că mă gândesc că baza o cam am. — Da, și mai vrea și să cunoască actrițe drăguțe, spuse Justin. Pentru observația asta primi în joacă un pumn în coaste. — Dacă ăsta-i adevărul! Rizzoli se gândi la cei doi frați care se puteau tachina fără probleme, în timp ce sora lor vitregă zăcea, moartă în urmă cu atât de puțin timp, la morgă. Îi întrebă: — Când ați văzut-o ultima oară pe sora voastră? Blake și Justin se uitară unul la altul și răspunseră, aproape la unison: — La înmormântarea bunicii. — Asta a fost în martie? întrebă Rizzoli uitându-se la Lauren. Atunci când a venit Camille în vizită acasă? Lauren dădu din cap. — A trebuit să facem o cerere la mănăstire s-o lase să asiste la funeralii. E ca și cum ai cere eliberarea temporară a unui deținut. Nu mi-a venit să cred când nau lăsat-o să vină acasă din nou în aprilie, când Randall a avut atacul. Propriul ei tată! Iar ea n-a făcut nici mai mult nici mai puțin decât să se resemneze. A făcut exact ce i s-a cerut. Te face să te întrebi oare ce se petrece în spatele zidurilor acestor mănăstiri, de se tem atât de mult să le lase afară. Ce abuzuri ascund. Însă probabil de-asta îi plăcea să stea acolo. — De ce credeți asta? — Pentru că după asta tânjea. Pedeapsă. Durere. — Camille? — V-am spus, era ciudată. Odată, când avea șaisprezece ani, și-a scos pantofii și s-a plimbat în picioarele goale. În ianuarie. Erau zero grade afară! Fata în casă a găsit-o stând în zăpadă. Bineînțeles, vecinii au aflat și ei episodul ăsta. A trebuit s-o internăm pentru degerături. I-a spus doctorului că a făcut-o pentru că sfinții suferiseră și că voise și ea să experimenteze durerea. Credea că asta o va duce mai aproape de Dumnezeu. Clătină din cap. Ce-i de făcut cu o astfel de fată? „S-o iubești, gândi Rizzoli. Să încerci s-o înțelegi.” — Am vrut s-o vadă un psihiatru, dar Randall nici n-a vrut s-audă. Nu a recunoscut niciodată, dar niciodată că fata lui era… Se opri. 719

— Zi-i pe nume, mamă, zise Blake. Era nebună. Asta credeam cu toții. Tatăl lui Camille scoase un geamăt slab. Lauren se duse să-i șteargă o nouă dâră de salivă din colțul gurii. — Și asistenta aia pe unde-o fi umblând? Trebuia să fie aici la trei. — Când a venit acasă în martie, cât timp a stat? întrebă Frost. Lauren se uită la el, distrasă. — Cam o săptămână. Ar fi putut să stea mai mult, dar a preferat să se întoarcă la mănăstire mai devreme. — De ce? — Bănuiesc că nu-i făcea plăcere să stea printre atâția oameni. Multe dintre rudele mele au venit din Newport să asiste la înmormântare. — Ne-ați spus că era retrasă. — Retrasă e un cuvânt prea blând. Rizzoli întrebă: — Domnișoara Maginnes avea mulți prieteni? — N-aș putea să spun, n-a adus pe nimeni acasă să îi cunoaștem și noi. — Dar la școală? Rizzoli privi spre cei doi băieți, care se uitară unul la altul. Justin spuse, cu un dispreț deplasat: — Numai ratați. — Mă refeream la iubiți. Lauren izbucni în râs. — Iubiți? Când ea visa numai la cum să ajungă mireasa lui Hristos? — Era o tânără atrăgătoare, spuse Rizzoli. Poate dumneavoastră n-ați observat, dat sunt sigură că unii băieți au remarcat-o. Băieți care erau interesați de ea. Îi întrebă din priviri pe băieții lui Lauren. — Nimeni nu voia să iasă cu ea, spuse Justin. S-ar fi râs pe seama lor. — Și când a venit acasă, în martie? A petrecut timp cu prietenii? Vreun bărbat care părea în mod deosebit interesat de ea? — De ce tot întrebați despre iubiți? observă Lauren. Rizzoli știu că n-avea cum să ascundă adevărul. — Îmi pare rău că trebuie să vă spun asta, dar cu puțin timp înainte să fie omorâtă, Camille a dat naștere unui copil. Un copil care a murit la naștere. Se uită la cei doi frați. Ei se uitară înapoi la ea cu expresii similare de surprindere. Preț de câteva momente, singurul sunet care se auzi fu cel al vântului biciuind valurile și zăngănind ferestrele. Apoi Lauren spuse:

720

— N-ați citit ziarele? Toate acele lucruri înfiorătoare pe care le-au tot făcut preoții? A fost într-o mănăstire în ultimii doi ani! A fost sub supravegherea lor, sub autoritatea lor. Ar trebui să-i întrebați pe ei. — Am stat deja de vorbă cu singurul preot care are acces la mănăstire. Ne-a dat de bunăvoie probă de ADN. Așteptăm rezultatele testului. — Deci nici nu știți încă dacă el e tatăl sau nu. De ce ne deranjați cu întrebările astea? — Copilul a fost conceput în martie, doamnă Maginnes. În luna în care a venit acasă pentru înmormântare. — Și credeți că acel lucru s-a întâmplat aici? — Ați avut o casă plină de oaspeți. — Ce-mi cereți? Să-i sun pe toți bărbații care au fost prezenți atunci? „A, și să nu uit, v-ați culcat cumva cu fiica mea vitregă?” — Avem ADN-ul pruncului. Cu ajutorul dumneavoastră, am putea reuși să identificăm tatăl. Lauren se ridică brusc în picioare. — Aș vrea să plecați acum. — Fiica dumneavoastră vitregă e moartă. Nu vreți să-i găsim ucigașul? — Nu-l căutați unde trebuie. Merse până la ușă și începu să strige: Maria! îi conduci pe acești polițiști, te rog? — Testul ADN ne va oferi răspunsul, doamnă Maginnes. Numai cu câteva tampoane de salivă, putem înlătura orice suspiciune. Lauren se întoarse și o privi drept în față. — Atunci începeți cu preoții. Și lăsați-mi familia în pace. • Rizzoli se strecură în mașină și trase portiera. În timp ce Frost încălzea motorul, ea se uită la casă și-și aminti cât de impresionată fusese când o zărise prima oară. Înainte să-i cunoască locatarii. — Acum știu de ce Camille a plecat de acasă, spuse. Gândește-te cum ar fi să crești într-un astfel de cămin. Cu asemenea frați. Cu o asemenea mamă vitregă. — Păreau să-i deranjeze mai mult întrebările noastre decât moartea bietei fete. Trecând printre stâlpii de granit, Rizzoli aruncă o ultimă privire peste umăr casei. Își închipui o fată tânără, lunecând ca o fantomă prin camerele spațioase. O fată luată în zeflemea de frații vitregi, ignorată de mama vitregă. O fată ale cărei speranțe și vise sunt luate în derâdere de cei care ar trebui s-o iubească. Fiecare nouă zi în această casă aduce drept pedeapsă o nouă lovitură pentru suflet, mai dureroasă decât înțepăturile degerăturilor, când umbli în picioarele goale prin zăpadă. Vrei să fii mai aproape de Dumnezeu, să cunoști căldura necondiționată a iubirii Lui. Pentru acest lucru, ei râd de tine, sau le e milă, sau îți spun că te califici cu brio pentru canapeaua medicului psihiatru. Nu-i de mirare că zidurile mănăstirii au părut atât de ademenitoare. 721

Rizzoli oftă și privi în direcția drumului care se întindea drept în față. — Hai acasă, spuse. • — Diagnosticul ăsta m-a pus în încurcătură, zise Maura. Aranjă pe masa de conferință o serie de fotografii. Cei patru colegi ai ei nu tresăriră la vederea lor, pentru că toți văzuseră și priveliști mai rele în laboratorul de autopsie decât aceste imagini cu piele mușcată de șobolani și noduli inflamați. Păreau mult mai interesați de cutia cu brioșe proaspete cu afine pe care le adusese în acea dimineață Louise drept protocol la studiul cazului, ofrandă pe care doctorii o devorau fericiți, chiar dacă în același timp se uitau la fotografii care întorceau stomacul pe dos. Cei care lucrează cu cadavre învață să nu lase priveliștile și mirosurile muncii lor să le distrugă apetitul, și printre medicii legiști care ședeau acum în jurul mesei se afla unul despre care se știa că era un mare amator de foie gras, plăcere neștirbită de faptul că făcea zilnic disecție pe ficat uman. Judecând după abdomenul pronunțat, nimic nu distrugea apetitul domnului doctor Abe Bristol, care plescăia fericit cea de-a treia brioșă, când Maura le arătă ultimele imagini. — Asta e Jane Doe a ta? întrebă doctorul Costas. Maura încuviință din cap. — Femeie, vârsta între treizeci și patruzeci și cinci de ani, cu o rană de glonț în piept. A fost găsită la aproape treizeci și șase de ore de la deces, într-o clădire abandonată. Excizie post-mortem a feței și amputare a mâinilor și picioarelor. — Brr! Avem un băiat bolnav. — Leziunile acestea de pe piele mă nedumeresc, spuse Maura, arătând spre seria de fotografii. Rozătoarele au făcut ceva stricăciuni, însă a mai rămas destulă piele intactă unde se poate observa erupția masivă a acestor leziuni subcutanate. Doctorul Costas luă una dintre fotografii. — Nu sunt de specialitate, spuse solemn, dar aș numi asta un caz clasic de bubițe roșii. Toată lumea râse. Medicii, confuzi în ceea ce privește leziunile pielii, se rezumau adesea numai la descrierea aspectului pielii, fără a-i cunoaște cauza. Bubițele roșii pot fi cauzate de orice, de la o infecție virală la o boală autoimună și doar câteva leziuni ale pielii sunt îndeajuns de singulare încât să determine un diagnostic imediat. Doctorul Bristol încetă să-și clefăie brioșa suficient cât să arate spre una dintre fotografii și să spună: — Ai ceva ulcerații aici. — Da, câțiva dintre noduli au ulcerații superficiale cu formare de cruste. Și unii au cojile argintii pe care le vezi în psoriazis. — Culturile bacteriene ce spun? — Nu crește nimic neobișnuit. Doar stafilococi epidermidis. 722

Aceasta era o bacterie obișnuită și Bristol ridică ușor din umeri. — Contaminant. — Și biopsiile pielii? se interesă Costas. — M-am uitat la microscop ieri, răspunse Maura. Există modificări acute de ordin inflamator. Edem, infiltrări cu granulocite. Câteva microabcese. Există de asemenea modificări de ordin inflamator la nivelul vaselor de sânge. — Și nu se dezvoltă niciun tip de bacterie? — Toate rezultatele sunt negative la testul bacteriologic. Aceste abcese sunt sterile. — Deja știi cauza morții, nu? întrebă Bristol, cu firimituri de brioșă prinse în barba închisă la culoare. Chiar mai are importanță ce-i cu nodulii ăștia? — Ar fi îngrozitor să nu-mi dau seama de o chestie evidentă aici. Nu am putut identifica în niciun fel victima. Nu știm nimic despre ea, cu excepția cauzei decesului și a faptului că era plină de leziuni de tipul acesta. — Ei bine, tu ce diagnostic i-ai pune? Maura își coborî privirea la buboaiele urâte, înșiruite ca un lanț muntos de-a lungul pielii victimei. — Erythema nodosum16, răspunse ea. — Cauza? Maura ridică din umeri. — Idiopatică. Adică, mai pe șleau, cauză necunoscută. Costas râse. — Ăsta-i un diagnostic bun de aruncat la coșul de gunoi. — Nu știu cum să-i spun altfel. — Nici noi, răspunse Bristol. Mie îmi convine Erythema Nodosum. Când se întoarse la masa ei de lucru, Maura reciti raportul bătut la mașină al autopsiei în cazul Doamnei Șobolanilor și îl iscăli fără pic de satisfacție. Cunoștea ora aproximativă a morții victimei, precum și cauza. Știa că femeia era cel mai probabil săracă și că aspectul ei exterior îi produsese multă suferință și umilință. Se uită la cutia cu lamelele de la biopsie, etichetate cu numele Jane Doe și numărul cazului. Extrase una dintre lamele și o strecură sub lentila microscopului. Vârtejuri de roz și purpuriu îi apărură în fața ochilor. Era o lamelă colorată cu hematoxilină și eozină cu țesut al pielii. Văzu punctele întunecate ale unui proces inflamatoriu acut, inelul fibros al unui vas de sânge plin de leucocite, semne că organismul lupta, trimițându-și soldații celulelor imune la atac împotriva… a ce? Eritem nodos, o inflamație acută a hipodermei, stratul profund al pielii. (n.tr.). 16

723

Unde era inamicul? Se lăsă înapoi pe scaun, gândindu-se la ce văzuse la autopsie. O femeie fără mâini și față, mutilată de un ucigaș care secera, pe lângă vieți, și identități. Dar de ce picioarele? De ce îi luase picioarele? „Iată un ucigaș care pare să opereze cu o logică rece, gândi ea, nu din perversiune dementă. Împușcă pentru a ucide, folosind un glonț cu eficiență letală. Își taie victima, dar nu o violează. Îi amputează mâinile și labele picioarelor, și-i jupoaie fața. Apoi părăsește cadavrul într-un loc unde pielea îi va fi rapid mâncată de necrofagi.” Se gândi din nou la picioare. Amputarea labelor picioarelor nu era un lucra logic. Desfăcu plicul cu radiografiile Doamnei Șobolanilor și strecură planșele cu încheieturile sub lumina ecranului. Din nou linia abruptă de demarcație a cărnii tăiate îi provocă un șoc, dar nu văzu nimic nou, niciun indiciu care să explice motivul pentru care ucigașul îi amputase picioarele. Scoase planșele și le înlocui cu cele ale craniului, vedere frontală și laterală. Se uită îndelung la oasele feței Doamnei Șobolanilor și încercă să-și imagineze cum arătase acea față. „Nu ai mai mult de patruzeci și cinci de ani, gândi, și deja ți-ai pierdut dinții de sus. Deja ai obrazul unei femei în vârstă, oasele feței tale putrezesc pe dinăuntru, nasul ți se năruie într-un crater din ce în ce mai adânc. Și, împrăștiați pe trunchi și membre, ai noduli hidoși. Numai o privire în oglindă declanșează un calvar, darămite când ieși în lume, sub privirile oamenilor…” Se uită la oase, care luceau pe ecran, și-și spuse: „Știu de ce ucigașul i-a luat picioarele”. • Mai erau două zile până la Crăciun, când Maura păși în campusul de la Harvard, pe care-l găsi aproape pustiu, curtea o largă întindere albă, abia întinată de câteva urme de pași. Hoinări pe alee, cu mapa și un plic mare de radiografii, simțind în aer zumzetul metalic al zăpezii care urma să cadă. Câteva frunze moarte atârnau, tremurând, de ramurile copacilor dezgoliți. Unii ar putea privi această scenă ca pe o ilustrată de vacanță însoțită de urări de „Sărbători fericite”, însă ea vedea numai nuanțele monotone de gri ale iernii, un anotimp de care era deja sătulă. Înainte să ajungă la Muzeul de Arheologie Peabody, șosetele îi erau fleașcă și tivul pantalonilor îmbibat cu apă rece. Păși apăsat pe zăpadă până ajunse în clădirea cu miros de istorie. Treptele de lemn trosniră când coborî scările la subsol. Primul lucru pe care îl observă când intră în biroul slab luminat al doamnei doctor Julie Cawley fură craniile umane – cel puțin o duzină, aliniate pe rafturi. O fereastră singuratică tăiată în partea de sus a peretelui era pe jumătate acoperită de zăpadă, iar lumina care reușea să se strecoare înăuntru cădea fix pe 724

capul lui Julie Cawley. Era o femeie frumoasă, cu părul cărunt, frumos, sclipind coafat în lumina hibernală. Își dădură mâna, un salut curios de masculin între două femei. — Vă mulțumesc că ați acceptat să ne vedem, spuse Maura. — Mai degrabă sunt nerăbdătoare să văd ce aveți să-mi arătați. Doamna doctor Cawley aprinse o veioză. În lumina ei gălbuie, încăperea păru dintr-odată mai caldă. Mai primitoare. — Îmi place să lucrez în întuneric, spuse, arătând spre licărul laptopului de pe birou. Mă ține concentrată. Dar ochilor ăstora bătrâni le vine greu. Maura își deschise mapa, de unde scoase un dosar. — Acestea sunt fotografiile pe care le-am făcut decedatei. Mă tem că nu sunt foarte plăcute la vedere. Julie Cawley deschise dosarul și amuți, uitându-se la fotografia cu fața mutilată a Doamnei Șobolanilor. — A trecut ceva timp de când am asistat la o autopsie. În mod clar nu e ceva care să-mi fi făcut plăcere. Se așeză și respiră adânc. Oasele arată mult mai curate. Cumva mai impersonale. Ceea ce-ți întoarce stomacul pe dos e vederea cărnii. — Am adus și radiografiile ei, dacă vreți să vă uiți pe ele mai întâi. — Nu, n-am nevoie să mă uit la ele. Trebuie să văd pielea. Trecu încet la următoarea fotografie. Se opri și privi cu groază. Doamne Dumnezeule, murmură. Ce s-a întâmplat cu mâinile ei? — I-au fost tăiate. Cawley îi aruncă o privire înspăimântată. — De către cine? — De către cel care a ucis-o, bănuim. Ambele mâini i-au fost amputate. Același lucru s-a întâmplat și cu labele de la picioare. — Fața, mâinile, picioarele – sunt primele la care mă uit când pun un diagnostic. — Ceea ce ar putea constitui motivul pentru care le-a tăiat. Dar mai sunt aici niște fotografii care v-ar putea ajuta. Leziunile de pe piele. Cawley luă următorul set de imagini. — Da, murmură, uitându-se la fiecare. Sigur mă pot… Maura își îndreptă privirea spre craniile de pe rafturi, întrebându-se cum de putea Cawley să lucreze în acest birou, cu toate găvanele acelea holbându-se la ea. Se gândi la propriul birou, cu ghivecele de plante și tablourile cu flori – nimic pe pereți care să-i amintească de moarte. Însă Cawley se hotărâse să se înconjoare cu evidența propriei mortalități. Profesor de istorie a medicinii, era deopotrivă medic și istoric, o femeie care putea citi o viață întreagă de suferințe în oasele unui om mort. Se putea uita la craniile de pe raft văzând, în fiecare dintre ele, un istoric personal al durerii. O 725

fractură veche, o măsea de minte încarnată sau un maxilar năpădit de tumoare. Mult timp după ce carnea se topește, oasele încă-și spun povestea. Și judecând după numeroasele fotografii făcute de Julie Cawley la situri arheologice din lumea întreagă, săpase după aceste povestiri ani buni de zile. Cawley ridică privirea de pe o fotografie care înfățișa una dintre leziunile de pe piele. — Unele dintre ele chiar seamănă cu psoriazisul. Înțeleg de ce a fost unul dintre diagnosticele pe care le-ați luat în considerație. Pot fi de asemenea infiltrări leucemice. Oricum e vorba despre ceva care ne poate păcăli. Bănuiesc că ați făcut biopsii de piele. — Da, am căutat inclusiv bacili acidorezistenți. — Și? — N-am găsit niciunul. Cawley ridică din umeri. — Poate a primit tratament. În acest caz nu se mai găsesc bacili la biopsie. — De aceea am venit la dumneavoastră. Fără o boală activă, fără bacili de identificat, nu reușesc să pun un diagnostic. — Arătați-mi radiografiile. Maura îi întinse plicul voluminos cu radiografii. Cawley le duse la ecranul montat pe perete. În acel birou în care zăceau alandala vestigii din trecut – cranii, cărți vechi și cele mai importante instantanee ale ultimilor zeci de ani –, ecranul luminos părea un ciudat element de modernitate. Cawley frunzări teancul de radiografii și în cele din urmă strecură una sub cleme. Era o radiografie craniană, cu vedere din față. Sub țesuturile moi sfâșiate, structurile osoase ale feței rămăseseră intacte, lucind ca un cap de mort pe un fundal negru. Cawley studie imaginea un moment, apoi o scoase și o înlocui cu una cu vedere laterală, luată craniului din profil. — A, am găsit, murmură. — Ce? — Vedeți aici? Unde ar trebui să fie piramida nazală? Cawley urmări cu degetul conturul a ceea ce ar fi trebuit să fie osul nazal. — S-a petrecut o atrofie avansată a oaselor. De fapt, e vorba despre o distrugere aproape completă a piramidei nazale. Se duse la raftul cu cranii și se întoarse cu unul dintre ele. — Iată, să vă arăt un exemplu. Acest craniu neobișnuit a fost exhumat dintrun cimitir medieval din Danemarca. Era îngropat într-un loc lăsat în paragină, mult în afara cimitirului. Uitați aici, schimbările inflamatorii au distrus așa de mult țesutul osos, că a rămas doar o gaură căscată acolo unde ar fi trebuit să fie nasul. Dacă am fi îndepărtat prin fierbere țesuturile moi de pe fața victimei dumneavoastră, aici – arătă spre radiografie –, craniul ei ar arăta cam ca ăsta. 726

— Nu e vătămare post-mortem? N-ar fi putut piramida nazală să se rupă când i-a jupuit fața? — N-ar putea explica severitatea schimbărilor pe care le văd pe această radiografie. Și mai e ceva. Cawley lăsă jos craniul și arătă spre radiografie. Are atrofie a maxilarului și recesiune a gingiei, și e așa de severă, încât i-au căzut dinții de sus din față. — Mă gândisem că este din cauza lipsei de tratament stomatologic. — Poate să fi contribuit și asta. Dar este vorba de altceva. E mult mai mult decât o boală avansată a gingiilor. O privi pe Maura. Ați făcut și radiografiile pe care vi le-am sugerat? — Sunt în plic. I-am făcut și radiografii retroalveolare periapicale, care să scoată în relief particularitățile maxilarului. Cawley se uită în plic și scoase radiografiile. Fixă sub cleme una periapicală înfățișând baza cavității nazale. Un moment nu spuse nimic, cu licărul alb al osului perforându-i privirea. — N-am văzut un caz asemănător de ani de zile, șopti uluită. — Deci radiografiile oferă diagnosticul? Doamna doctor Cawley păru să se scuture dintr-o transă. Se întoarse și ridică craniul de pe birou. — Uitați aici, spuse, întorcând craniul invers ca să-i arate bolta palatină. Vedeți cum s-a tocit și s-a atrofiat procesul alveolar al maxilarului? Inflamația a mâncat osul. Gingiile s-au retras atât de tare, că dinții din față au căzut. Însă atrofia nu s-a oprit aici. Procesul inflamator a continuat să ronțăie din os, distrugând nu doar palatul, ci și cornetele nazale. Fața i-a fost literalmente mâncată dinăuntru, până ce palatul dur s-a perforat și s-a năruit. — Și cât de desfigurată trebuie să fi fost această femeie? Cawley se întoarse și se uită la radiografia Doamnei Șobolanilor. — Dacă am fi fost în Evul Mediu, ar fi fost supusă oprobriului public. — Deci aveți suficiente date să puneți un diagnostic? Cawley dădu din cap. — Această femeie a suferit aproape fără nicio îndoială de boala Hansen.

727

• TREISPREZECE • Numele suna destul de inofensiv pentru cei care nu-i cunoșteau însemnătatea. Dar boala mai avea un nume, un nume care trezea vechi ecouri ale ororii: lepră. Numele învia imagini medievale ale unor amărâți înfofoliți în zdrențe care-și ascundeau fața și pe care nu trebuia să-i atingi, ale celui ocolit și demn de milă, cerșind pomană. Ale clopoțeilor leprosului care îl avertizau pe cel neavizat de apropierea unui monstru. Astfel de monștri nu erau altceva decât victimele unui invadator microscopic: Mycobacterium leprae, un bacil cu dezvoltare lentă care desfigurează pe măsură ce se multiplică, vălurind pielea cu noduli urâți. Distruge nervii mâinilor și ai picioarelor, astfel încât victima nu mai simte durere, nu se mai zvârcolește din cauza leziunilor, și-i lasă membrele vulnerabile la arsuri, traume și infecții. Cu trecerea anilor, mutilarea continuă. Nodulii se îngroașă, rădăcina nasului se prăbușește. Degetele de la mâini și picioare, lezate în mod repetat, încep să dispară. Iar când în cele din urmă leprosul moare, nu este îngropat în cimitir, ci este surghiunit departe de zidurile lui. Chiar și în moarte, leprosul era ocolit. — Existența unui pacient într-un stadiu atât de avansat nu are precedent în Statele Unite, spuse Cawley. Îngrijirea medicală modernă pune capăt bolii mult înainte să provoace o astfel de desfigurare. Terapia cu trei medicamente poate vindeca chiar și cele mai grave cazuri de lepră lepromatoasă17. — Presupun că această femeie a fost tratată, spuse Maura. N-am găsit niciun bacil activ la biopsia de piele. — Da, însă în mod evident a fost tratată mult prea târziu. Uitați-vă la cât de desfigurată era. Pierderea dinților și prăbușirea oaselor feței. Era infectată de ceva timp – posibil de zeci de ani – înainte de a primi vreo îngrijire. — Chiar și cel mai sărac pacient din țara asta ar fi primit tratament. — Așa ar fi normal, pentru că boala Hansen e o problemă de sănătate publică. Cawley dădu din cap. Încă mai poate fi întâlnită în câteva comunități rurale de pe glob. Majoritatea bolnavilor se află în doar cinci țări. — Care? — Brazilia și Bangladesh. Indonezia și Myanmar. Și, bineînțeles, India. Cawley așeză craniul înapoi pe raft, apoi strânse fotografiile de pe birou și le amestecă. Însă Maura abia dacă simțea mișcările celeilalte femei. Se uita fix la

17

Cea mai severă formă de lepră, foarte contagioasă. (n.tr.). 728

radiografiile Doamnei Șobolanilor și se gândi la altă victimă, altă scenă a crimei. Sânge împrăștiat, în vecinătatea unui crucifix. „India, gândi. Sora Ursula a lucrat în India.” • Abația Graystones părea mai friguroasă și mai pustie ca niciodată când Maura păși în curtea ei în acea după-amiază. Bătrâna soră Isabel o conduse prin curte, cu bocancii L.L. Bean ițindu-se caraghios de sub tivul veșmântului ei negru. Când iarna se înăsprește, până și călugărițele profită de confortul Gore-Texului18. Sora Isabel o conduse pe Maura în biroul gol al stareței, apoi dispăru pe holul întunecos, târșâindu-și ghetele într-un ecou din ce în ce mai slab. Maura atinse caloriferul din fontă de lângă ea; era rece. Nu-și scoase haina. Timpul trecea fără ca nimeni să vină și începu să se întrebe dacă nu cumva bătrâna soră Isabel uitase de ea, cu fiecare pas târșâit pe care-l făcuse. Ascultând scârțâiturile clădirii, rafalele de vânt izbind în fereastră, Maura își imagină cum ar fi să-și petreacă întreaga viață sub acest acoperiș. Anii de tăcere și rugăciune, de ritualuri neschimbate. „Ar fi și alinare”, gândi ea. Tihna de a ști, la fiecare revărsat al zorilor, cum va decurge ziua. Fără surprize, fără neliniște. Te ridici din pat, îmbraci aceleași haine, îngenunchezi pentru aceleași rugăciuni, mergi pe aceleași coridoare slab luminate pentru a-ți lua micul dejun. Dincolo de ziduri, fustele femeilor se pot scurta sau lungi, mașinile își pot schimba forma și culoarea și o galaxie schimbătoare de staruri de cinema va apărea și apoi se va stinge de pe ecran. Însă între aceste ziduri, ritualurile vor continua să rămână aceleași, chiar și când trupul îți devine infirm, mâinile nesigure, lumea din ce în ce mai tăcută, pe măsură ce auzul îți slăbește. „Alinare, gândi Maura. Mulțumire sufletească.” Da, erau motive întemeiate pentru a te retrage din lume, motive pe care ea le înțelegea. Nu auzi pașii stareței și fu uimită s-o vadă pe Mary Clement stând în ușă și privind-o. — Maică stareță. — Înțeleg că mai aveți întrebări? — Cu privire la sora Ursula. Mary Clement alunecă ușor în încăpere și se așeză la birou. În această zi afurisit de rece nici măcar ea nu era imună la frigul iernii; sub veșmântul monahal, purta un pulover de lână cenușie, brodat cu pisici albe. Își împreună mâinile pe birou și o fixă pe Maura cu o privire dură. Nu mai avea expresia aceea prietenoasă cu care o întâmpinase pe Maura în prima dimineață. — Ați făcut tot ce se putea ca să ne tulburați viețile. Ca să distrugeți memoria sorei Camille. Iar acum vreți s-o luați de la capăt cu sora Ursula? 18

Material impermeabil. (n.tr.). 729

— Ea ar vrea ca noi să-i găsim agresorul. — Și ce secrete teribile credeți că avea? După ce păcate pescuiți acum, doamnă doctor Isles? — Nu-s neapărat păcate. — Acum câteva zile, vă concentrați exclusiv pe Camille. — Ceea ce ne-a împiedicat probabil să examinăm mai în profunzime viața sorei Ursula. — Nu veți găsi nicio faptă rușinoasă. — Nu caut bârfe. Caut motivul agresorului. — Ca să ucidă o călugăriță de optzeci de ani? Mary Clement scutură din cap. Nu-mi pot închipui nicio rațiune logică. — Ne-ați spus că sora Ursula a lucrat pentru o misiune în afara țării. În India. Schimbarea bruscă a subiectului păru s-o contrarieze pe stareță. Se lăsă pe spate în scaun. — Ce relevanță are acest lucru? — Spuneți-mi mai multe despre timpul petrecut de ea în India. — Nu prea știu ce doriți să aflați. — Era instruită să fie infirmieră? — Da. Lucra într-un mic sat aflat în apropierea orașului Hyderabad. A stat acolo cam cinci ani. — Și s-a întors la Graystones acum un an? — În ianuarie. — Obișnuia să povestească despre munca ei acolo? — Nu. — A lucrat acolo timp de cinci ani și n-a vorbit niciodată despre experiența ei? — Noi prețuim aici tăcerea. Nu vorbăria nelalocul ei. — Mi-ar fi greu să consider povestea misiunii ei din străinătate drept o vorbărie inutilă. — Ați trăit vreodată în străinătate, doamnă doctor Isles? Nu mă refer la un hotel turistic drăguț, unde cameristele schimbă cearșafurile în fiecare zi. Mă refer la sate unde murdăria este deversată pe străzi, unde copiii mor de holeră. Experiența ei de acolo nu a fost tocmai un subiect agreabil de dezbătut. — Ne-ați spus că au fost violențe în India. Că satul în care a lucrat a fost atacat. Privirea stareței coborî către mâinile cu piele crăpată și roșie împreunate în poală. — Maică stareță? întrebă Maura. — Nu cunosc toată istoria. Nu mi-a vorbit niciodată despre asta. Puținul pe care îl știu, l-am auzit de la părintele Doolin. — Cine este? 730

— Oficiază la arhidioceza din Hyderabad. A sunat din India, imediat după cele petrecute, să-mi spună că sora Ursula se întoarce la Graystones. Că dorește să-și reia viața la mănăstire. Am primit-o înapoi cu brațele deschise, bineînțeles. Asta era casa ei. Bineînțeles, aici a venit să caute mângâiere, după… — După ce, maică stareță? — După masacru. În satul Bara. Fereastra zăngăni dintr-odată, lovită de o rafală de vânt. În spatele geamului, ziua-și pierduse orice culoare. Un zid cenușiu, cu un cer cenușiu în vârf. — Ăsta-i satul în care a lucrat? întrebă Maura. Mary Clement dădu din cap. — Un sat atât de sărac, încât n-avea nici telefon, nici curent electric. Aproape o sută de oameni trăiau acolo, dar puțini erau străinii care îndrăzneau să se apropie. Asta a fost viața pe care a ales-o sora noastră, să lucreze pentru cei mai năpăstuiți oameni de pe planetă. Maura se gândi la necropsia Doamnei Șobolanilor. La craniul ei, deformat de boală. — Era un sat de leproși, rosti încetișor. Mary Clement dădu din cap. — În India sunt considerați cei mai impuri. Disprețuiți și temuți. Alungați de familiile lor. Trăiesc în sate speciale, unde se pot retrage din societate, unde nu trebuie să-și ascundă fețele. Unde ceilalți sunt la fel de desfigurați ca și ei. Se uită la Maura. Nici măcar asta nu i-a protejat împotriva atacului. Satul Bara nu mai există. — Spuneați că a avut loc un masacru. — Așa l-a numit părintele Doolin. Ucidere în masă. — Cine au fost autorii? — Poliția nu i-a identificat nici până acum. Se poate să fi fost un masacru de castă. Sau fundamentaliștii hinduși, furioși că o călugăriță catolică trăiește printre ei. Sau se poate să fi fost tamilii, sau oricare dintre cele șase facțiuni separatiste aflate în conflict acolo. Au omorât pe toată lumea, doctore Isles. Femei, copii. Și pe două dintre infirmierele de la clinică. — Dar sora Ursula a supraviețuit. — Pentru că nu era în Bara în acea noapte. Plecase cu o zi înainte să aducă provizii de medicamente de la Hyderabad. Când s-a întors a doua zi dimineață, a găsit satul cenușă. Muncitori de la fabrica din apropiere erau deja acolo, căutând supraviețuitori, dar n-au găsit niciunul. Până și animalele – puii, caprele – fuseseră ucise, iar leșurile arse. Sora Ursula a leșinat la vederea cadavrelor și un doctor de la fabrică a trebuit s-o țină la clinica lui până la sosirea părintelui Doolin. A fost singura din Bara care a supraviețuit, doctore Isles. A fost cea norocoasă. 731

„Cea norocoasă, gândi Maura. Cruțată din măcel, doar pentru a se întoarce acasă la abația Graystones și să afle că moartea nu o uitase. Că nici aici nu poate scăpa de tăișul coasei ei.” Privirea maicii starețe o întâlni pe a Maurei. — Nu veți găsi nimic rușinos în trecutul ei. Doar o viață întreagă petrecută în slujba Domnului. Lăsați în pace memoria sorei noastre, doctore Isles. Lăsați-o să se odihnească în tihnă. • Maura și Rizzoli stăteau pe trotuarul din fața a ceea ce fusese odată restaurantul Mama Cortina și vântul răzbătea ca o lamă de gheață prin hainele lor. Era pentru prima oară când Maura privea această scenă la lumina zilei și văzu o stradă cu imobile abandonate și ferestre care se căscau în jos ca niște orbite goale. — În ce cartier select m-ai adus, spuse Rizzoli. Își ridică ochii spre reclama ștearsă a Mamei Cortina. Jane Doe a ta a fost găsită înăuntru? — În toaleta bărbaților. Era moartă cam de treizeci și șase de ore când am examinat-o. — Și nu ai nicio pistă care să ducă la identificarea ei? Maura scutură din cap. — Luând în considerație stadiul ei avansat de lepră, există o șansă mare să fi fost un proaspăt imigrant. Posibil fără acte. Rizzoli își strânse haina și mai tare pe corp. — Ben-Hur, șopti. La asta mă face să mă gândesc. Valea Leproșilor. — Ben-Hur a fost doar un film. — Dar boala este adevărată. Ce face feței, mâinilor… — Poate fi extrem de mutilantă. Asta îi înspăimânta pe cei din vechime. Așa se explică de ce vederea unui lepros îi făcea pe oameni s-o ia la goană strigând îngroziți. — Doamne! Și când te gândești c-o avem aici în Boston. Rizzoli se cutremură. — Mor de frig. Hai înăuntru. Intrară pe alee, cu ghetele scârțâind pe gheața care se formase de la urmele pașilor atâtor oameni ai legii. Aici găsiră protecție împotriva vântului, dar umbra dintre clădiri dădea impresia de frig și mai mușcător, într-un aer amenințător de static. Banda galbenă atârna de-a lungul pragului ușii restaurantului. Maura scoase cheia și o introduse în lacăt, care însă nu se deschise. Se așeză pe vine, zgâlțâind cheia în lacătul înghețat. — De ce le cad degetele? întrebă Rizzoli. — Ce? — Când ai lepră. De ce-ți pierzi degetele? Atacă pielea, ca bacteria care se hrănește cu carne? 732

— Nu, vătămarea se produce altfel. Bacilul leprei atacă nervii periferici, astfel încât degetele de la mâini și picioare amorțesc. Nu simți niciun pic de durere. Durerea este sistemul nostru de alarmă, parte din mecanismul nostru de apărare împotriva rănilor. Fără ea, îți poți din întâmplare vârî degetele în apă clocotită și să nu simți că ți se arde pielea. Sau nu simți bășica de pe talpă. Te poți răni iarăși și iarăși, ceea ce duce la infecții secundare. Cangrenă. Maura se opri, enervată de încăpățânarea lacătului. — Stai așa. Lasă-mă pe mine. Se dădu la o parte și-și băgă cu recunoștință mâinile înmănușate în buzunare, în timp ce Rizzoli învârtea de zor cheia. — În țările mai slab dezvoltate, spuse Maura, șobolanii sunt cei responsabili de vătămarea mâinilor și picioarelor. Rizzoli o privi încruntându-se. — Șobolanii? — Noaptea, în timpul somnului. Se târăsc în pat și ronțăie degetele de la mâini și picioare. — Vorbești serios? — Și nu simți nimic, pentru că lepra ți-a amorțit pielea. Când te trezești a doua zi dimineață, constați că buricele degetelor ți-au dispărut. Că tot ce ți-a rămas sunt niște afurisite de cioturi. Rizzoli se uită la ea, apoi răsuci brusc cheia. Lacătul cedă cu zgomot. Ușa se întredeschise, scoțând la iveală umbre cenușii pălind în întuneric. — Bine ai venit la Mama Cortina, spuse Maura. Rizzoli se opri în prag, cercetând încăperea cu lanterna. — Ceva se mișcă înăuntru, șopti. — Șobolani. — Hai să nu mai vorbim despre șobolani. Maura își aprinse și ea lanterna și o urmă pe Rizzoli într-o beznă care mirosea a grăsime râncedă. — A dus-o prin camera asta în sala de mese, spuse Maura, plimbând lumina lanternei pe podea. — S-au găsit niște urme de târâre, lăsate probabil de tocurile pantofilor ei. Cel mai probabil a ridicat-o de subsuori și a târât-o de-a-ndăratelea. — Și când te gândești că n-ar fi fost de dorit nici s-o atingă măcar. — Bănuiesc că purta mănuși, pentru că nu a lăsat nicio urmă. — Orișicât, s-a frecat de hainele ei. S-a expus infecției. — Te raportezi la lepră în felul celor din vechime. De parcă un singur contact cu un lepros te transformă într-un monstru. Nu e atât de transmisibilă pe cât crezi. — Dar o poți lua. Te poți infecta. 733

— Da. — Și următorul lucru e că nasul și degetele-ți cad. — E tratabilă. Există antibiotice. — Mă doare-n cot că e tratabilă, spuse Rizzoli, mișcându-se cu atenție prin bucătărie. Doar vorbim despre lepră. Ceva care vine direct din Biblie. Intrară prin ușa glisantă în sala de mese. Lanterna lui Rizzoli descrise un cerc și scaune puse unele peste altele luciră pe margine. Cu toate că nu vedeau invazia, puteau auzi fojgăitul slab. Întunericul era viu. — Încotro? întrebă Rizzoli. Vocea îi era acum o șoaptă, ca și cum pășiseră pe teritoriu inamic. — Mergi înainte. E un hol pe dreapta, în fundul încăperii. Lanternele lor brăzdau podeaua. Urmele de târâre a cadavrului fuseseră șterse de polițiști, care se tot fâțâise pe acolo în ultimul timp. În noaptea în care Maura venise aici, fusese flancată de detectivii Crowe și Sleeper și știa că o întreagă armată de tehnicieni criminaliști fuseseră deja acolo cu aparate optice și foto, și pudra pentru amprente. În acea noapte nu-i fusese frică. Acum descoperi că răsufla greoi. Se trezi că merge imediat în urma lui Rizzoli, extrem de conștientă de faptul că nu avea pe nimeni care să-i asigure spatele. Simți cum părul de pe ceafă i se zburlește, atenția concentrându-i-se la orice sunet, la orice semn de mișcare venind din urma lor. Rizzoli se opri, lumina lanternei cotind spre dreapta. — Ăsta este holul? — Toaleta e în capătul lui. Rizzoli merse înainte, mutând fasciculul de pe un perete pe altul. La ultima ușă se opri, parcă știind că ceea ce avea să urmeze va fi tulburător. Trimise lumina lanternei în încăpere și privi cu atenție la petele de sânge de pe gresia de pe jos. Fasciculul de lumină alunecă repede pe pereți, de-a lungul cabinei de toaletă, a pisoarelor de porțelan și a chiuvetelor cu urme de rugină. Apoi se întoarse, ca atrasă de o forță magnetică, la podeaua pe care zăcuse cadavrul. Locul în care a murit un om are o forță a lui proprie. Mult timp după ce cadavrul este luat și sângele spălat, un astfel de loc încă păstrează amintirea a ceea ce s-a întâmplat acolo. Păstrează ecouri ale strigătelor, mirosul persistent al fricii. Și, ca o gaură neagră, aspiră în vârtejul lui atenția concentrată a celui în viață, care nu-și poate întoarce privirea, nu poate rezista să nu arunce un ochi în iad. Rizzoli se ghemui să cerceteze gresia pătată cu sânge. — S-a tras un singur glonț, direct în inimă, spuse Maura, așezându-se pe vine lângă ea. Tamponadă pericardică, care a dus la stop cardiac rapid. De aceea e așa de puțin sânge pe podea. Nu-i mai bătea inima, sângele nu-i mai circula. Când a făcut amputările, ucigașul tranșa un cadavru. 734

Căzură pe gânduri, cu privirile la petele maronii. În această toaletă nu existau ferestre. O lumină strălucind în această încăpere n-ar fi vizibilă din stradă. Cel care a mânuit cuțitul a putut-o face în liniște, adăstând netulburat lângă subiectul măcelului. Nu exista nici vreun țipăt de înăbușit, nici amenințarea că ar putea fi descoperit. Putea tăia în tihnă, prin piele și articulație, recoltându-și trofeele de carne. Și când terminase, abandonase cadavrul în acest loc unde tronau necrofagii, unde șobolanii și gândacii aveau să se înfrupte, distrugând eventualele urme de carne rămase. Maura se ridică în picioare, respirând anevoie. Cu toate că în cameră era foarte frig, mâinile îi transpiraseră în mănuși și-și simțea inima bătând să-i spargă pieptul. — Putem pleca acum? întrebă ea. — Stai un pic. Lasă-mă să mă mai uit puțin. — Nu mai e nimic de văzut. — Abia am ajuns, doctore. Maura aruncă o privire spre holul întunecos și se înfioră. Simți un curent ciudat în aer, o respirație rece care-i ridică părul pe ceafa. „Ușa, gândi imediat. Am lăsat ușa din spate deschisă.” Rizzoli stătea încă în genunchi privind petele, inspectând încet podeaua cu lumina lanternei, cu atenția concentrată exclusiv pe urmele de sânge. „Ea nu și-a pierdut capul, gândi Maura. Eu de ce aș face-o? Vino-ți în fire, vino-ți în fire.” Se îndreptă spre ușă. Mânui lanterna ca pe un paloș, retezând rapid la întâmplare bucăți de întuneric. Nu văzu nimic. — Rizzoli, șopti. Putem să plecăm de aici acum? Abia atunci simți Rizzoli tensiunea din vocea Maurei, întrebă, la fel de încetișor: — Ce e? — Vreau să plec. — De ce? Maura privi holul întunecat. — Simt că nu e în ordine ceva. — Ai auzit ceva? — Hai doar să plecăm de aici, bine? Rizzoli se ridică în picioare și spuse cu voce scăzută: — În regulă. Trecu pe lângă Maura în hol. Aici se opri, adulmecând parcă aerul după vreun semn de amenințare. „Rizzoli cea fără frică, mereu la cârmă”, gândi Maura, urmând-o înapoi prin hol și sala de mese. 735

Pășiră în bucătărie, cu lanternele aprinse. „Ținte perfecte, observă ea. Și iatăne, făcând să scârțâie podelele, cu fasciculele lanternelor ca doi ochi de taur.” Simți un șuier de aer rece și rămase cu ochii ațintiți asupra siluetei unui bărbat care stătea în pragul ușii deschise, înțepeni, observator împietrit, în explozia bruscă de voci din penumbră. Rizzoli, deja în poziție de tragere, strigă: — Nu mișca! — Aruncă arma! — Am spus nu mișca, nenorocitule! comandă Rizzoli. — Poliția Boston! Sunt de la Poliția din Boston! — Cine naiba… Lanterna lui Rizzoli lumină brusc fața intrusului, care-și puse mâna la ochi pentru a se proteja de lumină, mijindu-și ochii. Urmă o lungă tăcere. Rizzoli pufni dezgustată: — Rahat! — Da, și mie-mi pare bine să te văd, spuse detectivul Crowe. Se pare că aici e miezul acțiunii. — Aș fi putut să-ți zbor amărâții ăia de creieri, zise Rizzoli. Ar fi trebuit să ne anunți că vii aici… Vocea i se înecă. Rămase tăcută la vederea unei noi siluete. Un bărbat înalt păși cu grație felină pe lângă Crowe, ajungând în cercul fasciculului lanternei lui Rizzoli. Lanterna îi deveni dintr-odată șovăitoare, mâna îi tremura prea tare ca so poată ține dreaptă. — Salut, Jane, spuse Gabriel Dean. Întunericul părea că nu face altceva decât să amplifice prelungirea tăcerii. Când, în cele din urmă, Rizzoli reuși să răspundă, tonul îi era ciudat de categoric. Tonul unui profesionist. — Nu știam că ești în oraș. — Am aterizat azi-dimineață. Își puse pistolul la loc în toc. Își îndreptă ținuta. — Ce cauți aici? — Același lucru ca și tine. Detectivul Crowe îmi arată locul crimei. — FBI-ul își vâră coada? De ce? Dean își plimbă privirea prin cotloanele întunecate. — Ar fi mai bine să vorbim despre asta în altă parte. Undeva unde să fie cald, măcar. Mi-ar plăcea să aflu cum se intersectează cazul tău cu ăsta, Jane. — Dacă tot vorbim, informația ar trebui să fie reciprocă, răspunse Rizzoli. — Bineînțeles. — Cu toate cărțile pe față. Dean dădu din cap. — Vei ști tot ce știu și eu. 736

— Atenție aici, spuse Crowe, așteptați să-i arăt agentului Dean ce e de arătat pe aici. Ne vedem cu toții în sala de conferințe. Cel puțin acolo vom avea destulă lumină să ne putem vedea unii pe alții. Și nu vom mai tremura ca niște rahați. Rizzoli dădu din cap. — Sala de conferințe, ora două. Ne vedem acolo.

737

• PAISPREZECE • Rizzoli scotoci după cheile de la mașină și le scăpă în zăpadă. Înjură, aplecându-se după ele. — Ești în regulă? întrebă Maura. — M-a luat prin surprindere. Nu mă așteptam… Se ridică și scoase un nor de aburi. Doamne, ce caută aici? Ce naiba caută aici? — Își face meseria, îmi imaginez. — Nu sunt pregătită pentru asta. Nu sunt pregătită să lucrez din nou cu el. — Se pare că nu prea ai de ales. — Știu. Și asta mă scoate cel mai tare din sărite, că nu am de ales. Rizzoli descuie mașina și amândouă se strecurară înăuntru, pe scaunele reci ca gheața. — Ai de gând să-i spui? întrebă Maura. Neînduplecata Rizzoli porni motorul. — Nu. — Ar vrea să știe. — Nu-s așa sigură. Am senzația că niciun bărbat nu ar vrea să știe. — Deci anulezi orice posibilitate a unui final fericit? Nu-i dai nici măcar o șansă? Rizzoli oftă. — Poate, dacă am fi fost alți oameni, ar fi existat o șansă. — Dar nu li s-a întâmplat altor oameni. Vi s-a întâmplat vouă. — Așa e. Ce surpriză, nu? — De ce? Câteva secunde Rizzoli nu zise nimic, ațintindu-și privirea pe drumul care se deschidea în față. — Știi cum îmi ziceau cei doi frați ai mei când eram mică? întrebă apoi încetișor. Broasca. Spuneau că niciun prinț nu va dori să sărute o broască. Și cu atât mai puțin să se însoare cu ea. — Frații pot fi cruzi. — Și câteodată îți spun în față crudul adevăr. — Când se uită la tine, agentul Dean nu cred că vede o broască. Rizzoli ridică din umeri. — Cine știe ce vede? — O femeie inteligentă? — Daa, ce sexy e asta. — Pentru anumiți bărbați, este. 738

— Sau așa pretind. Dar știi ce? Tare-mi vine greu s-o cred. Dacă e s-aleagă, bărbații merg întotdeauna după țâțe și cur. Rizzoli se concentră furioasă la drum, parcurgând străzi unde zăpada murdară înghețase pe trotuar, iar geamurile mașinilor parcate erau acoperite de un strat alb de nea. — A văzut el ceva la tine, Jane. Destul să-i trezească dorința. — E vorba de cazul la care lucram. Nebunia pe care ți-o dă vânătoarea. Te face să simți că trăiești, știi? Când începi să-i dai de cap, adrenalina începe să pulseze și totul pare altfel, se simte altfel. Lucrezi cu cineva non-stop, atât de aproape de el că ajungi să-i cunoști mirosul. Știi cum își bea cafeaua și cum își leagă cravata. Apoi cazul se complică, vă înfuriați amândoi și amândurora vi se face frică. Și curând începe să arate a dragoste. Dar nu este. Sunt doar doi oameni care muncesc atât de febril, încât nu mai fac diferența între dorință și excitația provocată de caz. Asta cred eu că s-a întâmplat. Ne-am cunoscut în preajma câtorva cadavre. Și, după o vreme, a început să i se pară că până și eu arăt bine. — Asta-i tot ce a fost pentru tine? Cineva care a început să arate bine? — Ei, rahat. El chiar arată bine. — Pentru că dacă nu-l iubești – dacă nici măcar nu-ți pasă de el – atunci faptul că-l vezi acum n-ar trebui să fie atât de dureros. Sau mă înșel? — Nu știu! fu răspunsul exasperat al lui Rizzoli. Nu știu ce simt pentru el! — Depinde dacă el te iubește sau nu? — Cu siguranță n-am să-l întreb acest lucru. — Așa ai căpăta un răspuns cinstit. — Cum e zicala aia veche? Dacă nu vrei să știi răspunsul, n-ai decât să nu pui întrebarea! — Nu se știe niciodată. Răspunsul te-ar putea surprinde. La Schroeder Plaza opriră la bufet să cumpere cafea și merseră cu ea sus, în sala de conferințe. Așteptând să apară Crowe și Dean, Maura o urmări cu privirea pe Rizzoli care răscolea hârtii și căuta prin dosare, de parcă acestea ar fi conținut cine știe ce secret pe care ea dorea cu disperare să-l descopere. La două și jumătate, auziră în sfârșit țârâitul slab al clopoțelului liftului și apoi râsul lui Crowe pe coridor. Rizzoli adoptă o atitudine țeapănă. În timp ce vocile bărbaților se auzeau din ce în ce mai distinct, privirea ei rămase fixată pe dosare. Când Dean apăru în cadrul ușii, nu-și ridică imediat privirea, ca și cum ar fi refuzat să recunoască puterea pe care o avea asupra ei. Maura îl cunoscuse pe agentul special Gabriel Dean la sfârșitul lunii august, când acesta se alăturase echipei care ancheta uciderea unor cupluri bogate în zona Boston. Bărbat cu o statură impozantă și inteligență discretă, ajunsese repede să conducă echipa, iar conflictul lui cu Rizzoli, care era anchetator-șef, nu miră pe nimeni de la bun început. Maura fusese prima care asistă la 739

transformarea acestui conflict în atracție. Observase primele scântei ale aventurii lor și le văzuse privirile întâlnindu-se pe deasupra cadavrelor victimelor. Remarcase felul în care se îmbujora Rizzoli, nesiguranța ei. Primele stadii ale iubirii erau întotdeauna însoțite de o stare de confuzie. La fel și ultimele stadii ale iubirii. Dean intră în încăpere și privirea lui o căută imediat pe Rizzoli. Purta costum și cravată și înfățișarea lui scrobită contrasta cu bluza boțită și părul în dezordine al lui Rizzoli. Când în sfârșit se uită la el, o făcu cu un aer aproape sfidător. „Sunt aici. Accepți sau pleci.” Crowe făcu pe grozavul așezându-se în capul mesei. — Bun, toată lumea-i aici. E timpul să înceapă spectacolul. Se uită la Rizzoli. — Hai să auzim de la FBI mai întâi, spuse ea. Dean deschise servieta pe care o adusese cu el. Scoase un dosar și-l împinse pe masă până la Rizzoli. — Fotografia a fost făcută acum zece zile, în Providence, Rhode Island, zise. Rizzoli deschise dosarul. Maura, care stătea lângă ea, vedea și ea foarte bine fotografia, care înfățișa o scenă a crimei, cu un bărbat ghemuit în poziție fetală în portbagajul unei mașini. O carpetă cu desene cu cerbi era plină de sânge. Fața victimei arăta surprinzător de intactă, cu ochii deschiși și pielea lividă. — Numele victimei este Howard Redfield, vârsta cincizeci și unu, un bărbat alb, divorțat, din Cincinnati, spuse Dean. Cauza morții a fost rana provocată de un singur glonț, care a pătruns prin osul temporal stâng. În plus, avea fracturi multiple ale ambelor rotule, făcute cu o armă boantă, posibil un ciocan. Mai avea arsuri severe la ambele mâini, care erau legate cu bandă adezivă la spate. — A fost torturat, spuse Rizzoli. — Da. Îndelung. Rizzoli se lăsă înapoi în scaun, palidă. Maura era singura persoană din încăpere care cunoștea motivul acestei palori și o observa cu îngrijorare. Văzu încordarea care i se citea pe față, văzu încercarea ei disperată de a-și stăpâni greața. — A fost găsit mort în portbagajul propriei mașini, continuă Dean. Mașina era parcată cam la două străzi de stația de autobuz din Providence. Asta-i la numai o oră, o oră și jumătate cu mașina de aici. — Dar într-o altă jurisdicție, spuse Crowe. Dean dădu din cap. — De aceea nu ați auzit de această crimă. Ucigașul putea foarte bine să conducă până la Providence cu victima în portbagaj, să lase mașina acolo și să se întoarcă cu autobuzul înapoi în Boston. — Înapoi în Boston? Ce te face să crezi că de aici a pornit? întrebă Maura. 740

— E numai o presupunere. Nu știm unde a avut de fapt loc crima. Nu putem fi siguri nici măcar de deplasările domnului Redfield din ultimele săptămâni. Domiciliul lui e în Cincinnati, dar e găsit mort în New England. Nu a plătit pe nicăieri cu cartea de credit, nu se știe unde a dormit. Știm doar că acum o lună a scos din cont o sumă mare de bani. Apoi a plecat de acasă. — Se pare că fugea de ceva și nu voia să i se dea de urmă, spuse Maura. Sau se temea de ceva. Dean se uită la fotografie. — În mod clar, avea dreptate să se teamă. — Spune-ne mai multe despre victimă, îi ceru Rizzoli. Era din nou stăpână pe ea, capabilă să privească fotografia fără să se înfioare. — Domnul Redfield a fost cândva prim-vicepreședinte la Octagon Chemicals, responsabil cu operațiunile pe piețe externe, zise Dean. Acum două luni a demisionat de la companie, aparent din motive personale. — Octagon? se miră Maura. Am văzut la știri. Nu sunt în prezent sub ancheta Comisiei de Valori Mobiliare? Dean dădu din cap. — Departamentul de Control al Comisiei de Valori Mobiliare a chemat Octagon în fața instanțelor civile, acuzând-o de multiple încălcări ale legii prin tranzacții frauduloase de miliarde de dolari. — Miliarde? repetă Rizzoli. Văleu! — Octagon este o companie multinațională uriașă, cu vânzări anuale de douăzeci de miliarde de dolari. Vorbim despre un pește foarte mare. Rizzoli se uită la fotografia care înfățișa scena crimei. — Și această victimă înota în apele lui. Îi cunoștea secretele. Crezi că era o problemă pentru Octagon? — Acum trei săptămâni, răspunse Dean, domnul Redfield a cerut o întâlnire cu oficiali de la Departamentul de Justiție. — Mda, spuse Crowe râzând. Chiar era o problemă. — A cerut să se întâlnească aici, în Boston, cu reprezentanți ai Departamentului de Justiție. — De ce nu în Washington? întrebă Rizzoli. — Le-a spus că mai sunt și alte părți implicate care ar dori să facă declarații. Că trebuia să se facă aici. Ceea ce nu știm este de ce a contactat Departamentul de Justiție, în loc să meargă direct la Comisia de Valori Mobiliare, din moment ce se presupune că declarația lui avea legătură cu ancheta în curs. — Dar nu știi cu siguranță asta. — Nu. Pentru că întâlnirea n-a mai avut loc. Deja murise. Crowe vorbi și el: — Hei, dacă arată ca o crimă la comandă și miroase a crimă la comandă… — Și ce legătură au toate astea cu Doamna Șobolanilor? întrebă Rizzoli. 741

— Ajung și acolo, răspunse Dean. Se uită la Maura. Tu ai făcut autopsia. Care a fost cauza morții ei? — O rană de pistol în piept. Fragmente de glonț i-au intrat în inimă și a avut loc o sângerare masivă în sacul pericardic, ceea ce a împiedicat inima să pompeze. Se numește tamponadă pericardică. — Și ce tip de glonț s-a folosit? Maura își aminti radiografiile toracice ale Doamnei Șobolanilor. Difuzarea fragmentelor de metal, ca o galaxie de stele împrăștiate în ambii plămâni. — O cămașă de cupru conținând biluțe de metal. E conceput să se fragmenteze în interiorul corpului, cu puține șanse de a ieși pe partea cealaltă. Se opri, apoi adăugă: E un proiectil cu efecte devastatoare. Dean dădu din cap privind fotografia lui Howard Redfield zăcând în poziție fetală și plin de sânge în portbagajul propriei mașini. — Domnul Redfield a fost omorât cu un Glaser cu vârf albastru. Un glonț tras din același pistol care a omorât-o și pe Jane Doe a ta. Urmă un moment de tăcere. Apoi Rizzoli spuse, neîncrezătoare: — Însă tocmai ai pus moartea lui pe seama unui ucigaș plătit. Maniera în care Octagon se descotorosește de un turnător. Cealaltă victimă, Doamna Șobolanilor… — Rizzoli are dreptate, interveni Maura. Doamna Șobolanilor e ultima țintă a unui ucigaș plătit de o corporație pe care aș putea să mi-o imaginez. — Cu toate acestea, răspunse Dean, glonțul care a ucis-o a fost tras din aceeași armă cu care a fost omorât Howard Redfield. Crowe zise și el: — Așa a intrat în acțiune agentul Dean. Am cerut o analiză DRUGFIRE 19 a glonțului pe care l-ai scos din pieptul ei. Similar cu baza de date a FBI-ului pentru amprente, AFIS, DRUGFIRE era o bază de date centralizată despre armele de foc. Urme și striații de pe gloanțe găsite la locuri ale crimei erau stocate ca informații digitale, care puteau ulterior fi cercetate pentru asemănări cu altele, punând cap la cap crimele înfăptuite prin folosirea aceleiași arme de foc. — DRUGFIRE a găsit perechea, spuse Dean. Rizzoli scutură din cap uluită. — De ce aceste două victime? Nu văd legătura. — Tocmai asta face moartea lui Jane Doe atât de interesantă, explică Dean. Maura nu agrea folosirea acestui cuvânt, interesantă. Se insinua că unele morți n-ar fi interesante, n-ar fi demne de atenție specială. Însă cei care le-au căzut victime, cu siguranță, n-ar fi de acord. Sistem de date multimedia care compară automat tipuri de gloanțe după tip și calibru. (n.tr.). 19

742

Se concentră la fotografie, o pată urâtă de sânge zăcând pe masa de conferințe. — Jane Doe a noastră nu-i din acest film, spuse. — Doamnă doctor Isles? — Există un motiv rațional pentru care a fost ucis Howard Redfield. Se pare că era un turnător. Mărturiile torturii ne spun că moartea lui n-a fost doar un caz de tâlhărie scăpată de sub control. Ucigașul voia ceva de la el. Bani, poate. Sau informații. Dar cum se leagă Jane Doe a noastră – mai mult ca sigur o imigrantă ilegală – de firul acestei povești? — Asta-i întrebarea, nu? Dean se uită la Rizzoli. — Înțeleg că te ocupi de un caz care ar putea și el avea legătură cu toate astea. Privirea lui păru s-o tulbure. Scutură din cap nervoasă. — E un alt caz, din câte se pare fără nicio legătură. — Detectivul Crowe mi-a spus că două călugărițe au fost atacate în mănăstirea lor, zise Dean. În Jamaica Plain. — Dar criminalul nu a folosit o armă de foc. Călugărițele au fost omorâte în bătaie, credem noi cu un ciocan. Pare-se un atac de furie. Vreun dement care urăște femeile. — Poate asta a vrut el să vă facă să credeți. Să ascundă orice alte trimiteri la celelalte două omucideri. — În cazul ăsta, a funcționat. Asta până să vină Maura cu diagnosticul de lepră al lui Jane Doe. Din câte se pare, una din călugărițele care au fost atacate, sora Ursula, a lucrat într-un sat de leproși din India. — Un sat care nu mai există, preciză Maura. Dean se uită la ea. — Cum? — Se pare că a fost un masacru religios. Aproape o sută de oameni au fost măcelăriți, iar satul ars din temelii. Se opri, apoi zise: Sora Ursula a fost singura supraviețuitoare. Nu-l văzuse niciodată pe Gabriel Dean atât de înmărmurit. De obicei, Dean era cel care deținea secretele și împărțea revelațiile. Această nouă informație îl amuți total preț de câteva momente. — Cred că Jane Doe a noastră vine din același sat din India. — Mai devreme mi-ai spus că era hispanică, zise Crowe. — Era doar o presupunere, bazată pe pigmentul pielii. — Și acum îți schimbi părerea, după cum bate vântul? — Nu, mi-o schimb în baza a ceea ce am găsit la autopsie. Mai ții minte firul galben care-i atârna de încheietură? — Mda. La analize au zis că-i bumbac. Probabil doar o bucată de ață. 743

— Dacă porți un fir de ață în jurul încheieturii se presupune că alungi duhurile rele. E un obicei hindus. — Din nou India, spuse Dean. Maura dădu din cap. — Orice facem, ne întoarcem la India. — O călugăriță și o imigrantă ilegală cu lepră? spuse Crowe. Cum le legăm de suprimarea unui turnător? Scutură din cap. Ucigașii profesioniști nu sunt angajați decât dacă cineva are o grămadă de câștigat din asta. — Sau de pierdut, adăugă Maura. — Dacă toate aceste crime sunt comandate, spuse Dean, putem fi siguri de un lucru. Anume că progresul anchetelor voastre va fi urmărit cu foarte mare atenție. Trebuie să țineți pentru voi orice informație cu privire la aceste cazuri, pentru că cineva e la curent cu tot ce întreprinde poliția din Boston. „Și cu ce fac eu”, gândi Maura, înfiorându-se. Se expusese atât de mult. La locul crimei, la știri. Mergând spre mașină. Era obișnuită să fie în atenția mass-media, dar acum se gândea și la ceilalți ochi care puteau să o privească. S-o urmărească. Își aminti ce simțise în întunericul de la Mama Cortina: sentimentul de groază al prăzii când își dă seama dintr-odată că este urmărită de vânător. — Trebuie să văd și cealaltă scenă a crimei, spuse Dean. Mănăstirea unde au fost atacate călugărițele. Se uită spre Rizzoli. Mi-o poți arăta tu? Rizzoli nu răspunse imediat. Stătea neclintită, cu privirea țintă la fotografia lui Howard Redfield, ghemuit în portbagajul propriei mașini. — Jane? Trase aer adânc în piept și-și îndreptă spatele, ca și cum dintr-odată ar fi găsit o nouă sursă de curaj. De tărie. — Să mergem, răspunse și se ridică imediat în picioare. Se uită la Dean. Se pare că suntem din nou o echipă.

744

• CINCISPREZECE • „Mă pot descurca. Mă pot descurca eu cu el.” Rizzoli merse pe Jamaica Plain cu ochii la drum, dar cu gândul la Gabriel Dean. Fără niciun avertisment, intrase din nou în viața ei, iar ea era încă prea uluită ca să-și dea seama exact ce simte. Stomacul îi era strâns, mâinile amorțite. Cu numai o zi în urmă, crezuse că depășise pragul cel important, anume că nu-i mai simțea lipsa, că odată cu trecerea timpului și preocupându-se de alte lucruri va putea să uite relația lor. Ochii care nu se văd se uită. Acum îl va vedea din plin, nici vorbă să-l poată uita. Ajunse prima la abația Graystones. Parcă mașina și rămase înăuntru să-l aștepte, cu fiecare nerv întins la maximum, cu neliniștea transformându-i-se în greață. „Adună-te, ce naiba! Concentrează-te la ceea ce ai de făcut.” Îi văzu mașina închiriată parcată în spatele ei. Ieși numaidecât și simți vântul mușcător înțepându-i fața. Cu cât era mai frig, cu atât mai bine, să-i bage mințile-n cap. Îl privi coborând din mașină și-l salută cu o înclinare scurtă din cap, cum se salută un coleg polițist. Apoi se întoarse și apăsă clopoțelul de la intrare. Nici răgaz de conversație, nici bâjbâire după cuvinte. Direct la treabă, singura modalitate’ prin care înțelegea să facă față acestei reîntâlniri. Simți o mare ușurare când o călugăriță ieși repede din clădire și începu să înoate prin zăpadă, venind spre poartă. — E sora Isabel, spuse Rizzoli. O să-ți vină greu să crezi, dar e una dintre cele tinere. Isabel îi cercetă din spatele porții, cu privirea ațintită asupra însoțitorului lui Rizzoli. — El este agentul Gabriel Dean de la FBI, spuse ea. Am venit să-i arăt capela. Nu vă vom deranja. Isabel le deschise și-i lăsă înăuntru. Poarta se închise în urma lor cu un zăngănit neînduplecat. Sunetul rece al recluziunii. Sora Isabel intră repede înapoi în clădire, lăsându-i pe cei doi vizitatori în curte. Singuri unul cu celălalt. Rizzoli rupse imediat tăcerea și se lansă într-un raport despre caz. — Încă nu suntem siguri cu privire la locul pe unde a intrat, spuse. Zăpada a acoperit eventualele urme și n-am găsit iederă ruptă, care să indice că atacatorul ar fi intrat pe fereastră. Poarta din față este mereu închisă, așa că, dacă făptașul a intrat pe acolo, i-a fost deschisă cu siguranță de către cineva din abație. Asta înseamnă o încălcare a regulilor mănăstirii. Dacă așa s-a întâmplat, trebuie să fi fost noaptea, când nimeni nu-i vedea. 745

— Nu aveți niciun martor? — Niciunul. La început am crezut că sora cea tânără, Camille, a fost cea care a deschis poarta. — De ce ea? — Din cauza a ce s-a găsit la autopsie, spuse Rizzoli, mutându-și privirea pe zid, evitându-i ochii – cu puțin timp în urmă născuse. I-am găsit pruncul mort într-un iaz din spatele abației. — Și tatăl? — Evident este primul suspect, oricine ar fi el. Nu l-am identificat încă. Așteptăm rezultatele testului ADN. Dar acum, după ce am aflat de la tine, se pare că de la bun început am bătut la ușa la care nu trebuia. Privi la zidurile care îi înconjurau, la poarta care ținea lumea în afara ei și un alt scenariu începu să i se înșire dinaintea ochilor, un scenariu întru totul diferit de cel pe care și-l imaginase când văzuse pentru prima oară locul crimei. „Dacă aceea care deschisese poarta nu fusese Camille…” — Deci cine i-a dat drumul ucigașului în abație? întrebă Dean, citindu-i în mod bizar gândurile. Rizzoli se încruntă uitându-se la poartă, gândindu-se la vântul care spulbera zăpada pe dalele de piatră. Apoi spuse: — Ursula avea haină și ghete… Se întoarse și se uită spre clădire. Și-o închipui în bezna de dinainte de revărsatul zorilor, cu ferestrele întunecate și călugărițele dormind în camerele lor. Curtea tăcută, auzindu-se numai șuierul vântului. — Ningea deja când a ieșit, spuse. Era înfofolită. A traversat curtea spre poartă, unde o aștepta cineva. — Cineva pe care îl cunoștea, zise și Dean. Cineva pe care îl aștepta. Rizzoli dădu din cap. Se întoarse spre capelă și începu să meargă, cu ghetele afundându-i-se în zăpadă. Dean o urma îndeaproape, dar ea nu se mai gândea la el; refăcea traseul unei femei sortite pieirii. „O noapte în care cade prima zăpadă din an. Dalele sunt alunecoase sub picioarele tale. Mergi cu băgare de seamă pentru că nu vrei ca măicuțele să știe că te întâlnești cu cineva. Cineva pentru care ești pregătită să încâlci regulile. Dar este întuneric și nu există niciun felinar care să lumineze poarta. Astfel că nu-i poți vedea fața. Nu poți fi sigură că el este vizitatorul pe care-l aștepți în noaptea asta…” La fântână se opri brusc și privi în sus la șirul de ferestre care dădeau în curte. — Ce e? întrebă Dean. — Camera lui Camille, răspunse ea, arătându-i-o. E chiar acolo. Dean își ridică privirea spre locul indicat. Vântul înțepător îi înroșise fața și-i zburlise părul. Era o greșeală să-l privească, pentru că în momentul imediat următor tânji atât de tare după atingerea lui, încât fu nevoită să se întoarcă repede 746

cu spatele, trebui să-și apese pumnul pe abdomen pentru a umple golul pe care-l simțea acolo. — Se prea poate să fi văzut ceva, de sus, din cameră, spuse Dean. — Lumina din capelă. Era aprinsă când au fost găsite cadavrele. Rizzoli privi spre fereastra lui Camille și-și aminti așternuturile pătate de sânge. „Se trezește și constată că trebuie să-și schimbe tamponul. Se dă jos din pat și se duce la baie. Iar când se întoarce în cameră, observă lumina, strălucind prin fereastra cu vitraliu. O lumină care n-ar trebui să fie aprinsă.” Rizzoli se întoarse spre capelă, atrasă de imaginea spectrală pe care o vedea acum, cea a lui Camille ieșind din clădirea principală. Tremurând în timp ce mergea pe aleea plină de zăpadă, regretând probabil că nu-și trăsese pe ea o haină care s-o apere de frig pe drumul scurt dintre cele două clădiri. Rizzoli urmă fantoma în capelă. Iat-o în întuneric. Luminile erau stinse, iar stranele nu erau decât niște fantomatice stinghii orizontale. Dean stătea tăcut lângă ea, fantomă și el, și prin fața ochilor i se derulă ultima secvență a scenariului. Camille pășind înăuntru, o mână de femeie, cu fața albă ca varul. „Privește în jos cu groază. Sora Ursula zace la picioarele ei și dalele sunt împroșcate cu sânge.” E posibil ca sora Camille să nu fi înțeles imediat ce se întâmplase și să se fi gândit într-o primă instanță că Ursula doar alunecase și se lovise la cap. Sau poate deja știa, văzând cea dintâi lucire a sângelui, că răul pătrunsese înăuntru. Că acum era lângă ea, aproape de ușă. Urmărind-o. Că venea spre ea. „Prima lovitură o face să se clatine. Așa, năucită, încă se zbate să scape. Merge în singura direcție care se deschide în față: culoarul dintre strane. Spre altar, unde se poticnește. Unde cade în genunchi, așteptând lovitura finală. Și când totul s-a terminat, iar tânăra Camille zace moartă, ucigașul se întoarce către prima victimă. Către Ursula. Dar nu-și termină treaba. O lasă în viață. De ce?” Se uită la dale, în locul unde căzuse Ursula. Și-l imagină pe agresor, aplecându-se pentru a vedea dacă era moartă. Rămase un timp așa, amintindu-și ce-i spusese Maura. — Ucigașul n-a simțit niciun puls, spuse. — Ce? — Sora Ursula nu are puls carotidian pe partea dreaptă a gâtului. Se uită la Dean. A crezut că murise. • 747

Merseră pe culoar, printre șirurile de strane, reconstituind ultimii pași ai lui Camille. Ajunseră la locul din apropierea altarului unde aceasta se prăbușise. Rămaseră tăcuți, cu privirea țintuită pe podea. Cu toate că nu le puteau vedea prin întuneric, existau fără îndoială urme de sânge printre crăpăturile dintre dale. Tremurând, Rizzoli își ridică privirea și văzu că Dean se uita la ea. — Ai văzut tot ce era de văzut aici, zise. Sau poate vrei să vorbești cu maicile. — Vreau să vorbesc cu tine. — Sunt aici. — Nu, nu ești. Aici e detectivul Rizzoli. Eu vreau să vorbesc cu Jane. Rizzoli râse. Un sacrilegiu în acea capelă. — Vorbești de parcă aș avea dublă personalitate sau cam așa ceva. — Nu ești prea departe de adevăr. Te străduiești atât de tare să faci pe polițistul, încât uiți să fii femeie. Eu am venit să văd femeia. — Ai așteptat ceva timp. — De ce ești furioasă pe mine? — Nu sunt. — Ai un fel ciudat de a saluta venirea mea în Boston. — Poate pentru că nici nu te-ai deranjat să mă anunți că vii. Dean oftă și aburul unei năluci îi ieși pe nări. — Nu putem să stăm amândoi un pic de vorbă? Rizzoli merse la stranele din față și se lăsă pe una dintre băncile de lemn. El se așeză lângă ea și Rizzoli se uită drept în față, temându-se să-i întâlnească privirea. Temându-se de senzațiile pe care le trezea în ea. Era dureros până și să-i simtă parfumul, din cauza dorinței pe care i-o trezea. Acesta era bărbatul cu careși împărțise patul, a cărui atingere, și gust, și râset încă îi mai bântuiau visele. Rodul uniunii lor îi creștea în pântec și-și apăsă burta cu mâna ca să-și potolească durerea bruscă pe care o simți acolo. — Cum o mai duci, Jane? — Bine. Cu munca. — Și plasturele de pe cap? Ce s-a întâmplat? — A, ăsta. Își atinse fruntea și ridică din umeri. Un mic accident la morgă. Am alunecat și am căzut. — Pari obosită. — Nu prea te întreci în complimente, așa-i? — E doar o remarcă. — Ei bine, da, sunt obosită. Evident că sunt. A fost una dintre acele săptămâni pline. Și se apropie Crăciunul, iar eu nici n-am cumpărat cadouri pentru ai mei. O privi un moment și ea-și feri privirea, deloc dornică să-i întâlnească ochii. — Nu te bucuri că lucrezi din nou cu mine, nu-i așa? Nu răspunse nimic. Nu negă. — De ce nu-mi spui odată ce naiba nu e în regulă? îi aruncă el brusc. 748

Iritarea din vocea lui o făcu să tresară. Dean nu era genul de bărbat care spune des ce simte. Pe vremuri asta o înfuriase, pentru că o făcea să simtă că ea era cea care-și pierdea controlul, cea care amenința în permanență să-și iasă din pepeni. Legătura lor începuse pentru că ea făcuse prima mișcare, nu el. Își asumase toate riscurile și-și pusese mândria la bătaie și unde o duseseră toate astea? Îndrăgostită de un bărbat care era încă un mister pentru ea. Un bărbat a cărui singură izbucnire emoțională era mânia pe care i-o simțea acum în glas. Asta o înfurie și pe ea. — Nu are niciun rost să vorbim despre trecut, spuse. Trebuie să lucrăm împreună. Nu avem de ales. Însă în ceea ce privește restul – nu pot să discut despre asta acum. — Despre ce anume? Despre faptul că ne-am culcat împreună? — Da. — La vremea respectivă nu părea să te deranjeze. — S-a întâmplat, asta-i tot. Sunt sigură că și pentru tine a însemnat același lucru ca și pentru mine. El nu zise nimic. „Atins? se întrebă ea. Rănit?” Nu credea că era posibil să rănești un bărbat care nu are sentimente. Rămase uimită când el izbucni brusc în râs. — Mănânci așa de mult rahat, Jane, spuse. Se întoarse și-l privi – adică îl privi – și fu înmărmurită să vadă aceleași lucruri care o atrăseseră la el pe vremuri. Maxilarul puternic, ochii de un cenușiu metalic. Aerul dominator. Putea să-l insulte mult și bine, tot el era stăpân pe situație. — De ce ți-e teamă? întrebă el. — Nu știu la ce te referi. — Că te voi face să suferi? Că te voi părăsi? — Oricum nu ai fost niciodată lângă mine. — În regulă, ai dreptate. Nu puteam. Nu cu slujbele pe care le avem. — Și totul se reduce la asta, nu-i așa? Se ridică de pe bancă și sângele începu să circule din nou în picioarele ei amorțite. Tu ești în Washington, eu aici. Ai slujba ta, la care nu vei renunța. Eu o am pe-a mea. Fără compromisuri. — Sună ca o declarație de război. — Nu, dar e logic. Încerc să fiu pragmatică. Îi întoarse spatele și se îndreptă înapoi spre ușă. — Și să te protejezi. — N-ar trebui? răspunse ea, privindu-l peste umăr. — Nu toată lumea s-a vorbit să te rănească, Jane. — Pentru că nu-i permit eu. 749

Părăsiră capela. Merseră înapoi prin curte și ieșiră pe poartă, care se închise în urma lor cu zgomot răsunător. — Ei bine, nu văd niciun rost să încerc să-ți găuresc armura, spuse el. Aș parcurge drum lung până la tine. Dar trebuie să-mi ieși și tu în întâmpinare la jumătate. Trebuie să dai și tu. Se întoarse cu spatele și se îndreptă spre mașină. — Gabriel? zise ea. Se opri și se uită la ea. — Ce te-ai gândit că se va întâmpla între noi de data asta? — Nu știu. Am sperat ca măcar să te bucuri că mă vezi. — Și altceva? — Să ne-o tragem iepurește, ca pe vremuri. La auzul acestor vorbe, Rizzoli izbucni în râs și clătină din cap. „Nu mă ispiti. Nu-mi aduce aminte de ceea ce-mi lipsește atât de mult.” O privi pe deasupra capotei. — M-aș mulțumi și cu prima chestie, Jane, spuse. Apoi se strecură înăuntru și închise portiera. Ea îl privi cum se îndepărtează, gândindu-se: „Pentru că ne-am tras-o iepurește am ajuns în beleaua în care sunt”. Privi în sus spre cer, tremurând toată. Era doar patru după-amiaza și deja părea că se lasă noaptea, furând ultima rază cenușie de lumină a zilei. Nu avea mănușile la ea și vântul era atât de mușcător, încât îi pișcă degetele în timp ce deschidea cu cheia portiera. După ce urcă în mașină, bâjbâi să bage cheia în contact, dar mâinile îi erau neîndemânatice și de-abia își simțea degetele. Se liniști un moment, cu cheia în contact. Brusc îi veniră în minte mâinile leproșilor, cioturi cu degetele mâncate și-și aminti, vag, o întrebare despre mâinile unei femei. O vorbă spusă la întâmplare, căreia nu-i dăduse importanță la vremea respectivă. „A spus că sunt prost-crescută pentru că am întrebat de ce doamna aceea nu avea deloc degete.” Se dădu jos din mașină și merse înapoi în fața porții. Trase de clopoțel de nenumărate ori. Într-un final apăru sora Isabel. Fața îmbătrânită care o privea printre drugii de fier nu părea bucuroasă c-o vede. — Trebuie să vorbesc cu fata, spuse Rizzoli. Fiica doamnei Otis. • O găsi pe Noni stând singură într-o sală de clasă veche aflată la capătul coridorului, cu picioarele ei voinice bălăbănindu-se pe scaun și un curcubeu de creioane colorate împrăștiate pe pupitrul uzat din fața ei. Era mai cald în bucătăria abației, unde doamna Otis pregătea cina pentru călugărițe și aroma fursecurilor cu ciocolată proaspăt scoase din cuptor ajungea până și în această 750

aripă întunecoasă a clădirii. Cu toate astea, Noni preferase să se ascundă în această cameră friguroasă, departe de limba ascuțită și de privirile dezaprobatoare ale mamei ei. Fata nici nu părea să simtă frigul. Ținea stângace în mână un creion verde și scoase limba într-o concentrare febrilă în timp ce mâna desena scântei care ieșeau din capul unui bărbat. — Mai are puțin și explodează, spuse Noni. Razele mortale îi prăjesc creierul. Asta îl face să sară în aer. Ca atunci când gătești chestii la cuptorul cu microunde și ele explodează, exact la fel. — Razele mortale sunt verzi? întrebă Rizzoli. Noni își ridică privirea spre ea. — Ar trebui să fie de altă culoare? — Nu știu. Mereu am crezut că razele mortale sunt, ăă, argintii. — Nu am creion argintiu. Conrad mi l-a luat la școală și nu mi l-a mai dat înapoi. — Cred totuși că merge să faci razele morții și verzi. Astfel liniștită, Noni se întoarse la desenul ei. Luă un creion albastru și adăugă țepușe la raze, ca să arate a ploaie de săgeți care se abate asupra victimei nefericite. Erau multe victime nefericite pe pupitru. Teancul de desene înfățișa nave spațiale care deschideau focul și extratereștri albaștri care scurtau oameni de capete. Nici vorbă de vreun E.T. prietenos. Fata care-i desena îi păru și ea lui Rizzoli o creatură extraterestră, un vârcolac în miniatură cu ochi căprui de țigăncușă, care se ascundea într-o cameră unde știa că nu va fi deranjat de nimeni. Alesese un adăpost deprimant. Clasa nu mai părea folosită de mult timp și avea pereții golași mânjiți de nenumărate urme de degete și scotch galben. Pupitre vechi zăceau unele peste altele într-un colț, lăsând liber parchetul zgâriat de lemn. Singura sursă de lumină venea de la ferestre și învăluia totul în nuanțe de un cenușiu glacial. Noni își începuse următorul desen din seria dedicată atrocităților extraterestre. Victima razelor verzi mortale avea acum o gaură căscată în cap, de unde ieșeau stropi purpurii. Deasupra lui apărea o bulă cu răcnetul lui de agonie. „AUUUUUUU!” — Noni, ți-aduci aminte de seara în care am stat de vorbă? Cârlionții castanii se mișcară afirmativ. — N-ai mai venit să mă vezi. — Păi, da, pentru că am cam alergat în ultimele zile. — Ar trebui să te oprești din alergat. Ar trebui să înveți să stai jos și să te relaxezi. Se simțeau ecourile unei voci adulte în acea formulare. „Încetează să tot alergi pe aici, Noni!” — Și n-ar trebui să fii așa de tristă, adăugă Noni, alegând un nou creion. 751

Rizzoli privi în tăcere cum fata desena pete de un roșu aprins ieșind din capul care exploda. „Dumnezeule, gândi. Fata asta vede lucruri. Vârcolacul ăsta care nu știe ce-i frica vede mai multe decât oricine altcineva.” — Ai niște ochi foarte ageri, spuse. Vezi o grămadă de lucruri, nu? — Am văzut odată un cartof explodând. În cuptorul cu microunde. — Data trecută ne-ai spus niște lucruri despre sora Ursula. Ai spus că te-a dojenit. — Păi da. — A spus că ești prost-crescută, pentru că ai întrebat despre mâinile unei femei. Îți aduci aminte? Noni își ridică privirea, privind-o pe furiș cu un ochi întunecat de sub un vălătuc de cârlionți. — Am crezut că vrei să știi doar despre sora Camille. — Și despre Ursula. Și despre femeia care avea ceva în neregulă cu mâinile. Ce ai vrut să spui cu asta? — Nu avea deloc degete. Luă un creion negru și desenă o pasăre deasupra bărbatului care exploda. O pasăre de pradă, cu aripi negre, uriașe. — Vulturi, spuse. Te mănâncă atunci când ești mort. „Ia uite-mă, gândi Rizzoli, contând pe vorbele unei copile care desenează extratereștri și raze mortale.” Se aplecă spre fată și întrebă încetișor: — Unde ai văzut-o pe această femeie, Noni? Fata puse jos creionul și scoase un oftat plictisit. — Bine. De vreme ce trebuie să știi. Sări din scaun. — Unde pleci? — Să-ți arăt. Unde era femeia. • Geaca îi era așa mare, încât Noni arăta ca un pui de lele înotând prin zăpadă. Rizzoli călcă în urmele de pași lăsate de cizmele de cauciuc ale fetiței, simținduse ca un soldat umil mergând în pas de marș în urma unui general hotărât. Fata o conduse prin curtea mănăstirii și trecură de fântâna unde zăpada adunată semăna cu straturile unui tort de nuntă. La poartă se opri și arătă cu degetul. — Acolo. — De partea cealaltă a porții? — Îhî. Avea o eșarfă mare în jurul feței. De parcă ar fi fost o jefuitoare de bănci. — Deci nu i-ai văzut fața? Fata clătină din cap, agitându-și cârlionții castanii. — Și doamna asta a vorbit cu tine? 752

— Nu, doar bărbatul. Rizzoli rămase cu ochii pironiți la ea. — Era și un bărbat cu ea? — M-a rugat să-i las să intre, pentru că aveau nevoie să discute cu sora Ursula. Dar e împotriva regulamentului și asta i-am și spus. Dacă o soră încalcă regulile, o dau afară. Mami spune că ele nu au unde să se ducă, așa că nu încalcă regulile niciodată, pentru că le e frică să iasă afară. Se opri un moment, se uită în sus și adăugă cu o doză de mândrie în glas. Dar eu ies afară mereu. „Asta pentru că nu ți-e teamă de nimic, își zise Rizzoli. Ești neînfricată.” Noni începu să traseze o linie dreaptă în zăpadă, cizmulițele ei roz mărșăluind cu precizie soldățească. Merse până în fund, apoi se întoarse ca la comandă și mărșălui înapoi, descriind o linie paralelă cu prima. „Crede că-i invincibilă, gândi Rizzoli. Dar e așa de mică și de vulnerabilă. O fărâmă de copilă într-o geacă umflată cu pene.” — Ce s-a întâmplat apoi, Noni? Fata veni înapoi călcând cu zgomot și se opri brusc, privindu-și cizmele pline de zăpadă. — Doamna a strecurat o scrisoare prin poartă. Noni se aplecă spre Rizzoli și șopti: Și am văzut că nu avea deloc degete. — I-ai dat scrisoarea sorei Ursula? Fata dădu din cap afirmativ, ceea ce făcu ca buclele să-i salte ca niște arcuri. — Și a ieșit afară. Imediat. — A vorbit cu oamenii aceia? Un clătinat din cap. — De ce nu? — Pentru că atunci când a ajuns la poartă, ei plecaseră deja. Rizzoli se întoarse și se uită la trotuarul unde stătuseră cei doi vizitatori, implorând un copil recalcitrant să-i lase înăuntru. Părul de pe ceafă i se zburli dintr-odată. „Doamna Șobolanilor. A fost aici.”

753

• ȘAISPREZECE • Rizzoli ieși din liftul spitalului, trecu în grabă de semnul care anunța că „TOȚI VIZITATORII TREBUIE SĂ SE ÎNREGISTREZE” și intră în viteză prin ușile batante la Terapie intensivă. Era ora unu noaptea și secția era slab luminată pentru a permite pacienților să doarmă. Venind direct din holul luminat, intră într-o sală unde infirmierele nu erau decât siluete fără chip. Salonul unui singur bolnav era puternic luminat și ea se îndreptă spre el, ca spre un far călăuzitor. Polițista de culoare care stătea la intrarea în rezervă o salută pe Rizzoli. — Bună seara. Ai ajuns repede. — A spus ceva? — Nu poate. Încă mai are tubul ăla respirator în gât. Dar sigur e trează. Are ochii deschiși și am auzit-o pe infirmieră spunând că răspunde la comenzi. Toată lumea e surprinsă, nu credeau că se va mai trezi. Zgomotul alarmei ventilatorului o făcu pe Rizzoli să arunce un ochi prin ușa salonului la personalul medical adunat în jurul patului. Îl recunoscu pe neurochirurg, doctorul Yuen, și pe internist, doctorul Sutcliffe, cu coada lui blondă, stranie notă discordantă în acea întrunire de profesioniști îndârjiți. — Ce se petrece acolo? — Habar n-am. Ceva în legătură cu tensiunea arterială. Domnul doctor Sutcliffe a ajuns aici exact în momentul în care lucrurile începuseră s-o ia razna. Apoi a apărut și doctorul Yuen și de atunci se tot agită în jurul ei. Polițista scutură din cap. — Nu cred că e în regulă. Aparatele astea țiuie de ceva timp ca nebunele. — Doamne, nu-mi spune că o s-o pierdem tocmai acum când s-a trezit. Se strecură în rezervă, unde lumina strălucea cu o intensitate dureroasă pentru ochii ei obosiți. Nu o putea vedea pe sora Ursula, ascunsă de cercul înghesuit de halate albe, în schimb vedea monitoarele de deasupra patului, cu ritmul cardiac mișcându-se într-un zigzag rapid, ca o șopârlă pe apă. — Încearcă să-și scoată tubul endotraheal! anunță o asistentă. — Leagă-i mâna aia mai strâns! — … Ursula, liniștește-te. Încearcă să te liniștești. — Suflul sistolic a coborât la optzeci… — De ce e așa de roșie? întrebă Yuen. Uită-te la fața ei. Aruncă o privire la ventilatorul care emisese un semnal de alarmă. — Prea multă rezistență respiratorie, răspunse o asistentă. Respinge ventilatorul. 754

— Tensiunea e în continuă scădere, doctore Yuen. Optzeci sistolică. — Administrați-i dopamină. Acum. O asistentă o observă dintr-odată pe Rizzoli stând în ușă. — Doamnă, va trebui să ieșiți afară. — E conștientă? întrebă Rizzoli. — Ieșiți afară din salon. — Mă ocup eu de asta, spuse Sutcliffe. O luă pe Rizzoli de braț și, apucând-o strâns, o scoase din salon, apoi trase draperia, împiedicând astfel orice încercare de a privi pacienta. Simțea, stând în întuneric, ochii altor asistente, urmărind-o din celelalte rezerve ale secției de Terapie intensivă. — Doamnă detectiv Rizzoli, spuse Sutcliffe, trebuie să ne lași să ne facem treaba. — Și eu încerc să mi-o fac pe a mea. E singurul nostru martor. — Care se află într-o stare critică. Trebuie s-o ajutăm să iasă din această criză înainte ca oricine să poată sta de vorbă cu ea. — Măcar e conștientă? — Da. — Înțelege ce se întâmplă? Doctorul tăcu preț de câteva clipe. În lumina slabă de la Terapie intensivă, Rizzoli nu-i vedea fața. Tot ce putea vedea era conturul umerilor lui largi și reflexia ochilor lui, lucind verde pe cel mai apropiat monitor. — Nu sunt sigur. Ca să fiu sincer, nu m-am așteptat deloc să-și recapete cunoștința. — De ce-i scade tensiunea? S-a întâmplat ceva ce eu nu știu? — Acum ceva timp, a început să se panicheze, probabil din cauza tubului endotraheal. E o senzație înfiorătoare, să simți un tub pe gâtlej, dar trebuia să rămână acolo s-o ajute să respire. I-am dat niște Valium când i-a crescut tensiunea. Apoi dintr-odată a început să scadă foarte repede. O asistentă trase draperia rezervei și strigă din ușă: — Doctore Sutcliffe? — Da? — Tensiunea rămâne neschimbată, chiar și după dopamină. Sutcliffe intră înapoi în rezervă. Rizzoli asistă din prag la drama care se desfășura la numai câțiva pași de ea. Mâinile călugăriței erau făcute pumn, tendoanele brațelor erau ca niște corzi întinse, iar ea se lupta cu legăturile care-i țineau încheieturile prinse de marginile metalice ale patului. Creștetul capului îi era acoperit de bandaje, iar gura era ascunsă de tubul endotraheal introdus în gât, însă fața i se vedea bine. Era foarte umflată, cu obrajii inundați de un roșu aprins. Prinsă în acea masă mumificatoare de bandaje și tuburi, Ursula avea ochii unui animal hăituit, cu pupilele dilatate de 755

frică și privirea mișcându-i-se înnebunită când la stânga, când la dreapta, căutând parcă o modalitate de scăpare. Stinghiile patului pârâiră ca barele unei cuști când încercă să-și smulgă legăturile. Se ridicase în fund pe pat, ceea ce făcu ca ventilatorul cardiac să sune imediat alarma. Rizzoli se uită repede la monitor, unde linia se derula acum dreaptă. — E în regulă, e în regulă! spuse Sutcliffe. Doar și-a deconectat unul dintre fire. Îl puse la locul lui și ritmul reapăru pe ecran. Un tic-tic-tic rapid. — Micșorați doza de dopamină, ordonă Yuen. Administrați-i fluide. Rizzoli se uită cum asistenta deschide complet perfuzia și lasă să curgă acolo un șuvoi salin în vena Ursulei. Privirea călugăriței o întâlni pe cea a lui Rizzoli într-un ultim moment de conștiență. În chiar secunda dinainte ca ochii să i se împăienjenească și ca ultima scânteie de luciditate să se stingă, ceea ce văzu Rizzoli în această privire fu o frică de moarte. — Tensiunea tot nu urcă! A coborât la șaizeci… Mușchii de pe fața Ursulei se destinseră, iar mâinile se potoliră. Sub pleoapele moi, ochii erau acum duși. Orbi. — Ritm cardiac neregulat, spuse asistenta. Se vede ritm cardiac neregulat! Privirile se mutară imediat pe ecranul monitorului. Bătăile inimii, care ticăiseră repede, dar cu același ritm pe ecran, erau acum deformate de înțepături ca de pumnal. — Tahicardie ventriculară! spuse Yuen. — Nu mai are tensiune! Nu acceptă perfuzia. — Dați jos balustrada patului. Haideți, grăbiți-vă, să începem compresiile toracice. Rizzoli fu îmbrâncită în afara rezervei, când una dintre asistente alergă la ușă strigând: — Urgență de gradul zero! Prin fereastra salonului privi cum furtuna se abătea asupra Ursulei. Văzu capul lui Yuen apărând și dispărând în timp ce efectua resuscitarea. Văzu cum îi fu injectat medicament după medicament prin acul perfuziei și mai văzu pansamente sterile zvârlite pe dușumea. Își aținti privirea pe monitor. Aparatul înregistra acum o linie de zimți tăind suprafața ecranului. — Încărcat la două sute! Toată lumea din salon se trase înapoi în timp ce o asistentă se aplecă, având în mână padelele defibrilatorului. Rizzoli putu să vadă bine pieptul gol al Ursulei, cu pielea pătată și roșie. Îi păru ceva uluitor, ca o călugăriță să aibă niște sâni atât de generoși. Padelele se descărcară. Pieptul Ursulei se mișcă spasmodic, ca prins în corzi. 756

Polițista care stătea lângă Rizzoli spuse încetișor: — Am un presentiment urât. Nu va reuși. Sutcliffe mai privi o dată monitorul. Apoi privirea lui o întâlni prin fereastră pe cea a lui Rizzoli. Clătină din cap. • O oră mai târziu, Maura ajunse și ea la spital. După telefonul lui Rizzoli, sărise din pat, lăsându-l pe Victor adormit pe perna de alături și se îmbrăcase fără să mai treacă pe la duș. Luând liftul până la Secția de terapie intensivă, îi simți mirosul impregnat pe piele și tânji după orele de dragoste brută care abia se consumaseră. Venise direct la spital mirosind a sex, cu mintea încă la trupuri fierbinți, nu reci. Cu mintea la vii, nu la morți. Rezemată de peretele liftului, închise ochii și-și oferi încă puțin răgaz pentru a-și savura amintirile. Un ultim moment de rememorare a plăcerii. Deschiderea ușii o luă prin surprindere. Tresări brusc, clipind în fața celor două asistente care așteptau să intre în lift și ieși rapid, cu obrajii în flăcări. „Oare se observă? gândi în timp ce mergea pe coridor. Cu siguranță oricine vede pe fața mea strălucirea vinovată a satisfacției.” Rizzoli se afla în sala de așteptare de la Terapie intensivă, ghemuită pe canapea, cu un pahar de plastic cu cafea în mână. Când intră, Rizzoli îi aruncă o privire lungă, de parcă și ea ar fi detectat ceva diferit la Maura. O roșeață necuviincioasă în obraji, în această noapte când tragedia unei ființe le adusese împreună. — Spun că a avut un atac de cord, zise Rizzoli. Nu arată bine. E ținută în viață de aparate. — La ce oră a început criza? — Pe la unu. S-au chinuit aproape o oră și au reușit să-i facă inima să bată din nou. Însă acum e în comă. Nu respiră singură. Pupilele sunt areactive. Clătină din cap. Nu cred că-și mai revine. — Ce spun doctorii? — Păi aici se contrazic. Doctorul Yuen nu e pregătit s-o scoată de la aparate. Dar hipiotul crede că e în moarte cerebrală. — Te referi la doctorul Sutcliffe? — Mda. Tipul bine făcut cu coadă. A programat o encefalogramă mâinedimineață, să vadă dacă mai detectează activitate cerebrală. — Dacă nu mai e deloc, va fi greu de argumentat menținerea ei la aparate. Rizzoli dădu din cap. — M-am gândit eu că vei spune asta. — Stopul cardiorespirator a avut martori? — Ce? — Când i s-a oprit inima în salon era prezent personal medical? 757

Rizzoli părea acum enervată, deranjată de întrebările la obiect ale Maurei. Puse jos paharul cu cafea, împroșcând masa cu lichidul negru. — O grămadă, mai exact. Și eu eram acolo. — Ce a determinat criza? — Au spus că tensiunea a urcat mai întâi rapid și pulsul i-a luat-o razna. Până să ajung eu acolo, tensiunea începuse să-i scadă vertiginos. Apoi i s-a oprit inima. Așa că da, martori au existat de la bun început. Trecură câteva secunde. Televizorul era deschis, dar cu sonorul dat la minimum. Privirea lui Rizzoli ajunse din întâmplare la banda cu știri a postului CNN care se derula în partea de jos a ecranului. „Un angajat nemulțumit a împușcat patru oameni la o fabrică din Carolina de Nord… Scurgeri de chimicale toxice în Colorado odată cu deraierea unui tren… „O dare de seamă continuă a dezastrelor din toată țara, și iată-ne și pe noi, două femei obosite, luptându-se să treacă de această noapte cu bine.” Maura se așeză pe canapea lângă Rizzoli. — Cum îți merge, Jane? Arăți istovită. — Mă simt ca naiba. Simt că-mi stoarce și ultima fărâmă de energie. Că numi mai rămâne nimic. Sorbi și ultima înghițitură de cafea și aruncă recipientul gol la coșul de gunoi. Nu nimeri. Rămase uitându-se pur și simplu la el, prea obosită să se ridice și să-l ia de pe podea. — Fata l-a identificat, spuse. — Ce? — Noni. Se opri. — Gabriel a fost minunat cu ea. M-a cam luat prin surprindere. Într-un fel nu mă așteptam să fie așa de bun cu copiii. Știi cum e el, așa, închis. Rigid. Dar s-a așezat lângă ea și a cucerit-o din prima… Rămase pe gânduri, apoi se scutură și spuse: L-a recunoscut pe Howard Redfield din fotografie. — El e bărbatul care a venit la Graystones? Însoțitorul lui Jane Doe? Rizzoli dădu din cap. — Erau amândoi la poartă. Încercau să intre, s-o vadă. Maura scutură din cap. — Nu pricep. Care naiba putea fi legătura dintre acești trei oameni? — Asta-i o întrebare la care numai Ursula ar fi putut răspunde. Rizzoli se ridică și-și trase haina. Se îndreptă spre ușă, apoi se opri. Se întoarse spre Maura. — Era conștientă, știi. — Sora Ursula? — Chiar înainte de atacul de inimă, a deschis ochii. — Crezi că era într-adevăr conștientă? Că-și dădea seama ce se petrece? 758

— A strâns mâna asistentei. Răspundea la comenzi. Dar n-am reușit să-i vorbesc. Stăteam chiar acolo și ea s-a uitat la mine, chiar înainte să… Rizzoli se opri, tulburată parcă de propriile gânduri. Sunt ultima persoană pe care a văzut-o. • Maura intră la Terapie intensivă, trecând de monitoarele cu înregistrări verzi ale bătăilor unor inimi, de asistentele care șușoteau lângă rezervele bolnavilor cu draperiile trase. Ca intern de gardă la urgențe, vizitele ei nocturne la Terapie intensivă fuseseră mereu prilejuri de neliniște – un pacient pe moarte, o urgență care cerea decizia ei rapidă. Chiar și după atâția ani, pătrunderea la o astfel de oră într-o secție de Terapie intensivă îi accelera pulsul. Însă în această noapte n-o aștepta nicio urgență medicală; era aici pentru a examina consecințele. Îl găsi pe doctorul Sutcliffe lângă patul Ursulei, scriind în fișă. Ritmul peniței încetini ușor și vârful rămase pe hârtie, ca și cum ar fi avut dificultăți în formularea următoarei propoziții. — Doctor Sutcliffe? rupse ea tăcerea. Se uită la ea, cu fața bronzată cutată de noi riduri de oboseală. — Doamna detectiv Rizzoli m-a rugat să vin. Mi-a spus că aveți de gând să o scoateți de la aparate. — Din nou vă pripiți un pic, răspunse el. Doctorul Yuen a hotărât s-o mai ținem o zi sau două. Vrea mai întâi să vadă o encefalogramă. Își coborî din nou privirea la însemnările din fișă. — Ce ironie, nu? Pagini și pagini dedicate ultimelor ei zile pe acest pământ. Însă toată viața ei încape într-un singur paragraf. E ceva în neregulă cu acest lucru. Ceva deprimant. — Măcar dumneata apuci să-ți cunoști pacienții cât timp încă respiră. Eu nu am acest privilegiu. — Nu cred că mi-ar plăcea slujba dumneavoastră, doamnă doctor Isles. — Sunt zile în care-mi displace și mie. — Atunci de ce o faceți? De ce preferați morții viilor? — Merită atenția noastră. Și-ar dori ca noi să știm de ce au murit. Se uită la Ursula. — Dacă vă întrebați ce s-a întâmplat cu ea, sunt în măsura să vă răspund. Nu ne-am mișcat suficient de repede. Am rămas în preajmă uitându-ne cum se panichează, când ar fi trebui s-o sedăm. Dacă am fi calmat-o mai devreme… — Vreți să-mi spuneți că a făcut stop cardiac din cauza panicii? — Așa a început. Mai întâi o zvâcnire a tensiunii și a pulsului. Apoi tensiunea pur și simplu s-a prăbușit și au început aritmiile. Am avut nevoie de douăzeci de minute ca să-i stabilizăm iar ritmul. — Ce arată EKG-ul ei?

759

— Infarct miocardic acut. Acum e în comă profundă. Nu are reacții pupilare. Nu răspunde la stimuli dureroși. Mai mult ca sigur a suferit leziuni ireversibile ale creierului. — E un pic cam devreme să spuneți asta, nu-i așa? — Sunt realist. Doctorul Yuen speră s-o poată ajuta, dar el e chirurg. Vrea să aibă statistici bune. Cât timp pacientul nu îi moare la operație, îl poate trece printre succesele lui. Chiar dacă acesta rămâne o legumă. Maura se duse lângă pat și se încruntă privind-o pe Ursula. — De ce este atât de edematoasă? — I-am administrat fluide în timpul stopului cardiac, să încercăm să-i creștem tensiunea. De aceea fața îi e umflată. Maura se uită la brațele călugăriței și văzu niște bubițe roșii pe piele. — Arată a urticarie în fază de vindecare. Ce medicamente i s-au dat? — Obișnuitul cocktail care se dă la urgențe de acest tip. Antiaritmice. Dopamină. — Cred că e nevoie de un examen toxicologic al substanțelor medicamentoase. — Cum? — Acesta a fost un stop cardiac cu etiologie necunoscută. Și urticaria asta indică o reacție la un medicament. — Nu avem obiceiul să facem examene toxicologice doar pentru că un pacient suferă un stop cardiac. — De data asta ar trebui. — De ce? Credeți că am făcut o greșeală? I-am administrat ceva ce nu trebuia? Părea defensiv acum, oboseala i se transforma în mânie. — E martor într-o crimă, punctă Maura. Singurul martor. — Tocmai ne-am petrecut ultima oră încercând să-i salvăm viața. Iar acum insinuați că nu aveți încredere în noi. — Ascultați, încerc doar să nu omit nimic. — Bine. Închise zgomotos dosarul cu fișa. De dragul dumneavoastră, o să mă asigur că se rezolvă cu examenul toxicologic, spuse și părăsi încăperea. Maura rămase în salon, uitându-se la Ursula, scăldată în lumina catifelată și sepulcrală a veiozei de lângă pat. Nu văzu nimic din dezordinea care rămâne după o RCP20. Seringile, fiolele cu medicamente și pansamentele sterile care rămâneau întotdeauna în urma eforturilor de resuscitare fuseseră măturate. Pieptul pacientei se ridica și cobora numai datorită aerului pompat în plămânii ei cu ajutorul ventilatorului. Maura scoase o lanternă subțire și-i îndreptă lumina în ochii Ursulei. 20

Resuscitare cardiopulmonară. (n.tr.). 760

Nicio pupilă nu răspunse stimulului luminos. În timp ce-și îndrepta umerii simți că cineva o urmărea. Se întoarse și fu uimită să-l vadă pe părintele Brophy stând în ușă. — Asistentele m-au chemat, zise el. S-au gândit că poate a venit timpul. Avea cearcăne negre în jurul ochilor și o barbă nerasă îi întuneca obrajii. Ca de obicei, purta veșmânt clerical, însă la acea oră târzie avea cămașa șifonată. Șil imagină abia trezit din somn, rostogolindu-se din pat și îmbrăcându-se pe bâjbâite. Luându-și în pripă cămașa aceea și părăsind căldura dormitorului. — Vreți să plec? o întrebă. Aș putea veni mai târziu. — Nu, vă rog, intrați, părinte Brophy. Tocmai aveam de gând să mă uit din nou peste fișa ei. Părintele încuviință și intră în rezervă. Spațiul deveni dintr-odată prea strâmt, prea intim. Maura luă fișa pe care Sutcliffe o lăsase când ieșise. Așezându-se pe un scăunel de lângă pat fu brusc conștientă, o dată în plus, de propriul miros și se întrebă dacă Brophy îl simțea și el. Mirosul lui Victor. Miros de sex. Cum Brophy începu să murmure o rugăciune, se sili să se concentreze la însemnările asistentei. 00:15: Semne vitale: T.A. urcă la 130/90, puls 80. Deschide ochii. Face mișcări conștiente. Strânge mâna dreaptă la comandă. Dr. Yuen și dr. Sutcliffe vorbesc de schimbări ale statusului mental al pacientei. 00:43: T.A. urcă la 180/100, puls 120. Dr. Sutcliffe prezent. Pacienta e agitată și încearcă să-și scoată tubul endotraheal. 00:50: Tensiunea sistolică scade la 110. Prezintă eritem și este foarte agitată. Dr. Yuen prezent. 00:55: Sistolic 85, puls 180. Se mărește doza de intravenos… Pe măsură ce tensiunea scădea, observațiile deveneau mai lapidare, scrisul mai grăbit, până ajunse o mâzgăleală greu lizibilă. Își putea închipui evenimentele, așa cum se derulaseră ele în salon. Disperarea de a găsi pungile de perfuzie și seringile. Asistenta, alergând din salon la dulapul de medicamente și înapoi. Bandaje sterile folosite, fiole goale, doze corecte, calculate frenetic. Toate acestea în timp ce tensiunea arterială a pacientei se prăbușește. „01:00: Se declanșează urgența de gradul 0.” Un scris diferit, acum. O altă asistentă, intrând în salon pentru a înregistra evenimentele. Noile însemnări în foaia de observație erau laconice și sistematice, rezultatul muncii unei asistente a cărei sarcină în timpul crizei fusese doar aceea de a observa și de a înregistra.

761

Fibrilație ventriculară. Cardioversiune electrică la 300 juli. Perfuzie cu lidocaină mărită la 4 mg/min. Cardioversiune repetată, 400 juli. Încă în fibrilație ventriculară. Pupile dilatate, dar încă reactivă la lumină… „Încă nu e totul pierdut, gândi Maura. Nu atâta timp cât pupilele reacționează. Nu atâta timp cât mai există o șansă.” Își aminti prima urgență de gradul zero pe care o coordonase pe vremea când era intern și cât se încăpățânase să nu se recunoască învinsă, chiar și atunci când era evident că pacientul nu mai putea fi salvat. Dar familia omului stătuse și așteptase nu departe de salon – soția și cei doi fii adolescenți –, și Maura avusese mereu în fața ochilor chipurile băieților în timp ce încărca padelele defibrilatorului, iarăși și iarăși. Amândoi băieții erau suficient de înalți să poată fi considerați bărbați, cu picioare uriașe și fețe acneice, dar plângeau ca niște copii, iar ea continuase încercările de resuscitare mult după ce totul se vădise inutil, spunându-și: „Mai fă o ultimă încercare. Numai una”. Își dădu seama că părintele Brophy nu mai zicea nimic. Ridicându-și privirea spre el, îl văzu uitându-se la ea atât de intens, încât se simți invadată. Și, în același timp, în mod bizar, excitată. Închise dosarul cu foaia de observații cu un gest profesional, încercând să-și mascheze confuzia. Abia se desprinsese din îmbrățișarea lui Victor, cu toate acestea iat-o atrasă, dintre toți, de acest bărbat. Știa că pisicile în călduri puteau atrage masculii prin miros. Oare ăsta era semnalul pe care-l transmisese, mirosul unei femele receptive? O femeie care nu făcuse atât de mult timp sex, încât acum nu se mai putea sătura? Se ridică și-și luă haina. El păși spre ea pentru a o ajuta să se îmbrace. Stătu în spatele ei, ținând haina pentru ca ea să-și strecoare brațele pe mâneci. Îi simți mâna atingându-i ușor părul. Fusese o atingere întâmplătoare, nimic mai mult, care însă declanșă un fior alarmant. Se dădu mai încolo, încheindu-se cu grabă. — Înainte să plecați, spuse el, vreau să vă arăt ceva. Veniți cu mine? — Unde? — La etajul patru. Îl urmă în lift, nemaiștiind ce să creadă. Pășiră în ascensor și, pentru a doua oară, împărțeau un spațiu îngust care părea din cale-afară de viciat. Ea stătea cu ambele mâini vârâte în buzunarele hainei și privea stoic cum se schimbau numerele etajelor, întrebându-se: „Este oare un păcat să găsești un preot atrăgător?” Dacă nu un păcat, atunci, cu siguranță, o nebunie. Ușa liftului se deschise în sfârșit și ea îl urmă pe coridor printr-o pereche de uși glisante până ajunseră la Secția de cardiologie. Ca și Secția de terapie 762

intensivă, această unitate era și ea slab luminată pentru noapte și părintele o conduse prin întuneric spre locul unde erau monitorizate electrocardiogramele. Asistenta trupeșă care stătea în fața monitoarelor își ridică privirea de la multiplele înregistrări cardiace și zâmbi, arătându-și semiluna dinților. — Părinte Brophy. Faceți gărzi de noapte? Atinse umărul asistentei, un gest ușor, familiar, care vădea o prietenie profundă. Asta-i aduse aminte Maurei de prima oară când îl văzuse pe părintele Brophy, traversând curtea înzăpezită pe sub fereastra lui Camille. Cum își așezase o mână în semn de consolare pe umărul călugăriței în vârstă care venise să-i deschidă. Acesta era un bărbat căruia nu-i era teamă să-și ofere căldura. — Bună seara, Kathleen, spuse el și ușorul accent de irlandez din Boston îi ritmă imediat vocea. Ai avut deci o noapte liniștită? — Până acum da, să batem în lemn. V-au sunat cumva asistentele să veniți să vedeți pe cineva? — Nu pe unul dintre pacienții tăi. Am fost sus, la Terapie intensivă. Am aduso pe doamna doctor Isles aici, pentru o vizită. — La ora două? Kathleen râse și se uită la Maura. O să vă epuizeze. Omul ăsta nu ia niciodată pauză. — Pauză? spuse Brophy. Ce-i aia? — E chestia aia pe care o facem noi, muritorii de rând. Brophy se uită la monitor. — Și cum îi merge dragului nostru domn DeMarco? — A, pacientul nostru special. Mâine îl transferă într-un salon nemonitorizat. Așa că aș îndrăzni să spun că-i merge de minune. Brophy arătă spre linia electrocardiogramei patului numărul șase, care se derula normal de-a lungul ecranului. — Uitați, spuse, atingând brațul Maurei, și-i șopti lângă ureche: Asta am vrut să vă arăt. — De ce? întrebă Maura. — Domnul DeMarco este bărbatul pe care l-am salvat, atunci, pe trotuar. Se uită la ea. Bărbatul căruia nu i-ați dat nicio șansă de supraviețuire. Ăsta-i miracolul nostru. Al dumneavoastră și al meu. — Nu-i neapărat un miracol. Lumea mă știe că mai greșesc. — Nu sunteți deloc surprinsă că acest om va ieși teafăr din spital? Se uită la el în intimitatea blândă a întunericului. — Nu prea mă mai surprind multe lucruri, regret s-o spun. Nu voia să pară cinică, dar așa îi ieși și se întrebă dacă nu cumva îl dezamăgise. Părea important pentru el ca ea să exprime un sentiment de mirare, pe când tot ce-i oferise ea fusese echivalentul verbal al unei ridicări din umeri. Coborând cu liftul la parter, Maura spuse: 763

— Mi-ar plăcea să cred în miracole, părinte. Chiar mi-ar plăcea. Dar mi-e teamă că nu puteți schimba părerea unei sceptice. El îi răspunse printr-un zâmbet. — V-a fost dată o minte excepțională și bineînțeles că trebuia s-o folosiți. Să vă puneți întrebări și să aflați răspunsuri la ele. — Sunt sigură că și dumneavoastră vă puneți aceleași întrebări ca și mine. — În fiecare zi. — Cu toate acestea acceptați conceptul de divin. Nu aveți niciodată îndoieli în ceea ce privește credința? Un moment de tăcere. — În ceea ce privește credința, nu, niciodată. Pe ea pot conta. Maura detectă o notă vagă de nesiguranță în vocea lui și-l țintui cu privirea. — Atunci ce puneți la îndoială? Îi întâlni privirea, o privire care părea să pătrundă direct în mintea ei, să-i citească exact acele gânduri pe care ea nu voia să le împărtășească. — Forțele mele, răspunse el încetișor. Câteodată îmi pun la îndoială propriile forțe. Afară, singură în parcarea spitalului, se autopedepsi trăgând adânc în piept câteva guri de aer rece. Cerul era limpede, stelele străluceau. Se urcă în mașină și așteptă câteva clipe să se încălzească motorul, încercând să înțeleagă ceea ce tocmai se întâmplase între ea și părintele Brophy. Nimic, propriu-zis, dar se simțea vinovată ca și cum ceva se întâmplase. Vinovată și bucuroasă în același timp. Merse spre casă pe străzi lucind de la gheață, gândindu-se la părintele Brophy și la Victor. Plecase obosită de acasă; acum era vioaie și plină de vitalitate. De luni de zile nu se mai simțise așa de vie. Băgă mașina în garaj și începu să-și scoată paltonul de pe ea. Deja își desfăcea nasturii bluzei când pătrunse în dormitor. Victor dormea buștean, nebănuind că ea se afla chiar lângă el, lepădându-și hainele. Pe parcursul ultimelor zile, el petrecuse mai mult timp la ea acasă decât în camera lui de hotel, încât acum părea că locul lui era acolo. În viața ei. Tremurând, se strecură sub pătură, unde era minunat de cald, și atingerea trupului ei înfrigurat îl făcu să se miște. Câteva atingeri, câteva sărutări și se trezi de-a binelea, complet excitat. Îl primi în ea, stimulându-l și, cu toate că stătea dedesubt, nu o făcea în chip de supunere. Își lua propria plăcere, după cum și el și-o lua pe a lui, și-și însoți orgasmul cu un mic strigăt de victorie. Însă în timp ce închidea ochii simțindu-l cum atinge apogeul înăuntrul ei, ceea ce îi veni în minte nu fu numai chipul lui Victor, ci și cel al părintelui Brophy. O imagine schimbătoare, care nu voia deloc să se fixeze, ci șovăia de la unul la altul, până când nu mai știu al cărui chip era. Al amândurora. Și al nici unuia din ei. 764

• ȘAPTESPREZECE • Iarna, zilele cele mai senine sunt și cele mai friguroase. Maura se trezi cu soarele strălucind pe zăpada albă și, cu toate că era bucuroasă să mai vadă și un cer limpede, vântul era tăios, iar rododendronul din curte se strânsese ca un om bătrân, cu frunzele aplecate și împăturite împotriva frigului. Își bău cafeaua în mașină, mergând spre serviciu, clipind des din pricina soarelui, deși ceea ce-și dorea era să vireze și să se întoarcă acasă. Să se strecoare înapoi în pat alături de Victor și să-și petreacă întreaga zi cu el, oferindu-și unul altuia căldură sub cuvertură. Seara trecută cântaseră colinde de Crăciun – el, cu voce puternică de bariton, ea falsând cu vocea ei subțire. Sunau îngrozitor împreună și au sfârșit mai mult râzând decât cântând. Și iat-o din nou în această dimineață cântând, fals ca de obicei, trecând de felinare stradale de care atârnau coronițe, de vitrinele magazinelor pe a căror manechine străluceau veșminte de sărbătoare. Brusc, aluziile la Crăciun păreau să fie peste tot. Coronițele și ghirlandele fuseseră agățate în urmă cu săptămâni, bineînțeles, dar ea nu le remarcase până acum. Când mai arătase orașul atât de festiv? Când mai strălucise soarele așa de puternic în zăpadă? „Domn, domn, să-nălțăm, domn, domn, să-nălțăm!” Intră în morga de pe Albany Street unde se afla un afiș mare cu „PACE PE PĂMÂNT”. Louise ridică privirea spre ea și-i zâmbi. — Pari fericită azi. — Sunt doar bucuroasă că văd din nou soarele. — Bucură-te cât mai ai timp. Am auzit că ninge iarăși mâine-noapte. — N-am nimic împotrivă să ningă în seara Crăciunului. Scoase câteva bezele cu ciocolată din bolul pentru bomboane de pe biroul lui Louise. — Cum arată programul pe ziua de azi? — Nu s-a întâmplat nimic azi-noapte. Bănuiesc că nimeni nu dorește să moară chiar înainte de Crăciun. Doctorul Bristol trebuie să fie la tribunal la zece și apoi vrea să se ducă direct acasă, dacă-i preiei tu urgențele. — Dacă nu se întâmplă nimic, cred că am să plec și eu mai devreme. Louise ridică surprinsă din sprâncene. — Pentru ceva agreabil, sper. — Evident, răspunse Maura cu un râset. Mă duc la cumpărături. Intră în birou, unde nici măcar teancul gros de rapoarte care așteptau să fie revăzute nu-i ruinară dispoziția. Stând la birou, se delectă bucuroasă cu ciocolată, 765

preferând să lucreze și în pauza de masă, în speranța că va putea pleca în jurul orei trei direct spre Saks Fifth Avenue, la cumpărături. O vizită din partea lui Gabriel Dean era ultimul lucru la care se aștepta. Când acesta intră în biroul ei la ora două și jumătate în acea după-amiază, nu avea nicio bănuială despre cât de mult îi va schimba vizita lui ziua. Ca de obicei, i se păru greu de citit și fu izbită încă o dată de existența unei legături între temperamentala Rizzoli și acest bărbat controlat și enigmatic. — Mă întorc la Washington în această după-amiază, spuse el, punându-și jos servieta. Vreau părerea ta într-o problemă înainte de a pleca. — Desigur. — Mai întâi, pot să văd rămășițele lui Jane Doe? — Totul e descris în raportul meu. — Cu toate acestea cred c-ar trebui s-o văd cu ochii mei. Maura se ridică de pe scaun. — E de datoria mea să te avertizez că va fi o priveliște destul de neplăcută. Congelarea poate doar încetini, nu și stopa procesul de descompunere. Când deschise sacul în care era băgat cadavrul își făcu puțin curaj să îndure mirosul. Îl avertizase deja pe Dean în legătură cu ce va vedea, iar el nici nu clipi când plasticul fu dat la o parte, scoțând la iveală carne vie acolo unde ar fi trebuit să fie fața. — A fost complet jupuită, spuse Maura. Pielea tăiată de-a lungul liniei părului, deasupra frunții, apoi rulată în jos. Scoasă de tot cu ajutorul altei incizii sub bărbie. Cum smulgi o mască. — Și a luat pielea cu el? — Nu e singurul lucru pe care l-a luat. Maura desfăcu restul sacului de plastic, lăsând să iasă o duhoare atât de puternică, încât își dori să-și fi pus mască și apărătoare. Însă Dean ceruse doar o examinare superficială, nu una completă, și nu-și puseseră decât mănuși. — Mâinile, zise el. — Ambele au fost tăiate, la fel și părți din labele picioarelor. La început, am crezut că avem de-a face cu un colecționar. Părți ale corpului drept trofee. Cealaltă supoziție a fost că încerca să-i facă dificilă identificarea. Nu tu amprente, nu tu față. Ar fi fost un motiv logic pentru tăierea membrelor. — Cu excepția celor inferioare. — Tocmai acest lucru nu avea nicio logică. Atunci mi-am dat seama că ar putea avea un alt motiv pentru amputări. Nu era ca să-i ascundă identitatea, ci diagnosticul de lepră. — Și toate leziunile de pe piele? Sunt și ele semne ale bolii Hansen? — Această erupție pe piele se numește eritem nodos lepros. E o reacție la tratamentul medicamentos. Sigur a primit antibiotice pentru lepră. De aceea n-am găsit nicio bacterie activă la biopsie. 766

— Deci aceste leziuni nu sunt cauzate de boala în sine? — Nu. E un efect secundar la un tratament recent cu antibiotice. Dacă e să ne luăm după radiografii, avea lepră de ceva timp, probabil de ani buni, înainte să primească tratamentul. Își ridică privirea spre Dean. Ai văzut îndeajuns? Bărbatul dădu din cap afirmativ. — Acum vreau să-ți arăt și eu ceva. Ajunși înapoi în biroul Maurei, deschise servieta, de unde scoase un dosar. — Ieri, după întâlnirea noastră, am contactat Interpolul și am cerut informații despre masacrul din Bara. Iată ce am primit prin fax de la Biroul Central de Investigații din India, Brigada Specială de Omucideri. De asemenea, mi-au trimis pe e-mail câteva fotografii digitale la care vreau să te uiți. Maura deschise dosarul și văzu prima pagină. — E un dosar de poliție. — Din statul indian Andhra Pradesh, unde se afla satul Bara. — Care este stadiul investigației? — Cercetările continuă. Se împlinește un an de la accident și nu au făcut cine știe ce progrese. Mă îndoiesc că acest caz va fi vreodată rezolvat. Nici măcar nus sigur că e numărul unu pe lista lor de priorități. — Aproximativ o sută de oameni au fost masacrați, agent Dean. — Da, dar trebuie să ții cont de conjunctura în care s-a petrecut acest accident. — Un cutremur e un accident. Un uragan e un accident. Un sat întreg de oameni măcelăriți nu e un accident. E o crimă împotriva umanității. — Gândește-te la ce se întâmplă în sudul Asiei. În Kashmir, masacre în masă ale hindușilor și musulmanilor. În India, uciderile tamililor și sikhilor. Și apoi acolo mai sunt și omorurile de castă. Bombardamente ale guerilei maoistleniniste. — Maica Mary Clement crede că a fost un masacru religios. Un atac împotriva creștinilor. — Astfel de atacuri au loc pe-acolo. Dar clinica unde lucra sora Ursula fusese fondată de o societate de caritate seculară. Celelalte două surori – cele care și-au găsit sfârșitul în masacru – nu erau afiliate la nicio biserică. Ăsta-i motivul pentru care poliția din Andhra Pradesh se îndoiește de caracterul religios al atacului. Un atac politic, posibil. Sau o crimă discriminatorie, pentru că victimele erau bolnave de lepră. Era un sat-paria. Arătă spre dosarul pe care Maura îl ținea în mână. — Sunt niște rapoarte ale unor autopsii peste care voiam să te uiți, plus niște fotografii de la locul crimei. Maura întoarse pagina și se uită la prima fotografie. Șocată de ce vedea, nu putu scoate o vorbă. Nu-și putu lua ochii de la oroare. Era o viziune a Apocalipsei. 767

Îngrămădite pe mormane de lemn fumegând și cenușă, se aflau leșuri arse. Fierbințeala focului contractase mușchii flexori și cadavrele împietriseră în atitudini pugilistice. Amestecate printre rămășițele umane se aflau capre moarte, cu blana neagră, pârlită. — Au omorât tot, spuse Dean. Oameni. Animale. Până și găinile au fost masacrate și arse. Maurei îi trebui un efort serios de voință pentru a putea privi următoarea fotografie. Văzu alte cadavre, complet arse, reduse la mormane de oase carbonizate. — Atacul s-a petrecut cândva în timpul nopții, spuse Dean. Cadavrele au fost descoperite abia a doua zi dimineață. Muncitorii în tura de zi de la o fabrică din apropiere au observat fum gros ridicându-se din valea de la picioarele lor. Când au sosit să vadă despre ce era vorba, asta au găsit. Nouăzeci și șapte de oameni morți, mulți dintre ei femei și copii, precum și două infirmiere de la clinică – ambele americane. — Aceeași clinică la care a lucrat și Ursula. Dean dădu din cap. — Acum urmează partea interesantă, spuse. Maura își ridică privirea, cu atenția dintr-odată sporită de schimbarea din vocea lui, — Da? — Fabrica aceea de lângă sat. — Ce-i cu ea? — Era în proprietatea companiei Octagon Chemicals. Îl privi cu atenție. — Octagon? Asta nu-i compania pentru care a lucrat Howard Redfield? Dean confirmă din cap. — Cea aflată în ancheta Comisiei de Valori Mobiliare. Există atât de multe fire care leagă aceste trei victime, că începe să arate ca o pânză uriașă de păianjen. Știm că Howard Redfield a fost vicepreședinte responsabil cu operațiunile pe piața externă la Octagon, care deținea fabrica de lângă satul Bara. Știm că Jane Doe suferea de boala Hansen, astfel încât se poate ca și ea să fi trăit în satul Bara. — Totul se învârte în jurul acelui sat, spuse Maura. — În jurul acelui masacru. Privirea îi alunecă pe fotografii. — Ce speri să găsesc în aceste rapoarte de autopsie? — Spune-mi dacă au omis ceva medicii legiști indieni. Ceva care ar aduce puțină lumină în atacul acela. Se uită la cadavrele arse și scutură din cap. 768

— Nu va fi ușor. Incinerarea distruge foarte mult. Oriunde e implicat focul, cauza morții poate fi imposibil de precizat, în afară de cazul în care există și alte probe. Spre exemplu, gloanțe sau fracturi. — Un număr de cranii au fost zdrobite, potrivit acestor rapoarte post-mortem. S-a stabilit că victimele au fost cel mai probabil ciomăgite în somn. Apoi trupurile au fost târâte din colibe și trântite unele peste altele în câteva grămezi, pentru incinerare. Maura se uită la altă fotografie. O nouă viziune a infernului. — Câte victime, șopti ea. Și nimeni nu a reușit să fugă? — Trebuie să se fi întâmplat foarte repede. Multe dintre victime erau probabil schilodite de boală și incapabile să fugă. Era, una peste alta, un sanctuar al bolnavilor. Satul nu avea nicio legătură cu restul lumii, izolat într-o vale unde se înfunda drumul. Un grup mare de atacatori se putea năpusti acolo, ucigând cu ușurință o sută de oameni. Și nimeni nu le-ar fi auzit țipetele. Maura se uita acum la ultima fotografie din dosar. Înfățișa o clădire micuță văruită, cu un acoperiș de tablă și pereții scorojiți de foc. O nouă învălmășeală de cadavre zăcea la intrare, membre contorsionate, chipuri arse, de nerecunoscut. — Clinica aceea este singura clădire rămasă în picioare, pentru că a fost construită din bușteni solizi, spuse Dean. Rămășițele celor două infirmiere americane au fost găsite în grămada asta. Au fost identificate de un antropolog judiciar. A spus că arsurile erau atât de puternice, încât e de părere că atacatorii folosiseră un catalizator. Tu ce părere ai, doctore Isles? Maura nu dădu niciun răspuns. Nu se mai concentra la cadavre. În schimb, se uita cu atenție la un lucru pe care-l găsea mult mai neliniștitor. Ceva care-i tăiase, pentru câteva secunde, respirația. Deasupra ușii clinicii atârna o emblemă cu însemne distincte: un porumbel în zbor, cu aripile înfășurate în chip de protecție iubitoare în jurul unui glob albastru. Niște însemne pe care le recunoscu imediat. Era o clinică a fundației One Earth. — Doctore Isles? zise Dean. Îl privi, consternată. Își dădu seama că el încă aștepta un răspuns de la ea. — Cadavrele… nu sunt așa ușor de incinerat, răspunse. Din cauza conținutului foarte mare de apă. — Aceste cadavre au ars până la os. — Da. Este adevărat. Deci un catalizator – ai dreptate, a fost probabil folosit un catalizator. — Benzină? — Da, ar merge. Și mai e și la îndemână. Privirea îi alunecă înapoi la fotografiile cu clinica pârjolită. — Pe lângă asta, se pot vedea clar rămășițele unui rug, care mai târziu s-a prăbușit. Aceste crengi carbonizate… 769

— Are vreun sens? Să faci un rug? întrebă el. Maura își drese glasul. — Înălțarea victimelor de la pământ permite ca grăsimea topită să se scurgă în flăcări. Ăă… întreține arderea. Aruncă brusc fotografiile și le puse la loc în dosar. Rămase cu mâinile fixate pe dosar, simțindu-i suprafața delicată la atingere, în timp ce conținutul îi căsca o gaură în inimă. — Dacă nu te superi, agent Dean, am nevoie de puțin timp să mă uit peste rapoartele astea. Te contactez eu. Pot să păstrez tot dosarul? — Bineînțeles. Se ridică de pe scaun. Voi fi în Washington. Privirea îi era încă ațintită pe dosar și nu-l văzu îndreptându-se spre ușă. Nici nu realiză că între timp se întorsese și acum o privea. — Doctore Isles? Ea își ridică privirea. — Da? — Mă mai frământă ceva. Nu în legătură cu cazul, ceva personal. Nu știu dacă tu ești persoana potrivită la care să apelez. — Ce este, agent Dean? — Vorbești des cu Jane? — Bineînțeles. La această investigație… — Nu despre muncă. Despre ce o macină. Maura ezită. „Aș putea să-i spun, gândi. Cineva tot ar trebui s-o facă.” — Mereu a fost ea încordată, spuse el. Dar acum a altceva la mijloc. Simt că o necăjește ceva foarte tare. — Atacul de la abație a fost un caz dificil pentru ea. — Nu e vorba de anchetă. Altceva o răscolește. Ceva despre care nu vrea să vorbească. — Nu pe mine ar trebui să mă întrebi. Trebuie să vorbești cu Jane. — Am încercat. — Și? — Nu vorbește decât despre caz. Știi cum poate fi, un afurisit de roboțel. Oftă, apoi rosti, încetișor: Cred că am pierdut-o. — Spune-mi ceva, agent Dean. — Da? — Ții la ea? O privi fără să clipească. — Nu ți-aș pune această întrebare dacă n-aș ține la ea. — Atunci trebuie să ai încredere în ce-ți spun. Nu ai pierdut-o. Dacă pare distantă, e numai pentru că-i e teamă. — Lui Jane? Clătină din cap și râse. Ei nu-i e teamă de nimic. Cu atât mai puțin de mine. 770

Îl privi ieșind din birou și se gândi: „Greșești. Ne este teamă de oricine ne-ar putea răni.” • În copilărie, Rizzoli îndrăgise iarna. Aștepta toată vara primii fulgi, până în dimineața când dădea la o parte perdeaua de la fereastra dormitorului și vedea pământul acoperit cu zăpadă, cu albul încă neîntinat de urme de pași. Râdea alergând afară, să se afunde în nămeți. Acum, luptând cu traficul de la amiază, laolaltă cu ceilalți cumpărători de cadouri de sărbători, se întrebă cine-i furase magia. Perspectiva petrecerii Ajunului Crăciunului în familie în seara următoare nu-i părea deloc îmbucurătoare. Știa cum se va desfășura seara: toată lumea se va ghiftui cu curcan, cu gurile prea pline de mâncare ca să mai poată vorbi. Fratele ei Frankie va fi gălăgios și insuportabil din cauza lichiorului de ouă cu rom. Tatăl ei, cu telecomanda în mână, va da pe ESPN ca să zădărnicească orice conversație cu sens. Și mama ei, Angela, epuizată după ziua petrecută gătind, va ațipi în balansoar. În fiecare an, repetau același vechi ritual, dar asta înseamnă familia, concluzionă ea. „Facem aceleași lucruri în același fel, fără să ne gândim dacă ne fac fericiți sau nu.” Cu toate că nu avea niciun chef să meargă la cumpărături, nu mai putea amâna; pur și simplu nu te poți prezenta la familia Rizzoli în Ajunul Crăciunului fără indispensabilele brațe pline cu daruri. Nu conta cât de neadecvate puteau fi ele, atâta timp cât erau frumos ambalate și fiecare primea câte unul. Anul trecut fratele ei Frankie, dobitocul, îi dăduse o broască uscată din Mexic, cu pielea transformată în portmoneu. Era o aluzie crudă la porecla cu care obișnuia să o strige. O broască pentru o broască. Anul ăsta îi va arăta ea. Împinse căruciorul pentru cumpărături prin mulțime la magazinul Target, în căutarea unui echivalent pentru broasca uscată. La difuzoarele magazinului se auzeau colinde de Crăciun și Moși Crăciun mecanici o întâmpinau cu hăhăitul lor, în timp ce ea se deplasa cu hotărâre îndârjită prin sectoare împodobite cu ghirlande de beteală. Pentru tatăl ei cumpără mocasini tiviți cu lână. Pentru mamă, un ceainic din Irlanda, decorat cu bobocei roz de trandafir. Pentru fratele ei mai mic, Michael, un halat de baie ecosez, și pentru noua lui prietenă, Irene, cercei lungi din cristal austriac de culoare sângerie. Cumpără cadouri până și pentru băiețeii lui Irene, asortând salopete de iarnă cu cămășuțe în dungi. Dar pentru ticălosul de Frankie nu găsise nimic. Se îndreptă spre raionul de lenjerie bărbătească. Aici avea de unde s-aleagă. Frankie, soldatul macho, în chiloți roz cu curelușe de piele? Nu, prea dezgustător; nici măcar ea n-ar putea fi atât de josnică. Continuă să caute, trecu de chiloții cu bandă elastică și încetini ajungând la boxeri, gândindu-se dintrodată nu la Frankie, ci la Gabriel, în costumele lui gri și cravatele plictisitoare. 771

Un bărbat cu gusturi austere, conservatoare, până și în privința lenjeriei intime. Un bărbat care ar putea scoate din minți o femeie, pentru că nu știai niciodată cum să te raportezi la el; nu știuse niciodată dacă sub acel costum gri bătea o inimă adevărată. Părăsi brusc raionul și-și continuă căutarea. „Concentrează-te, ce naiba. Ceva pentru Frankie. O carte?” Îi veneau în minte câteva titluri care se potriveau. Ghidul Doamnei Maniere despre cum să nu fii un ticălos. Ce păcat că Doamna Maniere nu-l scrisese și pe ăsta; ar exista o piață și pentru el. Urcă un etaj, coborî altul, tot căutând. Apoi se opri, cu dureri în gât, cu degetele amorțite de la strânsul mânerului. Se afla în fața raionului cu articole pentru copii. Văzu papucei de flanel brodați cu rățuște, mănuși cu un singur deget și ghetuțe de mărimea celor pentru păpuși și scufițe pufoase cu ciucur în vârf. Vrafuri de pături roz și albastre pentru înfășarea nou-născuților. Își concentră atenția la pături, amintindu-și felul în care Camille își înfășase pruncul mort în bleu, cu dragoste de mamă, cu durere de mamă. Telefonul sună mult până să-i audă țârâitul. Îl scoase din geantă și răspunse năucită: — Rizzoli. — Bună. Sunt Walt DeGroot. DeGroot lucra la secția ADN a laboratorului criminologie. De obicei Rizzoli era cea care îl suna, grăbindu-l să-i dea rezultatele testelor. Astăzi răspundea telefonului său cu un interes nu prea mare. — Deci ce ai pentru mine? întrebă, întorcându-și privirea la păturile pentru copii. — Am făcut testul ADN pentru a stabili identitatea mamei bebelușului găsit în iaz. — Da? — Victima, Camille Maginnes, este în mod sigur mama copilului. Rizzoli scoase un oftat obosit. — Mulțam, Walt, șopti. Exact cum ne așteptam. — Stai puțin. Mai e ceva. — Mai e? — La asta nu mai cred că te așteptai. E despre tatăl copilului. Dintr-odată atenția i se concentră în întregime la vocea lui Walt. La ce era pe punctul de a-i spune. — Ce-i cu tatăl? întrebă ea. — Știu cine este.

772

• OPTSPREZECE • Rizzoli conduse până se lăsă amurgul cenușiu, uitându-se copleșită de furie la drumul care se întindea în fața ei. Cadourile pe care tocmai le achiziționase încă stăteau unele peste altele pe bancheta din spate, lângă bobine cu hârtie de împachetat și panglică argintie, dar nu mai era cu gândul la Crăciun. Se gândea la o tânără fată care umbla desculță prin zăpadă. O fată care căutase durerea degerăturilor pentru a-și putea masca o agonie mai profundă. Însă nimic nu era pe măsura chinului secret al fetei, și nici nenumăratele rugăciuni sau autoflagelări nu puteau să-i înăbușe tainicele țipete de durere. Când în sfârșit trecu de pilonii de granit, ajungând pe aleea care ducea la casa părinților lui Camille, se făcuse aproape ora cinci și umerii îi erau anchilozați după acel drum lung. Ieși din mașină și trase adânc în plămâni un aer sărat, înțepător. Urcă scările și trase de clopoțel. Maria, menajera cu părul închis la culoare, veni să îi deschidă. — Îmi pare rău, doamnă detectiv, dar doamna Maginnes nu este aici. V-ați anunțat cumva vizita? — Nu. Când va fi acasă? — Dânsa și băieții au plecat la cumpărături. Ar trebui să se întoarcă la cină. Cam într-o oră, cred. — Atunci am s-o aștept. — Nu sunt sigură… — N-am să fac altceva decât să-i țin companie domnului Maginnes. Dacă n-ai nimic împotrivă. Vizibil nemulțumită, Maria o lăsă să intre. O femeie obișnuită cu respectul față de ceilalți doar n-o să zăvorască ușa în fața celui care venea în numele legii. Rizzoli n-avea nevoie de Maria să-i arate drumul; merse pe același parchet lustruit, trecu de aceleași tablouri cu peisaje marine și ajunse în Camera Mării. Priveliștea spre Nantucket Sound era rău prevestitoare, valuri albe înspumate, agitate de vânt loveau țărmul. Randall Maginnes zăcea pe partea dreaptă în patul lui de spital, cu fața spre fereastră, să poată vedea dezlănțuirea furtunii. Un loc în primul rând din față la spectacolul tumultului naturii. Asistenta medicală personală din acea tură, care stătea lângă el, o observă pe vizitatoare și se ridică de pe scaun. — Buna ziua. — Sunt detectiv Rizzoli, de la Poliția din Boston. O aștept pe doamna Maginnes să vină acasă. M-am gândit să trec și pe la domnul Maginnes. Să văd ce mai face. 773

— Păi, nimic nou. — Care este evoluția lui după comoția cerebrală? — Facem fizioterapie de luni bune deja. Însă sechelele sunt destul de severe. — Sunt permanente? Asistenta aruncă o privire spre pacient, apoi îi făcu semn lui Rizzoli s-o urmeze afară din încăpere. Odată ajunse pe coridor, îi spuse: — Știu că înțelege. — Cum vă dați seama? — Din felul în care mă privește. Sau cum reacționează la diverse chestii. Chiar dacă nu poate vorbi, mintea îi funcționează. Am pus în această dupăamiază un CD cu una dintre operele lui favorite – Boema. Și l-am văzut cu lacrimi în ochi. — Poate nu e muzica. Poate e doar frustrarea. — Cu siguranță are toate motivele să fie frustrat. După opt luni, nu se vede aproape niciun progres. Ceea ce este o prognoză foarte severă. Cel mai probabil nu va mai putea niciodată să meargă. Va suferi mereu de semipareză. Cât despre capacitatea de a mai vorbi, ei bine… Clătină trist din cap. A fost un atac sever. Rizzoli se întoarse spre Camera Mării. — Dacă vreți puteți să luați o pauză de cafea sau ceva. Voi rămâne bucuroasă cu el câteva minute. — Nu vă deranjează? — Numai dacă nu are nevoie de vreo îngrijire specială. — Nu, nu trebuie să faceți nimic. Doar să-i vorbiți. O să-i facă plăcere. — Da. Asta o să și fac. Intră din nou în Camera Mării și-și trase un scaun lângă pat. Se așeză astfel încât să-i poată vedea ochii. Iar el să nu-i poată evita privirea. — Bună, Randall, zise. Îți amintești de mine? Detectiv Rizzoli. Sunt polițistul care investighează uciderea fiicei tale. Știi că fiica ta e moartă, nu-i așa? Văzu un licăr de tristețe în ochii lui cenușii. O confirmare a faptului că înțelegea. Că jelea. — Era frumoasă Camille, fiica ta. Dar tu știi asta, așa-i? Cum să nu știi? În fiecare zi, în această casă, o aveai în fața ochilor. Ai văzut-o crescând și preschimbându-se într-o tânără femeie. Se opri. Și ai văzut-o prăbușindu-se. Ochii lui încă o priveau, încă-i înregistrau fiecare cuvânt. — Când ai început deci să i-o tragi, Randall? Dincolo de fereastră, rafalele de vânt măturau Nantucket Sound. Chiar și în lumina slabă a apusului, coamele albe ale valurilor străluceau, puncte de turbulență în marea întunecată. Randall Maginnes nu se mai uita la ea. Privirea căutase salvare și-i alunecase în jos, evitându-i disperată ochii. 774

— Are numai opt ani când se sinucide mama ei. Și, dintr-odată, Camille nu mai are pe nimeni în afară de tatăl ei. Are nevoie de tine. Are încredere în tine. Iar tu ce ai făcut? Scutură din cap a dezgust. Știai cât de fragilă era. Știai de ce umbla desculță prin zăpadă. De ce se închidea în cameră. De ce a fugit la mănăstire. Fugea de tine. Se aplecă spre el, suficient de aproape să surprindă un damf de urină înmuindu-i scutecul. — Singura dată când a venit acasă în vizită, probabil s-a gândit că n-ai s-o atingi. Că de data asta ai s-o lași în pace. Aveai o casă plină de rude venite pentru înmormântare. Dar asta nu te-a oprit. N-am dreptate? Ochii lui încă o evitau, privind încă spre podea. Rizzoli se ghemui lângă pat. Se trase atât de aproape de el, încât oriunde ar fi privit, ea era acolo, în privirea lui. — Era fiul tău, Randall, zise. Nici n-am avut nevoie de o probă de-a ta de ADN ca s-o dovedim. Codul genetic al bebelușului prea e similar cu cel al mamei. E scris aici, în ADN-ul copilului. Un rod al incestului. Știai că ai lăsat-o gravidă? Știai că ți-ai distrus propria fiică? Rămase tăcută în scaun câteva momente, privindu-l. În liniștea încăperii, îi putea auzi răsuflarea accelerându-i-se, gâfâitul zgomotos al unui bărbat care vrea cu toată disperarea să fugă, dar nu poate. — Știi, Randall, eu nu prea cred în Dumnezeu. Dar tu mă faci să cred că poate m-am înșelat în această privință. Pentru că uite ce ți s-a întâmplat ție. În martie, io tragi fetei tale. În aprilie, faci o comoție cerebrală. Nu vei mai putea merge niciodată. Nici vorbi. Ești doar un creier într-un trup mort, Randall. Dacă asta nu este justiție divină, nu știu cum altfel să-i zic. Bărbatul scâncea acum, chinuindu-se să-și miște membrele inerte. Rizzoli se aplecă și-i șopti la ureche: — Simți cum putrezești? În timp ce tu zaci aici, făcând pipi în scutec, ce crezi că face soția ta Lauren? Probabil se distrează de minune. Probabil găsește pe altcineva să-i țină companie. Gândește-te la asta. Nu-i musai să mori ca să ajungi în iad. Se ridică în picioare, cu un oftat de satisfacție. Să ai o viață frumoasă, Randall, spuse, și ieși din cameră. Îndreptându-se spre ușa de la intrare, o auzi pe Maria strigându-i: — Deja plecați, doamnă detectiv? — Da. Am hotărât să n-o mai aștept pe doamna Maginnes. — Ce să-i transmit? — Doar că am trecut pe aici. Privi peste umăr spre Camera Mării. A, și mai spune-i ceva. — Da?

775

— Cred că lui Randall îi e dor de Camille. Ar trebui să-i puneți fotografia într-un loc unde s-o poată vedea tot timpul. Zâmbi în timp ce deschidea ușa să iasă din casă. Îl veți face fericit. • Beculețele de Crăciun sclipeau în sufragerie. Ușa de la garaj se deschise cu zgomot și Maura văzu că mașina închiriată de Victor era parcată înăuntru, ocupând partea dreaptă a garajului, de parcă acolo iar fi fost locul. Ca și cum asta era și casa lui acum. Parcă lângă ea și opri motorul cu o răsucire furioasă a cheii. Așteptă un moment ca ușa să se închidă la loc, încercând să-și țină firea pentru ce avea să urmeze. Își înșfacă servieta și coborî din mașină. Intră în casă, își puse liniștită haina în cuier, își lăsă jos poșeta și se duse în bucătărie cu servieta. Victor îi zâmbi turnând gheață într-un shaker pentru cocktailuri. — Bună. Tocmai îți pregătesc băutura preferată. Cina este deja în cuptor. Încerc să-ți dovedesc că un bărbat poate fi realmente de folos prin casă. Se uită cum Victor agită gheața în shaker, turnând apoi lichidul într-un pahar de martini pe care i-l întinse. — Pentru stăpâna foarte harnică a casei, spuse și o sărută ușor pe buze. Maura rămase complet nemișcată. Se trase înapoi ușurel, căutându-i privirea. — Ce s-a întâmplat? Maura lăsă paharul. — A venit timpul să fii cinstit cu mine. — Crezi că n-am fost? — Nu știu. — Dacă vorbim despre ce n-a mers acum trei ani – greșelile pe care le-am făcut… — Nu-i vorba despre ce s-a petrecut atunci. Ci despre ce se întâmplă acum. Dacă ești cinstit cu mine sau nu. Victor izbucni într-un râs consternat. — Cu ce am mai greșit de data asta? Pentru ce se presupune că trebuie să-mi cer iertare? Pentru că o voi face bucuros, dacă asta vrei. La naiba, dacă e nevoie, îmi cer iertare și pentru lucruri pe care nu le-am făcut. — Nu-ți cer să te scuzi pentru ceva, Victor. Căută în servietă dosarul pe care i-l lăsase Gabriel Dean și i-l întinse. — Vreau doar să-mi explici asta. — Ce-i asta? — E un dosar al poliției, transmis de Interpol. Despre uciderea în masă de anul trecut, din India. Dintr-un sătuc, nu departe de Hyderabad. 776

Victor deschise dosarul la prima fotografie și se înfioră de ce văzu. Fără un cuvânt, trecu la următoarea și apoi la cealaltă. — Victor? Închise dosarul și se uită la ea. — Ce ar trebui să spun despre toate astea? — Știai despre acest masacru, nu? — Bineînțeles că știam. Clinica pe care au atacat-o aparținea fundației One Earth. Am pierdut acolo două voluntare. Două infirmiere. Era de datoria mea să știu. — Nu mi-ai spus. — S-a întâmplat acum un an. De ce ar fi trebuit s-o fac? — Pentru că e relevant pentru ancheta noastră. Una dintre călugărițele atacate la Graystones a lucrat la aceeași clinică a fundației. Știai asta, nu-i așa? — Câți voluntari îți imaginezi că lucrează pentru One Earth? Avem un personal medical format din mii de oameni, în peste optzeci de țări. — Numai spune-mi, Victor. Știai că sora Ursula lucra pentru One Earth? Victor se întoarse și se duse la chiuvetă. Acolo se opri uitându-se pe fereastră, cu toate că nu era nimic de văzut, numai întuneric. — Interesant, spuse ea. După divorț n-am mai avut nicio veste de la tine. Niciuna. — E nevoie să spun și eu că nici tu nu te-ai deranjat să iei legătura cu mine? — Nu tu o scrisoare, nici măcar un telefon. Dacă voiam să aflu ce mai faci, trebuia să citesc revista People. Victor Banks, sfântul patron al cauzelor umanitare. — Nu m-am sanctificat singur, Maura. Nu mi-o poți lua în nume de rău. — Și apoi dintr-odată apari din senin în Boston, nerăbdător să mă vezi. De îndată ce încep să lucrez la acest caz de omucidere. El se întoarse și o privi. — Nu crezi că voiam să te văd? — Ai așteptat trei ani. — Da. Trei ani prea lungi. — De ce acum? Victor îi cercetă fața, sperând parcă să găsească o urmă de înțelegere. — Mi-a fost dor de tine, Maura. Chiar mi-a fost. — Dar nu ăsta e adevăratul motiv pentru care ai venit să mă vezi. N-am dreptate? Pauză lungă. — Da. Ai dreptate. Brusc istovită, se prăbuși pe un scaun lângă masa din bucătărie, cu privirea la dosarul care conținea afurisitele de fotografii. — Atunci de ce ai venit? 777

— Eram în camera de hotel, mă îmbrăcam și aveam televizorul deschis. Am auzit știrea despre atacul de la mănăstire. Te-am văzut acolo, în fața camerelor. La locul crimei. — Aceea a fost ziua în care ai lăsat primul mesaj secretarei mele. S-a întâmplat în aceeași după-amiază. Victor dădu din cap. — Doamne, erai uluitoare la televizor. Înfășurată toată în haina aia neagră. Uitasem cât de frumoasă ești. — Dar nu de asta m-ai sunat, nu-i așa? Ceea ce te interesa era crima. Ai sunat pentru că eu eram medicul legist care se ocupa de caz. Nu primi nici de data aceasta vreun răspuns. — De ce nu m-ai întrebat pur și simplu? Ce încerci să ascunzi? Victor se îndreptă de șale, înfruntându-i brusc privirea. — Ai idee câte vieți salvăm în fiecare an? — Nu-mi răspunzi la întrebare. — Câți copii imunizăm? Câte femei gravide primesc singura lor îngrijire prenatală la clinicile noastre? Depind de noi, pentru că nu au altă soluție. Iar One Earth supraviețuiește doar prin bunăvoința binefăcătorilor lui. Reputația noastră trebuie să fie fără pată. O singură vorbă rea prin presă și banii promiși drept subvenții dispar ca prin minune. Pocni din degete. — Ce are asta de-a face cu ancheta? — Mi-am petrecut ultimii douăzeci de ani construind One Earth din nimic, dar nu m-am gândit nicio clipă la mine. Mereu m-am gândit la ei – oamenii de care nimănui nu-i pasă. Ei sunt cei care contează. Ăsta e motivul pentru care nu pot lăsa nimic să ne pericliteze fondurile. „Bani, gândi ea. Totul se reduce la bani.” Se uită la el. — Donatorul tău corporatist. — Cum? — Mi-ai povestit despre el. Că ai primit o grămadă de bani anul trecut de la un donator corporatist. — Primim bani de la o sumedenie de firme. — Ce este Octagon Chemicals? Șocul de pe fața lui îi răspunse la întrebare. Îl auzi trăgând brusc aer în piept, de parcă se pregătea să nege, însă imediat aerul ieși fără ca el să deschidă gura, inutilitatea oricărei negări făcându-l să rămână tăcut. — Nu-i greu să confirmi, spuse Maura. De ce nu-mi spui pur și simplu adevărul? Victor își coborî privirea. Dădu din cap obosit. — Octagon e unul dintre sponsorii noștri majori. 778

— Și ce cer în schimb de la tine? Ce trebuie să facă One Earth în schimbul banilor? — De ce crezi că trebuie să facem ceva? Munca noastră vorbește de la sine. De ce crezi că suntem primiți cu brațele deschise în atât de multe țări? Pentru că oamenii au încredere în noi. Nu facem prozelitism și nu ne amestecăm în politica locală. Suntem acolo doar pentru a-i ajuta. La sfârșit numai asta contează, nu-i așa? Să salvezi vieți. — Și viața sorei Ursula? Înseamnă ceva pentru tine? — Bineînțeles că da. — Acum e ținută în viață de aparate. Încă o electroencefalogramă și probabil le vor scoate din priză. Cine o vrea moartă, Victor? — Cum aș putea eu să știu? — Pari să știi multe chestii pe care nu te-ai deranjat niciodată să mi le comunici și mie. Știai că una dintre victime lucrase pentru tine. — Nu m-am gândit că e relevant. — Ar fi trebuit să mă lași pe mine să decid asta. — Ai spus că te concentrezi pe cealaltă călugăriță. Cea tânără. Ea era singura victimă despre care vorbeai. Am considerat că atacul nu avea nimic de-a face cu Ursula. — Ai tăinuit informații. — Acum vorbești ca un afurisit de polițist. În continuare ai de gând să scoți insigna și cătușele? — Încerc să nu implic poliția în asta. Încerc să-ți dau o șansă să-mi explici. — De ce să te mai deranjezi? Ai dat deja verdictul. — Iar tu deja te comporți ca un vinovat. El rămase nemișcat, ferindu-și privirea, strângând cu o mână marginea mesei de granit. În tăcerea din încăpere secundele se scurgeau ticăind. Maura se concentră brusc la suportul de lemn pentru cuțite care se odihnea la o palmă de atingerea lui. Opt cuțite de bucătărie marca Wusthof, pe care le ținea mereu ascuțite și gata de folosit. Niciodată până atunci nu-i fusese frică de Victor. Dar bărbatul care stătea atât de aproape de aceste cuțite era un individ pe care ea nu-l știa, pe care nu-l recunoștea. Spuse, încetișor: — Cred că ar trebui să pleci. El se întoarse să-i înfrunte privirea. — Ce ai de gând să faci? — Pleacă, Victor. Preț de un moment nu se clinti. Ea se uită la el, cu inima bătându-i să-i spargă pieptul, cu toți mușchii întinși la maximum. Urmărindu-i mâinile, pândindu-i următoarea mișcare, în tot acest timp gândind: „Nu, nu mi-ar face rău. Mi-e greu să cred că mi-ar putea face vreodată ceva rău”. 779

Și, în același timp, îngrozitor de conștientă de puterea mâinilor lui. Se întrebă dacă aceste mâini ar putea vreodată să apuce un topor și să spargă cu el craniul unei femei. — Te iubesc, Maura, spuse el. Dar există lucruri mai importante decât oricare din noi doi. Înainte să acționezi în vreun fel, gândește-te la ce ai putea să distrugi. Câți oameni – oameni nevinovați – ai putea răni. Tresări văzându-l că se apropie de ea. Însă el nu se opri, trecu de ea. Îi auzi pașii străbătând holul pentru ca imediat ușa de la intrare să se trântească apoi cu zgomot. Se ridică brusc și se duse în camera de zi. Privi pe fereastră cum mașina lui iese pe șosea. Merse la intrare și încuie ușa. Apoi și pe cea care ducea la garaj. Lăsându-l pe Victor afară. Reveni în bucătărie să închidă și ușa din spate, cu mâinile tremurându-i în timp ce punea lanțul. Se întoarse și-și roti privirea printr-o încăpere care acum îi părea străină, aerul încă vibrând de ecourile primejdiei. Cocktailul pe care i-l turnase Victor era pe masă. Ridică băutura, care-și pierduse deja prospețimea și o vărsă în chiuvetă, de parcă ar fi fost contaminată. Și ea se simțea acum contaminată de atingerea lui. De îmbrățișările lui. Se duse direct la baie, își scoase hainele și păși sub duș. Iat-o sub șuvoiul de apă fierbinte, încercând să spele toate urmele lui de pe piele, dar nu putea curăța amintirile. Închise ochii și ceea ce văzu fu tot fața lui, tot atingerea lui îi reveni în memorie. Ajunsă în dormitor, scoase așternuturile și parfumul lui se ridică ușor din țesătură. Încă o amintire dureroasă. Făcu patul cu așternuturi proaspete, care nu erau impregnate de amintirile olfactive ale nopților lor de dragoste. Înlocui prosoapele din baie, prosoapele folosite de el. Merse înapoi în bucătărie și aruncă mâncarea pe care el o lăsase în cuptor – o caserolă de vinete cu parmezan. Nu mâncă nimic în acea seară; în loc de asta își turnă un pahar de vin roșu și-l luă cu ea în camera de zi. Aprinse focul în șemineu, se așeză și se uită la pomul de Crăciun. „Sărbători fericite, gândi. Pot deschide un torace să-i golesc conținutul. Pot tăia felii din plămân și, la microscop, să pun un diagnostic de cancer, tuberculoză sau emfizem. Dar secretul care zace în interiorul unei inimi omenești nu poate fi descoperit cu ajutorul unui bisturiu.” Vinul acționă ca un anestezic, amorțindu-i durerea. Termină paharul și se duse la culcare. Pe timpul nopții, tresări în somn și se trezi, auzind casa scârțâind în bătaia vântului. Respira greoi și inima-i bătea puternic odată ce și ultimele fărâme de coșmar se destrămară. Cadavre arse, stivuite ca niște surcele negre pe un rug. Flăcări trimițându-și limbile luminoase pe siluetele strânse în cerc în jurul 780

focului. „Nici măcar în somn aceste imagini nu-mi dau pace. Trăiesc cu propriul infern dantesc în minte.” Se întinse și simți răceala așternuturilor, acolo unde odată dormise Victor. Și atunci îi simți lipsa, absența lui dintr-odată atât de dureroasă, încât își încrucișă brațele în jurul stomacului, pentru a alina golul pe care-l simțea acolo. Dacă se înșelase? Dacă îi spusese adevărul? La ivirea zorilor, se dădu în sfârșit jos din pat, amețită și neodihnită. Merse în bucătărie să facă o cafea și se așeză la masă, sorbind din cană în lumina mohorâtă a dimineții. Privirea îi căzu pe dosarul cu fotografii, care zăcea încă pe masă. Îl deschise și văzu ce-i inspirase coșmarul din noaptea care trecuse. Cadavrele arse, rămășițele carbonizate ale colibelor. „Atât de mulți morți, gândi, uciși în violența paroxistică a unei singure nopți. Ce furie teribilă îi mânase oare pe atacatori să măcelărească până și animalele?” Se uită la caprele și la oamenii morți, amestecați într-un talmeș-balmeș de leșuri. Caprele. De ce caprele? Cugetă la asta, încercând să priceapă care ar fi putut fi motivul acestor omoruri lipsite de sens. Animale moarte. Se uită la următoarea fotografie, care înfățișa clinica One Earth, cu pereții ei din bușteni scorojiți de foc și grămada de leșuri zăcând la intrare. Însă atenția ei nu se concentră la cadavre, ci la acoperișul clinicii, construit din tablă ondulată, care era intact. Până acum nu observase acest detaliu. Acum studia ceea ce păreau a fi frunze căzute. Pete întunecate zăceau împrăștiate pe metalul striat. Erau prea mici ca să poată distinge vreun detaliu cu ochiul liber. Luă fotografia la ea la birou și aprinse luminile. Căută în birou până găsi o lupă. Sub lumina incandescentă a lămpii ei de birou, studie imaginea, concentrându-se la acoperișul de tablă, lentilele scoțând la iveală fiecare detaliu. Petele întunecate căpătară brusc o nouă formă, una terifiantă. Un fior îi urcă pe șira spinării. Scăpă lupa și rămase împietrită. Păsări. Acelea erau păsări moarte. Intră în bucătărie, ridică receptorul și îi lăsă lui Rizzoli un mesaj pe pager. Când, câteva minute mai târziu, sună telefonul, sări ca arsă la auzul soneriei. — Trebuie să-ți spun ceva, zise ea. — La șase și jumătate? — Ar fi trebuit să-i zic lui Dean ieri, înainte să părăsească orașul. Dar n-am vrut să spun nimic. Nu până nu vorbeam cu Victor. — Victor? Fostul tău soț? — Da. — Ce legătură are el cu toate astea? — Cred că știe ce s-a întâmplat în India. În acel sat. 781

— Ți-a spus el asta? — Nu încă. De aceea trebuie să-l aduci la secție să-i pui întrebări.

782

• NOUĂSPREZECE • Se aflau în mașina lui Barry Frost, parcată în fața hotelului Colonnade. Frost și Rizzoli stăteau în față. Maura pe bancheta din spate. — Lăsați-mă să-i vorbesc eu prima, spuse Maura. — Ar fi mai bine ca tu să rămâi aici, doctore, fu de părere Frost. Nu știm cum va reacționa. — Va fi mai cooperant dacă vorbesc eu cu el. — Dar dacă este înarmat… — N-o să mă rănească, răspunse Maura. Și nu vreau să-i faceți vreun rău, clar? Nu suntem aici să-l arestați. — Și dacă hotărăște că nu vrea să vină? — Va veni. Deschise portiera mașinii. Mă ocup eu de asta. Luară liftul până la etajul patru, împărțind cabina ascensorului cu o pereche tânără care probabil se întreba cine oare erau cele trei persoane cu chipuri mohorâte care stăteau lângă ei. Flancată de Rizzoli și Frost, Maura bătu la ușa camerei 426. Se scurse un moment. Era pe punctul de a mai bate o dată când în sfârșit ușa se deschise și Victor apăru în cadru uitându-se la ea. Ochii îi erau obosiți, iar chipul îi era răvășit de o tristețe fără margini. — Mă întrebam ce-ai să hotărăști, spuse. Începusem să sper că… Scutură din cap. — Victor… — Pe de altă parte, bănuiesc că n-ar trebui să fiu surprins. Se uită la Rizzoli și Frost, care așteptau pe coridor și râse amar. — Ai adus cătușe? — Nu-i nevoie de cătușe, răspunse Maura. Vor doar să-ți pună niște întrebări. — Da, fără îndoială. Doar niște întrebări. Ar trebui să chem un avocat? — Cum vrei. — Nu, tu să-mi spui mie. Voi avea nevoie de un avocat? — Tu ești singurul care poate răspunde la această întrebare, Victor. — Ăsta-i testul, așa-i? Numai cei vinovați insistă să aibă un avocat. — Un avocat nu-i niciodată o idee rea. — Atunci, doar ca să-ți dovedesc ceva ție, n-am să-mi chem unul. Se uită spre cei doi detectivi. Trebuie să-mi pun pantofii. Dacă nu aveți nimic împotrivă. Se întoarse și se îndreptă spre dulap. 783

Maura îi șopti lui Rizzoli: „Așteaptă un pic aici!” și îl urmă pe Victor în cameră, lăsând ușa să se închidă în urma ei pentru un ultim moment de intimitate. El stătea pe un scaun, legându-și șireturile. Maura observă că valiza lui zăcea pe pat. — Îți faci bagajele, remarcă. — Am rezervat un bilet de avion spre casă, la ora patru. Dar bănuiesc că aceste planuri sunt pe cale de a se schimba, nu-i așa? — A trebuit să le spun. Îmi pare rău. — Sigur că îți pare. — N-am avut de ales. Victor se ridică. — Ai avut de ales și ai ales. Se pare că nu mai e nimic de zis. Traversă camera și deschise ușa. — Sunt gata, anunță. Îi dădu lui Rizzoli un inel cu chei. Presupun că vreți să percheziționați mașina pe care am închiriat-o. E o Toyota albastră, parcată în garaj la etajul trei. Să nu ziceți că nu am cooperat. Frost fu cel care-l însoți pe Victor pe coridor. Rizzoli o smuci pe Maura de mânecă, ținând-o pe loc, timp în care cei doi bărbați își continuară drumul spre ascensor. — Aici trebuie să te retragi, spuse ea. — Eu sunt cea care ți l-a dat pe mână. — De aceea nu poți participa. — E fostul meu soț. — Exact. Trebuie să te retragi și să ne lași pe noi să ne ocupăm de el. Doar știi asta. Bineînțeles că știa. Cu toate astea îi urmă la parter. Se urcă în mașină și-i escortă până în Schroeder Plaza. Îl putea zări pe Victor pe bancheta din spate. O singură dată, când opriră la un semafor, se întorsese s-o privească. Privirile li se întâlniră, doar o secundă, prin parbriz. Apoi se întoarse și nu se mai uită deloc la ea. Până să găsească un loc de parcare și să ajungă în sediul central al Poliției din Boston, ei îl duseseră deja pe Victor sus. Luă liftul până la etajul doi și se îndreptă direct spre Departamentul de omucideri. Barry Frost îi tăie drumul. — Nu te poți duce acolo, doctore. — E deja la interogatoriu? — Rizzoli și Crowe se ocupă de asta. — Eu vi l-am dat, fir-ar să fie. Măcar să aud ce are de spus. Aș putea privi din camera alăturată. — Trebuie să aștepți aici. Apoi adăugă, cu blândețe: Te rog, doctore Isles. 784

Îi întâlni privirea plină de înțelegere. Dintre toți detectivii din unitate, era singurul care, cu o singură privire blândă, îi putea stăvili vociferările. — De ce nu te duci să stai acolo, la biroul meu? Îți aduc o ceașcă de cafea. Maura se prăbuși într-un scaun și începu să se uite la fotografia de pe biroul lui Frost – nevasta, bănui. O blondă drăguță cu pomeți de aristocrată. O secundă mai târziu, îi aduse cafeaua și o așeză în fața ei pe masă. Nu se atinse de ea. Continuă doar să se uite la fotografia cu nevasta lui Frost, gândindu-se și la alte căsnicii. La finaluri fericite. • Rizzoli nu îl plăcea pe Victor Banks. Acesta stătea la masă în camera de interogatoriu, sorbind liniștit apă dintr-o cană, cu umerii relaxați, cu o atitudine aproape nepăsătoare. Un bărbat arătos, și o știa. Prea arătos. Rizzoli se uită la haina de piele uzată, la pantalonii kaki, și gândul o duse la un Indiana Jones stilat, fără lasou. Avea de partea lui un titlu medical, plus serioase recomandări umanitare. O, da, fetele s-ar da în vânt după așa ceva. Până și Maura Isles, mereu atât de rece și calculată în sala de autopsie, se pierduse cu firea după acest bărbat. „Iar tu ai trădat-o, nenorocitule.” La dreapta ei se afla Darren Crowe. Conform unei înțelegeri prealabile, ea avea să pună majoritatea întrebărilor. Până acum, Victor fusese rece, dar cooperant, dând întrebărilor ei introductive răspunsurile concise ale unui bărbat care dorește ca totul să se termine repede. Un bărbat care nu avea deosebit de mult respect pentru poliție. Când va termina cu el, o va respecta, o să vadă el. — Deci sunteți în Boston de cât timp, domnule Banks? întrebă ea. — Doctor Banks. Și v-am spus, sunt aici de aproape nouă zile. Am aterizat sâmbăta trecută, seara. — Ați spus că ați venit în Boston pentru o întâlnire? — Cu decanul Școlii Harvard pentru Sănătate Publică. — Motivul întâlnirii? — Fundația mea are acorduri de practică pentru studenți cu un număr de universități. — Fundația fiind One Earth? — Da. Suntem o fundație medicală caritabilă. Avem în subordine clinici din lumea întreagă. Bineînțeles, primim orice student la medicină sau la colegiul de asistente care dorește să depună muncă voluntară la una dintre clinicile noastre. Studenții capătă ceva experiență adevărată în domeniu. Noi, în schimb, tragem foloase de pe urma priceperii lor. — Și cine a organizat această întâlnire la Harvard? Ridică din umeri. — A fost doar o vizită de rutină. 785

— Solicitată de către cine anume? Liniște. „Te-am prins.” — De dumneavoastră, nu-i așa? spuse ea. Ați sunat la Harvard acum două săptămâni. I-ați spus decanului că oricum veniți la Boston, și că o să treceți și pe la dumnealui la birou. — Trebuie să mențin legătura cu contactele mele. — Care este motivul principal pentru care ați venit la Boston, doctore Banks? Aveați un alt motiv, nu-i așa? O pauză. — Da. — Și acesta era? — Fosta mea nevastă locuiește aici. Am vrut s-o văd. — Dar nu ați mai vorbit cu ea de… cât timp? Aproape trei ani. — Fără îndoială v-a spus totul. De ce mai trebuie să mă întrebați pe mine? — Și dintr-odată simțiți cu atâta disperare nevoia de a o vedea, încât zburați cu avionul peste jumătate de țară, fără măcar să vă asigurați că și ea vrea să vă vadă? — Câteodată dragostea ne cere să ne asumăm niște riscuri. E o chestiune de încredere. Să crezi în ceva ce nu poți vedea sau atinge. Trebuie doar să facem saltul înainte. O privi în ochi. Nu sunteți de acord cu mine, doamnă detectiv? Rizzoli își simți obrajii înroșindu-i-se și pentru o clipă nu știu ce să răspundă. Victor tocmai îi întorsese întrebarea, schimbând-o astfel încât ea simți brusc că discuția era chiar despre ea. „Dragostea cere riscuri.” Crowe sparse tăcerea. — Da, e o femeie frumoasă, fosta dumitale soție. Nicidecum ostil, ci cu tonul obișnuit cu care un bărbat i se adresează altuia, amândoi ignorând-o acum pe Rizzoli. — Înțeleg de ce ați zburat tocmai până aici ca să încercați să dregeți lucrurile. Ați reușit? — Lucrurile sunt în regulă între noi. — Da, am auzit că ați locuit la ea în ultimele zile. Mie asta-mi sună a progres. — De ce nu spuneți mai bine adevărul, interveni Rizzoli. — Adevărul? se miră Victor. — Adevăratul motiv pentru care ați venit la Boston. — De ce nu-mi spuneți dumneavoastră ce fel de răspuns căutați, pentru ca să vi-l pot livra pur și simplu? Asta o să ne scutească pe amândoi să ne pierdem prea mult vremea. Rizzoli aruncă un dosar pe masă. — Uitați-vă un pic pe astea. Îl deschise și văzu că era setul de fotografii ale satului devastat. 786

— Le-am văzut deja, spuse, închizând la loc dosarul. Mi le-a arătat Maura. — Nu păreți din cale-afară de interesat. — Nu e o priveliște tocmai plăcută. — Rolul ei nici nu-i ăsta. Mai uitați-vă o dată. Rizzoli deschise dosarul, alese o fotografie și o trânti pe copertă. — Îndeosebi la aceasta. Victor se uită la Crowe, căutând parcă un aliat împotriva acestei femei dezagreabile, dar Crowe nu făcu decât să ridice neputincios din umeri. — Fotografia, doctore Banks, spuse Rizzoli. — Mai exact ce trebuie să spun în legătură cu ea? — Că în acel sat a existat o clinică aparținând fundației One Earth. — E atât de uluitor? Mergem acolo unde oamenii au nevoie de noi. Ceea ce înseamnă că ne găsim câteodată în situații neplăcute sau chiar periculoase. Tot nu se uita la fotografie, tot încerca să evite imaginea grotescă. — E prețul pe care îl plătim ca lucrători umanitari. Ne asumăm aceleași riscuri ca și pacienții pe care îi tratăm. — Ce s-a întâmplat în satul acela? — Cred că-i destul de evident. — Uitați-vă la poză. — Totul e scris în raportul poliției, sunt sigur. — Uitați-vă la nenorocita aia de poză! Spuneți-mi ce vedeți. În sfârșit privirea îi alunecă pe fotografie. O clipă mai târziu, răspunse: — Cadavre arse, zăcând în fața clinicii noastre. — Și cum au murit? — Mi s-a spus că în urma unui masacru. — Știți sigur că așa s-au petrecut lucrurile în realitate? Privirea lui o susținu pe a ei. — Nu eram acolo, doamnă detectiv. Eram acasă în San Francisco, când am primit telefonul din India. Deci nu-mi puteți cere să vin cu detalii. — De unde știți că a fost un masacru? — Așa scria în raportul pe care l-am primit de la Poliția din Andhra Pradesh. Că a fost un atac politic sau religios și că nu există martori, de vreme ce satul era destul de izolat de celelalte. Oamenii tind să evite orice fel de contact cu leproșii. — Cu toate astea, au ars cadavrele. Nu vi se pare un pic ciudat? — De ce să fie ciudat? — Cadavrele au fost puse grămadă unele peste altele înainte să li se dea foc. Ai crede că nimeni nu vrea să atingă un lepros. Atunci de ce să adune leșurile și să le pună laolaltă? — Pentru mai multă eficiență, bănuiesc. Să ardă mai multe o dată. — Eficiență? — Încerc să mă raportez la asta rațional. 787

— Și care-i motivul rațional să le arzi, până la urmă? — Furie? Vandalism? Nu știu. — Atâta efort, să care cadavrele. Să aducă toate canistrele de benzină. Să construiască ruguri de lemn. Și în tot acest timp, sub amenințarea reală că cineva ar putea să-i descopere. — Unde vreți să ajungeți? — Spun că leșurile trebuiau să fie arse. Pentru a distruge probele. — Ce fel de probe? E clar că a fost un masacru. Niciun foc n-ar putea ascunde asta. — Dar un foc ar putea ascunde faptul că nu a fost un masacru. Nu fu surprinsă să-l vadă uitându-se în altă parte, ochii lui brusc nedorind să-i înfrunte privirea. — Nu știu de ce-mi puneți aceste întrebări, spuse el. De ce vă îndoiți de raportul poliției? — Pentru că ori s-au înșelat, ori au fost mituiți. — Știți dumneavoastră asta? Rizzoli puse degetul pe fotografie. — Mai uitați-vă o dată, doctore Banks. — Aș prefera să nu o fac. — Aici nu au fost arse doar cadavre omenești. Și caprele au fost măcelărite și arse. La fel și găinile. Ce pierdere – toată această carne hrănitoare. De ce să ucizi capre și găini, ca apoi să le dai foc? Victor izbucni într-un râs sarcastic. — Pentru că e posibil să fi avut și ele lepră? Nu știu! — Asta nu explică totuși ce s-a întâmplat cu păsările. Victor scutură din cap. — Cum? Rizzoli arătă spre acoperișul de tablă ondulată al clinicii. — Pun pariu că nici n-ați observat asta. Însă Maura, da. Petele astea negre de pe acoperiș, aici. La prima vedere, par doar niște frunze căzute. Dar nu e un pic straniu să fie frunze aici, când în apropiere nu se vede niciun copac? Victor nu răspunse nimic. Stătea nemișcat, cu capul plecat, ca ea să nu-i vadă chipul. Singur, limbajul trupului său îi spuse lui Rizzoli că se pregătea sufletește pentru ce avea să vină. — Nu sunt frunze, doctore Banks. Sunt păsări moarte. Un fel de ciori, cred. Trei dintre ele zac aici, în marginea fotografiei. Cum explicați asta? Victor ridică indiferent din umeri. — Se poate să fi fost împușcate, mă gândesc. — Poliția n-a menționat niciun schimb de focuri. Nu existau găuri de glonț în clădire, nu s-a recuperat niciun cartuș folosit. Nu s-au găsit fragmente de glonț în 788

cadavrul nici unei victime. Au menționat în schimb că unele dintre victime aveau fracturi craniene, așa încât au presupus că victimele au fost ucise în bătaie. — Și eu aș zice același lucru. — Deci cum explicăm păsările moarte? Cu siguranță, aceste ciori nu au stat pur și simplu pe acoperiș, așteptând să urce cineva și să le lovească în cap cu un ciomag. — Nu știu unde vreți să ajungeți. Ce au de-a face păsările moarte cu restul? — Totul. Nu au fost lovite și nu au fost împușcate. Victor pufni. — Intoxicare cu fum? — Înainte ca satul să fumege, păsările erau deja moarte. Totul era mort. Păsări. Animale domestice. Oameni. Nimic nu mișca, nimic nu respira. Era o zonă sterilizată. Orice formă de viață fusese distrusă. Nu primi niciun răspuns. Rizzoli se aplecă până ajunse aproape de fața lui. — Câți bani a donat Octagon Chemicals fundației dumneavoastră în acest an, doctore Banks? Victor duse cana cu apă la gură și-și luă un mic răgaz sorbind din ea. — Câți? repetă Rizzoli. — În jurul a… zeci de milioane. Se uită la Crowe. Mi-ar prinde bine încă o cană cu apă, dacă nu vă supărați. — Zeci de milioane? întrebă Rizzoli. De ce nu ziceți mai bine optzeci și cinci de milioane de dolari? — Cam așa ceva. — Iar cu un an înainte nu v-au dat nimic. Ei bine, ce s-a schimbat? Cum de sau trezit sentimentele umanitare în Octagon Chemicals? — Ar trebui să-i întrebați pe ei. — Vă întreb pe dumneavoastră. — Chiar aș vrea încă un pic de apă. Crowe oftă, luă cana goală și ieși afară. În cameră nu mai erau decât Rizzoli și Victor. Rizzoli se aplecă și mai mult, un atac frontal la liniștea bărbatului. — Totul se rezumă la bani, nu-i așa? zise. Optzeci și cinci de milioane de dolari reprezintă o recompensă a dracului de mare. Octagon trebuie că avea de pierdut o grămadă. Iar dumneavoastră în mod clar aveați de câștigat o grămadă, cooperând cu ei. — Cooperând la ce? — La tăcere. La păstrarea secretului lor. Apucă un alt dosar și-l azvârli în fața lui pe masă. Asta a fost o fabrică de pesticide aflată în proprietatea lor. La doar doi kilometri de satul Bara, Octagon depozita în această fabrică mii de kilograme 789

de izocianat de metil21. Fabrică pe care au închis-o anul trecut, știați asta? Imediat după atacul asupra satului Bara, Octagon a abandonat acea fabrică. Și-au luat tot personalul și au dărâmat-o cu buldozerele. Teama de un atac terorist a fost explicația lor oficială. Dar nu puteți crede una ca asta, nu-i așa? — Nu mai am nimic de spus. — Ceea ce a distrus satul nu a fost un masacru. Nu a fost un atac terorist. Făcu o pauză, după care spuse încetișor: A fost o catastrofă industrială.

21

Un gaz toxic. (n.tr.). 790

• DOUĂZECI • Victor rămase nemișcat. Nu se uită la Rizzoli. — Numele „Bhopal” vă spune ceva? întrebă ea. Trecu o secundă până dădu curs întrebării. — Bineînțeles, răspunse încet. — Spuneți-mi ce știți despre el. — Bhopal, India. Accidentul de la compania Union Carbide din 1984. — Știți câți oameni au murit în acel accident? — Ceva de ordinul… miilor, presupun. — Șase mii de oameni, zise ea. Fabrica de pesticide Union Carbide a eliberat din greșeală un nor toxic, care a plutit deasupra orașului Bhopal, unde oamenii dormeau. A doua zi dimineață, șase mii dintre ei erau deja morți. Sute de mii sau îmbolnăvit. Cu atât de mulți supraviețuitori, cu atât de mulți martori, adevărul n-a putut fi ascuns. Nu a putut fi mușamalizat. Își coborî privirea spre fotografie. Așa cum a fost în Bara. — Nu pot decât să mă repet. N-am fost acolo. N-am văzut. — Dar sunt sigură că vă puteți imagina ce s-a întâmplat. Așteptăm ca reprezentații Octagon să ne dea o listă cu angajații fabricii aceleia. Unul dintre ei în cele din urmă va vorbi. Unul dintre ei ne va confirma. Suntem în tura de noapte și vreun angajat surmenat devine neglijent. Sau adoarme pe buton și puf! Imediat iese un nor de gaz otrăvitor, pe care vântul îl poartă mai departe. Se opri un moment. Știți ce face expunerea puternică la izocianat de metil corpului uman, doctore Banks? Bineînțeles că știa. Trebuia să știe. Dar nu-i răspunse. — E coroziv și numai atingerea lui îți poate arde pielea. Așa că imaginați-vă ce efecte are asupra căilor respiratorii, plămânilor, când e inhalat. Începi să tușești și te doare în gât. Te simți amețit. Și apoi nu mai poți respira normal, deoarece gazul toxic îți distruge literalmente mucoasele. Se prelinge fluid înăuntru, care-ți umple plămânii. Se numește edem pulmonar. Te îneci, doctore Banks, în propriile secreții. Dar sunt convinsă că știți asta, din moment ce sunteți doctor. Capul i se plecă într-o încuviințare de om învins. — Cei de la Octagon o știau și ei. Nu le-a luat mult timp să-și dea seama că făcuseră o greșeală teribilă. Știu că izocianatul de metil e mai dens decât aerul. Că se va aduna în locuri joase. Așa că se grăbesc să controleze satul de leproși din vale, înspre care bate vântul. Satul Bara. Iar acolo găsesc o zonă moartă. Oameni, animale – nimic nu mai mișcă. Au în față cadavrele a aproape o sută de 791

oameni și ei știu că sunt responsabili pentru acești morți. Știu că au încurcat-o. Vor fi cu siguranță acuzați de crimă și, posibil, arestați. Și care credeți că a fost următorul lucru pe care l-au făcut, doctore Banks? — Nu știu. — Evident, au intrat în panică. Dumneavoastră n-ați fi intrat? Voiau să rezolve problema. Voiau ca ea să dispară. Dar ce-i de făcut cu atâtea probe? Nu poți ascunde o sută de cadavre. Nu poți face să dispară un sat întreg. În plus, printre morți se numărau și doi cetățeni americani – două infirmiere. Morțile lor n-aveau să rămână neanchetate. Împrăștie fotografiile pe masă, astfel încât totul se afla în fața ochilor lor. Trei priveliști, trei grămezi de cadavre diferite. — Le-au ars, spuse. Au muncit să-și ascundă greșelile. Poate chiar au zdrobit câteva cranii, pentru a deruta poliția. Ce s-a întâmplat în Bara nu a început ca o crimă, doctore Banks. Dar s-a transformat într-una în acea noapte. Victor își trase scaunul înapoi. — Sunt cumva arestat, doamnă detectiv? Pentru că aș vrea să plec acum. Trebuie să prind un avion. — Știți despre asta de un an, nu-i așa? Dar ați păstrat tăcerea, pentru că Octagon v-a cumpărat-o cu bani. Un dezastru ca acesta i-ar fi costat penalități de sute de milioane de dolari. Adaugă la asta procese și pierderi la bursă, ca să nu mai vorbesc despre acuzații de crimă. Să vă cumpere pe dumneavoastră a fost de departe cea mai ieftină soluție. — Nu vorbiți cu cine trebuie. Vă spun pentru a nu știu câta oară, nu am fost acolo. — Dar ați știut ce s-a întâmplat. — Nu sunt singurul. — Cine v-a spus, doctore Banks? Cum ați aflat? Se aplecă spre el, privindu-l peste masă. De ce nu ne spuneți pur și simplu adevărul și poate veți mai avea timp să prindeți avionul ăla spre San Francisco. Un moment Victor rămase tăcut, cu privirea fixată pe fotografiile care zăceau în fața lui. — Ea m-a sunat, zise într-un sfârșit. De la Hyderabad. — Sora Ursula? Încuviință din cap. — Era la două zile de la… accident. Până să aud vești de la ea, deja fusesem informat de autoritățile indiene că acolo, în acel sat, se petrecuse un masacru. Că două dintre infirmierele noastre muriseră în ceea ce ei credeau că fusese un atac terorist. — Sora Ursula v-a zis altceva?

792

— Da, dar nu am știut ce să cred despre telefonul ei. Părea speriată și agitată. Doctorul de la fabrică îi dăduse niște tranchilizante și cred că pilulele îi sporeau confuzia. — Ce v-a spus, mai exact? — Că ceva era în neregulă cu ancheta. Că oamenii nu spuneau adevărul. Zărise câteva canistre cu benzină într-unul dintre camioanele companiei Octagon. — Declarase asta și poliției? — Trebuie să înțelegeți situația în care se afla. Când a ajuns în Bara în acea dimineață, peste tot erau cadavre arse – cadavrele unor oameni pe care-i cunoștea. Era singurul supraviețuitor și era înconjurată de angajații de la fabrică. Apoi a sosit poliția și ea l-a luat pe unul dintre ei deoparte, arătându-i canistrele goale. S-a gândit că se va declanșa o anchetă. — Dar nu s-a întâmplat nimic. Victor scutură din cap. — În acel moment s-a speriat. A început să se îndoiască tot mai mult că putea avea încredere în poliție. Abia când părintele Doolin a dus-o cu mașina la Hyderabad s-a simțit suficient de în siguranță să mă sune. — Și dumneavoastră ce ați făcut în acest sens? După telefonul ei? — Ce puteam să fac? Ne despărțea jumătate de glob. — Să fim serioși, doctore Banks. Nu pot să cred că ați stat pur și simplu în biroul dumneavoastră din San Francisco și ați lăsat lucrurile așa cum erau. Nu sunteți genul de bărbat care aude o bombă ca asta și nu întreprinde nimic. — Ce puteam să fac? — Ceea ce ați și făcut într-un final. — Adică? — Tot ce trebuie să fac este să vă verific înregistrările telefonice. Ar trebui să fie pe acolo, pe undeva. Telefonul pe care l-ați dat în Cincinnati. La sediul central al corporației Octagon. — Evident că i-am sunat! Tocmai fusesem informat că angajații lor arseseră un sat din temelii, dimpreună cu două voluntare de-ale mele. — Cu cine ați vorbit de la Octagon? — Un bărbat. Ceva vicepreședinte. — Vă amintiți numele acestui bărbat? — Nu. — Nu cumva era Howard Redfield? — Nu-mi aduc aminte. — Ce i-ați spus? Victor aruncă o privire spre ușă. — De ce durează atât cu apa aia? — Ce i-ați spus, doctore Banks? 793

Victor oftă. — I-am spus că circulă zvonuri cu privire la masacrul din Bara. Că ar putea fi implicați angajați de la una dintre fabricile lor. A răspuns că nu știe nimic despre acest lucru și a promis să se intereseze. — Ce s-a întâmplat apoi? — Cam o oră mai târziu, am primit un telefon de la directorul general al Octagon care dorea să știe de unde am auzit acel zvon. — Ăsta a fost momentul în care a oferit fundației dumneavoastră mita de mai multe milioane? — Nu s-a pus așa problema! — Nu vă pot acuza pentru înțelegerea cu Octagon, spuse Rizzoli. La urma urmei, stricăciunea era deja făcută. Nu poți întoarce morții, așa că poți foarte bine să te folosești de o tragedie pentru a face un bine omenirii. Își coborî vocea, până deveni aproape intimă. Așa ați văzut lucrurile? În loc ca sute de milioane de dolari să intre în buzunarele avocaților, de ce să nu folosiți banii ăștia într-un scop nobil? E de bun-simț. — Dumneavoastră ați spus-o, doamnă detectiv. Nu eu. — Și tăcerea sorei Ursula cum au cumpărat-o? — Această întrebare trebuie s-o puneți arhidiocezei din Boston. Sunt convins că s-a făcut o înțelegere și cu ei. Rizzoli nu mai zise nimic, amintindu-și brusc de abația Graystones. Acoperișul nou, renovările. Cum putea un ordin sărac de călugărițe să mențină și să restaureze o piesă atât de valoroasă a industriei imobiliare? Își aminti spusele maicii Mary Clement – un donator generos le venise în ajutor. Ușa se deschise și Crowe își făcu apariția cu o cană de apă proaspătă, pe care o așeză pe masă. Imediat, Victor luă nervos o înghițitură. Bărbatul care la început fusese atât de calm, chiar insolent, arăta acum vlăguit, cu încrederea distrusă. Acum era momentul să stoarcă și ultima fărâmă de adevăr. Se aplecă spre el declanșând ultimul atac. — Care este adevăratul motiv pentru care ați venit la Boston, doctore Banks? — V-am spus. Am vrut s-o văd pe Maura… — Octagon v-a cerut să veniți. Nu-i așa? Mai luă o înghițitură de apă. — Nu-i așa? — Erau îngrijorați. — În legătură cu ce? — Se află în vizorul Comisiei de Valori Mobiliare. Nu are nicio legătură cu ceea ce s-a petrecut în India. Dar din cauza donației enorme oferite fundației One Earth, Octagon era îngrijorat ca asta va atrage atenția celor de la comisie. Că se vor ridica semne de întrebare. Voiau să fie siguri că spunem aceleași lucruri, în cazul în care vom fi luați la bani mărunți. 794

— V-au cerut să mințiți pentru ei? — Nu. Numai să nu m-apuc să trăncănesc. Atâta tot. Numai să nu… aduc vorba de India. — Și dacă ați fi fost chemat ca martor? Dacă ați fi fost întrebat direct despre ce s-a întâmplat? Ați fi spus adevărul, doctore Banks? Că ați acceptat bani ca să nu demascați o crimă? — Nu vorbim despre o crimă. Vorbim despre un accident industrial. — De asta ați venit în Boston? Ca s-o convingeți pe sora Ursula să păstreze și ea tăcerea? Să mențineți un front comun al minciunilor. — Nu minciuni. Tăcere. E o diferență. — Atunci totul se complică. Un vicepreședinte al Octagon Chemicals pe nume Howard Redfield se hotărăște să toarne tot ce știe și vorbește cu Departamentul de Justiție. Nu se rezumă doar la asta, vine și cu un martor din India. O femeie pe care a adus-o din India să depună mărturie. Victor își ridică capul și o privi cu o uimire nedisimulată. — Ce martor? — A fost acolo, în Bara. Unul dintre leproșii care au supraviețuit. Vă surprinde? — Nu știu despre niciun martor. — A văzut ce s-a întâmplat în satul ei. I-a văzut pe acei oameni de la fabrică punând cadavrele grămadă și aprinzând focul. I-a văzut zdrobind craniile prietenilor și familiei ei. Ce a văzut ea și ce știa putea îngenunchea Octagonul. — Nu știu nimic din toate astea. Nimeni nu mi-a spus că există un supraviețuitor. — Mai era puțin și totul ieșea la iveală. Accidentul, mușamalizarea. Dumneavoastră vă arătați disponibilitatea de a minți, dar sora Ursula? Cum convingi o călugăriță să mintă sub jurământ? Asta-i șmecheria, nu-i așa? Călugărița cinstită vă poate îngropa pe toți. Deschide gura și optzeci și cinci de milioane de dolari se duc pe apa sâmbetei, vă scapă printre degete. Unde mai pui că lumea întreagă devine martoră la căderea Sfântului Victor de pe piedestal. — Cred că am terminat aici. Se ridică în picioare. Am un avion de prins. — Dumneavoastră ați avut posibilitatea. Dumneavoastră ați avut motivul. — Motiv? Izbucni în râs, nevenindu-i să creadă. Să omor o călugăriță? Puteți la fel de bine să acuzați și arhidioceza, din moment ce sunt sigur că au fost și ei mituiți cu o sumă frumușică. — Ce v-a promis Octagon? Și mai mulți bani dacă veniți la Boston și rezolvați problema? — Mai întâi mă acuzați de crimă. Acum spuneți că Octagon Chemicals m-a angajat? Vă puteți imagina vreun șef riscând personal o acuzație de crimă, doar pentru a mușamaliza un accident industrial? Clătină din cap. Niciun american nu 795

a făcut închisoare în cazul Bhopal. Și niciun american nu va merge la pușcărie pentru Bara. Acum, sunt liber să plec sau nu? Rizzoli îi aruncă lui Crowe o privire întrebătoare. Acesta răspunse dând resemnat din cap, un răspuns care însemna că primise deja vești de la criminaliști. În timp ce ea îl interoga pe Victor, cei de la Omucideri cercetaseră mașina închiriată. Era evident că nu găsiseră nimic. Nu aveau suficiente dovezi pentru a-l putea reține. — De data asta sunteți liber să plecați, doctore Banks, spuse Rizzoli. Dar trebuie să știm unde vă putem găsi. — Mă duc direct acasă în San Francisco. Aveți adresa mea. Se îndreptă spre ușă, se întoarse și-i înfruntă privirea lui Rizzoli. — Înainte să plec, spuse, vreau să știți un lucru despre mine. — Care-i ăla, doctore Banks? — Sunt medic. Să țineți minte asta, doamnă detectiv. Eu salvez vieți. Nu le iau. • Maura îl văzu părăsind camera de interogatoriu. Păși uitându-se drept înainte, fără să-i arunce măcar o privire când trecu pe lângă biroul la care stătea. Sări în picioare. — Victor? El se opri, dar nu se întoarse spre ea; de parcă n-ar fi suportat s-o vadă. — Ce s-a întâmplat? întrebă ea. — Tu ce crezi că s-a întâmplat? Le-am spus ce știu. Le-am spus adevărul. — Numai asta voiam de la tine. Niciodată n-am cerut altceva. — Acum am un avion de prins. Mobilul Maurei sună. Privi în jos spre el, dorind să-l arunce cât colo. — Ar trebui să răspunzi, spuse el, cu un ton furios în voce. Niște cadavre poate au nevoie de tine. — Morții merită atenția noastră. — Știi, asta-i diferența dintre mine și tine, Maura. Ție îți pasă de morți. Mie, de cei vii. Îl urmări îndepărtându-se. Nu privi înapoi nici măcar o singură dată. Țârâitul telefonului încetă. Îl deschise și văzu că apelul era de la spitalul Sfântul Francisc. Aștepta să primească rezultatele celei de-a doua encefalograme ale Ursulei, dar nu putea să se ocupe de asta chiar acum; încă-și revenea după impactul ultimelor cuvinte ale lui Victor. Rizzoli ieși din camera de interogatoriu și se îndreptă spre ea, scuzându-se din priviri. — Îmi pare rău că nu am putut să te lăsăm să asculți, spuse, înțelegi de ce, nu? — Nu, nu înțeleg. 796

Își lăsă telefonul să alunece înapoi în geantă și întâlni privirea lui Rizzoli. — Eu vi l-am dat pe mână. V-am oferit personal răspunsul. — Iar el l-a confirmat. Scenariul Bhopal. Aveai dreptate în legătură cu păsările moarte. — Cu toate acestea m-ai ținut afară. Ca și cum nu ai avea încredere în mine. — Încercam să te protejez. — De ce, de adevăr? De faptul că m-a folosit? Izbucni într-un râs amar și se întoarse să plece. Asta o știam deja. • Maura conduse spre spitalul Sfântul Francisc prin zăpada viscolită, cu mâinile pe volan, calme și sigure. Regina Morții, pe cale să-și revendice un alt supus. Când trase mașina în parcare, era pregătită să joace rolul pe care-l jucase atât de bine întotdeauna, gata să-și pună singura mască pe care îngăduia ca publicul s-o vadă. Coborî din Lexus, cu haina neagră fluturând în urmă, cu ghetele bocănind pe ciment, în timp ce străbătea parcarea, până la lift. Becurile cu sodiu învăluiau mașinile într-o lumină misterioasă și simți că se mișcă printr-o ceață portocalie. De parcă dacă s-ar fi frecat la ochi, ceața ar fi dispărut. Nu mai văzu pe nimeni în garaj și nu-și auzi decât propriul zgomot de pași, reverberând pe ciment. Ajunsă în holul spitalului, trecu de pomul de Crăciun care sclipea de beculețe multicolore și de biroul voluntarilor, unde o femeie în vârstă stătea cu o căciulă roșie cocoțată ștrengărește pe părul ei cărunt. O, brad frumos se auzea la difuzor. Chiar și la Terapie intensivă se simțea spiritul sărbătorilor. Camera asistentelor era decorată cu ghirlande din imitație de pin și sora de gardă își atârnase la urechi mici globuri aurii de Crăciun. — Sunt doctor Isles, de la Departamentul de Medicină Legală, se prezentă. Doctorul Yuen este aici? — Tocmai a fost chemat pentru o intervenție chirurgicală urgentă. L-a rugat pe doctorul Sutcliffe să vină aici și să deconecteze aparatul de ventilație artificială. — I-a fotocopiat cineva foaia de observație? — Vă așteaptă. Arătă pe masă spre un plic gros, pe care era mâzgălit „Pentru medicul legist”. — Mulțumesc. Deschise plicul și scoase fișa fotocopiată. Își dădu seama din multele probe triste că sora Ursula nu mai putea fi salvată: două electroencefalograme diferite arătau o completă lipsă de activitate cerebrală și o notă scrisă de mână a neurochirurgului Yuen admitea înfrângerea: Pacienta rămâne nereceptivă la durere și nu prezintă respirație spontană. Pupilele rămân areactive și fixe. Electroencefalograma 797

repetată arată lipsă totală de activitate cerebrală. Enzimele cardiace confirmă infarctul miocardic. Doctoral Sutcliffe să informeze familia de starea pacientei. Opinie medicală: Comă ireversibilă ca urmare a unei anoxii cerebrale prelungite survenite în urma unui stop cardiac recent. Ajunse în cele din urmă la paginile cu rezultatele de laborator. Dădu peste coloane imprimate cu acuratețe, conținând numere de celule și chimii ale sângelui și urinei. „Ce ironie, gândi în timp ce închidea foaia de observație, să mori cu majoritatea testelor de sânge în parametri perfect normali.” Se îndreptă spre rezerva zece, unde pacienta tocmai era spălată cu buretele pentru ultima oară. Stând la picioarele patului, Maura se uită cum infirmiera scoate așternuturile, precum și halatul Ursulei, dând la iveală nu trupul unei ascete, ci al unei femei care se înfruptase cu poftă din bunătăți, sâni generoși revărsați în lături, coapse palide, puternice și cu gropițe. Vie, ar fi fost o apariție fulminantă, conturul ei trupeș fiind și mai impunător în veșmintele voluminoase de călugăriță. Acum, fără aceste veșminte, era ca orice altă pacientă. Moartea nu face distincții; sfinți sau păcătoși, în final, toți sunt la fel. Infirmiera stoarse cârpa de spălat și-i șterse pieptul, lăsând pielea netedă și lucitoare. Apoi începu să-i spele picioarele, îndoind genunchii să curețe interiorul gambei. Cicatrici vechi îi marcau tibia, consecințele urâte ale unor ciupituri de insecte infectate. Amintirile unei vieți trăite în afara granițelor. Terminându-și treaba, infirmiera ridică vasul cu apă și ieși afară din salon, lăsând-o pe Maura singură cu pacienta. „Ce știai tu, Ursula? Ce ne-ai fi putut spune?” — Doctore Isles? Se întoarse și-l văzu pe doctorul Sutcliffe în spatele ei. Privirea lui era mult mai rezervată decât prima dată când se văzuseră. Nu mai era prietenosul doctor hippie cu părul prins în coadă. — N-am știut că veniți, spuse el. — M-a sunat doctorul Yuen. Centrul nostru va prelua custodia cadavrului. — De ce? Cauza decesului e destul de evidentă. Trebuie doar să arunci o privire la cardiograma ei. — Acesta e protocolul. Automat preluăm custodia cadavrului când acesta e implicat într-un atac criminal. — Ei bine, în acest caz cred că este o risipă a banilor contribuabililor. Nu luă în seamă comentariul lui și se uită la Ursula. — Înțeleg că ați vorbit cu familia despre faptul că o deconectați de la aparate. — Nepotul ei și-a dat acordul. Mai avem de așteptat venirea preotului. Surorile de la mănăstire au cerut ca părintele Brophy să fie prezent. 798

Maura privi pieptul Ursulei care se ridica și cobora cu ajutorul ventilatorului. Inima continua să-i bată, organele să-i funcționeze. Ia puțin sânge din vena Ursulei, trimite-l la laborator și niciunul dintre testele lor, niciunul dintre aparatele lor sofisticate nu va putea spune dacă sufletul acestei femei își luase deja zborul din trup. — V-aș rămâne datoare dacă mi-ați trimite ultimele observații despre decesul ei la birou, spuse. — Doctorul Yuen le va dicta. O să-i spun. — Și, de asemenea, orice ultime rezultate de laborator care ar putea să apară. — Ar trebui ca toate să fie deja la fișă. — Nu era niciun rezultat al examenului toxicologic. Testul s-a făcut, nu-i așa? — Așa ar trebui. Am să mă interesez la laborator și vă sun să vă comunic rezultatele. — Laboratorul trebuie să-mi trimită rezultatele direct mie. Dacă n-a fost făcut, o să-l facem la morgă. — Le faceți tuturor examene toxicologice? Scutură din cap. O altă risipă a banilor contribuabililor. — Le facem numai când e indicat. Mă gândesc la urticaria pe care am văzut-o în noaptea în care a intrat în comă. Am să-l rog pe doctorul Bristol să-i facă și examenul toxicologic odată cu autopsia. — Am crezut că o veți efectua dumneavoastră. — Nu. Am să transfer acest caz unuia dintre colegii mei. Dacă aveți întrebări după sărbători, cel cu care trebuie să vorbiți este doctorul Abe Bristol. Se simți ușurată că el n-o întrebă de ce nu făcea ea autopsia. Ce putea să-i răspundă? „Fostul meu soț este acum suspect în acest caz. Nu pot da naștere nici unei umbre de îndoială asupra scrupulozității cu care lucrez. Asupra minuțiozității muncii mele.” — Preotul e aici, spuse Sutcliffe. Cred că e timpul. Maura se întoarse și se simți roșind când îl văzu pe părintele Brophy, care stătea în ușă. Ochii lor se priviră cu familiaritate, privirile a doi oameni care, în acel moment sumbru, își recunoșteau pe dată simpatia pe care o simțeau unul față de celălalt. Maura își lăsă ochii în pământ când el pătrunse în rezervă. Ieși cu Sutcliffe pentru a-i permite preotului să-și ducă la îndeplinire datoria. Prin fereastra salonului privi cum părintele Brophy stătea aplecat asupra patului Ursulei, cu buzele mișcându-i-se în rugăciune, absolvind-o de păcate pe călugăriță. „Și cu păcatele mele cum facem, părinte? se întrebă ea, cu privirea ațintită asupra profilului lui neobișnuit. Ai fi șocat să afli că mă gândesc și că simt lucruri pentru tine? M-ai absolvi și m-ai ierta pentru slăbiciunea mea?” Preotul mirui fruntea Ursulei, trasând cu mâna semnul crucii. Apoi își ridică ochii. Era timpul s-o lase pe Ursula să se stingă în pace. 799

Ieși din salon și rămase alături de Maura în spatele ferestrei. În salon intrară Sutcliffe și o asistentă. Ce se petrecu în continuare fu o rutină tulburătoare. Apăsarea câtorva butoane și asta fu tot. Ventilatorul rămase nemișcat, paletele șuierară din ce în ce mai slab până se opriră. Asistenta își mută privirea la monitorul care înregistra acum bătăi încetinite ale inimii. Maura îl simți pe părintele Brophy venind mai aproape de ea, pentru a o reasigura parcă de faptul că el era acolo, în caz că avea nevoie de alinare. Dar nui inspira alinare, ci dimpotrivă, confuzie. Se concentră în continuare la drama care se petrecea dincolo de fereastră, gândindu-se: „Mereu bărbatul nepotrivit. De ce sunt atrasă de bărbații pe care nu pot sau nu mi se îngăduie să-i am?” Pe monitor apăru prima bătaie neregulată, apoi următoarea. Lipsită de oxigen, inima se zbătea încă, chiar dacă celulele îi mureau. Un bolborosit de bătăi acum, care se transformă repede în ultimele convulsii ale fibrilației ventriculare. Maura trebui să-și controleze instinctul de a-i sări în ajutor, dobândit după numeroșii ani de practică medicală. Această aritmie nu va fi tratată; această inimă nu va fi salvată. Pe ecran apăru în sfârșit o linie continuă. Maura zăbovi lângă rezervă înregistrând concluziile morții Ursulei. Nu irosiră niciun pic de timp plângând-o sau meditând. Doctorul Sutcliffe apăsă un stetoscop pe pieptul Ursulei, clătină din cap și ieși din salon. Asistenta închise monitorul și deconectă firele cardiace și perfuziile, pregătind-o de transfer. Echipa de transport la morgă era deja pe drum. Misiunea Maurei aici se încheiase. Îl lăsă pe părintele Brophy acolo și se întoarse în camera asistentelor. — Mai e un lucru pe care am uitat să-l menționez, îi spuse sorei de gardă. — Da? — Pentru raportul de la morgă avem nevoie de contactele rudelor apropiate. Singurul număr pe care l-am văzut în fișă este cel al mănăstirii. Înțeleg că are un nepot. Aveți numărul lui de telefon? — Doamnă doctor Isles? Se întoarse și-l văzu pe părintele Brophy în spatele ei, încheindu-și haina. Acesta surâse în chip de scuză. — Îmi pare rău, n-am vrut să trag cu urechea, dar aici vă pot ajuta eu. Ținem toate adresele familiilor călugărițelor în biroul parohial. Am să vă caut eu numărul și vă voi suna să vi-l dau mai târziu. — Mi-ar fi de mare ajutor. Mulțumesc. Luă fișa fotocopiată și se întoarse să plece. — A, și doctore Isles? Privi peste umăr. — Da? 800

— Știu că probabil nu este momentul potrivit s-o spun, dar, oricum, vreau s-o fac acum. Zâmbi. Crăciun fericit! — Crăciun fericit și dumneavoastră, părinte. — O să veniți să ne vizitați într-o bună zi? Măcar pentru câteva clipe. — Voi face cu siguranță tot posibilul, răspunse ea, știind, din momentul în care deschise gura, că era o minciună politicoasă. Că să plece de lângă acel bărbat fără să se uite înapoi era cea mai înțeleaptă mișcare pe care putea s-o facă. Și asta și făcu. Ieșind din spital, explozia de aer rece îi provocă un șoc. Strânse plicul cu foaia de observație lângă corp și se abandonă colților înghețați ai vântului. În această seară sfântă ea era singură, având drept unic companion vraful de documente pe care-l purta cu ea. Îndreptându-se spre garaj, nu mai văzu pe nimeni și nu auzi nimic în afara propriului zgomot de pași, reverberând pe ciment. Grăbi pasul. Se opri de două ori să se uite în spate pentru a fi sigură că n-o urmărește nimeni. Când ajunse la mașină, respira anevoie. „Am văzut prea multă moarte, gândi. Acum o simt pretutindeni.” Urcă în mașină și blocă portiera. „Crăciun fericit, doctore Isles. Culegi ce ai semănat, și în seara asta ai cules singurătate.” Ieșind din parcarea spitalului trebui să-și ferească privirea de o pereche de faruri care-i străluceau în oglinda retrovizoare. O altă mașină pleca și ea exact în spatele ei. „Părintele Brophy? se întrebă. Unde oare se duce să petreacă Ajunul Crăciunului – în casa parohială? Sau rătăcește prin biserica lui în această noapte, ținând slujba pentru toate oițele singure din turmă care ar putea rătăci pe acolo? Îi sună mobilul. Îl scoase din geantă și-l deschise cu un gest. — Doctor Isles. — Bună, Maura, se auzi vocea colegului ei, Abe Bristol. Ce-i cu surpriza pe care aud că mi-o trimiți de la spitalul Sfântul Francisc? — Nu pot să-i fac eu autopsia, Abe. — Așa că mi-o pasezi mie în Ajun de Crăciun? Drăguț. — Îmi pare rău. Știi că de obicei mă achit de propriile responsabilități. — Asta-i călugărița despre care am tot auzit? — Da. Nu este nicio urgență. Necropsia poate aștepta până după sărbători. A fost spitalizată imediat după atac și au deconectat-o de la aparate în urmă cu puțin timp. A suferit o intervenție neurochirurgicală extinsă. — Deci examinarea intracraniană nu va fi de mare folos. — Nu, vor avea loc schimbări postoperatorii. — Cauza decesului?

801

— Ieri-dimineață a intrat în comă, ca urmare a unui infarct miocardic. De vreme ce cunosc cazul, am avut deja grijă de chestiile preliminare pentru tine. Am o copie a fișei medicale, pe care ți-o voi aduce poimâine. — Pot să te întreb de ce nu te ocupi tu de cazul ăsta? — Nu cred că numele meu ar trebui să apară pe raportul medico-legal. — De ce nu? Se așternu o tăcere. — Maura, de ce renunți la acest caz? — Din motive personale. — Îl cunoșteai pe pacient? — Nu. — Atunci ce e? — Îl cunosc pe unul dintre suspecți, răspunse. Am fost căsătorită cu el. Închise telefonul, îl zvârli pe scaunul din dreapta și nu se mai gândi decât să ajungă acasă. Cădeau fulgi de zăpadă, grași ca niște semințe de bostan, când intră pe strada ei. Era o priveliște magică, perdeaua groasă de zăpadă, vârtejurile argintii albind peluzele din fața caselor. Liniștea unei nopți sfinte. Aprinse focul în cămin și pregăti o cină simplă, compusă din supă de roșii și brânză topită cu pâine prăjită. Își turnă un pahar de vin și aduse totul în sufragerie, unde sclipeau beculețele din pomul de Crăciun. Dar nu putu termina de mâncat nici măcar cina aceea frugală. Puse tava deoparte și sorbi ultima înghițitură de vin, privind spre foc. Se luptă cu impulsul de a ridica receptorul să încerce să dea de Victor. Oare prinsese avionul pentru San Francisco? Nici măcar nu știa unde se afla în această seară, ca să nu mai vorbim de ce i-ar putea spune. „Ne-am trădat unul pe celălalt, gândi; nicio iubire, oricât de intensă ar fi ea, nu poate supraviețui acestui lucru.” Se ridică, închise luminile și se băgă în pat.

802

• DOUĂZECI ȘI UNU • O oală cu tocăniță de vițel fierbea de aproape două ore pe mașina de gătit și mireasma roșiilor, a usturoiului și a cărnii fragede acoperea aroma mai discretă a curcanului de nouă kilograme care trona în tavă pe masă, rumen și lucios. Rizzoli ședea la masa din bucătărie a mamei ei, amestecând cu unt topit și ouă bătute cartofii pe care tocmai îi fiersese și zdrobise. Acasă la ea, rareori își făcea timp să gătească, mâncând mai mult hrană rece. Dar aici, în bucătăria mamei ei, gătitul nu era niciodată un lucru făcut la repezeală. Era un omagiu hranei înseși, indiferent de cât de simple ar fi fost ingredientele. Fiecare pas, de la tocat la amestecat și dres, făcea parte dintr-un ritual solemn, culminând cu parada vaselor aduse la masă pentru a fi întâmpinate cu suspine admirative. În bucătăria Angelei nu existau scurtături. Așa că Rizzoli adăugă pe îndelete făină în vasul cu cartofi sfărâmați și ouă bătute, amestecând cu mâinile. Găsi alinare în frământarea cadențată a aluatului cald, în acceptarea tacită a faptului că acest proces nu poate fi executat în grabă. Nu accepta multe lucruri în viața ei. Cheltuise atât de multă energie încercând să fie mai rapidă, mai bună, mai eficientă. Îi făcea bine, de data asta, să se supună cerințelor neproductive ale preparării delicioșilor gnocchi. Mai presără făină continuând să frământe aluatul, concentrându-se asupra compoziției lui mătăsoase, în timp ce i se strecura printre degete. În camera alăturată, unde erau adunați bărbații, televizorul era deschis pe ESPN cu volumul dat la maximum. Însă aici, izolată de ușa închisă a bucătăriei de răcnetul mulțimii de pe stadion și de sporovăiala crainicului sportiv, se simțea împăcată în timp ce aluatul devenea tot mai elastic în mâinile ei. Atenția îi fu distrasă doar când unul din gemenii lui Irene intră împleticindu-se prin ușa glisantă în bucătărie, se lovi cu capul de masă și începu să țipe. Irene veni în fugă și-l culese de pe jos. — Angela, ești sigură că nu vrei să vă ajut la gătit? întrebă Irene, dornică să scape de gălăgia din sufragerie. Angela, care prăjea cochilii de cannoli, răspunse: — Nici să nu te gândești! Tu relaxează-te și ai grijă de băieții tăi. — Poate s-o facă și Michael. Nu are altă treabă decât să se uite la televizor. — Nu, du-te în sufragerie și stai liniștită. Eu și Janie ne descurcăm de minune. — Dacă zici tu… — Da, stai fără grijă. Irene oftă și ieși, cu țâncul vânzolindu-i-se în brațe. Rizzoli începu să întindă aluatul de gnocchi. 803

— Știi, mamă, chiar voia să ne ajute. Angela scoase cannoli crocante și aurii din ulei și le așeză la scurs pe un prosop de hârtie. — Mai bine să aibă grijă de copii. Am un sistem care funcționează. N-ar avea ce să facă în această bucătărie. — Da. Ca și cum eu am? Angela se întoarse și se uită la ea, cu uleiul picurându-i din paletă. — Evident că tu ai. — Numai ce m-ai învățat tu. — Și ți se pare insuficient? Ar fi trebuit să mă străduiesc mai mult? — Știi că n-am vrut să spun asta. Angela privi cu un ochi critic la felul în care fiica ei tăia aluatul în bucăți de trei centimetri. — Crezi că mama lui Irene a învățat-o să facă gnocchi? — Mă cam îndoiesc, de vreme ce-i irlandeză. Angela pufni. — Iată un alt motiv pentru care n-o pot lăsa în bucătărie. — Hei, mamă! strigă Frankie, ițindu-și capul prin ușă. Mai ai ceva de ronțăit? Rizzoli își privi fratele mai mare intrând țanțoș în bucătărie. Fiecare centimetru din el trăda faptul că era pușcaș marin, umerii foarte bombați împinși în afară, la fel de largi ca frigiderul în care cotrobăia acum. — Nu se poate să fi terminat deja o tavă întreagă. — Nu, da’ neastâmpărații ăia și-au băgat mâinile lor hrăpărețe în mâncare. Nu mai pot s-o mănânc acum. — Mai e brânză și salam pe raftul de jos, spuse Angela. Și niște ardei copți tare delicioși în vasul acela de pe masă. Pune-le toate pe o tavă, vrei? Frankie scoase o bere din frigider și îi desfăcu scurt capacul. — Nu poți să faci tu asta, mama? Nu vreau să pierd ultima repriză. — Janie, le aranjezi tu o tavă, da? — De ce eu? Când el arde gazul de pomană, ripostă Rizzoli. Dar Frankie părăsise deja bucătăria și probabil acum era din nou în fața televizorului, dându-și berea pe gât. Rizzoli se duse la chiuvetă să se spele de faină, seninătatea pe care o simțise doar cu câteva clipe în urmă lăsând locul unei ușoare iritări cu care era obișnuită. Tăie cuburi proaspete de mozzarella cremoasă și felii foarte subțiri de salam și le aranjă pe un platou. Adăugă câțiva ardei copți și o lingură de măsline. Dacă ar mai fi pus ceva, bărbații și-ar fi stricat pofta de mâncare. „Dumnezeule, acum gândesc ca mama. De ce naiba mi-ar păsa că-și strică apetitul?”

804

Duse platoul în sufragerie, unde tatăl și cei doi frați ai ei stăteau tolăniți pe canapea uitându-se la televizor cu ochi sticloși. Irene era în genunchi pe covor lângă pomul de Crăciun, culegând firimituri de biscuiți. — Îmi pare foarte rău, spuse ea. Dougie l-a scăpat pe covor înainte să-l pot prinde… — Hei, Janie, se auzi vocea lui Frankie. Vrei să te dai la o parte? Nu văd meciul de tine. Așeză platoul de aperitive pe măsuța de cafea și luă tava care acum era contaminată cu germenii țâncilor. — Știți, zise ea, cineva ar putea s-o ajute pe Irene cu băieții. Michael își ridică într-un sfârșit privirea sticloasă. — Ce? A, da… — Janie, mișcă-te, spuse Frankie. — Nu, până nu spui mulțumesc. — Pentru ce? Ridică tava cu gustări, pe care tocmai o așezase pe masă. — De vreme ce nici n-ai observat… — Bine, fie. La naiba. Mulțumesc. — Cu plăcere. Trânti platoul la loc și se îndreptă spre bucătărie. În ușă se opri și privi înapoi la tabloul din sufragerie. Pomul de Crăciun, sclipind de beculețe, avea un munte de cadouri îngrămădite sub el, ofrande parcă pentru zeul măreț al excesului. Cei trei bărbați înțepeniți în fața televizorului își umpleau gurile cu salam. Gemenii se învârteau în jurul încăperii ca doi titirezi. Iar biata de Irene căuta de zor resturi de biscuiți în timp ce din coadă îi scăpau șuvițe din frumosul ei păr roșcat. „Asta nu-i de mine, gândi Rizzoli. Mai bine moartă decât să mă las prinsă în capcana acestui coșmar.” Alergă la bucătărie și puse tava jos. Rămase așa câteva clipe, respirând adânc, încercând să scape de un teribil sentiment de claustrofobie, conștientă, în același timp, de faptul că trebuia să se ducă la baie. „Nu pot lăsa să mi se întâmple mie una ca asta, gândi. Nu mă pot transforma în Irene, istovită și trasă în jos de niște mânuțe murdare.” — Ce s-a întâmplat? întrebă Angela. — Nimic, mamă. — Cum nimic? Simt că e ceva în neregulă. Oftă. — Frankie mă enervează ca dracu’, știi? — Nu poți folosi un cuvânt mai blând? — Nu, ăsta-i cuvântul corect pentru ce-mi face el mie. Tu nu vezi niciodată cât de ticălos este? 805

Angela scoase în tăcere și ultimele cochilii de cannoli și le puse deoparte să se scurgă. — Știai că ne fugărea pe mine și pe Mikey prin casă cu aspiratorul? Îi plăcea la nebunie să-l sperie de moarte pe Mike, amenințându-l că-l va aspira în furtun. Mike țipa de-și spărgea plămânii. Dar tu nu l-ai auzit niciodată, pentru că Frankie nu făcea asta decât atunci când tu nu erai în casă. Niciodată n-ai știut cât de rău se purta cu noi. Angela se așezase la masa din bucătărie și se uita la micile bucățele de aluat pentru gnocchi pe care le tăiase fata ei. — Am știut, răspunse. — Cum? — Știam că ar fi putut să se poarte mai drăguț cu voi. Că ar fi putut fi un frate mai bun. — Și l-ai lăsat de capul lui, fără să-l pedepsești. Asta ne-a deranjat, mamă. Pe Mike încă îl deranjează, că Frankie a fost întotdeauna preferatul tău. — Nu înțelegi ce-i cu Frankie. Rizzoli râse. — Ba înțeleg foarte bine. — Stai jos, Janie. Haide să facem gnocchi împreună. Merge mai repede așa. Rizzoli scoase un oftat și se așeză pe un scaun vizavi de Angela. Tăcută, înciudată, începu să presare făină peste gnocchi, strângând fiecare bucățică de aluat pentru a-i face o adâncitură cu degetul. Ce amprentă mai personală poate lăsa un bucătar decât urma furioasă a propriului deget, întipărit pe fiecare bucată de aluat? — Trebuie să fii mai îngăduitoare cu Frankie, spuse Angela. — De ce? El nu face asta cu mine. — Nu știi prin ce-a trecut. — Am auzit mai multe decât aș vrea vreodată să știu despre cum e în marină. — Nu, vorbesc despre vremea când era mic. De ceea ce s-a întâmplat când era mic. — S-a întâmplat ceva atunci? — Încă mă trec fiori când mă gândesc la cum s-a lovit cu capul de dușumea. — Cum, a căzut din cuib? Râse. Asta-i explică IQ-ul. — Nu, nu e de râs. A fost ceva grav – foarte grav. Tatăl tău nu era în oraș și eu a trebuit să-l duc pe Frankie la urgențe. I-au făcut radiografii și i-au găsit o fisură, chiar aici. Angela își atinse capul într-o parte, lăsându-și în păr o dâră de făină. — Mereu am zis că are o gaură în loc de creier. — Îți spun, nu-i amuzant, Jane. Aproape era să moară. — Soiul rău nu moare. Angela își coborî privirea la vasul cu făină. 806

— Avea doar patru luni, spuse. Rizzoli amuți, apăsând cu degetul în aluatul moale. Nu și-l putea imagina pe Frankie bebeluș. Nu și-l putea imagina neajutorat sau vulnerabil. — A trebuit ca doctorii să-i dreneze niște sânge din creier. Au spus că există o șansă… Se opri. — Ce? — Să nu se dezvolte normal. O remarcă sarcastică îi veni automat în minte lui Rizzoli, dar o ținu pentru ea. Acesta, înțelesese și ea, nu era un moment potrivit să faci glume. Angela nu se uita la ea, în schimb își privea propria mână strângând un bulgăre de aluat. Evita privirea fiicei ei. „Patru luni, gândi Rizzoli. Ceva nu-i în regulă aici. Dacă avea numai patru luni, nu se putea târî încă. Nu putea să coboare din pătuț, nici să se vânzolească în scaunul înalt. Singurul mod în care un copil atât de mic poate cădea este să fie scăpat.” Se uită la mama ei și înțelese. Se întrebă oare câte nopți se trezise Angela îngrozită, amintindu-și de momentul în care îl slăbise din strânsoare, iar pruncul îi alunecase din brațe. Frankie, băiatul de aur, aproape omorât de mama lui neglijentă. Întinse mâna și îi atinse brațul. — Hei. Dar n-a pățit nimic, nu-i așa? Angela respiră adânc. Începu să presare faină și să facă gnocchi cu o viteză record. — Mamă, dintre noi toți, Frankie e cel mai rezistent. — Nu, nu este. Așeză un gnocchi pe tavă și se uită la fiica ei. Tu ești. — Nu, serios. — Ești, Jane. Când te-ai născut, a fost de ajuns să mă uit o dată la tine și să-mi spun: „Nu va trebui niciodată să-mi fac griji pentru ea. Ea se va lupta, orice-ar fi”. Pe Mikey știu că ar fi trebuit probabil să-l protejez mai mult. Nu știe la fel de bine să se apere singur. — Mike a crescut ca victimă. Întotdeauna se va comporta ca atare. — Dar nu și tu. Un zâmbet slab se ivi pe buzele Angelei în timp ce-și privea fiica. — Când aveai trei ani, te-am văzut căzând și lovindu-ți fața de măsuța de cafea. Te-ai tăiat chiar aici, sub bărbie. — Da, încă am cicatricea. — Rana era așa de urâtă, încât ai avut nevoie de copci. Sângerai peste tot pe covor. Și știi ce ai făcut? Ghici. — Am țipat ca din gură de șarpe, presupun. 807

— Nu. Ai început să dai în masa de cafea. Îi cărai la pumni, așa! Angela lovi puternic masa cu pumnul, ridicând în aer un nor de făină. De parcă erai furioasă pe ea. Nu ai alergat la mine. Nu ai plâns când ai văzut atâta sânge. Erai prea ocupată să te răzbuni pe lucrul care te rănise. Râse și-și șterse ochii cu mâna, lăsându-și o dâră albă pe obraz. Erai o fetiță tare ciudată. Dintre toți copiii mei, de tine eram cea mai mândră. Rizzoli se uită la ea. — N-am știut niciodată asta. Habar n-am avut. — Ha! Copiii! Nu aveți idee nici prin ce vă faceți părinții să treacă. Așteaptă să-i ai pe ai tăi și vei vedea. Abia atunci vei ști cu adevărat cum este. — Cum este ce? — Dragostea, răspunse Angela. Rizzoli se uită la mâinile muncite ale mamei ei și dintr-odată ochii i se împăienjeniră și i se puse un nod în gât. Se ridică și se duse la chiuvetă. Umplu un vas cu apă în care să fiarbă gnocchi. Așteptă ca apa să se încălzească, gândindu-se: „Pentru că am fost prea ocupată s-o înfrunt. Așa cum fac cu tot ce m-ar putea răni”. Lăsă vasul pe aragaz și ieși din bucătărie. La etaj, în dormitorul părinților, ridică receptorul telefonului. Rămase nemișcată pe pat preț de câteva clipe, cu receptorul în mână, încercând să-și adune suficient curaj să dea acel telefon. „Fă-o. Trebuie s-o faci.” Formă numărul. Telefonul sună de patru ori, apoi auzi înregistrarea vocii, cu mesajul scurt și la obiect: „Aici Gabriel. Pentru moment nu sunt acasă. Te rog să lași un mesaj”. Așteptă bipul de confirmare și trase aer adânc în piept. — Sunt Jane, zise. Am ceva să-ți spun și cred că e mai bine așa, la telefon. E mai bine decât să-ți vorbesc personal, pentru că nu cred că vreau să-ți văd reacția. Oricum, lucrurile stau așa. Eu… am scrântit-o. Brusc izbucni în râs. Doamne, mă simt realmente penibil, am săvârșit cea mai veche greșeală. N-am să mai glumesc pe seama gagicilor proaste. Ideea este că, ei bine, sunt gravidă. Cam în opt săptămâni, cred. Ceea ce înseamnă, dacă ai îndoieli, că este cu siguranță al tău. Nu-ți cer nimic. Nu vreau să te simți obligat să faci ceea ce se presupune că fac bărbații în astfel de situații. Nici măcar nu trebuie să-mi telefonezi înapoi. Dar am găsit de cuviință că ai dreptul să știi, pentru că… Se opri câteva clipe, cu vocea brusc întretăiată de accese de plâns. Își drese glasul. Pentru că m-am hotărât să păstrez copilul. Apoi închise. Un răstimp lung rămase nemișcată, privindu-și fix mâinile, în timp ce o încercau o mulțime de sentimente. Ușurare. Teamă. Speranță. Dar nu și confuzie – aceasta era o alegere cu care era întru totul de acord. 808

Sări de pe pat, simțindu-se dintr-odată ușoară ca un fulg, eliberată de povara incertitudinii. Avea atâtea lucruri de care să se îngrijească, așa de multe schimbări pentru care să se pregătească, dar cu toate astea coborî vioaie scările și intră înapoi în bucătărie. Apa de pe aragaz fierbea deja. Aburii care se ridicau îi încălzeau fața, asemenea unei mângâieri materne. Adăugă două lingurițe de ulei de măsline, apoi făcu să alunece gnocchi în apă. Alte trei vase fierbeau pe aragaz, fiecare emanând propria mireasmă. Buchetul bucătăriei mamei ei. Trase mirosurile în plămâni, apreciind acest loc sacru, unde hrana însemna iubire. Pescui găluștele de cartofi care pluteau la suprafață, le puse pe un platou și turnă peste ele sos de vițel. Deschise cuptorul și scoase afară caserolele cu mâncare ce fuseseră lăsate înăuntru la încălzit: cartofi copți, fasole verde; chifteluțe; manicotti. O paradă a abundenței, pe care ea și mama ei o duseră în triumf pe masa din sufragerie. Și, la sfârșit, evident, curcanul, care trona în mijlocul mesei, înconjurat de rubedeniile lui italiene. Era mai mult decât ar fi putut să mănânce familia întreagă, dar ăsta era și scopul; un belșug de hrană și dragoste. Se așeză la masă vizavi de Irene și privi cum sunt hrăniți copiii. În urmă cu doar o oră, când se uitase la Irene în sufragerie, văzuse o tânără femeie obosită, a cărei viață părea deja încheiată, a cărei fustă atârna din cauza smucelilor continue ale unor mânuțe. Acum se uita la aceeași femeie și văzu o Irene schimbată, care râdea hrănind micile guri cu sos de merișor, a cărei expresie deveni tandră și relaxată când își apăsă buzele pe un cap cu păr ondulat. „Văd o femeie schimbată pentru că eu sunt cea care s-a schimbat, gândi. Nu Irene.” După masă, în timp ce o ajuta pe Angela să prepare cafeaua și turna frișcă în cochiliile de cannoli, se trezi uitându-se cu alți ochi și la mama ei. Văzu noi șuvițe argintii în părul ei și o față ai cărei obraji începeau să se lase. „Ai regretat vreodată că ne-ai născut, mamă? Te-ai oprit vreodată să te întrebi dacă nu cumva ai făcut o greșeală? Sau ai fost la fel de sigură cum sunt eu acum în legătură cu acest copil?” — Hei, Janie! strigă Frankie din living. Îți sună mobilul în poșetă. — Poți să mi-l aduci tu? strigă și ea. — Ne uităm la meci! — Sunt plină de frișcă pe mâini! Poți măcar să răspunzi? Intră țanțoș în bucătărie și-i aruncă telefonul. — E un tip. — Frost? — Nu. Nu știu cine este. Gabriel fu primul ei gând. „Mi-a ascultat mesajul.” 809

Merse la chiuvetă și-și spălă mâinile pe îndelete. Când, în sfârșit, duse telefonul la ureche, fu în stare să spună foarte calm: — Alo? — Detectiv Rizzoli, aici e părintele Brophy. Se relaxă brusc. Se prăbuși într-un scaun. O simțea pe maică-sa urmărind-o cu privirea și încercă să-și ascundă dezamăgirea din voce. — Da, părinte? — Îmi cer scuze că vă sun în ajun de Crăciun, dar doamna doctor Isles nu răspunde la telefon și – ei bine, a apărut ceva nou și m-am gândit că ar trebui să știți și dumneavoastră. — Ce s-a întâmplat? — Doamna doctor Isles voia numărul de telefon al celei mai apropiate rude a Ursulei, așa că m-am oferit eu să i-l caut. Dar s-a dovedit că registrele noastre de la parohie sunt un pic învechite. Avem un număr vechi de telefon al unui frate din Denver, dar a fost deconectat. — Maica Mary Clement mi-a spus că fratele a murit. — V-a spus și că sora Ursula mai avea un nepot care trăiește în alt stat? — Nu a menționat acest lucru. — Se pare că a ținut legătura cu doctorii. Asta mi-au spus asistentele. Rizzoli se uită la platoul cu cannoli umplute, care se înmuiaseră din pricina conținutului lor de frișcă. — Unde vreți să ajungeți, părinte? — Știu că pare un detaliu minor, încerc să dau de un nepot care nu și-a văzut mătușa de ani de zile. Și știu cât este de greu să localizezi pe cineva care nu locuiește în acest stat, dacă nu-i știi nici măcar numele mic. Dar biserica are surse pe care nici poliția nu le deține. Un preot bun își cunoaște turma, doamnă detectiv. Le cunoaște familiile și numele copiilor. Așa că l-am sunat pe preotul de la parohia din Denver, unde a locuit fratele sorei Ursula. Și-l amintește destul de bine. A ținut slujba la înmormântarea lui. — L-ați întrebat despre celelalte rude? Despre nepot? — Da, l-am întrebat. — Și? — Nu este niciun nepot, doamnă. Nu există.

810

• DOUĂZECI ȘI DOI • Maura visa ruguri funerare. Stătea ghemuită în umbră, urmărind cum flăcări portocalii șerpuiau pe leșuri îngrămădite ca niște stive de lemne, privind carnea topindu-se în fierbințeala focului. Siluetele unor bărbați înconjurau cadavrele incendiate, un cerc de martori tăcuți, ale căror fețe nu le putea desluși. Nici ei nu o puteau vedea, ascunsă cum era în întuneric, chircindu-se pentru a nu fi descoperită. Scântei se desprindeau din rugul întreținut de trupurile oamenilor, urcând în spirală spre cerul întunecat. Scânteile luminau noaptea, scoțând la iveală o priveliște și mai terifiantă: cadavrele încă se mișcau. Membre înnegrite răsucindu-se sub tortura focului. Unul dintre bărbații aflați în cerc se întoarse încet și-și aținti privirea asupra Maurei. Era o figură pe care o recunoscu, o față în ai cărei ochi nu pâlpâia nici pic de suflet. Victor. Se trezi brusc, cu inima bătându-i să-i spargă pieptul, cu cămașa de noapte leoarcă de transpirație. O rafală de vânt se abătu asupra casei și auzi zăngănitul ferestrelor zgâlțâite, vaietul zidurilor. Încă sub efectul spaimei provocate de coșmar, rămase perfect nemișcată, cu sudoarea începând să-i înghețe pe piele. Oare numai vântul o trezise? Își încordă auzul și fiecare scârțâit al casei suna ca un pas. Un intrus care se apropia. Înțepeni brusc, alarmată de un altfel de sunet. Un hârșâit, asemenea ghearelor unui animal care încearcă să pătrundă în casă. Se uită la cadranul luminat al ceasului; era 23:45. Se dădu jos din pat și camera i se păru rece. Bâjbâi în întuneric după un halat, dar nu aprinse lumina. Merse la fereastra dormitorului și constată că ninsoarea se oprise. Pământul sclipea în lumina lunii. Auzi din nou zgomotul a ceva care se freca de zid. Se lipi de geam cât putu de mult și observă tremurul unei umbre, mișcându-se aproape de colțul din față al casei. Un animal? Părăsi dormitorul și coborî tiptil la parter în picioarele goale, în direcția sufrageriei. Înaintă pe lângă pomul de Crăciun și se uită cu atenție pe fereastră. Inima aproape că îi stătu în loc. Un bărbat urca scările spre terasa din fața casei. Nu-i putea vedea fața, pentru că era ascunsă în umbră. Cu toate că bărbatul simți că-l urmărește, se întoarse spre fereastra în spatele căreia se afla ea, și-l recunoscu. Umerii puternici, părul prins în coadă la spate. 811

Se trase înapoi de la fereastră și rămase țintuită locului lângă crengile bradului de Crăciun, încercând să înțeleagă de ce Matthew Sutcliffe se afla acolo, la ușa ei. De ce ar veni fără să fi dat înainte un telefon? Spaima provocată de coșmarul pe care-l avusese n-o părăsise complet, iar vizita asta târzie o făcu să nu se simtă în largul ei. O făcu să se gândească de două ori înainte de a deschide ușa oricărei persoane – chiar și unui bărbat a cărei față și identitate le cunoștea. Se auzi soneria de la intrare. Tresări și un glob de sticlă căzu din pom și se făcu cioburi pe parchet. Afară, umbra se deplasa spre fereastră. Nu se clinti, neputându-se hotărî ce să facă. „Nu aprind în ruptul capului lumina, gândi. O să renunțe și o să mă lase în pace.” Se auzi din nou soneria. „Pleacă, gândi. Pleacă și sună-mă mâine-dimineață.” Scoase un oftat de ușurare când îi auzi pașii coborând treptele de la intrare. Înaintă în vârful picioarelor spre fereastră și se uită afară, dar nu-l văzu. Nu vedea nici vreo mașină parcată în fața casei. Unde dispăruse? Auzi din nou zgomot de pași, scârțâitul unor ghete în zăpadă îndreptându-se spre partea laterală a casei. Ce dracu’ făcea? „Încearcă să găsească o intrare în casă.” Fugi în grabă de lângă pom și scoase un strigăt de durere când călcă pe globul spart și un ciob de sticlă îi intră în talpă. Silueta lui se ivi brusc într-o fereastră laterală. Se uita înăuntru, încercând să deslușească prin întunericul din camera de zi. Maura se refugie în hol, tresărind la fiecare pas, cu talpa piciorului plină de sânge. „E timpul să sun la poliție. Să sun la 911.” Se întoarse și merse șchiopătând în bucătărie, cu mâinile atingând ușor peretele, în căutarea telefonului. În graba ei, scoase receptorul din furcă. Îl înșfăcă și-l duse la ureche. Nu avea ton. „Telefonul din dormitor, gândi, e oare scos din furcă?” Îl închise pe cel din bucătărie și se împletici pe hol, cu ciobul de sticlă intrându-i și mai adânc în talpă, lăsând noi urme de sânge pe parchet. În dormitor scrută întunericul și păși pe covor până se izbi cu tibia de lemnul patului. Bâjbâi în sus pe saltea până ajunse la rama patului. La telefonul de pe noptieră. Nici urmă de ton. Îngheță de spaimă. „A tăiat firele telefonului.” Lăsă receptorul și-și ciuli auzul, disperată să-i afle următoarea mișcare. Casa scârțâia în bătaia vântului, acoperind toate zgomotele în afară de propriile bătăi rapide de inimă. „Unde este? Unde este?” 812

Se gândi să folosească mobilul. Fugi spre măsuța de toaletă, unde-și lăsase geanta. Scotoci prin ea, răscolindui conținutul în căutarea telefonului. Scoase portofelul și cheile, câteva stilouri și o perie de păr. Telefonul, unde-i afurisitul ăla de telefon? „În mașină. L-am uitat pe scaunul din dreapta al mașinii.” Tresări auzind zgomot de sticlă spartă. Venise din fața sau din spatele casei? Pe unde intrase? Fugi în grabă din dormitor pe hol, fără să mai simtă durerea provocată de ciobul care-i intra din ce în ce mai adânc în picior. Ușa spre garaj era la jumătatea holului. O trânti de perete și se strecură înăuntru, moment în care auzi un zgomot și mai puternic de sticlă spartă căzând pe parchet. Închise ușa. Se duse tiptil spre mașină, cu răsuflarea întretăiată și inima spărgându-i pieptul. „Fără zgomot. Fără zgomot.” Trase încet de mânerul portierei alarmându-se la auzul declicului puternic pe care-l făcu butonul siguranței când sări. Deschise portiera și se așeză la volan. Scoase un oftat înăbușit de frustrare când își aduse aminte că lăsase în dormitor cheile. Nu putea porni mașina și să plece de acolo. Aruncă o privire spre scaunul din dreapta și, la lumina becului de pe capotă, își zări mobilul, căzut între scaune. Îl deschise și văzu că era complet încărcat. „Îți mulțumesc, Doamne”, spuse în gând și formă 911. — Aici ofițerul de serviciu. — Buckminster Street, numărul douăzeci și unu, șopti. Cineva a pătruns în casa mea! — Puteți să repetați adresa? Nu vă aud. — Buckminster Street, numărul douăzeci și unu! Un intrus… Amuți, cu privirea ațintită pe ușa care ducea în casă. O fâșie de lumină strălucea sub ea. „E înăuntru. Mă caută prin casă.” Coborî repede din mașină și închise ușa încetișor. Cutia cu siguranțe era doar la câțiva pași, pe peretele garajului și se gândi să scoată firele pentru a nu se mai putea aprinde lumina în casă. Ar fi la adăpost în întuneric. Dar el ar ghici cu siguranță unde era și ar veni în grabă în garaj. „Încearcă doar să nu faci zgomot, își spuse. Poate va crede că nu-s acasă. Poate va crede că locuința e goală.” Apoi își aminti sângele. Lăsase în urmă o dâră de sânge. Îi auzi pașii. Pantofi călcând pe parchet, ieșind din bucătărie, ținându-se după urmele însângerate ale tălpilor ei. Până la urmă, ele îl vor aduce în garaj. Îi veni în minte felul în care murise Doamna Șobolanilor, își aminti puzderia aurie de fragmente de glonț împrăștiate în pieptul femeii. Se gândi la modul devastator în care un glonț Glaser cu cămașă de metal își croiește loc prin corpul 813

uman. Cum explozia lui sfâșie organele interne. Cum rupe vasele de sânge, provocând o hemoragie masivă în cavitatea toracică. „Fugi. Ieși din casă.” Și apoi ce? Să alarmeze vecinii? Să izbească disperată cu pumnul în uși? Nici nu știa care dintre vecini era acasă în această noapte. Pașii se apropiau. Acum ori niciodată. Fugi spre ușa laterală și aerul rece năvăli înăuntru când o deschise. Ieși în curte. Picioarele ei goale se afundară până la glezne în zăpadă, care se revărsă peste ele, blocând balamalele ușii, astfel încât nu putu s-o închidă în urma ei. O lăsă întredeschisă, ajunse la poartă înotând în zăpadă și smuci de mânerul înghețat. Mobilul îi scăpă în timp ce se lupta cu poarta, încercând s-o deschidă în ciuda blocajului făcut de zăpadă. Într-un final reuși s-o crape suficient cât să se strecoare prin ea, și ajunse poticnindu-se pe trotuar. Toate casele de pe strada ei aveau luminile stinse. O luă la fugă cu picioarele goale prin zăpadă. Abia ajunse pe celălalt trotuar că-l auzi pe urmăritorul ei trăgând cu putere de poartă, opintindu-se s-o deschidă mai mult. Trotuarul era sinistru de pustiu; o coti printre gardurile vii, ajungând în curtea domnului Telushkin. Însă aici nămeții erau și mai mari, aproape până la genunchi, și trebui să se lupte să înainteze câțiva pași. Tălpile îi erau amorțite, picioarele nesigure din pricina frigului. Sub lumina strălucitoare a lunii căzând pe zăpadă, era o țintă ușoară, o siluetă întunecată într-o mare de alb necruțător. În timp ce se chinuia să înainteze, se întrebă dacă nu cumva chiar în acel moment îndrepta arma spre ea. Se afundă în nămeți până la coapse și căzu cu fața în zăpadă. Se ridică în genunchi și începu să se târască, refuzând să capituleze. Își croi drum înainte cu picioarele pe care nu și le mai simțea, auzind scârțâitul unor pași îndreptându-se spre ea. Se apropia să-i aplice lovitura fatală. Brusc apăru o lumină. Își ridică privirea și văzu apropiindu-se licărul unei perechi de faruri. O mașină. „Singura mea șansă.” Cu un geamăt sări în picioare și începu să alerge spre stradă, fluturându-și brațele și strigând. Mașina se opri patinând exact în fața ei. Șoferul ieși afară, o siluetă înaltă și impunătoare, deplasându-se spre ea prin albul spectral. Își aținti privirea asupra lui. Începu să se dea ușor înapoi. Era părintele Brophy. — E în regulă, murmură el. Totul e în regulă. 814

Maura se întoarse și privi spre casă, dar nu văzu pe nimeni. „Unde este? Unde s-a dus?” Mai multe faruri se apropiau acum de ei. Alte două mașini se opriră. Distinse sirena albastră a unei mașini de poliție și-și duse mâna la ochi să se apere de lumina puternică, încercând să-și dea seama cine venea spre ea. O auzi pe Rizzoli strigându-i: — Ești în regulă, doctore? — Am eu grijă de ea, spuse părintele Brophy. — Unde e Sutcliffe? — Nu l-am văzut. — În casă, îngăimă Maura. A fost la mine în casă. — Du-o în mașină, părinte, spuse Rizzoli. Stai acolo cu ea. Maura încă nu făcuse nicio mișcare. Rămase împietrită pe loc, în timp ce părintele Brophy păși spre ea. Își scoase haina și i-o înfășură în jurul umerilor. O luă de după umeri și o conduse, ajutând-o să se așeze pe scaunul din dreapta al mașinii lui. — Nu înțeleg, șopti. De ce ești aici? — Sst. Hai să te punem la adăpost de vântul ăsta. Se strecură și el lângă ea. Cu toate că radiatorul era pornit, își strânse și mai tare haina pe ea, încercând să se încălzească, dar dinții îi clănțăneau atât de tare, încât nu putu scoate o vorbă. Zări prin parbriz siluete întunecate mișcându-se pe stradă. Recunoscu profilul lui Barry Frost apropiindu-se de ușa ei de la intrare. O văzu pe Rizzoli și pe un alt polițist îndreptându-se spre ușa laterală, cu armele scoase. Se întoarse și se uită la părintele Brophy. Cu toate că nu-i putea vedea fața, îi simți intensitatea din privire, la fel cum simțea și căldura hainei lui. — Cum ați știut? șopti. — N-am putut să dau de tine la telefon, așa că i-am telefonat doamnei detectiv Rizzoli. Îi luă mâna. O ținu în căușul mâinilor sale, o atingere care Maurei îi aduse lacrimi în ochi. Brusc nu se mai putu uita la el, ci drept înainte, la stradă, pe care o zări ca prin ceață, în timp ce el își apăsă buzele pe mâna ei într-un sărut lung și fierbinte. Clipi pentru a-și alunga lacrimile. Ceea ce văzu o neliniști. Siluete alergând. Rizzoli, traversând strada în lumina intermitentă a girofarurilor. Frost, cu pistolul în mână, lăsându-se pe vine în spatele mașinii. „De ce vin toți spre noi? Ce știu ei și noi nu știm?” — Blocați portierele, zise. Brophy se uită la ea, consternat. — Ce? — Blocați portierele! 815

Rizzoli le striga din stradă, avertizându-i. „E aici. Stă ghemuit în spatele mașinii noastre.” Maura se răsuci, cu mâna bâjbâind pe ușă în căutarea butonului, înnebunită că nu-l dibuia prin întuneric. Umbra lui Matthew Sutcliffe își tăcu apariția în dreptul geamului ei. Se înfioră când ușa se deschise și un curent rece de aer năvăli înăuntru. — Ieși din mașină, părinte, ordonă Sutcliffe. Preotul rămase nemișcat. Apoi zise domol, cu calm: — Cheile sunt în contact. Poți să iei mașina, doctore Sutcliffe. Maura și cu mine coborâm amândoi afară. — Nu, numai tu. — Nu ies dacă nu iese și ea. — Ieși dracului afară, părinte! Doctorul o trase cu violență de păr și îi lipi pistolul de tâmplă. — Te rog, murmură la Brophy. Doar ieși. Ieși acum. — Fie! răspunse preotul cu panică în glas. Asta și fac! Ies afară… Deschise ușa și coborî din mașină. Sutcliffe îi ordonă Maurei: — Treci la volan. Tremurând, Maura puse un picior peste schimbătorul de viteze și ajunse pe locul șoferului. Privi în lături pe fereastră și-l văzu pe Brophy încă lângă mașină, uitându-se neputincios la ea. Rizzoli îi striga să se dea la o parte, însă el părea paralizat. — Pornește motorul, spuse Sutcliffe. Maura se execută și trase frâna. Apăsă cu piciorul gol pedala de accelerație, apoi o lăsă. — Nu mă poți ucide, spuse ea, recăpătându-și stăpânirea de sine. Suntem înconjurați de poliție. Ai nevoie de mine ca ostatic. Ai nevoie ca eu să conduc această mașină. Se scurseră câteva secunde. O eternitate. I se tăie răsuflarea când el îi luă pistolul de la tâmplă și-i înfipse țeava rece în coapsă. — Iar tu nu ai nevoie de piciorul stâng ca să conduci. Deci vrei să-ți păstrezi genunchiul? Trase adânc aer în piept. — Da. — Atunci hai să plecăm. Apăsă pe accelerație. Încet, mașina începu să meargă înainte, trecând de mașina de poliție după care se ascunsese Frost. Strada întunecată se întindea în fața lor, pustie. Mașina continua să meargă. 816

Brusc îl văzu pe părintele Brophy în oglinda retrovizoare alergând după ei, luminat de pâlpâirea de un albastru intermitent a girofarului. Îi ajunse din urmă, trase de portieră, îl prinse pe Sutcliffe de braț, opintindu-se să-l scoată afară. Descărcarea pistolului îl făcu pe preot să zboare în spate. Maura deschise portiera și se aruncă din mers din mașină. Ateriză pe caldarâmul înghețat și văzu stele verzi când se izbi cu capul de pământ. O clipă nu se putu mișca. Zăcu în întuneric, captivă într-un loc năucitor, în care nu simțea nici durere, nici frică, doar vântul, care-i sufla zăpadă mătăsoasă în față. Auzi o voce care-i striga numele de la o distanță uriașă. Mai tare acum. Mai aproape. — Doctore? Doctore? Maura deschise ochii și clipi în lumina lanternei lui Rizzoli. Își întoarse capul din calea fasciculului de raze și văzu mașina la vreo doisprezece metri mai încolo, cu bara din față îndoită într-un copac. Sutcliffe zăcea culcat cu fața în jos pe stradă, chinuindu-se să se ridice, cu mâinile încătușate la spate. — Părintele Brophy, murmură ea. Unde este părintele Brophy? — Am sunat deja la ambulanță. Își ridică cu greu capul și privi înapoi, unde Frost stătea aplecat deasupra trupului preotului. „Nu, își spuse. Nu.” — Nu te ridica, spuse Rizzoli, încercând s-o potolească. Dar Maura o împinse și se ridică pe picioarele ei șovăielnice, cu inima cât un purice. Abia simți sub tălpi betonul înghețat al străzii, împleticindu-se spre Brophy. La auzul pașilor ei, Frost își ridică privirea. — Glonțul i-a pătruns în piept, șopti. Lăsându-se în genunchi lângă el, sfâșie cămașa preotului și văzu pe unde intrase glonțul. Auzi șuierul rău prevestitor al aerului care pătrundea în plămâni. Își apăsă mâna pe rană și simți sânge cald și carne lipicioasă. Părintele tremura de frig. Vântul bătea nemilos în susul și în josul străzii. „Iar eu port haina ta, își spuse ea. Haina pe care mi-ai dat-o să-mi țină cald.” Prin șuierul vântului auzi tânguirea ambulanței care se apropia. Părintele Brophy avea privirea dusă și își pierduse cunoștința. — Stai cu mine, Daniel, îi spuse. Mă auzi? Vocea i se înecă. — Vei trăi. Se aplecă și lacrimile ei scăldară fața preotului în timp ce-i repeta în ureche. — Te rog. Fă-o pentru mine, Daniel. Trebuie să trăiești. Trebuie să trăiești…

817

• DOUĂZECI ȘI TREI • Televizorul din sala de așteptare a spitalului era, ca de obicei, pe CNN. Maura stătea cu piciorul bandajat întins pe un scaun, cu privirea la banda de știri care se derula încet în partea de jos a ecranului, dar nu era atentă la niciun cuvânt. Cu toate că acum purta un pulover de lână și pantaloni vătuiți, îi era încă frig și nu credea că îi va mai fi vreodată cald. „Patru ore”, își spuse. Era pe masa de operație de patru ore. Își privi mâna și încă putea vedea sângele părintelui Daniel Brophy sub unghii, încă îi putea simți inima pulsând ca o pasăre care i se zbate în palmă. Nu avea nevoie să se uite pe radiografii ca să știe ce stricăciuni făcuse glonțul; văzuse traiectoria letală cu care Glaserul cu vârf albastru sfâșiase pieptul Doamnei Șobolanilor și știa cu ce se confruntau acum chirurgii. Un plămân făcut franjuri de fragmentele de glonț. Sânge curgând dintr-o duzină de vase. Panica echipei din sala de operație la vederea vieții care se scurge din trup, și pe care chirurgii nu o pot conecta suficient de repede la aparate. Își ridică privirea spre Rizzoli, care intră în cameră aducând o cană de cafea și un celular. — Ți-am găsit telefonul lângă ușa din spate, spuse ea și i-l întinse Maurei. Cafeaua e tot pentru tine. Bea-o. Maura luă o înghițitură. Era prea dulce, dar în această seară, zahărul îi făcea bine. Orice sursă de energie făcea bine trupului ei obosit și plin de vânătăi. — Te mai pot ajuta cu ceva? întrebă Rizzoli. Mai ai nevoie de ceva? — Da. Maura își ridică privirea din cană. — Vreau să îmi spui adevărul. — Eu întotdeauna îți spun adevărul, doctore. Doar știi asta. — Atunci spune-mi că Victor nu a avut nicio legătură cu toate astea. — Nu a avut. — Ești absolut sigură? — Mai mult de-atât nu se poate. O fi fostul tău bărbat un mare șmecher. Te-o fi mințit, dar sunt destul de sigură că n-a omorât pe nimeni. Maura se lăsă pe spate și oftă. Coborându-și privirea spre cana aburindă, întrebă: — Și Matthew Sutcliffe? Chiar e doctor? — N-ai zice, dar este. Și-a luat diploma la Universitatea din Vermont, iar rezidențiatul l-a făcut la Boston. E interesant, doctore. Dacă ai un ecuson pe care scrie „medic”, ești cel mai tare. Poți să intri într-un spital și să spui personalului 818

că pacientul tău tocmai a fost adus acolo, și nimeni nu te-ntreabă nimic. Mai ales când rudele pacientului sună și-ți confirmă povestea. — Un doctor care lucrează ca ucigaș plătit? — Nu știm cu certitudine că Octagon Chemicals l-ar fi plătit. De fapt, tind să cred că această companie n-a avut nimic de-a face cu omorurile. E posibil ca Sutcliffe să fi acționat din motive personale. — Ce motive? — Ca să se protejeze. Să îngroape adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în India. Observând privirea nedumerită a Maurei, Rizzoli spuse: — Octagon a făcut în sfârșit publică lista cu angajații care au lucrat la fabrica din India. Printre ei era și un doctor. — El? Rizzoli încuviință. — Matthew Sutcliffe, medic. Maura își aținti privirea asupra televizorului, fără să priceapă nimic din imaginile care se derulau pe ecran. Îi veniră în minte ruguri funerare, cranii zdrobite cu sălbăticie. Și își aminti coșmarul pe care îl avusese, acela cu focul care devora came de om. Leșuri care încă se mișcau, contorsionându-se în flăcări. — În Bhopal, au murit șase mii de oameni, spuse ea. Rizzoli dădu din cap. — Dar în dimineața următoare sute de mii de oameni mai erau încă în viață. Maura se uită la Rizzoli. — Unde s-au dus supraviețuitorii din Bara? Doamna Șobolanilor nu poate să fi fost singura supraviețuitoare. — Și dacă n-a fost, ce s-a întâmplat cu ceilalți? Se uitară una la alta, amândouă înțelegând acum ce voise Sutcliffe cu atâta disperare să ascundă. Nu accidentul în sine, ci urmările lui. Și rolul lui în toate astea. Se gândi la priveliștea terifiantă pe care trebuie s-o fi văzut în acea noapte, după ce norul otrăvitor se abătuse asupra satului. Familii întregi zăcând moarte în paturile lor. Cadavre împrăștiate afară, înțepenite în agonia finală. Doctorul fabricii a fost, cu siguranță, primul trimis să evalueze pagubele. Probabil nu-și dăduse seama că unele dintre victime erau încă în viață decât după ce se luase decizia ca leșurile să fie arse. Probabil că un vaiet i-a atras atenția sau convulsia unei mâini sau a unui picior, în timp ce cadavrele erau târâte spre rugul în flăcări. Cu mirosul morții și al cărnii pârjolite plutind în aer, probabil s-a gândit cu spaimă la cei încă în viață. Dar deja ei nu mai puteau da înapoi; ajunseseră deja prea departe. „Asta n-ai vrut tu să se afle. Ce ai făcut cu cei rămași în viață.” 819

— De ce te-a atacat în seara asta? întrebă Rizzoli. Maura clătină din cap. — Nu știu. — Te-ai întâlnit cu el la spital. Ai vorbit cu el. Ce s-a întâmplat acolo? Maura se gândi la discuția ei cu Sutcliffe. Stătuseră unul lângă altul, uitânduse la Ursula, și vorbiseră despre autopsie. Despre testele de laborator și detaliile decesului. Și despre examenul toxicologic. — Cred că vom afla răspunsul după autopsie, spuse. — Ce crezi că ai să găsești? — Motivul pentru care a făcut infarct. Ai fost acolo în acea noapte. Tu mi-ai spus că exact înainte să intre în comă avusese un atac de panică. Și că părea îngrozită. — Pentru că el era de față. Maura dădu din cap. — Știa ce avea să i se întâmple, dar nu putea vorbi, nu cu un tub vârât pe gât. Am văzut multe cazuri de comă, știu cum sunt și ce se întâmplă. Toată lumea se adună în salon și e mare derută. O grămadă de medicamente, pompate dintrodată în pacient. Se opri o clipă. Ursula era alergică la penicilină. — Și asta se va vedea la examenul toxicologic? — Nu știu. Dar el avea toate motivele să se îngrijoreze, nu-i așa? Iar eu eram singura persoană care insista cu testul. — Detectiv Rizzoli? Se întoarseră și văzură o asistentă de la sala de operații stând în ușă. — Doctorul Demetrios vrea să știți că totul a mers bine. Acum îl cos. Pacientul va fi probabil transportat la Terapie intensivă într-o oră. — Doctorul Isles, aici de față, așteaptă să îl vadă. — Va mai dura ceva până va putea primi vizite. Îl ținem intubat și sub calmante. Mai bine reveniți mai târziu. Poate după prânz. Maura dădu din cap și se ridică încet. La fel făcu și Rizzoli. — Te duc eu acasă, spuse ea. Se iviseră deja zorii când Maura intră în casă. Se uită la dâra de sânge închegat pe care o lăsase pe podea, mărturia calvarului prin care trecuse. Trecu prin fiecare cameră, parcă pentru a o recupera din întuneric. Pentru a se reasigura că asta încă era casa ei și că frica nu-și avea locul între acești pereți. Merse în bucătărie unde descoperi că fereastra spartă fusese deja acoperită cu un placaj care să împiedice pătrunderea vântului. Fără îndoială din ordinele lui Jane. Undeva suna un telefon. Ridică receptorul de pe perete, dar nu avea ton. Linia nu fusese încă reparată. 820

„Mobilul”, își spuse. Se duse în sufragerie, unde-și lăsase geanta. Până să-l scoată, încetă să sune. Formă codul pentru a-și asculta mesajul. Era Victor. Se cufundă în canapea, copleșită la auzul vocii lui. — „Știu că e prea devreme să te sun. Și probabil te întrebi de ce dracu’ ar trebui să mă asculți, după… ei bine, după tot ce s-a întâmplat. Dar acum joc cu cărțile pe față. Știi bine că n-am nimic de câștigat din asta. Așa că poate mă vei crede când îți voi spune cât de mult îmi lipsești, Maura. Cred că am putea face lucrurile să meargă din nou. Ne putem da încă o șansă. Dă-mi mie o nouă șansă, vrei? Te rog.” Un răstimp îndelungat rămase pe canapea, ținând telefonul între mâinile amorțite, cu privirea ațintită la șemineul rece. „Unele flăcări nu pot fi reaprinse, își spuse. Unele flăcări mai bine le lași să se stingă.” Băgă telefonul la loc în geantă. Se ridică în picioare și merse să curețe sângele de pe dușumea. • Pe la zece dimineața, soarele izbutise în sfârșit să spargă plafonul de nori și, în drum spre casă, Rizzoli trebui să-și protejeze ochii pentru a se feri de intensitatea reflexiei lui pe zăpada proaspătă. Străzile erau pustii, trotuarele de un alb imaculat. Simți că renaște în această dimineață de Crăciun. Eliberată de orice șovăială. Își atinse abdomenul și se gândi: „Se pare că suntem doar noi doi, puștiule”. Parcă în fața clădirii unde locuia și coborî din mașină. Rămase o clipă locului, în lumina rece a soarelui, să-și umple plămânii cu o gură de aer proaspăt. — Crăciun fericit, Jane. Nu răspunse nimic, cu inima spărgându-i pieptul. Se întoarse încetișor. Gabriel Dean stătea lângă intrarea în clădirea în care locuia ea. Îl privi cum se apropia, dar nu știa ce i-ar fi putut spune. Pe vremuri fuseseră cât de intimi pot fi un bărbat și o femeie și, cu toate astea, iată-i acum pe atât de muți, pe cât erau de înstrăinați. — Am crezut că ești în Washington, zise în sfârșit. — Am aterizat în Boston acum aproape o oră. Am luat primul avion. Rămase tăcut un moment. Îți mulțumesc că mi-ai spus, șopti. — Păi, bine. Ridică din umeri. Nu eram nici măcar sigură că vrei să știi. — De ce să nu fi vrut? — E o complicație. — Viața însăși este o serie de complicații. Trebuie să ne ocupăm de ele când apar. Ce răspuns la obiect. „Bărbatul în costum gri” fusese prima ei impresie despre el și așa îl vedea și acum, stând în fața ei în paltonul lui închis la culoare. Atât de calm și detașat. 821

— De cât timp știi? o întrebă el. — Până acum câteva zile nu eram sigură. Mi-am făcut acasă un test din acela de sarcină. Dar cred că sunt câteva săptămâni de când bănuiam. — De ce ai așteptat așa de mult să-mi spui? — N-aveam de gând să-ți spun deloc. Pentru că nu prea intenționam să-l păstrez. — De ce? Rizzoli râse. — În primul rând, nu prea știu să mă port cu copiii. Apoi, dacă cineva îmi pune în brațe un copil, nu știu ce să fac cu el. Îl bați pe spate sau îi schimbi scutecul? Și cum se presupune că mai pot să mă duc la slujbă cu un copil acasă? — Nu știam că polițiștii depun un jurământ cum că nu vor face copii. — Dar, știi, este atât de greu. Mă uit la alte mămici și nu știu cum de reușesc. Nu știu dacă eu pot s-o fac. Scoase aerul din plămâni într-un abur fierbinte și se îndreptă de spate. — Măcar părinții mei sunt aici. Sunt aproape convinsă că mama ar fi încântată să aibă grijă de copil. Și mai e și o creșă la câteva străzi de aici. O să vorbesc cu cineva de acolo, să văd de la ce vârstă îi primesc. — Deci asta este. Ai totul pus la punct. — Mai mult sau mai puțin. — Până în cele mai mici detalii, cine o să aibă grijă de copilul nostru. „Copilul nostru.” I se puse un nod în gât, gândindu-se la copilul care creștea în burta ei, parte din Gabriel. — Mai sunt detalii de rezolvat. Stătea în picioare, cu spatele perfect drept, în continuare în rolul bărbatului în costum gri. Dar când deschise gura, Rizzoli îi detectă în voce o nuanță de furie care o lăsă mută de uimire. — Și locul meu unde-i? o întrebă. Ai făcut toate planurile astea și mie nu miai pronunțat numele o dată. Nu c-aș fi surprins. Ea scutură din cap. — Și care este marea problemă? — E aceeași veche partitură, Jane. Cea pe care nu încetezi s-o repeți. Rizzoli își ia în mâini propria viață. La adăpostul armurii pe care o porți. Cine are nevoie de un bărbat? La naiba, în niciun caz tu. — Și ce ar trebui să spun? Te rog, te rog, salvează-mă? Nu pot să-mi cresc copilul fără un bărbat? — Ba dimpotrivă, probabil ai putea fără probleme să faci asta și singură. Ai găsi tu o cale, chiar dacă asta te-ar doborî. — Deci ce-ai vrea să spun? — Poți să faci o alegere. — Și am făcut-o. Ți-am spus, păstrez copilul. 822

Se pregăti să urce scările, înaintând hotărâtă prin zăpadă. El o apucă de mână. — Nu în legătură cu copilul. În legătură cu noi. Apoi adăugă cu blândețe: Alege-mă pe mine, Jane. Se întoarse și se uită la el. — Asta ce mai vrea să însemne? — Înseamnă că putem face asta împreună. Înseamnă să renunți la armură. Numai așa putem face lucrurile să meargă. Tu mă lași să te rănesc, iar eu la rândul meu, te las să mă rănești. — Minunat. Și amândoi ne alegem cu cicatrice. — Sau sfârșim prin a avea încredere unul în celălalt. — Abia ne cunoaștem. — Ne-am cunoscut suficient de bine să facem un copil împreună. Își simți obrajii îmbujorându-i-se și brusc nu-i mai putu înfrunta privirea. Se uită în jos la zăpadă. — Nu spun că o să și reușim, zise. Nici măcar nu sunt sigur cum o să facem, tu aici, iar eu în Washington. Și să fim serioși. Jane, câteodată poți fi o adevărată scorpie. Rizzoli râse. Își trecu mâna peste ochi. — Știu. Și-ncă cum! Dar în restul timpului… Întinse mâna și-i atinse fața. În restul timpului… „În restul timpului, își spuse Jane, mă vezi cum sunt cu adevărat. Și asta mă sperie. Nu, mă îngrozește. Acesta poate fi cel mai curajos lucru pe care am să-l fac vreodată.” În cele din urmă își ridică privirea și se uită la el. Trase aer adânc în piept. Apoi spuse: — Cred că te iubesc.

823

• DOUĂZECI ȘI PATRU • TREI LUNI MAI TÂRZIU Maura stătea în al doilea șir de strane în biserica Sfântul Anton și sunetul orgii îi stârni amintiri din copilărie. Își aminti cum mergea cu părinții la slujba de duminică și cât de tari și neîndurătoare păreau băncile bisericii, după ce ședeai pe ele o jumătate de oră. Cum se foia încercând să stea mai comod și cum o lua tatăl ei în poală – cel mai bun jilț, deoarece venea cu o pereche de brațe protectoare. Se uita la ferestrele cu vitralii, la imagini care o înspăimântau. Ioana d’Arc, cetluită de rug. Isus pe cruce. Sfinți îngenuncheați în fața călăilor. Și sânge, foarte mult sânge, vărsat în numele credinței. Astăzi, biserica nu mai părea ostilă. Muzica orgii exprima bucurie. Ghirlande de flori roz împodobeau biserica. Văzu copii care se legănau fericiți pe genunchii părinților, copii netulburați de imaginile suferinței pictate pe vitralii. Orga începu să cânte Oda bucuriei de Beethoven. La capătul coridorului apărură două domnișoare de onoare care purtau deuxpièce-uri argintii. Maura le recunoscu pe amândouă, erau de la Poliția din Boston. Stranele erau pline de polițiști astăzi. Uitându-se peste umăr îi zări pe Barry Frost și pe detectivul Sleeper, în prima strană din spatele ei – amândoi veseli și relaxați. Mult prea des, când polițiștii și familiile lor se adunau într-o biserică, era pentru a jeli pe unul dintre ei. Astăzi văzu zâmbete și rochii strălucitoare. Își făcu apariția Jane, la brațul tatălui ei. Pentru prima dată, părul ei negru fusese îmblânzit într-o coafură cu stil. Costumul ei din satin alb, cu taior lung, nu-i putea ascunde abdomenul proeminent. Când ajunse la strana unde stătea Maura, privirile li se întâlniră pentru o clipă și Maura o văzu pe Jane dându-și ochii peste cap de parcă ar fi vrut să-i spună: „Îți vine să crezi că fac asta?” Apoi își întoarse privirea către altar. Către Gabriel. „Câteodată, se gândi Maura, stelele se aliniază, zeii zâmbesc și dragostea are o șansă. Doar o șansă – nu se poate spera la mai mult. Nu există garanții, nici certitudini.” Se uită cum Gabriel ia mâna lui Jane într-a lui. Împreună se întoarseră spre altar. Astăzi erau uniți, dar cu siguranță vor fi zile când își vor arunca vorbe pline de mânie sau când tăcerea îi va îngheța. Zile în care dragostea cu greu se va menține în zbor, ca o pasăre bătând dintr-o singură aripă. Zile în care temperamentul coleric al lui Jane și firea mai calculată a lui Gabriel îi vor 824

trimite pe fiecare, ca pe niște boxeri, în colțurile lor, și amândoi vor pune la îndoială rostul acestei dispute. Și apoi vor mai fi zile ca aceasta. Zile perfecte. Era după-amiază târziu când Maura ieși din biserica Sfântul Anton. Soarele strălucea și, pentru prima oară, simți o adiere caldă în aer. Primul semn al primăverii. Conduse mașina cu geamul coborât și savurând miresmele orașului. Nu se îndreptă spre casă, ci spre cartierul Jamaica Plain. Spre biserica Fecioara Maria a Sfintei Lumini. Păși prin ușa masivă a bisericii. Înăuntru era liniște și o lumină difuză. Ferestrele cu vitralii captau ultimele raze de soare ale zilei. Nu văzu decât două femei, așezate una lângă alta, cu capetele plecate în rugăciune. Se îndreptă în tăcere spre nișă și aprinse trei lumânări pentru trei femei. Una pentru sora Ursula. Una pentru sora Camille. Și una pentru o leproasă fără chip, al cărei nume n-avea să-l știe niciodată. Nu credea nici în iad, nici în rai; nu era sigură nici măcar de credința ei în nemurire. Cu toate astea, rămase în acel lăcaș de închinăciune și aprinse trei făclii, și asta îi oferi alinare, pentru că, dacă era să creadă în ceva, acest lucru era puterea aduceri i-aminte. Numai cei uitați sunt cu adevărat morți. Ieși din nișă și îl văzu pe părintele Brophy care stătea acum lângă cele două femei, șoptindu-le cuvinte de îmbărbătare. Preotul ridică privirea. În timp ce ultimele raze aurii ale soarelui se prefirau prin vitralii, privirile lor se întâlniră. Doar pentru o clipă, amândoi uitară unde se aflau. Cine erau. Ea ridică mâna în semn de adio. Apoi ieși din biserica lui pentru a se întoarce în lumea ei.

825

826

TESS GERRITSEN Seria JANE RIZZOLI & MAURA ISLES Volumul 4

DUBLURA Original: Body Double (2005) Traducere din limba engleză: ILEANA IORGA

virtual-project.eu

RAO International Publishing Company 2011 827

• PROLOG Băiatul o privea din nou. Adolescenta de paisprezece ani, Alice Rose, încercă să se concentreze asupra celor zece întrebări ale testului de pe pupitrul ei, însă mintea nu îi stătea la limba engleză pentru clasa a noua, ci la Elijah. Privirea tânărului o ardea ca o rază ațintită spre fața ei, îi putea simți căldura pe obraji și știa că roșise. „Concentrează-te, Alice!” Imprimanta întinsese cerneala la următoarea întrebare din test și tânăra trebui să facă eforturi pentru a înțelege cuvintele. Charles Dickens alege deseori numele personajelor sale astfel încât să exprime trăsături de caracter ale acestora. Dați câteva exemple și explicați de ce numele li se potrivesc personajelor menționate. Mușcând din creion, Alice se strădui să închege un răspuns, însă nu putea gândi când el, așezat în banca de alături, era atât de aproape de ea, încât îi putea simți mirosul de săpun de pin și lemn ars. Miros bărbătesc. Dickens… Dickens… Cui îi mai păsa de Charles Dickens și Nicholas Nickleby și de engleza de clasa a noua când fermecătorul Elijah Lank se uita la ea? Oh, Doamne, era atât de frumos, cu părul său negru și ochii albaștri. Ochi ca ai lui Tony Curtis. Asta a gândit când l-a văzut pentru prima oară pe Elijah: arăta exact ca Tony Curtis, al cărui chip splendid îi atrăgea privirea din paginile revistelor sale favorite, Modern Screen și Photoplay. Se aplecă înainte și părul îi alunecă, acoperindu-i fața. Din spatele șuvițelor blonde aruncă o privire rapidă și își simți inima bătând și mai puternic. Întradevăr, el se uita la ea și nu în felul acela disprețuitor al celorlalți băieți din școală, acei băieți care o făceau să se simtă proastă și neputincioasă. Șoaptele lor batjocoritoare o însoțeau întotdeauna, prea încete pentru a le înțelege în totalitate, însă știa că se referă la ea, pentru că le simțea privirea ațintită. Erau aceiași băieți care lipiseră fotografia unei vaci pe ușa vestiarului său, care mugeau atunci când din întâmplare se lovea de ei pe culoar. Însă Elijah – el o privea cu totul diferit, cu ochi arzători, cu ochi de star de cinema. Își ridică încet capul și se uită la el, de data aceasta fără a se mai feri prin vălul protector al șuvițelor de păr, ci direct, ca o confirmare a privirii lui insistente. Băiatul terminase deja testul și întorsese foaia cu fața în jos pe bancă, iar creionul 828

era pus deoparte. Întreaga lui atenție era concentrată asupra ei și Alice de-abia mai putea să respire de emoție. „Mă place. Sunt sigură. Mă place.” Își ridică mâna la gât și atinse nasturele de sus al bluzei. Degetele ei se frecară de piele, lăsând o urmă caldă. Mintea îi zbură la Tony Curtis și la privirea lui arzătoare asupra Lanei Turner, o privire ce putea face o fată să se simtă fără glas și cu genunchii moi. Era acea privire care venea inevitabil chiar înainte de un sărut; tocmai atunci însă, ca de obicei, pelicula își pierdea din claritate. De ce oare trebuia să se întâmple așa? De ce imaginea devenea neclară exact atunci când voiai mai mult să vezi… — Timpul s-a scurs, copii! Vă rog să predați testele. Atenția lui Alice reveni brusc la foaia pe care jumătate din întrebările testului rămăseseră nerezolvate. Oh, nu. Cum trecuse timpul? Știa răspunsul la aceste întrebări. Ar mai fi avut nevoie doar de câteva minute… — Alice. Alice! Ridică privirea și o văzu pe doamna Meriweather cu mâna întinsă spre ea. — Nu m-ai auzit? E timpul să-mi predai lucrarea. — Dar eu… — Nicio scuză. Trebuie să începi să mai și asculți, Alice. Doamna Meriweather înșfacă testul lui Alice și trecu mai departe. Chiar dacă de-abia putea auzi șoaptele lor, Alice știa că fetele din spatele ei o bârfeau. Se întoarse spre ele și le văzu capetele apropiate, cu mâinile acoperindu-și gura și chicotind. „Alice poate citi de pe buze, așa că n-o lăsa să-și dea seama că vorbim despre ea”. Câțiva băieți râseră și ei arătând spre ea. Ce-i așa de amuzant? Alice lăsă privirea în jos și observă cu groază că nasturele de sus al bluzei se desprinsese și lăsa să i se întrevadă sânii. Sună clopoțelul anunțând sfârșitul orelor. Alice își înșfacă geanta și o strânse la piept, ieșind din clasă. Nu îndrăzni să privească spre nimeni, ci doar continuă să meargă, cu capul în jos, aproape venindu-i să plângă. Se grăbi să ajungă la grupul sanitar și se încuie într-o toaletă. Ascunsă după ușa zăvorâtă, Alice ascultă cum celelalte fete se perindau în fața oglinzilor, râzând și aranjându-și părul. Le putu simți mirosul diferitelor parfumuri și curentul de aer produs de fiecare dată când se deschidea ușa. Toate aceste fete de aur, cu puloverele lor nou-nouțe, n-au pierdut niciodată un nasture și n-au venit niciodată la școală purtând haine de mâna a doua și pantofi cu talpă de carton. „Plecați. Plecați cu toții odată”. În sfârșit, nu mai auzi ușa deschizându-se.

829

Lipită de ușa toaletei, Alice se strădui să-și dea seama dacă mai era cineva în sală. Uitându-se pe furiș prin crăpătura ușii, nu văzu pe nimeni stând în fața oglinzii. De-abia atunci se strecură afară. Holul școlii era la fel de pustiu, toată lumea terminase programul pe ziua respectivă. Nu mai era nimeni să o chinuie. Cu umerii strânși, ca și cum s-ar fi apărat de ceva, străbătu coridorul lung, cu vestiarele aliniate de-a lungul peretelui, plin cu afișe ce anunțau balul de Halloween care urma să aibă loc în două săptămâni. Un bal la care cu siguranță nu avea să meargă. Amintirea umilitoare a ultimului bal de săptămâna trecută încă o durea și, probabil, avea să rămână așa multă vreme de acum încolo. Stătuse timp de două ore rezemată de perete, așteptând, sperând ca un băiat să vină să o invite pe ring și când în sfârșit un băiat se apropiase de ea, nu o făcuse pentru a dansa; în schimb, într-o fracțiune de secundă, se încovrigase și vomase peste pantofii ei. Era sătulă de astfel de baluri. Se mutaseră în acest oraș de doar două luni și își dorea deja ca mama ei să se apuce iar de împachetat și să se mute din nou, să o ducă într-un loc unde ar fi putut-o lua de la început. Unde totul ar fi fost în sfârșit altfel. „Doar că nu se întâmplă niciodată așa”. Ieși pe ușa principală a școlii, în soarele tomnatic. Aplecată deasupra bicicletei, era atât de concentrată asupra lacătului încât nu auzi pași în spatele ei. Doar când umbra lui îi acoperi fața, își dădu seama că Elijah era lângă ea. — Bună, Alice. Se întoarse brusc și scăpă bicicleta, care se răsturnă pe trotuar. Dumnezeule, ce idioată era. Cum putea să fie atât de neîndemânatică? — A fost un examen greu, nu-i așa? rosti el încet și răspicat. Acesta era încă unul dintre lucrurile care îi plăceau la Elijah: spre deosebire de ceilalți copii, formula întotdeauna cuvintele clar, niciodată bolborosit și o lăsa mereu să îi vadă buzele. „Îmi știe secretul, se gândi ea. Și totuși își dorește să fie prieten cu mine”. — Ia zi, ai răspuns la toate subiectele? întrebă el. Se aplecă să își ridice bicicleta. — Știam răspunsurile. Aveam nevoie doar de mai mult timp. Ridicându-se, îi văzu privirea ațintită spre bluza ei, spre deschizătura lăsată de nasturele lipsă. Roși și își încrucișa mâine pe piept. — Am un ac de siguranță, spuse el. — Poftim? Băiatul se căută în buzunare și scoase un ac de siguranță. — Și eu îmi pierd mereu nasturii. E neplăcut. Uite, dă-mi voie să ți-l prind. Își ținu respirația când el se aplecă să-i încheie bluza. De-abia mai putu să-și controleze tremuratul, în timp ce băiatul strecură un deget pe sub material pentru a prinde acul. „Oare îmi simte inima bătând cu putere? se întrebă ea. Își dă oare seama că mă amețește?” 830

Când se îndepărtă de ea, expiră adânc. Se uită în jos și văzu că decolteul bluzei era acum prins decent. — E mai bine? o întrebă el. — O, da! Se opri o clipă să se adune și spuse apoi cu o atitudine demnă de o regină: Îți mulțumesc, Elijah. Ești foarte atent. Se așternu liniștea. Ciorile croncăneau și frunzele de toamnă păreau niște flăcări ce cuprinseseră ramurile copacilor. — Alice, crezi că ai putea să mă ajuți cu ceva? o întrebă el. — Cu ce anume? „Vai, ce răspuns stupid! Trebuia să spui da, pur și simplu. Da, aș face orice pentru tine, Elijah Lank.” — Am de făcut un proiect la biologie. Am nevoie de un partener care să mă ajute și nu am pe cine să rog pe altcineva. — Ce fel de proiect este? — O să-ți arăt. Însă trebuie să mergem pe la mine pe-acasă. Acasă la el… Nu fusese în casa nici unui băiat până atunci. Încuviință din cap. — Trebuie doar să-mi las cărțile acasă. Își trase și el bicicleta din rastel. Arăta aproape la fel de uzată ca a lui Alice, cu apărătorile aproape ruginite și pielea crăpată a șeii. Această bicicletă veche o făcu să-l placă și mai mult. „Suntem o adevărată pereche, gândi ea. Eu și Tony Curtis.” Merseră întâi acasă la ea. Nu-l invită înăuntru; s-ar fi simțit prea stânjenită dacă el ar fi văzut mobilierul uzat și vopseaua scorojită de pe pereți. Fata intră doar în fugă, își aruncă geanta pe masa din bucătărie și ieși repede afară. Din nefericire, și Buddy, câinele fratelui ei, făcu același lucru. Chiar în momentul în care ea se năpusti pe ușa de la intrare, cățelul se furișă afară mâncând pământul, ca un ghem de blană neagră și albă. — Buddy! îl strigă ea. Vino înapoi! — Nu prea ascultă, nu-i așa? comentă Elijah. — Pentru că e un câine prost. Buddy! Potaia se uită la ea, dând din coadă, apoi o tuli pe stradă. — Dă-l încolo, spuse ea. O să vină acasă când o să se sature. Alice se urcă pe bicicletă. Ei bine, unde locuiești? — Mai sus, pe Skyline Road. Ai fost vreodată pe-acolo? — Nu. — E un urcuș destul de lung pe deal. Crezi că te descurci? Fata încuviință din cap. „Pot să fac orice pentru tine.” Se îndepărtară de casă pedalând. Alice spera ca Elijah să o ia pe Main Street, pe lângă cofetărie, unde tinerii își petreceau mereu timpul liber ascultând muzica de la tonomat și sorbind din băuturile răcoritoare. „Ne-ar vedea pe amândoi 831

împreună pe biciclete, se gândi ea, și ce-ar mai avea de bârfit fetele… Uite-i pe Alice și Elijah cel cu ochi albaștri.” Nu merseră însă pe Main Street. În schimb, el o luă pe Locust Lane, pe unde nu prea erau case, ci doar intrările din spate ale unor magazine și parcarea angajaților de la Neptune’s Bounty Cannery. Ei, și ce dacă? Era cu el acum, nu-i așa? Destul de aproape în spatele lui pentru a-i admira coapsele încordându-se ușor și dosul așezat pe șa. Băiatul îi aruncă o privire înapoi și adierea vântului îi răvăși ușor părul. — Ești bine, Alice? — Da, e totul în regulă. De fapt nu era chiar așa, respira puțin cam greu pentru că ieșiseră din oraș și începuseră să urce colina. Elijah urca probabil cu bicicleta spre Skyline în fiecare zi, așa că era obișnuit; nu părea afectat deloc, picioarele mișcându-i-se regulat, ca niște pistoane puternice. Ea însă de-abia mai răsufla, străduindu-se să țină pasul cu el. O bucată de blană îi atrase atenția. Uitându-se în lateral, îl văzu pe Buddy urmărindu-i. Cățelul arăta și el obosit, cu limba atârnată, chinuindu-se să se țină după ei. — Du-te acasă! — Ce-ai spus? o întrebă Elijah, întorcând capul. — Iar câinele ăsta prost, zise ea gâfâind. Continuă să ne urmărească. Se va… se va rătăci. Se uită la Buddy, însă el înainta alături de ea, sprinten și fără de griji. „Ei bine, fă cum vrei, gândi Alice. Aleargă până nu mai poți. Mie nu-mi mai pasă.” Continuară să urce pe munte, drumul șerpuind ușor. Din când în când, Alice întrezărea printre copaci priveliștea orășelului Fox Harbor departe, mai jos, cu apa arămiu-închis sub razele soarelui de după-amiază. Apoi copacii începură să se îndesească și nu se mai vedea decât pădurea, împodobită în culori aprinse de roșu și portocaliu. Drumul acoperit de frunze uscate se curba înaintea lor. Când Elijah se opri în sfârșit din pedalat, Alice era atât de obosită încât deabia se mai putea ține pe picioarele tremurânde. Buddy nu mai era prin preajmă; fata spera doar că avea să-și găsească singur drumul spre casă, căci nici în ruptul capului nu s-ar fi apucat acum să îl caute. Nu acum, nu când era atât de aproape de Elijah, care îi zâmbea, cu ochii strălucind. Băiatul își sprijini bicicleta de un copac și își săltă pe umăr geanta de școală. — Păi, unde este casa ta? întrebă ea. — E pe aleea aceea, și îi arătă un punct mai încolo pe drum, aproape de o cutie poștală ruginită așezată pe un stâlp. — Nu mergem acasă la tine? — Nu, verișoara mea este bolnavă și azi stă la pat. A vomat toată noaptea, așa că ar fi mai bine să nu mergem înăuntru. Oricum, proiectul meu este afară, în pădure. Lasă-ți bicicleta aici. Trebuie să mergem puțin. 832

Alice își sprijini bicicleta lângă a lui și îl urmă, simțindu-și picioarele încă slăbite de efortul urcușului pe munte. Se afundară în pădure. Copacii erau mai deși aici, iar pământul era tapetat cu un strat gros de frunze moarte. Îl urmă curajoasă, alungând din când în când cu mâna câte un țânțar. — Și verișoara ta locuiește cu voi? se interesă Alice. — Da, a venit să stea la noi anul trecut. Acum cred că va rămâne aici. Nu are unde să meargă în altă parte. — Părinții tăi n-au nimic împotrivă? — Mai este numai tata. Mama mea a murit. — O! Nu știa ce să mai spună despre asta. Murmură doar într-un final: Îmi pare rău, însă el păru că nu o auzise. Arbuștii se îndesiră și ramurile lor subțiri o zgâriară pe picioarele dezgolite. De-abia se mai putea ține după Elijah, care se îndepărtase de ea, lăsând-o să se lupte singură cu spinii tufelor de mure care i se agățau de tricou. — Elijah! Băiatul nu-i răspunse. Continuă să meargă ca un explorator îndrăzneț, cu rucsacul agățat de umăr. — Așteaptă! — Vrei să vezi asta sau nu? — Da, dar… — Atunci haide mai repede. Vocea lui deveni nerăbdătoare și Alice se sperie puțin. O aștepta la câțiva metri de ea, privind-o, și Alice îi observă pumnii încleștați. — Bine, răspunse ea docilă. Vin acum. Câțiva metri mai departe, pădurea lăsă dintr-odată loc unui luminiș. Alice văzu o fundație veche de piatră, tot ce mai rămăsese dintr-o fermă de mult părăsită. Elijah se uită în urmă după ea, razele după-amiezii luminându-i fața. — Este chiar aici, spuse el. — Ce este? Băiatul se aplecă și dădu la o parte două scânduri de lemn, descoperind o groapă adâncă. — Uită-te aici înăuntru, zise el. Mi-a luat trei săptămâni să sap groapa asta. Alice se apropie încet de margine și se uită înăuntru. Lumina razelor de dupăamiază se pierdea printre copaci și fundul gropii era în umbră. Reuși să distingă un strat de frunze moarte, adunate pe fund. O sfoară atârna într-o parte. — E o capcană pentru urși sau ceva asemănător? — Ar putea fi. Dacă aștern câteva crengi peste ea, pentru a o ascunde, aș putea prinde o grămadă de animale. Poate chiar și o căprioară. Îi arătă un punct în groapă. Uite, vezi? Fata se aplecă mai aproape. În umbra adânciturii putu zări ceva vag; niște puncte albe păreau să iasă la iveală dintre frunze. 833

— Ce este? — Acela e proiectul meu. Elijah apucă frânghia și trase. La fundul gropii, frunzele se răvășiră și foșniră. Alice privi atentă sfoara întinsă, în timp ce Elijah trăgea ceva din adâncul gropii. Era un coș. Îl scoase din groapă și îl puse pe pământ. Dând la o parte frunzele, el dezveli sursa lucirii albe: un craniu mic. Pe măsură ce băiatul îndepărta frunzele, Alice zări cocoloașe de blană neagră și coaste fusiforme, o șiră a spinării noduroasă, oasele picioarelor delicate și subțiri ca nuielele. — Nu-i așa că e grozav? Nici măcar nu mai miros, spuse el. Sunt acolo jos de aproape șapte luni de-acum. Ultima oară când am verificat, încă mai era carne pe ele. E grozav cum până și asta dispare. A început să putrezească destul de repede când s-a încălzit vremea, prin mai. — Ce este? — Nu-ți dai seama? — Nu. Apucând craniul, îl roti ușor, smulgându-l de pe șira spinării. Fata se feri când îl aruncă spre ea. — Nu face asta! țipă Alice. — Miau! — Elijah! — Ei bine, tu ai întrebat ce era. Fata se holbă la orbitele ochilor, acum goale. — Este o pisică? Elijah scoase un sac de alimente din rucsacul de școală și începu să bage oasele în el. — Ce vei face acum cu scheletul? — Este proiectul meu pentru științele naturii. De la pisicuță la schelet în doar șapte luni. — De unde ai luat pisica? — Am găsit-o. — Ai găsit pur și simplu o pisică moartă? Când băiatul ridică privirea spre ea, ochii săi albaștri zâmbeau. Însă aceștia nu mai erau ochii lui Tony Curtis; acești ochi o speriară. — Cine a spus că era moartă? Simți cum inima începe să-i bată mai repede și se dădu un pas înapoi. — Știi, cred că vreau să mă întorc acasă acum. — De ce? — Teme… Am de făcut teme. Se ridică și el în picioare și ajunse lângă ea aproape fără efort. Zâmbetul îi dispăru și fu înlocuit de o privire expectativă. 834

— Ne mai vedem… la școală, îngăimă ea. Făcu un pas înapoi, uitându-se în dreapta și în stânga la copacii care acum i se păreau cu toții la fel. De unde veniseră oare? Pe unde ar trebui să o ia? — Dar abia ai ajuns aici, Alice, îi răspunse el. Observă că ținea ceva în palmă și de-abia când ridică mâna deasupra capului își dădu seama ce era. O piatră. Lovitura o făcu să îngenuncheze. Se chirci la pământ, fără vedere, cu membrele amorțite. Nu simțea nicio durere, doar o neîncredere oarbă în faptul că el o lovise. Începu să se târască, dar nu putu vedea încotro merge. Apoi, Elijah o apucă de glezne și o trase înapoi. Fața i se hârjâi de pământ, în timp ce el o târa de picioare spre groapă. Încercă să se elibereze lovindu-l, încercă să țipe, dar gura îi era plină de tină și bucățele de lemn. Când simți că alunecă în groapă, reuși să se apuce de un puiet și să se țină, picioarele atârnându-i în gol. — Dă-i drumul, Alice, rosti el. — Ridică-mă! Ridică-mă! — Am spus să-i dai drumul. Elijah luă o piatră și o lovi peste mână. Fata țipă și dădu drumul puietului, alunecând în groapă cu picioarele înainte și aterizând pe un pat de frunze moarte. — Alice… Alice… Amețită de căzătură, Alice se uită la cer și văzu conturul capului lui, aplecat înainte, privind-o. — De ce faci asta? suspină ea. De ce? — Nu are nicio legătură cu tine. Vreau doar să văd cât durează. Șapte luni pentru o pisicuță. Oare cât crezi că va dura la tine? — Nu poți să-mi faci asta! — Pa, Alice. — Elijah! Elijah! Scândurile de lemn alunecară peste deschizătura gropii, acoperind cercul de lumină. Ultima imagine a cerului dispăruse. „Nu e nimic real, gândi ea. Încearcă doar să mă sperie. Mă va lăsa aici pentru câteva minute și apoi se va întoarce și mă va scoate. Cu siguranță, se va întoarce.” Apoi auzi o bufnitură peste capacul gropii. „Pietre. Așterne pietre peste capac.” Se ridică în picioare și încercă să se cațăre afară din groapă. Găsi o rădăcină uscată de iederă, care se sfărâmă într-o clipă în mâna ei. Se agăță de perete, dar nu putu găsi un punct de susținere, nu izbuti nici măcar să se ridice câțiva centimetri fără a cădea din nou la pământ. Țipetele răsunară în întunecimea gropii. — Elijah! strigă ea. 835

Singurul răspuns fu zgomotul înfundat al pietrelor care cădeau pe scândurile de lemn. Pensez le matin que vous n’irez peut-être pas jusqu’au soir, Et au soir que vous n’irez peut-être pas jusqu’au matin.

836

• CAPITOLUL 1 Nu uita în fiecare dimineață că poate nu vei mai fi la sfârșitul zilei, Și-n fiecare seară că poate nu vei mai fi dimineață. Inscripție din Catacombele Parisului. Un șir de cranii o privea amenințător parcă, din partea superioară a unui perete înțesat de femururi și tibii, atent așezate unele peste altele. Chiar dacă era iunie și știa că soarele strălucea pe străzile Parisului la aproape optsprezece metri și jumătate deasupra ei, doctorița Maura Isles simți fiori pe șira spinării în timp ce se plimba pe culoarele întunecate, cu pereții aproape plini de jos până la tavan cu rămășițe omenești. Moartea îi era familiară, chiar intimă s-ar putea spune, și se confruntase de nenumărate ori cu ea pe masa de autopsie, dar era copleșită de amploarea acestei etalări, de numărul mare de oase acumulate în această rețea de tuneluri, pe sub orașul luminilor. Turul de un kilometru o purtă doar printr-o mică porțiune a catacombelor. Numeroase alte tuneluri laterale și încăperi pline de oase, cu gurile lor întunecate privindu-te parcă din spatele porților închise, nu erau disponibile vizitării de către turiști. Aici se aflau rămășițele a șase milioane de parizieni care simțiseră cândva soarele încălzindu-le fața, fuseseră încercați de foame și de sete, iubiseră, își simțiseră inimile bătând cu putere în piept și aerul circulându-le în și afară din plămâni. Nu și-ar fi putut imagina vreodată că, într-o zi, oasele lor aveau să fie scoase din locul lor de odihnă din cimitir și mutate în acest osuar trist, în subteranele orașului. Și că aveau să fie expuse pentru a fi privite de o sumedenie de turiști. Cu un secol și jumătate în urmă, pentru a face loc influxului constant de morți în cimitirele prea aglomerate ale Parisului, oasele fuseseră dezgropate și mutate în labirintul vast al vechilor cariere de calcar, situat la adâncime sub oraș. Muncitorii care se ocupaseră cu transferul osemintelor nu le aruncaseră neglijent în grămezi, ci își îndepliniseră sarcina macabră cu grijă și meticulozitate, așezându-le unele peste altele pentru a realiza forme bizare. Ca niște zidari pretențioși, ei construiseră pereți înalți, decorați cu straturi alternante de cranii și oase lungi, transformând degradarea rămășițelor umane într-o declarație artistică. Mai adăugaseră și plăci inscripționate cu citate sinistre, amintindu-le tuturor celor care treceau pe aceste culoare că Moartea nu iartă pe nimeni. Una dintre plăci îi atrase atenția Maurei, care se desprinse de grupul de turiști pentru a o citi. Străduindu-se să traducă textul, cu ajutorul amintirilor vagi ale 837

francezei studiate în liceu, auzi ecoul râsetelor de copii de-a lungul coridoarelor întunecate și accentul nazal al unui texan care mormăia spre soția sa: — Îți vine să crezi că locul ăsta există cu adevărat, Sherry? Mi se face pielea de găină… Cuplul texan se îndepărtă, vocile lor pierzându-se treptat. Pentru un moment, Maura rămase singură în sală, respirând praful vechi de secole. Sub lumina slabă a tunelului, mucegaiul înflorise pe un grup de cranii, acoperindu-le cu o pojghiță verde. O singură gaură de glonț se zărea în fruntea unei tigve, ca un al treilea ochi. „Știu cum ai murit.” Răcoarea tunelului îi intrase în oase, însă Maura nu se mișcă, hotărâtă să traducă până la capăt inscripția plăcii, să-și potolească teama, concentrându-se asupra acestui puzzle intelectual. „Haide, Maura. Trei ani de franceză la liceu și nu poți să înțelegi asta?” Devenise o provocare personală, toate gândurile morbide fiind uitate pentru moment. Apoi cuvintele începură să prindă noimă și simți cum sângele îi îngheață în vene… Fericit cel ce mereu și-nfruntă ceasul morții Și zi de zi pentru sfârșit se pregătește. Dintr-odată, își dădu seama că este singură. Nicio voce, niciun ecou al pașilor. Se întoarse și părăsi sala sumbră. Cum de rămăsese așa în urmă față de ceilalți turiști? Era singură în acest tunel, singură cu morții. Mintea îi zbură la pene neașteptate de curent și rătăciri pe culoare într-un întuneric deplin. Auzise de muncitorii parizieni care, cu un secol în urmă, se rătăciseră prin catacombe și muriseră de foame. Grăbi pasul, sperând să-i ajungă din urmă pe ceilalți, să se realăture companiei viilor. Simțea Moartea cum o împresoară și îi suflă în ceafă. Craniile păreau că o privesc cu ranchiună, un cor de șase milioane, ce o dojenea aspru pentru curiozitatea sa morbidă. „Am fost odată la fel de vii ca tine. Crezi că poți să scapi de viitorul pe care-l vezi aici?” Când în sfârșit ieși din catacombe și păși în lumina soarelui pe Rue Rémy Dumoncel, trase adânc aer în piept. Pentru prima dată se bucură de zgomotul traficului, de mulțimea de trecători, ca și cum i se oferise o a doua șansă la viață. Culorile îi păreau mai vii, fețele mai prietenoase. „Ultima mea zi la Paris, gândi ea, și de-abia acum apreciez frumusețea acestui oraș.” Petrecuse mare parte din ultima săptămână în săli de ședințe, participând la Conferința Internațională de Medicină Legală. Avusese prea puțin timp ca să admire orașul și chiar și excursiile programate de organizatorii conferinței fuseseră legate de moarte și boală: muzeul medical, vechiul centru chirurgical. Catacombele. 838

Dintre toate amintirile pe care le putea avea din Paris, ce ironie a sorții ca până și cea mai vie dintre toate să fie legată de rămășițe omenești! „Nu e deloc sănătos, reflectă ea pe terasa unei cafenele, savurând o ultimă ceașcă de espresso și o tartă cu căpșuni. În două zile mă voi întoarce în sala de autopsie, înconjurată de oțelul inoxidabil, departe de lumina soarelui. Voi respira doar aerul rece, filtrat de instalația de ventilație. Această zi va părea o amintire din paradis.” Petrecu ceva timp înregistrând aceste amintiri: mirosul cafelei, gustul produselor de patiserie bogate în unt, afaceriștii ferchezuiți, cu telefoanele mobile lipite de ureche, nodurile complicate ale eșarfelor de la gâtul femeilor. Se îmbată pentru o clipă cu visul avut cu siguranță de orice american care a vizitat vreodată Parisul: Ce-ar fi dacă ar pierde avionul? Să rămână pur și simplu aici, în această cafenea, în acest oraș splendid, pentru tot restul vieții? În final, se ridică de la masă și chemă un taxi către aeroport, în cele din urmă, renunță la fantezie, la Paris, însă doar pentru că își promisese sieși că într-o zi avea să se întoarcă. Nu știa însă când cu exactitate. • Zborul ei către casă fusese amânat cu trei ore. Trei ore pe care le-ar fi putut petrece plimbându-se de-a lungul Senei, se gândi ea stând îmbufnată în aeroportul Charles de Gaulle. Trei ore pe care le-ar fi petrecut rătăcind prin Marais sau vizitând Les Halles. În schimb, era blocată în acest aeroport atât de aglomerat încât nu găsea nici măcar un loc unde să se așeze. Când în sfârșit reuși să se îmbarce în avionul Air France, era deja obosită și destul de irascibilă. Un singur pahar de vin, servit odată cu mâncarea din timpul zborului, i-a fost de ajuns ca să alunece într-un somn adânc și fără vise. Se trezi doar atunci când aeronava începu coborârea spre Boston. O durea capul și lumina soarelui apunând îi venea în ochi. Durerea i se intensifică în timp ce aștepta la banda de bagaje, privind cum trece valiză după valiză, niciuna a ei. Mai mult, se transformă într-o luptă neobosită când, mai târziu, stătu la o coadă nesfârșită să depună o reclamație pentru bagajul pierdut. Când în sfârșit se urcă într-un taxi doar cu geanta de mână, se făcuse întuneric și nu-și mai dorea altceva decât o baie fierbinte și o doză zdravănă de Advil. Se cuibări pe bancheta din spate a taxiului și ațipi din nou. O frână bruscă a mașinii o trezi. — Ce se întâmplă aici? îl auzi pe șofer întrebând. Amorțită, privi cu ochii încețoșați luminile albastre intermitente. De-abia după un timp își dădu seama la ce se uita. Își dădu atunci seama că ajunseseră pe strada unde locuia și se ridică brusc, alarmată dintr-odată de ceea ce văzuse. Patru mașini de poliție ale districtului Brookline erau parcate acolo, cu girofarurile ce parcă tăiau întunericul. — Se pare că e un fel de urgență, spuse șoferul. Asta-i strada dumneavoastră, nu-i așa? 839

— Și aceea este chiar casa mea. La mijlocul străzii. — Acolo unde sunt toate mașinile de poliție? Nu cred c-o să ne lase să trecem. Ca pentru a-i confirma spusele, un polițist se apropie și le făcu semn să părăsească zona. Șoferul de taxi scoase capul pe fereastră. — Am un pasager pe care trebuie să-l las aici. Doamna locuiește pe această stradă. — Îmi pare rău, prietene. Întreaga zonă e blocată. Maura se aplecă înainte și îi spuse șoferului: — Uite ce e, voi coborî chiar aici. Îi întinse banii pentru cursă, își luă bagajul de mână și se dădu jos din taxi. Cu doar câteva minute înainte se simțise amorțită și greoaie; acum, noaptea caldă de iunie părea încărcată de tensiune. Înainta pe trotuar, devenind din ce în ce mai neliniștită pe măsură ce se apropia de adunătura de curioși și de mașinile de poliție parcate în fața imobilului ei. Se întâmplase oare ceva cu vreunul dintre vecini? Nenumărate posibilități teribile îi trecură fugar prin minte: sinucidere, crimă… Se gândi la domnul Telushkin, inginerul cibernetician holtei care locuia în apartamentul de alături. Oare nu păruse un pic melancolic ultima oară când îl văzuse? Se gândi de asemenea la Lily și Susan, vecinele ei de vizavi, două avocate lesbiene al căror activism în susținerea drepturilor homosexualilor le adusese în atenția publicului ca ținte de primă importanță. Apoi le zări pe Lily și Susan stând la marginea mulțimii, amândouă tefere, și grija sa trecu rapid înapoi la domnul Telushkin, pe care nu-l văzuse printre gură-cască. Lily își întoarse privirea și o remarcă pe Maura apropiindu-se. Nu-i făcu cu mâna, ci doar se holbă la ea, fără cuvinte, și o înghionti pe Susan. Aceasta se răsuci, se uită la Maura și rămase cu gura căscată. Deja și alți vecini se întorceau să o privească, cu toții având uluirea zugrăvită pe chip. „De ce se uită la mine? se întrebă Maura. Ce-am făcut?” — Doamnă doctor Isles? o interogă un polițist de patrulă holbându-se la ea. Sunteți… sunteți chiar dumneavoastră, nu-i așa? continuă el. „Ei bine, asta chiar e o întrebare stupidă”, gândi ea. — Aceea este casa mea, chiar acolo. Ce se întâmplă, domnule polițist? Polițistul respiră adânc, zgomotos. — Ăăă… cred că ar fi mai bine să veniți cu mine. O luă de braț și o conduse prin mulțime. Vecinii îi făcură loc să treacă, aproape solemni, ca și cum ar fi fost un prizonier condamnat la moarte. Tăcerea lor era stranie; singurul sunet ce se auzea erau transmisiunile de pe frecvența poliției. Ajunseră la bariera de bandă galbenă, prinsă de țăruși, unii dintre aceștia înfipți în curtea din față a domnului Telushkin. „Este foarte mândru de gazonul său și nu-i va plăcea asta”, îi trecu imediat prin minte. Polițistul ridică banda 840

galbenă și Maura se strecură pe sub ea, trecând prin ceea ce își dădea seama deabia acum a fi scena unei crime. Știa că era așa pentru că zărise o figură familiară stând exact în mijloc. Chiar și din cealaltă parte a gazonului, Maura putu să o recunoască pe Jane Rizzoli, detectiv la Omucideri, însărcinată în opt luni deja, micuța Rizzoli arăta ca o pară coaptă într-un costum cu pantaloni. Prezența ei era încă un detaliu tulburător. Ce căuta un detectiv din Boston aici, în Brookline, în afara jurisdicției sale? Rizzoli nu o văzuse pe Maura apropiindu-se; privirea ei era fixată pe o mașină parcată aproape de trotuar, în fața casei domnului Telushkin. Detectivul scutura din cap, vizibil supărată, buclele ei negre sărind încolo și-ncoace în neorânduiala lor obișnuită. Primul care o observă fu detectivul Barry Frost, partenerul lui Rizzoli. El îi aruncă o uitătură scurtă, întoarse capul și apoi o privi din nou, întorcându-se brusc cu fața palidă și rămânând cu privirea fixată spre ea. Fără a scoate un cuvânt, o trase de mână pe partenera sa. Rizzoli rămase pur și simplu încremenită, lucirile albastre intermitente ale mașinilor de poliție luminându-i chipul pe care se putea vedea o expresie de neîncredere. Începu să meargă, parcă în transă, spre Maura. — Doctore, spuse Rizzoli încet, ești chiar tu? — Cine altcineva ar putea fi? De ce toată lumea continuă să mă întrebe același lucru? De ce mă priviți cu toții de parcă aș fi o fantomă? — Pentru că… și Rizzoli se opri. Clătină din cap, scuturând buclele dezordonate. Dumnezeule, chiar am crezut pentru un moment că ești o fantomă. — Poftim? Rizzoli se întoarse și strigă: — Părinte Brophy! Maura nu-l zărise pe preot stând stingher la margine. Acum, el apăru din întuneric, cu gulerul alb strălucind în jurul gâtului. Chipul său, de obicei plăcut, arăta acum trist, cu o expresie transfigurată. „De ce este Daniel aici?” Preoții nu erau chemați de obicei la locul crimei decât dacă familia victimei avea nevoie de consiliere. Vecinul ei, domnul Telushkin, nu era catolic, ci evreu. Nu ar fi avut niciun motiv să solicite un preot. — Te rog frumos să o conduci în casă, părinte, i se adresă Rizzoli. — Îmi spune și mie cineva ce se întâmplă aici? întrebă Maura. — Mergi înăuntru, doctore. Te rog. Îți vom explica mai târziu. Maura simți mâna lui Brophy alunecând în jurul taliei ei, strângerea lui fermă făcând-o să înțeleagă că nu era momentul potrivit pentru a se opune. Că trebuia pur și simplu să asculte rugămintea detectivului. Îi permise să o conducă până în fața ușii și simți fiorul puternic provocat de atingerea dintre ei doi, căldura corpului lui lipit de al ei. Prezența lui o făcu să-și simtă mâinile moi și neîndemânatice pe când încerca să vâre cheia în yala ușii de la intrare. Chiar 841

dacă erau prieteni de luni întregi, nu-l invitase niciodată înainte pe Daniel Brophy la ea în casă și reacția sa de acum îi reamintea de ce menținuse cu mare grijă distanța dintre ei. Pășiră înăuntru, în camera de zi, unde lumina era deja aprinsă, setată printr-un comutator automat. Se opri un moment în dreptul canapelei, neștiind ce să facă. Părintele Brophy fu cel care luă inițiativa. — Ia loc, îi spuse el arătându-i canapeaua. O să-ți aduc ceva de băut. — Ești musafir în casa mea. Ar trebui ca eu să-ți ofer ceva de băut, îi răspunse ea. — Nu în aceste împrejurări. — Nici măcar nu știu care sunt împrejurările. — Detectivul Rizzoli te va lămuri. Părăsi camera și se întoarse cu un pahar de apă – nu neapărat alegerea ei ideală în acel moment, însă nu i se părea potrivit să-i ceară unui preot să-i aducă sticla de votcă. Sorbi încet din pahar, simțindu-se stânjenită de privirea lui. Părintele se așeză într-un fotoliu în fața ei, continuând să o fixeze de parcă i-ar fi fost teamă ca va dispărea. În sfârșit, îi auzi pe Rizzoli și Frost intrând în casă și murmurând în hol cu o a treia persoană, o voce pe care Maura nu o recunoscu. „Secrete, se gândi ea. De ce toată lumea are secrete față de mine? Ce anume nu vor ca eu să știu?” Ridică privirea când cei doi detectivi intrară în camera de zi. Împreună cu ei mai era un bărbat care se recomandă ca detectivul Eckert, de la Poliția din Brookline, un nume pe care avea să-l uite cu siguranță în următoarele cinci minute. Atenția ei rămase întru totul concentrată asupra lui Rizzoli, cu care mai colaborase înainte, o femeie pe care o plăcea și o respecta. Detectivii se așezară pe scaune, Rizzoli și Frost în fața Maurei, dincolo de măsuța de cafea. Se simți copleșită, patru la unu, toți cu privirile ațintite asupra ei. Frost își scoase carnețelul și un pix. „De ce ia notițe? De ce totul seamănă cu începutul unui interogatoriu?” — Ce mai faci, doctore? deschise Rizzoli discuția, cu vocea caldă și preocupată. Maura râse la această întrebare banală. — M-aș simți mult mai bine dacă aș ști ce se întâmplă. — Pot să te întreb unde ai fost în seara aceasta? — Tocmai m-am întors de la aeroport. — De ce ai fost la aeroport? — Am venit de la Paris cu avionul. De la aeroportul Charles de Gaulle. A fost un zbor lung și nu am starea potrivită pentru întrebări de duzină. — Cât timp ai stat la Paris? — O săptămână. Am plecat de miercurea trecută. 842

Maurei îi trecu prin minte că simte o vagă notă de acuzare în întrebările bruște ale lui Rizzoli, și iritarea ei începea deja să se transforme în enervare. — Dacă nu mă credeți, o puteți întreba pe Louise, secretara mea. Ea este cea care mi-a făcut rezervarea zborului. Am fost plecată la o reuniune… — … la Conferința Internațională de Medicină Legală. Este corect? Maura rămase uimită. — Știți deja? — Louise ne-a spus. „S-au interesat despre mine. Chiar înainte să ajung acasă, ei au vorbit cu secretara mea.” — Ne-a zis că avionul tău trebuia să aterizeze la ora cinci după-amiaza pe aeroportul Logan, spuse Rizzoli. Acum este aproape zece noaptea. Unde ai fost? — Am decolat târziu de pe Charles de Gaulle. Ceva legat de verificări suplimentare de securitate. Companiile aeriene sunt atât de paranoice, încât am fost norocoși că am reușit să plecăm doar cu trei ore întârziere. — Deci plecarea ta a fost cu trei ore mai târziu. — Doar ce am spus același lucru. — La ce oră ai aterizat? — Nu știu. Pe la opt și jumătate. — Și ți-a luat o oră și jumătate să ajungi de la aeroportul Logan acasă? — Bagajul meu s-a pierdut. A trebuit să depun o reclamație la Air France. Maura se opri, ajungând brusc la limita răbdării. La naiba, despre ce este vorba? Înainte de a mai răspunde la vreuna dintre întrebările voastre, am dreptul să știu. Mă acuzați de ceva? — Nu, doctore. Nu te acuzăm de nimic. Încercăm doar să stabilim limitele de timp. — Limitele de timp pentru ce? — Ați primit vreo amenințare, doamnă doctor Isles? interveni Frost. Maura se uită la el uluită. — Poftim? — Cunoașteți pe cineva care ar avea vreun motiv să vă dorească răul? — Nu. — Sunteți sigură? Maura râse cu frustrare. — Ei bine, este cineva vreodată sigur? — Trebuie să fi avut câteva cazuri la tribunal în care mărturia ta să fi supărat pe cineva, spuse Rizzoli. — Doar dacă îi deranjează adevărul. — Cu siguranță ți-ai făcut dușmani în sala de judecată. Infractori pe care să-i fi băgat la închisoare. — Sunt sigură că și tu, Jane, ai câțiva. Doar pentru că îți faci meseria. 843

— Ai primit vreo amenințare clară? Scrisori sau apeluri telefonice? — Numărul meu de telefon nu este public. Și Louise nu dă niciodată adresa mea. — Dar ce poți spune despre scrisorile primite la biroul de medicină legală? — Au mai fost unele scrisori ciudate, când și când. Cu toții primim așa ceva. — Ciudate? — Oameni care scriu despre extratereștri sau conspirații. Sau ne acuză pe noi că încercăm să ascundem adevărul despre o autopsie. Pur și simplu punem acele scrisori în dosarul excentricilor. Atunci când este vorba de o amenințare directă, le transmitem imediat poliției. Maura îl văzu pe Frost notând în carnețel și se întrebă ce putea să scrie. Deja se enervase și voia să se întindă peste măsuța de cafea și să-i smulgă carnețelul din mână. — Doctore, spuse Rizzoli încet, ai vreo soră? Întrebarea aceasta neașteptată o luă prin surprindere pe Maura care, holbânduse la Rizzoli, își uită brusc iritarea. — Poftim? — Ai vreo soră? — De ce mă întrebi asta? — Am doar nevoie să știu. Maura trase aer adânc în piept. — Nu, nu am o soră. Și știi și tu că am fost adoptată. Când naiba o să-mi spuneți și mie despre ce e vorba? Rizzoli și Frost se uitară unul la celălalt. Frost închise carnețelul. — Păi, cred că e timpul să-i arătăm. • Rizzoli conduse grupul spre ușa de la intrare. Maura păși afară, în noaptea caldă de vară, luminată ca la carnaval de girofarurile mașinilor de poliție. Corpul ei încă funcționa după fusul orar al Parisului, unde acum era ora patru dimineața, și vedea totul printr-o negură de oboseală, noaptea părându-i-se ireală, ca un vis urât. În momentul în care ieși din casă, toate fețele se întoarseră spre ea. Își văzu vecinii adunați pe stradă, privind-o de dincolo de banda protectoare. Ca medic legist, era obișnuită să fie în centrul atenției publice, fiecare mișcare a sa fiind urmărită de poliție și media, însă în seara aceasta atenția era cumva diferită. Mult mai sâcâitoare, aproape înfricoșătoare. Era bucuroasă că Rizzoli și Frost o încadrau, parcă protejând-o de ochii curioși, în timp ce se deplasau pe trotuar, spre un Ford Taurus de culoare închisă, parcat în curba din fața casei domnului Telushkin. Maura nu recunoscu mașina, însă îl recunoscu pe bărbatul bărbos de lângă ea, cu mâinile groase acoperite de mănuși de latex. Era doctorul Abe Bristol, colegul ei de la biroul de medicină legală. Abe era un om cu apetit copios și talia sa îi 844

reflecta dragostea pentru mâncăruri îmbelșugate, burta revărsându-i-se în exces peste centură. Se holbă la Maura și spuse: — Dumnezeule, este neobișnuit! M-ai fi putut păcăli și pe mine. Se apropie de mașină. Sper că ești pregătită pentru asta, Maura. „Pregătită pentru ce?” Se uită spre Taurusul parcat. La luminata licăririlor intermitente văzu silueta unei persoane aplecate peste volan. Parbrizul era plin de stropi întunecați la culoare. „Sânge.” Rizzoli își îndreptă lanterna spre ușa pasagerului. La început, Maura nu înțelese ce trebuia să vadă; atenția sa era încă îndreptată spre stropii de sânge de pe geam și la pasagerul de pe locul șoferului, acoperit de umbră. Apoi observă unde pica lumina lanternei Maglite a detectivului Rizzoli. Puțin mai jos de mânerul ușii, trei zgârieturi paralele erau săpate adânc în portiera mașinii. — Ca o urmă de gheară, spuse Rizzoli, curbându-și degetele de parcă ar fi vrut să măsoare zgârietura. Maura se holbă la semne. „Nu ca o simplă gheară, se gândi ea, simțind un fior pe șira spinării. Ci ca gheara unei păsări de pradă.” — Vino să vezi partea șoferului, o chemă Rizzoli. Maura nu puse nicio întrebare și o urmă pe detectivă în stânga Taurusului. — Număr de înmatriculare de Massachusetts, preciză Rizzoli, luminând cu lanterna botul vehiculului, dar era numai un detaliu menționat în trecere. Ajunse aproape de ușa șoferului unde se opri și o privi pe Maura. — Iată ce ne-a zguduit pe toți, spuse ea și ridică lumina lanternei spre mașină. Raza pică direct pe chipul femeii, care rămăsese cu privirea fixată spre fereastră. Obrazul drept era lipit de volan, ochii larg deschiși. Maura nu putu să vorbească. Se uită la pielea ca de fildeș, părul negru, buzele pline, ușor întredeschise, parcă de surprindere. Se dădu înapoi, simțind că picioarele n-o mai ascultă și avu sentimentul amețitor că plutește departe, corpul ei nemaifiind ancorat de pământ. Cineva o prinse de braț, sprijinind-o. Era părintele Brophy, care stătea chiar lângă ea. Nici măcar nu observase că era și el acolo. Acum înțelegea de ce toată lumea fusese atât de șocată de venirea ei. Se holbă la corpul neînsuflețit din mașină, la fața luminată de lanterna lui Rizzoli. „Sunt eu. Acea femeie sunt eu.”

845

• CAPITOLUL 2 Stătea pe canapea și sorbea votcă cu apă tonică, cuburile de gheață zăngănind în pahar. La naiba cu apa! Un șoc ca acesta cerea un tratament mai sănătos, iar părintele Brophy fusese destul de înțelegător să-i pregătească o băutură tare pe care i-o înmânase fără niciun comentariu. Nu ți se întâmplă în fiecare zi să te vezi pe tine însuți mort. Și nu ți se întâmplă în fiecare zi să ajungi într-un loc al crimei și să-ți întâlnești alter ego-ul neînsuflețit. — E doar o coincidență, șopti ea. Femeia arată ca mine, doar atât. O mulțime de alte femei au părul negru. Și chipul ei – cum poți vedea clar chipul ei acolo, în mașină? — Nu știu ce să spun, doctore, răspunse Rizzoli. Asemănarea este într-adevăr înfricoșătoare. Se afundă într-un fotoliu, gemând ușor în timp ce își cuibărea în pernele moi forma plină de femeie însărcinată. „Biata Rizzoli, gândi Maura. Femeile însărcinate în opt luni nu ar trebui să fie prezente la investigații criminalistice.” — Părul îi stă altfel, observă Maura. — E doar puțin mai lung, doar atât. — Eu am breton. Ea nu are. — Nu ți se pare că ăsta este un detaliu cam superficial? Uită-te la fața ei. Ar putea să-ți fie soră. — Așteaptă să o vedem la lumină mai puternică. Poate că nu va mai arăta defel ca mine. — Asemănarea există, Maura, interveni și părintele Brophy. Cu toții am văzut-o. Arată identic cu tine. — În plus, se află într-o mașină în zona unde locuiești tu, adăugă Rizzoli. Parcată practic în fața casei tale. Și mai avea și asta pe bancheta din spate. Rizzoli ridică o pungă de probe. Prin plasticul transparent, Maura putu vedea un articol decupat din The Boston Globe. Titlul era destul de mare pentru a-l citi chiar și de dincolo de măsuța de cafea. COPILUL RAWLINS ERA AGRESAT SISTEMATIC, DUPĂ MĂRTURIA MEDICULUI LEGIST.

— Este fotografiata, doctore, spuse Rizzoli. Legenda explică: „Medicul legist, doctorul Maura Isles, părăsește sala de judecată după depunerea mărturiei în cazul Rawlins”. Se uită la Maura. Victima avea asta în mașină. Maura scutură din cap. 846

— De ce? — Și noi ne întrebăm același lucru. — Cazul Rawlins – asta s-a întâmplat acum vreo două săptămâni. — Îți amintești s-o fi văzut pe această femeie în sala de judecată? — Nu. N-am mai văzut-o înainte. — Dar ea cu siguranță te-a mai văzut. Cel puțin în ziar. Și apoi a apărut aici. Te căuta? Te urmărea? Maura se holbă la băutura din mână. Votca o amețise. „Cu mai puțin de douăzeci și patru de ore în urmă, se gândi ea, mă plimbam pe străzile Parisului, bucurându-mă de soare, savurând aromele cafenelelor de cartier. Cum de am reușit să ajung în coșmarul ăsta?” — Deții vreo armă de foc, doctore? vru să știe Rizzoli. Maura se încordă. — Ce fel de întrebare este asta? — Nu, nu te acuz de nimic. Doar mă întrebam dacă poți să te aperi în vreun fel. — Nu posed o armă. Am văzut vătămările pe care le poate face corpului uman și nu vreau să am așa ceva în casa mea. — E în regulă. Doar am întrebat. Maura mai luă o gură de votcă, de parcă avea nevoie de ceva curaj lichid înainte de a pune următoarea întrebare: — Ce știți despre victimă? Frost își scoase carnețelul, căutând printre pagini ca un funcționar pedant. Din foarte multe puncte de vedere, Barry Frost îi amintea Maurei de un birocrat prea atent, cu pixul oricând la îndemână. — Conform permisului de conducere din poșetă, numele ei este Anna Jessop, patruzeci de ani, cu domiciliul în Brighton. Talonul mașinii este pe același nume. Maura tresări. — Dar asta e doar la câțiva kilometri de aici. — Locuia într-un bloc. Vecinii nu par să știe prea multe despre ea. Încă încercăm să o găsim pe proprietară pentru a intra în apartament. — Numele de Jessop îți spune ceva? o întrebă Rizzoli. Scutură din cap a negare. — Nu știu pe nimeni cu numele ăsta. — Cunoști pe cineva în Maine? — De ce te interesează? — Am găsit o amendă de viteză în poșeta ei. Se pare că a fost oprită de poliție acum două zile, când conducea spre sud pe centura Maine. — Nu cunosc pe nimeni în Maine. Maura respiră adânc și întrebă: Cine a găsit-o? 847

— Vecinul tău, domnul Telushkin, a telefonat, răspunse Rizzoli. Își plimba câinele când a observat Taurusul parcat lângă trotuar. — La ce oră era asta? — Pe la opt seara. „Corect”, gândi Maura. Domnul Telushkin își plimba câinele în fiecare seară la aceeași oră, cu precizie de ceas. Inginerii sunt așa, preciși și previzibili. Însă în seara aceasta el întâlnise neprevăzutul. — N-a auzit nimic? întrebă Maura. — A spus că a auzit ceva asemănător unui pocnet de tobă de eșapament, poate cu zece minute înainte de asta. Însă nimeni n-a văzut ce s-a întâmplat. După ce a găsit Taurusul, a sunat la poliție. A raportat că cineva tocmai îi împușcase vecina, pe doctorița Isles. Poliția din Brookline a venit prima, împreună cu detectivul Eckert aici prezent. Eu și Frost am ajuns în jur de ora nouă. — De ce? rosti Maura, punând în sfârșit întrebarea care-i stătea pe buze de când o văzuse pe Rizzoli pe gazonul din fața casei ei. De ce ești în Brookline? Nu este jurisdicția ta. Rizzoli îi aruncă o privire detectivului Eckert. — Știi, noi am avut doar un caz de crimă anul trecut în Brookline, răspunse acesta, puțin timid. Ne-am gândit că, în aceste împrejurări, ar fi mai bine să-i chemăm pe cei din Boston. Da, era logic, își dădu Maura seama. Brookline era cam cât un cartier liniștit din Boston. Anul trecut, Poliția din Boston investigase șaizeci de cazuri de crimă. Practica te învață, și în cazul crimelor, ca în orice altceva. — Am fi venit oricum, spuse Rizzoli. După ce am aflat cine era victima. Cine credeam că este victima. Făcu o pauză. Trebuie să recunosc că nu m-am gândit nicio clipă că nu ai fi tu. Am privit victima o singură dată și am presupus… — Cu toții am făcut la fel, completă Frost. Urmă un scurt moment de tăcere. — Știam că trebuia să te întorci de la Paris în seara asta, continuă Rizzoli. E ceea ce ne-a spus secretara ta. Singurul lucru de neînțeles era mașina. De ce te-ai fi aflat într-o mașină înregistrată pe numele altei femei? Maura sorbi și ultimul rest de votcă și puse paharul pe măsuța de cafea. Doar un singur pahar era de ajuns în seara aceasta. Deja își simțea membrele amorțite și îi era greu să se concentreze. Camera o vedea în ceață, lumina lămpilor învăluind totul într-o strălucire caldă. „Nimic din toate acestea nu este real, își spuse sieși. Sunt adormită în avion, undeva deasupra Atlanticului, și, când mă voi trezi, voi vedea că avionul a aterizat. Și nimic din toate acestea nu s-a întâmplat.” — Nu știm încă nimic despre Anna Jessop, îi întrerupse Rizzoli șirul gândurilor. Tot ce știm – ceea ce am văzut cu toții cu propriii ochi – e că oricine ar fi ea, este un avertisment pentru tine, doctore. Poate că părul ei este puțin mai 848

lung, poate că sunt ceva diferențe pe ici, pe colo. Important este că am picat în capcană. Noi toți. Și noi te cunoaștem. Făcu o pauză și continuă: Îți dai seama la ce mă refer, nu-i așa? Da, Maura își dădea seama, dar nu voia să o recunoască. Stătea doar și fixa cu privirea paharul de pe măsuța de cafea… și cuburile de gheață ce se topeau. — Dacă noi ne-am lăsat păcăliți, oricine ar fi făcut la fel, continuă Rizzoli. Inclusiv cel care i-a tras un glonț în cap, oricine ar fi el. Era aproape opt seara când vecinul tău a auzit pocnetul. Se înnoptase deja. Și ea era acolo, stând într-o mașină parcată la câțiva metri de intrarea casei tale. Oricine ar fi văzut-o în acea mașină ar fi presupus că ești tu. — Crezi că ținta am fost eu, spuse Maura. — Ar avea sens, nu crezi? Maura scutură din cap. — Nimic din toate acestea nu are logică. — Ai o meserie publică. Depui mărturie în cazuri de crimă. Apari în ziare. Ești Regina Morților. — Nu-mi spune așa. — Este numele pe care ți l-au dat toți polițiștii. Așa te numește până și presa. Știai asta, nu-i așa? — Nu înseamnă că-mi și place această poreclă. De fapt, nici măcar nu o suport. — Dar înseamnă că ai fost remarcată. Nu numai datorită meseriei tale, ci și pentru aspectul tău fizic. Știi că atragi atenția bărbaților, nu-i așa? Ar trebui să fii oarbă ca să nu îți dai seama. O femeie atrăgătoare este întotdeauna remarcată. Nam dreptate, Frost? Frost tresări; nu se aștepta, cu siguranță, să fie băgat în discuție și obrajii i se înroșiră. Bietul Frost, care roșea atât de ușor. — E doar natura umană, admise el. Maura se uită la părintele Brophy, care nu-i întoarse privirea. Se întrebă dacă și el, de asemenea, se supunea legilor atracției. Ar fi vrut să creadă asta; își dorea să creadă că Daniel nu era imun la aceleași gânduri care îi trecuseră și ei prin minte. — O femeie atrăgătoare în atenția publică, zise Rizzoli. Este urmărită, atacată în fața propriei case. S-a mai întâmplat și înainte. Care era numele actriței din L.A.? Cea care a fost ucisă… — Rebecca Schaefer, răspunse Frost. — Exact. Și-apoi, mai avem și cazul lui Lori Hwang aici, la noi. Ți-o amintești, doctore? Da, Maura și-o amintea, pentru că ea fusese cea care-i făcuse autopsia crainicei de la Canalul Șase. Lori Hwang lucra în televiziune de doar un an când fusese împușcată mortal în fața clădirii studioului. Nu știuse că era urmărită. 849

Asasinul o văzuse la televizor și îi trimisese câteva scrisori de admirație. Apoi, într-o zi, o așteptase în fața ușilor studioului. Când Lori ieșise din clădire și se îndreptase spre mașina ei, fanul o împușcase în cap. — Acesta este riscul unei vieți în atenția publicului, spuse Rizzoli. Nu știi niciodată cine te urmărește din spatele ecranelor de televizor. Nu știi niciodată cine e în mașina care rulează lângă tine când te întorci acasă de la muncă noaptea. Nu e ceva la care să ne gândim – că cineva ne-ar putea urmări, că ar putea avea fantezii cu noi. Rizzoli făcu o pauză și apoi spuse încet: Am trecut prin asta. Știu ce înseamnă să fii obiectul obsesiei cuiva. Nici măcar nu sunt atât de arătoasă, dar mi s-a întâmplat chiar și mie. Își ridică mâinile, dezvăluind cicatricele din palme. Amintirile permanente ale luptei ei cu un bărbat care aproape că îi luase viața de două ori. Un bărbat care încă trăia, chiar dacă prins într-un corp paralizat pentru tot restul vieții. — De aceea te-am întrebat dacă ai primit vreo scrisoare ciudată, continuă Rizzoli. Mă gândeam la ea, la Lori Hwang. — Asasinul ei a fost arestat, interveni părintele Brophy. — Da. — Deci nu sugerezi că ar fi vorba despre același bărbat. — Nu, eu doar arăt asemănările între aceste două cazuri. O singură plagă împușcată la cap. Femei cu meserii publice. Fără să vrei, te duce cu gândul la asta. Rizzoli se chinui să se ridice în picioare. Îi luă ceva efort să se desprindă din fotoliu. Frost se grăbi s-o ajute, dar ea îl ignoră. Chiar dacă sarcina era înaintată, Rizzoli nu era genul de persoană care să ceară ajutorul. Își săltă poșeta peste umăr și se uită cercetător la Maura. — Vrei să petreci noaptea asta în altă parte? — Aceasta este casa mea. De ce aș merge altundeva? — Întrebam și eu. Presupun că nu e nevoie să-ți mai spun să încui bine toate ușile. — Întotdeauna fac asta. Rizzoli se uită la Eckert. — Poliția din Brookline poate supraveghea casa? Detectivul încuviință din cap. — Mă voi asigura că o mașină de poliție va patrula pe aici la intervale dese. — Rămân datoare, spuse Maura. Vă mulțumesc. Maura îi însoți pe cei trei detectivi până la ușa de la intrare și îi urmări cu privirea până la mașini. Era deja trecut de miezul nopții. Afară, strada își recăpătase aerul liniștit pe care-l cunoștea prea bine. Mașinile poliției din Brookline plecaseră; Taurusul fusese deja remorcat la laboratorul criminalistic. „Dimineață, gândi ea, mă voi trezi și-mi voi spune că mi-am imaginat totul.” 850

Se întoarse și dădu nas în nas cu părintele Brophy, care încă mai era în hol. Nu se simțise niciodată atât de stânjenită în prezența lui ca acum, când erau amândoi singuri la ea acasă. Cu siguranță că amândurora le treceau acum prin minte mii de posibilități. „Sau doar prin mintea mea? Noaptea târziu, singur, în patul tău, oare te gândești vreodată la mine, Daniel? Așa cum mă gândesc eu la tine?” — Te simți în siguranță de una singură? o întrebă el. — Voi fi bine. „Și care ar fi alternativa? Să petreci noaptea cu mine? Asta îmi oferi?” El se întoarse spre ușă. — Cine te-a chemat aici, Daniel? se interesă ea. Cum de-ai aflat? Preotul o privi lung. — M-a chemat detectivul Rizzoli. Ea mi-a zis că… și făcu o pauză. Știi, primesc mereu astfel de apeluri de la poliție. O moarte în familie, cineva care are nevoie de un preot. Răspund întotdeauna. Dar de această dată… și se opri iar. Închide ușile bine, Maura, îi spuse. Nu vreau să mai trec vreodată printr-o noapte ca asta. Îl privi cum se îndepărtează de casă și se urcă în mașină. Nu porni imediat motorul; doar stătu și așteptă să se încredințeze că ea era în siguranță înăuntru. Maura închise ușa și o încuie. Prin fereastra din camera de zi, îl privi pe Daniel plecând cu mașina. Pentru un moment, se uită fix la trotuarul gol, simțindu-se brusc parcă abandonată. Dorindu-și, doar pentru o clipă, să-l cheme înapoi. Și ce s-ar fi întâmplat după aceea? Ce și-ar fi dorit să se petreacă între ei doi? „Unele tentații, își spuse, este bine să fie ținute departe.” Mai cercetă încă o dată strada întunecată, apoi se îndepărtă de fereastră, conștientă că lumina din camera de zi îi reflecta silueta afară. Trase draperiile și merse din cameră în cameră, verificând încuietorile și ferestrele. Într-o noapte caldă de iunie ca aceasta, în mod normal, ar fi ținut fereastra de la dormitor deschisă. De data aceasta însă, lăsă ferestrele închise și dădu drumul la aerul condiționat. Dis-de-dimineață se trezi tremurând din cauza aerului rece provenit de la instalația de ventilație. Visase că era la Paris. Că se plimba sub un cer senin pe lângă buchete de trandafiri și crini înfloriți și, pentru un moment, nu-și aminti unde se afla. Își dădu într-un târziu seama că nu mai era la Paris, ci în propriul pat. Și se mai întâmplase și ceva teribil. Era doar cinci dimineața, și totuși se simțea complet odihnită. „Este ora unsprezece la Paris, se gândi ea. Soarele strălucește pe cer și, dacă aș fi acolo acum, deja aș fi băut și a doua ceașcă de cafea.” Era conștientă de faptul că schimbarea de fus orar o va afecta mai târziu în timpul zilei, că această energie din zori se va risipi pe la amiază, dar nu mai putea să mai doarmă. Se ridică și se îmbrăcă. 851

Strada din fața casei sale arăta ca de obicei. Primele semne ale dimineții luminau cerul. Observă luminile aprinzându-se în casa domnului Telushkin. Era un matinal, plecând de obicei la serviciu cu o oră înaintea ei, însă de data aceasta ea fusese prima care se trezise și își văzuse cartierul cu ochi proaspeți. Stropitorile automate porniră vizavi, împrăștiind cercuri de apă peste gazon. Băiatul care împărțea ziarele trecu pe bicicletă, cu șapca de baseball pusă invers pe cap, și auzi sunetul înfundat al ziarului The Boston Globe ce ateriză pe veranda din fața casei. Totul părea la fel, se gândi ea, însă nu era așa. Moartea le făcuse o vizită în cartier și toți cei care locuiau acolo aveau să-și amintească despre asta. Aveau să privească pe fereastră, la curbă, unde fusese parcat Taurusul, să se înfioare la gândul că fusese atât de aproape să i se întâmple unuia dintre ei. După colț apărură niște faruri și un vehicul își făcu intrarea pe stradă, încetinind când se apropie de casa ei. Era mașina de patrulă a Poliției din Brookline. „Nu, nimic nu mai e la fel”, se gândi ea privind mașina cum trece mai departe. Nimic nu rămâne vreodată la fel. • Ajunse la muncă înaintea secretarei sale. La ora șase, Maura era deja la biroul ei, studiind mormanul de transcrieri și rezultate de laborator ce se acumulase în tăvița de intrări în timpul săptămânii petrecute la conferința de la Paris. Citise deja aproape o treime când auzi pași și, ridicând capul, o zări pe Louise stând în cadrul ușii. — Sunteți aici, murmură Louise. Maura o întâmpină cu un zâmbet. — Bonjour! M-am gândit să încep de devreme cu toată hârțogăria asta. Louise o privi fix pentru o clipă, apoi intră în cameră și se așeză pe scaunul din fața biroului Maurei, de parcă brusc n-o mai țineau picioarele. Cu toate că avea cincizeci de ani, Louise păruse întotdeauna mai energică decât Maura, care era cu zece ani mai tânără. Însă în dimineața aceasta Louise arăta slăbită, cu fața trasă și palidă sub luminile fluorescente. — Sunteți bine, doamnă doctor Isles? o întrebă Louise încet. — Sunt bine. Resimt doar schimbarea de fus orar. — Mă refer… după tot ce s-a întâmplat azi-noapte. Detectivul Frost părea atât de sigur că erați dumneavoastră în acea mașină… Maura încuviință din cap și zâmbetul îi pieri de pe chip. — M-am simțit ca în zona crepusculară, Louise. Să vin acasă și să găsesc toate mașinile acelea de poliție în fața casei mele. — A fost îngrozitor. Cu toții am crezut… Louise înghiți în sec și se uită în poală. Am fost atât de ușurată când doctorul Bristol m-a sunat azi-noapte să-mi spună că a fost o greșeală! 852

A urmat un moment de liniște, încărcat parcă de reproșuri. Maura își dădu brusc seama că ea ar fi trebuit să fie cea care să-și sune propria secretară. Ar fi trebuit să realizeze că Louise era zdruncinată și și-ar fi dorit să-i audă vocea. „Am trăit atât de mult singură, fără să mă atașez de cineva, se gândi ea, încât numi trece prin minte câteodată că pe această lume există oameni cărora le-ar păsa de ceea ce mi se întâmplă.” Louise se ridică să plece. — Mă bucur să vă văd teafără înapoi, doamnă doctor Isles. Voiam doar să vă spun asta. — Louise? — Da? — Ți-am adus ceva de la Paris. Știu că sună ca o scuză ieftină, dar este în valiză. Pe care compania aeriană a pierdut-o. — Oh, râse Louise. Ei bine, dacă este ciocolată, șoldurile mele n-au nevoie de ea, cu siguranță. — Nimic cu calorii, îți promit. Se uită la ceasul de pe birou. Doctorul Bristol este la muncă? — Doar ce a venit și el. L-am văzut în parcare. — Știi cumva când va face autopsia? — Care anume? Are două programate pentru astăzi. — Victima împușcată de azi-noapte… Femeia… Louise se uită lung la ea. — Cred că aceea este a doua în programul său. — Au aflat mai multe despre ea? — Nu știu. Va trebui să-l întrebați pe domnul doctor Bristol.

853

• CAPITOLUL 3 Chiar dacă nu avea nicio autopsie programată pentru acea zi, la ora două, Maura se îndreptă spre subsol și se schimbă într-un halat steril. Era singură în vestiarul femeilor, așa că se schimbă pe îndelete de hainele de stradă, împăturindu-și cu atenție bluza și pantalonii lejeri și punându-le într-o grămadă ordonată în dulăpior. Materialul halatului îi păru aspru pe pielea goală, precum cearșafurile proaspăt apretate, și, legându-și strâns cordonul pantalonilor și prinzându-și părul sub bonetă, se liniști cu această rutină familiară. Bumbacul scrobit ce o învăluia o făcea să se simtă protejată, mai ales datorită rolului pe care i-l atribuia uniforma. Se privi în oglindă, o reflexie rece ca a unei străine, cu toate emoțiile ascunse vederii. Părăsi vestiarul, străbătu holul și intră în sala de autopsie. Rizzoli și Frost erau deja lângă masă, ambii în halat și cu mănuși chirurgicale, blocând vederea Maurei spre victimă. Doctorul Bristol o văzu primul. Stătea cu fața la ea, talia lui bogată umplând halatul steril extra-larg, și îi întâlni privirea când intră în sală. Ridică din sprâncene deasupra măștii chirurgicale, formulându-și întrebarea pe tăcute. — M-am gândit să trec să asist, spuse Maura. Și Rizzoli se întoarse către ea, la fel de încruntată. — Ești sigură că vrei să fii aici? — Tu n-ai fi curioasă? — Ba da, dar sunt sigură că n-aș vrea să văd așa ceva. Ținând cont de… — Voi asista doar. Dacă ești și tu de acord, Abe. Bristol ridică din umeri. — La naiba, cred că și eu aș fi curios, răspunse el. Bine ai venit la petrecere! Trecu pe partea lui Abe și, la prima vedere a corpului neînsuflețit, i se uscă gâtul. Văzuse destule orori în acest laborator, se uitase la carne în orice stadiu de putrefacție, la corpuri atât de vătămate de foc sau de traume, încât rămășițele puteau fi cu greu clasificate drept umane. Femeia de pe masă era, pe baza experienței ei medicale, intactă. Sângele fusese spălat și rana de intrare a glonțului, în partea stângă a capului, era acoperită de părul ei negru. Fața era neatinsă, pielea bustului era doar lăsată pe ici, pe colo. Observă urmele proaspete de puncție pe pântec și gât, de unde Yoshima, asistentul, extrăsese sânge pentru analize; în rest, bustul era neatins. Bisturiul lui Abe mai urma să facă o singură incizie. Dacă pieptul ar fi fost deja larg deschis, cavitatea abdominală expusă, imaginea corpului nu ar fi impresionat-o atât de mult. Corpurile deschise sunt anonime. Inimile și plămânii și splinele sunt simple organe, lipsindu-le 854

individualitatea într-atât încât pot fi transplantate, ca piese de schimb auto, dintrun corp într-altul. Însă această femeie era încă întreagă, cu trăsăturile perfect clare. Aseară, Maura îi văzuse corpul complet îmbrăcat și în umbră, luminat doar de lanterna Maglite a lui Rizzoli. Acum, trăsăturile erau clar evidențiate de luminile mesei de autopsie, hainele fuseseră scoase, lăsând la vedere bustul complet gol, iar imaginea din fața ochilor ei era mai mult decât familiară. „Dumnezeule, acela este chipul meu, propriul meu corp, pe masa de autopsie.” Doar ea știa cât de mare era asemănarea. Nimeni din acea sală nu văzuse forma sânilor goi ai Maurei, curbura șoldurilor ei. Știau doar ceea ce ea le permisese să vadă, chipul ei, părul. Ei nu-și puteau da seama că asemănările dintre ea și acest corp erau atât de intime, încât mergeau până la smocurile de păr șaten-roșcat din zona inghinală. Maura se uită la mâinile femeii, la degetele ei lungi și subțiri, exact ca ale ei. Mâini de pianistă. Se luaseră deja amprentele. Craniul și dantura fuseseră deja radiografiate; imaginea danturii fiind acum expusă pe negatoscop, două rânduri albe de dinți strălucind ca zâmbetul pisicii de Cheshire din Alice în Țara Minunilor. „Oare așa ar arăta și radiografia danturii mele? Suntem oare identice până la smalțul dinților?” — Ați mai aflat ceva despre ea? întrebă cu o voce calmă ce o uimi și pe ea. — Încă îi verificăm numele, Anna Jessop, răspunse Rizzoli. Tot ce avem deocamdată este permisul de conducere din Massachusetts, emis cu patru luni în urmă. Datele de pe permis ne arată că are patruzeci de ani, în jur de un metru șaptezeci, părul negru, ochii verzi, cincizeci și patru de kilograme. Rizzoli aruncă o privire spre masă. Aș spune că descrierea i se potrivește. „Sunt de acord, gândi Maura. Am patruzeci de ani și un metru șaptezeci. Doar greutatea este diferită; eu am cincizeci și șapte de kilograme. Dar ce femeie nu minte despre greutatea ei pe permisul de conducere?” Îl privi pe Abe, fără niciun cuvânt, efectuând examinarea preliminară a corpului. Din când în când, el schița câte o notă pe diagrama imprimată a corpului unei femei. Rană de glonț la tâmpla stângă. O ușoară rigidizare a pielii pe bustul inferior și coapse. Cicatrice de apendicită. Apoi lăsă jos clipboardul și trecu în capătul mesei pentru a preleva probele vaginale. În timp ce Abe și Yoshima roteau coapsele pentru a expune perineul, Maura rămase concentrată asupra abdomenului victimei. Privi fix cicatricea de la apendicită, o linie subțire, albă, de-a lungul pielii de culoarea fildeșului. „Și eu am una la fel.” Odată colectate probele vaginale, Abe merse la tava cu instrumentar medical și luă bisturiul. Nu suportă să privească prima incizie. Maura își ridică chiar mâna la piept, ca și cum ar fi putut simți lama tăind în propria carne. „Am făcut o greșeală, gândi ea în timp ce Abe executa incizia în Y. Nu cred că pot privi așa ceva”. Însă 855

rămase țintuită în loc, absorbită de o fascinație morbidă, în timp ce Abe dădea la o parte pielea de pe cutia toracică, desprinzând-o cu îndemânare, ca atunci când jupuiești blana de pe vânat. Doctorul continuă să lucreze, fără să-și dea seama de oroarea ei, atent doar la deschiderea cutiei toracice. Un medic legist eficient poate finaliza o autopsie obișnuită în mai puțin de o oră și, în acest stadiu, Abe nu pierdea niciun moment pentru o disecție elegantă inutilă. Maura îl considerase întotdeauna un bărbat plăcut, cu apetitul său bogat pentru mâncare, băutură și operă, însă în acest moment, când îl vedea cu abdomenul plin și gâtul gros ca al unui taur, i se părea că arată ca un măcelar gras care ciopârțește carnea. Pielea de pe tors era acum desprinsă și dată într-o parte, sânii ascunși sub bucățile de piele întoarsă, coastele și mușchii expuși privirii. Yoshima se aplecă înainte cu costotomul22 și începu să taie coastele. Fiecare pocnet o făcea pe Maura să tresară. „Cât de ușor se rupe un os uman, gândi ea. Credem că inimile noastre sunt protejate de cușca toracică, în schimb sunt de ajuns o strângere de mâner, forfecarea a două lame ascuțite, și, una câte una, coastele cedează în fața oțelului călit. Suntem făcuți dintr-un material atât de fragil!” Yoshima tăie și ultima coastă, iar Abe termină de desprins ultimele fâșii de cartilaj și mușchi. Îndepărtară împreună peretele toracic frontal, de parcă ar fi ridicat capacul unei cutii. În interiorul toracelui, inima și plămânii străluceau. Organe tinere, fu primul gând al Maurei. Dar nu, își dădu ea seama; la patruzeci de ani nu era chiar atât de tânără, nu-i așa? Nu-i era ușor să recunoască acest lucru, dar la patruzeci de ani se găsea deja la jumătatea vieții. Astfel încât nici ea, nici această femeie de pe masă nu mai puteau fi considerate tinere. Organele pe care le văzu în pieptul deschis arătau normal, fără niciun semn patologic vizibil. Din câteva tăieturi rapide, Abe desprinse plămânii și inima și le puse într-o tavă metalică. Sub lumina puternică, efectua o serie de incizii pentru a putea observa parenchimul pulmonar. — Nu e fumătoare, le spuse ea celor doi detectivi. Niciun edem. Țesutul are un aspect sănătos. Cu excepția faptului că era moartă. Legistul puse plămânii la loc în tavă, unde formară o moviliță de culoare roz. Luă acum inima, ce încăpea cu ușurință în mâna lui masivă. Maura deveni brusc conștientă de propria inimă ce-i bătea cu putere în piept. La fel ca inima acestei femei, ar fi încăput cu ușurință în palma lui Abe. Simți un acces de greață la acest gând, Abe continuând să inspecteze vasele coronariene. Chiar dacă din punct de vedere mecanic e doar o pompă, inima este situată exact în centrul corpului unei persoane; vederea ei într-o poziție atât de expusă privirii o făcu săși simtă propriul piept gol. Respiră adânc, însă mirosul de sânge îi intensifică 22

Instrument chirurgical pentru tăierea oaselor. (n. tr.). 856

starea de greață. Se întoarse cu spatele la cadavru și întâlni privirea detectivei Rizzoli. Rizzoli, care vedea prea multe. Se cunoșteau deja de aproape doi ani, lucraseră împreună la destul de multe cazuri, ajungând să simtă una pentru cealaltă cel mai înalt respect din punct de vedere profesional. Însă această apreciere se asocia cu un anumit grad de vigilență. Maura știa exact cât de ascuțite erau instinctele lui Rizzoli, și acum, când se priveau peste masa de autopsie, își dădu seama că cealaltă femeie remarcase cât de puțin mai avea până să fugă din sală. La întrebarea nerostită din ochii lui Rizzoli, Maura doar își încordă maxilarul. Regina Morților își reafirma invincibilitatea. Se concentră din nou asupra corpului de pe masă. Abe, ignorând tensiunea ce apăsa sala de autopsie, deschisese camerele inimii. — Valvele arată normal, comentă el. Coronarele sunt moi. Vasele curate. Doamne, aș vrea ca și inima mea să arate așa de bine! Maura aruncă o privire la abdomenul lui imens și se îndoi de acest lucru, cunoscându-i pasiunea pentru pateuri și sosuri grase. Filosofia lui Abe era: „Bucură-te de viață atât cât poți. Fă-ți poftele acum, pentru că, mai devreme sau mai târziu, cu toții vom sfârși ca prietenii noștri de pe masa de autopsie. La ce bun să ai coronare curate dacă ai trăit o viață lipsită de micile plăceri?” Puse inima la loc în tavă și începu să examineze conținutul abdomenului, bisturiul său tăind adânc, prin peritoneu. Scoase stomacul și ficatul, splina și pancreasul. Mirosul morții, al organelor răcite, îi era binecunoscut Maurei, însă, de această dată, o tulbură serios. De parcă vedea pentru prima oară o autopsie. Nu mai era în pielea legistului blazat și, privindu-l pe Abe cum taie cu cuțitul și foarfeca, brutalitatea procedurii o înfioră. „Doamne, Dumnezeule, și eu fac același lucru în fiecare zi, dar când bisturiul meu taie, e doar carnea nefamiliară a străinilor. Această femeie nu-mi pare străină.” Pică într-o stare de amorțeală, privindu-l pe Abe lucrând parcă undeva la distanță. Obosită după noaptea albă și schimbarea de fus orar, simți că se detașează de scena ce se desfășura pe masa de autopsie, retrăgându-se cumva într-o zonă de confort de unde putea privi totul fără emoții profunde. Era doar un cadavru pe masă. Nicio legătură, niciuna pe care s-o cunoască. Abe eliberă repede intestinele mici și lăsă să cadă ansele în tavă. Tăie abdomenul cu foarfecă și cuțitul de bucătărie, lăsând în urmă doar o cavitate goală. Duse tava, acum plină cu măruntaie, pe blatul de oțel inoxidabil din capătul mesei, unde ridică organele unul câte unul pentru o examinare mai atentă. Despică stomacul pe masa de disecție și scurse conținutul într-o tavă mai mică. Mirosul mâncării nedigerate îi făcu pe Rizzoli și Frost să-și întoarcă fețele, cu o grimasă de dezgust. — Par să fie rămășițele unei cine, remarcă Abe. Aș spune că avem aici o salată de fructe de mare. Văd salată verde și roșii. Poate chiar și creveți… — Cu cât timp înainte de a muri crezi că a mâncat? întrebă Rizzoli. 857

Vocea ei suna înfundat, din spatele mâinii pe care o ținea în dreptul feței pentru a bloca mirosul. — O oră, poate mai mult. Bănuiesc că a mâncat în oraș, pentru că salata de fructe de mare nu este un fel pe care să-l pregătești acasă. Abe îi aruncă o privire lui Rizzoli. Ați găsit vreo notă de restaurant în poșeta ei? — Nu. Dar e posibil să fi plătit cu numerar. Încă mai așteptăm informații despre cardul ei de credit. — Isuse, spuse Frost, încă ferindu-și privirea, mirosul ăsta îți taie orice poftă de creveți pe care ai fi avut-o vreodată. — Hei, nu poți lăsa asta să te influențeze, replică Abe, tăind acum din pancreas. Dacă stai să te gândești, suntem cu toții făcuți din același aluat. Grăsime, glucide și proteine. Mănânci o friptură în sânge, mănânci mușchi. Crezi că aș renunța la friptură doar pentru că e țesutul pe care-l disec în fiecare zi? Toți mușchii au aceleași ingrediente biochimice, doar că unele miros mai bine decât altele. Se întinse după rinichi. Făcu tăieturi precise în fiecare și puse mici fâșii de probe într-un borcan cu formol. — Până acum totul arată normal, spuse el și se uită la Maura. Ești și tu de acord? Încuviință mecanic, dar nu spuse nimic, atenția fiindu-i atrasă de noile seturi de radiografii pe care Yoshima le atârna acum pe negatoscop. Erau radiografii ale craniului. În lateral, linia țesutului moale putea fi văzută ca un contur vag, semi-transparent, al unei fețe din profil. Maura se apropie de negatoscop și privi fix zona densă de forma unei stele, strălucind puternic în contrast cu umbra fină a osului. Glonțul rămăsese înfipt la baza craniului. Rana de intrare, relativ mică, nu dăduse nicio indicație cu privire la stricăciunile pe care acest proiectil devastator le putea face creierului uman. — Dumnezeule, murmură ea, este un glonț Black Talon. Abe ridică privirea din tava cu organe. — N-am mai văzut unul de multișor. Trebuie să fim cu băgare de seamă. Marginile metalice ale gloanțelor ăstora sunt foarte ascuțite și pot pătrunde cu ușurință prin mănușă. Se întoarse spre Yoshima, care lucra la biroul de medicină legală de mai mult timp decât oricare dintre medicii actuali și ținea cumva loc de bibliotecă instituțională. — Când am avut ultima oară o victimă a unui glonț Black Talon? — Cred că acum vreo doi ani, răspunse Yoshima. — Așa de recent? — Îmi amintesc că doctorul Tierney s-a ocupat de caz.

858

— Poți s-o rogi pe Stella să caute? Vezi dacă dosarul a fost rezolvat. Glonțul este destul de neobișnuit pentru a te face să te gândești că ar fi vreo legătură între cazuri. Yoshima își scoase mănușile și merse până la interfon pentru a o suna pe secretara lui Abe. — Bună, Stella. Domnul doctor Bristol te roagă să cauți informații despre ultimul caz care a implicat un glonț Black Talon. Cred că s-a ocupat domnul doctor Tierney… — Am auzit despre ele, spuse Frost, care se apropiase și el de negatoscop pentru a arunca o privire radiografiei. E prima oară când am o victimă cu așa ceva. — Este un glonț expandabil, fabricat de Winchester, explică Abe. E proiectat să se lărgească și să sfâșie prin țesutul moale. Atunci când pătrunde în carne, învelișul de cupru se desface ca o floare, formând o stea cu șase colțuri. Fiecare vârf este ascuțit ca o gheară. Legistul se postă în dreptul capului victimei. Au fost scoase de pe piață în 1993, după ce un nebun din San Francisco le-a folosit pentru a omorî nouă oameni trăgând în mulțime. Winchester a avut parte atunci de o publicitate așa de proastă, încât a decis să oprească producția. Însă mai sunt câteva în circulație și, din când în când, mai apare câte unul în vreo victimă, dar asta se întâmplă destul de rar. Privirea Maurei rămăsese pe radiografii, ațintită asupra stelei albe letale. Se gândi la ceea ce Abe tocmai spusese: „Fiecare vârf este ascuțit ca o gheară”. Și își aminti de urmele zgâriate de pe mașina victimei. „Ca urma de gheară a unei păsări de pradă.” Când se întoarse la masă, Abe abia terminase incizia scalpului. În acea clipă, înainte ca el să desprindă pielea scalpului și s-o dea la o parte, Maura își dădu seama că rămăsese cu privirea fixată asupra chipului femeii moarte. Moartea îi pătase buzele cu o culoare albastru-închis. Ochii erau deschiși, corneele uscate și albite de expunerea la aer. Albețea strălucitoare a ochiului în timpul vieții este dată de reflexia luminii pe corneea umedă; când pleoapele nu mai clipesc, când corneea nu mai este irigată de fluide, ochii se usucă și devin mați. Nu plecarea sufletului șterge aparența de viață din ochii cuiva, ci este pur și simplu vorba de un reflex de clipire. Maura privi dungile albicioase care traversau corneea și, pentru o clipă, își imagină cum ar fi arătat acești ochi când femeia era în viață. Se simți ca și cum s-ar fi uitat în oglindă și avu brusc sentimentul înfiorător că, de fapt, ea era cea care se afla pe masa de autopsie. Că ea își privea propriul corp în timp ce i se efectua autopsia. Oare nu mai rămân fantomele o vreme prin aceleași locuri pe care le frecventaseră când erau în viață? „Acesta este locul pe care-l voi bântui. Laboratorul de autopsie. Aici sunt blestemată să petrec eternitatea.” Abe desprinse pielea scalpului, decojind fața de parcă iar fi scos o mască de cauciuc. 859

Maura se cutremură. Întorcând capul, o văzu iar pe Rizzoli privind-o. „Oare se uită la mine? Sau la fantoma mea?” Huruitul fierăstrăului Stryker păru să-i perforeze parcă propriul craniu. Abe tăie prin calota craniană expusă, ferind zona unde intrase glonțul. Cu grijă, desfăcu și îndepărtă calota craniană. Glonțul se rostogoli din deschizătură și căzu cu zgomot în tava pe care Yoshima o ținea sub capul victimei. Licări acolo, cu vârfurile metalice răsfirate ca petalele unui boboc letal. Creierul era pătat de sânge negru, închegat. — Hemoragie extinsă, ambele emisfere. Exact la ce te-ai fi așteptat conform radiografiilor, comentă Abe. Glonțul a intrat pe aici, în osul temporal stâng. Și na mai ieșit. Poți vedea asta clar în radiografii, arătă el spre negatoscop, unde glonțul strălucea ca o explozie stelară, oprit în apropierea curbei interioare a osului occipital stâng. — Ciudat că a ajuns înapoi în aceeași parte a craniului pe unde a intrat, observă Frost. — Probabil că a ricoșat. Glonțul s-a lovit de osul cranian și a sărit înainte și înapoi, tăind prin creier. Și-a consumat toată energia pe țesutul moale, ca lamele rotitoare ale unui malaxor. — Domnule doctor Bristol? Era Stella, secretara sa, la interfon. — Da? — Am găsit cazul legat de un glonț Black Talon. Victima se numea Vassily Titov. Domnul doctor Tierney a făcut autopsia. — Cine a fost detectivul care s-a ocupat de caz? — Hmm… a, iată! Detectivii Vann și Dunleavy. — O să vorbesc eu cu ei, spuse Rizzoli. Să vedem ce-și mai amintesc despre cazul ăsta. — Mulțumesc, Stella! strigă Bristol. Se uită apoi la Yoshima, care stătea cu aparatul foto pregătit. Așa, dă-i drumul! Yoshima începu să facă fotografii ale creierului, pentru a avea o înregistrare a imaginii lui înainte ca Abe să-l îndepărteze din cutia craniană. „Iată unde se află amintirile noastre de-o viață, gândi Maura, privind cutele lucitoare de materie cenușie. Primele noțiuni din copilărie. Patru ori patru fac șaisprezece. Primul sărut, primul iubit, prima dezamăgire în dragoste. Toate sunt depozitate, ca pachete de ARN mesager, în acest ansamblu complex de neuroni. Memoria e un simplu proces biochimic, și totuși ne definește pe fiecare ca indivizi.” Din câteva mișcări de bisturiu, Abe eliberă creierul și-l purtă cu ambele mâini, ca pe o comoară prețioasă, pe blatul din capătul mesei. Nu avea să-l disece pe loc, ci intenționa să-l lase într-un vas cu fixativ, pentru a fi secționat mai târziu. În plus, nu avea nevoie de o examinare la microscop pentru a vedea dovada traumei; era acolo, în decolorarea sângeroasă a suprafeței. 860

— Așadar, avem rana de intrare aici, în tâmpla stângă, spuse Rizzoli. — Da, și gaura de la nivelul pielii se aliniază perfect cu aceea din craniu, completă Abe. — Asta înseamnă că a tras direct în partea laterală a capului. Abe încuviință din cap. — Asasinul a țintit probabil direct prin fereastra șoferului. Și fereastra era deschisă, astfel încât n-a întâlnit în cale geamul, care să-i deturneze traiectoria. — Deci, ea stă în mașină pur și simplu, spuse Rizzoli. O noapte caldă, fereastra deschisă. E ora opt și începe să se întunece. Și el se îndreaptă spre mașina ei, doar țintește și trage cu arma. Rizzoli clătină din cap. De ce? — Nu i-a luat poșeta, remarcă Abe. — Deci nu este un jaf, interveni Frost. — Ceea ce înseamnă că ne mai rămâne doar o crimă pasională. Sau o execuție. Rizzoli o privi pe Maura. Și am ajuns iar aici – la posibilitatea unei crime comandate. „Oare a omorât femeia potrivită?” Abe introduse creierul într-o găletușă cu formol. — Nicio surpriză până acum, spuse el, începând examinarea gâtului. — Vei face și analize toxicologice? întrebă Rizzoli. Abe ridică din umeri. — Putem transmite o solicitare, dar nu cred că este necesar. Cauza decesului e clară din radiografii. Îi indică din cap negatoscopul, unde glonțul se vedea distinct în umbra craniului. Ai vreun motiv anume pentru a cere analiza toxicologică? CST23 a găsit ceva droguri sau accesorii în mașină? — Nimic. Mașina era destul de curată. Sigur… cu excepția sângelui. — Și tot sângele este numai al victimei? — Doar sânge grupa B pozitiv, oricum. Abe îi aruncă o privire lui Yoshima. — Ai stabilit grupa de sânge a victimei? Yoshima încuviință din cap. — Se potrivește. Are grupa B pozitiv. Nimeni nu se uită la Maura. Niciunul nu-i văzu maxilarul încordându-se și n-o auzi trăgând adânc aer în piept. Se întoarse brusc ca ei să nu-i vadă chipul și își scoase masca chirurgicală, trăgând-o cu o smucitură iute. Pe când trecea prin dreptul coșului de gunoi, Abe o strigă: — Te-ai plictisit deja de noi, Maura? — Schimbarea de fus orar începe să mă afecteze, îi răspunse ea, dându-și jos halatul. Cred c-o să plec acasă mai devreme. Pe mâine, Abe. Crime Scene Technicians – Personalul laboratorului criminalistic. (n. tr.). 23

861

Ieși din laborator fără să mai arunce nicio privire înapoi. Nici nu și-a dat seama cum condusese până acasă. De-abia când ajunsese la marginea Brookline-ului începuse să se destindă. Doar atunci reușise să se detașeze de gândurile obsesive ce continuau să-i joace în minte. „Nu te mai gândi la autopsie. Alung-o din minte! Gândește-te la cină, la orice, în afară de ceea ce ai văzut astăzi.” Se opri la magazinul alimentar. Frigiderul ei era gol și, dacă nu voia să mănânce la cină ton și mazăre înghețată, trebuia să facă niște cumpărături. Era o ușurare să se gândească la altceva. Aruncă produsele în cărucior cu o grabă nefirească. E mult mai sigur să te gândești la mâncare, la ceea ce vei găti în restul săptămânii. „Nu te mai gândi la stropii de sânge și la organele din tava de oțel. Am nevoie de grepfrut și de mere. Și parcă vinetele acelea arată bine…” Apucă o legătură de busuioc proaspăt și îi inhală aroma cu lăcomie, recunoscătoare că mirosul lui înțepător îndepărta, măcar pentru un moment, toate celelalte mirosuri din sala de autopsie. O săptămână de mâncăruri franțuzești insipide o făcuse să simtă lipsa condimentelor. „În seara aceasta, gândi ea, voi găti un curry thailandez atât de iute încât îmi va arde gura.” Acasă se schimbă în pantaloni scurți și un tricou și se apucă de pregătit cina. Sorbi din paharul de Bordeaux alb rece în timp ce felia carnea de pui, ceapa și usturoiul. Aburul aromat al orezului jasmine, alb, cu bobul lung, umplu bucătăria. Nu avea timp să se gândească la sângele grupa B pozitiv și la femeia cu părul negru; uleiul sfârâia în tigaie. Era timpul să călească puiul, să adauge pasta de curry, să toarne laptele de nucă de cocos. Acoperi cratița și o lăsă să fiarbă la foc mic. Înălță capul să se uite pe fereastra din bucătărie și își văzu brusc reflexia în geam. „Arăt ca ea. Exact ca ea.” Simți un fior prin tot corpul, gândindu-se că imaginea pe care o vedea în geam nu era o fantomă care îi întorcea privirea. Capacul cratiței zdrăngăni de la aburul acumulat. Fantome care încearcă să iasă, disperate să-i atragă atenția. Opri aragazul, merse la telefon și formă un număr de pager pe care-l știa pe dinafară. Un moment mai târziu, era apelată de Jane Rizzoli. Maura putu auzi soneria unui alt telefon în fundal. Deci Rizzoli nu ajunsese încă acasă, și probabil că era așezată la biroul ei din Schroeder Piaza. — Scuză-mă că te deranjez, spuse Maura, dar voiam să te rog ceva. — Ești bine? — Da. Voiam doar să știu un lucru despre ea. — Despre Anna Jessop? — Da. Ai spus că avea un permis de conducere emis în Massachusetts. — E corect. — Care era data ei de naștere trecută pe permis? 862

— Poftim? — Astăzi, în sala de autopsie, ai spus că avea patruzeci de ani. Când era născută? — De ce? — Te rog. Am doar nevoie să știu asta. — Bine. Așteaptă puțin. Maura auzi fâsâitul paginilor, apoi Rizzoli reveni la telefon. — Conform permisului de conducere, ziua ei de naștere era pe douăzeci și cinci noiembrie. Pentru o clipă, Maura nu spuse nimic. — Mai ești pe fir? întrebă Rizzoli. — Da. — Care este problema, doctore? Ce se întâmplă? Maura înghiți în sec: — Jane, am nevoie să faci ceva pentru mine. Ți se va părea o nebunie… — Pune-mă la încercare. — Vreau ca laboratorul criminalistic să facă o analiză ADN în comparație cu sângele meu. La capătul celălalt al firului, soneria celuilalt telefon se opri într-un final. — Mai spune-mi încă o dată, te rog, îi ceru Rizzoli. Cred că nu te-am auzit bine. — Vreau să știu dacă ADN-ul meu este compatibil cu cel al Annei Jessop. — Uite, sunt de acord că există o mare asemănare… — E mai mult decât atât. — La ce te referi? — Amândouă avem sângele grupa B pozitiv. — Câte persoane au grupa B pozitiv, răspunse Rizzoli, pe un ton chibzuit. Sunt câți…? Zece la sută din populație? — Și ziua ei de naștere. Ai spus că e născută pe douăzeci și cinci noiembrie. Jane, aceasta este și ziua mea de naștere. Remarca aceasta aduse o tăcere bruscă, apoi Rizzoli spuse încet: — Bine, tocmai mi s-a făcut pielea de găină. — Îți dai seama acum de ce vreau testul ADN? Totul despre ea… de la felul cum arată la grupa de sânge, la data nașterii… Maura făcu o pauză. Sunt eu. Vreau să știu de unde vine. Vreau să știu cine este această femeie. Urmă o pauză mai lungă. Apoi Rizzoli vorbi: — Răspunsul la această întrebare pare să fie mai greu de găsit decât ne închipuiam noi. — De ce? — Am primit informațiile ei financiare în această după-amiază. Potrivit lor, cardul ei de credit MasterCard a fost emis doar cu șase luni în urmă. 863

— Și? — Permisul de conducere e de patru luni. Numerele de înmatriculare ale mașinii au fost emise doar acum trei luni. — Ce-ați găsit referitor la adresă? Parcă locuia în Brighton, nu-i așa? Trebuie să fi vorbit cu vecinii ei. — Am reușit într-un final să dăm de proprietară, aseară târziu. A spus că i-a închiriat apartamentul Annei Jessop acum trei luni. Ne-a lăsat să intrăm și în apartament. — Și? — E gol, doctore. Nici măcar o piesă de mobilier, nicio tigaie, nicio periuță de dinți. Cineva a plătit facturile de cablu TV și telefon, dar nimeni nu era acolo. — Și vecinii? — Nimeni n-a văzut-o vreodată. O numeau „fantoma”… — Trebuie să existe vreo adresă anterioară. Vreun alt cont în bancă… — Am cercetat. Nu putem găsi nimic despre această femeie dinaintea acestei perioade. — Și ce înseamnă asta? — Înseamnă, răspunse Rizzoli, că până acum șase luni, Anna Jessop nu exista.

864

• CAPITOLUL 4 Când Rizzoli intră în J.P. Doyle’s, îi găsi pe mușteriii obișnuiți adunați în jurul barului. Marea majoritate dintre ei erau polițiști care depănau povestirile despre războiul zilei, la o halbă de bere și niște alune. Situată peste stradă de secția Jamaica Plain a Poliției din Boston, Doyle’s era probabil cea mai sigură crâșmă din oraș. O singură mișcare greșită și o duzină de polițiști ar fi fost pe tine ca într-o grămadă a celor de la New England Patriots24. Îi cunoștea pe toți și ei o cunoșteau pe ea. Se dădură la o parte ca să-i facă loc femeii însărcinate; detectivul observă câteva zâmbete răutăcioase pe când trecea pe lângă ei cu mersul clătinat, burta deschizându-i drumul ca prora unui vas. — Isuse, Rizzoli, îi strigă cineva, te-ai cam îngrășat, nu-i așa? — Da, râse ea, dar spre deosebire de tine eu voi redeveni slabă prin august. Se îndreptă spre detectivii Vann și Dunleavy, care îi făceau cu mâna de la bar. Sam și Frodo – așa-i numea toată lumea pe cei doi. Hobbitul gras și cel slab, parteneri de atât de mult timp încât s-ar fi zis că sunt un cuplu căsătorit, și probabil că petreceau mai mult timp împreună decât cu soțiile lor. Rizzoli îi văzuse rareori separat și se gândi că probabil nu mai aveau mult până să-și asorteze și hainele unul cu celălalt. Detectivii îi zâmbiră și o salutară cu halbe gemene de bere Guinness. — Hei, Rizzoli… spuse Vann. — … ai întârziat, continuă Dunleavy. — Am ajuns deja la a doua rundă…… nu vrei și tu una? Sfinte Sisoe, își terminau până și frazele unul altuia. — E prea mult zgomot aici, răspunse ea. Haideți în camera cealaltă. Se îndreptară spre zona unde se servea masa, în separeul ei obișnuit, sub steagul irlandez. Dunleavy și Vann se așezară în fața ei, comod, unul lângă altul. Jane se gândi la partenerul ei, Barry Frost, un tip de treabă, chiar grozav, dar cu care nu avea absolut nimic în comun. La sfârșitul zilei, ea își vedea de viața ei și Frost de a lui. Se plăceau îndeajuns, dar nu credea că ar fi suportat să stea în preajma lui mai mult decât orele de program. Și, cu siguranță, nu atât timp cât petreceau împreună acești doi detectivi. — Am înțeles că ai o victimă de Black Talon, spuse Dunleavy. — Noaptea trecută, în Brookline, confirmă ea. Primul Talon de la cazul vostru. Când a fost asta… acum doi ani? — Cam așa ceva. 24

Echipă de fotbal american din Boston. (n. tr.). 865

— Soluționat? Dunleavy râse. — Bătut în cuie. — Cine a fost trăgătorul? — Un tip pe nume Antonin Leonov. Emigrant ucrainean, infractor mărunt, care încerca să joace în liga mare. Mafia rusească l-ar fi lichidat mai devreme sau mai târziu dacă nu l-am fi arestat noi. — Ce idiot! fornăi Vann. N-avea nici cea mai mică idee că-l țineam sub supraveghere. — Și de ce făceați asta? întrebă ea. — Am primit un pont cum că ar fi așteptat o livrare din Tadjikistan, răspunse Dunleavy. Heroină. Cantitate mare. Eram deja pe urmele lui de aproape o săptămână și nu ne-a observat niciodată. Așa că l-am urmărit până acasă la partenerul lui, Vassily Titov. Titov îl enervase probabil cu ceva pe Leonov sau vreo chestie de genul ăsta. Îl vedem pe Leonov cum intră în casa lui Titov. Apoi auzim focuri de armă, și Leonov iese. — Și noi îl așteptam, completă Vann. Cum am spus mai devreme, un idiot. Dunleavy își ridică halba de Guinness în semn de toast. — Caz deschis și caz închis. Făptașul prins cu arma asupra lui. Noi am fost acolo și am văzut totul. Nu înțeleg de ce s-a mai deranjat să pledeze nevinovat. Juriul a avut nevoie de mai puțin de o oră ca să dea un verdict. — V-a spus vreodată de unde avea gloanțele alea Black Talon? întrebă ea. — Glumești? spuse Vann. N-a vrut să ne spună nimic. De-abia vorbea un cuvânt în engleză, dar își cunoștea la fix drepturile. — Am adus o echipă criminalistică să-i cerceteze casa și firma, continuă Dunleavy. Am găsit vreo opt cutii de muniție Black Talon în depozitul lui, poți să crezi așa ceva? Nu știu cum de avea atât de multe, dar era o provizie bunicică. Dunleavy ridică din umeri. Cam asta e povestea lui Leonov. Nu văd care e legătura dintre el și afacerea ta. — În ultimii cinci ani, am avut doar două cazuri de împușcări cu Black Talon, răspunse ea. Al vostru și al meu. — Ei, trebuie să mai fie ceva gloanțe din astea pe piața neagră. La naiba, verifică și pe eBay. Tot ce știu este că l-am băgat după gratii pe Leonov, și încă pentru totdeauna. Dunleavy trase o dușcă mare din halbă. Trăgătorul tău e altul. Și ea ajunsese la aceeași concluzie. O reglare de conturi între doi mărunți mafioți ruși, veche de doi ani, nu părea relevantă în cazul uciderii Annei Jessop. Acel glonț Black Talon era o pistă falsă. — Îmi împrumuți și mie dosarul lui Leonov? întrebă ea. Vreau totuși să arunc o privire. — Îl vei avea pe birou mâine. — Mulțumesc, băieți. 866

Se strecură din separeu și se opinti să se ridice. — Pe când sorocul? întrebă Vann, arătând spre burta ei. — Nu așa devreme pe cât aș vrea eu. — Știi, băieții au pus pariuri… Pe sexul copilului… — Glumești! — Cred că au ajuns la șaptezeci de dolari că e fată, patruzeci de dolari că e băiat. Vann chicoti. — Și douăzeci de dolari, continuă el, că e altceva… • Rizzoli simți copilul dându-i un ghiont când intră în casă. „Hei, liniștește-te, juniorule, gândi ea. Nu-i de ajuns că am fost sacul tău de box o zi întreagă, acum vrei s-o ții așa și toată noaptea?” Nu știa dacă era băiat sau fată, sau altceva; tot ce știa era că acest copil nu era nerăbdător să vină pe lume. „Încearcă doar să nu-ți mai croiești drum afară din burtă cu scheme de kungfu, bine?” Aruncă poșeta și cheile pe blatul de bucătărie, își scoase pantofii din picioare lângă ușă și azvârli sacoul peste un scaun din sufragerie. Cu două zile înainte, Gabriel, soțul ei, plecase în Montana, în cadrul unei echipe FBI ce investiga un depozit paramilitar secret de arme. Acum, apartamentul își reluase acel aspect de anarhie confortabilă pe care-l avusese înainte de căsătorie. Înainte ca Gabriel să se mute acolo și să instaureze un dram de disciplină. Lasă-l pe un fost pușcaș marin să-ți rearanjeze cratițele și tigăile în ordinea mărimii! În dormitor, își văzu în treacăt reflexia în oglindă. De-abia se mai recunoștea, cu obrajii rotunzi și spatele arcuit, burta umflată în pantalonii largi de femeie însărcinată. „Când am dispărut? gândi ea. Sunt încă aici, ascunsă undeva în acest corp distorsionat.” Se uită lung la imaginea din oglindă, amintindu-și cât de plat îi fusese cândva abdomenul. Nu-i plăcea fața umflată, nici felul în care obrajii ei deveniseră rozalii ca ai unui copil. Strălucirea maternității, așa o numea Gabriel, încercând să-și reasigure soția că, de fapt, nu arăta ca o balenă cu nasul lucitor. „Acea femeie din oglindă nu sunt eu, își zise ea. Nu e polițista care poate dărâma uși și imobiliza infractori.” Se lăsă pe spate în pat și întinse ambele brațe în lături ca o pasăre care-și ia zborul. Încă se mai simțea mirosul lui Gabriel pe așternuturi. „Îmi va fi dor de tine în seara aceasta”, își spuse. Nu așa ar trebui să fie o căsătorie. Două cariere, doi oameni obsedați de muncă. Gabriel pe drumuri, ea singură în acest apartament. Dar știuse acest lucru, de la bun început, și știuse că nu va fi ușor, că vor fi prea multe nopți ca aceasta, când meseria lui sau a ei îi va ține departe unul de altul. Se gândi să-l sune din nou, dar vorbiseră deja de două ori în cursul dimineții și telefonul mobil o costa și așa destul de mult din salariu. „O, la naiba!” 867

Se roti pe o parte, se dădu jos din pat și era cât pe ce să apuce receptorul telefonului de pe noptieră când acesta sună. Surprinsă, se uită la numărul afișat. Nu-l cunoștea… nu era al lui Gabriel. Ridică receptorul. — Alo? — Detectiv Rizzoli? întrebă o voce de bărbat. — Da, la telefon. — Îmi cer scuze pentru ora târzie. Abia m-am întors în oraș în seara aceasta și… — Cine sunteți, vă rog? — Detectivul Ballard, Poliția din Newton. Am înțeles că sunteți anchetatorul principal în cazul victimei împușcate noaptea trecută la Brookline. Victima se numește Anna Jessop. — Da, așa este. — Anul trecut am avut un caz aici. A implicat o femeie numită Anna Jessop. Nu știu dacă este vorba despre aceeași persoană, dar… — Spuneați că sunteți de la Poliția din Newton? — Da. — Ați putea s-o identificați pe domnișoara Jessop? Dacă ați vedea-o? — Cred că trebuie să fac asta, răspunse după o pauză. Am nevoie să fiu sigur că este ea. — Și dacă este într-adevăr? — Atunci știu cine a ucis-o. • Chiar dinainte ca detectivul Ballard să-și arate legitimația, Rizzoli ghici că acel bărbat era polițist. Intrând în recepția morgii, el se roti pe vârfuri, parcă în poziție de drepți. Ochii de un albastru cristalin te priveau direct, părul era șaten, tuns scurt, iar cămașa călcată cu rigoare militărească. Avea același aer calm și autoritar ca al lui Gabriel, aceeași privire sigură care părea că-ți spune: „Poți conta oricând pe mine, la o bătaie din palme”. Pentru o clipă, o făcu să-și dorească să aibă din nou talia subțire și să fie atrăgătoare. În timp ce își strânseră mâinile și îi verifică legitimația, Jane simți că el îi studiază chipul. „Este cu siguranță polițist”, își zise. — Sunteți pregătit? întrebă ea. La încuviințarea lui, Rizzoli se întoarse spre recepționeră. Domnul doctor Bristol este jos? — Tocmai termină o autopsie. A spus că-l puteți găsi acolo. Luară ascensorul spre subsol și intrară în anticamera morgii, unde, în dulapuri, se găseau provizii de papuci, măști și bonete de unică folosință. Prin fereastra largă de vizionare putură privi în sala de autopsie, unde doctorul Bristol și Yoshima erau ocupați cu cadavrul unui bărbat numai piele și os, cu părul sur. Bristol îi observă prin geam și le făcu semn cu mâna. 868

— Încă zece minute! le strigă el. Rizzoli dădu din cap. — Te așteptăm. Bristol tocmai efectuase incizia scalpului și acum desprindea pielea de pe față peste bărbie. — Niciodată nu mi-a plăcut partea asta, comentă Rizzoli, când dau fața peste cap. Cu restul, mă descurc. Ballard nu răspunse nimic. Rizzoli îl privi și îi remarcă spatele încordat, fața încruntată și stoică. Pentru că nu era detectiv la Omucideri, probabil că nu trecea prea des pe la morgă și procedura ce se desfășura acum dincolo de geam îi făcea cu siguranță o impresie îngrozitoare. Își aminti de prima vizită pe care o făcuse la morgă, pe vremea când era elevă la școala de poliție. Făcuse parte dintr-un grup de la academie, singura femeie între șase cădeți vânjoși și mult mai înalți decât ea. Cu toții se așteptau ca fata să fie cea sensibilă, cea care să plece prima în cursul unei autopsii. Însă ea se postase în fața mesei și la mijlocul grupului, și urmărise întreaga procedură fără să clipească. Unul dintre bărbați, cel mai zdravăn dintre ei, fusese cel care pălise și se răsturnase într-un scaun din apropiere. Se întrebă dacă Ballard era pe cale să facă același lucru. Sub lumina fluorescentă, pielea lui căpătase o paloare bolnăvicioasă. În sala de autopsie, Yoshima începu să taie calota craniană. Huruitul lamei pe os păru să fie mult prea mult decât putea Ballard să suporte. Se întoarse cu spatele la geam, fixând cu privirea în schimb cutiile de mănuși puse unele peste altele, după diferite mărimi, pe raft. Lui Rizzoli îi păru rău de el. Trebuia să fie destul de umilitor pentru un tip dur ca Ballard să lase o polițistă să vadă cum i se înmoaie genunchii. Îi împinse un taburet, apoi își trase și ea unul. Scoase un oftat când se așeză. — Zilele astea, nu mă simt prea bine când stau prea mult timp în picioare. Se așeză și el, părând ușurat să se concentreze asupra altui lucru decât sunetul hârșâit al fierăstrăului tăind osul. — E primul tău copil? întrebă el, arătând către burtă. — Da. — Băiat sau fată? — Nu știu. Ne vom bucura orice ar fi. — Așa am simțit și eu când s-a născut fiica mea. Zece degete la mâini și zece la picioare, era tot ce-mi doream… Făcu o pauză, înghiți adânc în sec, fierăstrăul continuând să se audă huruind. — Câți ani are fiica ta acum? întrebă Rizzoli, încercând să-i distragă atenția. — O, paisprezece, mergând pe treizeci. Nu e prea amuzantă în perioada asta. — O vârstă dificilă pentru fete. — Nu vezi firele de păr alb din capul meu? Rizzoli râse. 869

— Mama mea obișnuia să facă așa. Îmi arăta capul și spunea: „Toate firele albe sunt din cauza ta”. Trebuie să recunosc că nu eram o companie prea plăcută la paisprezece ani. Este vârsta. — Ei bine, și noi avem aceleași probleme. Eu și soția mea suntem despărțiți de anul trecut. Katie se simte trasă în toate direcțiile. Doi părinți care lucrează încontinuu, două case. — Trebuie să fie dificil pentru un copil. Hârșâitul fierăstrăului încetă în cele din urmă. Prin geam, Rizzoli îl văzu pe Yoshima cum îndepărtează calota craniană. Bristol desprinse creierul și, apucându-l cu grijă, cu ambele mâini, îl extrase din cutia craniană. Ballard rămase cu spatele la geam, atenția fiindu-i concentrată asupra lui Rizzoli. — E greu, nu-i așa? — Ce anume? — Să fii polițistă… În condițiile astea, și nu numai… — Cel puțin acum nu se așteaptă nimeni să dărâm vreo ușă. — Soția mea era începătoare când a rămas însărcinată. — La Poliția din Newton? — Boston. Au vrut s-o scoată de pe patrulă. Le-a spus că faptul că este însărcinată este un avantaj. Că infractorii sunt mai respectuoși cu ea. — Infractorii? N-au fost niciodată respectuoși cu mine. În camera alăturată, Yoshima închidea incizia în Y făcută pe cadavru, cu un ac și ață de sutură, ca un croitor macabru cosând la un loc nu o stofă, ci o bucată de carne. Bristol își scoase mănușile, se spălă pe mâini și apoi ieși greoi să-și întâmpine vizitatorii. — Scuze pentru întârziere. Ne-a luat puțin mai mult decât ne așteptam. Tipul avea o tumoare în toată cavitatea abdominală și nu fusese niciodată la medic. Așa că, în schimb, a dat de mine. Întinse mâna spre Ballard, o mână grăsuță, încă umedă. Bună ziua, domnule detectiv. Ați venit deci să vă uitați la victima noastră împușcată. Rizzoli îl văzu pe Ballard întunecându-se la față. — Detectivul Rizzoli m-a rugat. Bristol încuviință. — Ei bine, să mergem atunci. E în refrigerator. Îi conduse prin sala de autopsie și printr-o altă ușă spre vasta cameră frigorifică. Arăta ca un congelator de carne oarecare, cu temporizatoare și o ușă masivă de oțel inoxidabil. Atârnat de peretele de la intrare se afla un clipboard cu registrul intrărilor. Numele bărbatului în vârstă pe care Bristol tocmai îl autopsiase era pe listă, corpul fiind primit la ora unsprezece, în noaptea dinainte. Nu era un tabel pe care să vrei să-ți vezi numele. Bristol deschise ușa și aburii de condensare năvăliră spre ei. De la primul pas înăuntru, mirosul de carne congelată îi provocă lui Rizzoli o senzație de greață. 870

De când rămăsese însărcinată, își pierduse toleranța la mirosuri respingătoare, chiar și o simplă adiere de organe în descompunere făcând-o să caute cea mai apropiată chiuvetă. De această dată, reuși să-și controleze greața uitându-se cu îndârjire la rândul de tărgi din camera frigorifică. Erau cinci cadavre învelite cu folie albă, de plastic. Bristol se deplasă până în capătul rândului și examină etichetele. Se opri la a patra. — Iat-o și pe fata noastră, spuse el, și trase fermoarul sacului destul de mult încât să dezvelească partea superioară a bustului, putându-se vedea incizia în Y, cusută la loc cu ață de sutură. Încă o imagine a artei lui Yoshima. Când plasticul fu dat la o parte, atenția lui Rizzoli nu rămase asupra femeii moarte, ci asupra lui Rick Ballard. Acesta era tăcut, fixând cu privirea corpul neînsuflețit. Vederea Annei Jessop păru să-l țintuiască în loc. — Ei bine? spuse Bristol. Ballard clipi de câteva ori, parcă încercând să iasă dintr-o transă. Respiră adânc și șopti: — Ea este. — Ești absolut sigur? — Da. Ballard înghiți în sec. Ce s-a întâmplat? Ce-ați aflat până acum? Bristol îi aruncă o privire lui Rizzoli, o cerere tăcută de aprobare pentru a dezvălui mai departe informațiile. Ea încuviință din cap. — Un singur glonț, în tâmpla stângă, continuă Bristol, arătând spre rana de intrare din scalp. Vătămare extinsă a lobului temporal stâng, precum și a ambilor lobi parietali, în urma ricoșeului intracranian. Sângerare intracraniană masivă. — Aceasta a fost singura rană? — Corect. Foarte rapidă, foarte eficientă. Privirea lui Ballard alunecă spre bust, la sâni. Nu era o reacție surprinzătoare din partea unui bărbat, atunci când se află în fața trupului gol al unei femei tinere, dar Rizzoli se simți deranjată totuși. Vie sau moartă, Anna Jessop avea dreptul la o fărâmă de demnitate. Rizzoli se simți ușurată când doctorul Bristol trase fermoarul sacului, închizându-l, redându-i corpului intimitatea. Ieșiră din camera frigorifică și Bristol încuie ușa grea. — Știți cumva numele rudelor ei? întrebă el. Cineva pe care trebuie să-l anunțăm? — Nu are pe nimeni, răspunse Ballard. — Sunteți sigur de asta? — Nu are nicio rudă în viață… Vocea lui se stinse brusc. Rămase nemișcat și privi fix prin geam, în sala de autopsie. Rizzoli se întoarse să vadă la ce se uita și își dădu seama imediat ce îi captase atenția. Maura Isles tocmai intrase în sală, purtând cu ea un plic cu radiografii. 871

Traversă sala către negatoscop, prinse filmele și aprinse lumina. Stând așa concentrată asupra imaginilor de oase sfărâmate ale picioarelor, nu realiză că era privită, că trei perechi de ochi se uitau la ea prin geam. — Cine este acea femeie? murmură Ballard. — Este unul dintre medicii noștri legiști, răspunse Bristol. Doctorița Maura Isles. — Asemănarea este extraordinară, nu credeți? spuse Rizzoli. Ballard scutură din cap. — Pentru o clipă am crezut… — Și noi toți la fel, când am văzut victima. În camera alăturată, Maura puse filmele înapoi în plic. Ieși din sală fără să realizeze nici măcar pentru o clipă că era observată. „Cât de ușor este să urmărești pe cineva, se gândi Rizzoli. Al șaselea simț de care se vorbește atâta nu există ca să ne spună când se uită alții la noi. Nu simțim privirea hărțuitorului în ceafă; doar în momentul în care face o mișcare ne dăm seama că este acolo.” Rizzoli se întoarse către Ballard: — Ei bine, ați văzut-o pe Anna Jessop. Ați confirmat că o cunoșteați. Acum spuneți-ne cine era ea cu adevărat.

872

• CAPITOLUL 5 Mașina supremă. Așa o numeau toate afișele publicitare, așa îi spunea și Dwayne, iar Mattie Purvis o conducea acum spre sud, pe West Central Street, cu ochii plini de lacrimi, clipind des și gândindu-se: „Trebuie să fii acolo. Te rog, Dwayne, fii acolo”. Dar nu știa sigur dacă era așa. Erau atât de multe lucruri pe care nu le înțelegea la soțul ei în ultima perioadă, de parcă un străin îi luase locul, un străin care de-abia dacă îi mai dădea atenție. De-abia dacă se mai uita la ea. „Îmi vreau soțul înapoi. Însă nici măcar nu știu cum de l-am pierdut.” Semnul uriaș cu PURVIS BMW îi apăru în față; coti în parcare, trecu pe lângă rânduri de alte mașini supreme lustruite și în cele din urmă văzu mașina lui Dwayne, garată în apropiere de intrarea în showroom. Parcă în spațiul alăturat și opri motorul. Rămase așa pentru o clipă, respirând adânc. Respirații de purificare, așa cum o învățaseră la orele de Lamaze. Orele la care Dwayne renunțase să mai vină cu o lună în urmă, pentru că i se părea că e o pierdere de timp. „Tu ești cea care va da naștere unui copil, nu eu. De ce trebuie să fiu și eu acolo?” Uuu… ooo… prea multe respirații profunde. Simți brusc o amețeală și se aplecă înainte spre volan. Atinse din greșeală claxonul și tresări când acesta scoase un trâmbițat puternic. Aruncă o privire pe geam și-l văzu pe unul dintre mecanici uitându-se la ea. La soția idioată a lui Dwayne, claxonând degeaba. Roșind, împinse ușa, scoase mai întâi burta voluminoasă din spatele volanului și, părăsind vehiculul, păși în showroomul BMW. Înăuntru mirosea a piele și ceară de lustruit mașina, un afrodiziac pentru bărbați, cum spunea Dwayne, această combinație de parfumuri care acum o îngrețoșa pe Mattie. Se opri pentru o clipă în mijlocul mașinilor arătoase, expuse în showroom: modelele cele mai noi, curbe senzuale și cromate, strălucind în lumina sporurilor. Un bărbat ar putea să-și piardă sufletul în această sală. Trecându-și mâna peste aripa metalică albastră, privindu-și pentru prea mult timp reflexia prin parbriz, ar începe să-și vadă visul împlinit. Ar vedea bărbatul care ar putea fi doar dacă ar avea o asemenea mașină. — Doamnă Purvis? Mattie se întoarse și-l văzu pe Bart Thayer, unul dintre agenții de vânzări ai soțului ei, făcându-i cu mâna. — O, bună, spuse ea. — Îl căutați pe Dwayne? — Da. Unde este? 873

— Cred că, ăăă… Bart aruncă o privire spre birourile din spate. Stați să verific. — E în regulă, îl pot găsi și singură. — Nu! Adică, ăăă, lăsați-mă pe mine să-l chem, e bine? Dumneavoastră ar trebui să luați loc, să vă odihniți puțin. În starea dumneavoastră, nu ar trebui să petreceți prea mult timp în picioare. Ce glumeț era Bart; el avea o burtă mai mare decât a ei. Reuși să zâmbească puțin. — Sunt doar însărcinată, Bart, nu infirmă. — Deci, pe când ziua cea mare? — În două săptămâni. Sau cel puțin așa credem noi. Nu se știe niciodată. — Câtă dreptate aveți. Primul meu fiu n-a vrut să iasă nici în ruptul capului. S-a născut cu trei săptămâni mai târziu și de atunci a întârziat la orice tot restul vieții. Îi făcu semn cu ochiul. Mă duc să-l chem pe Dwayne pentru dumneavoastră. Îl privi îndreptându-se spre birourile din spate. Îl urmări până ajunse la ușa biroului lui Dwayne și ciocăni. Nu primi niciun răspuns, așa încât ciocăni din nou. În sfârșit, ușa se deschise și Dwayne scoase capul afară. Tresări când o zări pe Mattie făcându-i cu mâna din showroom. — Pot să vorbesc cu tine? îi strigă ea. Dwayne ieși din birou, închizând ușa în urma lui. — Ce faci aici? se răsti el. Bart se uită fix când la unul, când la altul și, încetișor, se retrase spre ieșire. — Hei, Dwayne, cred că o să iau o mică pauză de cafea acum. — Da, da, mormăi Dwayne. Fă ce vrei. Bart ieși în grabă din showroom. Soț și soție, se uitară unul la celălalt. — Te-am așteptat, zise Mattie. — Poftim? — Programarea la ginecolog, Dwayne. Ai spus că vei veni. Doctorul Fishman te-a așteptat douăzeci de minute și apoi nu am mai putut amâna. Ai pierdut ecografia. — Of, Doamne! Am uitat. Dwayne își trecu mâna prin părul negru, netezindu-l. Era foarte pretențios întotdeauna cu aspectul părului, al cămășii, al cravatei. Când ai de-a face cu un produs de marcă, spunea el, trebuie să arăți excepțional. — Îmi pare rău. Mattie căută în poșetă și scoase o fotografie Polaroid. — Vrei măcar să te uiți la poza asta? — Ce este? — E fiica noastră. Aceasta este imaginea sonogramei. El aruncă o privire scurtă fotografiei și ridică din umeri. 874

— Nici măcar nu înțeleg ceva din asta. — Poți să-i vezi brațul aici, și piciorul. Și dacă te uiți foarte atent, aproape căi poți distinge chipul. — Da? Grozav! I-o dădu înapoi. Voi întârzia în seara asta, e în regulă? Trebuie să vină un tip pe la șase pentru o cursă de probă. O să iau cina singur. Mattie puse poza înapoi în poșetă și oftă. — Dwayne… El o sărută în fugă pe frunte. — Dă-mi voie să te conduc până la mașină. Haide. — Nu putem merge undeva să bem o cafea sau altceva? — Am clienți. — Dar nu mai este nimeni în showroom. — Mattie, te rog. Lasă-mă să-mi fac treaba, da? Dintr-odată, ușa biroului lui Dwayne se deschise. Mattie întoarse capul brusc, zărind o femeie care ieșea de acolo, o blondă lungă și subțire, care se piti repede pe lângă perete și dispăru într-un birou alăturat. — Cine este? întrebă Mattie. — Cine? — Femeia care tocmai a ieșit de la tine din birou. — A, ea? Își drese vocea. O nouă angajată. M-am gândit că era timpul să aducem aici o agentă de vânzări. Știi, să mai diversificăm echipa. S-a dovedit a fi o adevărată comoară, în ultima lună a vândut mai multe mașini decât Bart, și asta înseamnă ceva. Mattie rămase cu privirea ațintită spre ușa închisă a biroului lui Dwayne, gândind: „Atunci a început. Luna trecută. Atunci a început totul să se schimbe între noi doi, când străinul i-a luat locul lui Dwayne”. — Cum o cheamă? întrebă ea. — Uite, trebuie să mă întorc la muncă. — Vreau doar să știu cum o cheamă. Mattie se întoarse și se uită la soțul ei și, în acea clipă, îi remarcă vinovăția în ochi, clară ca bună ziua. Vai, Dumnezeule! Se răsuci cu spatele la el. N-am nevoie de asta acum. — Doamnă Purvis? Era Bart, strigând-o din ușa showroomului. — Știți că una dintre roțile dumneavoastră are cauciucul dezumflat? Mecanicul mi-a atras atenția. Năucă, ea se întoarse și se holbă la el. — Nu. Eu… n-am știut. — Cum poți să nu observi un cauciuc dezumflat? replică Dwayne. — E posibil să… ei bine, mi s-a părut mai greu de manevrat, dar… — Nu-mi vine să cred. 875

Dwayne se îndrepta deja spre ușă. „Pleacă de lângă mine ca de obicei, gândi ea. Și acum mai e și nervos. Cum oare totul a devenit vina mea acum?” Ea și Bart îl urmară până la mașină. Dwayne se lăsase pe vine lângă roata din dreapta față și clătină din cap. — Îți vine să crezi că n-a băgat de seamă? îi spuse lui Bart. Uită-te la anvelopa asta! A făcut-o pur și simplu fâșii! — Hei, se mai întâmplă, replică Bart uitându-se la Mattie cu simpatie. Uite, îl voi ruga pe Ed să-i monteze repede una nouă. Nicio problemă. — Dar uită-te la jantă, e toată făcută praf. Câți kilometri crezi că a condus în halul ăsta? Cum poate fi cineva atât de obtuz? — Haide, Dwayne, stărui Bart, nu e cine știe ce. — Nu mi-am dat seama, zise Mattie. Îmi pare rău. — Ai condus mașina așa de la cabinetul doctorului până aici? Dwayne se uită la ea peste umăr și furia pe care o văzu în ochii lui o sperie. Visai cu ochii deschiși sau ce făceai? — Dwayne, nu am știut. Bart îl bătu pe Dwayne încet pe umăr. — Poate că ar trebui să te calmezi puțin, nu crezi? — Nu te băga în treaba asta! sări la el Dwayne. Bart se retrase, cu mâinile ridicate a cedare. — E în regulă, e în regulă. Îi aruncă încă o privire fugitivă lui Mattie, care spunea ceva de genul: „Noroc, fetițo!” și se îndepărtă. — E doar un cauciuc, replică Mattie. — Trebuie că ai scos scântei tot drumul. Câte persoane crezi că te-au văzut conducând mașina așa? — Are vreo importanță? — Hei! Acesta este un BMW! Când conduci o mașină ca asta, înseamnă că susții o imagine. Oamenii văd această mașină, se așteaptă ca șoferul să fie mai inteligent, ceva mai șic decât alții. Și tu conduci în tot orașul pe o jantă goală și strici această imagine. Faci ca orice alt BMW să pară o mașină de duzină. Mă faci pe mine să arăt ca de doi bani. — E doar un cauciuc. — Încetează să mai spui asta! — Dar acesta este adevărul. Dwayne scoase un fornăit în semn de dezgust și se ridică în picioare. — Mă dau bătut! Mattie de-abia își mai reținea lacrimile. — Nu are nicio legătură cu cauciucul. Nu-i așa, Dwayne? — Ce anume? — Cearta asta are legătură cu noi doi. Ceva nu este în regulă cu noi doi. 876

Tăcerea lui doar înrăutăți situația. Nu se uită la ea, în schimb, se întoarse spre mecanicul care venea spre ei. — Hei! strigă acesta. Bart mi-a spus că ar trebui să schimb un cauciuc. — Da, te rog, ai tu grijă de asta, da? Dwayne făcu o pauză, atenția mutându-i-se asupra unei Toyote care tocmai intrase în parcare. Un bărbat coborî din mașină și se uită la unul dintre BMW-uri. Se aplecă mai aproape să poată citi abțibildul dealerului de pe geam. Dwayne își netezi părul pe spate, își aranjă cravata dintr-un gest scurt și porni spre noul client. — Dwayne? îl strigă Mattie. — Am un client acum. — Dar eu sunt soția ta. Se roti pe vârfuri spre ea, cu o privire șocantă, malefică. — Nu… întinde… coarda… Mattie. — Ce trebuie să fac ca să-ți atrag atenția? strigă ea. Să cumpăr o mașină de la tine? Ar fi de ajuns? Pentru că nu mai știu ce să fac altceva. Vocea i se stinse. Nu mai știu ce să fac altceva. — Atunci poate că ar fi mai bine să renunți. Pentru că nu mai văd rostul. Îl privi cum se îndepărtează. Îl văzu cum se oprește pentru o clipă să-și îndrepte umerii, să-și schițeze pe chip un zâmbet. Vocea i se auzi dintr-odată, puternică, caldă și prietenoasă, întâmpinându-l pe noul client din parcare. — Doamnă Purvis? Doamnă? Mattie clipi din ochi. Se întoarse spre mecanic. — Aș avea nevoie de cheile mașinii, dacă nu vă supărați. Ca s-o pot muta în garaj și să înlocuiesc cauciucul, zise el întinzându-i o mână pătată de grăsime. Fără un cuvânt, Mattie îi înmâna inelul cu chei, apoi se întoarse să-l privească pe Dwayne. Însă el nici măcar nu se uită la ea. Ca și cum ar fi fost invizibilă. Ca și cum nu ar fi însemnat nimic pentru el. Nu-și mai amintea cum a ajuns acasă. Se trezi stând la masa din bucătărie, ținând încă în mână cheile, cu toată corespondența din ziua aceea pusă grămadă în fața ei. Deasupra era extrasul de cont al cardului de credit, adresat doamnei și domnului Dwayne Purvis. Doamna și domnul. Își aminti de prima oară când cineva o numise doamna Purvis și bucuria pe care o simțise auzind acest nume. Doamna Purvis. Doamna Purvis. „Doamna Nimeni.” Cheile căzură pe podea. Își puse capul în palme și începu să plângă. Plânse, copilul dând din picioare în interiorul ei, plânse până când gâtul începu s-o doară și toată corespondența fu udă de lacrimi. „Îl vreau înapoi așa cum era. Când încă mă iubea.” Printre suspine, auzi dinspre garaj scârțâitul unei uși. Înălță capul brusc, cu speranță în suflet. 877

„A venit acasă! A venit să-mi spună că îi pare rău.” Se ridică în picioare atât de repede că scaunul se rostogoli cu zgomot în spatele ei. Nerăbdătoare, deschise ușa și păși în garaj. Stătu un moment, clipind în întunericul dens, uimită. Singura mașină parcată în garaj era a ei. — Dwayne? strigă ea. O fâșie de lumină solară îi atrase atenția; ușa ce dădea spre grădină era ușor crăpată. Traversă garajul s-o închidă, însă abia ce o împinsese puternic, auzi pași în spatele ei. Îngheță, inima bătându-i puternic în piept. Știu în acel moment că nu era singură. Se întoarse. În spatele ei, la câțiva pași, o învălui întunericul.

878

• CAPITOLUL 6 Maura lăsă în spate căldura amiezii și păși în răcoarea umbroasă a Bisericii Fecioarei Maria. Un timp, distinse doar umbre, conturul vag al stranelor și silueta unei enoriașe așezată singură pe rândul din față, cu capul plecat. Maura se strecură într-o strană și se așeză. Lăsă tăcerea s-o învăluie, ochii ei obișnuindu-se încetul cu încetul cu interiorul întunecos. Deasupra sa, pe vitraliul ferestrei, strălucind în culori închise, bogate, o femeie cu părul ondulat privea cu adorație un copac din care atârna un măr. Eva în Grădina Raiului. Femeia ca ispită, seducătoare. Distrugătoare. Cu ochii la fereastră, se simți dintr-odată neliniștită și își mută privirea în altă parte. Chiar dacă primise de la părinți o educație catolică, nu se simțise niciodată în largul ei într-o biserică. Privi imaginile prețioase ale martirilor zugrăviți pe aceste vitralii și, chiar dacă acum ei erau venerați ca sfinți, era convinsă că, atunci când trăiau, nu fuseseră fără pată. Timpul petrecut de ei pe pământ fusese cu siguranță presărat de păcate, alegeri greșite și dorințe meschine. Știa, mai bine ca oricine, că perfecțiunea nu e omenească. Se ridică în picioare, se întoarse spre naos și se opri. Părintele Brophy era acolo, în picioare, lumina vitraliilor aruncând asupra lui un mozaic de culori. Se apropiase atât de ușor, încât ea nu îl simțise, iar acum erau față în față, niciunul neîndrăznind să rupă tăcerea. — Sper că nu pleci încă, spuse el într-un final. — Am venit doar să meditez pentru câteva minute. — Atunci mă bucur că te-am prins înainte să pleci. Ai vrea să stăm de vorbă? Ea aruncă o privire spre ușile din spate, căutând parcă o cale de scăpare. Apoi scoase un oftat. — Da, cred că aș vrea. Femeia din primul rând se întoarse și se uită la ei. „Și ce are de văzut? se întrebă Maura. Părintele tânăr și arătos. O femeie atrăgătoare. Șoapte cu subînțeles schimbate sub privirea sfinților.” Părintele Brophy părea să împărtășească stânjeneala Maurei. O privi pe enoriașă și spuse: — Nu e nevoie să rămânem aici. • Se plimbară prin Jamaica Riverway Park, pe aleea umbroasă ce se învecina cu apa. În acea după-amiază călduroasă, parcul era plin de alergători, cicliști și mame împingând cărucioarele copiilor. Într-un astfel de loc public, vederea unui preot plimbându-se cu o enoriașă tulburată ar fi stârnit cu greu vorbe nelalocul lor. „Așa a fost dintotdeauna între noi doi, se gândi ea, ferindu-se de crengile 879

aplecate ale unei sălcii. Niciun indiciu de scandal, nicio aluzie la păcat. Ceea cemi doresc mai mult de la el nu-mi poate oferi. Și totuși sunt aici. Suntem amândoi aici.” — Mă întrebam când vei veni să mă vezi, zise el. — Am vrut mai demult. Dar a fost o săptămână încărcată. Se opri și privi râul. Șuieratul traficului de pe strada din apropiere acoperea sunetul apei curgătoare. Îmi trăiesc propria mortalitate în aceste zile. — Nu ai simțit asta și înainte? — Nu așa. Când am privit autopsia aceea, săptămâna trecută… — Ai asistat la atât de multe altele. — Nu doar le privesc, Daniel. Le și efectuez. Țin bisturiul în mână și tai. O fac aproape în fiecare zi la muncă și nu m-a deranjat niciodată. Poate că asta înseamnă că am pierdut legătura cu umanitatea. Am devenit atât de detașată, încât nici nu-mi dau seama că tai în carne de om. Însă atunci, privind totul, a devenit personal. M-am uitat la ea și m-am văzut pe mine pe acea masă. Acum nu mai pot să iau un bisturiu în mână fără să mă gândesc la ea. La cum ar fi fost viața ei, ce a simțit, la ce se gândea când… Maura se opri și oftă. Mi-a fost greu să mă întorc la muncă. Asta e tot. — Chiar trebuia să te întorci? Îl privi, surprinsă de întrebarea lui. — Am de ales? — O faci să sune ca o obligație contractuală. — Este meseria mea. La asta mă pricep cel mai bine. — Nu, mă refeream la o chemare. Ai vreun motiv s-o faci? — De ce ai devenit preot? Acum era rândul lui să fie surprins. Se gândi la asta câteva minute, stând nemișcat lângă ea, cu ochii lui albaștri muți în umbra sălciilor. — Am făcut această alegere cu mult timp în urmă, răspunse el. Nu mă mai gândesc la asta. Nici nu o mai pun la îndoială. — Trebuie să fi crezut cu adevărat. — Încă mai cred. — Și este de ajuns? — Crezi că ai nevoie doar de credință? — Nu, bineînțeles că nu. Maura se întoarse și reluă plimbarea, de-a lungul aleii presărate de razele soarelui și de umbre. Se temu să-i întâlnească privirea, ca el să nu vadă prea multe într-a ei. — Uneori este bine să-ți înfrunți propria mortalitate, continuă el. Te face să-ți reanalizezi viața. — Aș prefera să nu fac asta. — De ce? 880

— Nu sunt bună la introspecție. Nu aveam stare la orele de filosofie. Toate întrebările acelea fără răspuns. Însă la fizică și chimie puteam înțelege. Mă simțeam în largul meu pentru că mă învățau principii reproductibile și clare. Făcu o pauză pentru a se uita la o tânără care trecu pe lângă ei pe role, împingând în același timp un cărucior de copil. Nu-mi plac lucrurile inexplicabile. — Da, știu asta. Îți place ca ecuațiile tale matematice să fie întotdeauna rezolvate. De aceea îți este atât de greu acum, cu cazul acesta al femeii ucise. — Este o întrebare fără răspuns. Genul de lucru pe care îl urăsc. Se așeză confortabil pe o bancă de lemn cu vedere spre râu. Lumina zilei se stingea încet și apa curgea înapoi spre umbre adânci. Se așeză și el și, chiar dacă nu se atingeau, era atât de conștientă de prezența lui lângă ea, încât aproape că-i simțea inima bătând pe brațul ei dezgolit. — Ai mai aflat ceva despre caz de la detectivul Rizzoli? — Nu aș putea spune că m-a ținut la curent cu toate detaliile. — Te așteptai ca ea să facă asta? — Ca polițistă, nu. Nu ar face-o. — Dar ca prietenă? — Tocmai asta e. Am crezut că suntem prietene. Însă mi-a oferit atât de puține informații… — Nu o poți condamna. Victima a fost găsită chiar în fața casei tale. Probabil că și ea se întreabă… — Ce anume? Vrei să spui că sunt suspectată? — Sau că ținta ai fost de fapt tu. Este exact ceea ce am gândit cu toții în acea noapte. Că erai tu în mașina aceea. Se uită spre râu. Spui că nu te poți abține să te gândești la acea autopsie. Ei bine, eu nu mă pot abține să mă gândesc la acea noapte, stând pe strada ta, cu toate mașinile acelea de poliție. Nu-mi venea să cred ce se întâmplă. Refuzam să cred. Se așternu tăcerea. În fața lor, apele întunecate ale râului, iar în spate, șirul nesfârșit de mașini. — Vrei să iei cina cu mine în seara asta? întrebă ea dintr-odată. El nu răspunse imediat și ezitarea lui o făcu să roșească de rușine. Ce întrebare prostească! Ar fi vrut să dea timpul înapoi, să retrăiască ultimele șaizeci de secunde. Cât de bine ar fi fost să spună pur și simplu la revedere și să plece. În schimb, se trezise aruncând acea invitație nepotrivită, una pe care știau amândoi că el n-o putea accepta. — Îmi pare rău, murmură ea. Cred că nu e o idee chiar atât de… — Da, o întrerupse el, mi-ar face mare plăcere. • Se afla în bucătărie, feliind roșiile pentru salată, cu mâna tremurând pe cuțit. Pe aragaz, o cratiță cu coq au vin sfârâia, lăsând din când în când să iasă aburi aromați, de vin și carne de pasăre. Un fel de mâncare ușor, familiar, pentru care 881

nu avea nevoie de rețetă, nu trebuia să se oprească și să se gândească la ce avea de făcut în continuare. Nu s-ar fi descurcat în acest moment cu un fel mai complicat. Mintea ei era complet concentrată asupra bărbatului care, în acea clipă, turna Pinot Noir în două pahare. El puse un pahar lângă ea, pe blatul de bucătărie. — Ce altceva mai trebuie să fac? — Nimic. — Să asezonez salata? Să spăl salata verde? — Nu te-am invitat aici ca să te pun la muncă. M-am gândit doar că ai prefera această variantă în locul unui restaurant, unde nu există niciun pic de intimitate. — Probabil că e obositor să fii mereu în atenția publică, comentă el. — Mă gândeam mai mult la situația ta. — Până și preoții mănâncă la restaurant, Maura. — Nu, mă refeream la… Simți că se îmbujorează și începu să taie roșiile cu și mai multă vervă. — Presupun că oamenii și-ar pune întrebări, spuse el, dacă ne-ar vedea împreună. O privi pentru o clipă și singurul sunet care umplu camera fu cel al bătăii cuțitului pe fundul de lemn. Ce face cineva cu un preot în bucătărie? medită ea. Îl roagă să binecuvânteze mâncarea? Niciun alt bărbat nu o făcea să se simtă atât de stânjenită, atât de umană și plină de defecte. „Și defectele tale care sunt, Daniel? se întrebă ea, lăsând să cadă feliile de roșii în bolul de salată, asezonându-le cu ulei de măsline și oțet balsamic. Oare gulerul acela alb îți conferă vreo imunitate la tentații?” — Măcar lasă-mă să tai castravetele, îi spuse el. — Chiar nu poți să stai liniștit, nu-i așa? — Nu sunt omul care să stea când alții muncesc. Ea râse. — Bine ai venit în club! — Te referi la clubul obsedaților de muncă fără speranță de vindecare? Pentru că sunt deja membru onorific. Luă un cuțit din suportul de lemn și începu să felieze castravetele, eliberând un miros proaspăt, văratic. — Mi se trage de la copilăria cu cinci frați și o soră. — Ați fost șapte copii în familie? Dumnezeule! — Sunt sigur că așa spunea și tata de fiecare dată când auzea că mama a rămas iar însărcinată. — Și tu al câtelea ai fost dintre cei șapte? — Al patrulea. Chiar la mijloc. Ceea ce, conform psihologilor, mă face un mediator înnăscut. Cel care încearcă întotdeauna să păstreze liniștea și armonia. 882

Se uită la ea zâmbind. Mai înseamnă și că știu cum să intru și să ies în timp record de la duș. — Și cum ai ajuns din al patrulea copil la preoție? El se întoarse spre tocătorul de lemn și își feri privirea. — După cum te-ai aștepta, e o poveste mai lungă. — Una despre care nu vrei să vorbești? — Motivele mele îți vor părea poate ilogice. — Ei bine, ciudat cum toate deciziile noastre importante din viață sunt de obicei cele mai lipsite de sens. Persoana cu care alegi să te căsătorești, de exemplu. Luă o înghițitură de vin și puse paharul la loc pe blat. Nu aș putea, cu siguranță, să găsesc motive logice propriei mele căsnicii. Preotul ridică privirea spre ea. — Poftă trupească? — Cred că asta-i explicația potrivită. Iată cum am făcut cea mai mare greșeală din viața mea. Cel puțin până acum. Luă încă o gură de vin. „Și tu ai putea fi următoarea mea greșeală. Dacă Dumnezeu voia să ne comportăm cuviincios, nu ar fi creat ispitele.” Daniel puse feliile de castravete în bolul de salată și clăti cuțitul. Îl privea stând la chiuvetă, cu spatele la ea. Era înalt, cu spatele suplu și modelat ca al unui alergător de fond. De ce fac asta? se întrebă ea. Dintre toți bărbații de care aș fi putut fi atrasă, de ce trebuie să fie tocmai acesta? — M-ai întrebat de ce am ales preoția, reluă el discuția. — Și de ce ai făcut-o? Se întoarse către ea. — Sora mea a avut leucemie. Surprinsă, ea nu știu ce să răspundă. Nimic nu părea potrivit pentru un asemenea moment. — Sophie avea opt ani, continuă el. Cea mai tânără din familie și singura fată. Se întinse după prosop și își șterse mâinile. Apoi îl atârnă la loc, cu grijă, pe îndelete, parcă având nevoie de ceva timp ca să-și găsească cuvintele. — Avea leucemie limfoidă acută. Presupun că ai putea-o numi de tip bun, dacă poți vorbi despre leucemie bună… — Este leucemia cu cea mai bună prognoză la copii. Cu o rată de supraviețuire de optzeci la sută. O afirmație adevărată, dar îi păru rău că o spusese chiar în momentul în care rosti cuvintele. Raționala doctoriță Isles, care reacționa la tragedie cu datele utile ce îi stăteau la îndemână și statisticile reci. Doar așa putea să treacă peste emoțiile profunde ale celor din jurul ei, apelând la rolul ei de om de știință. Un prieten murise de cancer la plămâni? O rudă rămăsese paralizată în urma unui accident de mașină? Pentru fiecare tragedie avea câte o statistică, liniștindu-se în 883

fața certitudinii brute a numerelor, în credința că în spatele oricărei orori există o explicație. Se întrebă dacă răspunsul ei nu-l făcuse pe Daniel s-o considere detașată, chiar insensibilă. Însă el nu păru să fie jignit. Doar încuviință din cap, acceptând datele ei statistice așa cum intenționase ea să le prezinte, ca pe un simplu fapt. — Rata de supraviețuire pe cinci ani nu arăta prea bine în acea perioadă, continuă el. La momentul diagnosticării, ea era deja foarte grav bolnavă. Nu pot să-ți spun în cuvinte cât de devastator a fost pentru noi, pentru noi toți. În special pentru mama. Singura ei fată, copilașul ei. Aveam paisprezece ani pe atunci și am fost cel care cumva și-a asumat responsabilitatea de a avea grijă de Sophie. Chiar și cu toată atenția de care beneficia, toate menajamentele, nu s-a comportat niciodată ca un copil răsfățat. N-a încetat nicio clipă să fie cel mai dulce copil pe care ți-l poți imagina. Continua să nu se uite la Maura, fixând în schimb podeaua, parcă refractar la a dezvălui imensitatea durerii pe care o simțise. — Daniel? zise ea. El respiră adânc, se îndreptă de spate. — Nu știu cum să spun această poveste unei sceptice declarate ca tine. — Ce s-a întâmplat? — Doctorul ne-a informat că era în fază terminală. Pe atunci, dacă un doctor îți spunea ceva, îi acceptai opinia ca literă de lege. În acea noapte, părinții și frații mei au mers la biserică. Presupun, ca să se roage pentru un miracol. Eu am rămas la spital, ca să nu o las singură pe Sophie. Îi căzuse tot părul, în urma chimioterapiei. Îmi amintesc că-mi adormise în poală. Și eu mă rugam. M-am rugat ore întregi, i-am făcut lui Dumnezeu tot felul de promisiuni nebunești. Dacă ar fi murit atunci, nu cred că aș mai fi intrat vreodată în biserică. — Însă ea a trăit, spuse Maura încet. O privi și îi zâmbi. — Da, a trăit. Și eu mi-am ținut toate acele promisiuni făcute lui Dumnezeu. N-am uitat niciuna. Pentru că, în acea zi, El chiar m-a ascultat. N-am nicio îndoială. — Și unde e Sophie acum? — Căsătorită și fericită, locuiește în Massachusetts. Are doi copii adoptați. Se așeză la masa din bucătărie, cu fața spre ea. Așa că uite-mă. — Părintele Brophy. — Acum știi de ce am făcut această alegere. „Și oare a fost cea mai potrivită?” ar fi vrut ea să-l întrebe, dar se abținu. Umplură iarăși paharele de vin. Ea tăie în felii pâinea franțuzească crocantă și amestecă salata. Puse le coq au vin aburind în farfurii. Drumul către inima unui bărbat trece prin stomac; oare asta încerca ea să facă? Asta voia cu adevărat? Inima lui Daniel Brophy? 884

„Poate e din cauză că nu îl pot avea, de mă simt în siguranță să-l doresc. Nu pot ajunge la el, așa că nu mă poate răni, cum a făcut-o Victor.” Însă atunci când se căsătorise cu Victor fusese convinsă că nici el nu ar fi putut s-o rănească vreodată. „Nu suntem niciodată atât de invulnerabili pe cât credem.” Abia terminaseră de mâncat când soneria de la intrare îi făcu pe amândoi să se încordeze brusc. Oricât de inocentă fusese seara aceasta, ei schimbară priviri stânjenite, ca doi amanți vinovați care fuseseră prinși în fapt. Jane Rizzoli se afla pe veranda Maurei cu buclele negre răvășite de adierea caldă a verii. Chiar dacă noaptea era înăbușitoare, ea era îmbrăcată cu unul dintre costumele de stofă de culoare închisă pe care le purta de obicei la serviciu. Aceasta nu era o vizită de curtoazie, se gândi Maura când întâlni privirea sumbră a lui Rizzoli. Uitându-se în jos, văzu că Jane avea cu ea o servietă. — Scuză-mă că te deranjez acasă, doctore. Dar trebuie să stăm de vorbă. Mam gândit că este mai bine să ne vedem aici și nu la biroul tău. — Este vorba de caz? Rizzoli încuviință din cap. Niciuna nu preciza care era cazul cu pricina; știau amândouă. Chiar dacă Maura și Jane se respectau reciproc din punct de vedere profesional, nu împărtășeau încă o relație confortabilă de prietenie, iar în seara aceasta se priviră cumva cu un dram de stânjeneală. „S-a întâmplat ceva, gândi Maura. Ceva ce o face să fie precaută cu mine.” — Intră, te rog. Rizzoli păși în casă și se opri, simțind aroma mâncării. — Te-am întrerupt de la masă? — Nu, noi tocmai am terminat. Acel noi nu scăpă atenției lui Rizzoli, care îi aruncă Maurei o privire întrebătoare. Se auziră pași și când se întoarseră îl văzură pe Daniel în hol, ducând paharele înapoi la bucătărie. — Seara bună, seara bună! strigă el. Rizzoli clipi surprinsă. — Părinte Brophy! El se îndreptă către bucătărie și Rizzoli se întoarse spre Maura. Chiar dacă nu spuse nimic, era clar ce idei îi treceau prin minte în acel moment. Același lucru pe care-l gândise și enoriașa din biserică. „Da, știu că situația nu arată prea bine, dar nu s-a întâmplat nimic. Nimic, cu excepția cinei și a conversației. De ce naiba trebuie să mă privești așa?” — Ei bine, rosti Rizzoli, lăsând să se întrevadă o mulțime de subînțelesuri în expresia asta simplă. Auziră zgomotul farfuriilor de porțelan și al tacâmurilor pe care Daniel le punea în mașina de spălat vase. Un preot la ea în bucătărie. — Aș vrea să-ți vorbesc între patru ochi, dacă se poate, zise Rizzoli. 885

— Este neapărat necesar? Părintele Brophy îmi este prieten. — Mi-e destul de greu să vorbesc despre asta chiar și în particular, doctore. — Nu pot să-i spun pur și simplu să plece. Maura se opri la zgomotul pașilor lui Daniel, care venea dinspre bucătărie. — Dar eu chiar trebuie să plec, spuse el. Se uită la servieta lui Rizzoli. Mai ales că este evident că aveți de vorbit. — Și chiar avem, replică Rizzoli. Daniel zâmbi către Maura. — Îți mulțumesc pentru cină. — Așteaptă, răspunse Maura. Daniel… Ieși după el pe verandă și închise ușa de la intrare după ea. Nu trebuie să pleci. — E clar că trebuie să-ți vorbească între patru ochi. — Îmi pare rău. — De ce? A fost o seară minunată. — Mă simt de parcă te gonesc din casa mea. Se întinse și o apucă de braț, strângând-o ușor, parcă vrând s-o liniștească. — Sună-mă oricând simți nevoia să stăm iar de vorbă, îi zise el. Nu are importanță la ce oră. Maura îl privi îndreptându-se spre mașină, straiele lui negre estompându-se în întunericul serii. Când se întoarse să-i facă semn cu mâna, ea îi întrezări pentru o clipă gulerul preoțesc, o scurtă strălucire albă în contrast cu negura serii. Se întoarse în casă și o găsi pe Rizzoli așteptând-o în hol. „Își pune întrebări cu privire la Daniel, bineînțeles. Nu e oarbă; a putut să-și dea seama că e ceva mai mult decât prietenie între noi doi.” — Ceva de băut? întrebă Maura. — Ar fi minunat. Nimic alcoolic totuși. Rizzoli își atinse abdomenul cu o bătaie ușoară. Juniorul este încă prea tânăr pentru băutură. — Bineînțeles. Maura o conduse din hol în bucătărie, forțându-se să joace rolul gazdei manierate. Acolo, puse cuburi de gheață în două pahare și turnă suc de portocale. Își adăugă doar în paharul ei un strop de votcă. Duse paharele pe masa din bucătărie și o privi pe Rizzoli cum scoate un dosar din servietă și-l pune pe masă. — Ce este asta? întrebă Maura. — Nu crezi că e mai bine să ne așezăm întâi, doctore? Ceea ce îți voi spune în cele ce urmează te va afecta serios. Maura se așeză comod pe unul dintre scaunele din bucătărie; Rizzoli făcu la fel. Stăteau față în față, cu dosarul între ele. „O cutie a Pandorei cu secrete, gândi Maura, privind fix dosarul. Poate că nu vreau să știu ce este în acest dosar.” — Îți amintești ce ți-am spus săptămâna trecută despre Anna Jessop? Că n-am găsit aproape nicio informație despre ea mai veche de șase luni? Și că singura reședință a ei pe care o cunoșteam era apartamentul gol? 886

— Ai numit-o o fantomă. — Într-un fel, era corect. Anna Jessop n-a existat cu adevărat. — Cum este posibil așa ceva? — Pentru că ea nu era Anna Jessop. Acesta era doar un nume fictiv. Numele ei adevărat era Anna Leoni. Cu șase luni în urmă, și-a asumat o identitate complet nouă. Și-a închis toate conturile bancare și s-a mutat din locuința sa. Cu un nume nou, a închiriat un apartament la Brighton, unde n-a avut intenția să locuiască niciodată. Era doar o fundătură, în caz că cineva ar fi reușit să-i afle noua identitate. Apoi a împachetat totul și s-a mutat în Maine. Un mic orășel, la jumătatea drumului spre coastă. Acolo a locuit în ultimele două luni. — Cum ai aflat toate acestea? — Am vorbit cu un polițist care a ajutat-o să se descurce. — Un polițist? — Detectivul Ballard din Newton. — Și numele fictiv… Nu era pentru că fugea de poliție? — Nu. E posibil chiar să și ghicești de ce fugea. Poveste veche. — Un bărbat? — Din păcate, un bărbat foarte bogat. Doctorul Charles Cassell. — Numele nu îmi spune nimic. — Castle Pharmaceuticals. El a fondat firma. Anna era cercetătoare la compania lui. Au început o relație, însă, trei ani mai târziu, ea a încercat să-l părăsească. — Și el n-a lăsat-o. — Doctorul Cassell pare genul de bărbat de lângă care nu poți pleca pur și simplu. Într-o noapte, a ajuns la spitalul de urgență din Newton cu un ochi vânăt. Din acel moment, lucrurile s-au complicat considerabil. Hărțuire. Amenințări cu moartea. Chiar și un canar mort în cutia ei poștală. — Doamne ferește! — Da, întruchiparea iubirii adevărate. Uneori, singurele soluții pe care le ai la îndemână pentru a scăpa de un bărbat care te rănește sunt să-l împuști… sau să te ascunzi. Poate că ar fi fost încă în viață dacă ar fi ales prima variantă. — A găsit-o. — Tot ce avem acum de făcut este s-o dovedim. — Și puteți face asta? — N-am reușit încă să vorbim cu doctorul Cassell. Într-un mod foarte convenabil, a părăsit Bostonul în dimineața următoare asasinatului. Este plecat în interes de afaceri de o săptămână și se întoarce de-abia mâine. Rizzoli ridică paharul cu suc de portocale, și zgomotul cuburilor de gheață o irită pe Maura. Când polițista lăsă paharul la loc pe masă, urmă un moment de tăcere. Rizzoli părea să tragă de timp, dar oare pentru ce anume? se întrebă Maura. 887

— Mai trebuie să știi ceva despre Anna Leoni… continuă Rizzoli. Făcu semn spre dosarul de pe masă. Am adus asta pentru tine. Maura deschise dosarul și avu o tresărire. Era copia color a unei poze de mărimea unui portofel. O tânără cu părul negru și privirea serioasă, încadrată de un bărbat și o femeie mai în vârstă, ale căror brațe o învăluiau protector. — Acea fată aș putea fi eu, spuse ea încet. — Păstra poza aceasta în portofel. Credem că avea vreo zece ani pe atunci și aceia sunt părinții ei, Ruth și William Leoni. Amândoi sunt decedați acum. — Aceștia sunt părinții ei? — Da. — Dar… sunt atât de bătrâni! — Da, așa este. Mama, Ruth, avea șaizeci și doi de ani când a fost făcută această poză. Rizzoli făcu o scurtă pauză. Anna era singurul lor copil. „Singurul copil. Părinți în vârstă. Știu la ce se referă, gândi Maura, și mă tem de ceea ce-mi va spune în continuare. De asta a venit aici în această seară. Nu era vorba de Anna Leoni și de amantul ei violent; era vorba de ceva mult mai grav.” Maura o privi pe Rizzoli. — A fost adoptată? — Doamna Leoni avea cincizeci și doi de ani când s-a născut Anna, răspunse Rizzoli, încuviințând din cap. — Prea bătrână, conform regulilor celor mai multe agenții de adopție. — Ceea ce înseamnă că a trebuit să aranjeze o adopție privată prin intermediul unui avocat. Maura se gândi la propriii părinți, acum și ei decedați. Și ei fuseseră în vârstă, de vreo patruzeci de ani. — Ce știi despre adopția ta, doctore? Maura inspiră adânc. — După ce a murit tata, am găsit documentele adopției mele. Totul fusese făcut prin intermediul unui avocat de aici, din Boston. L-am sunat acum câțiva ani ca să aflu numele mamei mele adevărate. — Și l-ai aflat? — Mi-a spus că dosarul era sigilat. A refuzat să-mi dea vreo informație. — Și n-ai mai încercat să afli nimic altceva? — Nu, din păcate. — Numele avocatului nu era cumva Terence Van Gates? Maura tăcu brusc. Nu mai era nevoie să-i spună nimic; știa că interlocutoarea înțelesese deja răspunsul din privirea ei uimită. — Cum de ai știut asta? o întrebă Maura. — Cu două zile înainte de moartea ei, Anna a luat o cameră la Tremont Hotel, aici în Boston. De acolo a dat doar două telefoane. Unul către detectivul Ballard, 888

care era plecat din oraș. Celălalt era către biroul de avocatură al lui Van Gates. Nu știm de ce l-a contactat… avocatul nu ne-a returnat apelurile încă. Și acum urma revelația, gândi Maura. Motivul real al prezenței ei aici, în această seară, în bucătăria sa. — Știm că Anna Leoni a fost adoptată. Aveți aceeași grupă de sânge și aceeași dată de naștere. Și chiar înainte de a muri, a vorbit cu Van Gates – avocatul care s-a ocupat de adopția ta. Cam multe coincidențe… — De cât timp știi toate astea? — De câteva zile. — Și nu mi-ai spus nimic? Mi-ai ascuns totul. — N-am vrut să te supăr atâta timp cât nu era necesar. — Ei bine, sunt supărată că ai așteptat atât de mult să-mi spui. — Am fost nevoită, pentru că mai trebuie să-ți spun ceva… ceva ce trebuia să aflu. Rizzoli respiră adânc. În această după-amiază am luat legătura cu Walt DeGroot de la laboratorul de analize ADN. La începutul săptămânii l-am rugat să urgenteze testul cerut de tine. Azi mi-a arătat autoradiografiile obținute. A efectuat două profile VNTR25. Unul pentru Anna Leoni și altul pentru tine. Maura rămase neclintită, pregătită pentru lovitura pe care o aștepta negreșit. — Sunt compatibile, continuă Rizzoli. Cele două profile genetice sunt identice.

Variable Number Tandem. (n. tr.). 25

Tandem

Repeats

–

Număr

Variabil

de

Repetiții

în 889

• CAPITOLUL 7 Ceasul de pe peretele bucătăriei se auzea ticăind. Cuburile de gheață se topiră încet în paharele de pe masă. Timpul trecu, dar Maura se simțea parcă prinsă în capcană în acel moment, cuvintele lui Rizzoli răsunându-i repetat în minte. — Îmi pare rău, spuse Rizzoli. N-am știut cum să-ți spun altfel. Dar m-am gândit că ai dreptul să știi că ai… și se opri. „Am avut. Am avut o soră. Și nu am știut niciodată de existența ei.” Rizzoli se întinse peste masă și o prinse pe Maura de mână; nu era genul de persoană care să ofere cu ușurință un gest de consolare sau o îmbrățișare. Însă iat-o acum, ținând-o pe Maura de mână, privind-o de parcă s-ar fi așteptat ca aceasta să se spargă în mii de bucățele. — Povestește-mi despre ea, rosti Maura încet. Spune-mi ce fel de persoană era. — Cel cu care ar trebui să vorbești este detectivul Ballard. — Cine? — Rick Ballard. E din Newton. A fost polițistul care i-a preluat cazul după ce a fost agresată de doctorul Cassell. Cred că a ajuns s-o cunoască destul de bine. — Ce ți-a zis despre ea? — Că a crescut în Concord. A fost căsătorită pentru o scurtă perioadă, la vârsta de douăzeci și cinci de ani, dar n-a durat. A divorțat amiabil, n-a avut copii. — Fostul soț nu este suspectat? — Nu. El s-a recăsătorit de atunci și trăiește la Londra. „Divorțată, ca și mine. Există oare vreo genă care predispune la căsătorii ratate?” — Precum am spus, a lucrat la firma lui Charles Cassell, Castle Pharmaceuticals. Era microbiolog în departamentul de cercetare de acolo. — Om de știință. — Da. „Din nou, ca și mine, gândi Maura, cu privirea ațintită la chipul surorii ei din fotografie. Deci știu că punea preț pe rațiune și logică, la fel ca mine. Oamenii de știință sunt guvernați de intelect. Se simt confortabil printre date clare. Ne-am fi înțeles bine amândouă.” — Știu că ți-e greu să înțelegi, sunt sigură de asta, spuse Rizzoli. Încerc să mă pun în locul tău și, sincer, nu-mi pot imagina cum este cu adevărat. E ca și cum ai descoperi un univers paralel, unde mai există o altă versiune a ta. Să descoperi că ea a fost acolo în tot acest timp, trăind în același oraș. Dacă… și se opri. 890

„Există oare vreun cuvânt mai inutil decât dacă?” — Îmi pare rău, continuă Rizzoli. Maura trase adânc aer în piept și își îndreptă spatele, lăsând-o să înțeleagă că nu avea nevoie să fie ținută de mână. Era perfect capabilă să treacă peste asta. Închise dosarul și-l împinse spre Rizzoli. — Îți mulțumesc, Jane. — Nu, păstrează-l. Acea fotocopie este pentru tine. Se ridicară amândouă. Rizzoli se scotoci în buzunare și scoase o carte de vizită pe care o puse pe masă. — Poate că o să ai nevoie și de asta. A spus că-l poți suna oricând dacă ai întrebări. Maura se uită în jos la numele de pe cartonaș: Richard D. Ballard, Detectiv, Departamentul de Poliție din Newton. — El este cel cu care ar trebui să stai de vorbă, zise Rizzoli. Merseră împreună spre ușa de la intrare, Maura încă stăpână pe emoțiile sale, încă jucând rolul gazdei perfecte. Stătu pe verandă destul de mult pentru a-i face cu mâna detectivului, apoi închise ușa și merse în camera de zi. Ascultă mașina lui Rizzoli îndepărtându-se, lăsând în urmă strada învăluită în tăcere. „Complet singură, gândi ea. Încă o dată sunt complet singură.” De pe raftul bibliotecii din camera de zi, Maura trase un album vechi de fotografii. Nu mai răsfoise aceste pagini de ani de zile, de la moartea tatălui ei, când strânsese lucrurile din casă la câteva săptămâni după înmormântare. Găsise albumul pe noptiera lui și și-l închipuise stând în pat în ultima lui seară din viață, singur în acea casă mare, admirând pozele de familie. Ultimele imagini pe care el le-ar fi văzut, înainte de a stinge lumina, ar fi fost de chipuri fericite. Deschise albumul și privi acele chipuri acum. Paginile erau scorojite, unele fotografii vechi de aproape patruzeci de ani. Privi îndelung prima fotografie, una a mamei sale, zâmbind spre cameră cu un bebeluș cu părul negru în brațe. În spatele lor era o casă pe care Maura nu și-o amintea, cu o formă victoriană și ferestrele arcuite. Dedesubt, mama ei, Ginny, consemnase cu scrisul ei caracteristic, perfect caligrafic: „Ziua când am adus-o pe Maura acasă”. Nu existau fotografii făcute la spital, niciuna cu mama ei însărcinată. Doar această imagine clară a lui Ginny, zâmbind în lumina soarelui, ținând în brațe bebelușul care parcă apăruse de nicăieri. Se gândi la un alt copil cu părul negru, ținut în brațe de altă mamă. Poate că în aceeași zi, un tată mândru din alt oraș făcuse o altă fotografie noii sale fiice. O fetiță pe nume Anna. Maura întoarse paginile. Se văzu crescând, de la copilașul care face primii pași în lume la fetița de grădiniță. Iat-o pe noua ei bicicletă, susținută de brațul puternic al tatălui ei. Iat-o și la primul ei recital de pian, cu părul negru prins la spate cu o fundă verde și mâinile așezate pe clape. 891

Întoarse și ultima pagină. Crăciunul. Maura, de vreo șapte ani, stătea încadrată de mama și tatăl ei, cu brațele împreunate într-o îmbrățișare drăgăstoasă. În spatele lor, bradul împodobit, strălucind de beteală. Toată lumea zâmbea. Un moment perfect în timp, gândi Maura. Însă nu durează mult niciodată; vin și trec repede, și nu le putem aduce înapoi; putem doar trăi altele noi. Ajunse la sfârșitul albumului. Mai erau și altele, desigur, cel puțin patru volume din istoria Maurei, fiecare eveniment înregistrat și clasificat de părinții ei. Însă acesta era albumul pe care tatăl ei alesese să-l țină lângă pat, cu fotografiile fiicei sale de când era copil, ale lui și ale lui Ginny ca părinți activi, înainte ca părul să capete luciri sure. Înainte ca durerea și moartea lui Ginny să le afecteze viețile. Privi chipurile părinților ei și gândi: „Cât de norocoasă am fost că m-ați ales pe mine! Mi-e dor de voi. Mi-e dor de voi atât de mult!” Închise albumul și se uită printre lacrimi la coperta de piele. „Ce bine ar fi dacă ați fi aici! Măcar de mi-ați spune cine sunt cu adevărat.” Merse în bucătărie și luă cartea de vizită lăsată de Rizzoli pe masă. Pe partea din față a cartonașului era imprimat numărul de la serviciu al lui Rick Ballard, de la Departamentul de Poliție din Newton. Întoarse cardul și văzu că el își scrisese și numărul de acasă, împreună cu cuvintele: „Sună-mă oricând. Zi sau noapte. R.B.” Se îndreptă spre telefon și formă numărul lui de acasă. La al treilea târâit răspunse o voce: — Ballard. Doar un nume, rostit cu eficiență rece. „Acesta este genul de bărbat care trece direct la subiect, gândi ea. Nu va reacționa prea bucuros la auzul unei femei care trece printr-o criză emoțională.” În fundal putu auzi o reclamă la televizor. El era acasă, relaxându-se; ultimul lucru de care ar fi avut nevoie era să fie deranjat. — Alo? spuse el din nou, de data aceasta cu un ton ușor nerăbdător. Maura își drese vocea. — Mă scuzați că vă sun acasă. Detectivul Rizzoli mi-a dat cartea dumneavoastră de vizită. Numele meu este Maura Isles și eu… „Și eu ce? Vreau să mă ajuți să trec peste noaptea asta?” — Așteptam apelul dumneavoastră, doamnă doctor Isles, zise el. — Știu că poate ar fi trebuit să aștept până dimineață, dar… — Nicio problemă. Probabil că aveți multe întrebări. — Mi-e puțin cam greu în această perioadă. N-am știut niciodată că am o soră. Și acum, dintr-odată… — Totul s-a schimbat. Nu-i așa? Vocea ce păruse rigidă la început era acum atât de calmă, de blândă, încât Maurei aproape că-i dădură lacrimile. — Da, șopti ea. 892

— Poate că ar trebui să ne întâlnim. Pot să vă văd în orice zi a săptămânii. Sau dacă doriți să ne întâlnim seara… — Ați vrea să ne vedem în seara aceasta? — Fiica mea este aici. Nu pot pleca acum. Bineînțeles că avea o familie, gândi ea. Scoase un râset stânjenit. — Îmi pare rău. Nu eram în apele mele… — De ce nu veniți dumneavoastră până aici, la mine acasă? Maura făcu o pauză, auzindu-și parcă propriul puls bătându-i în ureche. — Unde locuiți? întrebă ea. • Detectivul locuia la Newton, o suburbie confortabilă din vestul aglomerației metropolitane a Bostonului, cam la vreo șase kilometri și jumătate de locuința ei din Brookline. Casa lui era aidoma celorlalte case de pe această stradă liniștită, fără să iasă în evidență, dar bine îngrijită, doar un alt imobil pătrățos, într-un cartier în care niciuna dintre case nu se remarca în vreun fel. De pe veranda din față văzu lumina albastră a ecranului unui televizor și auzi basul monoton al muzicii pop. MTV – nici pe departe ceea ce se aștepta ca un polițist să urmărească la televizor. Sună la ușă. Îi deschise o adolescentă blondă, îmbrăcată în niște blugi deșirați și un tricou ce se termina deasupra buricului. Un aspect provocator pentru o fată care nu era mai mare de paisprezece ani, judecând după șoldurile subțiri și sânii abia formați. Tânăra nu scoase un cuvânt, doar se holbă la Maura cu ochi posaci, ca și cum ar fi păzit pragul casei de acest nou intrus. — Bună, zise Maura. Numele meu este Maura Isles și am venit să-l văd pe detectivul Ballard. — Tatăl meu vă așteaptă? — Da. Se auzi o voce de bărbat. — Katie, e pentru mine. — Am crezut că e mama. Trebuia să ajungă până acum. Ballard apăru în cadrul ușii, în spatele fiicei lui. Maurei nu-i veni să creadă că acest bărbat, cu tunsoarea conservatoare și tricoul Oxford călcat, putea fi tatăl acestei puștoaice cu aspect ușuratic. El întinse mâna și i-o strânse ferm. — Rick Ballard. Intrați, doamnă doctor Isles. Când Maura intră în casă, tânăra se întoarse cu spatele și merse în camera de zi, unde se trânti cu zgomot în fața televizorului. — Katie, măcar salută-l pe oaspetele nostru. — Pierd emisiunea mea preferată. — Poți să te rupi un minut pentru a fi politicoasă, nu crezi? Katie oftă cu zgomot și-i aruncă Maurei o privire ursuză. — Bună, spuse ea și își întoarse privirea spre ecranul televizorului. 893

Ballard o privi pe fiica sa pentru un moment, parcă întrebându-se dacă se merita efortul de a-i cere să fie puțin mai manierată. — Măcar dă volumul mai încet, îi spuse el. Doamna doctor Isles și cu mine avem de vorbit. Tânăra apucă telecomanda cu o smucitură și o îndreptă ca o armă spre televizor. Volumul de-abia scăzu puțin. Ballard se întoarse către Maura. — Doriți o cafea? Ceai? — Nu, mulțumesc. — Vreți doar să vă vorbesc despre Anna… replică el, dând înțelegător din cap. — Da. — Am o copie a dosarului ei în birou. Dacă aspectul biroului reflecta imaginea posesorului, atunci Rick Ballard era întocmai ca biroul din lemn de stejar, solid și de încredere, care domina încăperea. Nu alese să se izoleze în spatele acestuia, ci îi făcu semn Maurei spre sofa și își trase un fotoliu în fața ei. Nicio barieră nu stătea în calea lor, cu excepția măsuței de cafea, pe care se afla un singur dosar. Chiar dacă ușa era închisă, puteau încă să audă sunetul strident al emisiunii de la televizor. — Îmi cer scuze pentru impolitețea fiicei mele, zise el. Katie trece printr-o perioadă dificilă și nu prea sunt sigur cum să mă port cu ea zilele astea. Cu infractorii nu am probleme, dar când vine vorba de adolescente de paisprezece ani… Râse mâhnit. — Sper ca vizita mea să nu înrăutățească lucrurile. — Nu are nicio legătură cu dumneavoastră, credeți-mă. Familia noastră se află acum într-o perioadă de tranziție. Eu și soția mea ne-am despărțit anul trecut și Katie refuză să accepte acest lucru. Această situație a condus la o sumedenie de certuri și multă tensiune. — Îmi pare rău să aud asta. — Divorțul nu este niciodată plăcut. — Al meu n-a fost cu siguranță. — Însă ați trecut peste asta. Maura se gândi la Victor, care revenise în viața ei recent, și la modul în care, pentru o scurtă perioadă, aproape că o convinsese să accepte o reconciliere. — Nu cred că treci vreodată peste asta, îi răspunse ea. Odată ce ai fost căsătorit cu cineva, acea persoană rămâne pentru totdeauna o parte a vieții tale, fie ea bună sau rea. Secretul este să-ți amintești doar părțile bune. — Uneori nu este atât de ușor. Tăcură pentru un moment. Singurul sunet din cameră era sonorul strident al televizorului, ca semn al sfidării adolescentine. Apoi el își îndreptă spatele, 894

întinzându-și umerii largi, și o privi. Era o căutătură pe care nu o putu evita, o căutătură care îi spunea că era centrul atenției lui. — Ei bine, ați venit să vorbim despre Anna. — Da. Detectivul Rizzoli mi-a spus că ați cunoscut-o. Că ați încercat s-o protejați. — Se pare că n-am făcut o treabă foarte bună, răspunse el încet. Privirea lui se umbri imediat, își îndreptă atenția spre dosarul de pe măsuța de cafea. Îl ridică și i-l întinse. — Nu este plăcut de văzut. Dar aveți dreptul să-l cercetați. Maura deschise dosarul și dădu peste o fotografie de-a Annei Leoni, în picioare, în dreptul unui perete alb. Purta un halat de spital, un ochi era umflat, aproape închis, iar obrazul avea o vânătaie violetă. Ochiul neatins privea aparatul foto cu o expresie șocată. — Așa arăta când am întâlnit-o pentru prima oară, zise el. Acea fotografie a fost făcută anul trecut, la spitalul de urgență, după ce Anna a fost lovită de bărbatul cu care locuise. Doar ce se mutase din casa lui din Marblehead și își închiriase o locuință aici, la Newton. Într-o noapte, el a venit până în fața ușii ei și a încercat s-o convingă să se întoarcă la el. Ea i-a spus să plece. Și, ei bine, nu poți să-i spui lui Charles Cassell ce să facă. Iată ce s-a întâmplat. Maura simți furie în vocea lui și-l privi cu intensitate. Gura lui se strânse. — Am înțeles că a înaintat o plângere. — Da, desigur. Am consiliat-o pe toată durata procesului. Un bărbat care lovește o femeie înțelege doar un singur lucru: pedeapsa. Eram hotărât să-l fac să-și asume consecințele faptelor sale. Mă confrunt cu abuzul domestic tot timpul și mă înfurii de fiecare dată când întâlnesc astfel de cazuri. E ca și cum s-ar aprinde un bec înăuntrul meu; tot ce-mi doresc este să-l fac pe tip să plătească. Și asta am încercat să fac cu Charles Cassell. — Și ce s-a întâmplat mai departe? Ballard clătină dezgustat din cap. — A stat la închisoare doar o noapte nenorocită. Atunci când ai bani, poți să ieși aproape din orice. Am sperat ca aceasta să fie ultima dată – că va sta departe de ea. Însă acesta este un bărbat căruia nu-i place să piardă. Continua s-o sune, să-i apară la ușă neinvitat. Anna s-a mutat de două ori, însă de fiecare dată a găsit-o. A reușit să obțină într-un final un ordin de restricție, dar asta nu l-a împiedicat să treacă mai mereu cu mașina prin fața casei ei. Apoi, acum aproape șase luni, situația s-a înrăutățit serios. — Cum așa? Îi făcu semn către dosar. — E totul acolo. Ea l-a găsit înfipt în ușa de la intrare într-o dimineață. Maura găsi o pagină fotocopiată. Pe ea erau doar două cuvinte, scrise la calculator, în centrul paginii albe. 895

„Ești moartă.” Simțea cum îi trec fiori pe șira spinării. Se imagină trezindu-se într-o zi, deschizând ușa de la intrare pentru a lua ziarul, găsind pe jos această foaie de hârtie albă și citind aceste două cuvinte. — Aceasta a fost prima scrisoare, zise el. Au mai fost și altele după aceea. Maura se uită la pagina următoare. Avea scrise aceleași cuvinte. „Ești moartă.” Se uită și la a treia, și la a patra pagină. „Ești moartă.” „Ești moartă.” I se uscase gâtul. Îl privi pe Ballard. — Nu putea face nimic să-l oprească? — Am încercat, dar nu am putut dovedi niciodată că el a fost cel care scrisese toate acele bilete. Așa cum nu am putut dovedi nici că el fusese cel care îi zgâriase mașina sau îi sfâșiase plasele la ferestre. Apoi, într-o zi, și-a deschis cutia poștală, înăuntru era un canar mort, cu gâtul rupt. Atunci s-a decis să se mute definitiv din Boston. Voia să dispară. — Și dumneata ai ajutat-o. — N-am încetat nicio clipă s-o ajut. Mă suna pe mine de fiecare dată când Cassell venea s-o hărțuiască. Am ajutat-o să obțină ordinul de restricție. Am ajutat-o, de asemenea, și să plece din oraș, atunci când s-a decis să facă asta. Nu e ușor să dispari pur și simplu, în special atunci când cineva cu resursele lui Cassell te caută. Nu numai că și-a schimbat numele, dar și-a stabilit și o reședință falsă sub noua identitate. A închiriat un apartament în care nu s-a mutat niciodată – a făcut-o doar ca să inducă în eroare pe oricine ar fi căutat-o. Ideea era să plece într-un loc cu totul diferit, unde să plătească totul în numerar. Lași în urmă totul și pe toată lumea. Așa ar trebui să meargă. — Dar el a găsit-o oricum. — Cred că din această cauză s-a întors ea în Boston. Știa că nu mai era în siguranță acolo. Ați aflat că m-a sunat, nu-i așa? Cu o noapte înainte… Maura încuviință din cap. — Așa mi-a spus Rizzoli. — Mi-a lăsat un mesaj pe robotul telefonic, spunând că stă la Tremont Hotel. Eram plecat la Denver, în vizită la sora mea, așa că n-am auzit mesajul decât când am ajuns acasă. Atunci, Anna era deja moartă. Privirea lui o întâlni pe a Maurei. Cassell va nega că a făcut-o, bineînțeles. Dar dacă a reușit s-o găsească în Fox Harbor, atunci trebuie să fie cineva în acel oraș care să-l fi zărit. Asta plănuiesc să fac în continuare – să dovedesc că el a fost acolo. Să aflu dacă cineva își amintește de el. — Dar ea n-a fost omorâtă în Maine. A fost ucisă în fața casei mele. Ballard scutură din cap. 896

— Nu știu care este rolul dumneavoastră în toată povestea asta, doamnă doctor Isles. Dar nu cred că moartea Annei are vreo legătură cu dumneavoastră. Auziră târâitul soneriei de la intrare. El nu făcu nicio mișcare să se ridice și să răspundă, ci rămase în fotoliu, scrutând-o pe Maura. Avea o privire atât de intensă, încât ea nu putu întoarce capul, ci trebui să i-o înfrunte, gândindu-se: „Îmi doresc să-l cred. Pentru că n-aș putea trăi știind că moartea ei a fost din vina mea”. — Îl vreau pe Cassell în spatele gratiilor, continuă el, și voi face tot ce e posibil pentru a o ajuta pe Rizzoli să probeze acuzațiile. Am fost de față când a început totul și după aceea, și am știut de atunci cum se va sfârși această poveste. Și totuși, nu am putut opri nimic. I-o datorez ei, Annei, zise el. Am nevoie să rezolv asta. Dintr-odată, atenția Maurei a fost atrasă de niște voci furioase din camera alăturată. Televizorul fusese stins, însă Katie și o femeie aveau în acel moment un schimb aspru de vorbe. Ballard aruncă o privire înspre ușă când vocile crescură în intensitate până la țipete. — Ce naiba a fost în capul tău? striga femeia. Ballard se ridică în picioare. — Scuzați-mă, ar trebui probabil să aflu care este motivul certei. Ieși din cameră și Maura îl auzi spunând: — Carmen, ce se întâmplă? — Ar trebui s-o întrebi pe fiica ta, îi replică femeia. — Las-o baltă, mamă. Las-o naibii baltă! — Spune-i tatălui tău ce s-a întâmplat astăzi. Haide, spune-i ce ți-au găsit în dulapul de la vestiar. — Nu e așa o mare chestie. — Spune-i, Katie. — Exagerezi de-a dreptul. — Ce s-a întâmplat, Carmen? zise Ballard. — Directorul școlii m-a sunat după-masă. S-a făcut astăzi o verificare aleatorie a dulapurilor de la vestiare și ghici ce i-au găsit fiicei tale? O țigară cu marijuana. Cum naiba crezi că arată asta? Ea, cu ambii părinți polițiști, are droguri în dulap. Suntem norocoși că ne lasă să rezolvăm între noi. Ce s-ar fi întâmplat dacă raportau la poliție? Parcă mă văd nevoită să-mi arestez propria fiică. — Doamne, Dumnezeule! — Trebuie să rezolvăm această situație împreună, Rick. Trebuie să ne înțelegem asupra tacticii. Maura se ridică de pe canapea și se îndreptă spre ușă, neștiind care ar fi fost cel mai politicos mod în care să plece. Nu voia să deranjeze intimitatea acestei familii, și totuși iată că, fără voia ei, o făcea, ascultând schimbul de vorbe pe care 897

știa că nu ar fi trebuit să-l audă. „Vreau doar să spun la revedere și să plec, gândi ea. Să-i las singuri pe acești părinți tulburați.” Merse în hol și se opri pentru o clipă în dreptul camerei de zi. Mama lui Katie ridică privirea, surprinsă să vadă un vizitator neașteptat în casă. Dacă imaginea mamei constituia un indiciu pentru felul cum avea să arate Katie într-o zi, atunci acea adolescentă ursuză era destinată să devină o blondă statuară. Femeia avea aproape aceeași înălțime ca Ballard, cu suplețea musculoasă a unei atlete. Părul îi era prins la spate într-o coadă simplă și nu avea nicio urmă de machiaj pe față, însă o femeie cu pomeții ei extraordinari nu avea nevoie de nicio înfrumusețare artificială. — Scuzați-mă că vă întrerup, zise Maura. Ballard se întoarse spre ea și scoase un râset obosit. — Mă tem că nu suntem într-o formă prea bună. Aceasta este mama lui Katie, Carmen. Aceasta este doctorița Maura Isles. — Trebuie să plec, spuse Maura. — Dar de-abia dacă am reușit să stăm de vorbă. — Vă voi suna eu altă dată. În acest moment este evident că aveți alte lucruri pe cap. Înclină capul spre Carmen. Mă bucur că v-am cunoscut. Noapte bună. — Permiteți-mi să vă conduc, zise Ballard. Ieșiră din casă și el oftă, parcă ușurat să fie departe de pretențiile familiei sale. — Îmi cer scuze că am asistat la asta, spuse ea. — Îmi pare rău că ați fost nevoită s-o faceți. — Ați observat că nu mai încetăm cu scuzele unul către celălalt? — Nu aveți pentru ce să vă cereți scuze, Maura. Ajunseră la mașină și se opriră pentru o clipă. — N-am apucat să vă spun prea multe despre sora dumneavoastră, zise el. — Data viitoare când ne vedem? — Da, data viitoare, răspunse el și încuviință din cap. Maura se urcă în mașină și închise ușa. Coborî geamul când îl văzu că se apleacă să-i vorbească. — Pot să vă spun măcar atât despre ea, zise el. — Da? — Îi semănați atât de mult Annei, încât simt că mi se taie respirația. • Îi tot răsunau în minte acele cuvinte pe când stătea în camera de zi, studiind fotografia tinerei Anna Leoni alături de părinții ei. În toți acești ani, gândi ea, ai lipsit din viața mea și nici măcar pentru o clipă nu am simțit asta. Însă trebuie să fi știut; într-un anumit fel, trebuie să fi simțit lipsa surorii mele. „Îi semănați atât de mult Annei, încât simt că mi se taie respirația.” „Da, gândi ea, mângâind chipul Annei din fotografie. Și mie mi se taie respirația.” Ea și Anna aveau același ADN. Oare ce altceva mai împărtășiseră? 898

Anna alesese și ea o carieră în domeniul științei, o profesie guvernată de rațiune și logică. Și ea avusese probabil rezultate excelente la matematică. Oare cântase și ea, la fel ca Maura, la pian? Oare îi plăcuseră și ei cărțile, vinurile australiene și History Channel? „Aș vrea să știu atât de multe despre tine.” Se făcu târziu; stinse lampa și merse în dormitor ca să-și facă bagajul.

899

• CAPITOLUL 8 Întuneric beznă. O durea capul. Miros de lemn și de pământ jilav și… ceva ce nu avea nicio logică. Ciocolată. Îi mirosea a ciocolată. Mattie Purvis deschise larg ochii, dar era ca și cum i-ar fi ținut strâns închiși; nu putea distinge nimic. Nici măcar o licărire de lumină, nicio fărâmă de umbră peste altă umbră. „Dumnezeule, am orbit?” „Unde sunt?” Nu era în patul ei. Era așezată pe ceva tare și o durea spatele. Podea? Nu, nu era lemn lustruit sub ea, ci scânduri rugoase, pline de noroi. Măcar dacă capul n-ar mai fi durut-o. Închise ochii, luptându-se cu greața. Cu toată durerea, încercă să-și aducă aminte cum de ajunsese în acest loc ciudat, întunecos, unde nimic nu părea cunoscut. „Dwayne, gândi ea. Ne-am certat și apoi am condus mașina până acasă.” Se chinui să-și amintească fragmentele de timp pierdute. Revăzu grămada de corespondență de pe masă. Își aminti că plânsese, lacrimile curgându-i pe plicuri. Își aminti că se ridicase dintr-odată, scaunul răsturnându-se pe podea. „Am auzit un zgomot. Am mers în garaj. Am auzit un zgomot și am mers în garaj și…” Nimic. Nu mai putea să-și amintească nimic după aceea. Deschise ochii. Era încă întuneric. „Vai, nu e de bine, Mattie, gândi ea, nu e deloc, deloc de bine. Te doare capul, ți-ai pierdut memoria și ești oarbă.” — Dwayne? strigă ea. Auzi doar bătaia propriului puls. Trebuia să se ridice în picioare. Trebuia să caute ajutor, măcar să găsească un telefon. Se rostogoli pe partea dreaptă pentru a se putea propti în mâini și pentru a-și găsi un punct de sprijin ca să se ridice și se lovi cu fața de un zid. Impactul o aruncă înapoi pe spate. Rămase așa, amețită, cu nasul pulsând. Oare ce căuta un perete aici? Se întinse să-l atingă și dădu de și mai multe scânduri de lemn aspre. „În regulă, își zise, o să mă rostogolesc în direcția cealaltă.” Se întoarse spre stânga. Și se lovi de un alt perete. Inima începu să-i bată din ce în ce mai puternic, mai repede. Rămase întinsă pe spate din nou, gândindu-se: pereți în ambele părți. Nu poate fi adevărat. Nu poate fi real. Împingându-se cu mâinile de podea se ridică și se lovi cu capul de partea de sus. Căzu, din nou, pe spate. 900

„Nu, nu, nu!” Intră în panică. Cu brațele fluturând, dădea peste obstacole în orice direcție. Zgârie lemnul cu unghiile, așchiile intrându-i în degete. Auzea țipete, dar nu-și recunoștea propria voce. Oriunde în jur, pereți. Împinse cu capul, se zvârcoli, lovi cu pumnii în gol până când mâinile îi ajunseră pline de vânătăi și rănite, picioarele prea obosite pentru a se mai mișca. Încet, încet, țipetele se stinseră în suspine. În sfârșit, tăcere profundă. „O cușcă. Sunt închisă într-o cușcă.” Respiră adânc și inhală mirosul propriei transpirații, propriei frici. Simți copilul agitându-se în burtă, un alt prizonier prins într-un spațiu mic. Se gândi la păpușile rusești pe care i le dăduse cândva bunica ei. O păpușă în altă păpușă în altă păpușă. „Vom muri aici. Vom muri amândoi, eu și bebelușul meu.” Închise ochii și se luptă cu un nou val de panică. „Ajunge. Oprește-te chiar acum. Gândește, Mattie.” Cu mâinile tremurând, se întinse spre dreapta ei și atinse unul din pereți. Întinse mâna și în stânga și atinse un alt perete. Cât de mare era distanța dintre cei doi? Poate aproape un metru, poate mai mult. Și care era lungimea? Se întinse în spate și dădu peste o deschizătură. Nu era chiar așa de rău în direcția aceea. Puțin mai mult spațiu. Degetele atinseră ceva moale, chiar în spatele capului. Se apropie mai mult și își dădu seama că era o pătură. Desfăcând-o, auzi ceva greu căzând cu zgomot la pământ. Un cilindru rece de metal. Inima începu iar să-i bată cu putere, de frică, dar și de speranță. O lanternă. Îi găsi întrerupătorul și apăsă pe el. Suspină adânc, ușurată, când raza de lumină străpunse întunericul. „Pot să văd, pot să văd!” Purtă lumina de-a lungul pereților închisorii. O îndreptă spre tavan și văzu că de-abia avea spațiu să stea în picioare, doar dacă ar fi ținut capul plecat. Cu abdomenul voluminos și neîndemânatică, trebui să se zvârcolească pentru a se putea ridica în șezut. Doar atunci putu vedea ce se afla la picioarele ei: o găleată de plastic și o ploscă. Două urcioare mari cu apă. Un sac de alimente. Se întinse după sac și se uită înăuntru. De-aceea îi mirosea a ciocolată! gândi ea. Înăuntru erau batoane de ciocolată Hershey, pachete de pastramă de vită și biscuiți sărați. Și baterii – trei pachete de baterii noi. Se sprijini din nou de perete. Se auzi dintr-odată râzând. Un râset nebunesc, înfricoșător, care nu era al ei deloc. Era al unei femei nebune. „Ei bine, e grozav! Am de toate pentru a supraviețui în afară de…” Aer. Râsul i se stinse. Stătu și își ascultă propria respirație. Inspirație cu oxigen, expirație cu dioxid de carbon. Respirații curative. Însă și oxigenul se termină odată și-odată. O cutie ca aceea poate conține doar o anumită cantitate. Oare 901

aerul se rarefiase deja? În plus mai intrase și în panică – toată agitația aceea… Probabil că folosise mare parte din oxigen. Apoi simți o adiere rece în păr. Se uită în sus. Ținti cu lanterna spațiul de deasupra capului ei și văzu grilajul circular. Avea doar câteva zeci de centimetri în diametru, dar destul de larg pentru a permite circulația aerului proaspăt de afară. Se holbă la grilaj, uimită. „Sunt prinsă într-o cușcă, gândi ea. Am mâncare, apă și aer.” Deci cine o pusese acolo, oricine ar fi el, voia s-o țină în viață.

902

• CAPITOLUL 9 Rick Ballard îi spusese că doctorul Charles Cassell era bogat, dar Jane Rizzoli nu se așteptase la asta. Proprietatea Marblehead era înconjurată de un zid înalt de cărămidă și, prin barele de fier forjat ale porții, ea și cu Frost putură vedea casa, o clădire masivă, albă, în stil federal, înconjurată de aproape optzeci de ari de gazon de un verde smarald. În spatele ei străluceau apele din Massachusetts Bay. — Doamne! zise Frost. Toate astea sunt din profitul de pe urma medicamentelor? — A început cu promovarea unui singur produs pentru slăbit, răspunse Rizzoli. În douăzeci de ani a ajuns la asta. Ballard spune că nu este genul de tip pe care ai vrea vreodată să-l superi. Polițista se uită la Frost. Și dacă ai fi femeie, nu te-aș sfătui nici în ruptul capului să-l părăsești. Coborî geamul și apăsă pe butonul interfonului. Se auzi o voce bărbătească pârâind în difuzor. — Numele, vă rog? — Detectivii Rizzoli și Frost, Poliția din Boston. Am venit să-l vedem pe domnul doctor Cassell. Poarta se deschise cu un scârțâit și ei pătrunseră cu mașina pe o alee ce îi duse până la un portic impunător. Rizzoli parcă în spatele unui Ferrari roșu aprins – probabil că vechiul ei Subaru nu avea să mai ajungă niciodată atât de aproape de un model atât de celebru. Ușa de la intrare se deschise înainte ca ei să apuce să bată și în cadrul ei apăru un bărbat voinic, cu o privire neutră, nici prietenoasă, nici ostilă. Chiar dacă era îmbrăcat într-un tricou de polo și o pereche de pantaloni de denim Dockers de culoare cafenie, nu era nimic lejer în felul în care îi privea. — Sunt Paul, asistentul domnului doctor Cassell, zise el. — Detectiv Rizzoli, se prezentă ea întinzându-i mâna, însă bărbatul nici măcar nu se uită la ea, ca și cum nu merita atenția lui. Paul îi conduse într-o casă care nu arăta deloc așa cum se așteptase Rizzoli. Chiar dacă exteriorul avea un aspect tradițional federal, înăuntru decorul era contrastant de modern, chiar rece, o galerie de artă abstractă pe pereții albi. Foaierul era dominat de o sculptură de bronz înfățișând curbe împletite, vag sexuală. — Știți că doctorul Cassell abia s-a întors dintr-o călătorie azi-noapte, rosti Paul. Se resimte după schimbarea de fus orar și nu are o stare prea bună. Așa că vă rog să scurtați cât mai mult vizita. — A fost plecat în interes de serviciu? întrebă Frost. 903

— Da. O călătorie programată cu o lună în urmă, în caz că vă întrebați. Ceea ce nu însemna nimic, gândi Rizzoli, decât că doctorul Cassell era capabil să-și planifice mișcările cu ceva timp înainte. Paul îi conduse prin camera de zi decorată în negru și alb, cu o singură vază de culoare stacojie care să te surprindă la prima vedere. Un televizor cu ecran plat domina unul dintre pereți și un dulăpior de sticlă fumurie lăsa să se vadă un amalgam de instrumente electronice. Bârlogul de vis al unui burlac, își zise Rizzoli. Nicio amprentă feminină, doar lucruri masculine. Se auzea muzică și presupuse că era un CD instrumental. Acorduri de pian în stil de jazz amestecate într-o cădere tristă a tonurilor clapelor. Nicio melodie, niciun cântec, doar note amalgamate într-un plânset fără cuvinte. Muzica se auzea din ce în ce mai tare pe măsură ce Paul îi conduse spre două uși glisante. Le deschise și îi anunță: — A sosit poliția, domnule doctor Cassell. — Mulțumesc. — Doriți să rămân? — Nu, Paul, ne poți lăsa singuri. Rizzoli și Frost intrară în cameră și Paul trase și închise ușile în spatele lor. Se treziră într-o cameră atât de întunecoasă, încât de-abia puteau distinge bărbatul așezat lângă pianul masiv. Deci muzica provenea de acolo și nu era o înregistrare pe un CD. Peste ferestre erau trase draperii grele, care blocau orice rază cu excepția unei șuvițe din lumina zilei. Cassell se întinse spre o lampă și o aprinse. Era doar un bec slab umbrit de un abajur japonez, dar îl făcu să-și mijească ochii. Un pahar care părea să conțină whisky se afla lângă el pe pian. Nu era bărbierit, avea ochii injectați – nu era deloc chipul unui rechin corporatist rece, ci al unui bărbat prea îndurerat ca să-i mai pese cum arăta. Chiar și așa, avea un chip frapant de atrăgător, cu o privire atât de intensă încât păru să pătrundă ca un laser în mintea lui Rizzoli. Era mai tânăr decât se aștepta să fie un mogul realizat prin propriile forțe, poate aproape de cincizeci de ani. Încă destul de tânăr pentru a se încrede în propria invincibilitate. — Domnule doctor Cassell, zise ea, sunt detectivul Rizzoli, de la Poliția din Boston. Acesta este detectivul Frost. Știți de ce suntem aici, nu-i așa? — Pentru că v-a asmuțit împotriva mea. Nu-i așa? — Cine? — Acel detectiv Ballard. E de-a dreptul ca un pit-bull. — Suntem aici pentru că ați cunoscut-o pe Anna Leoni. Victima. Se întinse după paharul de whisky. Judecând după aspectul neîngrijit, se părea că nu era primul pahar pe ziua respectivă. — Permiteți-mi să vă spun ceva despre detectivul Ballard, înainte de a crede tot ce vă zice el. Acest bărbat este un adevărat nemernic, de înaltă clasă. Dădu pe gât restul de whisky din pahar dintr-o singură înghițitură. 904

Rizzoli se gândi la Anna Leoni, la ochiul ei umflat și închis, la obrazul vânăt. „Cred că știm cine este adevăratul nemernic.” Cassell puse jos paharul gol. — Spuneți-mi cum a fost, zise el. Am nevoie să știu. — Avem câteva întrebări, domnule doctor Cassell. — Întâi spuneți-mi ce s-a întâmplat. „De aceea fusese de acord să se întâlnească cu noi, gândi ea. Vrea informații. Vrea să vadă cât de mult știm.” — Am înțeles că a fost o rană împușcată la cap, continuă el. Și ea a fost găsită într-o mașină? — Este corect. — Asta e tot ce am aflat din The Boston Globe. Ce tip de armă s-a folosit? Ce calibru avea glonțul? — Știți că nu vă putem dezvălui aceste lucruri. — Și s-a întâmplat la Brookline? Ce naiba căuta ea acolo? — Nici asta nu vă pot dezvălui. — Nu-mi puteți dezvălui? Se uită la ea. Sau nu știți? — Nu știm. — Era cineva cu ea când s-a întâmplat? — Nu au mai fost alte victime. — Deci cine sunt suspecții voștri? În afară de mine? — Suntem aici ca noi să vă punem întrebările, domnule doctor Cassell. Se ridică încet clătinându-se pe picioare, și traversă camera spre un dulăpior. Scoase o sticlă de whisky și reumplu paharul. Intenționat, nu le oferi vizitatorilor săi nicio băutură. — Oare ce-ar fi să vă răspund la singura întrebare pe care ați venit să mi-o puneți? reluă el, așezându-se la loc pe taburetul de lângă pian. Nu, nu am ucis-o eu. N-am văzut-o de luni întregi. — Când ați văzut-o ultima oară pe domnișoara Leoni? întrebă Frost. — Cred că prin martie. Am trecut cu mașina pe lângă casa ei într-o dupăamiază. Ea era afară pe alee și își lua corespondența. — Nu era oare după ce a obținut ordinul de restricție împotriva dumneavoastră? — N-am coborât din mașină, e clar? Nici măcar nu am vorbit cu ea. M-a văzut și a intrat direct în casă fără să spună un cuvânt. — Și-atunci care era motivul acelei scurte raite pe lângă casa ei? întrebă Rizzoli. Intimidare? — Nu. — Atunci ce anume? — Voiam doar s-o văd, asta e tot. Îmi era dor de ea. Încă… Se opri și își drese vocea. Încă îmi este dor de ea. „Acum ne va spune cât de mult a iubit-o.” 905

— Am iubit-o, continuă el. Oare ce motiv aș fi avut s-o rănesc? De parcă era prima oară când auzeau un bărbat spunând asta… — În plus, cum aș fi putut? Nu știam unde era. După ce s-a mutat ultima oară, nu am mai putut s-o găsesc. — Dar ați încercat? — Da, am încercat. — Știați că locuia în Maine? întrebă Frost. Urmă o pauză. Se uită la ei amenințător. — Unde în Maine? — Un orășel numit Fox Harbor. — Nu, nu am știut asta. Am presupus că era undeva în Boston. — Domnule doctor Cassell, zise Rizzoli, unde erați joia trecută, în cursul nopții? — Eram aici, acasă. — Toată noaptea? — De la cinci după-amiaza până dimineața. Împachetam bagajele pentru călătorie. — Poate confirma cineva că erați aici? — Nu. Paul a avut liber în seara aceea. Recunosc sincer că nu am alibi. Am fost singur, doar eu și pianul. Atinse clapele, cântând un acord disonant. Am plecat cu avionul în dimineața următoare. Northwest Airlines, dacă vreți să verificați. — Vom face și asta. — Rezervările erau făcute de șase săptămâni. Toate întâlnirile mele erau programate dinainte. — Și asistentul dumneavoastră ne-a spus același lucru. — Așa a făcut? Ei bine, ăsta-i adevărul. — Dețineți o armă? întrebă Rizzoli. Cassell rămase nemișcat, ochii lui întunecați căutându-i pe-ai ei. — Credeați sincer că posed o armă? — Vă rog să răspundeți la întrebare. — Nu, nu dețin o armă. Niciun pistol sau o pușcă sau vreo armă cu gloanțe de cauciuc. Și nu am omorât-o eu. N-am făcut nici măcar jumătate din lucrurile de care m-a acuzat. — Vreți să spuneți că a mințit la poliție? — Spun doar că a exagerat. — I-am văzut poza făcută la urgențe, în noaptea când ați agresat-o. A exagerat și atunci? Lăsă ochii în jos, ca și cum nu putea să-i înfrunte privirea acuzatoare. — Nu, spuse încet, nu neg că am lovit-o. O regret. Dar nu neg. 906

— Ce spuneți și despre raidurile repetate cu mașina prin fața casei ei? Angajarea unui detectiv privat care s-o urmărească? Aparițiile la ușa ei, solicitându-i să stea de vorbă cu dumneavoastră? — Nu voia să-mi returneze apelurile. Ce era să fac atunci? — Să înțelegeți o dată pentru totdeauna, poate? — Nu stau pur și simplu și aștept ca lucrurile să mi se întâmple, doamnă detectiv. N-am făcut asta niciodată. De aceea posed această casă, cu priveliștea de afară. Dacă vreau ceva cu adevărat, muncesc din greu ca să obțin. Și când reușesc, țin și cu dinții de el. N-aș fi lăsat-o pur și simplu să dispară din viața mea. — Ce a însemnat Anna pentru dumneavoastră, cu adevărat? Doar o altă posesiune? — Nu o posesiune. Polițista îi întâlni privirea, ochii goi de durere. Anna Leoni a fost iubirea vieții mele. Răspunsul lui o luă pe Rizzoli prin surprindere. Această simplă afirmație, spusă atât de calm, avea o nuanță de sinceritate și de adevăr în ea. — Am înțeles că ați fost împreună timp de trei ani, zise ea. El încuviință din cap. — Era microbiolog, lucra în departamentul de cercetare. Așa ne-am întâlnit. Într-una din zile a intrat în sala de ședințe pentru a ne da un raport privind evoluția testării unor antibiotice. M-am uitat o singură dată la ea și am gândit: „Ea este aceea”. Știți oare cum este să iubiți pe cineva atât de mult și apoi să vedeți acea persoană că vă părăsește? — Și de ce v-a părăsit? — Nu știu. — Trebuie să aveți vreo idee. — Chiar nu am. Uitați-vă la ce avea aici! Această casă, orice și-ar fi dorit. Nu cred că sunt urât. Orice femeie ar fi fost extaziată să fie cu mine. — Până când ați fi ajuns s-o loviți. Un moment de tăcere. — Cât de des se întâmpla asta, domnule doctor Cassell? El oftă. — Am o slujbă stresantă… — Aceasta este explicația dumneavoastră? V-ați pălmuit prietena pentru că ați avut o zi grea la birou? El nu răspunse. În schimb, se întinse după pahar. Și aceasta, fără îndoială, era o parte a problemei, își spuse Rizzoli. Amestecați un director executiv prea ambițios cu prea multă băutură și rezultatul este o prietenă cu ochii vineți. Puse din nou paharul jos. — Voiam doar ca ea să se întoarcă acasă. 907

— Și modalitatea de a o convinge era să-i ticsiți ușa de la intrare cu amenințări cu moartea? — N-am făcut asta. — A înaintat multiple plângeri la poliție. — Nu s-a întâmplat asta niciodată. — Detectivul Ballard ne confirmă acest lucru. Cassell fornăi scurt. — Acel idiot credea tot ce îi spunea ea. Îi place să joace rolul de Sir Galahad, îl face să se simtă important. Știți că a venit o dată aici și mi-a spus că dacă o mai ating vreodată, mă va bate de mă va lăsa mort? Cred că e destul de penibil. — Ea a pretins că i-ați sfâșiat plasele de la ferestre. — N-am făcut asta. — Spuneți că a făcut singură toate acestea? — Spun doar că eu nu am făcut-o. — I-ați zgâriat mașina? — Poftim? — I-ați zgâriat portiera mașinii? — Asta chiar că n-o știam. Când se presupune că am făcut asta? — Și canarul mort din cutia ei poștală? Cassell izbucni într-un râs sceptic. — Par eu cineva care ar face un lucru atât de pervers? Nici măcar nu eram în oraș când s-a întâmplat asta. Unde este dovada că am fost eu? Rizzoli îl privi pentru o clipă, gândind: „Bineînțeles că neagă totul, pentru că are dreptate; nu putem dovedi că el i-a sfâșiat plasele, că i-a zgâriat mașina sau că a pus un canar mort în cutia ei poștală. Acest bărbat n-a ajuns unde este pentru că era prost”. — De ce ar fi mințit Anna despre asta? mai întrebă ea. — Nu știu, răspunse el. Dar a mințit.

908

• CAPITOLUL 10 Pe la amiază, Maura era deja pe drum, încă un turist de week-end prins în trafic, îndreptându-se spre nord ca un somon migrator, afară din orașul ale cărui străzi luceau deja de căldura toropitoare. Închiși în mașini, cu copiii smiorcăindu-se pe bancheta din spate, vilegiaturiștii înaintau hotărâți, centimetru cu centimetru, spre nord, spre promisiunea plajelor răcoroase și a aerului sărat. Aceasta era viziunea pe care o avu Maura în minte când ajunse în trafic, uitânduse la șirul de mașini ce se întindea înaintea ei, departe în zare. Nu fusese niciodată în Maine. Cunoștea statul doar ca fundal în cataloagele L.L. Bean, în care bărbați și femei bronzate purtau hanorace cu glugă și ghete de cățărat pe munte în timp ce, la picioarele lor, golden retrieveri zburdalnici se rostogoleau pe iarbă. În lumea lui L.L. Bean, Maine era tărâmul pădurilor și al țărmurilor cețoase, un loc mitic, prea frumos pentru a exista altfel decât ca un vis, o speranță. „Sunt sigură că voi fi dezamăgită”, își zise ea uitându-se la șirul nesfârșit de mașini în care se oglindeau razele soarelui, însă acolo avea să găsească răspunsurile pe care le căuta. Cu luni în urmă, Anna Leoni făcuse aceeași călătorie către nord. Trebuie să fi fost o zi pe la începutul primăverii, încă răcoroasă, cu traficul mai puțin aglomerat decât astăzi. Ieșind din Boston, și ea traversase Tobin Bridge și se îndreptase apoi spre nord, pe Route 95, spre granița dintre Massachusetts și New Hampshire. „Merg pe urmele tale. Trebuie să știu cine erai. Este singura modalitate prin care voi afla cine sunt eu.” Pe la două, trecu din New Hampshire spre Maine, unde traficul se rări ca prin minune, ca și cum aglomerația de până atunci fusese mai degrabă un test, iar acum porțile se deschideau pentru a-i primi pe cei vrednici. Se opri doar cât să cumpere un sendviș de la un popas. Pe la ora trei, părăsi șoseaua interstatală și o apucă pe Route 1, pe lângă coastă, continuând drumul spre nord. „Și tu ai venit pe aici.” Priveliștile văzute de Anna fuseseră desigur diferite, câmpurile de-abia înverzind, copacii încă golași. Însă, cu siguranță, Anna trecuse pe lângă acea baracă a pescarului de homari, aruncase o privire aceleiași curți a vânzătorului de nimicuri, cu cadrele de pat ruginite expuse pe gazon, și reacționase, la fel ca și Maura, clătinând amuzată din cap. Probabil că oprise și ea în orașul Rockport pentru a-și dezmorți picioarele și petrecuse câteva minute lângă statuia focii André, admirând portul. Și tremurase la răcoarea adusă de vânt dinspre apă. Maura se urcă la loc în mașină și continuă călătoria spre nord. 909

Când traversă prin orașul de coastă Bucksport și se îndreptă spre sud, spre peninsulă, soarele coborâse deja la nivelul copacilor. Maura putu vedea ceața rostogolindu-se din apele mării, un val gri care avansa spre țărm ca o fiară flămândă ce parcă înghițea orizontul. „Pe la apus, gândi ea, mașina mea va fi învăluită de ceață.” Nu făcuse nicio rezervare la hotel în Fox Harbor, plecase din Boston cu ideea necugetată că va putea pur și simplu să oprească la un motel pe malul mării și va găsi un loc unde să petreacă noaptea. Însă de-a lungul acestei întinderi neregulate de coastă văzuse câteva moteluri și toate anunțau prin semne luminoase că au toate locurile ocupate. Soarele se afundă și mai mult la orizont. Drumul făcu o curbă bruscă și Maura strânse volanul în mâini, de-abia reușind să se mențină pe banda ei, cotind într-un loc stâncos, pe lângă copacii răzleți pe de o parte și marea în cealaltă. Dintr-odată, se trezi în Fox Harbor, cuibărit la adăpostul unui golfuleț de adâncime mică. Nu se așteptase să fie un orășel atât de mic, limitat la un doc, o biserică cu clopotniță și un rând de clădiri albe, orientate cu fața spre golf. În port, vasele pescarilor de homari se legănau pe apă, legate la chei, ca o pradă expusă, așteptând să fie înghițite de valul de ceață ce se apropia. Conduse încet pe strada principală, uitându-se la verandele obosite ce aveau nevoie de o vopsire proaspătă, la ferestre cu draperii decolorate. Cu siguranță că acesta nu era un orășel bogat, judecând după camionete ruginite parcate pe trotuare. Singurele modele de mașini mai noi le văzu în parcarea de la Bayview Motel, mașini cu numere de înmatriculare din New York, Massachusetts și Connecticut. Refugiați urbani care părăsiseră orașele încinse, în căutare de homari și o întrezărire de paradis. Parcă în fața recepției motelului. „Toate lucrurile la timpul lor, gândi ea; am nevoie de un pat pentru noapte și acesta pare să fie singurul loc de cazare de aici.” Ieși din mașină și își întinse mușchii încordați, inhală aerul umed și sălciu. Cu toate că Bostonul era așezat pe malul unui golf, rareori simțise acasă mirosul mării; aromele urbane de carburant, noxe și pavaj încins contaminau orice adiere ce venea dinspre golf. Aici însă, putea pur și simplu să guste sarea, o simțea rămânându-i pe piele ca un abur fin. În parcarea motelului, cu vântul bătându-i fața, se simți dintr-odată parcă trezită dintr-un somn adânc. Din nou vie. Aspectul interior al motelului era exact așa cum și-l închipuise: panouri de lemn din anii ’60, covorul verde uzat, un ceas de perete montat în cârma unui vas. La recepție nu era nimeni. Se aplecă peste ghișeu. — Bună seara! Se auzi scârțâind unei uși și apăru un bărbat gras și cu început de chelie, cu ochelarii mici așezați ca o libelulă pe nas. — Aveți vreo cameră liberă pentru această noapte? întrebă Maura. 910

Nu primi niciun răspuns. Bărbatul continuă să se holbeze la ea, cu gura întredeschisă și privirea fixată pe chipul ei. — Scuzați-mă, continuă ea, gândindu-se că poate n-a auzit-o. Aveți vreo cameră liberă? — Vreți… vreți o cameră? „Oare nu am spus același lucru acum câteva minute?” Bărbatul se uită în jos, în registru, și iarăși la ea. — Îmi… ah… pare rău. Toate camerele sunt ocupate. — Am condus tot drumul de la Boston încoace și de-abia am ajuns. Mai există vreun loc în acest oraș unde aș putea găsi o cameră? El înghiți în sec. — Este un week-end aglomerat. A mai fost un cuplu care a venit cu aproape o oră în urmă, voiau și ei o cameră. Am întrebat pe aici și a trebuit să-i trimit tocmai la Ellsworth. — Unde e asta? — La vreo cincizeci de kilometri de aici. Maura se uită în sus, la ceasul de pe perete. Era deja cinci fără un sfert; căutarea unei camere de motel trebuia să mai aștepte. — Trebuie să găsesc biroul imobiliar Land and Sea Realty, zise ea. — E pe strada principală. Două cvartale mai jos, pe stânga. • Când păși pe ușa biroului imobiliar Land and Sea Realty, Maura dădu peste o altă recepție pustie. Oare nimeni în orașul acesta nu-și făcea treaba? Aerul era îmbâcsit de fum de țigară și, pe birou, văzu o scrumieră supraîncărcată cu mucuri. Pe un perete se aflau expuse proprietățile scoase la vânzare sau închiriere de către firmă, unele fotografii deja îngălbenite. Cu siguranță că acesta nu era un birou cu renume pe piața imobiliară. Trecându-și privirea peste anunțuri, Maura văzu un hambar dărăpănat (Perfect pentru o fermă de cai!), o casă cu o verandă deteriorată (Perfectă pentru un meseriaș bun la toate!) și imaginea unor copaci – doar atât, copaci (Liniște și intimitate! Locul ideal pentru a construi o casă!). Oare exista ceva în orașul acesta care să nu fie perfect? se întrebă ea. Auzi ușa din spate deschizându-se și se întoarse să vadă un bărbat ducând o carafă de cafea ce dădea pe dinafară, pe care o puse pe birou. Era mai scund decât Maura, cu un cap pătrat și părul sur, tuns scurt. Hainele îi erau prea largi, cu mânecile cămășii și manșetele pantalonilor suflecate de parcă luase cu împrumut îmbrăcămintea unui gigant. Un inel de chei îi zdrăngănea la curea. Se apropie țanțoș s-o întâmpine pe Maura. — Îmi cer scuze. Eram în spate și spălam vasul de cafea. Trebuie să fiți doamna doctor Isles. 911

Vocea o luă prin surprindere pe Maura. Cu toate că era răgușită, fără îndoială de la toate țigările acelea din scrumieră, era o voce clar feminină. De-abia atunci observă conturul vag al sânilor sub cămașa largă. — Sunteți… persoana cu care am vorbit în această dimineață? întrebă ea. — Britta Clausen. Și îi strânse Maurei mâna energic și ferm. Harvey mi-a spus că ați ajuns în oraș. — Harvey? — Mai jos, pe șosea, Bayview Motel. M-a sunat să-mi spună că veniți încoace. Femeia făcu o pauză, cântărind-o iarăși pe Maura din ochi. Ei bine, presupun că nu e nevoie să-mi arătați vreun act de identitate. E de ajuns o privire, desigur, și îmi dau seama a cui soră sunteți. Vreți să mergem cu mașina împreună până la casă? — Vă voi urma în mașina mea. Doamna Clausen căută printre cheile agățate la curea și scoase un mormăit de satisfacție. — Iat-o, Skyline Drive. Poliția a terminat de examinat locuința, așa că presupun că v-o pot prezenta. • Maura urmă camioneta doamnei Clausen pe o șosea care se curbă brusc, departe de coastă, și ajunse la o faleză abruptă și înaltă. Urcând, ea prinse în treacăt vederi ale liniei de coastă, apa fiind ascunsă acum sub o pătură groasă de ceață. Orășelul Fox Harbor dispăru mai jos în negură. În fața ei, stopurile doamnei Clausen clipiră dintr-odată, și Maura de-abia avu timp să frâneze. Lexusul ei alunecă pe un pat de frunze umede, poticnindu-se cu bara din față într-un indicator al Land and Sea Realty – „De vânzare”, înfipt în pământ. Doamna Clausen scoase capul pe fereastră. — Hei, e totul în regulă acolo în spate? — Sunt bine. Îmi cer scuze. Nu eram atentă. — Da, ultima curbă te poate lua prin surprindere. Este aleea aceasta spre dreapta. — Sunt chiar în spatele dumneavoastră. — Nu prea aproape, da? râse doamna Clausen. Drumul de pământ era atât de aproape de copaci, încât Maura se simți de parcă ar fi condus printr-un tunel în pădure. Aleea se lărgi brusc dând la iveală o cabană micuță, cu acoperiș de șindrilă de cedru. Maura parcă lângă camioneta doamnei Clausen și coborî din Lexus. Pentru câteva minute rămase în liniștea luminișului și privi casa. Treptele de lemn duceau la o verandă acoperită unde un leagăn aștepta nemișcat în aerul tihnit. Într-o grădiniță umbrită, flori de degețel roșu și crini galbeni se căzneau să crească. Pădurea părea să apese din toate părțile, și Maura se trezi respirând din ce în ce mai repede, de parcă era prinsă într-o cameră prea mică. Ca și cum chiar și aerul era prea aproape. 912

— Este atât de liniște aici, zise Maura. — Da, destul de departe de oraș. De aceea este atât de valoros dealul ăsta din punct de vedere imobiliar. Prețul proprietăților va crește în această zonă, știți? Câțiva ani de acum încolo, veți găsi case construite pe toată zona aceasta de-a lungul drumului. Acesta este timpul potrivit pentru a cumpăra. Pentru că este perfect, se așteptă Maura să audă în continuare. — Am un lot de casă liber, chiar aici în apropiere, zise doamna Clausen. După ce sora dumneavoastră s-a mutat aici, m-am gândit că era timpul să pregătesc și celelalte loturi. Atunci când vezi o persoană locuind undeva, mai apar și alți doritori. Foarte curând și alții și-ar dori să cumpere în vecinătate. Se uită gânditoare la Maura. Și ce fel de doctor sunteți? — Medic legist. — Asta ce înseamnă? Lucrați într-un laborator? Această femeie începea s-o enerveze. Îi răspunse, brusc: — Lucrez cu oameni morți. Răspunsul ei nu păru s-o impresioneze pe femeie absolut deloc. — Atunci, măcar aveți un program normal de muncă. O mulțime de sfârșituri de săptămână libere. V-ar putea interesa o proprietate de vacanță. Știți, lotul alăturat va fi gata de construit în curând. Dacă v-ați gândit vreodată să dețineți o casă de vacanță, nu veți găsi o altă perioadă mai ieftină pentru a investi. Deci așa te simți în compania unui agent care vinde proprietăți în timeshare. — Nu prea sunt interesată, doamnă Clausen, îi răspunse ea. — Aha. Femeia pufni, apoi se întoarse și calcă cu pași apăsați pe verandă. Ei bine, intrați acum. Dacă tot sunteți aici, măcar puteți să-mi spuneți ce să fac cu lucrurile surorii dumneavoastră. — Nu sunt sigură că am această autoritate. — Nu știu ce altceva să fac cu ele. Și cu siguranță nu vreau să plătesc pentru depozitarea lor. Trebuie să golesc casa dacă mai vreau s-o vând ori s-o închiriez vreodată. Se uită printre chei, căutând-o pe cea potrivită. Mă ocup în prezent de majoritatea locuințelor de închiriat din oraș și asta n-a fost prea ușor de ocupat. Sora dumneavoastră a semnat un contract de închiriere pe șase luni, știți? „Oare asta e tot ce înseamnă moartea Annei pentru ea?” se întrebă Maura. Nu mai primea alte cecuri de chirie, o proprietate care avea nevoie de un nou chiriaș? Nu-i plăcea această femeie cu cheile ei zornăitoare și privirea lacomă. Regina imobiliarelor din Fox Harbor, a cărei singură grijă părea să-și adune cotaparte din cecurile de chirii lunare. În sfârșit, doamna Clausen deschise ușa. — Intrați, vă rog. Maura păși înăuntru. Chiar dacă ferestrele camerei de zi erau largi, apropierea copacilor și ora târzie de după-amiază umpluseră casa cu umbră. Văzu podelele de pin, închise la culoare, un covor uzat, o canapea cu arcurile lăsate. Tapetul 913

decolorat avusese cândva un imprimeu cu viță-de-vie verde, întinzându-se de-a lungul camerei, și parcă îi mărea Maurei senzația de sufocare. — Casa era complet mobilată, continuă doamna Clausen. I-am oferit un preț bun, ținând cont de asta. — Cât era chiria? întrebă Maura, uitându-se pe fereastră la pâlcul de copaci. — Șase sute pe lună. Aș fi putut obține de patru ori pe-atât dacă acest loc ar fi fost mai aproape de apă. Însă cel care l-a construit a iubit intimitatea. Doamna Clausen aruncă încăperii o privire lungă, cercetătoare, de parcă nu o mai văzuse de ceva vreme. Am fost puțin surprinsă când m-a sunat să mă întrebe de această casă, mai ales că aveam și alte locuințe disponibile, în apropierea țărmului. Maura se întoarse spre ea. Lumina zilei se stingea și doamna Clausen rămăsese în penumbră. — Sora mea a cerut această casă în mod special? — Presupun că prețul îi convenea, răspunse doamna Clausen, ridicând din umeri. Părăsiră sufrageria întunecoasă și intrară într-un hol. Dacă această casă reflecta personalitatea ocupantului ei, atunci ceva din Anna Leoni trebuia să fi rămas între acești pereți. Însă și alți chiriași ocupaseră acest spațiu, iar Maura se întrebă care amintiri, ce fotografii atârnate pe perete aparținuseră cândva Annei și care fuseseră lăsate de alții înaintea ei. Acel pastel reprezentând un apus – cu siguranță nu-i aparținea Annei. „Nicio soră de-a mea nu ar atârna pe perete ceva atât de hidos”, gândi ea. Și acel miros stătut de țigări ce rămăsese în casă – iar nu fusese Anna cea care fumase. Gemenii monozigoți sunt deseori aproape la fel; nu era logic ca Anna să împărtășească aversiunea Maurei pentru țigări? Și nu ar fi început și ea să pufnească și să tușească la prima adiere de fum de țigară? Ajunseră într-un dormitor cu salteaua patului dezgolită. — Nu cred că a folosit această cameră, spuse doamna Clausen. Șifonierul și dulapurile erau goale. Urmă apoi o baie. Maura intră și deschise dulăpiorul de medicamente. Pe rafturi se aflau două flacoane de Advil și Sudafed și bomboane de tuse Ricola, nume care o surprinseră prin familiaritatea lor. Erau exact aceleași produse pe care le ținea și ea în dulăpiorul de la baie. „Eram identice până și la medicamentele pe care le alegeam pentru răceală”, gândi ea. Închise ușa dulăpiorului. Continuă drumul prin hol până la o ultimă ușă. — Acesta este dormitorul pe care l-a folosit, zise doamna Clausen. Camera fusese păstrată curată, cuvertura vârâtă sub marginea patului, raftul de sus al șifonierului ținut în ordine. „Ca și dormitorul meu”, gândi Maura. Merse până la dulap și deschise ușa. Înăuntru, pe umerașe, se aflau pantaloni largi și bluze și rochii călcate. Mărimea 38. Aceeași mărime ca a Maurei. — Poliția statală a venit aici săptămâna trecută și a cercetat toată casa. — Au găsit ceva de interes? 914

— Nu mi-au spus nimic. Sora dumneavoastră nu prea a avut mare lucru aici. A locuit în această casă doar pentru câteva luni. Maura se întoarse și se uită afară pe fereastră. Nu era încă întuneric, însă umbra pădurii ce înconjura casa făcea ca noaptea să pară mai aproape. Doamna Clausen rămăsese țintuită chiar în ușa dormitorului, ca și cum ar fi fost pregătită să-i încaseze Maurei o taxă pentru a o lăsa să iasă. — Nu e o casă chiar așa de rea, zise. „Ba da, este, gândi Maura. Este o căsuță îngrozitoare.” — În această perioadă a anului, nu prea mai rămâne nimic de închiriat. Cam toate proprietățile sunt ocupate. Hotelurile, motelurile sunt pline. Nici măcar hanul nu mai are vreo cameră liberă. Maura continuă să se uite afară, spre pădure. Orice doar ca să evite începerea unei conversații cu această femeie îngrozitoare. — Ei bine, m-am gândit doar să vă spun. Presupun că ați găsit unde să stați la noapte, atunci. „Aha, deci aici încerca ea să ajungă!” Maura se întoarse spre ea. — De fapt, nu am unde să stau. Bayview Motel era plin. Femeia îi răspunse cu un zâmbet strâns. — Cam așa sunt toate. — Mi s-a spus că ar fi ceva camere libere prin Ellsworth. — Da? Dacă vreți să conduceți până acolo… V-ar lua mai mult decât credeți, pe întuneric. Drumul este plin de curbe în această regiune. Doamna Clausen îi făcu semn spre pat. V-aș putea da ceva așternuturi curate. V-aș lua cât ați fi dat pe o cameră de motel. Dacă sunteți interesată. Maura se uită spre pat și simți un fior pe șira spinării. „Sora mea a dormit aici.” — Ei bine… Acceptați sau nu. — Nu știu… Doamna Clausen pufni. — Mi se pare mie sau nu prea aveți de ales? • Maura rămase pe verandă și privi farurile din spate ale camionetei doamnei Clausen dispărând în perdeaua întunecată a copacilor. Stătu câteva minute în întuneric, ascultând greierii și foșnetul frunzelor. Auzi un scârțâit în spatele ei și când se întoarse văzu balansoarul de pe verandă mișcându-se, ca și cum fusese împins de mâna unei fantome. Înfiorându-se, se întoarse în casă și era cât pe ce să încuie ușa, când rămase brusc neclintită. Simți, încă o dată, un fior rece pe spate. Ușa avea patru încuietori.

915

Era vorba de două lanțuri, un zăvor și un opritor. Plăcuțele de alamă luceau încă, șuruburile nu erau înnegrite. „Încuietori noi.” Ferecă toate yalele și fixă lanțurile în fantele lor. Simți metalul rece pe degete. Intră în bucătărie și aprinse luminile. Pe jos, un linoleum vechi. O masă micuță, cu blatul ciupit pe ici, pe colo. În colț, frigiderul huruia. Însă ea era concentrată asupra ușii din spate. Avea și aceasta trei încuietori, cu plăcuțe de alamă strălucitoare. Își simți inima bătând din ce în ce mai repede în timp ce le ferecă și pe acestea. Apoi se întoarse și se înfioră când văzu încă o ușă cu yală în bucătărie. Oare aceasta unde ducea? O descuie și deschise ușa. Văzu un rând de trepte înguste ducând în jos, în întuneric. De dedesubt se ridică un aer rece și simți miros de pământ reavăn. Gâtul începu s-o furnice. „Pivnița. De ce oare ar fi vrut cineva să încuie ușa pivniței?” Închise ușa și o ferecă la loc. De-abia atunci observă că încuietoarea era diferită: era ruginită, veche. Acum simți nevoia să verifice dacă toate ferestrele erau încuiate. Anna probabil că fusese atât de speriată încât transformase această casă într-o fortăreață, iar Maura încă resimțea frica parcă emanând din fiecare încăpere. Verifică și ferestrele bucătăriei, apoi merse în camera de zi. Doar atunci când fu sigură că toate ferestrele erau închise în toată casa, începu explorarea dormitorului. În picioare, în fața șifonierului deschis, se uită la hainele dinăuntru. Glisând umerașele pe suport, analiză fiecare obiect de îmbrăcăminte, observând că toate erau exact de mărimea ei. Scoase o rochie de pe umeraș – din tricot negru, cu linii drepte, simple, care și ei îi plăceau. Și-o imagină pe Anna într-un magazin, admirând această rochie pe raft. Verificând eticheta cu prețul, pipăind materialul, punând-o aproape de corpul ei și uitându-se într-o oglindă, gândind: „Pe aceasta o vreau”. Maura desfăcu nasturii bluzei, își scoase pantalonii, îmbrăcă rochia neagră și, trăgând fermoarul, simți materialul lipindu-i-se de corp ca o a doua piele. Se întoarse și se uită în oglindă. Iată ce văzuse și Anna, își zise ea. Aceeași față, aceeași siluetă. Oare și ea își deplânsese îngroșarea șoldurilor, semnele apropierii de vârsta mijlocie? Oare și ea se răsucise într-o parte pentru a verifica dacă abdomenul era încă plat? Cu siguranță că toate femeile care probează o rochie nouă fac aceleași mișcări în fața oglinzii. Se întorc pe partea asta, și pe cealaltă. Oare mă arată grasă din spate? Se opri cu partea dreaptă spre oglindă, privind fix un fir de păr ce rămăsese prins în material. Îl trase afară și-l ținu în lumină. Era negru ca al ei, însă mai lung. Părul unei femei moarte. Soneria telefonului o făcu să tresară brusc. Se apropie de noptieră și se opri puțin, cu inima bătând puternic; soneria țârâi pentru a doua oară, și a treia, 916

fiecare acord discordant răsunând puternic în casa învăluită de tăcere. Înainte de a suna și a patra oară ridică receptorul. — Alo? Alo? Auzi un păcănit și-apoi tonul. Probabil formase cineva numărul greșit. Asta era tot. Afară începuse să bată vântul, și chiar dacă fereastra era închisă, putu auzi geamătul copacilor ce se legănau. Însă înăuntru, în casă, era atât de liniște, că își putea auzi propria inimă bătând. „Oare așa au fost nopțile tale? se întrebă ea. În această casă, înconjurată de pădurea întunecoasă?” Înainte să se urce în pat, încuie ușa dormitorului, apoi propti și un scaun în ea. Se simți puțin lașă făcând asta. Nu avea niciun motiv să se teamă, și totuși se simțea mai amenințată aici decât la Boston, unde prădătorii erau umani și mult mai periculoși decât orice animal care s-ar strecura prin aceste păduri. „Și Annei îi era frică aici.” Îi putu simți teama, încă persistând în această casă cu ușile ferecate. • Se trezi brusc la auzul unui scârțâit. Rămase întinsă, cu răsuflarea întretăiată și inima bătând puternic. Era doar o bufniță, niciun motiv de panică. Se afla în pădure, Dumnezeule! Bineînțeles că auzea animale. Cearșafurile erau umede de sudoare. Încuiase fereastra înainte de a merge la culcare și camera părea acum înăbușitoare, fără aer. „Nu pot să respir”, gândi ea. Se ridică și deschise fereastra. Stătu puțin acolo, inspirând adânc aerul proaspăt, uitându-se la copaci, frunzele lor strălucind în lumina lunii. Nimic nu se mișca; pădurea devenise încă o dată tăcută. Se întoarse în pat și de această dată dormi fără întrerupere până la răsărit. Lumina zilei schimbă totul. Auzi cântecul păsărilor și, privind pe fereastră, văzu două căprioare traversând grădina și pierzându-se în desișul pădurii, cu codițele albe fluturând. Când razele soarelui pătrunseră în cameră, scaunul proptit în ușă cu o seară înainte îi păru fără logică. „Nu voi mai spune nimănui despre asta”, își zise ea, trăgându-l la o parte. În bucătărie făcu niște cafea dintr-o pungă de cafea franțuzească măcinată, pe care o găsi în frigider. Cafeaua Annei. Turnă apă fierbinte prin filtru, inhalând aroma aburilor. Era înconjurată de lucrurile cumpărate de Anna. Floricelele pentru cuptorul cu microunde și pungile de spaghete. Borcănașele expirate de iaurt de piersici și cutia de lapte. Fiecare lucru reprezenta un moment din viața surorii ei, atunci când se oprise înaintea unui raft din magazinul alimentar și gândise: „Am nevoie și de asta”. Și-apoi, mai târziu, întoarsă acasă, golise sacoșele și le pusese pe toate la locul lor. Când Maura cercetă conținutul dulapurilor, văzu mâna surorii ei așezând cutiile de conservă de ton pe hârtia înflorată a raftului. 917

Își luă cana de cafea afară, pe verandă, și stătu acolo, sorbind din când în când din ea, privind curtea, unde razele soarelui împestrițaseră peticul de grădiniță. Totul era atât de verde, se miră ea. Iarba, copacii, până și lumina. În bolta înaltă a copacilor cântau păsările. „Îmi dau acum seama de ce a vrut să trăiască aici. De ce și-a dorit să se trezească în fiecare dimineață în mirosul proaspăt al pădurii.” Dintr-odată, păsările se ridicară în zbor din copaci, bătând din aripi, speriate de un sunet nou: huruitul unei mașinării. Chiar dacă Maura nu putea vedea buldozerul, îl auzea clar printre copaci, zgomotul părând iritant de aproape. Își aminti ce-i spusese doamna Clausen, că lotul de alături era defrișat pentru o nouă construcție. Dimineața liniștită de duminică se dusese deja. Coborî scările și se îndreptă spre spatele casei, încercând să vadă buldozerul printre copaci, însă aceștia erau prea deși și nu putu vedea nimic. Uitându-se în jos însă, observă urme de animale și își aminti cele două căprioare pe care le văzuse pe fereastra dormitorului ei în acea dimineață. Merse după urme până în spatele casei, găsind și alte dovezi ale vizitei lor în frunzele rupte ale crinilor de toamnă, plantați la baza fundației, și se minună cât de curajoase fuseseră acele căprioare, de se apropiaseră atât de mult de zid. Continuă să înainteze și ajunse la un alt set de urme. Acestea nu erau de căprioară. Rămase neclintită pentru un moment. Inima începu să-i bată puternic și mâinile îi deveniră moi în jurul cănii de cafea. Încet, însoți cu privirea urmele spre un petic de pământ moale de sub una dintre ferestre. Amprentele unor cizme erau imprimate în sol, acolo unde stătuse cineva, cercetând ce se întâmpla în casă. Chiar în dreptul dormitorului ei.

918

• CAPITOLUL 11 Patruzeci și cinci de minute mai târziu, o mașină de poliție din Fox Harbor ajunse, balansându-se pe drumul plin de hârtoape. Opri în fața cabanei și din ea coborî un polițist. Avea vreo cincizeci de ani, gâtul gros, părul blond, cu un început de chelie spre creștetul capului. — Doamnă doctor Isles? zise el, strângându-i mâna cu putere. Roger Gresham, șeful poliției. — Nu mă așteptam să vină chiar șeful poliției aici. — Ei bine, eram pe drum încoace când ați sunat. — Erați? Încruntă din sprâncene, în timp ce un alt vehicul, un Ford Explorer, apăru pe alee și opri lângă cel al lui Gresham. Șoferul ieși din mașină și îi făcu semn cu mâna. — Bună, Maura, zise Rick Ballard. Pentru o clipă ea îl privi în tăcere, surprinsă de venirea lui neașteptată. — N-am știut că erai și tu aici, răspunse ea într-un târziu. — Am venit azi-noapte. Când ai ajuns? — Ieri după-amiază. — Și ai petrecut noaptea în această casă? — Motelul era plin. Doamna Clausen – agentul imobiliar – s-a oferit să mă lase să dorm aici. Făcu o pauză și adăugă cu un ton defensiv: A spus că poliția a terminat de examinat casa. Gresham fornăi scurt. — Pun pariu că v-a și taxat pentru noapte, nu-i așa? — Da. — Asta-i Britta. E o figură. Ar lua bani și pentru aer dacă ar putea. Întorcându-se spre casă, continuă: Unde ați văzut urmele acelea de pași? Maura îi conduse pe cei doi bărbați pe lângă verandă și pe după colțul casei. Păstrară linia potecii, examinând pământul pe măsură ce înaintau. Buldozerul nu se mai auzea și acum singurele zgomote erau ale pașilor lor pe covorul de frunze. — Urme proaspete de căprioară, zise Gresham, indicând cu degetul. — Da, a trecut o pereche de căprioare pe aici în această dimineață, răspunse Maura. — Asta ar putea explica urmele pe care le-ați văzut. — Domnule comandant, replică Maura cu un oftat. Cred că pot distinge între o urmă de cizmă și una de căprioară. 919

— Nu, mă refeream doar la faptul că vreun tip trebuie să fi trecut pe aici vânând. În afara sezonului, înțelegeți. Și a urmărit acele căprioare în pădure. Ballard îi opri dintr-odată, cu privirea fixată în pământ. — Le vedeți? întrebă Maura. — Da, răspunse el. Vocea îi suna ciudat de calm. Gresham se ghemui pe vine lângă Ballard. Trecură câteva minute. De ce nu spuneau nimic? Frunzele copacilor foșneau în bătaia vântului. Tremurând, ea se uită în sus la crengile legănate. Azi-noapte, cineva venise din pădure. Se oprise în fața camerei ei. Se uitase la ea în timp ce dormea. Ballard aruncă o privire spre casă. — Aceea este fereastra unui dormitor? — Da. — Al dumitale? — Da. — Ai tras draperiile azi-noapte? Îi aruncă o privire peste umăr și ea își dădu seama ce gândea: „Ai oferit cumva un spectacol indiscret fără să vrei?” Maura se înroși la față. — Camera aceea nu are draperii. — Acelea sunt prea mari pentru a fi cizmele Brittei, zise Gresham. Ea e singura persoană care ar hoinări pe-aici, ca să verifice casa. — Arată ca o talpă de tip Vibram, spuse Ballard, mărimea patruzeci și unu, poate chiar patruzeci și doi. Urmări cu privirea amprentele până în pădure. Urmele de căprioară vin peste ele. — Ceea ce înseamnă că el a venit pe aici întâi, răspunse Maura, înainte de a trece căprioarele. Înainte ca eu să mă trezesc. — Da, dar cu cât timp înainte? Ballard se ridică în picioare și se uită prin fereastră în dormitorul ei. Timp de câteva minute nu spuse nimic și, încă o dată, ea deveni nerăbdătoare din cauza tăcerii lor, vrând să audă reacția – orice reacție – din partea acestor doi bărbați. — Știți, n-a mai plouat aici de aproape o săptămână, zise Gresham. Aceste urme de cizmă pot să nu fie chiar atât de proaspete. — Dar cine s-ar plimba pe aici, uitându-se pe ferestre? replică ea. — O pot suna pe Britta. Poate că a rugat vreun bărbat să treacă pe aici să mai facă vreo reparație. Ori s-a uitat cineva prin casă de curiozitate. — Curiozitate? întrebă Maura. — Toată lumea de pe-aici a auzit ce s-a întâmplat cu sora dumneavoastră la Boston. Unii poate și-ar dori să arunce o privire în casa ei. — Nu înțeleg acest gen de curiozitate morbidă. Nu l-am înțeles niciodată. — Rick mi-a spus că sunteți medic legist, nu-i așa? Ei bine, v-ați lovit de același lucru ca și mine. Toată lumea vrea să știe detaliile. Nu v-ar veni să credeți 920

câți m-au întrebat despre împușcătură. Nu credeți că unii dintre acești curioși ar vrea să arunce o privire în casă? Ea îl privi cu neîncredere. Tăcerea fu ruptă brusc de hârâitul radioului din mașina lui Gresham. — Scuzați-mă, zise el și se îndreptă spre vehicul. — Ei bine, spuse ea. Presupun că asta a cam fost tot cu privire la îngrijorarea mea, nu-i așa? — Se întâmplă ca eu să tratez îngrijorarea ta foarte serios. — Oare? Se uită la el. Haide înăuntru, Rick. Vreau să-ți arăt ceva. O urmă pe potecă până la veranda din față și apoi în casă. Ea închise ușa și îi arătă încuietorile. — Asta voiam să-ți arăt, spuse ea. El încruntă din sprâncene la vederea lor. — Dumnezeule! — Și mai sunt și altele. Vino cu mine. Îl conduse în bucătărie. Îi arătă și restul de încuietori, noi, și lanțurile și piedicile montate pe ușa din spate. — Toate acestea sunt noi. Anna trebuie să le fi instalat. Ceva a speriat-o. — Avea toate motivele să fie speriată. Toate acele amenințări cu moartea. Nu știa când ar fi putut apărea Cassell aici. Maura îl privi. — Din această cauză ești tu aici, nu-i așa? Ca să afli dacă a venit? — I-am arătat fotografia prin oraș. — Și? — Până acum nimeni nu-și amintește să-l fi văzut. Dar asta nu înseamnă că na fost aici. Arătă cu mâna spre încuietori. Toate acestea nu-mi par ieșite din comun. Oftând, Maura se așeză pe un scaun la masa din bucătărie. — Oare cum de au ajuns viețile noastre atât de diferite? Iată-mă coborând dintr-un avion de la Paris în timp ce ea… Înghiți în sec. Ce-ar fi fost dacă aș fi ajuns în locul Annei? Oare totul s-ar fi întâmplat la fel? Poate că ea ar fi stat acum de vorbă cu tine. — Sunteți două persoane diferite, Maura. Ai chipul ei, vocea ei. Dar nu ești Anna. Se uită la el. — Povestește-mi mai multe despre sora mea. — Nu sunt sigur de unde să încep. — De oriunde. Spune-mi orice. Tocmai ai spus că avem aceeași voce. El încuviință din cap. — Așa este. Aceleași inflexiuni. Același ton. — Îți amintești de ea atât de bine? 921

— Anna nu era o femeie pe care s-o uiți ușor, răspunse el. Privirea lui o fixă pe a ei. Rămaseră așa, ochi în ochi, chiar și atunci când se auziră zgomote de pași urcând scările cabanei. Doar atunci când Gresham intră în bucătărie, ea își dezlipi ochii dintr-ai lui și se întoarse spre șeful poliției. — Doamnă doctor Isles, zise Gresham, mă întreb dacă ați putea să-mi faceți o mică favoare. Veniți câteva minute cu mine mai sus pe șosea. Vreau să vă arăt ceva. — Ce anume? — Am primit un mesaj prin radio. Cineva a sunat din partea echipei de construcție din apropiere. Buldozerul lor a scos la iveală niște… ei bine, niște oase. Ea ridică din sprâncene. — Umane? — Asta se întreabă și ei. • Maura merse cu Gresham în vehiculul de poliție, Ballard urmându-i îndeaproape în Fordul Explorer. Incursiunea nici nu merita efortul urcării în mașină, pentru că imediat, la următoarea curbă, văzură buldozerul, într-un luminiș de-abia creat. Patru bărbați cu caschete stăteau la umbră lângă camionetele lor. Unul dintre ei se apropie să-i întâmpine când Maura, Gresham și Ballard coborâră din mașini. — Hei, domnule comandant! — Bună, Mitch. Unde sunt? — Chiar lângă buldozer. Am zărit acel os și am oprit imediat motorul. Înainte a fost o fermă veche pe-aici, pe acest lot de pământ. Ultimul lucru pe care l-aș dori ar fi să dezgrop cimitirul vreunei familii. — O avem pe doamna doctor Isles aici să arunce o privire înainte să dau niște telefoane. N-aș vrea să-i chem pe cei de la Biroul de medicină legală, din Augusta până aici, pentru o grămadă de oase de urs. Mitch îi conduse prin luminiș. Solul proaspăt săpat era ca o cursă cu obstacole, plin de rădăcini ce se agățau de picioare și pietre colțuroase. Balerinii Maurei nu erau destinați mersului pe munte și, oricât încercă să se strecoare cu grijă pe terenul accidentat, nu putu evita murdărirea pielii negre a pantofilor. Gresham se lovi cu palma peste obraz. — Ai naibii țânțari! Repede ne-au mai găsit. Luminișul era înconjurat de un rând des de copaci; aici aerul era închis și parcă nici vântul nu adia deloc. Insectele le simțiseră deja prezența și se adunară, lacome de sânge. Maura se felicita că în acea dimineață alesese să poarte pantaloni lungi; fața și brațele dezgolite deveniseră deja ținta țânțarilor. Când ajunseră la buldozer, manșetele pantalonilor ei erau deja murdare de pământ. Razele soarelui cădeau acum perpendicular și luceau în câteva bucățele 922

de sticlă spartă. Rădăcinile unei bătrâne tufe de trandafiri erau scoase din pământ și se ofileau în căldură. — Acolo, zise Mitch, arătându-le cu mâna. Dinainte de a se apleca să se uite de aproape, Maura își dădu seama despre ce era vorba. Nu le atinse, ci doar se ghemui lângă ele, cu pantofii afundați adânc în pământul proaspăt răscolit. Scoase de curând la iveală, oasele se evidențiau prin paloare în crusta solului uscat. Auzi un croncănit printre copaci și când ridică privirea văzu câteva ciori strecurându-se ca niște spectre negre printre crengi. „Știu și ele ce este aici.” — Ce părere aveți? întrebă Gresham. — Este un os iliac. — Adică? — Tocmai acest os. Arătă cu mâna pe corpul ei, acolo unde pelvisul se contura în pantaloni. I se amintea, dintr-odată, faptul trist că, sub piele, dincolo de mușchi, și ea era doar un schelet. Un cadru structural de calciu poros și fosfor care rezistă mai mult în timp, chiar și după ce carnea putrezește. — Este un os uman, zise ea. Rămaseră tăcuți pentru câteva minute. Singurul zgomot al acelei zile însorite de iunie era al ciorilor ce se adunaseră într-un pâlc, în copacii de deasupra lor, ca niște fructe negre atârnate de crengi. Se uitau în jos la ei cu aer inteligent care le dădea fiori, iar croncănitul lor devenea din ce în ce mai amplu, ca un cor asurzitor. Apoi, parcă la un semn, se opriră brusc. — Ce știți despre acest loc? îl întrebă Maura pe operatorul buldozerului. Ce a fost aici înainte? — Pe-aici erau niște ziduri vechi de piatră, răspunse Mitch. Fundația unei case. Am mutat toate pietrele acolo, gândindu-ne că le-am putea folosi la altceva. Arătă cu mâna spre o grămadă de bolovani aproape de marginea lotului. Pereți vechi, nimic neobișnuit. Dacă mergeți prin pădure, veți găsi și alte fundații vechi ca aceasta. Pe-aici erau ferme de oi în susul și-n josul coastei. Acum au dispărut. — Deci acesta ar putea fi un mormânt vechi, zise Ballard. — Da, dar osul era chiar acolo unde se afla unul dintre ziduri, răspunse Mitch. Nu cred că ai vrea să-ți înmormântezi mămica atât de aproape de casă. Ar aduce ghinion. — Unii oameni credeau că aduce noroc, remarcă Maura. — Poftim? — În Antichitate, dacă un copil mic era îngropat de viu la baza unei clădiri se spunea că o protejează. Mitch se holbă la ea. Era o privire de genul: „Cine naiba mai ești și tu, cucoană?” 923

— Spun doar că practicile funerare s-au schimbat de-a lungul timpurilor, continuă ea. Acesta ar putea foarte bine să fie și un mormânt mai vechi. De deasupra lor se auziră zgomote de aripi. Ciorile zburau toate în același timp din copaci, împrăștiind pene în urma lor. Maura le privi, speriată la vederea acestei mulțimi de aripi negre ridicându-se dintr-odată, parcă la comandă. — Ciudat, comentă Gresham. Maura se ridică în picioare și se uită la arbori. Își aminti zgomotul făcut de buldozer în acea dimineață și cât de aproape îi păruse. — În ce direcție este casa mea de aici? Cea în care am stat azi-noapte? întrebă ea. Gresham se uită la soare pentru a găsi un punct de reper, apoi indică. — Într-acolo. Suntem cu fața înspre ea. — Cât de departe este? — Este chiar printre copacii aceia. Poți ajunge pe jos. • Medicul legist al statului Maine ajunse din Augusta o oră și jumătate mai târziu. Când coborî din mașină, cu trusa în mână, Maura îl recunoscu imediat pe bărbatul cu turban alb și barba tunsă cu grijă. Îl întâlnise pentru prima oară pe doctorul Daljeet Singh la o conferință de medicină legală, cu un an înainte, și luaseră cina împreună în februarie, când el fusese prezent la reuniunea lunară regională ținută în Boston. Cu toate că nu era un bărbat înalt, ținuta lui maiestuoasă și veșmântul sikh tradițional îl făceau să pară mult mai impunător decât era în realitate. Maura fusese dintotdeauna impresionată de aerul său de competență calmă. Și de ochii lui; Daljeet avea ochii de un căprui intens și cele mai lungi gene pe care le văzuse vreodată la un bărbat. Își strânseră mâinile, un salut cald între doi colegi de breaslă care se plăceau unul pe altul cu sinceritate. — Maura, ce cauți pe-aici? Nu ai destul de lucru la Boston? Trebuie să vii săți bagi nasul în cazurile mele? — Sfârșitul meu de săptămână s-a transformat într-o vacanță activă. — Ai văzut rămășițele? Ea încuviință din cap, zâmbetul stingându-se de pe chip. — E muchia stângă a unui os iliac, îngropat parțial. Nu l-am atins încă. Am știut că ai vrea să-l vezi la fața locului întâi. — Niciun alt os? — Niciunul până acum. — Ei bine, atunci… Aruncă o privire în jur, la luminișul defrișat, ca și cum ar fi căutat altă cale până acolo în locul celei înnoroiate. Maura observă că venise pregătit cu încălțămintea adecvată: ghete L.L. Bean care arătau nou-nouțe și gata să facă primul lor test pe un teren accidentat. 924

— Hai să vedem ce a scos la iveală buldozerul nostru. Deja se făcuse amiază, căldura devenind atât de încărcată de umiditate, încât fața lui Daljeet se umplu imediat de broboane de sudoare. Când se afundară în luminiș, insectele tăbărâră pe ei, profitând de carnea proaspătă. Detectivii Corso și Yates de la Poliția Statală Maine veniseră cu douăzeci de minute mai devreme și cercetau terenul împreună cu Ballard și Gresham. Corso le făcu semn cu mâna și le strigă: — Nu-i chiar modalitatea ideală de a petrece o duminică superbă, nu-i așa, domnule doctor Singh? Daljeet le făcu și el cu mâna, apoi se lăsă pe vine pentru a studia osul iliac. — Pe vremuri, aici a fost o casă, zise Maura. În locul acesta se găsea o fundație de piatră, conform spuselor echipei. — Dar n-ați găsit nicio urmă de coșciug. — N-am văzut nimic. Se uită în jur, la grămada de pietre pline de praf, la rădăcinile scoase din pământ și la buturugile copacilor. — Buldozerul ar fi putut să împrăștie oasele oriunde. Se auzi strigătul detectivului Yates. — Am mai găsit ceva! — Tocmai acolo? replică Daljeet, traversând terenul împreună cu Maura pentru a ajunge la Yates. — Mergeam pe aici și mi-am prins piciorul în grămada aceea de rădăcini de mur, zise Yates. M-am împiedicat și asta a apărut pur și simplu din pământ. Când Maura se lăsă pe vine lângă el, Yates dădu cu băgare de seamă la o parte o încâlceală de ramuri spinoase dezrădăcinate. Din pământul umed se ridică un val de țânțari, luminând chipul Maurei care se uita la obiectul parțial îngropat. Era un craniu. O orbită goală parcă o fixa, străpunsă de lujerele de mur care-și făcuseră loc prin deschizăturile unde fuseseră cândva ochii. Maura se întoarse către Daljeet. — Ai la tine o foarfecă de grădină? El își deschise trusa. Scoase mănușile, o foarfecă de tăiat trandafirii și un făraș de grădină. Împreună, săpară cu grijă în pământ, încercând să degajeze craniul. Maura tăia rădăcinile în timp ce Daljeet dădea la o parte cu mare atenție pământul. Soarele se pornise să ardă și parcă și solul începuse să emită căldură. Maura trebui să se oprească de câteva ori pentru a se șterge de sudoare. Soluția împotriva insectelor pe care o aplicase cu o oră în urmă își pierduse din eficacitate și țânțarii îi bâzâiau iarăși pe la ureche. Ea și Daljeet puseră deoparte instrumentele și începură să sape cu mâinile înmănușate, așezați în genunchi atât de aproape unul de altul încât se atingeau cu frunțile. Degetele ei pătrunseră din ce în ce mai adânc în solul răcoros, 925

eliberându-i strânsoarea. Craniul ieși la iveală încetul cu încetul și ea se opri, cercetând osul temporal. Se putea vedea o fractură imensă. Se uitară unul la altul, amândoi gândind același lucru: „Aceasta n-a fost moarte naturală”. — Cred că e liber acum, zise Daljeet. Hai să-l scoatem. Întinse pe jos o bucată de folie de plastic, apoi vârî mâinile adânc în groapă. Le ridică sprijinind craniul, cu mandibula parțial ancorată de el datorită lujerilor de mur. Puse comoara pe folie. Timp de câteva minute, niciunul nu spuse nimic. Se uitau cu toții la osul temporal zdrobit. Detectivul Yates arătă cu degetul spre lucirea metalică a unuia dintre molari. — Aceea este o plombă? se întrebă el. În acel dinte? — Da. Însă dentiștii foloseau plombe din amalgam și cu un secol în urmă, răspunse Daljeet. — Deci ar putea fi totuși un mormânt vechi. — Da, dar unde sunt resturile de coșciug? Dacă aceasta a fost o înmormântare oficială, ar trebui să existe un sicriu. Și mai e și detaliul acesta mic… Daljeet arătă spre fractură. Se uită peste umăr la cei doi detectivi. Oricare ar fi vârsta acestor rămășițe, eu zic că aveți aici scena unei crime. Ceilalți bărbați se adunaseră în jurul lor și, dintr-odată, aerul deveni apăsător, ca și cum dispăruse tot oxigenul. Bâzâitul țânțarilor păru să crească în intensitate până la un vâjâit. Era atât de cald, gândi ea. Se ridică în picioare și merse clătinându-se spre marginea pădurii, unde bolta de stejari și arțari arunca o umbră bine-venită. Se așeză pe un bolovan și își puse capul în palme, gândind: „Iată ce mi se întâmplă când nu-mi iau micul dejun”. — Maura, o strigă Ballard, ești bine? — E doar căldura asta de vină. Trebuie să mă răcoresc pentru câteva momente. — Vrei să-ți aduc niște apă? Am puțină în mașină, dacă nu te deranjează să bei din aceeași sticlă cu mine. — Mulțumesc. Mi-ar plăcea să beau puțină apă. ÎI urmări cu privirea îndreptându-se spre vehicul, spatele cămășii lui fiind pătat de dâre de sudoare. Nu se obosi să-și aleagă cu grijă drumul peste câmpul inegal, ci porni drept înainte, cu cizmele călcând apăsat prin pământul răscolit. Drept la țintă. Așa mergea Ballard, ca un bărbat care știa ce trebuia făcut și pur și simplu se apuca de treabă. Sticla pe care i-o aduse înapoi era caldă după ce stătuse în mașină. Maura luă o înghițitură lacomă, simțind cum i se scurge apa pe bărbie. Lăsând sticla în jos, își dădu seama că Ballard o scruta cu privirea. Pentru o clipă, bâzâitul insectelor, murmurul de voci al bărbaților care lucrau câțiva metri mai încolo se estompară. Aici, în umbra verde a copacilor, se putea concentra numai asupra lui. Asupra 926

felului în care mâna lui s-a frecat de a ei când și-a luat sticla înapoi. Asupra luminii calde ce cădea peste părul lui și a ridurilor de expresie din jurul ochilor. Îl auzi pe Daljeet strigând-o, dar nu răspunse, nici nu se întoarse spre el; nici Ballard nu se mișcă, părând prins în același moment de neclintire. Se gândi: „Unul din noi trebuie să rupă vraja. Unul din noi trebuie să iasă de sub efectul ei. Dar nu reușesc s-o fac eu”. — Maura? Daljeet apăru dintr-odată chiar lângă ea; nici nu-l auzise apropiindu-se. Avem o problemă interesantă, zise el. — Ce problemă? — Vino să te mai uiți încă o dată la acel os iliac. Se ridică încet în picioare, simțindu-se mai sigură acum, cu mintea clară. Apa și cele câteva momente la umbră îi dăduseră un nou impuls. Împreună cu Ballard, îl urmă pe Daljeet la locul excavației și văzu că acesta dăduse deja la o parte pământul, scoțând la iveală și mai mult din pelvis. — Am ajuns până la osul sacral pe această parte, zise Daljeet. Poți vedea acum deschiderea pelvisului și tuberozitatea ischiatică. Se lăsă pe vine lângă el. Nu spuse nimic câteva minute, ci doar se uită fix la os. — Care e problema? întrebă Ballard. — Trebuie să scoatem și restul de os de aici, zise ea. Se uită în sus la Daljeet. Mai ai o lopățică? El îi înmâna una; era ca și cum ar fi mânuit bisturiul. Se simți dintr-odată ca la muncă, cu toate aspectele ei triste. Îngenunchind unul lângă altul, cu lopățelele în mână, ea și Daljeet dădură la o parte și mai mult pământ stâncos. Rădăcinile copacilor se fixaseră strâns prin crăpăturile osului, ancorându-l de mormântul lui, și ei trebuiră să taie prin încrengătura complicată ca să elibereze pelvisul. Cu cât săpau mai adânc, cu atât inima îi bătea mai puternic. Vânătorii de comori sapă pentru a găsi aur; ea săpa pentru secrete. Pentru răspunsuri pe care doar un mormânt le poate da. Cu fiecare mișcare, și mai mult din pelvis ieși la vedere. Lucrau deja cu înfrigurare, instrumentele pătrundeau și mai adânc. Când în sfârșit putură vedea pelvisul dezgolit, rămaseră amândoi prea uimiți ca să vorbească. Maura se ridică în picioare și merse să examineze craniul, care era încă așezat pe folia de plastic. Îngenunchind lângă el, își scoase mănușile și pipăi cu degetele goale deasupra orbitei, simțind curba fermă a marginii supraorbitale. Apoi întoarse craniul pentru a cerceta protuberanta occipitală. Nimic nu avea logică. Se întoarse pe genunchi. Bluza era deja scăldată de sudoare în aerul siropos. Cu excepția bâzâitului insectelor, luminișul devenise liniștit. Copacii îi înconjurau din toate părțile, apărând această descoperire misterioasă. Privind la 927

acel perete verde impenetrabil, se simți de parcă alți ochi erau ațintiți asupra ei, ca și cum pădurea însăși se uita la ea. Așteptându-i următoarea mișcare. — Ce se întâmplă, doamnă doctor Isles? Se uită în sus la detectivul Corso. — Avem o problemă, zise ea. Acest craniu… — Ce e cu el? — Vedeți marginile acestea groase aici, chiar deasupra locașurilor ochilor? Și dacă vă uitați aici în spate, la baza craniului. Dacă vă treceți degetele peste ea, puteți simți o umflătură. Se numește protuberanta occipitală. — Și? — Este locul unde se situează ligamentul nucal26, ancorând mușchii din spatele gâtului de craniu. Faptul că această umflătură este atât de proeminentă îmi spune că acest individ a avut o musculatură robustă. Acesta este aproape sigur craniul unui bărbat. — Și care e problema? — Acel pelvis este de la o femeie. Corso se holbă la ea. Se întoarse spre doctorul Singh. — Sunt complet de acord cu doctorul Isles, spuse Daljeet. — Dar asta ar însemna… — Că avem rămășițele a două persoane complet diferite aici, zise Maura. Masculine și feminine. Se ridică în picioare și întâlni privirea fixă a lui Corso. Întrebarea este, câți alții sunt înmormântați aici? Pentru un moment, Corso păru prea șocat să răspundă. Apoi, se întoarse și cercetă fără grabă luminișul, ca și cum l-ar fi văzut pentru prima oară. — Domnule comandant, zise el, vom avea nevoie de voluntari. O mulțime de voluntari. Polițiști, pompieri. Îmi voi chema și eu echipa din Augusta, dar nu va fi de ajuns. Nu pentru ce avem de făcut. — La câți oameni v-ați gândit? — Cât mai mulți pentru a fi de ajuns să cercetăm acest sit. Corso se uită la copacii din jur. Vom examina amănunțit fiecare centimetru pătrat al acestui loc. Luminișul, pădurea. Dacă aici sunt îngropați mai mult de doi oameni, îi voi găsi pe toți.

26

Al cefei (n. tr.). 928

• CAPITOLUL 12 Jane Rizzoli crescuse în suburbia Revere, în imediata apropiere a podului Tobin, în dreptul centrului Bostonului. Era un cartier al clasei muncitoare, cu case aproape identice, pe loturi de suprafață mică, un loc unde, în fiecare an, la patru iulie, hot-dogii sfârâiau pe grătarele din curțile din spate și steagurile americane erau expuse cu mândrie pe verandele din față. Familia Rizzoli cunoscuse și bune și rele, incluzând câteva luni teribile când Jane avea vreo zece ani, iar tatăl ei își pierduse locul de muncă. Fusese destul de matură să simtă îngrijorarea mamei și disperarea furioasă a tatălui. Ea și cei doi frați ai ei știau ce înseamnă să trăiești pe muchie de cuțit, între confort și ruină, și, chiar dacă acum se bucura de un venit lunar constant, încă îi venea greu să potolească tarele de nesiguranță din copilărie. Avea să fie întotdeauna fata din Revere care crescuse visând că într-o zi avea să dețină o casă mare, într-un cartier elegant, o casă cu destule băi, astfel încât să nu mai stea în fiecare dimineață să bată la ușă cerânduși rândul la duș. O casă cu coș de cărămidă și o ușă dublă la intrare, cu ciocănel de alamă. Casa la care se uita acum din mașină avea toate aceste caracteristici și chiar mai mult: ciocănelul de bronz, ușa dublă la intrare și nu un coș, ci două. Tot ceea ce visase ea. Însă era cea mai urâtă casă pe care o văzuse vreodată. Celelalte locuințe de pe această stradă din East Dedham erau exact ceea ce teai fi așteptat să găsești în acest cartier confortabil al clasei de mijloc: garaje destul de încăpătoare pentru două mașini și gazoane bine întreținute. Mașini de ultimul model erau parcate pe alei. Nimic excentric, nimic care să țipe „uită-te la mine”. Însă această casă… ei bine, nu numai că-ți cerea atenție. Țipa pentru atenție. Era ca și cum Tara, conacul din Pe aripile vântului, fusese luată pe sus de o tornadă și lăsată să cadă pe un teren urban. Nu avea curte în față, ci doar o fâșie de pământ în laterale, atât de îngustă încât de-abia puteai strecura o mașină de tuns iarba între perete și gardul vecinului. Coloanele albe se ridicau ca santinelele pe o verandă unde Scarlett O’Hara și-ar fi putut întreține admiratorii sub privirile traficului din Sprague Street. Casa o făcu să se gândească la Johnny Silva din vechiul ei cartier, și la felul cum își cheltuise acesta primul său salariu pe o mașină Corvette de culoare roșie cireașă. „Ca să ne demonstreze că nu e un ratat, zisese tatăl ei. Băiețașul nici n-a izbutit să se mute din subsolul părinților și își cumpără o mașină sport de fițe. Cei mai mari ratați cumpără cele mai mari mașini.” 929

„Sau construiesc cea mai mare casă din cartier”, gândi ea, fixând cu privirea pe Tara-de-pe-Sprague-Street. Își extrase cu greu abdomenul plin din spatele volanului. Simți copilul parcă dansând pe vezica ei urinară când se îndreptă spre treptele verandei. „Toate lucrurile la timpul lor, își zise ea. Întâi întreb dacă pot folosi toaleta”. Soneria nu sună, ci dăngăni, ca un clopot de catedrală care-i cheamă pe credincioși la slujbă. Femeia blondă care deschise ușa părea că ajunsese în locuința greșită. Opusă lui Scarlett O’Hara, era imaginea clasică de Bambi – păr lung și înfoiat, sâni mari, corpul strâns într-un compleu sport din spandex roz. O față atât de nenaturală, inexpresivă, încât cu siguranță trecuse printr-un tratament cu Botox. — Sunt detectivul Rizzoli, am venit să mă întâlnesc cu Terence Van Gates. Am sunat mai devreme. — A, da. Terry vă așteaptă, răspunse „Bambi” cu o voce de fetișcană, cu inflexiuni înalte și melodioase. Suportabilă în doze mici, dar după vreo oră ar fi fost echivalentă cu zgâriatul tablei de scris cu unghiile. Rizzoli intră în foaier și dădu cu privirea de o pictură în ulei uriașă, agățată pe peretele din față. Era Bambi, într-o rochie de seară verde, lângă o vază enormă cu orhidee. Totul în această casă părea supradimensionat. Picturile, tavanele, sânii. — Clădirea lui de birouri este în renovare, așa că azi lucrează de acasă. Mergeți pe hol, ultima ușă pe dreapta. — Scuzați-mă… Îmi pare rău, dar nu știu cum vă numiți. — Bonnie. Bonnie, Bambi. Tot pe-acolo. — Să înțeleg că sunteți… doamna Van Gates? întrebă Rizzoli. — Îhî. Nevastă de bani gata. Van Gates ar trebui să aibă aproape șaptezeci de ani. — Îmi permiteți să merg la toaletă? Se pare că am nevoie din zece în zece minute zilele acestea… Pentru prima oară, Bonnie păru să observe că Rizzoli era însărcinată. — Vai, drăguță! Bineînțeles că puteți. Toaleta este chiar pe-aici. Rizzoli nu mai văzuse niciodată o baie de culoarea acadelei. Toaleta era fixată pe o platformă înaltă, ca un tron, cu un telefon montat pe peretele de lângă ea. De parcă cineva ar mai fi avut chef să se ocupe de afaceri în timp ce, eh, se ocupa de alte „afaceri”. Se spălă pe mâini cu un săpun roz în chiuveta de marmură roz, le uscă cu un prosop roz și ieși din baie. Bonnie dispăruse, însă Rizzoli putu auzi ritmul muzicii de aerobic și zgomotul pașilor tropăind la etajul superior. Bonnie își continua programul de antrenament. „Și eu ar trebui să mă mențin în formă, gândi Rizzoli. Însă refuz s-o fac într-un costum de spandex roz.” 930

Se îndreptă spre hol în căutarea biroului lui Van Gates. Aruncă mai întâi o privire într-o cameră de zi spațioasă, cu un pian alb enorm, un covor alb și mobilier tot de culoare albă. Cameră albă, cameră roz. Oare ce mai urma? Trecu pe lângă o altă pictură de-a lui Bonnie atârnată pe peretele din hol, de această dată pozând ca o zeiță greacă, într-o rochie albă, cu sfârcurile aproape vizibile prin stofa diafană. „Dumnezeule, oamenii ăștia parcă sunt veniți din Las Vegas!” În sfârșit, ajunse la un birou. — Domnul Van Gates? zise ea. Bărbatul din spatele biroului din lemn de cireș ridică privirea din hârtii, iar ea îi observă ochii albaștri ca marea, fața care îi devenise flască și fălcoasă odată cu vârsta și părul care era… ce nuanță era aceea? Ceva între galben și portocaliu. Cu siguranță neintenționată, doar o vopsire a părului ce nu mersese cum trebuie. — Detectivul Rizzoli? răspunse el și privirea îi căzu spre abdomenul ei. Rămase blocat, de parcă nu mai văzuse o polițistă însărcinată până atunci. „Vorbește cu mine, nu cu burta mea.” Rizzoli se apropie de birou și îi strânse mâna. Observă foliculii de păr implantați care îi împestrițau scalpul, dându-l de gol prin șuvițele de păr răspândite ca niște mici tufișuri de iarbă galbenă, într-o ultimă încercare disperată de afirmare a virilității. Iată ce merita pentru că se căsătorise cu o femeie de bani gata! — Luați loc, luați loc, spuse el. Rizzoli se așeză ușor într-un fotoliu de piele. Aruncând o privire prin cameră, ea observă că aici decorul era cu totul diferit de restul casei. În stil avocățesc tradițional, cu lemn închis la culoare și piele. Rafturile de mahon erau încărcate cu reviste juridice și cărți. Nicio urmă de roz. Cu siguranță că acesta era domeniul lui, o zonă liberă de influența lui Bonnie. — Nu știu prea bine cu ce v-aș putea ajuta, doamnă detectiv, zise el. Adopția de care mă întrebați a avut loc acum patruzeci de ani. — Nu înseamnă neapărat că a trecut o veșnicie. — Mă îndoiesc că erați născută pe atunci, replică el, râzând. Ce împunsătură fină! Era felul lui de a-i spune că e prea tânără pentru a-l deranja cu astfel de întrebări? — Nu vă amintiți nimic de persoanele implicate? — Spun doar că s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Doar ce ieșisem de pe băncile Facultății de Drept. Lucram într-un birou închiriat cu mobilierul închiriat și fără secretară. Răspundeam singur la telefon. Acceptam atunci orice caz care îmi trecea prin mână – divorțuri, adopții, conducere în stare de ebrietate. Orice mi-ar fi plătit chiria. — Și bineînțeles că mai aveți dosarele acelor cazuri de atunci. — Ar trebui să fie în arhivă. — Unde? 931

— File-Safe, în Quincy. Însă înainte de a continua, trebuie să vă spun ceva. Părțile implicate în acest caz au solicitat discreție absolută. Mama naturală n-a dorit ca numele ei să fie dezvăluit. Acele înregistrări au fost sigilate cu ani în urmă. — Acesta este un caz de omucidere, domnule Van Gates. Unul din copiii adoptați este decedat în prezent. — Da, știu. Însă nu reușesc să pricep ce legătură are cu adopția ei de acum patruzeci de ani. De ce este relevantă pentru investigația dumneavoastră? — De ce v-a telefonat Anna Leoni? Se uită la ea blocat. Nimic din ce urmă nu putu să facă uitată acea reacție inițială, acea expresie de uimire. — Poftim? răspunse el într-un târziu. — Cu o zi înainte să moară, Anna Leoni a sunat la biroul dumneavoastră de avocatură din camera ei de la Tremont Hotel. Tocmai ce am primit desfășurătorul apelurilor telefonice. Conversația a durat treizeci și șapte de minute. Ei bine, trebuie să fi vorbit amândoi despre ceva în timpul acelor minute. Nu cred că ați fi ținut-o pe biata femeie să aștepte la telefon atâta. El nu răspunse. — Domnule Van Gates? — Acea… acea conversație este confidențială. — Domnișoara Leoni era clienta dumneavoastră? Ați încasat vreun ban pentru acel apel? — Nu, dar… — Deci nu se aplică relația de confidențialitate avocat-client. — Dar sunt totuși obligat să respect confidențialitatea unui alt client. — Mama naturală. — Ei bine, ea a fost clienta mea. A renunțat la copiii ei cu o singură condiție – ca numele ei să nu fie niciodată dezvăluit. — Dar asta se întâmpla acum patruzeci de ani. Poate că și-a schimbat părerea. — N-am nici cea mai mică idee. Nu știu unde este. Nu știu nici măcar dacă mai este în viață. — De aceea v-a sunat Anna? Pentru a întreba despre mama ei? Avocatul se sprijini de spătarul scaunului. — Copiii adoptați sunt deseori curioși în privința originii lor. Pentru unii dintre ei devine o obsesie. Astfel, încep o adevărată vânătoare de informații, investesc mii de dolari și multe frământări în căutarea mamelor care nu doresc să fie găsite. Și dacă reușesc într-adevăr să le găsească, rareori asistăm la sfârșitul de poveste la care se așteaptă ei. Asta căuta ea de fapt, doamnă detectiv. Un sfârșit de poveste. Uneori este mai bine să uite și să-și vadă de viața lor. Rizzoli se gândi la copilăria ei, la familia ei. Știuse dintotdeauna cine este. Putea să-i privească pe bunicii ei, pe părinții ei și să vadă trăsăturile genetice 932

imprimate pe chipurile lor. Ea era una de-a lor, până la cel mai mic atom, și oricât de mult ar fi enervat-o sau stânjenit-o rudele, știa că sunt ale ei. Însă Maura Isles nu se văzuse niciodată în ochii bunicilor ei. Atunci când mergea pe stradă, oare studia chipurile trecătorilor necunoscuți în căutarea unui detaliu asemănător ei? O linie familiară în jurul gurii sau forma nasului? Rizzoli înțelegea perfect dorința puternică de a-ți cunoaște rădăcinile. Să știi că nu ești un pai aruncat cât colo, ci o ramură bine prinsă de un copac puternic. Se uită în ochii lui Van Gates. — Cine este mama Annei Leoni? — Vă spun încă o dată, replică el, clătinând din cap. Nu este relevant pentru cazul… — Lăsați-mă pe mine să decid asta. Doar spuneți-mi un nume. — De ce? Ca să dați peste cap viața unei femei care poate nici măcar nu-și mai amintește de greșeala din tinerețe? Ce are asta de-a face cu crima? Rizzoli se aplecă înainte, punându-și ambele mâini pe birou, pătrunzând agresiv în spațiul lui personal. Dulcea lui Bambi poate că nu făcea asta, dar polițistele din Revere nu se temeau să încerce. — Putem obține un mandat pentru acele dosare. Sau vă pot întreba politicos. Se fixară cu privirea, unul pe celălalt, câteva minute. Apoi, el scoase un oftat de capitulare. — Bine, nu vreau să mai trec prin asta încă o dată. Vă voi spune pur și simplu, e bine? Numele mamei era Amalthea Lank. Avea douăzeci și patru de ani. Și avea nevoie disperată de bani… disperată. Rizzoli încruntă din sprâncene. — Vreți să-mi spuneți că a fost plătită să renunțe la copiii ei? — Ei bine… — Cât? — Destul de mult. Destul ca ea să înceapă o viață nouă. — Cât? Avocatul clipi rapid din gene. — Douăzeci de mii de dolari, fiecare. — Pentru fiecare copil? — Două familii fericite au plecat cu câte un copil. Ea a plecat cu bani peșin. Credeți-mă, părinții adoptivi plătesc mult mai mult în zilele noastre. Știți cât de greu este în prezent să adopți un copil nou-născut sănătos, de rasă caucaziană? Nu prea îi găsești pe toate drumurile. E vorba pur și simplu de cerere și ofertă, doar atât. Rizzoli se afundă la loc în fotoliu, dezgustată de acea femeie care și-a vândut copiii pentru bani.

933

— Asta e tot ce vă pot spune, continuă Van Gates. Dacă doriți să aflați mai multe, ei bine, ar fi cazul ca polițiștii dumneavoastră să comunice unii cu alții. Ați economisi o grămadă de timp. Ultima afirmație o uimi. Apoi își aminti ce spusese el mai devreme: „Nu vreau să mai trec încă o dată prin asta”. — Cine a mai întrebat despre această femeie? zise ea. — Cam toți aveți aceeași tehnică. Veniți aici, mă amenințați că-mi veți face viața mizerabilă dacă nu cooperez… — Era un alt polițist? — Da. — Cine? — Nu-mi amintesc. A fost acum câteva luni. I-am uitat numele pe loc. — De ce voia să știe? — Pentru că ea îl pusese să afle. Au venit împreună. — Anna Leoni a venit împreună cu el? — O făcea pentru ea. O favoare. Van Gates fornăi. Ar trebui să avem cu toții câte un polițist care să ne facă favoruri. — Asta se întâmpla cu luni în urmă? Și au venit să vă vadă împreună? — Tocmai am spus același lucru. — Și i-ați spus numele mamei ei? — Da. — Și-atunci, de ce v-a mai sunat Anna săptămâna trecută? Dacă știa deja numele mamei ei? — Pentru că văzuse o fotografie în The Boston Globe. O femeie care arăta exact ca ea. — Doctorița Maura Isles. El încuviință din cap. — Domnișoara Leoni m-a întrebat direct și eu i-am răspuns. — Ce anume i-ați răspuns? — Că era sora ei.

934

• CAPITOLUL 13 Oasele schimbaseră totul. Maura plănuise să se întoarcă la Boston în acea seară. În schimb, se întoarse pentru scurt timp la cabană, pentru a se schimba în blugi și în tricou, apoi merse cu mașina ei înapoi la luminiș. „Voi mai rămâne puțin, se gândi ea, și voi pleca pe la patru după-amiaza.” Însă prânzul trecu, și până ajunse echipa de investigații criminalistice din Augusta și echipele de căutare, începură să cerceteze locul pe care Corso îl delimitase în luminiș, Maura pierdu noțiunea timpului. Luă o singură pauză, ca să înfulece pe nerăsuflate un sendviș de pui adus de niște voluntari. Totul avea gustul soluției contra țânțarilor pe care și-o aplicase pe față, dar era atât de flămândă, încât ar fi mestecat bucuroasă și o bucată uscată de pâine. Cu apetitul satisfăcut, își puse din nou mănușile, luă o lopățică și reluă săpăturile alături de doctorul Singh. Veni și ora patru. Cutiile de carton începură să se umple de oase. Coaste și vertebre lombare. Femururi și tibii. Buldozerul nu răvășise oasele atât de mult. Rămășițele femeii erau toate localizate pe o rază de doi metri; ale bărbatului, prinse împreună într-o rețea de rădăcini de mur, erau chiar și mai adunate la un loc. Se părea că nu existau decât două corpuri, dar le luă aproape toată după-amiaza să le dezgroape. Prinsă de emoția săpăturilor, Maura nu se putu ridica să plece, nu atunci când fiecare lopată de pământ ar fi putut dezvălui noi comori. Un nasture, sau un glonț, sau un dinte. Ca studentă la Stanford, petrecuse o vară întreagă lucrând pe un sit arheologic din Baja. Chiar dacă temperaturile de-acolo ajunseseră la treizeci și două de grade și era ocrotită doar de pălăria cu boruri largi, lucrase chiar și în timpul celei mai călduroase perioade a zilei, condusă de aceeași febră care îi afectează pe căutătorii de comori care cred că următorul artefact e la numai câțiva centimetri distanță. Și acum era măcinată de aceeași febră, îngenuncheată printre ferigi, ferindu-se de gâze. Era singurul impuls ce o ținuse săpând toată după-amiaza și chiar și spre seară, când apărură pe cer nori de ploaie. Tunetul răsună undeva departe. Era febra, și mai era ceva. Fiorul calm pe care îl simțea de fiecare dată când Rick Ballard se apropia de ea. Chiar și cercetând prin pământul moale, dând la o parte rădăcini, era perfect conștientă de prezența lui. De vocea lui, de apropierea lui. El fu cel care îi aduse o sticlă de apă proaspătă, cel care îi înmână sendvișul. Cel care se oprea din când în când să pună o mână pe umărul ei și s-o întrebe ce mai face. Colegii ei de la Biroul de medicină legală de-abia dacă o atinseseră. Probabil din cauza rezervei 935

ei, sau a vreunui semnal de-abia simțit pe care îl transmitea, precum că nu agrea contactul personal. Însă Ballard nu ezitase s-o prindă de braț, să-și odihnească mâna pe spatele ei. Atingerile lui o lăsau cu obrajii rumeni. Când echipa de investigații criminalistice începu să-și strângă instrumentele, la sfârșitul zilei, ea își dădu seama cu stupoare că era deja ora șapte seara și lumina soarelui pălise. O dureau mușchii, hainele ei erau murdare. Se ridică în picioare, tremurând de oboseală, și-l privi pe Daljeet sigilând cele două cutii de rămășițe. Apucară amândoi câte o cutie și le purtară peste câmp, spre mașina lui. — După ziua de azi, cred că-mi datorezi o cină, Daljeet, zise ea. — La restaurantul Julien, promit. Data viitoare când mai vin la Boston. — Crede-mă, voi aștepta cu nerăbdare recompensa. Daljeet încarcă cutiile în portbagaj și închise ușa. Apoi își strânseră mâinile, palmă prăfuită peste palmă prăfuită. Ea îi făcu semn în timp ce el se îndepărta cu mașina. Mare parte din echipa de căutare plecase deja, mai rămăseseră doar câteva vehicule. Explorerul lui Ballard se afla printre ele. Maura se opri în asfințitul din ce în ce mai adânc și aruncă o privire spre luminiș. Rick era acolo, lângă copaci, vorbind cu detectivul Corso, cu spatele la ea. Îl privi lung, sperând ca el să observe că ea se pregătea de plecare. Și apoi ce? Ce-ar fi vrut să se întâmple între ei doi? „Pleacă odată de aici înainte să te faci de rușine!” Se întoarse brusc și se îndreptă spre mașină. Porni motorul și plecă de pe loc atât de repede încât roțile patinară. Înapoi la cabană, își scoase hainele murdare de praf. Făcu un duș lung, săpunindu-se de două ori pentru a curăța orice urmă din soluția uleioasă contra țânțarilor. Când ieși din baie, își dădu seama că nu mai avea nicio haină curată în care să se schimbe. Plănuise să stea doar o noapte în Fox Harbor. Deschise ușa șifonierului și se uită la hainele Annei. Erau toate de mărimea ei. Ce altceva avea să poarte? Scoase o rochie de vară din bumbac alb, cam tinerească pentru gustul ei, dar în această seară călduroasă și umedă era exact ceea ce ar fi purtat. Trăgându-și rochia peste cap, simți atingerea fină a materialului peste piele și se întrebă când fusese ultima oară când Anna se îmbrăcase cu această rochie, când oare îi legase pentru ultima dată funda în jurul mijlocului. Încrețiturile erau încă acolo, marcând materialul în locul în care Anna făcuse nodul. „Tot ceea ce văd și ating de-al ei încă îi mai păstrează amprenta”, gândi Maura. Țârâitul telefonului o făcu să se întoarcă și să se uite spre noptieră. Ceva îi spuse, chiar dinainte de a ridica receptorul, că era Ballard. — Nu te-am văzut când ai plecat, zise el. 936

— Am venit înapoi la cabană pentru a face un duș. Eram într-un hal fără de hal. El râse. — Mă simt și eu destul de murdar. — Când te întorci la Boston? — E destul de târziu ca să plec azi. Cred că voi mai rămâne încă o noapte. Tu ce planuri ai? — Nici eu nu mă simt în stare să conduc înapoi spre Boston în seara aceasta. Trecu un moment de tăcere. — Ai găsit vreo cameră la hotelul de aici? întrebă ea. — Mi-am adus cortul și un sac de dormit. Stau într-un camping mai sus de șosea. Îi trebuiră cinci secunde pentru a se decide. Cinci secunde ca să cântărească toate posibilitățile. Și consecințele. — E o cameră liberă aici, zise ea. Ești binevenit s-o folosești. — N-aș vrea să te deranjez. — Patul e oricum liber, Rick. Urmă o pauză. — Ar fi minunat. Dar cu o singură condiție. — Care anume? — Mă lași să aduc cina. Pe strada principală este un restaurant care livrează și acasă. Nimic deosebit, poate doar niște homari fierți. — Nu știu cum ești tu, Rick, dar pentru mine, homarii sunt cu siguranță un meniu deosebit. — Vrei să aduc vin sau bere? — Parcă aș bea niște bere astă-seară. — Ajung într-o oră. Nu-ți strica foamea. Puse receptorul la loc în furcă și, dintr-odată, realiză că îi era foame. Doar cu câteva minute înainte, se simțise prea obosită să conducă până în oraș și se gândise să sară peste cină și pur și simplu să se culce devreme. Acum îi era foame, și nu-și dorea numai mâncare, ci și companie. Hoinări prin casă, neliniștită și frământată de prea multe dorințe contradictorii. Cu numai câteva nopți în urmă, luase cina împreună cu Daniel Brophy. Însă biserica pusese demult zălog pe Daniel și ea nu ar fi avut nicio șansă. Cauzele fără speranță pot fi seducătoare, dar rareori aduc fericirea. Auzi un tunet și merse până la ușa de plasă de la intrare. Afară, asfințitul se transformase de mult în noapte. Chiar dacă nu zări niciun fulger, aerul îi păru încărcat de electricitate. Plin de posibilități. Picăturile de ploaie începură să răpăie pe acoperiș, întâi cu atingeri ezitante, rare, apoi, dintr-odată, cerul se deschise de parcă sute de toboșari s-ar fi apucat să bubuie deasupra capului ei. 937

Impresionată de puterea furtunii, rămase pe verandă și privi ploaia torențială, simțind adierea răcoroasă a aerului pătrunzându-i prin rochie și răvășindu-i părul. O pereche de faruri apăru prin perdeaua argintie a ploii. Rămase nemișcată, cu inima bătându-i puternic în piept, aproape ca și ploaia, în timp ce automobilul se opri în fața casei. Ballard coborî din mașină, ținând în mână o sacoșă mare și un pachet de șase sticle de bere. Cu capul plecat, el se repezi spre verandă și urcă repede scările. — N-am știut că va trebui să înot până aici, zise el. Ea râse. — Hai, intră. Îți aduc un prosop. — Te superi dacă intru direct la baie? N-am avut timp să mă spăl încă. — Nicio problemă. Ești invitatul meu. Îi luă punga de alimente din mână. Baia este la capătul holului. Ai prosoape curate în dulap. — Mă duc să-mi iau și schimburile din portbagaj. Maura duse mâncarea în bucătărie și puse berea în frigider. Auzi ușa de plasă de pe verandă închizându-se când el intră în casă, și apoi, un minut mai târziu, apa curgând la duș. Se așeză la masa din bucătărie și oftă adânc. „E doar o cină, se gândi ea. O singură noapte petrecută sub același acoperiș.” Își aduse aminte de cina pe care o gătise pentru Daniel cu câteva zile în urmă și cât de diferită fusese acea seară încă de la început. Când se uita la Daniel, îl vedea de neatins. „Și ce vezi când te uiți la Rick? Poate mult mai mult decât ar trebui.” Dușul se opri. Ea rămase nemișcată, ascultând, fiecare simț devenind dintrodată atât de ascuțit încât simți aerul fâșâind pe pielea ei. Zgomotele pașilor se auziră din ce în ce mai aproape și iată-l aici, mirosind a săpun, îmbrăcat cu niște blugi albaștri și o cămașă curată. — Sper că nu te deranjează să mănânci împreună cu un bărbat desculț, zise el. Ghetele mele erau prea înnoroite pentru a le purta prin casă. Ea râse. — Atunci mă voi descălța și eu. Va fi ca la picnic. Își scoase sandalele și merse la frigider. Merge o bere? — O aștept de câteva ore. Desfăcu două sticle și îi întinse una și lui. Bău o înghițitură, în timp ce-l privi lăsând capul pe spate și sorbind lacom din sticlă. „Nu-l voi vedea niciodată pe Daniel așa, gândi ea. Fără nicio grijă și desculț, cu părul ud după duș.” Se întoarse și merse să cerceteze conținutul sacoșei cu alimente. — Ia spune, ce ai adus pentru cină? — Hai să-ți arăt. Apropiindu-se și el de blatul din bucătărie, începu să scoată diverse pachete înfășurate în folie. Cartofi copți. Unt topit. Știuleți de porumb fiert. Și felul principal, proclamă el scoțând o caserolă pe care o deschise, dezvăluind doi homari de un roșu aprins, încă aburind. 938

— Cum îi vom mânca pe aceștia? — Nu știi cum să-i desfaci? — Sper că tu știi. — Nicio greutate. Scoase două spărgătoare de nuci din pungă. Sunteți pregătită pentru operație, doamnă doctor? — Acum chiar că mă faci să mă fâstâcesc. — Totul ține de tehnică. Însă, mai întâi, trebuie să ne echipăm. — Poftim? Căută în pungă și scoase două bavete de plastic. — Cred că glumești. — Crezi că restaurantele dau chestiile astea doar ca să-i facă pe turiști să arate ca niște idioți? — Da. — Haide, fii de gașcă. Îți vei păstra rochia aceea drăguță și curată. Merse în spatele ei și îi trase baveta pe piept. Ea îi simți respirația în păr în timp ce el îi înnoda șnururile la ceafă. Mâinile lui rămaseră acolo pentru o clipă, o atingere ce o făcu să se înfioare. — E rândul tău acum, zise ea încet. — Rândul meu? — Nu voi fi singura care să poarte veșmintele acestea ridicole. El scoase un oftat de resemnare și-și legă o bavetă în jurul gâtului. Se uitară unul la altul, amândoi având pe piept desenul unui homar, și izbucniră în râs. Continuară să râdă, așezându-se la masă. „Câteva guri de bere pe stomacul gol și îmi pierd controlul, gândi ea. Și mă simt atât de bine!” Rick luă un spărgător de nuci. — Și acum, doamnă doctor Isles, sunteți gata de operație? Apucă și ea unul, ținându-l ca un chirurg gata de a face prima incizie. — Gata. Continua să plouă încet, constant, în timp ce ei smulseră clești, desfăcură carapace și degustară bucățele de carne dulce. Nu se mai deranjară să folosească furculițe, ci mâncară cu mâinile, cu degetele înmuiate în unt, deschizând și alte sticle de bere și desfăcând cartofii copți ca să ajungă la miezul cald și gustos. În această seară manierele nu mai contau; era un picnic și statură desculți la masă, lingându-și degetele și aruncând priviri fugare unul celuilalt. — E mai amuzant decât să mănânci cu furculița și cuțitul, zise ea. — Nu ai mai mâncat niciodată homari cu mâna? — Poți să crezi sau nu, dar aceasta este prima dată când mănânc unii care nu-s scoși din carapace. Se întinse după prosopul de bucătărie și își șterse untul de pe degete. Nu sunt din New England, știai? M-am mutat aici de-abia acum doi ani. De la San Francisco. — Mă surprinde să aflu asta. 939

— De ce? — Mi-ai părut o yankee tipică. — Adică? — Stăpână pe tine. Rezervată. — Mă străduiesc să fiu așa. — Vrei să spui că aceasta nu e adevărata ta fire? — Cu toții jucăm niște roluri. Eu am masca mea oficială la muncă. Cea pe care o port când sunt doctorița Isles. — Și când ești cu prietenii? Bău o gură de bere și o puse încetișor înapoi pe masă. — Nu mi-am făcut prea mulți prieteni la Boston, deocamdată. — Durează ceva, dacă ești venit din afară. Din afară. Da, cam așa se simțea ea aproape în fiecare zi. Îi privea pe polițiști bătându-se unul pe altul pe spate. Îi auzea vorbind despre grătare și meciuri la care ea nu fusese invitată niciodată pentru că nu era una de-a lor, o polițistă. Titlul de medic legist lângă numele ei era ca un zid ce-i închidea pe dinafară. Iar colegii ei, doctorii de la Biroul de medicină legală, erau cu toții căsătoriți; nici ei nu știau cum să se comporte cu ea. Divorțatele atrăgătoare reprezentau un inconvenient, făcându-i să nu se simtă în largul lor. Era fie o amenințare, fie o tentație cu care nimeni nu voia să aibă de-a face. — Și ce te-a adus la Boston? întrebă el. — Cred că aveam nevoie de o schimbare în viață. — Probleme în carieră? — Nu, nu era vorba de asta. Eram destul de mulțumită la Facultatea de Medicină de acolo. Eram medic legist la Spitalul Universitar. În plus, am avut ocazia să lucrez cu o grămadă de studenți și tineri rezidenți foarte talentați. — Atunci, dacă n-a fost meseria de vină, trebuie să fi fost viața sentimentală. Ea se uită în jos, spre masă, la resturile cinei. — Ai ghicit bine. — Și aici îmi vei spune să-mi văd de treaba mea. — Am divorțat, asta a fost tot. — Vrei să vorbești despre asta? Ea strânse din umeri. — Ce-aș putea spune? Victor era extraordinar, charismatic, incredibil… — Hei! Deja sunt gelos. — Dar nu poți rămâne căsătorită cu cineva ca el. Este prea intens. Te arde pe dinăuntru atât de repede încât rămâi fără vlagă. Și el… Se opri. — Ce anume? Maura se întinse după sticla de bere. Bău pe îndelete din ea și o puse înapoi pe masă. 940

— El nu era chiar sincer cu mine, continuă ea. Asta e tot. Știa că el voia să afle mai mult, dar simți că înțelesese tonul final din vocea ei. „Doar până aici, nu mai departe.” Rick se ridică și merse la frigider pentru a mai aduce două beri. Le desfăcu și îi întinse și ei una. — Dacă ar fi să vorbim despre foști și foste, zise el, ne-ar trebui mai multă bere decât atâta. — Haide să ne oprim aici, atunci. Dacă doare. — Poate că doare pentru că nu vorbim despre asta. — Nimeni nu vrea să audă despre divorțul meu. El se așeză la masă și îi întâlni privirea la celălalt capăt. — Eu, da. Niciun bărbat, gândi ea, nu se concentrase asupra ei cu atâta intensitate, și nu putu să-i evite privirea. Se trezi respirând adânc, inhalând mirosul ploii și aroma bogată a untului topit. Văzu pe chipul lui lucruri pe care nu le observase înainte. Șuvițele blonde din păr. Cicatricea din bărbie, doar o linie pală sub buză. Dintele ciobit din față. „Doar ce l-am întâlnit pe acest bărbat, gândi ea, și el mă privește de parcă m-ar cunoaște dintotdeauna.” Auzi vag țârâitul telefonului ei mobil din dormitor, dar nu voi să răspundă. Îl lăsă să sune până când încetă să se mai audă. Nu obișnuia să nu răspundă la telefon, dar în seara aceasta totul părea diferit. Ea însăși se simțea diferită. Nechibzuită. O femeie care își ignora telefonul mobil și care mâncase cu mâinile goale. O femeie care ar fi fost în stare să petreacă noaptea cu un bărbat pe care deabia dacă îl cunoștea. Telefonul începu să sune din nou. De această dată, urgența acelui sunet îi atrase în sfârșit atenția. Nu mai putu să-l ignore. Fără niciun chef, se ridică de la masă. — Cred că va trebui să văd cine sună. Când ajunse în dormitor, soneria telefonului se oprise iar. Sună la căsuța poștală și auzi două mesaje diferite, ambele de la Rizzoli. „Doctore, trebuie să vorbesc cu tine. Sună-mă, te rog.” Cel de-al doilea mesaj era înregistrat cu o voce și mai nemulțumită. „Tot eu sunt. De ce nu răspunzi la telefon?” Maura se așeză pe pat. Nu se putu abține să nu gândească, uitându-se la saltea, că era destul de mare pentru amândoi. Scutură din cap, trase adânc aer în piept și formă numărul lui Rizzoli. — Unde ești? o întrebă Rizzoli. — Sunt încă la Fox Harbor. Scuză-mă, am ajuns prea târziu la telefon și nu am apucat să-ți răspund. — Te-ai întâlnit cu Ballard? — Da, tocmai terminam de mâncat. Cum de-ai știut că este aici? 941

— Pentru că m-a sunat ieri și m-a întrebat unde ai plecat. Mi s-a părut că s-ar îndrepta încolo. — Este chiar în camera alăturată. Vrei să-l chem? — Nu, vreau să vorbesc cu tine. Rizzoli făcu o pauză. Am mers să-l văd pe Terence Van Gates astăzi. Schimbarea bruscă a subiectului de către Rizzoli o zăpăci pentru un moment pe Maura. — Poftim? întrebă ea, uimită. — Van Gates. Mi-ai spus că era avocatul care… — Da, știu cine este. Și ce ți-a spus? — Ceva foarte interesant. Despre adopție. — Ți-a vorbit într-adevăr despre asta? — Da, e chiar amuzant cât de deschiși devin unii oameni când le treci prin față o insignă de poliție. Mi-a spus că sora ta a trecut pe la el cu luni în urmă. La fel ca și tine, încerca să-și găsească mama naturală. I-a pus aceeași placă la fel ca ție. Înregistrările au fost sigilate, mama dorește confidențialitate, bla, bla, bla. Așa că ea s-a întors cu un prieten, care l-a convins într-un final pe Van Gates că era în interesul lui să dezvăluie numele mamei. — Și i l-a dezvăluit? — Da. Maura ținea telefonul atât de aproape de ureche încât își auzi până și propriul puls bătând în receptor. — Știi cine este mama mea, zise ea încetișor. — Da. Dar mai este ceva… — Spune-mi numele ei, Jane. Urmă o pauză. — Lank. Numele ei este Amalthea Lank. „Amalthea. Numele mamei mele este Amalthea.” Maura lăsă să-i scape un oftat de recunoștință. — Mulțumesc! Dumnezeule, nu-mi vine să cred că știu în sfârșit… — Așteaptă. N-am terminat. Tonul lui Rizzoli ascundea un avertisment. Ceva rău trebuia să urmeze. Ceva ce Maurei n-avea să-i placă. — Ce este? — Acel prieten al Annei, cel care a vorbit cu Van Gates… — Da? — Era Rick Ballard. Maura nu mai spuse nimic. Din bucătărie se auziră zgomotele farfuriilor, apa curgând. „Tocmai am petrecut o zi întreagă cu el, și aflu dintr-odată că nu știu ce fel de bărbat este cu adevărat.” — Doctore? 942

— Și-atunci el de ce nu mi-a spus? — Știu și de ce. — De ce? — Ar fi mai bine să-l întrebi pe el. Roagă-l pe el să-ți spună restul. • Când se întoarse în bucătărie, văzu că el ștersese masa și aruncase resturile de homari într-o pungă de gunoi. Era la chiuvetă, spălându-se pe mâini, și nu realiză că ea stătea în pragul ușii, privindu-l. — Ce știi despre Amalthea Lank? întrebă Maura. Corpul lui se încordă dintr-odată, dar nu se întoarse. Trecu o pauză lungă. Apoi apucă un prosop de bucătărie și își șterse mâinile pe îndelete, fără să se grăbească. „Trage de timp înainte să-mi răspundă”, gândi ea. Dar nu exista nicio scuză pe care ar fi acceptat-o, nimic din ceea ce el i-ar fi putut spune n-ar fi putut schimba sentimentul de neîncredere pe care ea îl încerca în acel moment. În sfârșit, se întoarse spre ea. — Speram să nu afli. Amalthea Lank nu este o femeie pe care ai vrea s-o cunoști, Maura. — Este mama mea? La naiba, spune-mi măcar atât! El înghiți în sec, ezitând să-i răspundă. — Da. Este mama ta. Iată, o spusese! Îi confirmase. Mai trecură câteva minute, timp în care ea încercă să înțeleagă faptul că el îi ținuse secretă o astfel de informație importantă. În tot acest interval, el o privi cu îngrijorare. — De ce nu mi-ai spus? întrebă ea. — M-am gândit doar la tine, Maura. La ce e mai bine pentru tine… — Adevărul nu-mi face bine? — În acest caz, nu. Nu e în interesul tău. — Ce naiba înseamnă asta? — Am făcut o greșeală cu sora ta… o greșeală gravă. A vrut atât de tare să-și găsească mama și m-am gândit că i-aș putea face această favoare. Nu m-am gândit nicio clipă că s-ar ajunge la ce s-a întâmplat. Făcu un pas către ea: Am încercat să te protejez, Maura. Am văzut cum a afectat-o pe Anna. N-am vrut să se întâmple același lucru și cu tine. — Eu nu sunt Anna. — Ba da, ești exact ca ea. Îi semeni atât de mult, încât mă sperii. Nu numai la felul cum arăți, ci și la modul de gândire. Ea râse sarcastic. — Deci acum poți să-mi citești și gândurile? — Nu gândurile. Ci personalitatea ta. Anna era tenace. Când voia să afle ceva, nu se lăsa până nu reușea. Și tu la fel, vei săpa și vei săpa, până când vei avea un răspuns. La fel cum ai săpat în pădure astăzi. Nu era treaba ta și nu era nici 943

jurisdicția ta. Nu aveai niciun motiv să fii acolo, cu excepția purei curiozități. Și a încăpățânării. Ai vrut să găsești oasele acelea, și asta ai făcut. Așa era și Anna. Oftă. Îmi pare doar rău că a găsit ceea ce căuta. — Cine a fost mama mea, Rick? — O femeie pe care n-ai vrea s-o întâlnești. Îi trebuiră câteva minute Maurei pentru a înțelege complet semnificația acelui răspuns. „Timpul prezent.” — Mama mea este în viață. El încuviință, fără tragere de inimă. — Și tu știi unde o pot găsi. El nu-i răspunse. — La naiba, Rick! explodă ea. De ce nu-mi spui odată? El merse până la masă și se așeză, parcă dintr-odată prea obosit să mai continue bătălia. — Pentru că știu că o să te doară când vei auzi toate datele. În special pentru că ești așa cum ești. Pentru că faci ceea ce faci zi de zi. — Ce legătură are meseria mea cu asta? — Lucrezi în domeniul aplicării legii. Ajuți la pedepsirea ucigașilor. — Eu nu pedepsesc pe nimeni. Eu doar furnizez dovezi. Uneori dovezile nu sunt ceea ce voi, polițiștii, ați vrea să auziți. — Dar lucrezi de partea noastră. — Nu. De partea victimei. — Bine, de partea victimei. De aceea n-o să-ți placă ce îți voi dezvălui despre ea. — Nu mi-ai dezvăluit nimic până acum. Rick oftă. — E în regulă. Poate că ar trebui să încep prin a-ți spune unde locuiește. — Te ascult. — Amalthea Lank… femeia care v-a dat spre adopție… este încarcerată la închisoarea din Framingham, aparținând de Departamentul Penitenciarelor din Massachusetts. Picioarele i se înmuiară brusc. Maura se lăsă să cadă într-un scaun în fața lui. Își simți mâna alunecând pe o urmă de unt ce rămăsese pe masă. Amintirea cinei plăcute pe care o avuseseră cu mai puțin de o oră în urmă, înainte ca tot universul ei să se clatine. — Mama mea este la închisoare? — Da. Maura se holbă la el și nu avu putere să-i pună următoarea întrebare evidentă, fiindu-i frică de răspuns. Însă pornise deja pe acest drum și, chiar dacă nu știa unde va ajunge, nu mai putea face cale întoarsă. — Ce a făcut? întrebă Maura. De ce este acolo? 944

— Execută o pedeapsă pe viață, zise el. Pentru o dublă omucidere. • — Asta este ceea ce nu voiam să știi, continuă Ballard. Am văzut cum a afectat-o pe Anna când a aflat de ce se făcea vinovată. Când a aflat al cui sânge îi curgea prin vene. Aceasta este o moștenire pe care nimeni nu ar dori-o – un ucigaș în familie. Normal, ea n-a vrut să creadă la început. S-a gândit că trebuie să fie o greșeală, că poate mama ei era nevinovată. Și după ce s-a întâlnit cu ea… — Stai. Anna s-a întâlnit cu mama noastră? — Da. Am mers acolo împreună, la închisoarea de femei din Framingham. A fost încă o greșeală, pentru că acea vizită a făcut-o să se simtă încă și mai confuză în privința vinovăției mamei ei. Pur și simplu nu putea accepta faptul că mama ei era un mon… Se opri. „Un monstru. Mama mea este un monstru.” Ploaia se domolise, auzindu-se acum doar ca o bătaie fină pe acoperiș. Cu toate că furtuna trecuse, ea putea încă discerne vuietul ei pierzându-se în mare, dar înăuntru, în bucătărie, domnea tăcerea. Stăteau unul în fața celuilalt, la masă, Rick privind-o cu o îngrijorare nespusă, ca și cum i-ar fi fost frică că se va sparge în mii de bucăți. „Nu mă cunoaște, gândi ea. Nu sunt Anna. Nu mă voi prăbuși. Și nu am nevoie de cineva care să-mi poarte de grijă, la naiba!” — Spune-mi și restul, zise ea. — Restul? — Ai spus că Amalthea Lank a fost condamnată pentru o dublă omucidere. Când s-a întâmplat asta? — Cu aproape cinci ani în urmă. — Cine au fost victimele? — Nu mi-e ușor să-ți povestesc. Și nici pentru tine nu e ușor să auzi asta. — Până acum mi-ai spus că mama mea este o criminală. Cred că mă descurc destul de bine deocamdată. — Mai bine decât Anna, recunoscu el. — Așa, spune-mi cine erau victimele, și nu-mi ascunde niciun detaliu, oricât de cumplit. Singurul lucru care mă dă peste cap, Rick, este când oamenii îmi ascund adevărul. Am fost căsătorită cu un bărbat care a ținut prea multe secrete față de mine. Acesta a fost motivul pentru care s-a destrămat căsnicia noastră. Nu vreau să mai trec încă o dată prin asta, cu nimeni. — E în regulă. Rick se aplecă înainte, privind-o fix în ochi. Vrei toate detaliile, atunci îți voi spune totul pe șleau. Pentru că detaliile sunt brutale. Victimele erau două surori, Theresa și Nikki Wells, de treizeci și cinci și, respectiv, douăzeci și opt de ani, din Fitchburg, Massachusetts. Rămăseseră pe marginea drumului cu o pană la un cauciuc. Era pe la sfârșitul lui noiembrie și a început dintr-odată o furtună de zăpadă la care nu se așteptau. Trebuie să se fi 945

simțit foarte norocoase când o mașină a oprit lângă ele și li s-a promis că vor ajunge acasă. Două zile mai târziu, corpurile lor au fost descoperite la vreo patruzeci și opt de kilometri distanță de locul respectiv, într-un șopron ars aproape în întregime. După o săptămână, poliția din Virginia a oprit-o pe Amalthea Lank pentru o încălcare a regulilor de circulație. Agenții au descoperit că mașina ei avea plăcuțe de înmatriculare furate. Apoi au observat dârele de sânge de pe bara din spate. Când i-au percheziționat mașina, au găsit portofelele victimelor în portbagaj, precum și un levier cu amprentele Amaltheei. Testele ulterioare au dezvăluit prezența sângelui și pe acesta. Sângele lui Nikki și al Theresei. Ultima dovadă la dosar a fost înregistrarea unei camere de securitate de la o benzinărie din Massachusetts. Amalthea Lank este văzută pe film umplând un bidon de plastic cu benzină. Benzina pe care a folosit-o să ardă corpurile victimelor. Privirea lui o întâlni pe a ei. Iată. Am fost sincer până la capăt cu toate detaliile brutale. Asta e ceea ce ți-ai dorit? — Care a fost cauza morții? întrebă ea. Vocea ei răsuna ciudat de calm, aproape înfricoșător. Ai spus că a ars corpurile, dar nu și cum au fost ucise femeile. El o privi pentru o clipă, neîncrezător în atitudinea ei atât de liniștită. — Radiografiile rămășițelor arse au arătat că ambele femei aveau craniile fracturate, după toate probabilitățile cu acel levier. Sora mai tânără, Nikki, fusese lovită atât de tare în față, încât în locul oaselor faciale îi rămăsese doar ceva asemănător cu un crater. Atât de sângeroasă a fost crima. Maura se gândi la scenariul care tocmai îi fusese prezentat, își imagină o șosea ninsă și două surori rămase acolo, pe marginea drumului, cu mașina în pană. Când o femeie oprește să le ajute, au toate motivele să se încreadă în buna samariteană, mai ales că este mai în vârstă. Cu fire albe în păr. Femei care ajută femei. Îl privi pe Ballard. — Ai spus că Anna n-a crezut că e vinovată? — Ți-am relatat doar faptele prezentate la proces. Levierul, înregistrarea video de la benzinărie. Portofelele furate. Orice juriu ar fi condamnat-o. — Asta s-a întâmplat acum cinci ani. Câți ani avea Amalthea? — Nu-mi amintesc. Șaizeci și ceva. — Și a reușit singură să imobilizeze și să ucidă două femei cu zeci de ani mai tinere decât ea? — Isuse, faci același lucru ca și Anna. Te îndoiești de ceea ce este evident. — Pentru că ceea ce este evident nu e întotdeauna adevărat. Orice persoană în putere s-ar fi împotrivit sau ar fi fugit. De ce Theresa și Nikki n-au făcut asta? — Probabil că au fost luate prin surprindere. — Amândouă? De ce cealaltă n-a fugit? — Una din ele nu era chiar în putere. 946

— Ce vrei să spui? — Nikki, sora mai tânără, era însărcinată în nouă luni.

947

• CAPITOLUL 14 Mattie Purvis nu știa dacă era zi sau noapte. Nu avea ceas, așa că nu putea urmări trecerea orelor sau a zilelor. Acesta era lucrul cel mai greu de suportat, să nu știe câte ore petrecuse în această capcană. Câte bătăi de inimă, câte respirații trecuseră de când stătea aici, singură, doar cu propria frică. Încercă să numere secundele, apoi minutele, dar se lăsă bătută după doar cinci minute. Efortul era inutil, chiar dacă îi mai distrăgea atenția de la sentimentul de disperare care o copleșea. Explorase deja fiecare centimetru pătrat al închisorii ei. Nu găsise niciun punct slab, nicio crăpătură în care ar fi putut săpa sau pe care ar fi putut-o lărgi. Întinse pătura dedesubt, o suprafață moale binevenită peste duritatea lemnului. Învățase cum să folosească plosca de plastic fără să stropească prea mult. Chiar și închisă în această cutie, viața îi intrase într-o rutină. Somn, apă, urinare. Tot ceea ce o ajuta să țină cont de trecerea timpului era provizia de hrană. Câte batoane de Hershey mâncase și câte îi mai rămăseseră. Mai erau încă vreo douăsprezece în pungă. Își strecură o bucățică de ciocolată în gură, însă nu o mestecă. O lăsă doar să se topească într-un sirop dulce pe limbă, îi plăcuse dintotdeauna ciocolata, neputând niciodată să treacă pe lângă un magazin de dulciuri fără să se oprească și să admire trufele expuse ca niște pietre prețioase negre în cuiburile lor de hârtie. Se gândi la pudra de cacao amăruie, la umplutura de cireșe și siropul de rom scurgându-i-se pe bărbie – departe de batonul acesta simplu din mână. Dar ciocolata era ciocolată și savura ceea ce i se oferea. Nu avea să-i ajungă la nesfârșit. Se uită în jos la ambalajele mototolite ce umpleau podeaua închisorii ei, uimită că putuse consuma deja atât de multă mâncare. Și când avea să se termine, ce urma să se întâmple? Cu siguranță că avea să primească și altele. De ce i-ar fi lăsat răpitorul ei o provizie de mâncare și apă, doar ca s-o lase după aceea să moară de foame? „Nu, nu, nu. Trebuie să trăiesc, nu să mor.” Își ridică fața către grilaj și trase lacom aer în piept. „Trebuie să trăiesc, continuă să repete ca pentru sine. Trebuie să trăiesc. De ce?” Se sprijini de perete, întrebarea aceasta răsunându-i repetat în minte. Singurul răspuns pe care îl găsi fu: „răscumpărare”. Vai, ce răpitor idiot! A picat pradă iluziilor lui Dwayne. Mașinile BMW, ceasul Breitling, cravatele de firmă. „Când conduci o mașină ca asta, întreții o imagine.” Începu să râdă isteric. Am fost 948

răpită din cauza unei imagini construite pe bani împrumutați. Dwayne nu-și poate permite să plătească nicio răscumpărare. Și-l imagină intrând în casă și descoperind că ea nu mai era. Va vedea că mașina este încă în garaj și scaunul prăbușit pe podea, gândi ea. Nu va avea nicio logică până când nu va zări scrisoarea de răscumpărare. Până când va citi cererea de bani. „Vei plăti, nu-i așa? Nu-i așa?” Lanterna pâlpâi dintr-odată. O apucă cu o smucitură și o lovi de câteva ori de podul palmei. Lumină mai puternic, dar numai pentru un moment, apoi păli din nou. Dumnezeule, bateriile! Idioato, n-ar fi trebuit s-o lași aprinsă atât de mult! Căută cu înfrigurare în punga de alimente, scoase un pachet nou de baterii și desfăcu ambalajul. Se rostogoliră pe jos, ducându-se în toate direcțiile. Lumina se stinse. Sunetul propriei respirații umplu întunericul. Suspine de panică ce creșteau în intensitate. „E în regulă, e în regulă, Mattie, oprește-te. Știi că mai ai baterii noi. Trebuie doar să le găsești.” Începu să pipăie podeaua, adunând bateriile răspândite pe jos. Respiră adânc și deșurubă capacul lanternei, punându-l cu grijă pe genunchiul îndoit. Scoase bateriile vechi, le puse deoparte. Fiecare mișcare pe care o făcea era în beznă. Dacă ar fi pierdut o piesă vitală, nu ar mai fi găsit-o din nou fără lumină. „Ușor, Mattie. Ai mai schimbat baterii înainte. Pune-le doar înăuntru, cu plusul înainte. Una, două… Acum înșurubează la loc capacul…” Lumina pâlpâi dintr-odată, puternică și frumoasă. Mattie oftă și se lăsă pe spate, obosită de parcă tocmai alergase doi kilometri. „Gata, ai iar lumină, acum economisește-o. N-o mai consuma iar. Închise lanterna și rămase în întuneric. De această dată respirația îi era constantă, lentă. Nici urmă de panică. Poate că era oarbă, dar avea degetul pe întrerupătorul lanternei și putea aprinde lumina oricând. „Dețin controlul.” Ceea ce nu putea controla, stând așa în întuneric, era frica tot mai intensă. Deja Dwayne trebuie să fi aflat că a fost răpită, gândi ea. A citit biletul sau a primit apelul telefonic. „Banii sau soția ta.” Va plăti, desigur că va plăti. Și-l imagină pledând înfrigurat către vocea anonimă de la capătul celălalt al firului. „Nu-i face rău, te rog nu-i face rău!” Și-l imagină plângând în hohote la masa din bucătărie, cuprins de regrete, foarte întristat pentru toate cuvintele urâte pe care i le spusese. Pentru toate situațiile în care o făcuse să se simtă limitată și inutilă. Acum își dorea să retragă toate acele cuvinte și întâmplări, să-i spună cât de mult însemna pentru el… „Visezi, Mattie.” Strânse puternic din ochi pentru a-și domoli neliniștea care devenise atât de intensă, încât parcă îi pătrunsese în piept și îi prinsese inima într-o gheară. „Știi că el nu te iubește. Știi asta de luni întregi.” Își înfășură mâinile în jurul abdomenului, prinzând într-o îmbrățișare atât copilul nenăscut, cât și propriul corp. Ghemuită într-un colț al închisorii, nu mai 949

putea ascunde adevărul. Își aminti privirea lui plină de dezgust, când ieșise din duș într-o seară, și felul în care se holbase la abdomenul ei. Ori serile în care se apropia din spate ca să-l sărute pe gât și el o dădea la o parte. Sau petrecerea dată de familia Everett, cu două luni în urmă, când îl pierduse printre invitați ca să-l găsească în foișorul din curtea din spate flirtând cu Jen Hockmeister. Existaseră indicii, atât de multe, și ea le ignorase pe toate deoarece crezuse în dragostea adevărată. Crezuse în ea încă din prima zi în care Dwayne Purvis îi fusese prezentat, la o petrecere de aniversare, când gândise că el era bărbatul ideal, chiar dacă existau de atunci lucruri care ar fi trebuit s-o deranjeze la el. Felul în care împărțea nota de plată când ieșeau în oraș, sau faptul că nu putea trece pe lângă o oglindă fără să-și așeze părul cu vanitate feminină. Mici amănunte care nu contau pe termen lung dacă erau uniți de o dragoste adevărată. Asta își spusese sieși, mici minciuni care aparțineau altei povești de dragoste, o poveste pe care poate o văzuse în filme, dar care nu era a ei. Nu făcea parte din viața ei. Viața ei era aceasta. Închisă într-o cușcă, așteptând să fie răscumpărată de un soț care nu o dorea înapoi. Se gândi la adevăratul Dwayne, nu la cel închipuit de ea, stând în bucătărie și citind biletul de răscumpărare. „Soția ta e la noi. Dacă nu plătești un milion de dolari…” Nu, erau prea mulți bani. Niciun răpitor cu mintea întreagă nu ar fi cerut atât. Oare cât mai cereau răpitorii din ziua de azi pentru o soție? O sută de mii de dolari suna mult mai rezonabil. Chiar și-așa, Dwayne ar fi refuzat. Și-ar fi evaluat toate proprietățile: BMW-urile, casa. Oare cât valora o soție? „Dacă mă iubești, dacă m-ai iubit vreodată, vei plăti. Te rog, te rog, plătește!” Se întinse pe podea, îmbrățișându-se singură, lăsându-se pradă disperării. Propria cușcă privată, mai adâncă și mai întunecată decât orice închisoare în care ar fi aruncat-o careva. — Doamnă. Doamnă. Printre suspine, îngheță dintr-odată, nesigură dacă auzise de fapt șoapta. Acum mai auzea și voci. Începea să înnebunească. — Vorbiți cu mine, doamnă. Aprinse lanterna și o îndreptă în sus, deasupra capului. De acolo venea vocea – din grilajul de aerisire. — Mă auziți? Era vocea unui bărbat, groasă, melodioasă. — Cine ești? întrebă ea. — Ați găsit mâncarea? — Cine ești? — Aveți grijă cu ea. Trebuie să vă ajungă. — Soțul meu îți va da banii. Sunt sigură de asta. Te rog, dă-mi drumul de aici! — Aveți dureri? 950

— Poftim? — Aveți dureri? — Doar dă-mi drumul! Dă-mi drumul de aici! — Când va veni vremea. — Cât timp mă vei ține aici? Când îmi vei da drumul? — Mai încolo. — Ce înseamnă asta? Nu primi niciun răspuns. — Hei! Domnule, e cineva acolo? Spune-i soțului meu că sunt în viață. Spune-i că trebuie să-ți dea banii! Sunetul de pași se auzi îndepărtându-se. — Nu pleca! țipă ea. Dă-mi drumul! Se ridică și bătu în tavan. Strigă: Trebuie să-mi dai drumul de aici! Sunetul pașilor dispăruse. Se uită îndelung la grilaj. „A spus că se va întoarce, gândi ea. Mâine se va întoarce. După ce Dwayne îi va da banii, mă va lăsa să plec.” Apoi își dădu seama. Dwayne. Vocea din grilaj nu-l menționase nici măcar o dată pe soțul ei.

951

• CAPITOLUL 15 Jane Rizzoli conducea ca o adevărată bostoniană, grăbită să apese pe claxon, mașina ei strecurându-se cu ușurință pe lângă celelalte parcate pe două rânduri pe șosea, făcându-și drum spre zona de taxare a autostrăzii. Sarcina nu-i mai înmuiase agresivitatea; din contră, devenise și mai nerăbdătoare decât de obicei în traficul care conspira parcă s-o oprească la fiecare intersecție. — Nu știu ce să spun despre asta, doctore, zise ea, bătând din degete pe volan în timp ce așteptau să treacă lumina roșie a semaforului. Asta nu o să facă nimic decât să te dea peste cap. Serios acum, ce bine îți va face dacă o vei vedea? — Măcar voi ști cine este mama mea. — Știi care este numele ei. Știi pentru ce crimă este condamnată. Nu-i de ajuns? — Nu, nu este. În spatele lor se auzi un claxon. Lumina se schimbase în verde. — Idiotule, zise Rizzoli și depăși în viteză intersecția. O luară prin vest, pe autostrada cu taxare din Massachusetts, spre Framingham, mașina Subaru a lui Rizzoli părând un pitic pe lângă convoaiele amenințătoare de vehicule de tonaj greu și SUV-uri. După doar un week-end petrecut pe șoselele liniștite din Maine, Maura resimți un șoc când reveni pe autostrada aglomerată, unde o singură greșeală, un moment de neatenție, era de ajuns să șteargă diferența dintre viață și moarte. Stilul de conducere al lui Rizzoli, rapid și fără frică, o irita pe Maura; ea, care nu risca niciodată, care insistase pentru cea mai sigură mașină, cu airbaguri duble, care nu lăsa niciodată nivelul benzinei să scadă sub o pătrime, nu era obișnuită să cedeze controlul. Mai ales când camioane de două tone treceau în viteză, vâjâind, la doar câțiva centimetri de geamul ei. Doar când ieșiră de pe autostradă și intrară pe Route 126, spre sudul Framinghamului, Maura se relaxă, renunțând la poziția încordată, cu mâinile strâns ancorate în tabloul de bord. Însă acum înfrunta alte temeri, nu camioane de mare tonaj sau fiare scrâșnind. Cea mai mare temere a ei era să se accepte pe sine însăși. Și să descopere ceva detestabil. — Te poți răzgândi oricând, zise Rizzoli, ca și cum i-ar fi citit gândurile. Doar să mi-o ceri și întorc imediat mașina. Putem merge în schimb la Friendly’s, să bem o ceașcă de cafea. Poate să mâncăm și o felie de plăcintă de mere. — Oare femeile însărcinate renunță vreodată să se gândească la mâncare? — Nu și această femeie însărcinată. 952

— Nu mă voi răzgândi. — Bine, bine. Rizzoli conduse în tăcere pentru câteva minute. Ballard a venit pe la mine de dimineață. Maura o privi pe Rizzoli, însă aceasta era concentrată asupra drumului. — De ce? — A vrut să-mi explice de ce nu ne-a spus niciodată despre mama ta. Uite ce e, știu că ești furioasă pe el, doctore. Dar chiar cred că încerca să te protejeze. — Ți-a spus el asta? — Îl cred. Poate chiar sunt de acord cu el. Și eu m-am gândit să-ți ascund această informație. — Dar n-ai făcut-o. M-ai sunat. — Ideea e că-mi dau seama de ce n-a vrut să-ți spună. — Nu are nicio scuză pentru că a ținut secretă această informație față de mine. — E doar ceva ce fac bărbații de obicei, știi? Poate chiar specific polițiștilor. Ei vor să protejeze doamna delicată… — Așa că ascund adevărul? — Spun doar că înțeleg de ce a făcut-o. — Tu te-ai supăra din cauza asta? — La naiba, da. — Și-atunci de ce îl aperi? — Pentru că este un bărbat atrăgător? — O, te rog. — Ți-am zis doar că îi pare tare rău de ce s-a întâmplat. Și cred că și el a încercat să-ți spună același lucru. — Nu aveam starea potrivită pentru a-i accepta scuzele. — Și acum o să rămâi supărată pe el? — De ce avem această discuție? — Nu știu. Cred că e din cauza felului în care a vorbit despre tine. Ca și cum s-ar fi întâmplat ceva între voi acolo. A fost ceva? Maura simți privirea lui Rizzoli cercetând-o, cu ochii ei ageri, de polițist, și știu că dacă ar fi mințit, aceasta și-ar fi dat seama. — N-am nevoie de o relație complicată acum. — Ce e complicat la asta? Adică, exceptând faptul că ești furioasă pe el? — O fiică. O fostă soție. — Bărbații de vârsta lui, în majoritate sunt la a doua încercare. Cu toții au foste neveste. Maura se holbă la drum. — Știi, Jane, nu orice femeie este născută pentru a se căsători. — Asta credeam și eu și uite ce mi s-a întâmplat. Într-o zi nu pot suferi tipul din fața mea, și în ziua următoare nu mă mai pot opri să nu mă gândesc la el. Nu m-am așteptat niciodată să se întâmple asta. 953

— Gabriel este unul dintre bărbații buni. — Da, e un tip de încredere. Dar ideea este că a încercat și el să facă precum Ballard… chestia asta de protecție specifică bărbaților. Și am fost atât de furioasă pe el. Mă repet, nu poți să-ți dai seama întotdeauna când un bărbat merită să fie păstrat. Maura se gândi la Victor, la mariajul ei dezastruos. — Nu, nu poți. — Dar poți începe prin a te concentra asupra a ceea ce este posibil, ceea ce ar avea o șansă. Și să îi uiți pe tipii care n-au nicio șansă. Chiar dacă nu-i menționară numele, Maura știu că amândouă se gândeau la Daniel Brophy, imposibilul în persoană. Un miraj seducător care ar fi putut s-o atragă în plasă ani întregi, decenii, până la bătrânețe, lăsând-o complet singură. — Iată ieșirea, zise Rizzoli, cotind pe Loring Drive. Inima Maurei începu să bată cu putere când văzu indicatorul pentru Penitenciarul Framingham. „Este timpul să-mi înfrunt adevărata natură.” — Te poți încă răzgândi, spuse Rizzoli. — Am mai discutat despre asta. — Da, voiam doar să știi că ne putem întoarce oricând. — Tu ai face asta, Jane? După o viață întreagă în care te-ai întrebat cine este mama ta, cum arată, ai lăsa-o pur și simplu baltă? Tocmai când ești atât de aproape de a ți se răspunde la toate întrebările? Rizzoli se întoarse ca s-o privească. Rizzoli, cea care era mereu activă, mereu atentă la orice mișcare din jurul ei, se uită acum la Maura cu o înțelegere calmă. — Nu, îi răspunse, n-aș face-o. • În aripa administrativă a clădirii Betty Cole Smith, arătară amândouă actele de identitate și semnară în registru. Câteva minute mai târziu, directoarea Barbara Gurley coborî să le întâmpine la recepție. Maura se aștepta să vadă un director de închisoare impozant, însă femeia care apăru arăta ca o bibliotecară, cu părul scurt mai mult gri decât șaten, silueta subțire îmbrăcată într-o fustă de piele și o bluză roz de bumbac. — Mă bucur să vă cunosc, doamnă detectiv Rizzoli, zise Gurley. Se întoarse spre Maura. Și dumneavoastră sunteți doamna doctor Maura Isles? — Da. Vă mulțumesc pentru primire. Maura se întinse și ea să-i strângă mâna și resimți gestul acestei femei ca fiind rece și rezervat. „Știe cine sunt, gândi Maura. Știe de ce sunt aici.” — Haideți să mergem în biroul meu. Am scos dosarul respectiv pentru dumneavoastră. Gurley le indică drumul, cu eficiență hotărâtă. Nicio mișcare de risipă, nicio privire înapoi pentru a vedea dacă vizitatoarele țineau pasul cu ea. Intrară într-un ascensor. 954

— Aceasta este o instituție de grad patru de securitate? întrebă Rizzoli. — Da. — Nu înseamnă asta securitate de nivel mediu? zise Maura. — Suntem în curs de amenajare a unei unități de testare de nivel șase. Aceasta este singura unitate corecțională pentru femei din statul Massachusetts, cel puțin pentru moment. Trebuie să fim pregătite pentru întregul spectru de infractori. — Chiar și pentru criminalii în masă? întrebă Rizzoli. — Dacă sunt femei și au fost condamnate pentru o infracțiune, toate vin aici. Nu avem chiar aceleași probleme de securitate cu care se confruntă închisorile de bărbați. De asemenea, abordarea noastră este puțin diferită. Noi punem accentul pe tratament și reabilitare. O parte din deținutele noastre au probleme de sănătate mentală sau rezultate în urma consumului de droguri. În plus, mai există și un element complex, și anume că multe dintre ele sunt mame, așa că trebuie să ne ocupăm și de toate aspectele emoționale ce țin de separarea maternă. Avem mulți copii care rămân plângând după ce orele de vizitare iau sfârșit. — Ce-mi puteți spune despre Amalthea Lank? Aveți vreo problemă specială legată de ea? — Avem… Gurley ezită, privirea rămânându-i fixată drept înainte. Câteva… — Cum ar fi? Ușa ascensorului se deschise și Gurley ieși. — Acesta este biroul meu. Trecură printr-o anticameră. Cele două secretare se uitară curioase la Maura, apoi lăsară brusc ochii în jos, înapoi la monitoarele computerelor. „Toată lumea încearcă să-mi evite privirea, gândi ea. Oare de ce le este frică că vor vedea?” Gurley își conduse vizitatoarele în birou și închise ușa. — Vă rog, luați loc. Camera în sine era o surpriză. Maura se așteptase ca aceasta să reflecte personalitatea lui Gurley, eficientă și neclintită, dar peste tot erau doar fotografii cu chipuri zâmbitoare. Femei care țineau în brațe copii, copii cu părul pieptănat cu grijă și cămășile călcate. O mireasă și un mire, înconjurați de un grup de copii. Ai lui, ai ei, ai noștri. — Fetele mele, zise Gurley, zâmbind la fotografiile de pe perete. Acestea sunt cele care au reușit să se reintegreze în societate. Cele care au ales corect și și-au continuat viața. Din păcate, continuă ea, și zâmbetul îi pieri de pe buze, Amalthea Lank nu va fi niciodată pe acest perete. Se așeză la birou și se uită atentă la Maura. Nu sunt sigură că vizita dumneavoastră aici este o idee prea bună, doamnă doctor Isles. — Nu mi-am întâlnit niciodată mama naturală. — Tocmai asta mă îngrijorează. Gurley se rezemă de spătarul scaunului și o studie pe Maura câteva minute. Cu toții ne dorim să ne iubim mamele. Ne dorim să fie femei speciale pentru că astfel suntem și noi speciale, ca fiice ale lor. 955

— Nu mă aștept s-o iubesc. — La ce vă așteptați atunci? Această întrebare o făcu pe Maura să tacă pentru o clipă. Se gândi la mama imaginară pe care o văzuse cu ochii copilăriei, încă de când verișorul ei îi trântise în față adevărul cu brutalitate: că Maura fusese adoptată. Că din această cauză, printre blonzii din familie, ea era singura cu părul negru. Își construise o adevărată poveste legată de mama ei, care pornea de la culoarea neagră a părului. Poate că fusese o moștenitoare italiană, forțată să renunțe la fiica concepută în afara căsătoriei. Sau o frumusețe spaniolă abandonată de iubitul ei, moartă tragic de inimă rea. De fiecare dată, așa cum spusese și Gurley, ea își imaginase o persoană specială, chiar extraordinară. Acum era pe cale să se confrunte nu cu fantezia, ci cu femeia reală, și perspectiva o făcea să i se usuce gura. — De ce nu credeți că ar trebui s-o vadă? o întrebă Rizzoli pe Gurley. — O rog doar să se gândească la această vizită cu mai multă precauție. — De ce? Condamnata este periculoasă? — Nu în sensul că s-ar ridica dintr-odată și ar ataca fizic pe cineva. De fapt, este chiar docilă la suprafață. — Și dincolo? — Gândiți-vă la ceea ce a făcut, doamnă detectiv. Câtă furie trebuie să fi avut pentru a roti acea rangă cu atâta forță încât să sfărâme craniul unei femei? Și acum, răspundeți-vă la întrebarea: ce se găsește sub aparența Amaltheei? Gurley se uită la Maura. Trebuie să faceți asta cu ochii larg deschiși și perfect conștientă de persoana cu care aveți de-a face. — Eu și cu ea poate că avem același ADN, răspunse Maura, dar nu mă leagă nimic emoțional de această femeie. — Deci sunteți doar curioasă. — Am nevoie să închid acest capitol din viața mea. Trebuie să merg înainte. — Probabil că și sora dumneavoastră a gândit același lucru. Știți că a venit s-o viziteze pe Amalthea, nu? — Da, am auzit. — Nu cred că acea vizită i-a adus liniștea. Cred că mai mult a supărat-o. — De ce? Gurley împinse dosarul peste birou spre Maura. — Acestea sunt fișele medicale psihiatrice ale Amaltheei. Tot ceea ce aveți nevoie să știți este acolo. De ce nu citiți asta în schimb? Citiți dosarul, plecați mai departe și uitați de ea. Maura nici nu atinse dosarul. Rizzoli fu cea care îl luă și spuse: — Este sub îngrijire psihiatrică? — Da, răspunse Gurley. — De ce? — Pentru că Amalthea este schizofrenică. 956

Maura se uită surprinsă la administrator. — Și-atunci de ce a mai fost condamnată pentru crimă? Dacă este schizofrenică, nu ar trebui să fie în închisoare. Ar trebui să se afle într-un spital. — La fel și multe altele dintre condamnatele noastre. Spuneți asta tribunalului, doamnă doctor Isles, pentru că eu am încercat zadarnic. Sistemul este el însuși bolnav. Chiar dacă ești complet sub influența unei psihoze când comiți o crimă, apărarea pe motive de nebunie rareori face un juriu să se răzgândească. — Sunteți sigură că este nebună? întrebă Rizzoli, încet. Maura se întoarse către Rizzoli, o văzu că cercetează cu atenție dosarul psihiatric al condamnatei. — Există motive de îndoială privind diagnosticul ei? — O cunosc pe psihiatra care se ocupă de ea, doctorița Joyce O’Donnell. Ea nu-și pierde de obicei timpul tratând schizofrenici de rând. Se uită înapoi la Gurley. De ce este implicată în acest caz? — Păreți deranjată de acest lucru, răspunse Gurley. — Dacă ați cunoaște-o pe doctorița O’Donnell, la fel ați fi și dumneavoastră. Rizzoli închise dosarul și inspiră adânc. Doamna doctor Isles mai are nevoie să știe ceva înainte de a o vedea pe deținută? Gurley se uită spre Maura. — Cred că nu v-am convins să vă răzgândiți, nu-i așa? — Nu. Sunt pregătită s-o văd. — Atunci vă voi conduce spre spațiul de vizită.

957

• CAPITOLUL 16 „Mai pot încă să mă răzgândesc.” Gândul acesta îi răsună Maurei în minte pe tot parcursul procedurii de verificare a vizitatorilor. Își scoase ceasul de la mână și îl puse, împreună cu poșeta, într-unul dintre dulapuri, în sala de vizitare nu era permisă intrarea cu niciun obiect de bijuterie sau portofel și se simți goală fără poșeta ei, deposedată de orice dovadă a identității, de toate acele carduri de plastic care spuneau lumii cine era. Închise dulapul și zăngănitul ușii îi aduse brutal aminte de lumea în care urma să pășească: un loc unde porțile erau ferecate, unde viețile erau prinse în celule neîncăpătoare. Maura sperase ca această întâlnire să fie privată, dar când gardiana o conduse în sală, își dădu seama că intimitatea era imposibilă. Programul de vizitare de după-amiază începuse cu o oră în urmă și camera era cuprinsă de vocile copiilor și de haosul familiilor reunite. Se auzeau monede căzând în automatele de alimente și băuturi, acestea eliberând apoi sendvișuri înfășurate în plastic, chipsuri și batoane de ciocolată. — Amalthea trebuie să vină, îi spuse gardianul. De ce nu găsiți între timp un loc unde să stați? Maura se îndreptă spre o masă neocupată și se așeză. Fața de masă era lipicioasă de la sucul vărsat de alții înainte; își puse mâinile în poală și așteptă, cu inima bătându-i puternic și gâtul uscat. „Reacția clasică «luptă sau fugi», gândi ea. De ce naiba sunt atât de nervoasă?” Se ridică și merse până la o chiuvetă. Își umplu un pahar de hârtie cu apă și îl bău cu lăcomie. Gâtul îi rămase uscat. O sete ca aceasta nu o puteai sătura cu apă; setea, pulsul întețit, mâinile transpirate – toate aveau aceeași cauză, corpul pregătindu-se pentru a se apăra de o amenințare iminentă. „Relaxează-te, liniștește-te. O vei întâlni, îi vei spune câteva cuvinte, îți vei satisface curiozitatea și vei pleca. Cât de dificil poate fi acest lucru?” Mototoli paharul de hârtie în mână, se întoarse și încremeni. Pe ușă intrase o femeie cu umerii drepți și capul ridicat, plină de încredere. Privirea ei se opri asupra Maurei și o fixă timp de câteva clipe. Dar apoi, exact când Maura își spunea: „Ea este!”, se întoarse, zâmbi și își deschise brațele larg pentru a strânge un copil ce venea spre ea alergând. Maura rămase un moment confuză, neștiind dacă să se așeze sau să stea în picioare. Apoi ușa se deschise din nou și gardianul care îi vorbise mai devreme reapăru, conducând o femeie de braț. Femeia nu mergea, ci parcă se târa, cu umerii aplecați înainte, capul lăsat, ca și cum ar fi căutat obsesiv ceva pe podea, 958

ceva ce pierduse. Gardianul o aduse până la masa Maurei, trase un scaun și o ajută să se așeze. — Așa, ușurel, Amalthea. Această doamnă a venit să te vadă. Ce-ai zice să vorbești puțin cu ea? Capul Amaltheei rămase plecat, privirea fixată pe blatul mesei. Șuvițele încurcate ale părului îi alunecau pe chip ca o perdea unsuroasă. Chiar dacă multe dintre ele erau sure, era evident că părul ei fusese cândva negru. „Ca al meu, gândi Maura. Ca al Annei.” Femeia gardian strânse din umeri și se uită la Maura. — Păi, o să vă las să vorbiți, bine? Când terminați, să-mi faceți un semn cu mâna și o s-o duc înapoi. Amalthea nici nu săltă capul când gardiană se îndepărtă. Nici nu părea s-o observe pe vizitatoarea ei, care se așeză vizavi. Poziția corpului îi rămase neclintită, chipul ascuns în spatele vălului de păr murdar. Cămașa din echipamentul închisorii îi era largă la umeri, ca și cum corpul i s-ar fi micșorat pe dedesubt. Mâna, așezată pe masă, se mișca înainte și înapoi, într-un tremur neîncetat. — Bună, Amalthea, zise Maura. Știi cine sunt? Nu primi niciun răspuns. — Numele meu este Maura Isles. Eu… și Maura înghiți în sec, te caut de multă vreme. „Te-am căutat toată viața mea.” Capul femeii zvâcni într-o parte. Nicio reacție la cuvintele Maurei, ci doar un tic involuntar, un impuls rătăcit trecând prin nervi și mușchi. — Amalthea, sunt fiica ta. Maura o privi, așteptând o reacție. Chiar dorindu-și una cu ardoare. În acel moment, totul în cameră păru să dispară. Nu mai auzi nici vocile de copii, nici monedele căzând în automat, nici hârșâitul scaunelor pe linoleumul podelei. Atenția ei era concentrată asupra femeii obosite și distruse. — Poți să te uiți la mine? Te rog, privește-mă. În sfârșit, înălță capul, cu mișcări mici și scurte, ca o păpușă mecanică ale cărei părți ruginiseră. Părul nepieptănat se dădu la o parte, iar ochii se concentrară asupra Maurei. Ochi fără fund. Maura nu zări nimic în privirea ei, nici conștiență, nici suflet. Buzele Amaltheei se mișcară imperceptibil, dar fără niciun sunet, doar o altă contractare a mușchilor, fără intenție, fără vreun rost. Un băiețel mic trecu pe lângă ele, târându-se pe podea, lăsând în urmă mirosul scutecului neschimbat. La masa de alături, o blondă spălăcită, îmbrăcată în uniforma albastră a închisorii, stătea cu brațele încrucișate la piept și suspina încetișor, în timp ce vizitatorul ei o privea fix, fără nicio expresie. În acel moment se desfășura încă o duzină de drame familiale asemănătoare celei prin 959

care trecea Maura; era și ea doar un alt personaj incapabil să vadă dincolo de propria criză. — Sora mea, Anna, a venit să te vadă, îi spuse Maura. Arăta exact ca mine. Îți amintești de ea? Maxilarul Amaltheei se mișca acum, ca și cum ar fi mestecat ceva. O mâncare imaginară pe care doar ea o putea gusta. „Nu, bineînțeles că nu-și amintește, gândi Maura, privind cu frustrare expresia goală a Amaltheei. Nu mă percepe nici pe mine, nici cine sunt, nici de ce sunt aici. Parcă strig într-o peșteră pustie și doar ecoul propriei voci îmi răspunde.” Hotărâtă să obțină o reacție cât de mică, orice fel de reacție, Maura îi zise cu o cruzime aproape deliberată: — Anna este moartă. Cealaltă fiică a ta este moartă. Știai asta? Niciun răspuns. „De ce naiba mai încerc? Ea nu mai este demult în corpul acela. Nu mai e niciun fir de viață în ochii ei.” — Ei bine, zise Maura, mă voi întoarce altă dată. Poate o să vorbești cu mine atunci. Se ridică de pe scaun cu un oftat și se uită în jur după gardian. O zări în celălalt colț al camerei. Doar ce ridicase mâna să-i facă semn când auzi vocea. O șoaptă, atât de slabă, încât crezu că și-a imaginat-o. — Pleacă. Surprinsă, Maura se întoarse spre Amalthea, așezată în exact aceeași poziție, frământându-și buzele, cu aceeași privire goală. Foarte încet, se așeză la loc pe scaun. — Ce ai spus? Amalthea ridică fruntea și o privi direct în ochi. Și, parcă pentru o clipă, Maura zări un licăr de viață, un dram de inteligență. — Pleacă. Înainte ca el să te vadă. Maura o privi mirată. Simți un fior urcându-i pe coloană, zbârlindu-i părul de pe ceafă. La masa alăturată, blonda spălăcită încă mai plângea. Vizitatorul ei se ridică în picioare și îi spuse: — Îmi pare rău, dar va trebui să accepți. Pur și simplu, asta e situația. Se îndepărtă, înapoi la viața lui în libertate, unde femeile purtau bluze frumoase și nu din denim albastru, unde ușile încuiate puteau fi și descuiate. — Cine? întrebă Maura încet. Amalthea nu-i răspunse. Cine mă va vedea, Amalthea? Maura o presă și mai mult. Ce vrei să spui? Însă privirea Amaltheei devenise din nou tulbure. Acea străfulgerare scurtă de conștientă se dusese și Maura se uita din nou într-un gol. — Ce ziceți? Am terminat vizita? le zise vesel gardianul. 960

— Întotdeauna este așa? o întrebă Maura, privind cum buzele Amaltheei formau cuvinte mute. — Aproape tot timpul. Are și zile bune și zile rele. — De-abia mi-a spus un cuvânt. — Va vorbi când vă va cunoaște mai bine. Ține mai mult în ea, dar uneori iese din starea aceasta. Scrie scrisori, chiar folosește și telefonul. — Pe cine sună? — Nu știu. Presupun că pe psihiatra ei. — Doctorița O’Donnell? — Doamna blondă. A venit aici de câteva ori, așa că Amalthea s-a obișnuit cu ea. Nu-i așa, drăguță? Prinzând-o de mână, femeia îi spuse: Haide, ușurel, sus. Hai să te ducem înapoi. Ascultătoare, Amalthea se ridică în picioare și îi permise gardianului s-o conducă din cameră. Făcu doar câțiva pași apoi se opri. — Amalthea, să mergem. Însă prizoniera nu se mișcă. Rămase neclintită, ca și cum mușchii îi încremeniseră. — Iubita, nu pot să te aștept toată ziua. Hai să mergem. Amalthea se întoarse cu mișcări lente, ochii îi erau tot lipsiți de expresie. Cuvintele pe care le rosti în continuare fură într-o voce care nu părea deloc umană, ci mai degrabă mecanică. O entitate străină, al cărei mesaj venea canalizat prin intermediul unei mașini. Se uită la Maura. — Acum vei muri și tu, zise ea. Apoi se întoarse și se îndepărtă, târându-și picioarele, spre celula ei. • — Are dischinezie tardivă, zise Maura. De aceea directoarea Gurley a încercat să mă descurajeze s-o vizitez. Nu voia să văd starea Amaltheei. Nu voia să aflu ce i-au făcut. — Și ce anume crezi tu că i-au făcut? replică Rizzoli, care se afla din nou la volan, conducând fără frică pe lângă camioane ce făceau să se cutremure șoseaua și care zguduiau micul Subaru din cauza turbulențelor. Vrei să spui că ei au transformat-o într-un fel de zombi? — I-ai văzut dosarul psihiatric. Primii ei doctori au tratat-o cu fenotiazine27. Acesta este un medicament din grupa antipsihoticelor. La femeile în vârstă, medicamentele acestea pot avea efecte secundare devastatoare. Unul dintre ele este dischinezia tardivă – mișcări involuntare ale gurii și feței. Pacientul nu se poate opri din mestecat, din umflatul obrajilor sau scosul limbii din gură. Nu poate controla niciunul dintre aceste gesturi. Gândește-te cum poate fi asta. Toată Compuși chimici cu efect afecțiunilor psihice. (n. tr.). 27

antipsihotic,

folosiți

în

terapia 961

lumea se holbează la tine în timp ce tu faci grimase caraghioase. Ești clar un ciudat. — Și cum oprești aceste mișcări? — Nu poți. Ar fi trebuit să-i întrerupă tratamentul imediat ce au observat primele simptome. Dar ei au așteptat prea mult. Apoi doctorița O’Donnell a preluat cazul. Ea a fost cea care a întrerupt medicamentația și și-a dat seama ce se întâmpla. Maura oftă furioasă. Dischinezia tardivă este probabil permanentă de acum. Se uită pe fereastră la traficul din ce în ce mai aglomerat. De această dată nu mai simțea niciun fel de neliniște la vederea tonelor de oțel ce treceau pe lângă ele în viteză. Se gândea în schimb la Amalthea Lank, la buzele ei mișcându-se neîncetat, ca și cum ar fi șoptit secrete. — Vrei să spui că nici măcar n-a avut nevoie de acele medicamente de la bun început? — Nu. Spun doar că ar fi trebuit întrerupte mai devreme. — Și-atunci, este nebună? Sau nu este? — Acela a fost primul lor diagnostic. Schizofrenie. — Și care este diagnosticul tău? Maura se gândi la privirea goală a Amaltheei, la cuvintele ei de neînțeles. Cuvinte care nu aveau nicio logică decât că erau delirul unui paranoic. — Sunt nevoită să admit… zise ea, și se lăsă în spătarul scaunului cu un oftat. Nu mă recunosc deloc în acea femeie, Jane. Nu văd nicio bucățică din mine în acea femeie. — Ei bine, măcar așa ești mai liniștită. Ținând cont de situație… — Da, dar legătura încă există, între noi două… Nu poți să-ți negi propriul ADN. — Știi vorba aceea veche… așchia nu sare departe de trunchi? Este o prostie, doctore. Nu ai nimic în comun cu acea femeie. Ea te-a născut și a renunțat la tine imediat după naștere. Asta e tot. Sfârșitul relației. — Prea multe răspunsuri sunt încă la ea. Cine este tatăl meu. Cine sunt eu. Rizzoli îi aruncă o privire rapidă, apoi se concentră înapoi la drum. — Îți voi da un sfat. Știu că te vei întreba de unde mi-a venit ideea aceasta. Dar crede-mă, nu vorbesc din pure închipuiri. Acea femeie, Amalthea Lank, este o persoană de care trebuie să stai departe. Nu te mai duce s-o vezi, nu mai vorbi cu ea. Nici măcar nu te mai gândi la ea. Este periculoasă. — Nu e decât o bătrână schizofrenică. — Nu sunt prea sigură de asta. Maura se uită la Rizzoli. — Știi tu ceva despre ea ce eu nu știu?

962

Timp de câteva clipe, Rizzoli conduse fără să scoată un cuvânt. Nu traficul o preocupa pe ea; părea să-și cântărească răspunsul, gândindu-se la cea mai bună formulare posibilă. — Îți amintești de Warren Hoyt? întrebă ea într-un târziu. Chiar dacă pronunțase numele fără o emoție evidentă, maxilarul i se încordă și mâinile strânseră și mai tare volanul. „Warren Hoyt, gândi Maura. Chirurgul.” Așa îl poreclise poliția. Își câștigase acest apelativ ca urmare a atrocităților la care își supusese victimele. Instrumentele sale erau banda izolatoare și bisturiul; prada lui o reprezentau femeile adormite în paturile lor, neștiutoare de prezența intrusului care stătea lângă ele în întuneric, anticipând plăcerea primei incizii. Jane Rizzoli fusese ultima lui țintă, adversara lui într-un joc al inteligenței pe care el nu se așteptase niciodată să-l piardă. Însă Rizzoli fusese cea care îl doborâse cu o singură împușcătură, glonțul ei străpungându-i coloana vertebrală. Acum, paralizat, cu membrele inerte și inutile, Warren Hoyt avea un univers limitat la o cameră de spital unde singurele puține plăceri erau cele ale minții – o minte care rămăsese la fel de strălucitoare și periculoasă ca întotdeauna. — Bineînțeles că-mi aduc aminte de el, îi răspunse Maura. Văzuse rezultatul muncii lui, examinase mutilările teribile ale bisturiului lui la una dintre victimele sale. — M-am interesat ce mai face, continuă Rizzoli. Știi, doar ca să mă asigur că acel monstru este încă închis în cușca lui. În fine, este încă acolo, în secția paraplegicilor. Și în fiecare miercuri după-amiază, în ultimele opt luni, a avut un vizitator. Doctorița Joyce O’Donnell. Maura se încruntă. — De ce? — Ea pretinde că face o cercetare asupra comportamentului violent. Teoria ei este că ucigașii nu sunt responsabili de acțiunile lor. Că un bobârnac primit în copilărie i-a făcut predispuși la violență. Bineînțeles că avocații apărării o adoră. Ea îți va spune probabil că Jeffrey Dahmer a fost doar un neînțeles, că John Wayne Gacy a primit prea multe lovituri la cap. Ea apără pe oricine. — Oamenii fac ceea ce sunt plătiți să facă. — Nu cred că o face pentru bani. — Atunci pentru ce? — Pentru șansa de a ajunge foarte aproape de oamenii care ucid. Ea pretinde că este domeniul ei de cercetare, că face asta pentru știință. Da, ei bine, Josef Mengele a făcut-o tot pentru știință. E doar o scuză, un mod de a învălui ce face ea într-o imagine respectabilă. — Și de fapt ce face? 963

— Caută senzații tari. Se simte satisfăcută auzind fanteziile unui criminal. Îi place să intre în mintea lor, să arunce o privire, să vadă ce văd ei. Să știe ce înseamnă să fii un monstru. — Vorbești despre ea de parcă ar fi una de-a lor. — Poate că i-ar plăcea să fie. Am văzut scrisorile pe care i le-a scris lui Hoyt când acesta era în închisoare. Îl implora să-i dea toate detaliile legate de crimele sale. Daaa… adoră detaliile. — O mulțime de alți oameni sunt curioși când vine vorba de macabru. — Ea depășește curiozitatea. Vrea să știe cum este să tai în piele și să-ți privești victima sângerând. Cum este să te bucuri de puterea supremă. Este lacomă de detalii ca un vampir însetat de sânge. Rizzoli făcu o pauză și râse dintr-odată. Știi, acum mi-am dat seama de ceva. Exact asta și este, un vampir. Ea și Hoyt s-au hrănit unul pe altul. El i-a povestit fanteziile sale și ea i-a spus că este în regulă să se bucure de plăcerea pe care i-o aduc. Este în regulă să te exciți la gândul că tai cuiva gâtul. — Și acum o vizitează pe mama mea. — Da. Rizzoli îi aruncă o privire. Mă întreb ce fantezii mai împărtășesc ele acum. Maura se gândi la crimele pentru care fusese condamnată Amalthea Lank. Se întrebă ce-i trecuse prin minte când le luase cu mașina de pe marginea drumului pe cele două surori. Oare simțise emoția anticipației, acel fior de putere ce crește în intensitate? — Doar faptul că O’Donnell consideră că Amalthea merită atenția ei ar trebui să-ți spună ceva, comentă Rizzoli. — Ce-ar trebui să-mi spună? — O’Donnell nu pierde timpul niciodată pe un criminal obișnuit. Nu-i pasă de tipul care împușcă un oarecare funcționar în timpul unui jaf. Sau de soțul care se enervează pe nevasta lui și o împinge pe scări. Nu, ea își petrece timpul cu ciudații care ucid pentru că le face plăcere. Cei pentru care cuțitul e un instrument de artă, pentru că le place senzația pe care o au când se hârșâie de os. Ea își petrece timpul cu cei speciali. Monștrii. „Și mama mea, gândi Maura. Oare și ea este un monstru?”

964

• CAPITOLUL 17 Casa din Cambridge a doctoriței Joyce O’Donnell era masivă, albă, în stil colonial, situată într-un cartier elegant, pe Brattle Street. Un gard din fier forjat delimita o curte exterioară cu un gazon perfect și ronduri în care înfloreau ascultători trandafiri ornamentali. Era o grădină bine organizată, în care nu era permisă dezordinea, și, în timp ce Maura se îndrepta spre ușa de la intrare pe aleea cu dale de granit, își putu face deja o imagine despre stăpâna casei. Bine aranjată, îmbrăcată impecabil. O minte la fel de organizată ca și grădina ei. Femeia care îi răspunse la ușă era exact așa cum își închipuise Maura. Doctorița O’Donnell avea părul blond-închis, pielea albă, perfectă. Cămașa Oxford albastră, vârâtă într-o pereche de pantaloni albi, perfect călcați, era croită astfel încât să-i scoată în evidență talia subțire. O privi pe Maura fără prea multă căldură. De fapt, ceea ce Maura văzu în ochii acestei femei fu mai degrabă o sclipire ascuțită de curiozitate. Privirea unui om de știință care întâlnește un nou specimen de analizat. — Doamna doctor O’Donnell? Sunt Maura Isles. O’Donnell îi răspunse cu o strângere scurtă de mână. — Intrați, vă rog. Maura păși într-o casă la fel de elegantă și de rece ca și ocupanta ei. Singurele pete de căldură erau covoarele orientale ce acopereau podelele negre de tec. O’Donnell o conduse din foaier într-un salon impersonal, unde Maura se așeză stingherită pe o canapea capitonată cu mătase albă. O’Donnell alese un fotoliu în fața ei. Pe masa de cafea din lemn de trandafir aflată între ele erau un morman de dosare și un reportofon. Chiar dacă nu era pornit, prezența aparatului de înregistrare era încă un detaliu care amplifica stânjeneala Maurei. — Vă mulțumesc că m-ați primit, zise ea. — Eram curioasă. M-am întrebat cum ar putea arăta fiica Amaltheei. Am auzit de dumneavoastră, doamnă doctor Isles, dar numai ceea ce am citit în ziare. Se lăsă pe spate în fotoliu, părând perfect relaxată. Avantajul locului. Ea era cea care acorda favorurile, Maura fiind doar un simplu solicitant. Nu știu nimic despre viața dumneavoastră personală. Dar mi-ar plăcea să aflu mai multe. — De ce? — Am ajuns s-o cunosc pe Amalthea destul de bine. Nu mă pot abține să nu mă întreb… — Dacă și fiica este ca mama? O’Donnell ridică din sprânceana elegantă. — Dumneavoastră ați spus-o, nu eu. 965

— Acesta este motivul curiozității dumneavoastră în ceea ce mă privește, nu-i așa? — Și care ar fi motivul dumneavoastră? De ce ați venit aici? Privirea Maurei căzu pe o pictură de deasupra șemineului. O pictură în ulei, avangardistă, cu tușe de negru și roșu. — Vreau să știu cine este acea femeie cu adevărat, îi răspunse ea. — Știți cine este. Doar că nu vreți s-o credeți. Nici sora dumneavoastră n-a vrut. Maura își încruntă sprâncenele. — V-ați întâlnit cu Anna? — Nu, de fapt, nu am apucat. Dar am primit un apel, acum patru luni, de la o femeie care s-a prezentat drept fiica Amaltheei. Eu trebuia să plec în Oklahoma, la un proces de două săptămâni, așa că nu am putut să mă întâlnesc cu ea. Am vorbit doar la telefon. O vizitase pe mama ei la închisoarea din Framingham, așa că știa că sunt psihiatrul Amaltheei. Dorea să afle mai multe despre ea, despre copilăria ei, familia ei. — Și dumneavoastră știți toate aceste lucruri? — Câteva informații le am din fișele matricole, unele din ceea ce mi-a putut dezvălui ea, când era lucidă. Știu că s-a născut în Lowell. Când avea vreo nouă ani, mama ei a murit și ea a mers să locuiască împreună cu unchiul și vărul ei, în Maine. Maura ridică privirea, surprinsă. — În Maine? — Da. A absolvit liceul într-un oraș numit Fox Harbour. „Acum înțeleg de ce Anna a ales acel oraș. Eu mergeam pe urmele Annei și ea pe urmele mamei noastre.” — După terminarea liceului, nu prea mai apar date despre ea, continuă O’Donnell. Nu știm unde s-a mutat de aici, sau cum s-a întreținut singură. Este posibil ca în acea perioadă să fi apărut și primele semne ale schizofreniei, care se manifestă de obicei în primii ani de maturitate. Probabil că a rătăcit prin diverse locuri ani întregi și a ajuns în starea în care este astăzi. Sfârșită și cuprinsă de halucinații. O’Donnell o privi pe Maura. Este o imagine cam tristă. Sora dumneavoastră n-a acceptat prea ușor faptul că era mama ei cu adevărat. — Mă uit la ea și nu văd nimic familiar. Nimic care să-mi aparțină. — Dar eu văd asemănarea. Văd aceeași nuanță de păr. Același contur al feței. — Nu arătăm deloc la fel. — Chiar nu vedeți? O’Donnell se aplecă înainte, privind-o intens pe Maura. Spuneți-mi ceva, doamnă doctor Isles. De ce ați ales patologia? Surprinsă de întrebare, Maura rămase holbându-se la ea. — Ați fi putut alege orice alt domeniu din medicină. Obstetrică, pediatrie. Ați fi putut lucra cu pacienți vii, dar ați ales patologia. Mai precis, medicina legală. 966

— Care este scopul acestei întrebări? — Vreau să spun că sunteți cumva atrasă de domeniul morții. — Este absurd. — Atunci de ce ați ales acest domeniu? — Pentru că îmi plac răspunsurile clare. Nu-mi plac jocurile de ghicit. Îmi place să văd diagnosticul sub lupa microscopului. — Nu vă place neprevăzutul. — Îi place cuiva? — Atunci ați fi putut alege matematica sau ingineria. Atât de multe alte domenii implică precizia, răspunsurile exacte. Dar nu, iată-vă medic legist la Institutul de Medicină Legală, înconjurată de corpuri neînsuflețite. O’Donnell făcu o pauză. Apoi întrebă încet: Ați simțit vreodată plăcere în munca dumneavoastră? Maura îi întâlni privirea fixată asupra ei. — Nu. — Ați ales o ocupație care nu vă face plăcere? — Am ales provocarea. Există o satisfacție în asta. Chiar dacă activitatea în sine nu este plăcută. — Dar nu vedeți unde vreau să ajung? Îmi spuneți că nu observați nimic familiar la Amalthea Lank. Vă uitați la ea și vedeți probabil ceva îngrozitor. Sau cel puțin o femeie care a comis niște acte înspăimântătoare. Sunt oameni care vă privesc, doamnă doctor Isles, și gândesc probabil același lucru despre dumneavoastră. — Nu ne puteți compara. — Știți de ce crimă a fost condamnată mama dumneavoastră? — Da, mi s-au dat detalii. — Dar ați văzut rapoartele de la autopsie? — Nu încă. — Eu da. În timpul procesului, echipa apărării m-a rugat să-mi exprim părerea profesională referitor la starea mentală a mamei dumneavoastră. Am văzut fotografiile, am reexaminat dovezile. Știți că cele două victime erau surori? Două tinere, rămase în pană la marginea drumului. — Da. — Și cea mai tânără dintre ele, însărcinată în nouă luni. — Știu toate acestea. — Deci știți că mama dumneavoastră le-a luat cu mașina pe aceste două femei aflate în pană pe autostradă. Le-a dus aproape cincizeci de kilometri mai departe, la un șopron în pădure. Le-a sfărâmat craniile cu un levier. Apoi a făcut ceva surprinzător… ciudat… logic. A condus până la o benzinărie și a umplut un bidon cu benzină. S-a întors la șopron și i-a dat foc, cele două corpuri fiind 967

înăuntru. O’Donnell înălță capul. Nu vi se pare nimic interesant în această poveste? — Îmi produce greață. — Da, dar într-un anumit grad poate simțiți și altceva, ceva ce nici nu vreți să recunoașteți. Faptul că sunteți intrigată de aceste acțiuni, nu doar ca un exercițiu intelectual. Este ceva acolo care vă fascinează, chiar vă excită. — În felul în care este evident că vă excită pe dumneavoastră? O’Donnell nu se arătă ofensată de această replică. Zâmbi în schimb, făcându-i cunoscut Maurei faptul că recepționase părerea acesteia. — Interesul meu este pur profesional. Este treaba mea să studiez actele criminale. Mă gândeam doar la motivele interesului dumneavoastră pentru Amalthea Lank. — Cu două zile în urmă, nici nu știam cine este mama mea. Acum încerc să înfrunt adevărul. Încerc să înțeleg… — Cine sunteți? o întrebă O’Donnell încet. Maura îi întâlni privirea. — Știu cine sunt. — Sunteți sigură? O’Donnell veni și mai aproape de ea. Când vă aflați în sala de autopsie, examinând rănile victimelor, descriind loviturile de cuțit ale ucigașului, simțiți vreodată fiorul excitației? — Ce vă face să credeți că s-ar întâmpla așa ceva? — Sunteți fiica Amaltheei. — Sunt doar un accident biologic. Nu m-a crescut ea. O’Donnell se așeză înapoi în fotoliu și o studie cu ochi scrutători și reci. — Sunteți conștientă că există o componentă genetică a violenței? Că unele familii poartă această genă în ADN-ul lor? Maura își aminti ce-i spusese Rizzoli despre doctorița O’Donnell: „E mai mult decât curioasă. Vrea să știe cum este când tai în piele și privești victima sângerând. Cum este să simți puterea supremă. Este avidă de detalii, la fel ca un vampir însetat de sânge”. Putea vedea acum acel licăr de lăcomie în ochii lui O’Donnell. „Această femeie simte plăcere conversând cu monștrii, gândi Maura. Și speră că a mai găsit încă unul.” — Am venit să vorbesc despre Amalthea, îi răspunse. — N-am vorbit despre ea până acum? — Conform celor de la închisoarea Framingham, ați fost s-o vizitați de cel puțin douăsprezece ori. De ce așa de des? Cu siguranță că nu spre binele ei. — În calitate de cercetător, sunt interesată de cazul Amaltheei. Vreau să înțeleg ce-i determină pe oameni să ucidă. De ce simt plăcere făcând asta. — Vreți să spuneți că a făcut-o din plăcere? — Ei bine, știți cumva de ce a comis crima? — Este evident că suferă de o psihoză. 968

— Da, însă marea majoritate a bolnavilor psihici nu ucid. — Dar sunteți de acord cu mine că este bolnavă, nu-i așa? O’Donnell ezită. — Pare să fie. — Nu sunteți sigură. Chiar și după atâtea vizite? — Mama dumneavoastră prezintă mai multe probleme decât o simplă psihoză. Și crima ei are o serie de aspecte încă neelucidate. — Ce vreți să spuneți? — Afirmați că știți deja ce a făcut. Sau, cel puțin, ce a pretins acuzarea că ea a făcut. — Dovezile au fost destul de puternice pentru a fi condamnată. — O, există o grămadă de dovezi. Numărul de înmatriculare al mașinii surprins de camera de la benzinărie. Sângele femeilor pe levier. Portofelele lor în portbagaj. Dar probabil că nu ați auzit și despre asta. O’Donnell se întinse după unul dintre dosarele de pe măsuța de cafea și i-l înmâna Maurei. Este de la laboratorul criminalistic din Virginia, unde a fost arestată Amalthea. Maura deschise dosarul și văzu o fotografie a unei berline albe, cu număr de înmatriculare de Massachusetts. — Aceea era mașina pe care o conducea Amalthea, zise O’Donnell. Maura întoarse pagina. Urma o descriere a amprentelor prelevate. — S-au găsit mai multe amprente în acea mașină, continuă O’Donnell. Ambele victime, Nikki și Theresa Wells, lăsaseră amprente pe centurile scaunelor din spate, indicând faptul că au urcat singure în mașină, pe bancheta din spate, și și-au pus centurile de siguranță. Mai erau amprente lăsate de Amalthea, desigur, pe volan și pe schimbătorul de viteze. O’Donnell făcu o pauză. Și apoi, un al patrulea set de amprente. — Al patrulea? — E chiar acolo, în acel raport. Au fost găsite pe torpedo. Pe ambele uși și pe volan. Acele amprente n-au fost identificate niciodată. — Nu înseamnă nimic. Poate că un mecanic a făcut niște reparații la mașină și a lăsat în urmă aceste amprente. — Ar fi o posibilitate. Acum citiți, vă rog, raportul privind firele de păr și fibrele. Maura întoarse următoarea pagină și văzu că fuseseră găsite fire de păr blond pe bancheta din spate. Firele erau compatibile cu cele ale Theresei și ale lui Nikki Wells. — Nu văd nimic surprinzător la asta. Știm că victimele au fost în mașină. — Dar veți observa că nicio urmă de păr n-a fost găsită în partea din față a mașinii. Gândiți-vă. Două femei rămase în pană la marginea drumului. Cineva oprește, se oferă să le ducă cu mașina. Și ce fac surorile? Amândouă urcă în 969

mașină, în spate. Pare puțin cam nepoliticos, nu credeți? Să lași șoferul singur în față… Doar dacă… Maura se uită la ea. — Doar dacă altcineva nu era deja pe bancheta din față. O’Donnell se lăsă pe spătarul scaunului, cu un zâmbet satisfăcut pe buze. — Aceasta este întrebarea chinuitoare. O întrebare la care nu s-a căutat niciun răspuns în timpul procesului. Este motivul pentru care o vizitez iar și iar pe mama dumneavoastră. Vreau să știu ceea ce poliția nu s-a chinuit nici măcar o clipă să afle. Cine stătea în față lângă Amalthea? — Și ea nu v-a spus? — Nu mi-a spus numele lui. Maura o privi mirată. — Al lui? — Fac doar presupuneri în ceea ce privește sexul. Dar cred cu fermitate că cineva era în mașină cu Amalthea în momentul în care le-a zărit pe cele două femei pe marginea drumului. Cineva a ajutat-o să le imobilizeze pe victime. Cineva destul de puternic a ajutat-o să le ducă trupurile în șopron și să le dea foc. O’Donnell făcu o pauză. El este cel de care sunt interesată, doamnă doctor Isles. El este cel pe care vreau să-l găsesc. — Deci toate vizitele făcute Amaltheei nici măcar nu aveau legătură cu ea? — Boala mentală nu mă interesează. Răul pur, da. Maura o privi fix, gândind: „Da, bineînțeles. Îți face plăcere să ajungi atât de aproape încât să-l poți atinge, să-l poți adulmeca. Amalthea nu te atrage. Ea este doar intermediarul, persoana care te poate prezenta adevăratului obiect al plăcerii tale”. — Un partener, zise Maura. — Nu știm cine este sau cum arată. Doar mama dumneavoastră știe. — Și-atunci de ce nu spune cum îl cheamă? — Aceasta este întrebarea care mă frământă: de ce îl ascunde? Îi este frică de el? Îl protejează? — Nu știți nici măcar dacă această persoană există cu adevărat. Tot ce aveți momentan este un set de amprente neidentificate. Și o teorie. — Mai mult decât o teorie. Bestia este reală. O’Donnell se aplecă înainte și spuse încet, pe un ton aproape intim: Acesta este numele pe care ea l-a folosit când a fost arestată în Virginia. Când poliția de acolo a interogat-o. A spus, și citez: „Bestia mi-a spus s-o fac”, am încheiat citatul. El i-a spus să le omoare pe acele femei. În tăcerea ce urmă, Maura își auzi propria inimă ca bătaia din ce în ce mai rapidă a unei tobe. Înghiți în sec și spuse: — Vorbim despre o schizofrenică. O femeie care probabil are halucinații auditive. 970

— Sau vorbește despre o persoană reală. — Bestia? Maura reuși să schițeze un zâmbet. Un demon personal, poate. Un monstru din coșmarurile ei. — Care lasă în urmă amprente. — Acest lucru n-a părut să impresioneze juriul. — Au ignorat această dovadă. Am fost prezentă la proces. Am privit acuzarea construindu-și cazul împotriva unei femei atât de bolnave mental, încât până și ei erau conștienți că nu fusese responsabilă de acțiunile sale. Dar ea a fost ținta ușoară, condamnarea clară. — Cu toate că era evident că este bolnavă psihic. — O, nimeni nu s-a îndoit de faptul că se afla sub influența unei psihoze și că auzea voci. Acele voci ar fi putut să urle la ea să sfărâme craniul unei femei, să-i ardă trupul, dar juriul a considerat totuși că ea era capabilă să facă diferența între bine și rău. Amalthea a fost punctul ochit – punctul lovit al avocatului acuzării, așa că au mers până la capăt cu asta. Însă au greșit. Nu l-au luat pe el în calcul. O’Donnell se lăsă iar în fotoliu. Și mama dumneavoastră este singura care știe cine este el. • Era deja ora șase când Maura parcă în spatele morgii. Alte două mașini mai erau încă parcate acolo: Honda albastră a lui Yoshima și Saabul negru al doctorului Costas. „Probabil că au vreo autopsie care a durat mai mult”, gândi ea, cu unele mustrări de conștiință. Astăzi ar fi trebuit să fie ea de gardă, dar îi rugase pe colegi să-i țină locul. Descuie ușa din spate, păși în clădire și se îndreptă direct spre cabinetul ei, neîntâlnind pe nimeni pe drum. Pe birou găsi ceea ce venise să ia de acolo: două dosare, cu un post-it galben lipit pe coperta de deasupra, pe care Louise scrisese: „Dosarele pe care le-ați cerut”. Se așeză la birou, trase adânc aer în piept și deschise primul dosar. Era cel al Theresei Wells, sora mai mare. Pe copertă erau înscrise numele victimei, numărul de înregistrare al cazului și data examinării post-mortem. Nu recunoscu numele legistului, doctorul James Hobart, dar ea se transferase aici deabia cu doi ani în urmă, iar acest raport de autopsie era vechi de cinci ani. Începu să citească transcrierea după dictare a doctorului Hobart. Decedata este o femeie bine îngrijită, cu vârsta nedeterminată, măsurând un metru și șaizeci de centimetri și cântărind cincizeci și două de kilograme. Identitatea a fost stabilită în urma radiografiilor dentare; amprentele n-au putut fi prelevate. Aspectele importante sunt: arsuri extinse pe tors și la extremități, cu carbonizarea severă a pielii și expunerea zonelor de musculatură. Fața și partea anterioară a trunchiului au fost cumva ferite. Fragmente ale 971

hainelor sunt încă prezente, constând în blugi Gap albaștri, mărimea treizeci și opt, cu fermoarul închis și nasturii încă prinși, precum și un pulover alb și un sutien carbonizate, de asemenea cu nasturii încă încheiați. Examinarea căilor nazale n-a prezentat depuneri de cenușă, iar saturația de carboxihemoglobină din sânge era minimă. Deci, la momentul incinerării, Theresa Wells nu mai era în viață. Cauza morții era evidentă din interpretarea radiografiilor de către doctorul Hobart. Radiografiile laterale și antero-posterioare ale craniului dezvăluie o fractură parietală dreaptă, adâncă și cominutivă28, cu un fragment în formă de pană, lat de patru centimetri. O lovitură la cap care, cel mai probabil, o ucisese. La sfârșitul raportului, sub semnătura doctorului Hobart, Maura văzu un set de inițiale familiare. Louise fusese cea care transcrisese dictarea. Legiștii vin și pleacă, dar în acest birou, Louise era o constantă. Maura răsfoi paginile următoare ale dosarului. O listă a procedurii de autopsiere, cu toate radiografiile ce fuseseră făcute, sângele, fluidele și restul probelor colectate pentru analize. Paginile administrative înregistrau lanțul custodiei, obiectele personale și numele persoanelor prezente la autopsie. Yoshima fusese asistentul lui Hobart. Nu recunoscu numele ofițerului de poliție din Fitchburg care participase la procedură, un anume detectiv Swigert. Ajunse la sfârșitul dosarului, la o fotografie. Acolo se opri, simțind că îi vine greață la vederea imaginii. Flăcările carbonizaseră membrele Theresei Wells și lăsaseră la vedere mușchii trunchiului, însă fața îi rămăsese surprinzător de intactă și clar feminină. „Avea doar treizeci și cinci de ani, gândi Maura. Am trăit deja mai mult cu cinci ani decât Theresa Wells. Astăzi ar fi avut vârsta mea, dacă ar fi trăit. Dacă roata ei nu ar fi făcut pană în acea zi de noiembrie.” Închise dosarul Theresei și se întinse după cel de-al doilea. Din nou, făcu o scurtă pauză înainte de a-l deschide, ezitând să vadă ororile pe care le conținea. Se gândi la victima arsă pe care o autopsiase cu un an în urmă și la mirosul pătrunzător care îi rămăsese în păr și în haine chiar și după ce părăsise sala. Tot restul verii aceleia evitase să aprindă grătarul din curtea din spate, nefiind capabilă să tolereze mirosul cărnii arse. Acum, când deschise dosarul lui Nikki Wells, putu simți parcă din nou acel miros, venind din străfundurile memoriei ei. În timp ce fața Theresei fusese cruțată de flăcări aproape în întregime, nu se putea spune același lucru și despre sora mai mică. Focul care o cuprinsese pe Theresa doar parțial își concentrase toată furia pe trupul lui Nikki Wells. 28

Os fragmentat în mai multe segmente. (n. tr.). 972

Victima este carbonizată pe suprafețe extinse, cu porțiuni ale pieptului și peretelui abdominal complet arse, lăsând la iveală intestinele expuse. Țesuturile moi ale feței și scalpului sunt, de asemenea, arse complet. Sunt vizibile zone ale boltei craniene, precum și traumatismul cranian la nivelul feței. N-a rămas niciun fragment de îmbrăcăminte, însă mici concentrații metalice sunt vizibile pe radiografii la nivelul celei de-a cincea coaste, putând reprezenta clemele unui sutien; apare și un singur fragment metalic la nivelul pubisului. Radiografiile abdominale au dezvăluit de asemenea rămășițe suplimentare ale unui schelet, reprezentând un fetus, diametrul craniului fiind compatibil cu o perioadă de gestație de aproximativ treizeci și șase de săptămâni… Sarcina lui Nikki Wells trebuie să-i fi fost perfect vizibilă ucigașului ei. Și totuși, condiția acesteia nu i-a adus ei, sau copilului ei nenăscut, nici milă și nici iertare. Doar un rug funerar în pădure. Maura întoarse pagina, se opri și încruntă din sprâncene la citirea următoarei fraze din raportul de autopsie: De menționat că pe radiografia fetusului sunt absente tibia, fibula și oasele tarsiene din partea dreaptă. Un asterisc fusese adăugat cu un pix, împreună cu o notă mâzgălită: „Vezi addendum”. Dădu la pagina atașată și citi: *Anomalia fetusului a fost înregistrată în fișa obstetricoginecologică a victimei, cu trei luni în urmă. Ecografiile realizate în timpul celui de-al doilea trimestru de sarcină au dezvăluit faptul că fetusului îi lipsea membrul inferior drept, cel mai probabil din cauza sindromului benzilor amniotice (displazia Streeter). O malformație a fetusului. Cu luni de zile înaintea morții, lui Nikki Wells i se spusese că bebelușul ei se va naște fără piciorul drept, și totuși, ea alesese să păstreze sarcina. Să-și păstreze copilul. Ultimele pagini din dosar urmau să fie cele mai dificil de examinat. Maura știa asta. Nu se simțea în stare să vadă fotografiile, dar făcu un efort. Văzu membrele și trunchiul înnegrite. Nu mai era o femeie frumoasă acolo, nici urmă de strălucire roz a sarcinii, doar imaginea unui craniu, ieșind la iveală de după o mască carbonizată, oasele faciale fiind deplasate și înfundate în interior de lovitura fatală. 973

„Amalthea Lank a făcut asta. Mama mea. Le-a sfărâmat craniile și le-a târât corpurile într-un șopron. Oare în timp ce le stropea trupurile cu benzină, în timp ce aprindea chibritul, a simțit vreo plăcere puternică, privind flăcările intensificându-se? Oare a mai rămas acolo lângă șopron să respire mirosul greu de carne și păr arse?” Incapabilă să mai suporte acea imagine, ea închise dosarul, își întoarse atenția spre cele două plicuri mari cu radiografii ce se aflau de asemenea pe biroul ei. Merse cu ele la negatoscop și prinse mai întâi radiografiile capului și gâtului Theresei Wells. Luminile pâlpâiră, iluminând umbrele fine ale osului. Radiografiile erau mult mai ușor de suportat decât fotografiile. Fără a prezenta elemente de recunoaștere, corpurile își pierd din puterea de oripilare. Orice schelet arată ca oricare altul – craniul pe care îl examina acum pe negatoscop putea fi al oricărei femei, o persoană iubită sau o străină. Analiză bolta craniană fracturată, triunghiul de os care fusese forțat în interior. Aceasta nu fusese o lovitură impulsivă; doar o mișcare fermă a brațului, una deliberată și sălbatică, ar fi putut înfunda acel fragment de os atât de tare în lobul parietal. Desprinse filmele Theresei, luă al doilea plic, scoase noul set de radiografii și le prinse de negatoscop. Un alt craniu, de data aceasta al lui Nikki. Ca și sora ei, Nikki fusese lovită la cap, dar această lovitură îi aterizase pe frunte, înfundând osul frontal, sfărâmând ambele orbite atât de tare, încât ochii trebuie să-i fi ieșit din locașurile lor. Nikki Wells văzuse cu siguranță lovitura venind. Maura îndepărtă radiografiile și prinse un alt set, prezentând coloana și zona pelviană ale lui Nikki, aproape intacte sub carnea distrusă de flăcări. Peste pelvis se aflau oasele fetusului. Chiar dacă focul transformase mama și copilul într-o singură masă carbonizată, pe radiografii Maura putu observa că erau două entități separate. Două seturi de oase, două victime. Și mai văzu ceva: o pată strălucitoare ce ieșea în evidență, chiar și printre umbrele ce încercau s-o acopere. Era o așchie subțire ca vârful unui ac, peste osul pubian al lui Nikki Wells. Un fragment minuscul de metal? Poate ceva rămas din îmbrăcăminte – un fermoar, o clemă – care se prinsese în pielea arsă? Maura căută în plic și găsi și o radiografie laterală a trunchiului. O prinse alături de cea frontală. Așchia metalică se zărea și pe imaginea laterală, însă ea putu observa acum că nu era deasupra osului pubian, ci părea înfiptă în os. Scoase toate radiografiile lui Nikki din plic și le prinse de negatoscop, câte două odată. Văzu concentrațiile pe care doctorul Hobart le identificase pe filmele toracelui, fragmentele metalice care reprezentau clemele sutienului și copcile nasturilor. Pe filmele laterale, aceleași fragmente de metal puteau fi văzute clar în țesutul moale de suprafață. Prinse din nou radiografiile pelviene și examină acea așchie metalică încastrată în osul pubian al lui Nikki Wells. Chiar dacă doctorul Hobart îl menționase în raportul său, el nu mai spusese nimic despre el 974

în concluzii. Poate se gândise că nu prezenta vreo relevanță asupra cazului. Chiar așa, ținând cont de toate celelalte atrocități la care fusese supusă victima. Yoshima îl asistase pe Hobart la autopsie; poate că el își amintea cazul. Părăsi biroul, se îndreptă spre scări și împinse ușile duble ale secției de autopsie. Laboratorul era pustiu, mesele curățate pentru noapte. — Yoshima? strigă ea. Își puse în picioare încălțările sterile și traversă laboratorul, pe lângă mesele goale din oțel inoxidabil, după care împinse încă un rând de uși duble, spre rampa de recepție. Deschizând ușa camerei frigorifice, aruncă o privire înăuntru. Văzu doar corpurile celor decedați, doi saci albi așezați unul lângă altul pe tărgi. Închise ușa și rămase nemișcată pentru un moment în camera pustie, încercând să audă voci, pași, orice i-ar fi arătat că mai era și altcineva în clădire. Însă auzi doar huruitul unității frigorifice și, foarte slab, sunetul vreunei ambulanțe de afară, din stradă. Costas și Yoshima plecaseră probabil acasă. Când ieși din clădire, cincisprezece minute mai târziu, văzu că într-adevăr Saabul și Toyota dispăruseră; în parcare, cu excepția mașinii ei, un Lexus negru, singurele vehicule mai erau cele trei camionete ale morgii, ce aveau imprimate pe caroserie: „Biroul de medicină legală, statul Massachusetts”. Se făcuse întuneric și mașina ei rămăsese singură într-o zonă luminată de felinarul stradal. Imaginile Theresei și ale lui Nikki Wells îi veneau încă în fața ochilor. Îndreptându-se spre Lexus, se simțea neliniștită, tresărind la orice umbră din jurul ei, la orice zgomot întâmplător, la orice zvâcnire. La câțiva pași de mașină se opri brusc și rămase cu privirea ațintită asupra portierei din dreapta față. Părul de pe ceafă i se zburli dintr-odată. Grămada de dosare pe care le avea la ea alunecară din mâinile moi, hârtiile împrăștiindu-se pe jos. Trei zgârieturi paralele fuseseră făcute în vopseaua portierei. O urmă de gheară. „Pleacă. Fugi înăuntru.” Se întoarse într-o clipită și fugi spre clădire. În fața ușii încuiate, căută cu înfrigurare pe inelul cu chei. Unde este, unde este cea potrivită? În sfârșit o găsi, o introduse în yală și se năpusti înăuntru, trântind ușa în urma ei. Se sprijini de ușă cu toată greutatea, ca și cum ar fi încercat să consolideze această barieră improvizată. Înăuntrul clădirii pustii era o liniște atât de apăsătoare, încât putea să își audă propria respirație întretăiată. Fugi pe hol spre biroul ei și se încuie înăuntru. Doar atunci, înconjurată de lucrurile familiare, simți că pulsul începe să încetinească și mâinile se opresc din tremurat. Se apropie de birou, ridică receptorul și o sună pe Jane Rizzoli.

975

• CAPITOLUL 18 — Ai făcut ceea ce trebuia. Te-ai îndepărtat repede și ai mers într-un loc sigur, îi zise Rizzoli. Maura era așezată la birou și privea hârtiile șifonate pe care Rizzoli le adunase din parcare. Un morman, acum dezordonat, din dosarul lui Nikki, pătat de noroi, călcat în picioare într-un moment de panică. Chiar și acum, în compania liniștitoare a lui Rizzoli, Maura resimțea șocul trăit. — Ai găsit vreo amprentă pe ușa mașinii? o întrebă Maura. — Câteva. Nimic deosebit de ceea ce ai putea găsi pe orice portieră de mașină. Rizzoli trase un scaun mai aproape de biroul Maurei și se așeză. Își puse mâinile la loc odihnitor, pe abdomen. „Mama Rizzoli, însărcinată și înarmată, gândi Maura. Oare exista vreun salvator mai bun care să vină în ajutorul meu?” — Cât timp a stat mașina în parcare? Ai spus că ai ajuns pe la șase. — Da, dar zgârieturile puteau fi acolo de dinainte de a ajunge aici. Nu prea folosesc portiera din dreapta în fiecare zi. Doar atunci când am nevoie să bag în mașină sacoșe de cumpărături sau altceva. Le-am văzut în seara aceasta datorită situării mașinii, chiar sub felinar. — Când ai încuiat ultima oară portiera aceea? Maura își masă tâmplele. — Știu că ieri-dimineață era în regulă. Când am plecat din Maine. Mi-am pus geanta cu schimburi pe scaunul din față. Aș fi observat zgârieturile de atunci. — E în regulă. Deci ai condus acasă ieri. Apoi ce ai făcut? — Mașina a fost în garajul meu toată noaptea. Și apoi, în această dimineață, am venit la tine în Schroeder Piaza. — Unde ai parcat? — În garajul din apropierea sediului poliției, cel de pe Columbus Avenue. — Deci a fost parcată în acel garaj toată după-amiaza. În timp ce noi vizitam închisoarea. — Da. — Acel garaj este plin de camere de supraveghere, știai asta, nu? — Da? N-am observat… — Și apoi unde ai mers? După ce ne-am întors de la Framingham? Maura ezită. — Doctore? — Am mers s-o văd pe Joyce O’Donnell. Îi întâlni privirea lui Jane. Nu te uita așa la mine. Trebuia să fac asta. 976

— Și aveai de gând să-mi spui? — Bineînțeles. Uite ce e, trebuia să știu mai multe despre mama mea. Rizzoli se lăsă pe spate, cu gura strânsă a dezaprobare. „Nu e mulțumită de mine, gândi Maura. Mi-a spus să stau departe de O’Donnell și eu i-am ignorat sfatul.” — Cât timp ai stat la ea acasă? întrebă Rizzoli. — Cam o oră. Jane, mi-a spus ceva ce nu știam. Amalthea a crescut în Fox Harbor. De aceea a mers Anna în Maine. — Și după ce ai părăsit reședința lui O’Donnell? Ce s-a întâmplat apoi? Maura oftă. — Am venit direct aici. — Nu ai observat pe nimeni urmărindu-te? — De ce m-aș fi obosit să mă uit? Am prea multe pe cap acum. Se priviră una pe cealaltă pentru câteva minute, niciuna neîndrăznind să rupă tăcerea, tensiunea provocată de vizita ei la O’Donnell zăbovind încă între ele. — Știai că aici camera de supraveghere este stricată? întrebă Rizzoli. Cea montată în parcare. Maura scoase un râset și ridică din umeri. — Știi cât de mult a fost redus bugetul nostru anul acesta? Acea cameră este stricată de luni întregi. Poți vedea chiar și firele atârnând în afară. — Ceea ce vreau să spun este că acea cameră ar fi speriat marea majoritate a vandalilor. — Din nefericire, n-a făcut asta. — Cine mai știe că acea cameră este stricată? Întregul personal al acestei instituții, nu-i așa? Maura simți un fior de panică. — Nu-mi place deloc ce insinuezi. Mai multe persoane au observat că este stricată. Polițiști, șoferii de la firmele de pompe funebre, oricine a livrat vreodată un corp neînsuflețit. E de ajuns să cercetezi și vei afla. — Ai spus că atunci când ai ajuns erau parcate aici două mașini. Cea a doctorului Costas și cea a lui Yoshima. — Da. — Și când ai ieșit din clădire, în jur de ora opt, acele mașini nu mai erau. — Au plecat înaintea mea. — Te înțelegi bine cu amândoi? Maura râse neîncrezătoare. — Glumești, nu-i așa? Pentru că întrebările tale sunt ridicole. — Nu-mi face plăcere să te întreb așa ceva. — Și atunci de o mai faci? Îl cunoști pe doctorul Costas, Jane. Și îl știi și pe Yoshima. Nu poți să-i consideri suspecți. 977

— Amândoi au trecut prin acea parcare. Chiar pe lângă mașina ta. Doctorul Costas a plecat primul, pe la șapte fără un sfert. Yoshima a plecat la ceva vreme după aceea, poate în jur de ora șapte și un sfert. — Ai vorbit cu ei? — Amândoi mi-au spus că n-au văzut nicio zgârietură pe mașina ta. Ai crede că ar fi trebuit s-o vadă. Mai ales Yoshima, a cărui mașină era parcată imediat lângă a ta. — Lucrăm împreună de aproape doi ani. Îl cunosc. Și tu la fel. — Noi așa credem. „Nu face asta, Jane, gândi ea. Nu mă face să-mi fie frică de propriii colegi.” — Lucrează în această instituție de optsprezece ani, zise Rizzoli. — Și Abe e aici cam tot de atâția ani. Și Louise la fel. — Știai că Yoshima locuiește singur? — Și eu la fel. — Are patruzeci și opt de ani, niciodată căsătorit, și locuiește singur. Vine la muncă în fiecare zi și, într-o dimineață iată-te și pe tine, atât de aproape. Amândoi lucrați cu cadavre, dând peste niște chestii destul de cumplite. Asta trebuie să creeze o anumită legătură între voi. Toate lucrurile teribile pe care doar tu și el le-ați văzut. Maura se gândi la orele petrecute împreună cu Yoshima în acea cameră cu mese de oțel și instrumente ascuțite. Păruse întotdeauna să-i anticipeze nevoile chiar înainte ca ea să scoată un cuvânt. Da, exista o legătură, bineînțeles că era, pentru că formau o echipă. Dar, după ce dădeau jos halatele și încălțările sterile, amândoi ieșeau pe ușă spre viețile lor individuale. Nu socializau, nu băuseră nici măcar ceva împreună în afara biroului. „Suntem asemănători așa, gândi ea. Doi oameni solitari care se întâlnesc doar în prezența cadavrelor.” — Uite ce e, zise Rizzoli cu un oftat. Îmi place Yoshima. Urăsc faptul că trebuie să mă gândesc și la această posibilitate. Dar trebuie să iau și asta în considerație, altfel nu mi-aș face meseria așa cum trebuie. — Și la ce te referi mai exact? Să mă faci să devin paranoică? Sunt destul de speriată și-așa, Jane. Nu mă face să-mi fie frică de oamenii în care am nevoie să am încredere. Maura aranja hârtiile de pe birou. Ai terminat cu examinarea mașinii mele? Aș vrea să merg acasă. — Da, am terminat. Dar nu sunt atât de sigură că ar trebui să mergi acasă. — Și ce-ar trebui să fac? — Există și alte opțiuni. Ai putea merge la un hotel. Ai putea dormi pe canapeaua mea. Tocmai am vorbit cu detectivul Ballard și a menționat că are o cameră liberă. — Ce ți-a venit să vorbești cu Ballard?

978

— Ține legătura cu mine în fiecare zi, legat de caz. A sunat acum o oră și iam spus și ce s-a întâmplat cu mașina ta. A venit chiar până aici să arunce o privire. — E în parcare acum? — A ajuns aici cu ceva vreme în urmă. E îngrijorat, doctore. Și eu sunt la fel. Rizzoli făcu o pauză. Deci, ce vrei să faci? — Nu știu… — Ei bine, ai câteva minute la dispoziție să te hotărăști. Rizzoli făcu o sforțare să se ridice în picioare. Haide, te conduc până afară. „Iată exemplul perfect de moment penibil, gândi Maura în timp ce se îndreptau amândouă spre hol. Sunt protejată de o femeie care de-abia se mai poate ridica de pe scaun”. Însă Rizzoli fusese destul de fermă și stabilise că ea exercita controlul, ea era cea care își asumase rolul de protector. Ea fu cea care deschise ușa și ieși prima afară. Maura o urmă în parcare, spre Lexus, unde se aflau Frost și Ballard. — Maura, ești bine? o întrebă Ballard. Orbită de lumina felinarului stradal, Maura privi fața detectivului învăluită în umbră și nu putu să citească limpede expresia de pe chipul lui. — Sunt bine. — Ar fi putut ieși mai rău de atât. Se uită la Rizzoli. Ce părere ai? — I-am spus că poate nu ar fi bine să meargă acasă în seara aceasta. Maura se uită la mașină. Cele trei zgârieturi ieșeau în evidență, chiar mai urâte decât își amintea, ca niște răni lăsate în urmă de ghearele unui animal de pradă. „Ucigașul Annei îmi vorbește. Și nici nu mi-am dat seama cât de aproape a fost de mine.” — Echipa de investigații criminalistice a observat un zgomot ciudat la ușa dinspre șofer, zise Frost. — E mai vechi. Cineva m-a tamponat într-o parcare acum câteva luni. — În regulă, deci rămân doar zgârieturile. Au prelevat câteva amprente. Vor avea nevoie și de ale tale, doctore, imediat ce poți trimite un set la laborator. — Desigur. Se gândi la toate amprentele pe care le prelevase la morgă, toate degetele reci pe care le presase de cartonașe. „Mi le vor lua pe ale mele dinainte. Când încă sunt vie.” Își împreună mâinile la piept, simțind răcoare în ciuda nopții călduroase. Se gândi la întoarcerea într-o casă goală, urmând să se încuie în dormitor. Chiar și cu toate măsurile de precauție, rămânea doar o casă, și nu o fortăreață. O casă cu ferestre ce puteau fi ușor sparte, plase ce puteau fi ușor tăiate cu un cuțit. — Ai spus că Charles Cassell a zgâriat mașina Annei. Maura se întoarse spre Rizzoli. Cassell nu avea de ce să-mi facă asta. Nu mie. 979

— Nu, nu ar avea de ce. Acesta este evident un avertisment adresat ție. Rizzoli spuse apoi, încet: Poate Anna a fost o greșeală. „Eu sunt aceea. Eu sunt cea care ar fi trebuit să moară.” — Unde vrei să mergi, doctore? întrebă Rizzoli. — Nu știu, răspunse Maura. Nu știu ce să fac… — Ei bine, pot să vă sugerez să nu mai rămânem mult aici? interveni Ballard. Unde oricine te poate urmări cu privirea? Maura se uită spre trotuar. Văzu siluetele persoanelor atrase de luminile mașinii de poliție, oameni ale căror fețe nu le putea zări pentru că erau în umbră, în timp ce ea stătea aici, sub lumina felinarului stradal, ca o vedetă în luminile rampei. — Am un dormitor liber, zise Ballard. Ea nu se uită la el, în schimb rămase concentrată asupra acelor fețe din umbră. Se gândea. „Totul se întâmplă prea repede. Prea multe decizii pe care trebuie să le iau în vâltoarea evenimentelor. Alegeri pe care poate le voi regreta.” — Doctore? interveni Rizzoli. La ce te gândești? În sfârșit, Maura se întoarse spre Ballard și simți din nou acel fior deranjant al atracției. — Nu știu unde să merg în altă parte, îi spuse ea. • Ballard conducea chiar în spatele ei, atât de aproape, că farurile mașinii lui îi luceau în oglinda retrovizoare, ca și cum îi era teamă să se îndepărteze de ea, teamă că va fugi de el în aglomerația densă a traficului. Rămase aproape și când ajunseră în cartierul liniștit al Newtonului, chiar și când ea dădu de două ori roată zonei, așa cum o învățase el, pentru a se asigura că nu o urmărise nimeni. Când opri în sfârșit în fața casei lui, el apăru instantaneu în dreptul portierei și îi bătu în geam. — Bagă mașina în garaj, zise el. — Dar îți voi ocupa tot spațiul. — E în regulă. Nu vreau ca mașina ta să rămână în stradă. Mă duc să deschid ușa garajului. Conduse încet pe alee și privi cum ușa se ridică zgomotos, dând la iveală un garaj ordonat, unde uneltele erau agățate pe un panou și rafturile făcute la comandă erau pline cu rânduri de cutii de vopsea. Chiar și podeaua de beton părea să strălucească de curățenie. Intră cu mașina în garaj și ușa se închise aproape imediat în spatele ei, blocând orice vedere dinspre stradă. Timp de câteva minute, rămase așa în mașină, ascultând doar ticăitul motorului și încurajându-se pentru noaptea ce urma. Cu puțin timp în urmă, întoarcerea acasă i se păruse nesigură, nechibzuită. Acum, se întreba dacă această alegere fusese cea mai înțeleaptă. Ballard deschise portiera. 980

— Haide înăuntru. Îți voi arăta cum să pornești sistemul de securitate. Doar în caz că nu sunt eu aici. O conduse în casă și, pe un culoar scurt, în hol. Îi arătă o tastatură numerică, montată în apropiere de ușa de la intrare. — Am actualizat acest sistem acum câteva luni. Mai întâi introduci codul de securitate, apoi apeși pe tasta de armare. Odată făcută asta, dacă cineva deschide o fereastră sau o ușă, pornește o alarmă care sună atât de tare, că îți țiuie urechile. De asemenea, alertează imediat și o companie de securitate, care vine încoace. Pentru a o dezarma, introduci același cod și apeși apoi butonul „off”. Este destul de clar până aici? — Da. Vrei să-mi spui și codul? — Ajungeam și la asta. Îi aruncă o privire rapidă. Îți dai seama, desigur, că urmează să-ți dezvălui cheia numerică a casei mele. — Te întrebi dacă poți avea încredere în mine? — Doar promite-mi să nu o spui mai departe prietenilor tăi dubioși. — Numai Dumnezeu știe că am o grămadă din aceștia. — Da, râse el. Și probabil că toți poartă la ei insigne de polițiști. În regulă, codul este doisprezece șaptesprezece. Ziua de naștere a fiicei mele. Crezi că-l poți reține sau vrei să ți-l scriu pe ceva? — Îl voi ține minte. — Bine. Acum apucă-te și armează sistemul, fiindcă nu cred că mai plecăm undeva în seara aceasta. În timp ce tasta numerele, el stătu atât de aproape de ea încât îi putea simți respirația prin păr. Apăsă butonul „armează” și auzi un sunet de avertizare ușor; afișajul digital arăta acum: „sistem armat”. — Fortăreața este sigură, zise el. — A fost destul de simplu. Se întoarse și îl văzu privind-o cu atâta intensitate încât simți brusc nevoia de a face un pas înapoi, măcar pentru a restabili o distanță sigură între ei doi. — Ai mâncat ceva în seara aceasta? o întrebă el. — N-am apucat. S-au întâmplat atât de multe în ultimele ore. — Haide atunci. Nu te pot lăsa să te culci flămândă. Bucătăria lui arăta exact așa cum se aștepta, cu dulapuri solide din arțar și blaturi groase. Cratițe și tigăi erau atârnate într-o ordine studiată de un suport fixat de tavan. Nimic extravagant, doar spațiul de activitate al unui bărbat practic. — Nu vreau să te deranjez, îi zise ea. Niște ouă și pâine prăjită sunt de ajuns. Ballard deschise frigiderul și luă un carton de ouă. — Le vrei omletă? — Pot s-o fac și eu, Rick. 981

— Ce-ai zice să faci niște pâine prăjită pentru amândoi? Pâinea este acolo. Aș mânca și eu o felie. Maura luă două felii de pâine din pungă și le lăsă să cadă în toaster. Se întoarse să-l privească stând lângă cuptor, bătând niște ouă într-un castron, și își aminti de ultima lor cină, amândoi desculți și râzând, bucurându-se unul de compania celuilalt. Înainte ca telefonul lui Jane s-o facă să se supere pe el. Și dacă Jane nu ar fi sunat în seara aceea, ce s-ar fi întâmplat între ei doi? Îl privi turnând ouăle într-o tigaie și pornind aragazul. Simți că se înroșește la față, ca și cum el mai aprinsese o altă flacără undeva în interiorul ei. Se întoarse cu spatele și privi în schimb ușa frigiderului, pe care erau prinse fotografii cu Ballard și fiica lui. Katie, bebeluș, în brațele mamei ei. Puțin mai mare, așezată într-un scaun înalt. O succesiune de imagini ce conducea la fotografia unei adolescente blonde cu un zâmbet ranchiunos. — A crescut așa de repede, spuse el. Nu-mi vine să cred că în acele fotografii este același copil. Maura se uită peste umăr la el. — Ce-ai hotărât să faci legat de țigara cu marijuana din dulăpiorul de la școală? — Ah, aceea. Oftă. Carmen a consemnat-o în casă. Chiar mai rău, i-a interzis să se uite la televizor timp de o lună. Acum va trebui să mi-l opresc și eu, doar pentru a mă asigura că fiică-mea nu se va strecura aici și va sta la televizor când eu nu sunt acasă. — Tu și Carmen sunteți o adevărată echipă când vine vorba să țineți front comun. — Nu prea am de ales, în realitate. Oricât de amar este un divorț, trebuie să fim uniți pentru binele copilului. Opri aragazul și răsturnă ouăle aburinde pe două farfurii. Nu ai copii? — Nu, din fericire. — Din fericire? — Eu și Victor n-am fi reușit să fim atât de civilizați ca voi doi. — Nu e chiar atât de ușor pe cât pare. Mai ales de când… — Da? — Reușim să păstrăm aparențele. Asta e tot. Pregătiră masa, punând farfuriile cu ouă, pâinea prăjită și untul, și se așezară unul în fața celuilalt. Subiectul căsătoriilor lor ratate îi lăsă pe amândoi abătuți. „Amândoi încă ne lingem rănile emoționale, gândi ea. Oricât de atrași am fi unul de celălalt, acesta nu e momentul potrivit pentru a începe o relație.” Însă mai târziu, când urcau scările, știu că în mintea amândurora treceau cu siguranță aceleași posibilități. — Iată camera ta, îi zise el, deschizând ușa dormitorului lui Katie. 982

Ea intră și dădu peste ochii galeși ai lui Britney Spears, fixând-o de pe un poster uriaș lipit pe perete. Păpușile Britney și CD-urile mărgineau rafturile de cărți. „Această cameră îmi va provoca coșmaruri”, gândi ea. — Ai propria baie, acolo e ușa, îi arătă el. Ar trebui să fie acolo o periuță de dinți de rezervă sau chiar două în dulăpior. Și poți folosi și halatul de baie al lui Katie. — Nu se va supăra? — Stă la Carmen pentru tot restul săptămânii. Nici măcar nu va ști că ai fost pe-aici. — Rick, îți mulțumesc. El se opri un moment, ca și cum ar fi așteptat ca ea să mai spună ceva. Cuvinte care ar fi schimbat totul. — Maura? — Da? — Voi avea grijă de tine. Vreau doar ca tu să știi asta. Ce s-a întâmplat cu Anna… Nu voi lăsa să ți se întâmple și ție. Se întoarse să plece și spuse încet, aproape imperceptibil: Noapte bună. Închise apoi ușa în urma lui. „Voi avea grijă de tine.” „Nu asta ne dorim cu toții? gândi ea. Cineva care să ne protejeze.” Uitase acest sentiment, cum era să te simți protejată. Chiar și atunci când era căsătorită cu Victor, nu se simțise protejată de el; el era prea preocupat de propria persoană pentru a se deranja să ocrotească pe altcineva decât pe sine însuși. Întinsă în pat, ea ascultă ticăitul ceasului de pe noptieră, pașii lui Ballard din camera alăturată. Încetul cu încetul, casa se cufundă în liniște. Urmări scurgerea orelor, miezul nopții, ora unu, și tot nu adormise încă. Mâine avea să fie extenuată. „Oare și el e încă treaz?” De-abia îl cunoștea, la fel cum de-abia dacă îl cunoștea pe Victor când se măritase cu el. Și iată ce nebunie se întâmplase, trei ani din viață duși pe apa sâmbetei, totul din cauza atracției. Scântei. Nu mai avea încredere în propria judecată când venea vorba de bărbați. Bărbatul cu care ai vrea cel mai tare să-ți petreci noaptea poate fi cea mai rea alegere dintre toate. Ora două. Farurile unei mașini trecură pe lângă fereastră. Un motor răsună pe stradă. Ea se încordă, gândind: „Nu e nimic, probabil vreun vecin care vine acasă târziu”. Apoi auzi zgomot de pași pe verandă. Își ținu respirația. Dintr-odată, în întuneric răsună un țiuit strident. Sări din pat. „Alarma sistemului de securitate. Cineva este în casă.” Ballard îi bătu cu putere în ușă. — Maura? Maura? strigă el. — Sunt bine! 983

— Încuie-ți ușa! Nu ieși afară! — Rick? — Rămâi în cameră! Se dădu jos din pat, cu picioarele împleticindu-i-se, și încuie ușa. Ghemuită, cu mâinile acoperindu-și urechile pentru a estompa sunetul strident al alarmei, incapabilă să mai audă altceva. Și-l imagină pe Ballard coborând scările, o casă plină de umbre, cineva așteptând jos. „Unde ești, Rick?” Nu mai putea auzi nimic decât alarma. Aici, în întuneric, era și oarbă, și surdă la orice s-ar fi apropiat de ușa ei. Zgomotul încetă dintr-odată. În tăcerea ce urmă, își putu auzi în sfârșit propria respirație sacadată, bătăile inimii. Și voci. — Isuse Hristoase! striga Rick. Puteam să te împușc! Ce naiba a fost în capul tău? Și apoi vocea unei fete. Rănită și furioasă. — Ai pus lanțul la ușă! N-am putut să intru să opresc alarma! — Nu ridica tonul la mine! Maura deschise ușa și ieși în hol. Vocile se auzeau din ce în ce mai tare, amândouă ridicate și mânioase. Uitându-se peste balustradă, îl văzu pe Rick dedesubt, fără cămașă, într-o pereche de blugi, cu pistolul pe care îl luase cu el băgat în betelia pantalonului. Fiica lui îl privea dușmănos. — Este ora două dimineața, Katie. Cum ai ajuns până aici? — Un prieten m-a adus cu mașina. — În miezul nopții? — Am venit să-mi iau rucsacul, bine? L-am uitat și aveam nevoie de el mâine. N-am vrut s-o trezesc pe mama. — Spune-mi cine este prietenul tău. Cine te-a adus cu mașina? — Ei bine, a plecat deja! Alarma l-a speriat cu siguranță. — Ahh, deci e un băiat! Cine este? — Încetează, tată. Doar… las-o baltă. — Stai aici și vorbește cu mine. Katie, nu te duce sus… Se auziră pași înăbușiți pe scări, care se opriră dintr-odată. Katie rămase neclintită pe scări, privind-o uimită pe Maura. — Coboară imediat! strigă Rick. — Da, tată, murmură Katie, cu privirea încă ațintită asupra Maurei. Acum știu de ce ai pus lanțul la ușă. — Katie! Rick făcu o pauză, oprit brusc de soneria telefonului. Se întoarse să răspundă. — Alo? Da, sunt Rick Ballard. Totul este în regulă aici. Nu, nu este nevoie să trimiteți pe cineva. Fiica mea a venit acasă și n-a oprit sistemul de alarmă la timp… 984

Tânăra o privea încă pe Maura cu ostilitate evidentă. — Deci tu ești noua lui iubită… — Te rog, nu e nevoie să te superi, îi spuse Maura încetișor. Nu sunt iubita lui. Aveam doar nevoie de un loc unde să dorm în noaptea aceasta. — Da, perfect. Și de ce nu cu tatăl meu, nu-i așa? — Katie, îți spun adevărul… — Nimeni din această familie nu-mi spune vreodată adevărul. La parter, telefonul sună din nou. Rick răspunse și de această dată. — Carmen, Carmen, liniștește-te! Katie este aici. Da, e bine. Un băiat a aduso cu mașina până aici ca să-și ia rucsacul… Fata îi aruncă o ultimă privire tăioasă Maurei și coborî. — Mama ta e la telefon, îi zise Rick. — Ai de gând să-i spui despre noua ta iubită? Cum ai putut să-i faci asta, tată? — Trebuie să vorbim despre asta. Trebuie să accepți faptul că eu și mama ta nu mai suntem împreună. Lucrurile s-au schimbat. Maura merse înapoi în dormitor și închise ușa. În timp ce se îmbrăca, îi auzi certându-se în continuare la parter. Vocea lui Rick, calmă și fermă, și cea a fetei, ascuțită și furioasă. Avu nevoie doar de câteva minute ca să se schimbe. Când coborî, îi găsi pe Ballard și fiica lui stând în camera de zi. Katie era ghemuită pe canapea ca un porc spinos gata să sară la bătaie. — Rick, e mai bine să plec acum, zise Maura. El se ridică în picioare. — Nu poți. — Nu, este în regulă. Ai nevoie să fii singur cu familia ta. — Dar nu este sigur să mergi acasă la tine. — Nu mă duc acasă. Voi merge la un hotel. Serios, va fi totul bine. — Maura, așteaptă… — Vrea să plece, da? interveni brusc Katie. Așa că las-o să plece. — Te voi suna de la hotel, mai spuse Maura. În timp ce ieșea cu mașina din garaj, Rick veni afară și rămase pe alee, urmărind-o cu atenție. Privirile lor se întâlniră prin geamul mașinii și el făcu un pas, parcă încercând încă o dată s-o convingă să stea, să se întoarcă în siguranța casei sale. O altă pereche de faruri apăru la orizont. Mașina lui Carmen opri lângă bordură și ea coborî, cu părul blond în dezordine, cu marginea cămășii de noapte ieșindu-i de sub halat. Un alt părinte sculat din pat de această adolescentă neascultătoare. Carmen îi aruncă o privire Maurei, apoi îi spuse câteva cuvinte lui Ballard și intră în casă. Prin fereastra camerei de zi, Maura le văzu pe mamă și fiică îmbrățișându-se. Ballard rămase pe alee, se uită spre casă, apoi iarăși la Maura, parcă tras în două direcții. 985

Luă ea decizia pentru el. Porni mașina, apăsă piciorul pe accelerație și se îndepărtă. Ultima imagine cu el fu în oglinda retrovizoare, când Rick se întoarse și intră în casă. Înapoi la familia sa. Chiar și divorțat, gândi ea, nu poți șterge toate legăturile formate de ani de conviețuire. Mult timp după ce hârtiile sunt semnate, hotărârile legalizate, încă mai rămân legăturile. Și cea mai puternică dintre toate este scrisă în carnea și oasele unui copil. Expiră adânc și se simți, dintr-odată, scăpată de orice tentații. Liberă. Așa cum îi promisese lui Ballard, nu merse acasă. În schimb, se îndreptă spre vest, spre Route 95, ce se întindea ca un arc larg de-a lungul periferiei Bostonului. Se opri la primul motel pe care îl întâlni în cale. Camera în care intră mirosea a fum de țigară și a săpun Ivory. Toaleta avea manșeta de igienizare peste capac, iar paharele ambalate din baie erau de plastic. Zgomotul traficului de pe autostrada din apropiere pătrundea prin pereții subțiri. Nu-și mai amintea când stătuse ultima dată într-un motel atât de ieftin, atât de dărăpănat. Îl sună pe Rick, un apel scurt de treizeci de secunde pentru a-i spune unde era. Apoi închise telefonul mobil și se urcă în patul acoperit de cearșafuri destrămate. În acea noapte dormi buștean, cum nu mai dormise de o săptămână.

986

• CAPITOLUL 19 „Nimeni nu mă place, toată lumea mă urăște, cred că mă voi apuca să mănânc viermi. Viermi, viermi, viermi. Încetează să te mai gândești la asta!” Mattie închise ochii și scrâșni din dinți, dar tot nu putu să blocheze din minte melodia acelui cântec stupid din copilărie. Îi suna iar și iar în minte și ajungea mereu la acel refren cu viermi. „Doar că nu-i voi mânca eu, ci mă vor mânca ei pe mine. Of, gândește-te la altceva. Lucruri drăguțe, lucruri frumoase. Flori, rochii. Rochii albe cu panglici și mărgele. Ziua nunții tale. Da, gândește-te la asta.” Își amintea cum stătuse în salonul miresei de la biserica metodistă Saint John, uitându-se la imaginea ei în oglindă și gândind: „Astăzi este cea mai frumoasă zi din viața mea. Mă mărit cu bărbatul pe care îl iubesc”. Și-o aminti pe mama ei intrând în cameră ca s-o ajute cu voalul. Cum aceasta se aplecase deasupra ei și îi spusese, cu un oftat de ușurare: „Nu am crezut că voi trăi vreodată această zi”. Ziua în care, în sfârșit, un bărbat o lua de soție pe fiica ei. Acum, șapte luni mai târziu, Mattie se gândi la cuvintele mamei ei și la faptul că nu păruseră prea binevoitoare. Însă în acea zi nimic nu i-ar fi stricat bucuria. Nici grețurile de dimineață, nici tocurile înalte de la care o dureau picioarele îngrozitor, nici faptul că Dwayne băuse atât de multă șampanie în noaptea nunții încât adormise în patul camerei de hotel înainte ca ea să iasă din baie. Nimic nu mai conta, decât faptul că ea era doamna Purvis, și viața ei, viața ei adevărată, începea în sfârșit. „Și acum se va sfârși aici, în această cușcă, doar dacă Dwayne nu mă salvează. Va face asta, nu-i așa? Mă vrea înapoi cu adevărat?” Of, era mai rău decât să se gândească la viermii care aveau să-i consume trupul. Schimbă subiectul, Mattie! „Și dacă nu mă vrea înapoi? Dacă a sperat tot timpul acesta că ea a plecat pur și simplu, ca el să fie cu acea femeie? Și dacă el este cel care…” Nu, nu era Dwayne. Dacă voia s-o vadă moartă, de ce ar fi ținut-o într-o cușcă? De ce ar fi ținut-o în viață? Respiră adânc și ochii i se umplură de lacrimi. Voia să trăiască. Ar fi făcut orice să trăiască, doar că nu știa cum să iasă din această cușcă. Petrecuse ore întregi gândindu-se la asta. Bătuse cu pumnii în pereți, lovise iar și iar partea de sus. Se gândise chiar să desfacă lanterna în bucățele și să folosească piesele ca să construiască… ce? O bombă. 987

Parcă îl putea auzi pe Dwayne râzând de ea, ridiculizând-o: „Da, Mattie, ești o adevărată MacGyver29”. „Ei bine, și ce-ar trebui să fac? Viermi…” Se întorseseră în gândurile ei. În viitorul ei, pătrunzând pe sub piele, devorându-i carnea. Erau afară, așteptând, în pământ, chiar în apropierea cuștii, gândi ea. Așteptând ca ea să moară. Apoi aveau să se strecoare înăuntru, la festin. Se întoarse pe o parte și începu să tremure. „Trebuie să fie o cale de ieșire.”

Personaj principal al unui serial american de televiziune, care îi poartă numele. (n. tr.). 29

988

• CAPITOLUL 20 Yoshima era aplecat deasupra trupului, cu mâna înmănușată mânuind o seringă cu un ac de calibru mediu, de 16 G. Corpul era al unei femei tinere, atât de slabă, încât pielea abdomenului arăta ca un cort lăsat peste oasele șoldurilor. Yoshima așeză la loc pielea întinsă peste pântece și înfipse acul în vena femurală. Trase de piston, și sângele, atât de închis la culoare încât era aproape negru, începu să umple seringa. Nu ridică capul să se uite la Maura când aceasta intră în cameră, ci rămase concentrat asupra muncii sale. Ea îl urmări în tăcere, cum scotea acul și transfera sângele în diverse tuburi de sticlă, lucrând cu eficiența calmă a cuiva care mânuise nenumărate fiole de sânge din nenumărate cadavre. „Dacă eu sunt regina morților, gândi ea, atunci Yoshima este cu siguranță regele. El dezbracă trupurile, le cântărește, examinează venele vintrelor și ale gâturilor, le pune organele în borcane cu formol. Și apoi, când autopsia este gata, când am terminat de tăiat, el este cel care ia acul și coase și prinde la loc pielea.” Yoshima tăie acul și puse seringa folosită în coșul de gunoi special. Apoi făcu o pauză, privind-o pe femeia al cărei sânge tocmai îl prelevase. — Au adus-o în dimineața aceasta, zise el. Prietenul a găsit-o moartă pe canapea când s-a trezit. Maura văzu urmele de înțepături de pe brațele ei. — Ce risipă! — Așa este întotdeauna. — Cine face această autopsie? — Doctorul Costas. Doctorul Bristol este la tribunal astăzi. Aduse pe rotile o tavă lângă masă și începu să așeze instrumentele. În tăcerea stânjenitoare, zăngănind metalului părea dureros de sonor. Conversația lor fusese profesională ca de obicei, însă astăzi Yoshima nu se uita la ea. Părea să-i evite privirea, ferindu-se chiar de orice uitătură în direcția ei. Se ferea de asemenea să menționeze ceea ce se întâmplase noaptea trecută în parcare. Dar subiectul trena în atmosferă, între ei doi, imposibil de ignorat. — Am înțeles că te-a sunat detectivul Rizzoli aseară, zise ea. El făcu o pauză, cu profilul spre ea, și mâinile nemișcate deasupra tăvii. — Yoshima, continuă ea, îmi pare rău dacă a insinuat în vreun fel… — Doamnă doctor Isles, știți de când lucrez eu la Biroul de medicină legală? interveni el. — Știu că ești mai vechi decât oricare dintre noi. 989

— Optsprezece ani. Doctorul Tierney m-a angajat imediat ce am terminat armata, unde fusesem repartizat la unitatea mortuară. A fost greu, știți, să lucrez pe atâția tineri. Mulți dintre ei, accidente sau sinucideri, însă acesta este domeniul nostru, cu bune, cu rele. Tinerii riscă. Se bat, conduc prea repede. Ori soțiile îi părăsesc și ei apucă pistolul și își iau viața. M-am gândit că măcar pot să fac ceva pentru ei, că îi pot trata cu respectul datorat unui soldat. Și unii dintre ei erau doar copii, de-abia dacă începuse să le crească barba. Aceasta a fost cea mai dificilă parte, cât de tineri erau, dar am reușit să trec peste ea. Așa cum am reușit s-o fac aici, pentru că aceasta este meseria mea. Nu-mi amintesc ultima oară când am luat o zi de concediu medical. Făcu o pauză. Însă astăzi mi-a trecut prin minte să nu vin la muncă. — De ce? Se întoarse și se uită la ea. — Știți cum este ca după optsprezece ani de muncă aici să te simți brusc ca un suspect? — Îmi pare rău dacă ea te-a făcut să simți asta. Știu că poate fi un pic prea brutală… — Nu, de fapt n-a fost deloc. A fost foarte politicoasă, foarte prietenoasă. Natura întrebărilor ei m-a făcut să-mi dau seama ce se întâmpla. „Cum este să lucrați cu doctorița Isles? Vă înțelegeți bine?” Yoshima râse. Și acum, de ce crezi că m-a întrebat toate aceste lucruri? — Își făcea doar meseria, asta e tot. Nu era o acuzație. — Dar am simțit-o ca atare. Se îndreptă spre blatul mesei și începu să așeze în ordine borcane cu formol pentru prelevarea de țesuturi. Lucrăm împreună de aproape doi ani, doamnă doctor Isles. — Da. — Nu cred că a existat vreun moment, cel puțin, eu nu-mi dau seama, în care să fi fost nemulțumită de prestația mea. — Niciodată. Nu există altcineva cu care aș dori să lucrez în afară de tine. Se întoarse și o privi direct. Sub lumina aspră, fluorescentă, ea observă deabia acum câte fire albe îi împestrițau părul negru. Se gândise odată că ar avea vreo treizeci de ani. Cu chipul său calm și silueta subțire, părea cumva să nu aibă vârstă. Acum, văzând cearcănele din jurul ochilor lui, ea îl văzu în sfârșit așa cum era în realitate: un bărbat ce se îndrepta ușor spre vârsta mijlocie. „La fel ca mine.” — N-a existat niciun moment, zise ea, nici măcar o clipă, în care să mă fi gândit că tu… — Dar acum ești nevoită să te gândești la asta, nu-i așa? De când detectivul Rizzoli a pomenit asta, trebuie să iei în considerație posibilitatea ca eu să-ți fi vandalizat mașina. Ca eu să fiu cel care te urmărește. — Nu, Yoshima. Nu fac asta. Refuz s-o fac. 990

Privirea lui o fixă pe a ei. — Atunci nu ești sinceră nici cu tine însăți și nici cu mine. Pentru că gândul e undeva pe acolo. Și atâta timp cât există cea mai mică urmă de neîncredere, te vei simți stingherită în prezența mea. O simt, și tu o simți de asemenea. Își scoase mănușile, se întoarse și începu să scrie numele decedatei pe o etichetă. Maura îi putu vedea tensiunea din umeri, în mușchii acum rigizi ai gâtului. — Vom trece peste asta, zise ea. — Poate. — Nu poate. O vom face. Trebuie să muncim împreună. — Ei bine, atunci presupun că depinde de tine. Îl privi pentru un moment, gândindu-se cum să reia relația cordială de care se bucuraseră cândva. „Probabil nu fusese atât de cordială până la urmă, gândi ea. Eu așa am presupus, dar în tot timpul acesta, el și-a ascuns emoțiile față de mine, așa cum și eu am făcut-o. Ce pereche mai facem noi doi, cu fețele noastre de jucători de poker. În fiecare săptămână, vedem tragedii pe masa de autopsie, dar nu l-am zărit nici măcar o dată plângând, așa cum nu m-a zărit nici el. Ne vedem de treaba noastră în domeniul morții ca doi muncitori în secția unei fabrici.” Yoshima termină de etichetat borcanele de probe și se întoarse; ea era încă acolo, urmărindu-l cu privirea. — Mai aveți nevoie de ceva, doamnă doctor Isles? întrebă el, și vocea, ca și expresia, nu dezvăluiră nici măcar o urmă a conversației pe care doar ce o avuseseră. Acesta era Yoshima pe care îl cunoștea dintotdeauna, eficient, calm, gata să-ți acorde asistență. Îi răspunse și ea cu aceeași bunăvoință. Scoase radiografiile din plicul pe care îl avea la ea și prinse filmele lui Nikki Wells pe negatoscop. — Speram să-ți amintești de cazul acesta, zise ea și aprinse neoanele. E de acum cinci ani. Un caz din Fitchburg. — Care este numele victimei? — Nikki Wells. El încruntă din sprâncene la vederea radiografiilor, concentrându-se asupra oaselor de fetus aflate în zona pelviană a mamei. — Aceasta a fost femeia aceea însărcinată? Ucisă împreună cu sora ei? — Atunci, îți amintești de caz? — Nu cumva ambele corpuri fuseseră arse? — Exact. — Îmi amintesc, a fost cazul doctorului Hobart. — Nu l-am cunoscut niciodată. — Nu, nici nu aveați cum. A plecat cam cu doi ani înainte să veniți dumneavoastră aici. 991

— Și unde lucrează acum? Aș vrea să vorbesc cu el. — Ei bine, ar fi cam dificil. A decedat între timp. Se uită la el încruntând din sprâncene. — Poftim? Yoshima scutură din cap cu tristețe. — A fost o perioadă dificilă pentru doctorul Tierney. S-a simțit responsabil, chiar dacă n-a avut de ales. — Ce s-a întâmplat? — Au existat ceva… probleme cu doctorul Hobart. Mai întâi a pierdut câteva lamele de probe. Apoi a încurcat câteva organe și familia respectivă a aflat. Au dat în judecată instituția. A fost o nebunie întreagă, multă publicitate negativă, dar doctorul Tierney l-a susținut. Apoi au dispărut niște medicamente dintr-o pungă de obiecte personale și n-a mai avut de ales și l-a rugat pe doctorul Hobart să demisioneze. — Și ce s-a întâmplat apoi? — Doctorul Hobart a mers acasă și a înghițit un flacon întreg de Oxycontin. L-au găsit de-abia după trei zile. Yoshima făcu o pauză. Acea autopsie a fost una pe care nimeni nu voia s-o efectueze. — Au existat îndoieli cu privire la competența sa? — Poate că a făcut câteva greșeli. — Greșeli grave? — Nu sunt sigur la ce te referi. — Mă întreb dacă a pierdut asta din vedere. Și îi arătă radiografia, vârful strălucitor încastrat în osul pubian. Raportul său privind cazul lui Nikki Wells nu explică această concentrație metalică de aici. — Mai sunt și alte umbre metalice pe acea radiografie, observă Yoshima. Pot identifica o clemă de sutien aici. Și aceasta arată ca un fermoar. — Da, dar uită-te la filmul lateral. Acest vârf de metal este în os. Nu la suprafața lui. Oare doctorul Hobart ți-a spus ceva despre asta? — Nu-mi aduc aminte. N-a scris nimic în raport? — Nu. — Atunci probabil că l-a considerat nerelevant. Ceea ce însemna că nu fusese menționat la procesul Amaltheei, gândi ea. Yoshima se întoarse la treaba lui, așezând tăvi și găleți, prinzând fișe de clipboard. Chiar dacă o tânără femeie zăcea pe masa de autopsie la doar câțiva metri de ea, atenția Maurei nu era asupra cadavrului, ci concentrată pe radiografia lui Nikki Wells și a fetusului ei, pe oasele lor sudate împreună de foc într-o singură masă carbonizată. „De ce le-ai ars? Care a fost motivul?” Oare Amalthea simțise vreo plăcere privind flăcările înconjurându-le? Sau sperase ca focul să facă să dispară și altceva, o urmă a ei pe care nu voia ca nimeni s-o găsească? 992

Atenția îi trecu de la bolta craniană a fetusului la fragmentul metalic încastrat în osul pubian al lui Nikki. Un vârf subțire ca… „Un vârf de cuțit. Vârful rupt al unui tăiș.” Însă Nikki fusese ucisă cu o lovitură la cap. De ce să folosești un cuțit pe o victimă al cărei chip tocmai l-ai sfărâmat cu un levier? Se uită îndelung la vârful metalic și, dintr-odată, își dădu seama… o realizare care-i dădu un fior pe șira spinării. Se apropie de telefon și apăsă pe butonul interfonului. — Louise? — Da, doamnă doctor Isles. — Poți, te rog, să-mi faci legătura cu doctorul Daljeet Singh? Biroul de medicină legală din Augusta, Maine. — Așteptați un moment. Apoi, câteva clipe mai târziu: îl am pe doctorul Singh la telefon. — Alo, Daljeet? zise Maura. — Să știi că nu am uitat de cina pe care ți-o datorez, răspunse el. — Este posibil să-ți datorez eu o cină dacă îmi poți răspunde la o întrebare. — Și care ar fi aceea? — E vorba despre acele rămășițe de schelet pe care le-am dezgropat împreună la Fox Harbor. Ai reușit să le identifici cumva? — Nu. Și e posibil să mai dureze o vreme. Nu există nicio plângere referitoare la dispariția vreunei persoane, nici în Waldo și nici în Hancock County, care să aibă de-a face cu aceste rămășițe. Fie aceste oase sunt foarte vechi, fie aceste persoane nu erau de prin părțile locului. — Ai solicitat deja o căutare în baza de date a NCIC30? întrebă ea. — Da, dar cum nu pot restrânge căutarea la o anumită perioadă, am primit înapoi pagini întregi de nume. Tot ceea ce s-a găsit pentru zona New England. — E posibil să te pot ajuta să restrângi parametrii de căutare. — Cum așa? — Caută doar cazurile de persoane dispărute dintre anii 1955 și 1965. — Pot să te întreb cum ai ajuns tocmai la această perioadă? „Pentru că pe atunci mama locuia în Fox Harbor, gândi ea. Mama mea, care a mai ucis și înainte.” Însă tot ce-i răspunse doctorului fu doar: — O bănuială de-a mea. — Ești cam misterioasă. — Îți voi explica totul când ne vom vedea. •

National Crime Information Center – Centrul Național de Statistică a Criminalității. (n. tr.). 30

993

De data aceasta, Rizzoli o lăsă pe Maura să conducă, dar numai pentru că se aflau în Lexusul acesteia, și se îndreptau spre autostrada statului Maine. În timpul nopții, o furtună lovise dinspre vest și Maura se trezise la zgomotul ploii lovind pe acoperișul casei sale. Își făcuse o cafea, citise ziarul, lucrurile obișnuite pe care le făcea în fiecare dimineață. Cât de repede revin în viața noastră vechile rutine, chiar și în circumstanțe speciale. Noaptea trecută nu mai stătuse la motel, ci se întorsese acasă. Încuiase toate ușile și lăsase lumina aprinsă pe verandă, o apărare slabă în fața amenințărilor nopții; totuși, dormise adânc, în ciuda furtunii de afară, și se trezise simțindu-se iar stăpână pe propria viață. „Destul cu frica, gândi ea. Nu o voi mai lăsa să mă cuprindă și să mă țină departe de propriul cămin.” Acum, în timp ce, împreună cu Rizzoli, se îndrepta spre Maine, când se vedeau la orizont nori negri de ploaie, se simțea și mai pregătită să riposteze, gata să schimbe situația în favoarea ei. „Oricine ai fi, te voi căuta și te voi găsi. Pot fi și eu un vânător.” • Era ora două după-amiaza când ajunseră în Maine, la Biroul de medicină legală din Augusta. Doctorul Daljeet Singh le întâmpină la recepție și le conduse în sala de autopsie, unde două cutii de oase așteptau cuminți pe blatul mesei. — Trebuie să recunosc că n-au fost prioritatea mea cea mai mare, zise el, desfăcând sigiliul de plastic ce învăluia cutiile. Întinse foliile pe masa de oțel, cu un scurt fâsâit, ca mătasea unei parașute. Probabil că persoanele acestea au fost înmormântate de zeci de ani; câteva zile în plus nu mai contează acum. — Ai obținut rezultatele noii căutări de la NCIC? întrebă Maura. — În cursul acestei dimineți. Am printat lista de nume. Este acolo pe birou. — Radiografii dentare? — Am descărcat fișierele trimise pe e-mail. N-am avut însă timp să le studiez. M-am gândit să aștept să ajungeți și voi aici. Deschise prima cutie de carton și începu să scoată oasele, așezându-le cu grijă pe folia de plastic. Un craniu cu oasele înfundate în interior. Un pelvis murdar de praf și oasele lungi și coloana colțuroasă. O grămadă de coaste, ce zornăiră una de alta ca bețișoarele de bambus ale unui clopot de vânt. De altfel, laboratorul lui Daljeet era cuprins de liniște, la fel de gol și de luminos ca sala de autopsie a Maurei din Boston. Medicii legiști buni sunt prin natura lor niște perfecționiști, și el dezvăluia acum această trăsătură a personalității sale. Părea să danseze în jurul mesei, mișcându-se cu grație aproape feminină, în timp ce așeza oasele în poziția lor anatomică. — Acesta care este? întrebă Rizzoli. — Acesta este bărbatul, răspunse el. Lungimea oaselor femurale indică faptul că avea între un metru și optzeci și un metru și optzeci și trei de centimetri înălțime. Fractură prin lovire vizibilă la nivelul osului temporal drept. De 994

asemenea, mai prezintă și o fractură Colles mai veche, bine sudată. Îi aruncă o privire lui Rizzoli, care rămăsese perplexă. Asta înseamnă o încheietură scrântită. — Oare de ce voi, doctorii, faceți asta? — Ce anume? — Îi dați nume ciudate. De ce nu o numiți pur și simplu o scrântire a încheieturii mâinii? Daljeet zâmbi. — Pentru unele întrebări nu există răspunsuri ușoare, detective Rizzoli. Rizzoli se uită la oase. — Ce mai știm despre el? — Nu există modificări aparente ale coloanei, osteoporotice sau artritice. Acesta era un bărbat matur în floarea vârstei, rasă caucaziană. Are ceva lucrări dentare aici… plombe din amalgam de argint la pozițiile dentare optsprezece și nouăsprezece. Rizzoli arătă spre osul temporal sfărâmat. — Aceea este cauza morții? — Am putea spune aproape cu precizie de sută la sută că aceea a fost lovitura fatală. Se întoarse și se uită spre a doua cutie. Și acum femeia. A fost găsită la aproximativ optsprezece metri depărtare. Pe cea de-a doua masă de autopsie, el întinse din nou o folie de plastic. Împreună, el și cu Maura așezară următorul set de rămășițe în poziția lor anatomică, la fel ca doi chelneri pretențioși care pregătesc masa pentru o cină festivă. Oasele zdrăngăniră de masa de oțel. Pelvisul murdar de pământ. Un alt craniu, mai mic, cu marginile superioare orbitale mai delicate decât ale bărbatului. Oasele picioarelor, ale brațelor, sternul. O grămadă de coaste și doi saci de hârtie conținând carpienele și tarsienele. — Iat-o și pe Jane Doe, zise Daljeet, supraveghind așezarea finală. Nu îți pot spune cauza morții, pentru că nu am niciun indiciu. Pare de asemenea tânără, tot caucaziană. Între douăzeci și douăzeci și cinci de ani. Înălțimea de aproximativ un metru și șaizeci de centimetri, fără fracturi mai vechi. Dentiția arată foarte bine. Un mic smalț sărit aici, pe canin, și o plombă de aur la poziția numărul patru. Maura se uită spre negatoscop, unde erau prinse cele două radiografii. — Aici sunt radiografiile lor dentare? — A bărbatului în partea dreaptă și a femeii în stânga. Daljeet merse la chiuvetă să se spele pe mâini de pământ și trase un prosop de hârtie. Deci, iată-i, John și Jane Doe. Rizzoli luă listele de nume pe care NCIC le trimisese prin e-mail lui Daljeet în acea dimineață. — Doamne sfinte! Sunt aici zeci de nume. Atât de multe persoane dispărute. 995

— Și asta e numai pentru New England. Persoane de rasă caucaziană, cu vârste între douăzeci și respectiv patruzeci și cinci de ani. — Toate aceste rapoarte sunt din perioada anilor 1955 și 1965. — Acesta este intervalul specificat de Maura. Daljeet merse la computer. În regulă, haideți să ne uităm la câteva dintre radiografiile dentare transmise de ei. Deschise dosarul electronic trimis pe e-mail de cei de la NCIC. Apăru un rând de fișiere, fiecare etichetat cu numărul de înregistrare al cazului de care aparținea. Deschise primul fișier și imaginea unei radiografii apăru pe întregul ecran. O linie deviată de dinți, ca niște piese de domino. — Ei bine, aceasta nu este cu siguranță una de-a noastră, comentă el. Uită-te la acești dinți! Sunt coșmarul unui stomatolog. — Sau mina de aur a unuia, replică Rizzoli. Daljeet închise imaginea și o deschise pe următoarea. O altă radiografie, aceasta prezentând un spațiu liber între incisivi. — Nici aceasta nu cred că este a noastră, zise el. Atenția Maurei trecu de la masă spre oasele femeii necunoscute. Examină craniul cu linia sprâncenei grațioasă și apofiza zigomatică delicată. O față cu proporții fine. — Hei! Bună ziua! îl auzi pe Daljeet spunând. Cred că recunosc acești dinți. Se întoarse și aruncă o privire spre ecranul computerului. Văzu o radiografie a molarilor inferiori și strălucirea puternică a plombelor dentare. Daljeet se ridică de pe scaun și merse la masa unde era așezat scheletul bărbatului. Luă mandibula și se întoarse la computer pentru a face comparația. — Plombe dentare, pozițiile optsprezece și nouăsprezece, verifică el. Da. Da, se potrivește… — Care este numele de pe radiografie? întrebă Rizzoli. — Robert Sadler. — Sadler… Sadler… Rizzoli căută printre pagini. E în regulă. Am găsit înregistrarea. Sadler, Robert. Bărbat, rasă caucaziană, vârsta douăzeci și nouă de ani. Un metru optzeci și doi, păr șaten, ochi căprui. Se uită spre Daljeet care încuviință din cap. — Datele sunt compatibile cu rămășițele noastre. Rizzoli continuă să citească. — Era antreprenor în construcții. Ultima oară a fost văzut în orașul său natal, Kennebunkport, Maine. A fost raportat dispărut pe 3 iulie 1960, împreună cu… Rizzoli făcu o pauză. Se întoarse și se uită spre masa unde erau așezate oasele femeii. Împreună cu soția lui. — Cum o chema? întrebă Maura. — Karen. Karen Sadler. Am și numărul de înregistrare al cazului dacă îl vrei. — Dă-mi-l, te rog, îi zise Daljeet, întorcându-se la computer. Haide să vedem dacă și radiografiile ei sunt aici. 996

Maura stătu lângă el, uitându-se peste umărul lui în timp ce Daljeet deschise imaginea corespunzătoare, ce apăru pe întreg ecranul. Era radiografia făcută lui Karen Sadler pe când era încă în viață și se afla pe scaunul stomatologului. Neliniștită, poate, la gândul existenței unei carii și la hârâitul inevitabil al frezei care ar fi urmat. Nu și-ar fi imaginat, ținând strâns cu dinții de mulajul de mucava care ținea filmul încă neexpus, că această imagine capturată de dentistul ei avea să se afișeze ani mai târziu pe ecranul computerului unui patolog. Maura văzu un rând de molari și strălucirea metalică a unei plombe. Se îndreptă spre negatoscop, unde Daljeet prinsese radiografia făcută femeii necunoscute, și spuse încetișor: — Ea este. Aceste oase sunt ale lui Karen Sadler. — Deci avem o dublă potrivire, replică Daljeet. Soț și soție. În spatele lor, Rizzoli căuta printre paginile printate raportul dispariției lui Karen Sadler. — În regulă. Iată-l! Femeie, rasă caucaziană, vârsta douăzeci și cinci de ani. Părul blond, ochii albaștri… Și se opri brusc. Ceva nu este în regulă aici. Cred că trebuie să verificăm încă o dată radiografiile. — De ce? zise Maura. — Doar mai verifică-le o dată. Maura examină radiografia din nou, apoi se întoarse și se uită la imaginea de pe ecran. — Jane, sunt identice. Care este problema? — Vă lipsește încă un set de oase. — Ale cui oase? — Ale unui fetus. Rizzoli o privi, cu o expresie uimită pe chip. Karen Sadler era însărcinată în opt luni. Urmă o tăcere lungă. — N-am mai găsit alte oase, zise Daljeet. — Poate că nu le-ați văzut, replică Rizzoli. — Am răsturnat pământul peste tot. Am excavat cu mare grijă tot terenul. — Poate că animalele care se hrănesc cu hoituri le-au luat și dus mai departe. — Da, este o posibilitate. Dar aceasta este fără îndoială Karen Sadler. Maura se apropie de masă și examină atent pelvisul femeii, gândindu-se la oasele celeilalte femei, ale cărei radiografii le studiase la negatoscop. „Și Nikki Wells era însărcinată.” Apucă lupa de pe masă și aprinse lumina. Fixă lentila deasupra osului pelvian. Pământul roșiatic se întărise deasupra simfizei, unde se întâlnesc cele două oase, prinse printr-un cartilaj tare. — Daljeet, poți te rog să-mi dai un tampon umed de vată sau un tifon? Ceva cu care să curăț pământul. El umplu un recipient cu apă și desfăcu un pachet de vată. Le puse pe o tavă lângă ea. 997

— Ce cauți? Ea nu-i răspunse. Atenția îi era concentrată asupra îndepărtării stratului de pământ, pentru a scoate la iveală ce era dedesubt. Pe măsură ce pământul se înmuie, pulsul ei crescu în intensitate. Căzu și ultima bucățică de noroi. Rămăsese acum cu privirea ațintită asupra imaginii mărite de lentila lupei. Își îndreptă spatele și se întoarse spre Daljeet. — Ce este? întrebă acesta. — Uită-te și tu. Este chiar pe margine, unde se articulează oasele. El se aplecă să se uite prin lupă. — Vrei să spui de crestătura aceea mică? Despre aceea vorbești? — Da. — Este destul de fină. — Da, dar este acolo. Maura respiră adânc. Am adus o radiografie cu mine. Este în mașină. Cred că ar trebui să te uiți și tu la ea. Picăturile de ploaie loviră umbrela cu putere când ea străbătu parcarea până la mașina sa. Descuind cu telecomanda, nu se putu abține să nu privească zgârieturile de pe portiera din dreapta. O urmă de gheară care avusese rolul de a o speria. „Tot ce a reușit să facă a fost să mă înfurie. Sunt gata de luptă.” Luă cu ea plicul de pe bancheta din spate și îl adăposti sub haina de ploaie, întorcânduse în clădire. Daljeet se uită la ea mirat în timp ce prindea radiografia lui Nikki Wells pe negatoscop. — Ce caz îmi arăți tu aici? — Un caz de crimă de acum cinci ani, din Fitchburg, Massachusetts. Craniul victimei a fost sfărâmat și corpul ars ulterior. Daljeet se încruntă spre radiografie. — Femeie însărcinată. Fetusul arată aproape la termen. — Da, dar iată ce mi-a atras atenția. Îi arătă vârful strălucitor încastrat în simfiza pubiană a lui Nikki Wells. Cred că acesta este vârful rupt al unei lame de cuțit. — Dar Nikki Wells a fost ucisă cu un levier, replică Rizzoli. Craniul ei a fost sfărâmat de lovitură. — Este corect, zise Maura. — Și atunci, ce rost avea să mai folosească și un cuțit? Maura arătă spre radiografie, spre oasele fetusului așezate în zona pelviană a lui Nikki Wells. — Iată de ce. Iată ce voia de fapt ucigașul. Timp de câteva clipe, Daljeet nu scoase un cuvânt. Însă ea știu, fără ca el să-i spună, că înțelesese la ce se referea. Daljeet se întoarse spre rămășițele lui Karen Sadler. Ridică pelvisul. 998

— O incizie în zona mediană, chiar la nivelul abdomenului, zise el. Lama ar fi atins osul, chiar acolo unde se află această crestătură… Maura se gândi la cuțitul Amaltheei tăind în abdomenul tinerei femei cu o mișcare atât de fermă încât lama se opri numai atunci când atinse osul. Se gândi la profesia ei, unde cuțitele jucau un rol destul de important și la zilele petrecute în sala de autopsie, tăind în carne și organe. „Amândouă tăiem, eu și mama mea. Dar eu tai în carne moartă, și ea în carne vie.” — De aceea nu ați găsit oasele fetusului la mormântul lui Karen Sadler, zise Maura. — Dar celălalt caz… și arătă spre radiografia lui Nikki Wells. Acel fetus n-a fost luat. A fost ars împreună cu mama. De ce să faci o incizie pentru a-l scoate, și apoi să-l ucizi totuși? — Pentru că bebelușul lui Nikki Wells avea o malformație congenitală. Sindromul benzilor amniotice. — Ce este aceasta? întrebă Rizzoli. — Este o membrană amniotică ce uneori cuprinde sacul amniotic, explică Maura. Dacă se înfășoară în jurul unui membru al fetusului, poate provoca constricția circulației sângelui, și chiar amputarea membrului respectiv. Defectul acesta a fost diagnosticat în cel de-al doilea trimestru de sarcină a lui Nikki. Arătă spre radiografie. Puteți vedea că fetusului îi lipsește piciorul drept mai jos de genunchi. — Acesta nu este un defect fatal? — Nu, ar fi supraviețuit. Dar ucigașul ar fi observat imediat defectul. Ea ar fi văzut că nu era un bebeluș perfect. Cred că din acest motiv nu l-a luat. Maura se întoarse și o privi pe Rizzoli. Nu putu evita imaginea însărcinată a lui Rizzoli, evidentă, abdomenul umflat, roșeața din obraji datorată excesului de estrogen. Ucigașa voia un copil perfect. — Dar copilul lui Karen Sadler nu avea nici el cum să fie perfect, observă Rizzoli. Era însărcinată doar în opt luni. Plămânii bebelușului nu erau încă dezvoltați în totalitate, nu-i așa? Ar fi fost nevoie de un incubator ca să supraviețuiască. Maura privi oasele lui Karen Sadler. Se gândi la locul de unde le recuperaseră. Se gândi, de asemenea, și la oasele soțului ei, îngropate la aproape douăzeci de metri depărtare. Dar nu în același mormânt… un loc separat. De ce ar fi săpat ucigașul două gropi? De ce nu i-a înmormântat pe cei doi soți împreună? Gura i se uscă dintr-odată. Răspunsul găsit o lăsă fără grai. „Nu au fost îngropați în aceeași perioadă.”

999

• CAPITOLUL 21 Cabana părea înghesuită între crengile îngreunate de picăturile de ploaie, de parcă s-ar fi ferit de atingerea lor. Când Maura o văzuse prima oară, cu o săptămână înainte, se gândise că arăta aproape trist, o cutie mică și întunecată sufocată încet de pădurea ce câștiga teren. Acum, cercetând-o din mașină, ferestrele păreau să-i întoarcă privirea cu ochi răuvoitori. — Aceasta este casa în care a crescut Amalthea, zise Maura. Cred că n-a fost prea dificil pentru Anna să afle această informație. Era de ajuns să verifice dosarul școlar al Amaltheei. Ori să caute numele Lank într-o carte veche de telefoane. Îi aruncă o privire lui Rizzoli. Proprietara, doamna Clausen, mi-a spus că Anna a cerut în mod special să închirieze această casă. — Deci Anna trebuie să fi știut că Amalthea a locuit cândva aici. „Și, la fel ca și mine, voia să știe cât mai multe despre mama noastră, gândi Maura. S-o înțeleagă pe femeia care ne-a dat viață și apoi ne-a abandonat.” Ploaia ropoti pe caroseria mașinii și lăsă în urmă firicele argintii de apă ce se scurgeau pe parbriz. Rizzoli închise fermoarul impermeabilului și își trase gluga peste cap. — Ei bine, atunci, hai să mergem înăuntru și să aruncăm o privire. Fugiră prin ploaie și urcară repede scările verandei, unde scuturară apa de pe mantale. Maura scoase cheia pe care i-o dăduse doamna Clausen de la agenția imobiliară și o introduse în yală. La început nu reuși s-o miște, ca și cum casa se împotrivea, hotărâtă să nu o lase să intre. Apoi reuși în sfârșit să descuie ușa, care scoase un scârțâit de avertizare când o deschise larg, rezistându-i până la capăt. Înăuntru era parcă și mai întunecos, și mai apăsător decât își amintea. Aerul era acrișor, de la mirosul de mucegai, ca și cum umezeala de afară pătrunsese prin pereți în draperii și mobilier. Lumina ferestrelor umplea camera de zi cu umbre gri, întunecate. „Casa aceasta nu ne vrea aici, gândi Maura, nu vrea să-i aflăm secretele.” Atinse brațul lui Rizzoli. — Uite! exclamă ea și îi arătă cele două zăvoare și lanțul de alamă. — Încuietori nou-nouțe. — Anna le-a instalat. Te fac să te întrebi, nu-i așa, pe cine voia să țină departe? — Dacă nu era cumva Charles Cassell. Rizzoli traversă camera de zi spre fereastră și privi perdeaua de frunze pline de picături de ploaie. Ei bine, locul acesta este teribil de izolat. Niciun vecin. Nimic decât copacii. Mi-aș dori și eu câteva yale în plus. Râse stingherită. Știi, nu mi-a plăcut niciodată în pădure. 1000

Când eram în liceu, câțiva dintre noi am mers să facem camping odată. Am condus până în New Hampshire și ne-am pus sacii de dormit în jurul unui foc de tabără. N-am reușit să închid un ochi. Mă gândeam întruna: cum știu eu ce e acolo, pe-afară, dacă nu mă privește ceva sau cineva? În copaci sau ascunzânduse printre tufișuri? — Haide, zise Maura. Vreau să-ți arăt și restul casei. O conduse până în bucătărie și apăsă pe butonul întrerupătorului. Luminile fluorescente pâlpâiră cu un bâzâit amenințător. Lumina aspră scotea în evidență orice crăpătură, orice denivelare a linoleumului vechi. Se uită în jos, la modelul în tablă de șah, îngălbenit de ani, și se gândi la tot laptele vărsat pe jos și urmele de noroi care, de-a lungul timpului, își lăsaseră cu siguranță amprentele microscopice pe această podea. Oare ce mai intrase în aceste crăpături și îmbinări? Ce evenimente înspăimântătoare lăsaseră și ele urmele lor? — Acestea sunt tot yale noi, observă Rizzoli, stând în dreptul ușii din spate. Maura se apropie de ușa beciului. — Iată ce am vrut să vezi. — Alt zăvor? — Dar vezi ce uzat este acesta? Nu este nou. Acest zăvor este aici de mai mult timp. Doamna Clausen a spus că era deja montat pe ușă când ea a cumpărat proprietatea la licitație, acum douăzeci și opt de ani în urmă. Și iată și partea ciudată. — Ce anume? — Singurul loc unde duce ușa aceasta este spre beci. Îi aruncă o privire lui Rizzoli. E o fundătură. — De ce ar fi vrut cineva s-o închidă? — Asta m-am întrebat și eu. Rizzoli deschise ușa și mirosul de pământ umed se ridică până la ele din întunericul fără fund. — Dumnezeule! murmură ea. Urăsc să cobor în beciuri. — E un întrerupător chiar deasupra capului tău. Rizzoli se întinse și trase de lanț. Becul se aprinse, lumina lui anemică scoțând la iveală un rând îngust de trepte. Dedesubt erau doar umbre. — Ești sigură că nu există altă cale în beciul acesta? întrebă ea, încercând să zărească ceva prin penumbră. Vreun chepeng pentru cărbuni sau altceva? — Am cercetat toată zona de jur împrejurul casei. N-am văzut nicio ușă exterioară care să ducă în beci. — Ai fost acolo jos? — N-am avut niciun motiv să fac asta. „Până astăzi.” — Bine. Rizzoli scoase din buzunar o lanternă mică și trase adânc aer în piept. Atunci, cred că ar trebui să aruncăm o privire. 1001

Becul se legănă deasupra lor, aruncând umbre înainte și înapoi, în timp ce ele coborâră scările ce scârțâiau. Rizzoli se mișca încet, de parcă testa cu piciorul fiecare treaptă înainte de a se lăsa cu toată greutatea pe ea. Niciodată până atunci nu o mai văzuse Maura atât de precaută, atât de grijulie, iar neliniștea polițistei o alimenta și pe a ei. Când ajunseră la baza scărilor, ușa bucătăriei le păru atât de departe, de parcă era într-o altă dimensiune. Becul de la capătul scărilor se arsese. Rizzoli aprinse lanterna și lumină podeaua de pământ tasat, umedă de la apa de ploaie ce pătrunsese înăuntru. Raza lanternei scoase la iveală un morman de cutii de vopsea și un covor făcut sul, mucegăit, sprijinit de unul dintre pereți. Într-un colț se afla o ladă plină cu legături de vreascuri pentru șemineul din camera de zi. Nimic nu părea ieșit din comun, nimic nu justifica senzația amenințătoare pe care o avusese Maura în capătul scărilor. — Ei bine, ai avut dreptate, zise Rizzoli. Se pare că nu mai există o altă cale de acces aici. — Doar ușa aceea, dinspre bucătărie. — Ceea ce înseamnă că zăvorul nu avea niciun rost. Doar dacă… Raza lanternei lui Rizzoli se opri în dreptul unui perete din partea opusă a beciului. — Ce este? Rizzoli traversă beciul și rămase neclintită. — De ce este acesta aici? Pentru ce l-ar putea folosi cineva? Maura se apropie. Când văzu ce lumina lanterna lui Rizzoli, simți un fior pe șira spinării. Era un inel de fier montat într-una dintre dalele masive de piatră ale beciului. „Pentru ce l-ar putea folosi cineva?” întrebase Rizzoli. Răspunsul o făcu pe Maura să se dea cu un pas înapoi, îngrozită de imaginea care-i veni în minte. „Acesta nu este un beci; e o temniță.” Rizzoli ridică lanterna spre tavan. — Cineva este în casă, șopti ea. Printre bătăile puternice ale inimii, Maura auzi podeaua scârțâind deasupra lor. Auzi pași apăsați prin casă, apropiindu-se de bucătărie. În pragul ușii apăru dintr-odată o siluetă și lumina lanternei îndreptată spre ele fu atât de puternică, încât Maura își feri privirea, orbită. — Doamnă doctor Isles? strigă o voce bărbătească. Maura clipi des în lumină. — Nu vă pot vedea. — Detectivul Yates. Echipa de investigații criminalistice a ajuns și ea aici. Vreți să ne arătați casa înainte să începem? Maura lăsă să-i scape un oftat de ușurare. — Venim acum sus. 1002

Când Maura și Rizzoli ajunseră în bucătărie, găsiră acolo patru bărbați. Maura îi întâlnise deja pe detectivii Yates și Corso cu o săptămână înainte, în luminișul din pădure. Cei doi tehnicieni CSU31, care se prezentară pur și simplu ca Pete și Gary, ajunseseră și ei cu câteva minute înainte și se opriseră cu toții pentru a-și strânge mâinile. — Deci, aceasta e un fel de căutare de comori? zise Yates. — Nu avem nicio garanție că vom găsi ceva, îi răspunse Maura. Ambii tehnicieni CSU se uitau atent prin bucătărie, examinând podeaua. — Linoleumul acesta arată destul de uzat, spuse Pete. Cam la ce perioadă de timp vă gândiți? — Soții Sadler au dispărut acum patruzeci și cinci de ani. Suspecta ar fi trebuit să locuiască încă aici, împreună cu verișorul ei. După ce au plecat amândoi, casa a rămas goală ani întregi, înainte de a fi vândută la licitație. — Patruzeci și cinci de ani în urmă? Da, linoleumul acesta ar putea fi atât de vechi. — Din câte știu, covorul din camera de zi este mult mai nou, doar de vreo douăzeci de ani, spuse Maura. Va trebui să-l dăm la o parte pentru a putea examina podeaua. — N-am încercat asta pe nimic mai vechi de cincisprezece ani. Cred că am putea bate un nou record. Pete aruncă o privire prin fereastra bucătăriei. Mai sunt vreo două ore până se întunecă. — Atunci haideți să începem cu beciul, zise Maura. Este destul de întuneric acolo jos. Cărară cu toții în beci diverse echipamente din camionetă: camere video și foto și trepieduri, cutii cu echipament de protecție și spray-uri cu aerosol și apă distilată, o cutie frigorifică plină cu sticluțe de chimicale și cabluri electrice și lanterne. Toate acestea le purtară pe scările înguste ale beciului, care parcă dintrodată părură prea mici când șase oameni și echipamentele se înghesuiră pe ele. Doar cu o jumătate de oră mai devreme, Maura se uitase cu neliniște la același loc întunecat. Acum, privindu-i pe bărbații puși pe fapte montând trepiedurile și desfăcând cablurile electrice, camera își pierdu din puterea de a o mai înfricoșa. „E doar piatră jilavă și pământ tasat, gândi ea. Nu sunt deloc fantome aici jos.” — Nu știu ce să spun despre asta, i se adresă Pete, întorcându-și cozorocul șepcii de baseball cu Sea Dogs spre ceafă. Aveți aici o podea de pământ, care va prezenta o concentrație ridicată de fier. Ar putea evidenția orice. Va fi destul de dificil de interpretat. — Sunt mai interesată de pereți, răspunse Maura. Pete, urme de stropi. Îi arătă dala de piatră unde era montat inelul de fier. Haideți să începem cu acel perete.

31

Crime Scene Unit – Unitatea de investigații criminalistice. (n. tr.). 1003

— Va trebui să facem mai întâi o fotografie de referință. Dați-mi voie să montez trepiedul. Domnule detectiv Corso, puteți întinde ruleta pe acest perete până la acel nivel? Este luminescentă. Ne va da nouă un cadru de referință. Maura se uită la Rizzoli. — Jane, ar trebui să mergi sus. Vor începe în curând să prepare amestecul de luminol. Nu cred că ar trebui să te expui la asta. — Nu știam că este atât de toxic. — Totuși, nu ar trebui să riști. Nu în starea ta. Rizzoli râse. — Da, bine. Urcă încet scările. Dar urăsc faptul că voi pierde spectacolul de lumini. Ușa beciului se închise în spatele ei. — Dumnezeule, nu ar trebui să fie în concediu de maternitate deja? zise Yates. — Mai are șase săptămâni până la naștere, îi răspunse Maura. Unul dintre tehnicieni râse. — Ca polițista aceea din Fargo32, nu? Cum mai poți fugări un infractor când ai o sarcină atât de înaintată? Prin ușa închisă a beciului, Rizzoli strigă la ei: — Hei, poate că sarcina mea este înaintată, dar asta nu mă face să fiu și surdă! — Mai are și pistol, zise Maura. — Putem începe aici? întrebă Corso. — Aveți măști și ochelari de protecție în cutia aceea, spuse Pete. Ar fi bine să vă luați de acolo. Corso îi întinse Maurei o mască și o pereche de ochelari. Ea și le puse și îl privi pe Gary cântărind substanțele chimice. — Vom începe cu un preparat Weber, anunță el. Este puțin mai sensibil și cred că este mai sigur de folosit. Soluția aceasta este destul de periculoasă la nivelul ochilor și al pielii. — Soluțiile pe care le amesteci acum sunt concentrate? întrebă Maura, și vocea îi sună înfundată din spatele măștii. — Da, le ținem depozitate în frigiderul laboratorului. Le amestecăm pe toate trei pe teren, împreună cu apa distilată. Puse capacul la borcan și îl agită puțin. E cineva aici care poartă lentile de contact? — Eu, răspunse Yates. — Atunci ar fi mai bine să plecați de aici, domnule detectiv. Veți fi mult mai sensibil, chiar și cu ochelarii de protecție. — Nu, vreau să rămân să privesc. Film al fraților Coen însărcinată. (n. tr.). 32

din

1996,

protagonista

fiind

o

polițistă 1004

— Atunci stați la depărtare când stropesc cu soluția. Mai agită o dată borcanul, apoi răsturnă conținutul într-un tub de spray. În regulă, suntem gata să începem. Dați-mi voie să fac fotografia întâi. Domnule detectiv, puteți să vă îndepărtați de acel perete? Corso se dădu într-o parte și Pete apăsă pe declanșatorul aparatului foto. Blițul se porni în timp ce camera foto captură o imagine de referință a peretelui pe care urmau să-l stropească cu luminol. — Vreți să stingem luminile acum? întrebă Maura. — Așteptați ca Gary să se așeze pe poziție. Odată aflați în întuneric, ne vom împiedica unii de alții pe aici. Așa că alegeți-vă fiecare un loc și stați acolo, da? Doar Gary se mișcă. Gary se apropie de perete și ridică tubul de spray cu luminol. Cu ochelarii și masca de protecție, arăta ca un exterminator de insecte, gata să omoare vreun gândac amenințător. — Închideți lumina, doamnă doctor Isles. Maura se întinse spre lampa de lângă ea și întrerupse lumina, lăsând beciul într-un întuneric beznă. — Poți să începi, Gary. Auziră fâsâitul tubului de spray. Pete de un albastru-verzui începură dintrodată să lumineze în întuneric, ca stelele pe cerul nopții. Apoi apăru un cerc fantomatic, care parcă plutea în întuneric, nelegat de nimic. Inelul de fier. — Este posibil să nu fie sânge, zise Pete. Luminolul reacționează la o mulțime de lucruri. Rugină, metale, soluții de înălbit rufele. Acel inel de fier probabil că ar fi luminat oricum, fie că pe el se află sânge sau nu. Gary, poți să te dai la o parte ca să pot să fac o fotografie? Aceasta va fi o expunere de patruzeci de secunde, așa că stați nemișcați. Când se auzi în sfârșit declicul camerei foto, Pete spuse: Doamnă doctor Isles, aprindeți lumina, vă rog. Maura bâjbâi prin întuneric după întrerupătorul lămpii. Când se aprinseră luminile, ea era cu fața spre peretele de piatră. — Ce credeți? întrebă Corso. Pete ridică din umeri. — Nu e cine știe ce. Vom găsi multe alarme false aici, jos. Avem pământ pe toate pietrele acelea. Vom încerca și ceilalți pereți, dar dacă nu vom găsi vreo amprentă palmară sau o pată majoră, nu va fi ușor să identificăm sângele de orice ar fi pe fundal. Maura observă că detectivul Corso se tot uita la ceas. Fusese un drum lung pentru ambii polițiști din Maine și părea că el începuse să se întrebe dacă aceasta nu era o pierdere de vreme. — Haideți să continuăm, zise ea. Pete mută trepiedul și poziționă camera spre peretele imediat următor. Făcu poza de referință apoi strigă: „Lumina!” 1005

Din nou, camera se cufundă în întuneric. Se auzi fâsâitul tubului de spray. Mai multe pete verzi apărură ca prin minune, ca licuricii strălucind în întuneric, luminolul reacționând cu metalele oxidate din piatră și producând puncte luminescente. Gary trasă cu spray-ul un arc larg pe perete și apăru din nou un pâlc de stele, eclipsate de umbra lui când trecu pe lângă ele. Se auzi o bufnitură puternică și o siluetă se întinse înainte brusc. — La naiba! — Gary, ești bine? întrebă Yates. — M-am lovit cu fluierul piciorului de ceva. Cred că de scări. Nu pot să văd nici pe dracu’ în… Se opri. Apoi murmură: Hei! Ia uitați-vă la asta! Dându-se la o parte, lăsă să se vadă o pată albastră-verde, ca o baltă fantomatică de ectoplasmă. — Ce naiba e aia? zise Corso. — Lumină! strigă Pete. Maura aprinse lampa. Balta albastră-verde dispăruse, în locul ei văzură doar treptele de lemn ce duceau până în bucătărie. — Era pe această treaptă, undeva aici, zise Gary. Când m-am împiedicat, am dat din greșeală cu spray-ul. — Lasă-mă să repoziționez camera. Apoi vreau să ne mutăm spre capul scărilor. Crezi că poți să-ți găsești drumul pe scări în jos dacă stingem lumina? — Nu știu. Doar dacă mă mișc destul de încet… — Dă cu spray pe scări în timp ce cobori. — Nu. Nu, mă gândesc să încep de jos în sus. Nu-mi place ideea de a coborî scările pe întunericul acesta. — Cum crezi că e mai bine. Se auzi declicul camerei. E în regulă, Gary. Miam făcut poza de referință. Când ești gata. — Da. Puteți stinge luminile, doamnă doctor. Maura întrerupse lampa. Încă o dată, auziră fâsâitul tubului de spray împrăștiind luminolul. În apropiere de podea apăru o pată albastră-verde, apoi imediat mai sus o alta, ca niște bălți fantomatice de apă. Putură auzi respirația greoaie a lui Gary prin mască și scârțâind treptelor în timp ce acesta urca încet scările, dând cu spray în continuare. Treaptă cu treaptă se aprindeau scările, formând o cascadă intens luminoasă. „O cascadă de sânge. Nu putea fi altceva, gândi ea.” Era pe fiecare treaptă, de o parte și de alta, pe margini, văzându-se șiroaie ce se scurseseră pe lângă. — Doamne! murmură Gary. E încă și mai strălucitoare aici, sus, pe ultima treaptă. Arată de parcă a venit dinspre bucătărie. S-a strecurat pe sub ușă și s-a scurs pe scări. 1006

— Rămâneți cu toții acolo unde sunteți. Voi face fotografia acum. Patruzeci și cinci de secunde. — Afară este posibil să fie îndeajuns de întuneric acum, zise Corso. Putem să începem și cu restul casei. Rizzoli îi aștepta în bucătărie în timp ce ei urcară scările, cărând sus echipamentul din beci. — Se pare că a fost un adevărat spectacol de lumini, comentă ea. — Cred că vom mai vedea și altele, zise Maura. — De unde vreți să continuăm acum? îl întrebă Pete pe Corso. — Chiar de aici. Podeaua cea mai aproape de ușa beciului. De această dată, Rizzoli nu mai părăsi camera când se stinseră luminile. Se dădu în spate și privi de la distanță ceața de luminol ce fu împrăștiată de-a lungul podelei. Dintr-odată, o formă geometrică străluci la picioarele lor, o tablă de șah albastră-verde de sânge învechit rămas în tiparul repetitiv al linoleumului. Tabla de șah crescu ca un foc albastru, întinzându-se în peisajul din jur. Acum lumina și pe verticală, în dâre și pete largi, în arcade de mici pete strălucitoare. — Aprinde lumina, zise Yates, și Corso apăsă pe întrerupător. Petele dispărură. Se uitară la pereții bucătăriei, care nu mai luminau în albastru. La linoleumul cu tiparul lui repetitiv în pătrate negre și albe. Nu mai vedeau nicio oroare aici, doar o cameră cu podeaua îngălbenită de vreme și vechi aparate de uz casnic. Și totuși, peste tot unde se uitaseră, doar cu un moment în urmă, văzuseră sângele parcă strigând la ei. Maura rămase cu privirea ațintită spre perete, imaginea dinainte apărându-i încă în minte. — Acela era sânge țâșnit din arteră, zise ea încet. Aceasta este camera unde a avut loc totul. Aici au murit. — Dar ați văzut sânge și în beci, spuse Rizzoli. — Pe trepte. — În regulă. Deci știm că măcar una dintre victime a fost omorâtă în această cameră, ținând cont de sângele arterial de pe acel perete. Rizzoli făcu câțiva pași în bucătărie, buclele ei dezordonate ascunzându-i chipul când privirea i se concentră asupra unei zone a podelei. Cum știm dacă nu mai există și alte victime? Cum putem fi siguri că tot acest sânge este numai al soților Sadler? — Nu știm. Rizzoli se apropie de ușa beciului și o deschise. Stătu în cadrul ei câteva clipe, uitându-se la treptele întunecate. Se întoarse și o privi pe Maura. — Podeaua acelui beci este din pământ tasat. Trecu un moment de tăcere.

1007

— Avem un echipament GPR33 în camionetă. L-am folosit acum două zile, la o fermă din Machias. — Adu-l în casă, zise Rizzoli. Haideți să vedem și ce este sub tot acel pământ.

Ground Penetrating Radar – Dispozitiv radar de investigație subterană. (n. tr.). 33

1008

• CAPITOLUL 22 Echipamentul GPR, sau sistemul georadar, utiliza unde electromagnetice pentru a scana solul la mari adâncimi. Instalația SIR System-2 pe care tehnicienii o descărcară din camionetă avea două antene, una care trimitea un impuls de energie electromagnetică de înaltă frecvență în sol, și cealaltă pentru a capta reflexiile semnalului emis de elementele din adâncime. Un ecran computerizat afișa datele, arătând diversele straturi din profunzime sub forma unei serii de dungi orizontale. În timp ce tehnicienii duceau echipamentul pe scări, în pivniță, Yates și Corso marcară intervale de un metru pe podeaua beciului pentru a forma o grilă de căutare. — Cu toată ploaia aceasta, zise Pete desfăcând cablul electric, solul va fi destul de moale. — Afectează cu ceva? întrebă Maura. — Recepția echipamentului GPR variază în funcție de concentrația de apă din sol. Trebuie să ajustăm frecvența electromagnetică pentru a ține seama de aceasta. — Două sute de megahertzi? întrebă Gary. — De acolo aș începe. Nu vrei să mărești frecvența, căci altfel se vor capta prea multe detalii. Pete conectă cablurile și porni laptopul. Detaliile vor reprezenta o problemă aici, mai ales cu pădurea care ne înconjoară. — Ce legătură au copacii cu acest lucru? întrebă Rizzoli. — Această casă este construită pe un lot de pădure. Există probabil o grămadă de cavități pe sub fundație, rezultate în urma putrezirii rădăcinilor copacilor. Acest lucru va complica într-un anumit grad imaginea obținută. — Ajută-mă, te rog, să-mi pun rucsacul ăsta în spate, spuse Gary. — Cum anume? Trebuie să strâng băierile? — Nu, sunt în regulă. Gary inspiră și aruncă o privire în jur. Voi începe de acolo. În timp ce Gary plimba GPR-ul de-a lungul podelei din pământ tasat, profilul subteran apăru pe ecranul laptopului sub forma unor straturi ondulate. Experiența medicală a Maurei o familiarizase cu ultrasunetele și tomografia computerizată a corpului uman, dar în cazul acesta nu avea nicio idee cum să interpreteze semnalele vălurite de pe ecran. — Ce vezi? îl întrebă pe Gary. — Aceste zone întunecate de aici sunt reflexii pozitive. Reflexiile negative apar în alb. Noi căutăm orice anomalie, o reflexie exagerată, de exemplu. — Ce este aceea? se interesă Rizzoli. 1009

— Ar arăta ca o convexitate, întinzându-se pe mai multe straturi. Cauzată de ceva îngropat în pământ, ar trimite unde radar în toate direcțiile. Se opri și studie ecranul. În regulă, aici, vezi asta? Avem la vreo trei metri adâncime ceva ce dă o reflecție hiperbolică. — Ce crezi? întrebă Yates. — Ar putea fi doar o rădăcină de copac. Haideți să marcăm locul și să continuăm. Pete înfipse un țăruș în pământ pentru a însemna locul. Gary continuă, urmând liniile grilei de căutare, înainte și înapoi, în timp ce pe ecranul laptopului apăreau tot mai multe neregularități ale solului. Din când în când se oprea, cerea să se înfigă un alt țăruș, marcând o altă zonă unde urma să verifice și a doua oară. Se întorsese și venea înapoi prin zona mediană a grilei când se opri brusc. — Iată ceva interesant, zise el. — Ce vezi? întrebă Yates. — Numai puțin. Dă-mi voie să mă mai uit încă o dată în această zonă. Gary făcu un pas înapoi, mutând GPR-ul de-a lungul secțiunii pe care tocmai o scanase. Câțiva centimetri înainte, privirea fixată pe ecranul laptopului. Și se opri iar. Avem o anomalie uriașă aici. Yates se apropie. — Arată-mi! — Este la mai puțin de un metru adâncime. O cavitate mare chiar aici. O vezi? Gary îi arătă pe ecran, unde o protuberanță distorsionase ecoul radarului. Privind podeaua, spuse: Aici este ceva. Și nu e foarte adânc. Se uită la Yates. Ce vrei să facem? — Aveți lopeți în camionetă? — Da, avem una. Și niște lopățele de grădină. Yates încuviință din cap. — În regulă. Haideți să le aducem aici. Și vom avea nevoie și de mai multă lumină. — Mai avem o lampă în camionetă. Și alte cabluri electrice. Corso începu să urce scările. — Le voi lua și pe acelea. — Vin și eu să te ajut, zise Maura și-l urmă pe scări spre bucătărie. Afară, ploaia puternică se mai domolise, transformându-se în burniță. Se îndreptară spre camioneta tehnicienilor CSU, unde găsiră cazmaua și celălalt echipament de iluminat, pe care Corso le cără în casă. Maura închise ușa camionetei și era pe cale să-l urmeze cu cutia de instrumente manuale de excavare când văzu o pereche de faruri apropiindu-se printre copaci. Rămase pe alee, uitându-se la autofurgoneta deja cunoscută ce venea pe șosea și care parcă lângă camioneta CSU. 1010

Doamna Clausen coborî din mașină, îmbrăcată cu un impermeabil mai mare cu câteva numere decât îi trebuia și care îi atârna ca o mantie. — Mă gândeam că ați terminat până acum. Chiar mă întrebam de ce nu mi-ați adus cheile înapoi. — Vom mai rămâne o vreme aici. Doamna Clausen se uită în jur la vehiculele de pe alee. — Credeam că vreți doar să mai aruncați încă o privire prin casă. Ce caută laboratorul criminalistic aici? — Cred că va dura mai mult decât ne-am gândit inițial. Este posibil să rămânem aici toată noaptea. — De ce? Lucrurile surorii dumneavoastră nu mai sunt aici. Le-am pus în cutii pe toate ca să le puteți lua acasă. — Nu mai este vorba numai de sora mea, doamnă Clausen. Poliția a venit aici în legătură cu altceva. Ceva ce s-a întâmplat cu mult timp în urmă. — Cât de mult? — Aproximativ patruzeci și cinci de ani. Înainte ca dumneavoastră să achiziționați această casă. — Patruzeci și cinci de ani? Asta ar fi cam când… Și se opri. — Când ce anume? Privirea doamnei Clausen pică dintr-odată pe cutia de unelte pe care Maura o ținea în brațe. — La ce vă folosesc toate acestea? Ce faceți în casa mea? — Poliția cercetează beciul. — Cercetează? Vreți să spuneți că sapă acolo jos? — Este posibil să fie nevoie și de asta. — Nu v-am dat permisiunea să faceți asta. Se întoarse și urcă treptele verandei cu pași apăsați, impermeabilul târându-se în urma ei pe scări. Maura o urmă înăuntru, spre bucătărie. Puse cutia de unelte pe unul dintre dulapuri. — Așteptați! Nu înțelegeți… — Nu vreau să-mi facă nimeni beciul praf! strigă doamna Clausen prin ușa beciului și se uită în jos la detectivul Yates, care ținea un hârleț în mână. Începuse deja să sape în podea și o grămăjoară de pământ era lângă picioarele lui. — Doamnă Clausen, lăsați-i să-și facă treaba, zise Maura. — Casa aceasta este proprietatea mea! strigă femeia în jos pe scări. Nu puteți săpa decât cu permisiunea mea! — Doamnă, vă promitem că vom acoperi groapa când terminăm, zise Corso. Vrem doar să aruncăm o privire aici. 1011

— De ce? — Radarul nostru a captat o reflexie puternică aici. — Ce înseamnă reflexie puternică? Ce e acolo jos? — Asta încercăm și noi să aflăm. Dacă ne permiteți să continuăm. Maura o trase pe femeie departe de beci și închise ușa. — Vă rog, lăsați-i să muncească. Dacă refuzați, vor fi forțați să aducă un mandat. — Ce naiba i-a determinat să sape tocmai acolo? — Sângele. — Ce sânge? — Toată bucătăria e plină de sânge. Femeia lăsă privirea în jos spre podea, examinând linoleumul. — Nu văd nicio urmă. — Nu-l puteți vedea. Este nevoie de o soluție chimică pentru a-l face vizibil. Dar, credeți-mă, el este acolo. Urme microscopice umplu podeaua, stropi pe pereți. Se întinde până la ușa beciului și în jos pe scări. Cineva a încercat să-l spele de pe podea și de pe pereți. Poate că au crezut că au curățat tot, pentru că nu se mai putea vedea cu ochiul liber. Dar sângele este încă aici. A intrat în crăpături și în îmbinările lemnului. El rămâne peste ani și ani și nu îl poți șterge. Este prins în această casă. În pereți. Doamna Clausen se întoarse și o privi fix. — Al cui este sângele? întrebă ea încet. — Asta vrea să afle și poliția. — Nu credeți că am ceva de-a face cu… — Nu. Credem că sângele este de mai multă vreme. Era probabil aici când ați cumpărat această casă. Șocată, femeia se lăsă să cadă pe unul dintre scaunele de la masa din bucătărie. Gluga impermeabilului îi alunecase de pe cap, lăsând să se vadă părul gri creț. Înfășurată în mantaua prea mare pentru ea, părea chiar mai mică de statură, mai bătrână. O femeie care se îndrepta spre capătul vieții. — Nimeni n-o să mai vrea această casă acum, murmură ea. Nu când vor auzi despre asta. Nu voi reuși să mai scap de ea. Maura se așeză în fața ei. — De ce a cerut sora mea să închirieze tocmai această casă? V-a spus cumva? Nu primi niciun răspuns. Doamna Clausen clătina încă din cap, arătând șocată. — Ați spus că a văzut indicatorul „De vânzare” de pe șosea. Și v-a sunat la agenția imobiliară. În sfârșit o încuviințare din cap. — Din senin. — Ce v-a spus? 1012

— Dorea să știe mai multe despre această proprietate. Cine a locuit aici, cine a fost proprietar înaintea mea. A spus că era în căutarea unei proprietăți în zonă. — I-ați spus despre familia Lank? Doamna Clausen se încordă. — Știți despre ei? — Știu că au fost proprietarii acestei case. Tată și fiu. Și nepoata tatălui, o fată pe nume Amalthea. Sora mea v-a întrebat și despre ei? Femeia trase adânc aer în piept. — A vrut să știe. Am priceput asta. Când vrei să cumperi o casă, vrei să știi cine a construit-o. Cine a locuit acolo. Se uită la Maura. Toată nebunia aceasta are legătură cu ei, nu-i așa? Familia Lank. — Ați crescut în acest oraș? — Da. — Asta înseamnă ca i-ați cunoscut. Doamna Clausen nu-i răspunse imediat. În schimb, se ridică și își dădu jos impermeabilul. Îl agăță de unul din cuierele de lângă ușa bucătăriei, mișcându-se încet, trăgând de timp. — El a fost cu mine în clasă, zise ea, încă cu spatele la Maura. — Cine? — Elijah Lank. Nu o cunoșteam prea bine pe verișoara lui, Amalthea. Ea era cu cinci ani mai mică decât noi… doar un copil. Dar îl știam cu toții pe Elijah. Vocea era atât de joasă, aproape o șoaptă, parcă fiindu-i frică să rostească numele mai tare. — Cât de bine l-ați cunoscut? — Mai bine decât aveam nevoie. — Se pare că nu v-a plăcut prea mult de el. Doamna Clausen se întoarse și o privi. — Este greu să-ți placă oamenii care te sperie de moarte. Prin ușa beciului puteau auzi zgomotul înfundat al cazmalei lovind pământul. Săpând și mai adânc în tainițele casei. O casă care, chiar și ani mai târziu, încă stătea ca un martor tăcut al unor întâmplări teribile. — Doamnă doctor Isles, acesta era un orășel mic. Nu ca acum, cu toți oamenii aceștia ce vin de departe și cumpără proprietăți de vacanță. Pe atunci eram doar noi, localnicii, și ajungi să-i cunoști pe ceilalți destul de bine. Ce familii sunt bune, de care ar trebui să te ferești. Mi-am dat seama cine era Elijah Lank cam pe la paisprezece ani. El era unul dintre băieții de care te fereai ca de naiba. Se întoarse la masă și se așeză din nou pe scaun, arătând extenuată. Fixă blatul de parcă s-ar fi uitat la propria reflexie, imaginea unei fete de paisprezece ani căreia îi era frică de băiatul care locuia în munți. Maura așteptă, cu privirea ațintită asupra capului plecat al femeii cu părul gri, aspru ca o perie. 1013

— De ce v-a speriat? — Nu eram singura. Tuturor ne era frică de Elijah. După… — După ce? Doamna Clausen ridică privirea. — După ce a îngropat-o de vie pe acea fată. • În tăcerea ce urmă, Maura putu auzi murmurul bărbaților care săpau adânc în podeaua beciului. Își putu auzi propria inimă lovindu-se de coaste. „Isuse, gândi ea. Oare ce vor găsi aici?” — Ea era una dintre fetele nou-venite în oraș, continuă doamna Clausen. Alice Rose. Celelalte fete se așezau în spatele ei și o bârfeau. Făceau glume pe seama ei. Ai putea spune că mai toți copiii spuneau lucruri urâte la adresa lui Alice și nu le făcea nimeni nimic, pentru că ea nu-i putea auzi. N-a știut niciodată că ne băteam joc de ea. Știu că eram cruzi, dar sunt lucruri pe care copiii le fac când au paisprezece ani. Înainte de a învăța să se pună în locul altuia. Înainte de a o simți pe propria lor piele. Oftă, cu o urmă de regret pentru greșelile copilăriei, pentru toate lecțiile învățate prea târziu. — Ce s-a întâmplat cu Alice? — Elijah a spus că a fost o glumă. Că plănuise de la început să se întoarcă peste câteva ore și s-o scoată de acolo. Dar îți poți imagina cum este să fii închisă într-o groapă? Atât de speriată încât să te scapi pe tine? Și nimeni care să-ți audă țipetele. Nimeni altcineva în afară de tine care să știe, decât băiatul care te-a băgat acolo. Maura așteptă în tăcere, parcă temându-se să afle sfârșitul povestirii. Doamna Clausen îi văzu neliniștea în ochi și clătină din cap. — O, Alice n-a murit. Câinele a fost cel care a salvat-o. Știa unde este. Și a continuat să latre fără încetare, conducându-i pe oameni chiar în locul unde era ea. — Atunci a supraviețuit. Femeia încuviință din cap. — Au găsit-o mai târziu în acea noapte. La acel moment, stătea deja de mai multe ore în groapă. Când au scos-o afară, de-abia mai vorbea. Ca un zombi. Câteva săptămâni mai târziu, familia ei s-a mutat din oraș. Nu știu unde au plecat. — Ce s-a întâmplat cu Elijah? Doamna Clausen strânse din umeri. — Ce credeți că se putea întâmpla? A insistat întruna că a fost o glumă. Ca restul lucrurilor pe care și noi, ceilalți copii, i le făcuserăm lui Alice la școală. Și este adevărat, cu toții am chinuit-o. Cu toții i-am făcut viața un calvar. Dar el, Elijah, a făcut mai mult decât atât. 1014

— N-a fost pedepsit? — Când ai doar paisprezece ani, primești o a doua șansă, în special când este nevoie de tine acasă. Când tatăl tău este mai toată ziua beat și mai ai și o verișoara de nouă ani care locuiește cu voi. — Amalthea, zise Maura încetișor. Doamna Clausen încuviință din cap. — Imaginează-ți cum este să fii o fetiță în această casă. Să crești cu o familie de bestii. „Bestii.” Aerul se încarcă dintr-odată. Mâinile Maurei se răciră. Se gândi la delirurile Amaltheei Lank. „Pleacă, înainte ca el să te vadă.” Și își aduse aminte și de zgârietura în formă de gheară de pe portiera mașinii ei. „Semnul Bestiei.” Ușa beciului se deschise cu un scârțâit, speriind-o. Se întoarse și o văzu pe Rizzoli în prag. — Au lovit cu cazmaua în ceva, zise ea. — Ce este? — Lemn. Un fel de placă, la vreo jumătate de metru. Încearcă să îndepărteze pământul acum. Arătă spre ustensilele de săpat de pe blatul bucătăriei. Vom avea nevoie de acelea. Maura duse cutia jos, în beci. Văzu mormane de pământ excavat, înșiruite acum împrejurul perimetrului gropii, lungă de aproape doi metri. De mărimea unui coșciug. Detectivul Corso, care mânuia acum cazmaua, ridică privirea spre ea. — Placa pare destul de subțire. Dar ascultă. Lovi cu cazmaua în lemn. Nu este solidă. Dedesubt este un spațiu gol. — Vrei să trec eu? întrebă Yates. — Da, spatele mă omoară deja. Corso îi dădu cazmaua. Yates coborî în groapă, scoțând cu picioarele un zgomot înfundat la contactul cu lemnul. Suna a gol. Începu să scoată pământul cu hotărâre, formând repede încă o movilă pe marginea gropii. Nimeni nu mai scoase un cuvânt. Încetul cu încetul, placa ieșea la iveală. Cele două lămpi aruncau lumina direct spre groapă și umbra lui Yates sărea de pe un perete pe altul al beciului, ca o marionetă. Ceilalți continuau să privească tăcuți, ca jefuitorii de morminte care așteaptă nerăbdători să vadă prima licărire într-o criptă. — Am degajat o margine aici, zise Yates respirând greu, cazmaua frecându-se de lemn. Arată ca o ladă. Am lovit deja cu lopata în ea și nu vreau să deteriorez lemnul mai mult. — Avem lopățele și pensule, spuse Maura. Yates își îndreptă spatele și ieși clătinându-se din groapă. 1015

— În regulă. Poate reușiți voi să mai curățați din pământul de acolo. Vom face niște fotografii înainte de a o deschide. Maura și Gary coborâră în groapă și ea simți placa vibrând sub greutatea lor. Se întrebă ce orori zăceau sub plăcile murdare și îi veni în minte o imagine terifiantă a lemnului care cedează brusc, lăsându-i să cadă peste corpuri putrezite. Ignorând bătăile puternice ale inimii, îngenunche și începu să dea la o parte pământul de pe placă. — Dă-mi și mie o pensulă, te rog, zise Rizzoli, pregătită să intre și ea în groapă. — Nu, tu nu, îi răspunse Yates. De ce nu o iei mai ușor? — Nu sunt handicapată. Urăsc să stau degeaba. Yates râse. — Da, ei bine, și noi urâm să te vedem intrând în durerile facerii aici. Și nici nu mi-ar plăcea să-i explic și soțului tău ce s-a întâmplat. — Jane, nu prea e loc de mișcare pe aici, zise Maura. — Atunci lăsați-mă măcar să așez lămpile, ca să vedeți ce faceți. Rizzoli mută lampa, care lumină dintr-odată colțul unde lucra Maura. Ghemuită pe genunchi, Maura folosi pensula pentru a îndepărta pământul de pe plăcile de lemn, scoțând la iveală câteva vârfuri ruginite. — Am găsit niște cuie vechi ruginite, strigă ea. — Am o rangă în mașină, spuse Corso. Mă duc s-o aduc. Maura continuă să îndepărteze pământul cu pensula, găsind și alte cuie ruginite. Spațiul era îngust, iar gâtul și umerii începură s-o doară. Își îndreptă spatele. Auzi un zgomot deasupra ei. — Hei, zise Gary, uită-te la asta! Maura se întoarse și văzu că Gary lovise cu lopățica o bucată de țeava ruptă. — Pare să vină direct de pe marginea acestei plăci, spuse Gary. Cu mâinile goale, scormoni cu mare atenție ridicătura ruginită și desprinse o bucată mare de pământ de deasupra ei. De ce ar înfige cineva o țeava într-o… Și se opri. Se uită la Maura. — Este o aerisire, zise ea. Gary fixă cu privirea plăcile de sub genunchii lui și spuse încet: — Ce naiba e în lada asta? — Ieșiți afară din groapă amândoi! le strigă Pete. Vom face niște poze. Yates se întinse s-o ajute pe Maura, și ea ieși din groapă, simțindu-se brusc puțin amețită din cauza ridicării prea rapide. Clipi de mai multe ori, orbită de blițul camerei, de strălucirea ireală a lămpilor și de umbrele ce jucau pe pereți. Merse până la baza scărilor și se așeză pe o treaptă. Doar atunci își aduse aminte că treapta pe care stătea acum era impregnată de urmele fantomatice de sânge. — În regulă, spuse Pete. Haideți să deschidem lada. 1016

Corso îngenunche lângă groapă și fixă vârful răngii într-unul dintre colțurile capacului. Se căzni să ridice placa, reușind să degajeze puțin un rând de cuie ruginite. — Nu se mișcă, zise Rizzoli. Corso făcu o pauză și își șterse fața cu mâneca, lăsând o dâră de murdărie pe frunte. — Dumnezeule, mâine, spatele meu îmi va plăti pentru asta. Fixă din nou vârful răngii sub capac. De această dată, putu să desfacă puțin mai mult din capac. Trase adânc aer în piept și se lăsă cu toată greutatea pe capătul pârghiei. Cuiele ieșiră în sfârșit. Corso puse ranga deoparte. El și cu Yates se aplecară în groapă, apucară marginea capacului și ridicară. Timp de câteva clipe, niciunul nu spuse un cuvânt. Se uitau cu toții fix în cavitatea care acum se dezvăluia privirii sub lumina puternică a lămpilor. — Nu mai înțeleg nimic, rosti Yates. Lada era goală. • Conduseră spre casă în acea noapte, pe o autostradă ce lucea în ploaie. Ștergătoarele de parbriz ale mașinii Maurei se mișcau încet, o bătaie hipnotică de-a lungul geamurilor aburite. — Tot sângele acela din bucătărie, zise Rizzoli. Știi ce înseamnă. Amalthea a ucis și înainte. Nikki și Theresa Wells n-au fost primele ei victime. — Nu era singură în acea casă, Jane. Vărul ei, Elijah, trăia și el acolo. Putea să fi fost el. — Avea nouăsprezece ani când au dispărut soții Sadler. Trebuie să fi știut ce se întâmpla în propria bucătărie. — Nu înseamnă că ea este cea care a făcut-o. Rizzoli o privi. — Crezi teoria lui O’Donnell? Despre Bestie? — Amalthea este schizofrenică. Spune-mi cum cineva cu o minte atât de alienată reușește să omoare două femei și apoi devine perfect logică încât să le ardă trupurile, distrugând orice urmă. — N-a făcut o treabă foarte bună în a-și acoperi urmele. A fost prinsă, îți amintești? — Poliția din Virginia a avut noroc. Faptul că au prins-o la un control rutier de rutină nu dovedește o muncă de investigație strălucită. Maura se uită înainte la autostrada pustie și cețoasă. Nu le-a ucis singură pe acele femei. Cineva trebuie s-o fi ajutat, cineva care și-a lăsat amprentele în mașina ei. Cineva care a fost cu ea de la bun început. — Vărul ei? 1017

— Elijah avea doar paisprezece ani când a îngropat-o de vie pe acea fată. Ce fel de băiat face un lucru ca ăsta? Ce fel de bărbat ajunge el? — Nu aș vrea să-mi imaginez. — Cred că știm amândouă, zise Maura. Am văzut amândouă sângele din bucătăria aceea. Lexusul toarse pe șosea. Ploaia încetase, dar aerul era încă umed, aburind parbrizul. — Și dacă ei i-au ucis pe soții Sadler, spuse Rizzoli, atunci nu poți să nu te întrebi… Se uită la Maura. Ce-au făcut cu copilul lui Karen Sadler? Maura nu răspunse. Continuă să privească autostrada, conducând drept înainte. Nicio întoarcere, nicio oprire. „Doar condu înainte.” — Știi la ce mă refer? continuă Rizzoli. Acum patruzeci și cinci de ani, verii Lank au ucis o femeie însărcinată. Rămășițele copilului n-au fost găsite încă. Cinci ani mai târziu, Amalthea Lank apare în biroul lui Van Gates din Boston, cu două fetițe nou-născute, pentru a le vinde. Degetele Maurei amorțiră pe volan. — Dacă acele fetițe nu erau ale ei? zise Rizzoli. Oare Amalthea e într-adevăr mama ta?

1018

• CAPITOLUL 23 Mattie Purvis stătea în întuneric, întrebându-se cât îi lua unei persoane să moară de foame. Își consuma hrana prea repede. Îi rămăseseră în sacul de alimente doar șase batoane de ciocolată Hershey, o jumătate de pachet de biscuiți sărați și câteva fâșii de pastramă de vită. „Trebuie să le împart pe porții, gândi ea. Trebuie să-mi ajungă destul cât… Cât ce? Să nu mor de sete întâi?” Luă o înghițitură din batonul prețios de ciocolată și fu tentată să mai ia una, dar reuși să se abțină. Cu mare grijă, înfășură la loc ambalajul pentru mai târziu. „Dacă devin cu adevărat disperată, mai am și hârtia de mâncat, își zise ea. Hârtia este comestibilă, nu-i așa? Este făcută din lemn, și o căprioară flămândă mănâncă scoarță de copac, așa că trebuie să aibă ceva valoare nutrițională. Da, păstrează hârtia. Păstreaz-o curată.” Ezitând, puse la loc în sac ciocolata consumată parțial. Închizând ochii, se gândi la hamburgeri și pui prăjit și toate mâncărurile interzise pe care și le refuzase de când Dwayne îi spusese că femeile însărcinate îi aduceau aminte de niște vaci. Însemnând că ea îi aducea aminte de o vacă. Două săptămâni după aceea, nu mâncase decât salate, până într-o zi când se simțise amețită și se așezase chiar pe podea în mijlocul magazinului Macy’s. Dwayne se înroșise la față, în timp ce doamne îngrijorate se adunaseră în jurul lor, întrebând întruna dacă soția lui se simțea bine. El continuase să le gonească, făcându-i în același timp lui Mattie semne disperate să se ridice. Imaginea era totul, spunea el mereu, și iată-l pe domnul BMW cu nevasta lui ca o vacă, în pantalonii largi de femeie însărcinată, tăvălindu-se pe podea. „Da, sunt o vacă, Dwayne. O vacă mare și frumoasă care îți poartă copilul. Acum vino și salvează-ne, la naiba. Salvează-ne, salvează-ne.” Auzi pași deasupra ei. Se uită în sus, când răpitorul ei se apropie. Începuse să-i recunoască mersul, ușor și precaut, ca al unei pisici la pândă. De fiecare dată când venea, ea îl ruga s-o elibereze. De fiecare dată, el pleca, lăsând-o în continuare în această cușcă. Acum, mâncarea era pe terminate, și apa la fel. — Doamnă. Nu-i răspunse. „Lasă-l să se întrebe, gândi ea. Își va face griji dacă sunt bine și va trebui să deschidă cușca. Trebuie să rămân în viață, sau el nu-și va lua prețioasa recompensă.” — Doamnă, vorbește cu mine. Ea rămase tăcută. „Nimic n-a mers până acum, gândi ea. Poate asta îl va speria. Poate acum îmi va da drumul.” Se auzi un zgomot înfundat în pământ. — Mai ești acolo? 1019

„Unde naiba aș putea fi, nenorocitule?” O pauză mai lungă. — Ei bine, dacă ai murit deja, nu mai are niciun rost să sap să te scot afară, nu crezi? Se auziră pași îndepărtându-se. — Așteaptă! Așteaptă! Aprinse lanterna. Începu să bată în placa de deasupra. Întoarce-te, la naiba! Întoarce-te! Ascultă, cu inima bătând puternic. Aproape râse de ușurare când auzi scârțâitul pașilor lui apropiindu-se. Cât de degradantă era situația aceasta? Nevoită să-i ceară atenția, ca o amantă ignorată. — Ești trează? zise el. — Ai vorbit cu soțul meu? Când te va plăti? — Cum te simți? — De ce nu-mi răspunzi niciodată la întrebări? — Răspunde-mi tu întâi. — Oh, mă simt grozav! — Cum este copilul? — Nu prea mai am mâncare. Am nevoie de mai multă mâncare. — Ai destulă. — Scuză-mă, dar eu sunt închisă aici jos, nu tu! Mor de foame. Cum îți vei primi banii dacă eu voi muri? — Doamnă, liniștește-te. Odihnește-te. Totul va fi bine. — Nimic nu e bine! Niciun răspuns. — Hei! Hei? strigă ea. Pașii se îndepărtau acum. — Așteaptă! Lovi în placa de deasupra. Întoarce-te! Începu să izbească în tavan cu ambii pumni. Furia o obosi dintr-odată, o furie pe care nu o mai simțise niciodată până atunci. Țipă: Nu poți să-mi faci una ca asta! Nu sunt un animal! Se prăbuși lângă perete, cu mâinile rănite și dureroase, cu trupul zguduit de suspine. Suspine de furie, nu de înfrângere. Du-te la naiba, zise ea. Du-te la naiba. Și du-te la naiba și tu, Dwayne. Și duceți-vă la naiba toți nenorociții din lumea asta! Obosită, se lăsă să cadă pe spate. Se frecă la ochi, ștergându-și lacrimile. „Ce vrea de la noi? Până acum, Dwayne trebuia să-l fi plătit. Și atunci de ce sunt încă aici? Ce așteaptă?” Copilul o împunse cu piciorul. Se apăsă cu mâna pe burtă, o atingere liniștitoare transmisă prin pielea ce îi separa. Simți că i se întărește pântecul, prima contracție. Bietul de el. Bietul… Copil. 1020

Rămase nemișcată, reflectând. Amintindu-și toate conversațiile avute prin aerisire. Niciodată despre Dwayne. Niciodată despre bani. Nu avea niciun sens. Dacă nenorocitul voia bani, Dwayne era persoana la care trebuia să apeleze. Dar el nu vorbea despre Dwayne. Și dacă nici măcar nu l-a sunat? Dacă n-a cerut nicio răscumpărare? „Atunci ce vrea?” Lumina lanternei pâlpâi. Al doilea set de baterii era pe sfârșite. Încă două seturi noi de baterii și va rămâne complet în întuneric. De această dată nu se mai panică atunci când scotoci în sacul de alimente și scoase un nou pachet de baterii. „Am mai făcut asta; pot s-o mai fac o dată.” Deșurubă capacul, scoase ușor bateriile vechi și le băgă pe cele noi. Lumina puternică apăru din nou, o pauză temporară în noaptea lungă de care se temea că vine. „Toată lumea moare. Dar nu vreau să mor îngropată în cutia asta, unde nimeni nu-mi va găsi vreodată oasele. Economisește lumina, economisește lumina cât poți de mult.” Opri lanterna și rămase în întuneric, cuprinsă de spaima care își învăluia și mai mult tentaculele în jurul ei. „Nimeni nu știe, gândi ea. Nimeni nu știe că sunt aici. Oprește-te, Mattie. Păstrează-ți mintea limpede. Ești singura care te poate salva.” Se întoarse pe o parte și se luă singură în brațe. Auzi ceva rostogolindu-se dea lungul podelei. O baterie folosită, inutilă acum. „Și dacă nimeni nu știe că am fost răpită? Și dacă nimeni nu știe că sunt încă în viață?” Își înconjură abdomenul cu mâinile și se gândi la toate conversațiile pe care le avusese cu răpitorul ei. „Cum te simți?” Asta întreba mereu, cum te simți? De parcă i-ar fi păsat. De parcă cineva care a băgat o femeie însărcinată într-o ladă dădea vreun ban pe starea ei. Dar el pusese mereu aceeași întrebare, și ea îl rugase întotdeauna să-i dea drumul. „Așteaptă un alt fel de răspuns.” Își aduse genunchii mai aproape și piciorul ei lovi ceva ce se rostogoli mai departe. Se ridică și aprinse lanterna, începu să caute în jur toate bateriile împrăștiate. Avea patru vechi, plus încă două bune încă în sac. Plus încă două în lanternă. Închise lanterna din nou. „Economisește lumina, economisește lumina.” În întuneric, începu să-și desfacă șireturile de la pantofi.

1021

• CAPITOLUL 24 Doctorița Joyce P. O’Donnell intră în sala de conferințe a Departamentului Omucideri de parcă era proprietara locului. Elegantul ei costum Saint John costase probabil mai mult decât tot bugetul de îmbrăcăminte al lui Rizzoli pentru întregul an. Tocurile de opt centimetri îi accentuau silueta statuară. Chiar dacă trei polițiști o priveau în timp ce se așeza la masă, ea nu lăsă să se vadă nicio urmă de disconfort. Știa cum să acapareze controlul sălii, o abilitate pentru care Rizzoli nu se putu abține să nu o invidieze, chiar dacă o disprețuia pe această femeie. Antipatia era evident reciprocă. O’Donnell aruncă o privire de gheață spre Rizzoli, apoi se uită la Barry Frost, înainte de a se întoarce spre locotenentul Marquette, șeful departamentului. Bineînțeles că avea să-i acorde atenție numai lui Marquette; O’Donnell nu pierdea timpul cu subordonații. — Aceasta este o invitație neașteptată, domnule locotenent, spuse ea. Nu sunt rugată des să vin la Schroeder Piaza. — Doamna detectiv Rizzoli a sugerat acest lucru. — Chiar și mai neașteptat, atunci. Ținând cont… „Ținând cont că jucăm la echipe adverse, gândi Rizzoli. Eu prind monștrii; tu îi aperi.” — Dar așa cum i-am spus și doamnei detectiv Rizzoli la telefon, continuă O’Donnell, nu vă pot ajuta decât dacă mă ajutați și voi pe mine. Dacă vreți să vă ajut să prindeți Bestia, trebuie să împărtășiți cu mine orice informație aveți. Ca răspuns, Rizzoli împinse un dosar spre O’Donnell. — Acestea sunt informațiile pe care le avem despre Elijah Lank până acum. Văzu licărul de nerăbdare din ochii psihiatrei când se întinse după dosar. Motivul pentru care trăia O’Donnell: o întrezărire fugară a unui monstru. Șansa de a se apropia de inima vie a răului. O’Donnell deschise dosarul. — Fișa lui matricolă. — Din Fox Harbor. — Un IQ de 136. Dar numai note mediocre. — Exemplul clasic de subperformant. „Capabil de lucruri mari când se străduiește”, scrisese un profesor, negândindu-se niciun moment unde-l vor duce pe Elijah Lank realizările lui. — După ce mama lui a murit, a fost crescut de tată, Hugo. Tatăl n-a ținut nicio slujbă pentru mai mult timp. Se pare că își petrecea majoritatea zilelor în 1022

fața unei sticle de băutură, și a murit de pancreatită când Elijah avea optsprezece ani. — Și acesta este același cămin în care a crescut Amalthea. — Da. A venit să locuiască cu unchiul ei când avea nouă ani, după ce a rămas orfană de mamă. Nimeni nu știe cine era tatăl ei. Deci, iată familia Lank din Fox Harbor. Un unchi bețiv, un verișor sociopat și o fetiță care devine schizofrenică. Doar o imagine a unei familii americane obișnuite. — L-ai numit pe Elijah sociopat. — Cum altfel i-ai spune unui băiat care își îngroapă de vie colega de clasă, doar de distracție? O’Donnell întoarse pagina. Oricine ar fi citit acel dosar ar fi avut întipărită pe față o expresie de oroare, dar privirea ei era una fascinată. — Fata pe care a îngropat-o avea doar paisprezece ani, zise Rizzoli. Alice Rose era nouă în școală. Avea de asemenea și probleme de auz și din această cauză ceilalți copii o chinuiau. Și probabil că acesta a fost și motivul pentru care Elijah a ales-o pe ea. Era vulnerabilă, o pradă ușoară. A invitat-o la el acasă, apoi a dus-o prin pădure la o groapă pe care o săpase. A aruncat-o înăuntru, a acoperit groapa cu scânduri și a pus bolovani deasupra. Când a fost întrebat mai târziu despre asta, a spus că întreaga poveste a fost doar o glumă. Dar eu cred cu fermitate că a vrut s-o omoare. — Conform acestui raport, fata a fost scoasă de acolo nevătămată. — Nevătămată? Nu neapărat. O’Donnell ridică privirea. — Dar a supraviețuit. — Alice Rose și-a petrecut următorii cinci ani din viață tratându-se de depresie severă și atacuri de anxietate. La nouăsprezece ani s-a băgat într-o cadă și și-a tăiat venele. În ceea ce mă privește, Elijah Lank este responsabil pentru moartea ei. Ea a fost prima lui victimă. — Poți dovedi că mai există și altele? — Acum patruzeci și cinci de ani, un cuplu căsătorit, Karen și Robert Sadler, a dispărut din Kennebunkport. Karen Sadler era însărcinată în opt luni la momentul respectiv. Rămășițele lor au fost găsite săptămâna trecută, în același loc unde Elijah a îngropat-o de vie pe Alice Rose. Cred că soții Sadler au fost uciși de Elijah. De el și de Amalthea. O’Donnell rămăsese neclintită, ca și cum își ținea respirația. — Dumneavoastră ați sugerat-o prima, doamnă doctor O’Donnell, zise locotenentul Marquette. Ați spus că Amalthea avea un partener, cineva pe care îl numea Bestia. Cineva care a ajutat-o să le omoare pe Nikki și Theresa Wells. Este ceea ce i-ați spus doctoriței Isles, nu-i așa? — Nimeni altcineva n-a crezut teoria mea. 1023

— Ei bine, noi o credem acum, spuse Rizzoli. Credem că Bestia este vărul ei, Elijah. O’Donnell ridică din sprânceană în semn de amuzament. — Un caz de veri criminali? — Nu ar fi prima dată când doi veri au ucis împreună, sublime Marquette. — Adevărat, răspunse O’Donnell. Kenneth Bianchi și Angelo Buono – Strangulatorii de pe Deal – erau veri. — Deci avem un precedent, zise Marquette. Verișori ca parteneri la omucidere. — Nu aveați nevoie de mine ca să aflați acest lucru. — Dumneavoastră ați știut de Bestie înaintea tuturor, zise Rizzoli. Ați încercat să-l găsiți, să-l contactați prin intermediul Amaltheei. — Dar nu am reușit. Așa că nu văd cum v-aș putea ajuta să-l găsiți. Nici măcar nu știu de ce m-ați chemat aici, doamnă detectiv, când disprețuiți atât de mult cercetarea mea. — Știu că Amalthea vorbește cu dumneavoastră. N-a vrut să-mi spună niciun cuvânt când am mers la ea ieri. Dar gardienii mi-au zis că vorbește cu dumneavoastră. — Ședințele noastre sunt confidențiale. Este pacienta mea. — Da, dar vărul ei nu este. El este cel pe care vrem să-l găsim. — Atunci, unde a fost văzut ultima oară? Trebuie să aveți o informație cu care să începeți. — Nu avem aproape nimic. Nimic despre locurile pe unde a fost decenii în șir. — Știți măcar dacă mai este în viață? Rizzoli oftă și recunoscu: — Nu. — Ar avea aproape șaptezeci de ani acum, nu-i așa? Cam bătrâior pentru un criminal în serie. — Amalthea are șaizeci și cinci de ani, spuse Rizzoli. Și totuși, nimeni nu s-a îndoit vreodată de faptul că ea le-a ucis pe Nikki și Theresa Wells. Că le-a sfărâmat capetele, le-a stropit cu benzină și le-a dat foc. O’Donnell se lăsă pe spătarul scaunului și o privi pe Rizzoli câteva clipe. — Spuneți-mi, vă rog, de ce Poliția din Boston e interesată de Elijah Lank? Acestea sunt crime vechi – nici măcar nu sunt în jurisdicția voastră. Care este interesul vostru aici? — Uciderea Annei Leoni poate avea legătură. — Cum? — Chiar înainte de a fi omorâtă, Anna punea o grămadă de întrebări despre Amalthea. Poate că a aflat prea multe. Rizzoli îi întinse un alt dosar lui O’Donnell. 1024

— Ce este acesta? — Poate sunteți familiarizată cu Centrul Național de Statistică a Criminalității al FBI-ului. Administrează o bază de date cu persoanele dispărute pe tot teritoriul țării. — Da, știu despre NCIC. — Am solicitat o căutare folosind cuvintele cheie sex feminin și însărcinată. Iată ce am primit înapoi de la FBI. Orice caz din baza lor de date, începând cu anul 1960. Orice femeie însărcinată care a dispărut de pe teritoriul continental al Statelor Unite. — Și de ce ați specificat femei însărcinate? — Pentru că Nikki Wells era însărcinată în nouă luni. Karen Sadler era în opt luni. Nu vi se pare o coincidență cam mare? O’Donnell deschise dosarul și răsfoi paginile printate. Ridică privirea surprinsă. — Dar sunt zeci de nume aici. — Gândiți-vă un moment la faptul că mii de oameni dispar în fiecare an în această țară. Dacă o femeie însărcinată dispare la un moment dat, ea reprezintă doar o mică pată pe o pânză mult mai mare; nu va ridica prea multe semne de întrebare. Dar când dispare o femeie pe lună, pe o durată de patruzeci de ani, atunci numărul total se mărește. — Puteți lega vreunul dintre aceste cazuri de Amalthea Lank sau de vărul ei? — De aceea v-am chemat pe dumneavoastră. Ați avut mai mult de o duzină de ședințe cu ea. V-a spus ceva despre călătoriile ei? Unde a locuit, unde a lucrat? O’Donnell închise dosarul. — Îmi cereți să încalc confidențialitatea doctor-pacient. De ce aș face-o? — Pentru că nu s-au terminat crimele. Nu s-au oprit. — Pacienta mea nu poate ucide pe nimeni. Ea este în închisoare. — Da, dar partenerul ei nu. Rizzoli se aplecă înainte, mai aproape de femeia pe care o detesta atât de tare. Însă avea nevoie de O’Donnell acum, și reușea săși stăpânească repulsia. Bestia vă fascinează, nu-i așa? Vreți să știți mai multe despre el. Vreți să pătrundeți în mintea lui, să aflați ce îl face să ucidă. Vă place să auziți toate detaliile. De aceea ar trebui să ne ajutați. Ca să mai adăugați un alt monstru la colecție. — Și dacă vă înșelați? Poate că Bestia este doar o închipuire a imaginației voastre. Rizzoli îi aruncă o privire lui Frost. — Ce zici să pornim retroproiectorul acela? Frost fixă retroproiectorul pe poziție și-l porni. În această epocă a computerelor și a prezentărilor în PowerPoint, retroproiectorul părea o tehnologie din epoca de piatră. Dar ea și cu Frost optaseră pentru cea mai rapidă 1025

și mai directă cale de a-și argumenta cazul. Frost deschise un dosar și luă mai multe folii transparente pe care imprimaseră date evidențiate cu markerul în culori variate. Frost strecură o foaie în aparat. Pe ecran apăru o hartă a Statelor Unite. Apoi puse deasupra prima folie transparentă. Șase puncte negre fură adăugate imaginii. — Ce semnifică punctele? întrebă O’Donnell. — Sunt cazurile raportate de NCIC pentru primele șase luni ale anului 1984, zise Frost. Am ales acel an pentru că este primul în care a devenit activă baza de date computerizată a FBI-ului. Așa că datele ar trebui să fie destul de cuprinzătoare. Fiecare dintre aceste puncte reprezintă dosarul dispariției unei femei însărcinate. Arătă cu un laser pe ecran. În zona aceasta avem o împrăștiere geografică destul de mare, un caz în Oregon, altul în Atlanta. Dar uitați-vă la acumularea aceasta mică în zona de sud-vest. Frost încercui colțul respectiv al hărții. O femeie dispărută în Arizona, una în New Mexico, două în California de Sud. — Și ce ar trebui să înțeleg din asta? — Ei bine, haideți să ne uităm la următoarea perioadă de șase luni. Iuliedecembrie 1984. Poate va fi mai clară pentru dumneavoastră. Frost așeză următoarea folie transparentă peste hartă. O nouă serie de puncte fu adăugată, de data aceasta marcate cu roșu. — Din nou, zise el, avem câteva puncte disparate pe teritoriul țării. Dar iată o altă aglomerare. Încercui un grup de trei puncte roșii. San Jose, Sacramento și Eugene, Oregon. — Începe să devină interesant, spuse O’Donnell încet. — Stați să vedeți și următoarele șase luni, comentă Rizzoli. Odată cu cea de-a treia folie, încă o serie de puncte fu adăugată, de culoare verde. Deja tiparul devenise ușor de recunoscut. Un tipar la care O’Donnell se uita cu ochi neîncrezători. — Dumnezeule, spuse ea, aglomerația continuă să se mute. Rizzoli încuviință din cap și privi cu tristețe ecranul. — Din Oregon merge spre nord-est. În următoarele șase luni, două femei însărcinate dispar din statul Washington, apoi o a treia din statul alăturat, Montana. Se întoarse și o privi pe O’Donnell. Și nu se oprește aici. O’Donnell se foi în scaun, cu fața aprinsă de curiozitate ca o pisică pe cale să se arunce asupra prăzii. — Unde se mută aglomerația mai departe? Rizzoli se uită pe hartă. — În timpul acelei veri și toamne, spre est, spre Illinois și Michigan, New York și Massachusetts. Apoi coboară brusc spre sud. — În ce lună? 1026

Rizzoli îl privi pe Frost, care căută printre foi. — Următorul caz apare în Virginia, pe 14 decembrie, răspunse el. — Se mișcă odată cu clima, zise O’Donnell. — Poftim? Rizzoli se uită surprinsă spre ea. — Clima. Vezi cum se mută de-a lungul zonei medii superioare de vest în timpul lunilor de vară? Toamna este în New England. Și apoi, în decembrie, merge brusc la sud. Pe măsură ce vremea se răcește. Rizzoli se încruntă la hartă. „Doamne, gândi ea. Are dreptate. Cum de n-am văzut asta?” — Și ce se întâmplă mai departe? întrebă O’Donnell. — Face un cerc complet, răspunse Frost. Merge în sud, din Florida în Texas. Într-un final se îndreaptă spre Arizona. O’Donnell se ridică de pe scaun și merse până la ecran. Stătu acolo un moment, studiind harta. — Îmi mai spuneți o dată cât a durat ciclul? Cât le-a luat să facă un circuit complet? — Atunci, le-a luat trei ani și jumătate să călătorească pe întreg teritoriul țării, spuse Rizzoli. — Un ritm relaxat. — Da. Însă observați că nu rămân în niciun stat prea mult, nu iau prea multe victime dintr-o singură zonă. Continuă să se miște, astfel încât autoritățile nu văd niciodată un tipar, nu-și dau seama niciodată că povestea aceasta ține de ani buni. — Poftim? O’Donnell se întoarse spre ea. Ciclul se repetă? Rizzoli încuviință din cap. — Reîncepe iar și iar, mergând pe același itinerar. Ca vechile triburi nomade care obișnuiau să meargă după cirezile de bivoli. — Autoritățile n-au observat niciodată existența unui tipar? — Nu, pentru că ei n-au încetat niciodată să se miște. State diferite, jurisdicții diferite. Câteva luni într-o regiune și apoi pleacă. Spre următorul teren de vânătoare. Locuri în care se reîntorc iar și iar. — Teritorii familiare. — „Unde mergem depinde de ceea ce știm. Și ceea ce știm depinde de locurile unde mergem”, spuse Rizzoli, citând unul dintre principiile realizării profilurilor geografice ale criminalilor. — Ați găsit vreun cadavru? — Niciunul dintre numele de pe aceste liste. Toate aceste cazuri sunt încă nesoluționate. — Atunci trebuie să aibă ascunzători unde să le îngroape. Locuri unde să ascundă victimele, să scape de trupurile lor. 1027

— Presupunem că sunt locuri izolate, răspunse Frost. Zone rurale, sau în apropierea apelor. Pentru că niciuna dintre aceste femei n-a fost găsită. — Dar le-au găsit pe Nikki și Theresa Wells, spuse O’Donnell. Acele trupuri n-au fost înmormântate, ci arse. — Cele două surori au fost găsite pe douăzeci și cinci noiembrie. Am verificat rapoartele meteo din acea perioadă, în săptămâna respectivă avusese loc o furtună de zăpadă neașteptată – patruzeci și cinci de centimetri se așternuseră într-o singură zi. A luat toată zona Massachusetts prin surprindere, blocând un număr mare de drumuri. Poate că n-au putut ajunge la unul dintre locurile lor obișnuite de înmormântare. — Și de aceea credeți că au ars corpurile? — Așa cum ați menționat, disparițiile par să se mute odată cu clima, zise Rizzoli. Când se răcește, ei se îndreaptă spre sud. Dar în acea lună de noiembrie, zona New England a fost luată prin surprindere. Nimeni nu se aștepta la o ninsoare atât de devreme. Se întoarse spre O’Donnell. Iată Bestia pe care o căutați. Acolo, pe hartă, sunt urmele pașilor lui. Cred că Amalthea a fost cu el în tot acest timp. — Și ce de aveți nevoie de la mine? De un profil psihologic? Să vă explic de ce ucid? — Știm de ce au făcut-o. Nu au ucis din plăcere sau pentru senzații tari. Aceștia nu sunt criminalii în serie cu care v-ați obișnuit. — Și atunci, care a fost motivul lor? — Absolut simplu, doctore O’Donnell. De fapt, motivul lor este probabil plictisitor pentru un vânător de monștri ca dumneavoastră. — Nu găsesc crima deloc plictisitoare. De ce credeți că au ucis? — Știați că nu există nicio carte de muncă nici pentru Amalthea și nici pentru Elijah? Nu putem găsi nicio dovadă că vreunul din ei a avut vreodată o slujbă sau a plătit asigurarea socială ori a completat vreo declarație de venit. Nu au avut carduri de credit, nici conturi în bancă. Decenii de-a rândul, au fost oameni invizibili, trăind în afara societății civilizate. Și atunci, ce au mâncat? Cum au plătit pentru mâncare și benzină și cazare? — Numerar, presupun. — Da, dar de unde provin toți banii aceștia? Rizzoli se întoarse spre hartă. Iată cum își câștigau pâinea. — Nu înțeleg. — Unii oameni prind pește, alții culeg mere. Amalthea și partenerul ei erau tot producători. Se uită la O’Donnell. Acum patruzeci de ani, Amalthea a vândut două fetițe nou-născute unor părinți adoptivi. A fost plătită cu patruzeci de mii de dolari pentru acei copii. Nu cred că acele fetițe erau ale ei. O’Donnell încruntă din sprâncene. — Vorbiți de doctorul Isles și de sora ei? 1028

— Da. Rizzoli simți un fior de satisfacție când văzu expresia șocată a lui O’Donnell. Această femeie nu-și dăduse seama cu cine are de-a face, gândi Rizzoli. Psihiatra care aproape conviețuia cu monștrii fusese luată prin surprindere. — Eu am examinat-o pe Amalthea, zise O’Donnell. Am discutat constatările cu alți psihiatri… — Dacă este într-adevăr în stare de psihoză? — Da. O’Donnell expiră scurt. Ceea ce îmi arătați aici… vorbim despre o creatură complet diferită. — Care nu este bolnavă mintal. — Nu știu. Nu știu ce este. — Ea și vărul ei au ucis pentru bani. Pur și simplu pentru sume mari de bani. Mie mi se pare un psihic destul de sănătos. — Posibil… — Dumneavoastră vă înțelegeți cu criminalii, doamnă doctor O’Donnell. Vorbiți cu ei, petreceți ore întregi cu oameni ca Warren Hoyt. Rizzoli făcu o pauză. Îi înțelegeți. — Doar încerc. — Și atunci, ce fel de criminal este Amalthea? Este un monstru? Sau doar o femeie de afaceri? — Este pacienta mea. Doar atât vă pot spune. — Da, dar acum vă îndoiți de diagnosticul pus, nu-i așa? Rizzoli arătă spre ecran. Acela este un comportament logic, ceea ce vedeți acolo. Vânători nomazi, pândindu-și prada, încă mai credeți că este nebună? — Vă repet, este pacienta mea. Trebuie să-i protejez interesele. — Nu ne interesează Amalthea. Îl vrem pe celălalt. Pe Elijah. Rizzoli se apropie de O’Donnell, până când ajunseră față în față. El n-a încetat să ucidă, știați asta? — Poftim? — Amalthea este în închisoare de aproape cinci ani. Rizzoli îl privi pe Frost. Arată-i datele pentru perioada de după arestarea Amaltheei. Frost scoase foliile și plasă una nouă deasupra hărții. — Luna ianuarie, zise el. O femeie însărcinată dispare în Carolina de Sud. În februarie, o alta în Georgia. În martie, în Daytona Beach. Așeză încă o folie. Șase luni mai târziu, în Texas. — Amalthea Lank a fost în închisoare în toate aceste luni, comentă Rizzoli. Dar răpirile au continuat. Bestia nu s-a oprit. O’Donnell rămase cu privirea ațintită asupra aglomerării de puncte de pe hartă. Un punct, o femeie. O viață. — În ce punct al ciclului suntem acum? întrebă ea încet. 1029

— Acum un an, răspunse Frost, a ajuns în California și a început să se miște spre nord iar. — Și acum? Unde este acum? — Ultima răpire raportată a fost acum o lună. În Albany, New York. — Albany? O’Donnell se uită spre Rizzoli. Asta înseamnă că… — Acum este deja în Massachusetts, răspunse Rizzoli. Bestia se întoarce în oraș. Frost închise proiectorul și oprirea bruscă a ventilatorului lăsă camera într-o tăcere ciudată. Chiar dacă ecranul era acum gol, imaginea hărții parcă mai lâncezea, imprimată în mințile tuturor. Țârâitul telefonului mobil al lui Frost îi făcu pe toți să tresară dintr-odată. — Scuzați-mă, spuse Frost, și părăsi camera. Rizzoli se întoarse spre O’Donnell. — Spuneți-ne despre Bestie. Cum îl găsim? — La fel cum găsiți și orice bărbat în carne și oase. Nu asta faceți voi, poliția? Aveți deja un nume. Porniți de acolo. — Nu are card de credit, nici cont în bancă. Este greu de găsit. — Nici eu nu sunt un copoi. — Ați tot vorbit cu singura persoană care a fost aproape de el. Singura persoană care știe cum să-l găsească. — Ședințele noastre sunt confidențiale. — I-a spus vreodată pe nume? V-a dat vreun indiciu că ar fi vorba despre vărul ei, Elijah? — Nu vă pot împărtăși discuții confidențiale pe care le-am avut cu pacienta mea. — Elijah Lank nu este pacientul dumneavoastră. — Dar Amalthea este, și voi încercați să construiți un caz împotriva ei, de asemenea. Capete multiple de acuzare. — Nu ne interesează Amalthea. El este cel pe care îl vrem. — Nu este treaba mea să vă ajut să prindeți un bărbat. — Ce părere aveți de puțină responsabilitate civică? — Doamnă detectiv Rizzoli, interveni Marquette. Privirea lui Rizzoli rămase ațintită asupra lui O’Donnell. — Gândiți-vă la hartă. La toate acele puncte, toate acele femei. Acum, el este aici. Vânându-și următoarea victimă. O’Donnell lăsă capul în jos, spre abdomenul umflat al lui Rizzoli. — Atunci presupun că ar trebui să fiți mai atentă, doamnă detectiv. Nu credeți? Rizzoli o privi în tăcere, nemișcată, cum se întinde după servietă. — Mă îndoiesc că vă pot ajuta prea mult, oricum, spuse O’Donnell. Așa cum ați spus, acest ucigaș este condus de logică și practicabilitate, nu pasiune. Nu 1030

plăcere. Are nevoie să-și câștige pâinea, pur și simplu. Ocupația pe care a ales-o se întâmplă să fie mai ieșită din comun. Profilul criminalistic nu vă va ajuta să-l prindeți. Pentru că nu este un monstru. — Și sunt sigură că ați fi capabilă să recunoașteți unul. — Am învățat să fac asta. Dar apoi, la fel și dumneavoastră. O’Donnell se întoarse în dreptul ușii, se opri și se uită înapoi cu un zâmbet afabil. Vorbind de monștri, doamnă detectiv, vechiul dumneavoastră prieten întreabă de dumneavoastră, știați? De fiecare dată când îl vizitez. O’Donnell nu avea nevoie să-i rostească numele; amândouă știau că vorbea despre Warren Hoyt. Bărbatul care continua să apară în coșmarurile lui Rizzoli, al cărui bisturiu îi lăsase cicatrice în palme cu aproape doi ani în urmă. — Încă se mai gândește la dumneavoastră, zise O’Donnell cu un alt zâmbet, tăcut și subtil. M-am gândit că ați vrea să știți că nu ați fost uitată. Și ieși pe ușă. Rizzoli simți privirea lui Marquette urmărindu-i reacțiile. Așteptând să vadă dacă își va pierde cumpătul, acolo și atunci. Se simți ușurată când ieși și el pe ușă, lăsând-o singură să strângă retroproiectorul. Adună foliile transparente, scoase aparatul din priză și încolăci cablul, îndreptându-și furia spre cablul pe care îl înfășură în jurul mâinii. Împinse proiectorul pe roți în hol și aproape că se lovi de Frost, care tocmai își închidea mobilul. — Să mergem, zise el. — Unde? — Natick. Au o femeie dispărută. Rizzoli încruntă din sprâncene spre el. — Este… El încuviință. — Este însărcinată în nouă luni.

1031

• CAPITOLUL 25 — Dacă mă întrebați pe mine, zise detectivul Sarmiento din Natick, acesta este un alt caz precum cel al lui Laci Peterson. Căsătoria pe butuci, soțul și-a făcut o amantă. — A recunoscut că are o iubită? întrebă Rizzoli. — Nu încă, dar o intuiesc, știți? Sarmiento bătu ușor cu degetul pe nas și râse. Mirosul unei alte femei. Da, probabil că putea să-l simtă, gândi Rizzoli, în timp ce Sarmiento îi conduse pe ea și pe Frost pe lângă un șir de birouri cu monitoarele computerelor aprinse. Arăta ca un bărbat obișnuit cu mirosul femeilor. Avea mersul caracteristic, ținuta țanțoșă și încrezătoare a tipului interesant, brațul drept legănându-se la depărtare de corp de la atâția ani de port-armă pe șold, acea îndoitură a cotului care îl dădea imediat de gol că este polițist. Barry Frost nu legănase niciodată brațul așa. Pe lângă detectivul Sarmiento, bine făcut, brunet, Frost arăta ca un funcționar palid, cu pixul și carnețelul mereu la îndemână. — Femeia dispărută se numește Matilda Purvis, continuă Sarmiento, oprinduse la biroul său pentru a lua un dosar pe care i-l înmână lui Rizzoli. Treizeci și unu de ani, rasă caucaziană. Măritată de șapte luni cu Dwayne Purvis. El deține o reprezentanță BMW aici în oraș. Și-a văzut soția ultima oară vinerea trecută, când ea a venit la el la muncă. Se pare că s-au certat, pentru că martorii au spus că soția a plecat plângând. — Și când a raportat-o dispărută? întrebă Frost. — Duminică. — I-a luat două zile să-și dea seama? — După ceartă, el a declarat că a vrut să lase lucrurile să se liniștească între ei doi, așa că a stat la un hotel. Nu s-a întors acasă până duminică. A găsit mașina soției în garaj, corespondența de sâmbătă încă în cutia poștală. Și-a închipuit că ceva nu era în regulă. A venit la poliție duminică noaptea. Apoi, azi-dimineață, am văzut alerta pe care ați transmis-o, despre femei însărcinate dispărute. Nu sunt sigur că acest caz se potrivește cu tiparul vostru. Arată mai mult ca o clasică neînțelegere domestică. — Ați verificat hotelul în care a stat? întrebă Rizzoli. Sarmiento răspunse cu un zâmbet atotcunoscător: — Ultima oară când am vorbit cu el, îi era greu să-și amintească despre ce hotel era vorba. Rizzoli deschise dosarul și văzu o poză a Matildei Purvis și a soțului ei, făcută în ziua nunții. Dacă erau căsătoriți doar de șapte luni, înseamnă că ea era deja 1032

însărcinată în două luni când fusese făcută fotografia. Mireasa avea un chip drăguț, părul șaten, ochii căprui și obrajii rotunzi, feminini. Zâmbetul ei arăta o stare de fericire pură. Era imaginea unei femei care tocmai își împlinise visul ei de o viață. Lângă ea, Dwayne Purvis arăta epuizat, aproape plictisit. Fotografia ar fi putut avea un titlu mare: „Atenție, probleme!” Sarmiento îi conduse pe un coridor, într-o încăpere întunecată. Prin fereastra specială, cu vedere unidirecțională, puteau vedea în sala de interogatorii alăturată, liberă pentru moment. Avea pereții albi, dezolanți, o masă și trei scaune, o cameră video montată sus, într-un colț. O cameră proiectată să scoată adevărul gol-goluț. Prin fereastră văzură ușa deschizându-se și doi bărbați intrând. Unul din ei era polițist, bine făcut și cu început de chelie, un chip fără expresie, doar o privire goală. Genul de față care te face să-ți dorești măcar un licăr de emoție. — Detectivul Ligett se va ocupa de interogatoriu de această dată, murmură Sarmiento. Să vedem dacă reușim să scoatem ceva nou de la el. — Ia loc, îl auziră pe Ligett spunând. Dwayne se așeză cu fața la fereastră. Din acea direcție, se vedea doar o oglindă. Oare își dădea seama că dincolo de geam era urmărit și de alți ochi? Privirea păru să i se concentreze, doar pentru o clipă, direct asupra lui Rizzoli. Ea se abținu să nu facă un pas înapoi, să se retragă și mai mult în întuneric. Nu pentru că Dwayne arăta în vreun fel amenințător. Avea în jur de treizeci de ani, îmbrăcat lejer cu o cămașă albă descheiată la gât, fără cravată și cu pantaloni din piele tăbăcită. La mână avea un ceas Breitling – o mișcare greșită din partea lui, să intre într-o sală de interogatoriu fluturând un accesoriu pe care un polițist nu și l-ar fi putut permite. Dwayne avea aspectul curtenitor și atrăgător și încrederea în sine exagerată pe care unele femei le găsesc atractive – asta dacă îți plac bărbații care afișează ceasuri costisitoare. — Probabil că vinde o grămadă de BMW-uri, comentă Rizzoli. — E în datorii până peste cap, răspunse Sarmiento. Banca deține casa. — Vreo poliță de asigurare pentru soție? — De două sute cincizeci de mii. — Nu îndeajuns ca să merite s-o ucidă. — Totuși, vorbim de două sute cincizeci de miare. Însă fără un cadavru, îi va fi greu să le ia. Până acum nu am descoperit niciunul. În camera alăturată, detectivul Ligett spuse: — În regulă, Dwayne, vreau doar să verificăm împreună câteva detalii. Vocea lui Ligett era la fel de plată ca și expresia feței. — Am vorbit deja cu celălalt polițist, zise Dwayne. I-am uitat numele. Cel care arată ca actorul acela… îl știi… Benjamin Bratt. — Detectivul Sarmiento? — Da. 1033

Rizzoli îl auzi pe Sarmiento, care stătea lângă ea, pufnind de mulțumire. E întotdeauna plăcut să ți se spună că arăți ca Benjamin Bratt. — Nu înțeleg de ce pierdem timpul aici, spuse Dwayne. Ar trebui să fiți prin oraș, căutând-o pe soția mea. — Dar asta și facem, Dwayne. — Și cum vă ajută această discuție? — Nu știi niciodată. Nu știi niciodată ce mic detaliu ți-ai putea aminti, care să aducă o mare diferență în căutare. Ligett făcu o pauză. De exemplu… — Poftim? — Hotelul în care ai stat. Ți-ai amintit numele lui? — A fost doar un hotel oarecare. — Cum ai plătit pentru cameră? — Este irelevant! — Ai folosit un card de credit? — Presupun că da. — Presupui? Dwayne scoase un oftat de exasperare. — Da, bine. Am folosit cardul meu de credit. — Deci numele hotelului ar trebui să fie pe extrasul de cont. Tot ce avem de făcut este să verificăm. Urmă o tăcere. — Bine, îmi amintesc acum. A fost Crowne Plaza. — Cel din Natick? — Nu. Cel din Wellesley. Sarmiento sări brusc de lângă Rizzoli și ridică receptorul telefonului montat pe perete. — Sunt detectivul Sarmiento. Faceți-mi legătura cu hotelul Crowne Plaza din Wellesley, murmură el. În sala de interogatoriu, Ligett continuă: — Wellesley e cam departe de casă, nu-i așa? Dwayne oftă. — Aveam nevoie de puțină distanță, atâta tot. Puțin timp doar pentru mine. Știți, Mattie a fost cam sufocantă în ultima vreme. Și apoi mai trebuie să merg și la muncă, și toată lumea vrea o bucățică din mine… — Viață grea, nu? spuse Ligett direct, fără vreo urmă din sarcasmul pe care sigur îl simțea. — Toată lumea vrea ceva. Eu trebuie să zâmbesc la toți clienții care îmi cer luna de pe cer. Nu le pot da asta. Pentru o mașină bună ca BMW-ul trebuie să se aștepte să și plătească bani buni pe ea. Și cu toții au bani, asta mă omoară pe mine. Au banii și tot mai vor să mă stoarcă pe mine și de ultimul cent. 1034

„Soția lui este dispărută, probabil moartă, gândi Rizzoli, și el e nemulțumit de vânătorii de chilipiruri din afacerile cu BMW-uri.” — De aceea mi-am pierdut cumpătul. De-asta ne-am certat. — Cu soția? — Da. Nu avea nicio legătură cu noi doi. Erau doar afacerile. Banii au fost cam puțini în ultima vreme, știți? Asta a fost tot. Lucrurile sunt doar puțin încordate. — Angajații care au văzut cearta… — Care angajați? Cu cine ați stat de vorbă? — Erau un agent de vânzări și un mecanic. Amândoi au spus că soția arăta destul de supărată când a plecat. — Ei bine, este însărcinată. Se supără din cele mai mici lucruri. Toți acei hormoni le fac să-și piardă controlul. Pe femeile însărcinate. Nu te mai poți înțelege cu ele. Rizzoli simți că se înroșește. Se întrebă dacă și Frost gândea același lucru despre ea. — În plus, este obosită mai tot timpul, zise Dwayne. Plânge din orice. O doare spatele, o dor picioarele. Trebuie să se ducă la toaletă la fiecare zece minute. Ridică din umeri. Cred că mă descurc în situația aceasta destul de bine. Ținând cont… — Ce tip înțelegător, comentă Frost. Sarmiento puse receptorul în furcă și ieși. Apoi, prin fereastră, îl văzură băgând capul pe ușa sălii de interogatoriu și chemându-l pe Ligett. Amândoi detectivii ieșiră din cameră. Dwayne, rămas acum singur, se uită la ceas, se foi în scaun. Privi spre oglindă și încruntă din sprâncene. Scoase un pieptene de buzunar și își aranjă părul până când orice fir era perfect. Soțul îndurerat, pregătindu-se pentru cele câteva secunde de faimă de la știrile de la ora cinci. Sarmiento se întoarse în camera unde se aflau Rizzoli și Frost și le făcu cu ochiul, cu o atitudine atotcunoscătoare. — L-am prins, șopti el. — Ce ați aflat? — Priviți. Prin fereastră, îl văzură pe Ligett reintrând în sala de interogatoriu. Închise ușa și stătu cu privirea ațintită asupra lui Dwayne. Acesta rămase complet nemișcat, însă pulsul de la gâtul lui se vedea vizibil bătând deasupra gulerului cămășii. — Deci, spuse Ligett, vrei să-mi spui adevărul acum? — Despre ce? — Despre cele două nopți de la hotelul Crowne Piaza? Dwayne râse – un răspuns nepotrivit, ținând cont de circumstanțe. — Nu știu la ce vă referiți. 1035

— Detectivul Sarmiento tocmai a vorbit la Crowne Piaza. Au confirmat că ați stat acolo acele două nopți. — Ei bine, vedeți? V-am spus… — Cine era femeia care a petrecut acele nopți cu tine, Dwayne? Blondă, drăguță. A luat micul dejun cu tine în ambele dimineți în salonul restaurant? Dwayne tăcu. Înghiți în sec. — Soția ta știe de blondă? Din cauza aceasta vă certați, tu și Mattie? — Nu… — Deci ea nu știa de blondă? — Nu! Adică, nu acesta era motivul certei. — Sigur! — Încercați să răstălmăciți situația în cel mai rău mod posibil! — Adică? Iubita nu există? Ligett se apropie de el, ajungând drept în fața lui Dwayne. Nu va fi greu de găsit. Probabil că ne va suna chiar ea. Îți va vedea fața la știri și își va da seama că e mai bine să ne spună adevărul. — Asta nu are nicio legătură cu… Adică, știu că nu arată bine, dar… — Bineînțeles că nu. — Bine. Dwayne oftă. În regulă, într-un fel mi-am înșelat soția, bine? Mulți tipi fac asta, în situația mea. E greu când soția ta este atât de mare încât nu mai poți s-o faci cu ea. E abdomenul acela umflat care iese în evidență. Și apoi, nici nu mai are chef. Rizzoli privea fix înainte, rigidă, întrebându-se dacă Frost și Sarmiento se uitau la ea. „Da, iată-mă. Alta cu abdomenul enorm. Și un soț plecat din oraș.” Se uită la Dwayne și și-l imagină pe Gabriel stând în acel scaun, spunând acele cuvinte. „Isuse, nu te tortura singură, gândi ea, nu-ți mai hărțui mintea! El nu este Gabriel, ci un ratat pe nume Dwayne Purvis care a fost prins cu o amantă și n-a fost în stare să-și asume consecințele. Soția ta află de iubită, și tu te gândești: La revedere ceasuri Breitling și jumătate de casă și, în plus, urmează optsprezece ani de pensie alimentară pentru copil. Acest nemernic este vinovat cu siguranță.” Se uită la Frost. El clătină din cap. Amândoi puteau vedea clar că era doar repetarea unei tragedii de când lumea și pământul, pe care o mai întâlniseră în mai multe rânduri înainte. — Și ea te-a amenințat cu divorțul? întrebă Ligett. — Nu. Mattie n-a știut nimic despre ea. — Doar a venit la muncă la tine și a început o ceartă. — Sună stupid, știu. I-am spus și lui Sarmiento despre asta. — De ce te-ai enervat, Dwayne? — Pentru că a condus prin tot orașul cu o pană nenorocită și nici măcar nu a băgat de seamă! Cât de stupid poți fi să nu vezi că zgârii asfaltul cu janta? Celălalt agent de vânzări a observat-o. Cauciuc complet nou, și e făcut praf, 1036

sfâșiat ca naiba. Am văzut asta și presupun că am strigat la ea. Și ea izbucnește în plâns și mă enervează și mai mult, pentru că mă face să mă simt ca un dobitoc. „Ești un dobitoc”, gândi Rizzoli. Se uită spre Sarmiento. — Cred că am auzit destul. — Ce v-am spus? — Ne anunțați dacă apare altceva nou? — Da, da. Privirea lui Sarmiento se întorsese la Dwayne. E ușor când sunt atât de proști. Rizzoli și Frost se întoarseră să plece. — Cine știe câți kilometri condusese așa? îl auziră pe Dwayne spunând. La naiba, putea să fie deja dezumflat când a ajuns la cabinetul doctorului. Rizzoli se opri dintr-odată. Se întoarse spre fereastră, se încruntă spre Dwayne. Simți că pulsul îi bate în tâmple. „Doamne! Aproape că nu mi-am dat seama.” — Despre ce doctor vorbește? îl întrebă pe Sarmiento. — Un anume doctor Fishman. Am vorbit cu ea ieri. — De ce s-a dus Mattie Purvis s-o vadă? — Doar un consult ginecologic de rutină, nimic neobișnuit. Rizzoli îl privi pe Sarmiento. — Doctorul Fishman este obstetrician? Acesta încuviință din cap. — Are un cabinet la Clinica de femei. Pe Bacon Street. • Doctorița Susan Fishman stătuse aproape toată noaptea la spital și extenuarea era evidentă pe chipul ei. Părul său șaten, nespălat, era prins la spate într-o coadă, și halatul alb pe care îl purta peste un halat steril șifonat avea buzunarele pline ochi cu tot felul de instrumente de examinare, încât pânza părea s-o tragă de umeri până la podea. — Larry de la securitate a adus casetele video de supraveghere, zise ea în timp ce-i conducea pe Rizzoli și Frost de la recepția clinicii pe un hol lateral. Talpa tenișilor ei scârțâia la contactul cu linoleumul. El montează echipamentul video în camera din spate. Slavă Domnului că nu m-a pus nimeni pe mine să fac asta. Nici măcar nu am un aparat video acasă. — Clinica dumneavoastră mai are înregistrări video de acum o săptămână? — Avem un contract cu Minute Man Security. Ei păstrează casetele video timp de cel puțin o săptămână. Noi le-am cerut să facă asta, ținând cont de toate amenințările primite. — Ce amenințări? — Această clinică susține libera alegere, știți. Nu efectuăm avorturi aici, însă doar faptul că ne numim clinică pentru femei pare să atragă tot felul de extremiști de dreapta. Ne place să verificăm cine intră în clădire. 1037

— Și ați mai avut probleme înainte? — Ce credeți? Scrisori de amenințare. Plicuri cu antrax fals. Nenorociți stând pe afară, făcând poze pacientelor noastre. De aceea am montat camera aceea video în parcare. Vrem să vedem pe oricine se apropie de intrare. Îi conduse pe un alt hol, decorat cu aceleași afișe generice vesele care păreau să fie prezente în birourile tuturor obstetricienilor. Diagrame privind hrănirea la sân, alimentația mamei, „cele cinci semne de avertizare că aveți un partener abuziv”. O ilustrație anatomică a unei femei însărcinate, conținutul abdomenului ei dezvăluit în secțiune transversală. O făcu pe Rizzoli să se simtă stingherită, mergând alături de Frost, în prezența acelui poster pe perete, de parcă propria anatomie era expusă acolo. Intestine, vezică, uter. Fetusul ghemuit, cu membrele strânse. Doar săptămâna trecută, Matilda Purvis trecuse pe lângă acest afiș. — Ne pare tuturor rău de Mattie, spuse doctorul Fishman. Este cea mai drăguță persoană. Și e atât de încântată de copil. — La ultima ei consultație, totul era în regulă? întrebă Rizzoli. — O, da. Bătaie puternică a inimii fetusului, poziție bună. Totul arăta foarte bine. Fishman se uită peste umăr la Rizzoli și întrebă tristă: Credeți că este soțul vinovat? — De ce întrebați acest lucru? — Ei bine, nu este de obicei soțul? Singura dată când a venit cu ea era pe la începutul sarcinii. A părut plictisit pe durata întregii vizite. După aceea, Mattie a venit singură la consultații. Acesta este semnul că ceva nu este în regulă, pentru mine. Dacă faceți un copil împreună, ar fi mai bine să veniți împreună. Dar aceasta este doar părerea mea. Deschise ușa. Aceasta este sala noastră de conferințe. Larry de la Minute Man Security Systems îi aștepta acolo. — Am pregătit caseta ca să v-o arăt, zise el. Am căutat exact intervalul de timp de care sunteți interesați. Doamnă doctor Fishman, va trebui să vă uitați și dumneavoastră. Să ne spuneți când vă vedeți pacienta pe înregistrare. Fishman oftă și se așeză într-un scaun în fața monitorului. — Până acum n-a fost nevoie să mă uit pe una din acestea. — Sunteți norocoasă, replică Larry. De cele mai multe ori sunt destul de plictisitoare. Rizzoli și Frost se așezară în lateralele doctorului Fishman. — În regulă, spuse Rizzoli. Hai să vedem ce aveți. Larry porni caseta. Pe monitor apăru o imagine largă a intrării principale a clinicii. O zi însorită, soarele oglindindu-se în rândul de mașini parcate în fața clădirii. — Această cameră este montată în vârful unui felinar din parcare, spuse Larry. Puteți vedea timpul aici, în josul imaginii. Ora 14:05. 1038

Un Saab apăru în imagine și parcă într-unul dintre locurile marcate. Ușa șoferului se deschise și o brunetă înaltă coborî din mașină. Se îndreptă spre clinică și dispăru înăuntru. — Programarea lui Mattie a fost la ora unu și jumătate, zise doctorul Fishman. Poate că ar trebui să dați caseta puțin înapoi. — Doar continuați să priviți, îi răspunse Larry. Acolo. 14:30. Ea este? O femeie tocmai ieșise din clădire. Se opri pentru o clipă în lumina puternică a soarelui și își duse mâna la ochi, parcă orbită de ea. — Da, ea este, spuse Fishman. Aceea este Mattie. Mattie începu să se îndepărteze de clădire, mergând legănat, ca o rățușcă, mersul caracteristic al femeilor însărcinate care mai au puțin până la termen. Se mișca încet, scotocind în același timp în poșetă după cheile mașinii, distrasă, nedând atenție la nimic în jurul ei. Se opri dintr-odată și aruncă o privire mirată în jur, ca și cum uitase unde își lăsase mașina. Da, aceasta era genul de femeie care nu ar fi observat că avea o pană de cauciuc, gândi Rizzoli. Acum Mattie se întoarse și se îndreptă într-o direcție complet diferită, dispărând din fața camerei. — Asta e tot ce aveți? întrebă Rizzoli. — E ceea ce ați cerut, nu? spuse Larry. Confirmarea momentului când a părăsit clădirea? — Da, dar unde este mașina ei? Nu o vedem urcând în mașină. — Vă îndoiți că ar fi făcut-o? — Vreau doar s-o văd plecând din parcare. Larry se ridică și se apropie de sistemul video. — Mai am un alt unghi pe care aș putea să vi-l arăt, de la o cameră fixată în cealaltă parte a parcării, spuse el, schimbând caseta. Dar nu cred că vă ajută foarte mult, pentru că este mai departe. Luă telecomanda și porni caseta video. O altă imagine apăru pe ecran. De data aceasta era vizibil doar un colț al clădirii clinicii; mare parte a ecranului era plin de mașini parcate. — Această parcare este la comun cu clinica de chirurgie de peste dram, zise Larry. De aceea sunt atât de multe mașini parcate aici. În regulă, uite. Nu este ea? În depărtare, capul lui Mattie era vizibil în timp ce se îndrepta de-a lungul unui rând de mașini. Apoi dispăru din imagine. Un moment mai târziu, o mașină albastră ieși cu spatele din parcare și dispăru din cadru. — Asta e tot ce avem, spuse Larry. Iese din clădire, se urcă în mașină și pleacă. Orice s-a întâmplat cu ea, n-a avut loc în parcarea noastră. Se întinse după telecomandă. — Așteaptă, zise Rizzoli. — Poftim? — Derulează înapoi. 1039

— Cât de mult? — Cam vreo treizeci de secunde. Larry derulă caseta și pixelii se amestecară pentru scurt timp pe monitor, apărând apoi regrupați în imaginea mașinilor parcate. Iat-o pe Mattie intrând în mașină. Rizzoli se ridică din scaun, se apropie de monitor și se uită cum Mattie pleacă. O licărire albă apăru într-un colț al cadrului, în aceeași direcție ca BMWul lui Mattie. — Oprește! spuse Rizzoli. Imaginea îngheță și Rizzoli atinse monitorul. Acolo. Acea camionetă albă. — Se mișcă paralel cu mașina victimei, zise și Frost. „Victima.” Deja presupunea ce e mai rău despre soarta lui Mattie. — Și ce înseamnă asta? întrebă Larry. Rizzoli se uită spre Fishman. — Recunoașteți acel vehicul? Doctorița ridică din umeri. — Nu prea dau atenție mașinilor. Nici măcar nu am vreo idee despre mărci și modele. — Dar ați mai văzut această camionetă albă înainte? — Nu știu. Pentru mine arată ca orice altă camionetă albă. — De ce vă interesează vehiculul acesta? zise Larry. Doar o puteți vedea urcând în siguranță în mașină și plecând. — Derulează înapoi, spuse Rizzoli. — Vreți să vedeți din nou acea bucată? — Nu. Mergi mult mai înapoi. Se uită la Fishman. Ați spus că programarea ei a fost la 13:30, nu? — Da. — Mergi înapoi la ora unu. Larry apăsă pe telecomandă. Pe monitor, pixelii se amestecară apoi reveniră la o imagine clară. Timpul în josul monitorului arăta ora 13:02. — De ajuns, zise Rizzoli. Să vedem înregistrarea. În timp ce secundele treceau, priviră automobile venind și plecând din parcare. Văzură o femeie scoțând din mașină doi copilași și traversând parcarea, cu mânuțele strângându-le puternic pe ale ei. La ora unu și opt minute apăru o camionetă albă. Circulă la viteză mică de-a lungul rândului de mașini, apoi dispăru din raza camerei. La ora unu și douăzeci și cinci, BMW-ul albastru al lui Mattie Purvis intră în parcare. Era parțial ascunsă de un rând de mașini dintre ea și cameră, așa că îi văzură doar capul când ieși din mașină, și apoi mergând printre vehicule spre clădire. — Este de ajuns? întrebă Larry. — Las-o să meargă. 1040

— Ce căutăm? Rizzoli simți că i se intensifică pulsul. — Asta! spuse ea încet. Camioneta albă era în partea de jos a ecranului. Venise încetișor pe lângă rândul de mașini. Se oprise între cameră și BMW-ul albastru. — La naiba! zise Rizzoli. Ne blochează vederea! Nu putem vedea ce face șoferul. Câteva secunde mai târziu, camioneta plecă. Nu reușiseră să vadă nici măcar o întrezărire a feței șoferului și nici a numărului de înmatriculare. — Ce-a fost asta? întrebă Fishman. Rizzoli se întoarse și-l privi pe Frost. Nu era nevoie să spună niciun cuvânt; amândoi înțeleseră ce se întâmplase în acea parcare. „Pana de cauciuc. Și Theresa și Nikki Wells avuseseră o pană de cauciuc.” Iată cum le găsea, gândi ea. Parcarea unei clinici. Femei însărcinate mergând în vizită la doctorii lor. O despicare rapidă a cauciucului și apoi așteptare. Își urmărea prada în timp ce pleca din parcare. Și când oprea pe marginea drumului, iată-l și pe el, chiar în spate. Gata să le ofere asistență. • În timp ce Frost conducea, Rizzoli se gândea la viața ce creștea în interiorul ei. Cât de subțire era peretele de piele și mușchi care-i cuprindea copilul. O lamă nu ar fi trebuit să taie prea adânc. O incizie rapidă, chiar la baza abdomenului, de la sâni spre zona pubiană, fără grijă de cicatrice, pentru că nu urma nicio vindecare, nicio grijă pentru starea mamei. Ea era doar un obiect dispensabil, deschis pentru comoara pe care o conținea. Se apăsă cu mâinile pe abdomen și se simți dintr-odată dezgustată la gândul ororilor pe care le îndura Mattie Purvis, probabil, în acel moment. Cu siguranță că Mattie nu se gândise vreodată la așa ceva când se privise în oglindă. Poate că se uitase la urmele de vergeturi de pe abdomen și simțise un fior la gândul că își pierde din atractivitate. Un sentiment de tristețe că atunci când soțul ei se uita la ea, o făcea acum cu dezinteres, și nu cu pasiune. Nu cu dragoste. „Știai că Dwayne avea o amantă?” Se uită la Frost. — Va avea nevoie de un intermediar. — Poftim? — Când va pune mâna pe acel nou-născut, ce va face cu el? Trebuie să i-l aducă unui intermediar. Cineva care face adopția, întocmește documentele. Și îl plătește în numerar. — Van Gates. — Știm că a făcut-o cel puțin o dată înainte. — Dar asta a fost acum patruzeci de ani. 1041

— Câte alte adopții a aranjat de atunci? Câți alți copii a plasat el la familii plătitoare? Trebuie să câștige din asta. „Bani cu care să-și întrețină nevasta de bani gata în spandex roz.” — Van Gates nu va coopera. — Nicio șansă. Dar știm ce să urmărim acum. — Camioneta albă. Frost conduse în tăcere câteva clipe. — Știi, zise el, dacă acea camionetă apare în fața casei lui, înseamnă probabil că… Și vocea i se pierdu. „Că Mattie Purvis era deja moartă”, gândi Rizzoli.

1042

• CAPITOLUL 26 Mattie își sprijini spatele de un perete, ridică picioarele pe celălalt perete și împinse. Numără secundele până când picioarele începură să-i tremure și broboane de sudoare îi acoperiră fața. „Haide, încă cinci secunde. Zece.” Rămase fără vlagă, gâfâind, cu gambele și șoldurile cuprinse de o furnicătură plăcută. Nu-și prea folosise picioarele în această cutie, petrecuse prea multe ore ghemuită și plângându-și de milă, în timp ce mușchii ei își pierduseră din vigoare. Își aminti când avusese o răceală, o răceală atât de puternică încât o ținuse la pat, cu febră și tremurături. Câteva zile mai târziu, când se dăduse jos din pat, se simțise atât de slăbită, încât trebuise să se târască până la baie. Asta ți se întâmpla când stăteai prea mult la orizontală: îți pierdeai toată vlaga. În curând, va avea nevoie de acești mușchi; va trebui să fie pregătită când el se va întoarce. Pentru că se va întoarce cu siguranță. Destulă odihnă. Picioarele la perete din nou. Împinge! Gemu, cu fruntea acoperită de sudoare. Se gândi la filmul GI Jane și la cât de atrăgătoare și puternică arăta Demi Moore când ridica greutăți. Mattie păstră această imagine în minte și împinse din nou cu picioarele în peretele închisorii ei. Vizualizează mușchii! Și luptă! Bate-l pe nemernic! Cu un gâfâit, se relaxă din nou și rămase așa, rezemată de perete, respirând greu, picioarele începând s-o doară. Fu gata să repete exercițiul când simți cum i se încordează abdomenul. O altă contracție. Așteptă, ținându-și respirația, sperând că va trece repede. Deja simțea cum i se relaxează mușchii. Era doar abdomenul încercându-și puterea, în timp ce și ea făcea același lucru. Nu o durea nimic, dar era un semn că se apropia momentul. „Așteaptă, copile. Trebuie să mai aștepți puțin.”

1043

• CAPITOLUL 27 Încă o dată, Maura renunța la orice dovadă a identității ei. Puse poșeta în dulap, adăugă ceasul de la mână, cureaua și cheile mașinii. „Chiar și cu cardul meu de credit, permisul de conducere și numărul de asigurare socială, gândi ea, tot nu știu cine sunt cu adevărat. Singura persoană care cunoaște acest răspuns mă așteaptă de partea cealaltă a barierei.” Intră în zona de verificare a vizitatorilor, își scoase pantofii, îi puse pe masă pentru inspecție, apoi trecu prin detectorul de metale. O femeie gardian o aștepta acolo. — Doamna doctor Isles? — Da. — Ați cerut o sală de interogatoriu? — Trebuie să vorbesc singură cu prizoniera. — Veți fi monitorizată totuși prin camera video. Înțelegeți acest lucru, da? — Atâta timp cât conversația noastră este privată. — Este aceeași cameră unde deținutele se întâlnesc cu avocații lor. Așa că veți avea intimitate. Gardianul o conduse pe Maura prin camera publică de zi și apoi pe un coridor. Acolo descuie o ușă și îi făcu semn să intre. O vom aduce noi aici. Luați loc. Maura păși în sală și dădu peste o masă și două scaune. Se așeză pe un scaun cu fața spre ușă. O fereastră de plexiglas dădea spre coridor și două camere de supraveghere erau fixate în colțurile camerei. Așteptă, cu mâinile transpirate în ciuda aerului condiționat. Ridică privirea, surprinsă, și o văzu pe Amalthea cu ochii negri, lipsiți de expresie, fixând-o prin geam. Gardianul o escortă în cameră și o așeză pe scaun. — Nu este prea vorbăreață astăzi. Nu știu dacă vă va spune ceva, dar iat-o. Gardianul se aplecă, prinse o cătușă de oțel în jurul gleznei Amaltheei și pe cealaltă de piciorul mesei. — Este chiar necesar? întrebă Maura. — Acesta este regulamentul, pentru siguranța dumneavoastră. Se ridică în picioare. Când ați terminat, apăsați pe acest buton, pe interfonul de pe perete. Vom veni s-o luăm. O bătu ușor pe Amalthea pe umăr. Acum, vorbește cu doamna, da, drăguță? A venit de departe ca să te vadă. Îi aruncă Maurei o privire tăcută de „noroc” și plecă, încuind ușa în urma ei. Trecu un moment. — Am venit și săptămâna trecută să te vizitez, spuse Maura, îți amintești? Amalthea se cocoșă în scaun, cu ochii îndreptați spre masă. 1044

— Mi-ai spus ceva când tocmai voiam să plec. Ai spus, „acum vei muri și tu”. Ce-ai vrut să zici? Tăcere. — Mă avertizai, nu-i așa? Îmi spuneai să te las în pace. Nu voiai să investighez mai mult despre trecutul tău. Din nou, tăcere. — Nu ne ascultă nimeni, Amalthea. Sunt doar eu cu tine în această cameră. Maura își puse mâinile pe masă, pentru a-i arăta că nu are niciun reportofon în mână, niciun carnețel. Nu sunt de la poliție. Nu sunt procuror. Poți să-mi spui ce vrei și doar noi două vom auzi. Se aplecă înainte și îi spuse încet: Știu că poți să înțelegi fiecare cuvânt rostit de mine. Așa că uită-te la mine, la naiba! M-am săturat de jocul acesta. Chiar dacă Amalthea nu înălță capul, îi zări totuși tensionarea bruscă a mâinilor, zvâcnirea mușchilor. „Mă ascultă, e în regulă. Așteaptă să vadă ce voi spune mai departe.” — Aceea a fost o amenințare, nu-i așa? Când mi-ai spus că voi muri, de fapt îmi spuneai să stau departe, sau voi sfârși ca Anna. M-am gândit că poate era doar un delir, dar tu ai vorbit serios. Îl protejezi, nu-i așa? Protejezi Bestia. Încetișor, capul Amaltheei se ridică. Ochii ei negri îi întâlniră pe ai Maurei, o privire atât de rece, de goală, încât Maura se dădu înapoi, simțind că i se face pielea de găină. — Știm despre el, spuse ea. Știm despre amândoi. — Ce știți? Maura nu se așteptase ca ea să vorbească. Acea întrebare fusese șoptită atât de încet încât se îndoi că o auzise cu adevărat. Înghiți în sec. Trase adânc aer în piept, zguduită de golul negru al acelor ochi. Nicio urmă de nebunie, doar pustiu. — Ești la fel de sănătoasă ca și mine, zise Maura. Dar nu îndrăznești să lași pe nimeni să afle asta. Este mai ușor să te ascunzi după masca de schizofrenic. Mai ușor să joci rolul nebunei, pentru că oamenii îi lasă întotdeauna pe nebuni în pace. Nu se mai chinuie să-i interogheze. Nu mai caută alte indicii, pentru că ei cred că e doar un delir oricum. Și acum nu-ți mai dau nici măcar medicamente pentru asta, pentru că mimezi atât de bine efectele lor secundare. Maura se forță să se uite mai adânc în acel gol. Ei nu știu că Bestia este reală. Dar tu știi. Și știi și unde se află. Amalthea rămase perfect nemișcată, însă tensiunea se vedea pe fața ei. Mușchii se încordaseră în jurul gurii și ieșeau în evidență în jos, pe gât. — Era singura ta opțiune, nu-i așa? Să pledezi nebunia. Nu puteai lupta cu dovezile – sângele de pe levier, portofelele furate. Dar dacă îi convingeai că ești nebună, atunci evitai o investigație mai aprofundată. Poate că nu vor afla de celelalte victime. Femeile pe care le-ai ucis în Florida și în Virginia. În Texas și Arkansas. State cu pedeapsa capitală. Maura se aplecă și mai aproape de ea. De 1045

ce nu-l predai la poliție, Amalthea? Până la urmă, el te-a lăsat pe tine să preiei vina. Și el este încă acolo, încă ucide. Continuă fără tine, trecând prin aceleași locuri, aceleași terenuri de vânătoare. Tocmai a răpit încă o femeie, în Natick. Ar trebui să-l oprești, Amalthea. Ai putea pune capăt. Amalthea păru să-și țină respirația, așteptând. — Uită-te la tine, stând aici în închisoare. Maura râse. Ce ratată ești! De ce ai sta aici când Elijah este liber? Amalthea clipi. Într-o clipă, toată rigiditatea păru să dispară din mușchii ei. — Vorbește cu mine, insistă Maura. Nu mai este nimeni în această cameră. Doar tu și eu. Privirea celeilalte femei se ridică spre una din camerele video montată în colțul sălii. — Da, ne pot vedea, zise Maura. Dar nu ne pot auzi. — Oricine ne poate auzi, șopti Amalthea. Se concentră asupra Maurei. Privirea fantomatică devenise rece, calculată. Și înfricoșător de lucidă, ca și cum o nouă creatură ieșise la iveală, uitându-se la ea prin aceiași ochi. De ce ai venit aici? — Vreau să știu. Elijah mi-a ucis sora? Urmă o pauză lungă. Și, în mod bizar, o licărire de amuzament în ochii femeii. — De ce ar fi făcut-o? — Știi că Anna a fost omorâtă, nu-i așa? — De ce nu mă întrebi ceea ce pot să-ți răspund? Întrebarea pe care de fapt tu vrei să mi-o pui. Vocea Amaltheei era joasă, intimă. Vizita aceasta are legătură cu tine, Maura, nu-i așa? Ce vrei să știi? Maura o fixă cu privirea, cu inima bătându-i puternic. O singură întrebare îi răsuna în minte și parcă îi rănea gâtul. — Vreau să-mi spui… — Da? Doar un murmur încet, ca o voce din capul Maurei. — Cine este mama mea adevărată? Un zâmbet apăru pe buzele Amaltheei. — Vrei să spui că nu vezi asemănarea? — Doar spune-mi adevărul. — Uită-te la mine. Și apoi uită-te în oglindă. Uite-ți adevărul. — Nu recunosc nimic din mine la tine. — Dar eu mă recunosc pe mine în tine. Maura râse, surprinsă și ea că mai putea rezista. — Nu știu de ce am venit. Această vizită este o pierdere de timp. Își împinse scaunul în spate și se ridică. — Îți place să lucrezi cu morții, Maura? 1046

Surprinsă de întrebare, Maura se opri, pe jumătate ridicată din scaun. — Cu asta te ocupi, nu-i așa? zise Amalthea. Îi tai. Le scoți organele. Le despici inimile. De ce o faci? — Aceasta este natura meseriei mele. — De ce ai ales această meserie? — N-am venit aici ca să vorbim despre mine. — Ba da. Această vizită este numai despre tine. Despre cine ești cu adevărat. Încet, Maura se așeză la loc pe scaun. — De ce nu-mi spui pur și simplu? — Deschizi abdomene. Îți cufunzi mâinile în sângele lor. De ce crezi că suntem atât de diferite? Femeia se mișcase atât de rapid încât Maura se sperie când realiză dintr-odată cât de aproape era de ea. Uită-te în oglindă. Mă vei vedea pe mine. — Nici măcar nu aparținem aceleiași specii. — Dacă asta crezi tu cu adevărat, cine sunt eu să-ți schimb părerea? Amalthea o privea fix, fără să clipească. Mai rămâne totuși ADN-ul. Maura expiră zgomotos. „Blufează, gândi ea. Amalthea așteaptă să vadă dacă voi reacționa. Dacă vreau să știu adevărul, ADN-ul nu minte. O probă luată din gura ei și aș putea avea răspunsul. Aș putea avea cele mai negre gânduri confirmate”. — Știi unde mă găsești, zise Amalthea. Vino înapoi când ești pregătită să afli adevărul. Se ridică, cătușa din jurul gleznei zăngăni de piciorul mesei și se uită fix în camera video. Un semnal către gardianul că voia să plece. — Dacă ești mama mea, spuse Maura, atunci îmi vei spune cine este tatăl meu. Amalthea se uită la ea peste umăr, din nou cu zâmbetul pe buze. — Nu ai ghicit încă? Ușa se deschise și gardianul își introduse capul în sală. — Totul e în regulă aici? Transformarea era uimitoare. Cu doar o clipă înainte, Amalthea o privise pe Maura cu o calculare rece. Acum, acea creatură dispăruse, fiind înlocuită de o femeie bătrână, năucită, care trăgea de piciorul încătușat, parcă incapabilă să înțeleagă de ce nu se poate elibera. — Merg, mormăi. Vreau să… vreau să merg. — Da, drăguță, bineînțeles că vom merge. Gardianul o privi pe Maura. Presupun că ați terminat cu ea. — Pentru moment, răspunse Maura. • Rizzoli nu se așteptase la o vizită de la Charles Cassell, așa că fu foarte surprinsă când un sergent o sună s-o informeze că doctorul Cassell o aștepta la recepție. Când ieși din lift și-l văzu, fu șocată de schimbarea aspectului lui. În 1047

doar o săptămână, părea să fi îmbătrânit cu zece ani. Era clar că pierduse din greutate și fața îi era acum suptă și palidă. Sacoul, chiar dacă era fără îndoială croit pe măsură și costisitor, părea să atârne, fără formă, pe umerii lăsați. — Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră, zise el. Trebuie să știu ce ați mai aflat. Ea îi făcu un semn cu capul ofițerului de la recepție. — Îl voi conduce sus. Împreună cu Cassell, păși în lift. — Nimeni nu-mi spune nimic, se plânse el. — Vă dați seama, bineînțeles, că acestea sunt regulile în timpul unei investigații încă deschise. — Mă veți acuza de ceva? Detectivul Ballard spune că e doar o problemă de timp. Ea se uită la el. — Când v-a spus acest lucru? — De fiecare dată când mă contactează. Aceasta este strategia, doamnă detectiv? Să mă speriați, să mă șantajați până cad la învoială? Rizzoli nu spuse nimic. Nu știuse că Ballard continuase să-l contacteze telefonic pe Cassell. Ieșiră din lift și-l conduse spre o cameră de interogatoriu unde se așezară la masă, unul în fața celuilalt. — Mai aveți să-mi spuneți ceva nou? întrebă ea. Pentru că altfel, nu văd niciun motiv să avem această întrevedere. — N-am ucis-o eu. — Mi-ați mai spus asta și înainte. — Nu cred că m-ați auzit prea bine prima oară. — Mai aveți și altceva să-mi spuneți? — Ați verificat rezervările de avion, nu-i așa? V-am dat toate informațiile. — Northwest Airlines confirmă că ați fost în acel zbor. Dar acest lucru vă lasă totuși fără un alibi în noaptea în care Anna a fost omorâtă. — Și acel incident cu pasărea moartă din cutia ei poștală… V-ați obosit măcar să confirmați unde am fost când s-a întâmplat? Știu că nu eram în oraș. Secretarul meu vă poate spune acest lucru. — Și totuși, înțelegeți că nu vă dovedește nevinovăția. Puteați să angajați pe cineva să rupă gâtul păsării și s-o pună în cutia poștală a Annei. — Sunt gata să recunosc de bunăvoie lucrurile pe care le-am făcut întradevăr. Da, am urmărit-o. Am condus pe lângă casa ei de mai multe ori. Și da, am lovit-o în acea noapte… Nu sunt mândru de asta. Dar nu am trimis nicio amenințare cu moartea. N-am ucis niciodată nicio pasăre. — De aceea ați venit să mă vedeți? Pentru că dacă doar atât aveți să-mi spuneți… 1048

Și începu să se ridice de pe scaun. Spre surprinderea ei, el se întinse și o prinse de mână, strângând-o atât de tare încât ea reacționă brusc să se apere. Îi apucă mâna și i-o întoarse la spate. El scoase un icnet de durere și se așeză la loc, arătând șocat. — Vreți să vă rup brațul? întrebă ea. Mai încercați încă o dată să mă prindeți de mână. — Îmi cer scuze, murmură el, uitându-se la ea cu ochii îndurerați. Orice dram de furie ce reușise să iasă la iveală în acest scurt schimb păru dintr-odată să-l lase fără vlagă. Dumnezeule, îmi cer scuze… Îl privi cuibărindu-se în scaun și gândi: „Durerea lui este reală”. — Vreau doar să știu ce se întâmplă, zise el. Trebuie să știu că faceți ceva. — Domnule doctor Cassell, îmi fac doar meseria. — Tot ce faceți este să mă investigați pe mine. — Nu este adevărat. Aceasta este o anchetă mult mai amplă. — Dar Ballard a spus… — Nu detectivul Ballard răspunde de această investigație, ci eu. Și credețimă, cercetez toate căile posibile. El încuviință din cap. Inspiră adânc și se ridică. — Asta voiam să aud, că se face tot posibilul. Că nu pierdeți din vedere niciun detaliu. Orice ați gândi despre mine, adevărul gol-goluț este că am iubit-o cu adevărat. Își trecu mâna prin păr. Este teribil când oamenii te părăsesc. — Da, așa este. — Când iubești pe cineva, este doar normal să vrei să păstrezi acea persoană lângă tine. Faci lucruri nebunești, disperate… — Chiar și crimă? — N-am ucis-o. Îi întâlni privirea lui Rizzoli. Dar da. Aș fi ucis pentru ea. Telefonul mobil sună. Rizzoli se ridică de pe scaun. — Mă scuzați, zise ea și părăsi sala. Era Frost la telefon. — Echipa de supraveghere tocmai a văzut o camionetă albă în fața reședinței lui Van Gates, spuse el. A trecut pe lângă casă acum cincisprezece minute, dar nu s-a oprit. Există posibilitatea ca șoferul să-i fi văzut pe băieții noștri, așa că ei s-au mutat puțin mai jos pe stradă. — De ce crezi că este camioneta noastră? — Numerele de înmatriculare sunt furate. — Poftim? — Au reușit să vadă numărul de înmatriculare. Plăcuțele au fost luate de la un Dodge Caravan, acum trei săptămâni, în Pittsfield. „Pittsfield, gândi ea, chiar lângă granița statului, dinspre Albany. Unde o femeie a dispărut luna trecută”. Rămase cu receptorul la ureche, simțindu-și pulsul intensificându-se. 1049

— Unde este camioneta acum? — Echipa noastră a rămas pe loc și n-a urmărit-o. Când au primit informațiile despre numărul de înmatriculare, era deja departe. Nu s-a întors încă. — Hai să schimbăm mașina și s-o mutăm pe o stradă paralelă. Adu o a doua echipă să supravegheze casa. Dacă trece din nou camioneta pe acolo, putem face o urmărire în schimburi. Două mașini, pe rând. — În regulă. Mă îndrept într-acolo acum. Închise telefonul. Se întoarse spre sala de interogatoriu unde Charles Cassell aștepta încă la masă, cu capul plecat. „Oare este dragoste sau obsesie? se întrebă ea. Uneori, nu poți să-ți dai seama de diferență”.

1050

• CAPITOLUL 28 Ziua era pe sfârșite când Rizzoli trecu pe lângă Dedham Parkway. Văzu mașina lui Frost și opri în spatele ei. Coborî din vehicul și se strecură în locul din dreapta lui. — Și? zise ea. Ce se întâmplă? — Nimic. — La naiba! A trecut mai mult de o oră. Oare l-am speriat? — Mai este și posibilitatea să nu fi fost Lank. — Camionetă albă, plăcuțe de înmatriculare furate din Pittsfield? — Ei bine, n-a rămas pe aici prea mult. Și nici nu s-a întors. — Când a ieșit Van Gates ultima oară din casă? — El și soția au plecat la cumpărături pe la amiază. Sunt în casă de când s-au întors. — Hai să dăm o raită pe-acolo. Vreau să aruncăm o privire. Frost conduse pe lângă vilă, mergând destul de încet ca ea să poată examina cu atenție Tara-de-peSprague-Street. Trecură de echipa de supraveghere, parcată la celălalt capăt al străzii, apoi dădură colțul și opriră pe margine. — Ești sigur că sunt acasă? întrebă Rizzoli. — Echipa nu l-a observat pe niciunul din ei părăsind casa de la prânz. — Casa aceea pare groaznic de întunecoasă. Statură acolo câteva minute, în timp ce se lăsă asfințitul. Neliniștea lui Rizzoli crescu. Nu văzuse nicio lumină aprinsă. Ambii soți erau adormiți? Reușiseră să plece fără ca cineva din echipa de supraveghere să-i vadă? „Ce făcea camioneta în acest cartier?” Se uită la Frost. — Gata. Nu mai vreau să aștept. Hai să le facem o vizită. Frost conduse până în dreptul casei și parcă. Sunară la ușă, bătură. Niciun răspuns. Rizzoli coborî de pe verandă, se dădu câțiva pași înapoi pe alee și privi în sus la fațada de conac sudist, cu coloanele albe, înalte. Nicio lumină la etaj. „Camioneta, gândi ea. A trecut pe aici cu un motiv.” — La ce te gândești? întrebă Frost. Rizzoli își putu simți inima bătând din ce în ce mai tare și un fior de neliniște urcând pe șira spinării. Îi făcu un semn cu capul lui Frost și acesta înțelese mesajul. „O vom lua prin spate.” Rizzoli ocoli și deschise poarta laterală. Văzu doar o alee îngustă de cărămidă, încadrată de un gard. Niciun pic de spațiu pentru grădină, de-abia puțin loc pentru cele două containere de gunoi puse acolo. Intră pe poartă. Nu aveau 1051

niciun mandat, dar ceva nu era în regulă aici, ceva ce o făcea să-i tremure mâinile, aceleași mâini ce fuseseră lăsate cu cicatrice de cuțitul lui Warren Hoyt. Un monstru își lasă amprenta în carnea ta, asupra instinctelor tale. De atunci, pentru totdeauna, poți simți când un alt monstru trece pe lângă tine. Cu Frost în spatele ei, trecură pe lângă ferestre întunecate și o unitate centrală de aer condiționat care aruncă aer cald pe pielea ei zgribulită. Liniște, liniște. Pătrunseseră ilegal pe proprietatea respectivă, dar tot ce își dorea acum era doar o privire prin fereastră, o verificare a ușii din spate. Dădu colțul clădirii și găsi o curticică interioară înconjurată de un gard. Poarta din spate era deschisă. Traversă curtea spre poartă și verifică aleea din spatele ei. Nimeni acolo. Se îndreptă spre casă și ajunse aproape de ușa din spate când observă că era întredeschisă. Ea și Frost făcură un schimb rapid de priviri. Își scoaseră amândoi pistoalele. Totul se întâmplă atât de repede, atât de automat, încât nici nu-și aminti când îl scosese pe al ei. Frost dădu un ghiont ușii și o deschise, scoțând la iveală un arc de gresii de bucătărie. Și sânge. Intrară și apăsară pe întrerupătorul de pe perete. Luminile bucătăriei se aprinseră. Și mai mult sânge îi întâmpină de pe pereți, de pe blatul de bucătărie, șocul fiind atât de mare încât Rizzoli făcu vreo câțiva pași înapoi, de parcă ar fi fost împinsă de o mână nevăzută. Copilul din burtă îi dădu o lovitură bruscă de alarmă. Frost păși din bucătărie în hol. Dar ea rămase nemișcată, cu privirea fixată asupra lui Terence Van Gates, cu ochii de gheață, prăbușit în balta de sânge de pe podea. „Sângele nici măcar nu s-a uscat încă.” — Rizzoli! strigă Frost. Soția… Soția e încă în viață! Aproape că alunecă în momentul în care se repezi afară din bucătărie, cu abdomenul larg și neîndemânatică. Holul continua imaginea terifiantă din bucătărie. O urmă de sânge arterial și stropi săriți pulsau pe pereți. Merse după urmă în camera de zi, unde Frost, în genunchi, cerea prin radio o ambulanță în timp ce cu mâna cealaltă apăsa pe gâtul lui Bonnie Van Gates. Sângele țâșnea printre degetele lui. Rizzoli căzu și ea în genunchi lângă femeia rănită. Ochii lui Bonnie erau larg deschiși, o privire plină de teroare, de parcă văzuse Moartea însăși plutind pe deasupra ei, așteptând s-o ia. — Nu pot să opresc sângerarea! zise Frost în timp ce sângele continua să se scurgă printre degetele lui. Rizzoli înșfacă husa de pe brațul canapelei și o înfășură pe pumn. Se aplecă să apese acest tampon improvizat pe gâtul lui Bonnie. Frost își retrase mâna, sângele țâșnind din rană chiar înainte ca Rizzoli s-o acopere. Materialul făcut grămadă se îmbibă imediat. 1052

— Și din mână îi curge sânge! strigă Frost. Uitându-se în jos, Rizzoli văzu un șiroi constant curgând din palma spintecată a lui Bonnie. „Nu putem opri tot acest…” — Ambulanța? întrebă ea. — E pe drum. Bonnie ridică mâna și o prinse de braț pe Rizzoli. — Rămâi acolo! Nu te mișca! Bonnie se smuci, cu ambele mâini în aer acum, ca un animal panicat ce își prinde cu ghearele atacatorul. — Frost, ține-o nemișcată! — Isuse, ce forță are. — Bonnie, oprește-te! Încercăm să te ajutăm! Încă o zvâcnitură și Rizzoli mișcă mâna de la gâtul lui Bonnie. Simți un val de căldură pe față și gustă sânge. Astupă la loc rana. Bonnie se întoarse într-o parte, mișcând picioarele cu putere, ca două pistoane. — O pierdem! strigă Frost. Rizzoli o imobiliză pe Bonnie cu fața pe covor și reuși să prindă iar cu tamponul improvizat rana de la gât. Sângele era peste tot de-acum, stropit peste cămașa lui Frost, împroșcat pe sacoul lui Rizzoli, în timp ce aceasta se chinuia să mențină presiune pe pielea alunecoasă. Atât de mult sânge! Dumnezeule, cât de mult sânge putea să piardă o persoană? Se auziră pași înfundați în casă. Era echipa de supraveghere, care parcase mai sus pe stradă. Rizzoli nici nu ridică privirea când cei doi bărbați intrară în fugă în cameră. Frost strigă la ei s-o țină pe Bonnie. Dar nu prea mai era nevoie; criza trecuse și acum de-abia dacă mai tremura în agonie. — Nu mai respiră, zise Rizzoli. — Întoarce-o pe spate! Haide, haide! Frost începu să-i facă respirație artificială. Când se ridică, avea buzele pline de sânge. — Nu mai are puls! Unul dintre polițiști își puse mâinile pe pieptul ei și începu să apese. O dată, de două ori, palmele i se afundau adânc în decolteul de Hollywood al lui Bonnie. Cu fiecare apăsare, doar o dâră de sânge se mai prelinse din rană. În venele ei mai rămăsese atât de puțin sânge care să circule, să hrănească organele vitale. Pompau un puț uscat. Echipa de ambulanță ajunse cu tuburile, monitoarele și pungile de perfuzie. Rizzoli se dădu la o parte să le facă loc și se simți dintr-odată atât de amețită încât trebui să se așeze. Se lăsă să cadă într-un fotoliu și își plecă fruntea. Își dădu seama că stătea pe un material alb, murdărindu-l probabil cu sânge de pe hainele ei. Când înălță capul din nou, văzu că Bonnie fusese intubată. Bluza ei fusese desfăcută și sutienul tăiat. Firele de EKG erau prinse pe pieptul ei. Doar 1053

cu o săptămână în urmă, Rizzoli gândise despre ea că era o păpușă Bărbie prostuță, făcută din plastic din cap până în picioare, în bluza ei roz mulată pe trup și cu sandalele cu tocuri înalte. Acum arăta exact așa, din plastic, cu pielea ca de ceară, cu ochii fără vreo sclipire de viață. Rizzoli văzu una din sandalele lui Bonnie la câțiva metri distanță și se întrebă dacă încercase oare să fugă, cu pantofii aceia imposibili în picioare. Își imagină tropăitul ei înnebunit pe hol, lăsând în urmă stropi de sânge pe pereți, încercând să alerge pe tocurile acelea enorme. Chiar și după ce echipa medicală o luă pe Bonnie din cameră, Rizzoli continuă să privească sandaua aceea inutilă. — Nu va supraviețui, zise Frost. — Știu, răspunse Rizzoli și se uită la el. Ai sânge pe gură. — Ar trebui să te uiți și tu în oglindă. Aș putea spune că amândoi am fost destul de mult expuși. Se gândi la sânge și la toate lucrurile teribile pe care le purta. SIDA. Hepatită. — Părea destul de sănătoasă, fu tot ce putu îngăima. — Totuși, răspunse Frost, în starea ta… sarcina… Și atunci ce naiba mai făcea aici, cufundată în sângele unei moarte? Ar fi trebuit să fie acasă, în fața televizorului, gândi ea, cu picioarele ei umflate ridicate pe un taburet. Aceasta nu este o viață potrivită pentru o mamă. Nu e o viață pentru nimeni. Încercă să se ridice de pe fotoliu. Frost îi întinse mâna s-o ajute, și pentru prima dată ea îi permise s-o sprijine. Câteodată, gândi ea, trebuie să accepți o mână de ajutor. Câteodată, trebuie să recunoști că nu le poți face pe toate singură. Bluza îi era bățoasă, mâinile maronii de la sângele uscat. Echipa de investigații criminalistice avea să ajungă în curând și apoi presa. Întotdeauna presa. Era timpul să se curețe și să treacă la muncă. • Maura coborî din mașină printr-o mulțime dezordonată de camere de filmare și microfoane. Girofarele mașinilor de poliție luminau în albastru și alb o mulțime de privitori curioși adunați împrejurul perimetrului delimitat de banda galbenă a poliției. Nu ezită, nu dădu presei nicio șansă s-o abordeze și se îndreptă cu hotărâre spre casă. Salută din cap un polițist care păzea perimetrul. El îi întoarse salutul cu o privire încurcată. — Ah… Domnul doctor Costas este deja aici… — Și eu, răspunse ea și trecu pe sub bandă. — Doamna doctor Isles? — Este înăuntru? — Da, dar… Continuă să meargă, știind că el nu va îndrăzni s-o oprească. Aerul ei de autoritate îi conferea o trecere pe care puțini polițiști îndrăzneau s-o pună la 1054

îndoială. Se opri în fața ușii de la intrare pentru a-și pune mănușile și încălțămintea de protecție, accesorii necesare când scena crimei prezenta urme de sânge. Apoi păși înăuntru, unde tehnicienii de la laboratorul criminalistic deabia dacă îi aruncară o privire. Cu toții o cunoșteau; nu aveau niciun motiv să se întrebe de prezența ei acolo. Merse nestingherită din foaier până în camera de zi și văzu covorul pătat de sânge și resturile de ustensile medicale împrăștiate, rămase de la echipa de la ambulanță. Seringi, ambalaje rupte și ghemotoace de tampoane folosite umpleau podeaua. Niciun corp. Ieși în hol, unde urmele de violență erau vizibile pe pereți. De o parte, stropi de sânge arterial. De alta, picături mult mai fine, sărite de pe lama atacatorului. — Doctore? Rizzoli stătea în capătul holului. — De ce nu m-ai sunat? zise Maura. — Este cazul lui Costas. — Așa am auzit și eu. — Nu trebuie să fii aici. — Ai fi putut să-mi spui, Jane. Ai fi putut să mă anunți. — Acest caz nu este al tău. — Acest caz este legat de sora mea. Mă privește. — Tocmai de aceea nu este cazul tău. Rizzoli se apropie de ea, fixând-o cu privirea. Nu trebuie să-ți spun eu asta. Știi și tu deja. — Nu cer să fiu medicul legist pentru acest caz. Ceea ce mă nemulțumește este că nu mi s-a spus despre el. — N-am avut timp, bine? — Asta numești tu o scuză? — Dar e adevărul, la naiba! Rizzoli dădu din mâini spre sângele de pe pereți. Avem două victime aici. N-am mâncat nimic la cină. Nu mi-am spălat nici sângele din păr. Pentru numele lui Dumnezeu, nu am avut nici măcar timp să mă duc la toaletă. Se întoarse. Am lucruri mai bune de făcut decât să-ți dau ție explicații. — Jane. — Du-te acasă, doctore. Lasă-mă să-mi fac treaba. — Jane! Îmi pare rău. Nu ar fi trebuit să spun toate acele lucruri. Rizzoli se întoarse cu fața spre ea și Maura văzu ceea ce nu observase de la bun început. Ochii goi, umerii lăsați. „De-abia se mai ține pe picioare.” — Și mie îmi pare rău. Rizzoli se uită la sângele împroșcat pe pereți. Mai aveam atât de puțin și-l prindeam, zise ea și apropie degetul mare și degetul arătător. Aveam o echipă pe stradă, supraveghind casa. Nu știu cum a văzut mașina, dar a trecut pe lângă ea mai departe și a venit în schimb pe poarta din spate. Clătină din cap. Cumva a știut. Știa că-l căutăm. De aceea Van Gates reprezenta o problemă… 1055

— Ea l-a avertizat. — Cine? — Amalthea. Trebuie să fi fost ea. Un telefon, o scrisoare. Ceva a trecut cu ajutorul unuia dintre gardieni. Își protejează partenerul. — Crezi că este destul de rațională să facă asta? — Da, sunt sigură. Maura ezită. Am fost s-o văd ieri. — Și când aveai de gând să-mi spui? — Știe secrete despre mine. Are răspunsuri. — Aude voci, pentru numele lui Dumnezeu. — Nu, nu aude voci. Sunt convinsă că este perfect lucidă și știe exact ce face. Își protejează partenerul, Jane. Nu-l va da niciodată de gol. Rizzoli o privi câteva momente în tăcere. — Poate ar fi mai bine să vezi asta. Trebuie să știi cu ce ne confruntăm. Maura o urmă în bucătărie și se opri în prag, șocată de carnagiul pe care îl văzu în acea cameră. Colegul ei, doctorul Costas, era aplecat deasupra corpului. El ridică privirea spre Maura, uimit. — Nu știam că vii și tu să te ocupi de cazul acesta, zise el. — Nu e cazul meu. Aveam doar nevoie să văd… Se uită la Terence Van Gates și înghiți cu greutate. Costas se ridică în picioare. — Ucigașul a fost extrem de eficient. Nicio rană de apărare, nicio indicație că victima ar fi avut vreo șansă să lupte. O singură tăietură, de la o ureche la alta. Sa apropiat din spate. Incizia începe din stânga sus, traversează traheea și coboară în partea dreaptă jos. — Dreptaci. — Și puternic, de asemenea. Costas se lăsă pe vine și întoarse cu grijă capul, lăsând să se vadă tăietura transversală a cartilajului strălucind. A tăiat până la coloana vertebrală. Dădu drumul capului și-l roti în partea cealaltă, marginile tăieturii întâlnindu-se din nou. — O execuție, murmură ea. — Cam așa ceva. — Cea de-a doua victimă – în camera de zi… — Soția. A murit la urgențe acum o oră. — Dar acea execuție n-a fost atât de eficientă, zise Rizzoli. Credem că ucigașul l-a prins întâi pe bărbat. Poate că Van Gates aștepta vizita lui. Poate chiar i-a dat drumul în bucătărie, gândindu-se că erau simple afaceri. Dar nu se aștepta la atac. Nu există răni de apărare, niciun semn de luptă. S-a întors cu spatele la ucigaș și a căzut ca un miel la tăiere. — Și soția? — Cu Bonnie e altă poveste. Rizzoli se uită în jos la Van Gates, la smocurile vopsite de păr transplantat, simboluri ale vanității unui bătrân. Cred că Bonnie i-a 1056

surprins. Vine în bucătărie și zărește sângele. Îl vede pe soțul ei acolo, pe podea, cu gâtul tăiat aproape complet. Ucigașul este și el aici, ținând în mână cuțitul. Aerul condiționat funcționează și toate ferestrele sunt închise ermetic. Dublu panelate, pentru izolare. Chiar dacă echipa noastră era parcată puțin mai încolo, tot nu i-ar fi putut auzi strigătele. Dacă măcar a reușit să strige… Rizzoli se întoarse și se uită la ușa ce dădea în hol. Făcu o pauză de parcă ar fi văzut-o chiar pe femeia decedată stând acolo. — Îl vede pe ucigaș venind spre ea. Dar, spre deosebire de soțul ei, ea se apără. Tot ce poate face, în timp ce cuțitul se îndreaptă spre ea, este să-l prindă de lamă. O taie direct în palmă, prin piele, tendoane, până la oase. Taie atât de adânc încât artera este secționată. Rizzoli arătă spre ușă, la holul de dincolo. — Fuge, din mână țâșnește sângele. El este chiar în spatele ei și o încolțește în camera de zi. Chiar și atunci ea se apără, încearcă să-i pareze loviturile cu mâinile. Dar el mai face o tăietură, de-a lungul gâtului. Nu la fel de adâncă precum incizia de la gâtul soțului ei, dar destul de profundă. Rizzoli se uită la Maura. Era încă în viață când am găsit-o. Atât de aproape am fost să-l prindem. Maura se uită în jos la Terence Van Gates, prăbușit lângă dulapul de bucătărie. Se gândi la căsuța dintre copaci unde doi veri își formaseră legătura sângeroasă. „O legătură care mai rezistă și acum.” — Îți amintești ce ți-a spus Amalthea când ai vizitat-o pentru prima oară? întrebă Rizzoli. Maura încuviință din cap. „Acum vei muri și tu.” — Am crezut amândouă că era doar un delir, spuse Rizzoli. Îl privi pe Van Gates. Îmi sună acum destul de clar ca un avertisment. O amenințare. — De ce? Nu știu mai multe decât tine. — Poate din cauza identității tale, doctore. Fiica Amaltheei. Un fior rece îi trecu pe șira spinării. — Tatăl meu, spuse ea încet. Dacă sunt într-adevăr fiica ei, atunci cine este tatăl meu? Rizzoli nu rosti numele lui Elijah Lank; nici nu fu nevoie s-o facă. — Ești dovada vie a acestui parteneriat, zise Rizzoli. Jumătate din ADN-ul tău este al lui. • Încuie ușa de la intrare și trase și zăvorul. Se opri acolo, gândindu-se la Anna și la zăvoarele de alamă și lanțurile ce fuseseră montate în căsuța din Maine. „Devin ca sora mea, gândi ea. În curând mă voi ascunde după baricade sau îmi voi părăsi căminul pentru un nou oraș, o nouă identitate.” O pereche de faruri lumină draperiile trase din camera de zi. Aruncă o privire afară și văzu mașina de poliție patrulând prin preajmă. Nu mai era Poliția din 1057

Brookline, ci o patrulă cu Departamentul de Poliție din Boston inscripționat pe laterala mașinii. „Probabil că Rizzoli a solicitat asta”, gândi ea. Merse în bucătărie și își pregăti un pahar de băutură. Nimic deosebit în seara aceasta, nu era cocktailul ei obișnuit Cosmopolitan, ci doar suc de portocale, votcă și gheață. Se așeză la masa din bucătărie și-l bău cu înghițituri mici, cuburile de gheață zdrăngănind de pereții paharului. Bea singură; nu era un semn bun, dar la naiba. Avea nevoie de un anestezic, trebuia să înceteze să se mai gândească la ce văzuse în seara aceasta. Aerul condiționat lăsă să intre în cameră adierea răcoroasă. Nicio fereastră deschisă în noaptea aceasta; totul era încuiat și sigur. Paharul rece îi răcori degetele. Se așeză și se uită la palma ei, la roșeața palidă a capilarelor. „Oare sângele lor curge în venele mele?” Se auzi soneria. Capul i se ridică brusc; se întoarse spre camera de zi, cu inima bătând puternic, cu fiecare mușchi din corpul încordat la maximum. Se ridică încet în picioare și merse tiptil pe hol până la ușa de la intrare. Se opri acolo, întrebânduse cât de ușor ar fi trecut un glonț prin lemnărie. Se aplecă în dreptul geamului lateral și-l văzu pe Ballard stând pe verandă. Cu un oftat de ușurare, deschise ușa. — Am auzit de Van Gates, zise el. Ești bine? — Puțin zdruncinată. Dar sunt bine. „Nu, nu sunt bine deloc. Nervii mei sunt la pământ și beau singură în bucătărie.” De ce nu intri? El nu fusese niciodată în casa ei. Păși înăuntru, închise ușa și văzu zăvorul, pe care îl trase. — Trebuie să-ți instalezi un sistem de securitate, Maura. — Plănuiam s-o fac. — Fă-o mai repede, da? O privi. Pot să te ajut să-l alegi pe cel mai bun. Ea încuviință din cap. — Mulțumesc pentru sfat. Vrei să bei ceva? — Nu în seara aceasta, mulțumesc. Merseră în camera de zi. El se opri, privind pianul din colț. — Nu știam că știi să cânți la pian. — Din copilărie. Dar nu mai exersez așa de mult. — Știi, și Anna cânta… Se opri. Presupun că nu știai asta. — Nu, nu am știut. E așa de ciudat, Rick, cum de fiecare dată când aflu ceva nou despre ea, seamănă din ce în ce mai mult cu mine. — Cânta minunat. El merse spre pian, ridică ușor capacul și apăsă câteva clape. Închise capacul la loc și rămase cu privirea ațintită la suprafața neagră lucitoare. Se uită la ea. Sunt îngrijorat pentru tine, Maura. În special în seara aceasta, după tot ce s-a întâmplat cu Van Gates. Ea oftă și se cufundă în canapea. 1058

— Am pierdut controlul propriei vieți. Nici nu mai pot dormi cu ferestrele deschise. Se așeză și el. Alese un scaun în fața ei, astfel încât, dacă ea ar fi ridicat privirea, l-ar fi văzut pe el. — Nu cred că ar fi bine să stai singură aici la noapte. — Aceasta este casa mea. Nu voi pleca nicăieri. — Atunci nu pleca. Făcu o pauză. Vrei să stau cu tine? Privirea ei o întâlni pe a lui. — De ce faci asta, Rick? — Pentru că sunt convins că ai nevoie de protecție. — Și tu ești cel care trebuie să mă protejeze? — Cine altcineva o va face? Uită-te la tine! Duci o viață atât de solitară, singură în toată casa asta. Când mă gândesc la tine singură aici, mă sperii de ce sar putea întâmpla. Când Anna a avut nevoie de mine, nu eram acolo. Dar pot fi aici pentru tine. Se întinse și îi luă mâinile. Pot fi aici oricând ai nevoie de mine. Ea se uită în jos, la mâinile lui, ce le acopereau pe ale ei. — Ai iubit-o, nu-i așa? Când el nu-i răspunse, ea ridică capul și îi întâlni privirea. Nu-i așa, Rick? — A avut nevoie de mine. — Nu asta te-am întrebat. — Nu puteam să stau deoparte și s-o las să fie rănită. Nu de acel bărbat. „Ar fi trebuit să-mi dau seama de la bun început, gândi ea. Erau semne evidente, felul cum mă privea, felul cum mă atingea.” — Dacă ai fi văzut-o în noaptea aceea la urgențe, zise el, ochiul vânăt, rănile. M-am uitat o singură dată la fața ei și am vrut să-l bat măr pe cel care o făcuse. Nu sunt multe lucruri care mă fac să-mi pierd cumpătul, Maura, dar un bărbat care rănește o femeie… Respiră adânc. Nu aveam de gând să las să se mai întâmple încă o dată. Dar Cassell nu renunța. Continua s-o sune, s-o hărțuiască, așa că am intervenit. Am ajutat-o să pună niște yale. Am început să trec pe la ea în fiecare zi, să verific dacă este bine. Apoi, într-o noapte, m-a întrebat dacă rămân la cină, și… Ridică din umeri a înfrângere. Așa a început. Era speriată și avea nevoie de mine. Este instinct pur, știi? Poate instinctul unui polițist. Vrei să protejezi. „În special când ea este o femeie atrăgătoare”. — Am încercat s-o protejez, asta e tot. Se uită la ea. Și, da, am ajuns să mă îndrăgostesc de ea. — Și acum? Ce este asta, Rick? Ea se uită la mâinile lui, încă ținându-le strâns pe ale ei. Ce se întâmplă acum aici? Faci asta pentru mine, sau pentru ea? Pentru că eu nu sunt Anna. Nu sunt înlocuitorul ei. — Sunt aici pentru că tu ai nevoie de mine. 1059

— Sună ca o placă stricată. Te-ai pus în același rol, de gardian. Și eu sunt doar dublura care se întâmplă să joace rolul Annei. — Nu este așa. — Și dacă n-ai fi cunoscut-o niciodată pe sora mea? Dacă tu și cu mine ne-am fi întâlnit la o petrecere? Ai fi încă aici? — Da. Aș fi. Se aplecă spre ea, mâinile strângându-le pe ale ei. Știu că aș fi. Rămaseră un moment în tăcere. „Vreau să-l cred, gândi ea. Ar fi așa de ușor să-l cred.” — Nu cred că ar fi bine să rămâi aici la noapte, spuse ea totuși într-un târziu. Își îndreptă spatele încet, cu ochii încă ațintiți spre ea, dar acum exista între ei o distanță. Și dezamăgire. Ea se ridică în picioare; și el la fel. Merseră în tăcere până la ușa de la intrare. Acolo el se opri și se întoarse spre ea. Ridică delicat mâna până la fața ei și o mângâie pe obraz, o atingere de care ea nu se feri nici măcar un milimetru. — Ai grijă, spuse el și ieși. Ea încuie ușa după el.

1060

• CAPITOLUL 29 Mattie mancă și ultima felie de pastramă de vită. O mestecă asemenea unui animal sălbatic care își sfârtecă prada, zicându-și: „Proteine pentru putere. Pentru victorie!” Se gândi la atleții care se pregăteau pentru maraton, călindu-și trupurile pentru performanța vieții lor. Acesta avea să fie un maraton și pentru ea. O singură șansă de victorie. „Pierde și vei muri.” Pastrama se întărise puțin și aproape că îi veni greață în timp ce o înghiți, dar reuși s-o dea pe gât cu o gură lacomă de apă. Al doilea urcior era aproape gol. „Am ajuns aproape la sfârșit, gândi ea; nu mai pot rezista prea mult.” Și acum avea încă un motiv de îngrijorare: contracțiile ei începeau să devină inconfortabile, ca un pumn ce împinge în jos. Nu erau chiar dureroase deocamdată, dar era doar începutul a ceea ce avea să vină. Unde era el, la naiba? De ce o lăsase singură atâta timp? Fără un ceas ca să urmărească scurgerea timpului, ea nu știa dacă trecuseră ore sau zile de la ultima lui vizită. Se întrebă dacă îl înfuriase când țipase la el. Aceasta era pedeapsa ei? Încerca oare s-o sperie puțin, s-o facă să înțeleagă că trebuia să fie politicoasă și să-i arate respect? Toată viața ei fusese politicoasă, și uite unde ajunsese. Fetele politicoase sunt date la o parte. Ele rămân la capătul cozii, unde nimeni nu le mai acordă nicio atenție. Se mărită cu bărbați care uită într-o clipă că există măcar. „Ei bine, am fost politicoasă destul, gândi ea. Dacă ies vreodată de aici, voi schimba placa. Însă întâi de toate trebuie să ies de aici. Și asta înseamnă că trebuie să mă prefac că sunt politicoasă.” Mai luă o gură de apă. Se simți brusc sătulă, de parcă se înfruptase cu mâncăruri bogate și băuse vin. „Ai răbdare, gândi ea. Se va întoarce.” Înfășurându-și pătura în jurul umerilor, închise ochii. Și se trezi în strângerea unei alte contracții. „Oh, nu, gândi ea, aceasta doare. Aceasta doare cu siguranță.” Se așeză transpirând în întuneric, încercând să-și amintească orele de Lamaze, dar parcă le făcuse cu o viață întreagă înainte. Viața altcuiva. „Inspiră, expiră. Purifică…” — Doamnă! Se încordă dintr-odată. Se uită spre aerisire, de unde șoptea vocea. Pulsul i se intensifică. „E timpul să acționezi, GI Jane.” Dar stând acolo în întuneric, respirând propriul ei parfum de teroare, ea se gândi: „Nu sunt gata. Nu voi fi niciodată gata. De ce am crezut vreodată că voi putea face asta?” — Doamnă. Vorbește cu mine. 1061

„Aceasta este singura ta șansă. Acționează!” Inspiră adânc. — Am nevoie de ajutor, scânci ea. — De ce? — Copilul meu… — Spune-mi. — Este pe cale să se nască. Am dureri. O, te rog, dă-mi drumul! Nu știu cât va mai dura… Scoase un suspin. Lasă-mă să ies de aici. Trebuie să ies. Copilul meu se naște. Nu primi niciun răspuns. Se agăță de pătură, de frică să și respire, de spaimă că nu-i va auzi șoapta. De ce n-a răspuns? A plecat iar? Apoi auzi un zgomot înfundat și ceva ca o răzuire. O cazma. El începuse să sape. „O singură șansă, gândi ea. Am doar această singură șansă.” Din ce în ce mai multe zgomote. Cazmaua se auzea cu mișcări lungi, dând la o parte pământul, hârjâitul lamei sunând ca zgâriatul cretei de tabla de scris. Respira mai repede acum, cu inima bătându-i să iasă din piept. „Trăiesc sau mor, gândi ea. Totul se decide acum.” Hârșâitul încetă. Mâinile îi erau de gheață, degetele înfrigurate strângând pătura în jurul umerilor. Auzi lemnul scârțâind și apoi balamalele scoaseră un sunet strident. Pământul căzu în închisoarea ei, îi căzu în ochi. „O, Dumnezeule! O, Dumnezeule, nu voi putea vedea. Trebuie să văd!” Se întoarse pentru a-și proteja fața de pământul care i se împrăștia mărunt în păr. Clipi iar și iar, pentru a curăța murdăria din ochi. Cu capul plecat, ea nu-l putu observa stând deasupra ei. Și ce vedea el, uitându-se în groapă? Captiva, înfășurată în pătură, murdară, învinsă, chinuită de durerile facerii. — E timpul să ieși, zise el, de această dată nu prin aerisire. O voce calmă, absolut banală. Cum putea răul să sune atât de normal? — Ajută-mă, suspină ea. Nu pot să sar până acolo. Auzi un grilaj de lemn frecându-se de lemnul cuștii și simți ceva căzând chiar lângă ea. O scară. Deschizând ochii, se uită în sus și văzu doar o siluetă pe fundalul stelelor. După întunericul deplin al închisorii, cerul înstelat păru o explozie de lumină. El aprinse o lanternă și o îndreptă spre treptele scării. — Sunt doar câteva trepte, zise el. — Mă doare atât de tare! — Te voi prinde de mână. Dar tu trebuie să urci pe scară. Icnind, ea se ridică încet în picioare. Se înclină și căzu înapoi în genunchi. Nu se mai ridicase de zile întregi și acum se îngrozi cât de slăbită era în ciuda 1062

încercărilor de a-și întări mușchii, în ciuda adrenalinei care îi curgea acum în vene. — Dacă vrei să ieși, spuse el, trebuie să te ridici în picioare. Mattie gemu și se ridică clătinându-se, nesigură pe picioare, ca un vițel nounăscut. Mâna dreaptă era încă în pătură, ținând-o strâns la piept. Cu mâna stângă, apucă scara. — Așa. Urcă! Puse piciorul pe prima treaptă și se opri puțin pentru a se echilibra înainte de a apuca următoarea treaptă cu mâna liberă. Mai făcu un pas. Groapa nu era prea adâncă; doar câteva trepte și avea să iasă de acolo. Deja capul și umerii ei ajunseseră în dreptul șoldurilor lui. — Ajută-mă, îl rugă ea. Trage-mă afară. — Dă drumul la pătură. — Mi-e prea frig. Te rog, trage-mă afară! El lăsă lanterna pe pământ. — Dă-mi mâna, spuse el și se aplecă spre ea, o umbră fără chip, cu un braț întins spre ea. „Asta e! E îndeajuns de aproape!” Capul lui era chiar deasupra ei acum, la câțiva centimetri. Pentru o clipă, ea ezită, dezgustată de ceea ce avea să facă. — Încetează să-mi mai risipești timpul! îi ordonă el. Dă-mi mâna! Dintr-odată, își imagină chipul lui Dwayne uitându-se în jos la ea. Vocea lui Dwayne dojenind-o aspru, batjocură după batjocură. „Imaginea este totul, Mattie, și uită-te la tine!” Vaca Mattie ținându-se strâns de scară, temându-se să se salveze. Temându-se să-și salveze copilul. „Nu mai ești bună pentru mine!” „Ba sunt. BA SUNT!” Dădu drumul păturii, care îi alunecă de pe umeri descoperind ceea ce ascunsese sub ea: ciorapul ei, încărcat cu opt baterii de lanternă. Ridică brațul, rotind în aer ciorapul ca pe o măciucă, un arc alimentat de furie pură. Ținta ei era la nimereală, nesigură, dar simți zgomotul satisfăcător al pocnetului când bateriile se loviră de capul atacatorului. Umbra se lăsă într-o parte și se răsturnă. În doar câteva clipe, ea urcă scara și se cațără afară din groapă. Teroarea nu îți încetinește reacțiile, ea îți ascute simțurile, te face rapidă ca o gazelă. Într-o fracțiune de secundă, după ce picioarele ei atinseră solul, înregistră o duzină de detalii dintr-odată. Un pătrar de lună răsărea dintre crengile ce se arcuiau înspre cer. Miros de pământ și frunze jilave. Și copaci, oriunde te uitai, copaci, un cerc de santinele înalte care blocau totul cu excepția peticului de stele de deasupra. „Sunt în pădure.” Cu o inspirație scurtă, ea înregistră totul, luă o decizie într-o clipă și o luă la fugă spre ceea ce arăta ca o deschizătură între copaci. Se trezi dintr-odată prăbușindu-se într-un șanț abrupt, lovindu-se de rădăcini de mur și 1063

mlădițe subțiri ca biciul care nu se rupseră în două, ci se întoarseră împotriva ei șfichiuind-o peste față parcă în semn de răzbunare. Căzu în mâini și genunchi. Se ridică imediat și continuă să fugă, dar șchiopătând de această dată. Glezna ei dreaptă era scrântită și dureroasă. „Fac prea mult zgomot, gândi ea, parcă sunt un elefant care tropăie. Nu te opri, nu te opri… El ar putea fi chiar în spatele meu. Mișcă-te în continuare!” Însă era oarbă printre copaci, doar cu stelele și scuza aceea ieftină de lună care să-i arate drumul. Nicio lumină, nicio bornă. Nicio idee unde era sau în ce direcție ar fi putut găsi ajutor. Nu cunoștea acest loc și era la fel de pierdută ca un rătăcitor într-un coșmar. Își făcu drum prin lăstăriș, îndreptându-se instinctiv la vale, lăsând gravitația să decidă direcția spre care o lua. Munții duc spre văi, văile spre albii de râu, râurile spre oameni. La naiba, suna bine, dar oare era adevărat? Deja începeau s-o doară genunchii, efectul căzăturii dinainte. Încă una și credea că nu ar mai fi putut să meargă deloc. Și acum, o altă durere începu s-o încerce. O luă pe nepregătite, de-abia apucând să respire. O contracție. Se ghemui așteptând să-i treacă. Când în sfârșit reuși să se ridice din nou, era scăldată în sudoare. Ceva foșni în spatele ei. Se întoarse și dădu peste un perete impenetrabil de întuneric. Simți răul apropiindu-se. Într-o clipă, fugea din nou de el, cuprinsă de panică, ramurile copacilor lovind-o peste față. „Mai repede! Mai repede!” Pe panta abruptă se împiedică și începu să se rostogolească, și ar fi căzut direct pe burtă la pământ dacă nu s-ar fi prins din timp de o rădăcină. „Bietul copilaș, aproape că am aterizat pe tine!” Nu auzi niciun zgomot de la urmăritorul ei, dar știu că el trebuia să fie chiar în spatele ei, luându-i urma. Teroarea o făcu s-o ia din nou la fugă, printr-o rețea încurcată de crengi. Apoi copacii dispărură ca prin magie. Trecu printr-o ultimă încrengătură de lăstari și picioarele îi aterizară pe pământ tasat. Surprinsă și gâfâind, ea se uită în jur la razele lunii oglindite în apă. Un lac. Un drum. Și, departe, cocoțată pe o pantă, silueta unei mici cabane. Făcu doi, trei pași și se opri, gemând, când o altă contracție o cuprinse, strângând atât de tare încât de-abia putea să respire, neputând face nimic altceva decât să se ghemuiască acolo în drum. Îi veni să vomite. Auzi un clipocit pe malul apei și țipătul unei păsări pe lac. O apucă amețeala și i se înmuiară genunchii. „Nu aici! Nu te opri aici, atât de expusă pe acest drum.” Se opinti să se ridice și continuă să meargă, contracția trecând pentru moment. Se forță înainte, spre cabana ce-i apărea ca o licărire de speranță. Începu să alerge, genunchiul trimițând junghiuri la fiecare pas. „Mai repede, gândi ea. El te poate vedea aici, în reflexia lacului.” Fugi înainte ca următoarea contracție să înceapă. Câte minute mai sunt oare până la următoarea? Cinci, zece? Cabana arăta atât de departe… 1064

Se forță să alerge, picioarele mișcându-se ca două pistoane, aerul intrând și ieșind din plămâni. Speranța e ca un combustibil de rachetă. „Voi trăi. Voi trăi.” Ferestrele cabanei erau întunecate. Bătu la ușă oricum, neîndrăznind să strige de teamă că vocea ar fi fost auzită pe drum, sus spre munți. Nu primi niciun răspuns. Ezită pentru o clipă. „Am fost destul o fată cuminte. Sparge naibii odată fereastra aceea!” Apucă o piatră din apropierea intrării și lovi, zgomotul geamului spart răsunând în tăcerea nopții. Înlătură cu piatra restul de așchii de geam, băgă mâna înăuntru și deschise ușa. „Pătrundere ilegală. Acum, mergi înainte, GI Jane!” Înăuntru mirosea a cedru și a aer stătut. O casă de vacanță care fusese închisă și neglijată pentru prea mult timp. Auzi cioburile de sticlă scârțâind sub picioare, în timp ce căută un întrerupător de lumină. Câteva secunde după ce aprinse lumina, ea își dădu seama: Avea să o vadă. „Prea târziu acum. Trebuie doar să găsesc un telefon.” Se uită în jur prin cameră și văzu un șemineu, lemnul așezat înăuntru, mobilierul cu huse ecosez, dar niciun telefon. Fugi în bucătărie și zări un aparat pe servantă. Îl ridică și forma deja 911 când realiză că nu avea ton. Linia era moartă. În camera de zi, sticla spartă era împrăștiată acum pe toată podeaua. „Este în casă. Ieși de aici. Pleacă acum!” Ieși ușor pe ușa de la bucătărie și o închise fără zgomot în urma ei. Se trezi stând într-un mic garaj. Razele lunii pătrundeau prin doar o singură fereastră, îndeajuns ca ea să distingă silueta joasă a unei bărci fixate în remorca ei. Nimic altceva, niciun loc unde să se ascundă. Se dădu la o parte de lângă ușa bucătăriei, pitindu-se pe cât posibil în întuneric. Se lovi cu umărul de un raft și metalul zdrăngăni, împrăștiind mirosul prafului adunat vreme îndelungată. Întinse mâna și, pipăind de-a lungul raftului în căutarea unei arme, simți cutii vechi de vopsea, cu capacele închise bine. Simți pensule de vopsit, cu părul încleștat. Apoi degetele se înfășurară în jurul unei șurubelnițe și ea o apucă cu putere. Ce armă ridicolă, la fel de letală ca o pilă de unghii. Verișoara prăpădită a tuturor șurubelnițelor. Pe sub ușa bucătăriei pâlpâi lumina. O umbră se mișcă în dreptul crăpăturii strălucitoare. Se opri. I se opri și ei respirația. Se dădu cu spatele spre ușa garajului, cu inima bătând să-i iasă din piept. Îi rămăsese doar o singură alegere. Se întinse după mâner și trase. Ușa scrâșni din încheieturi, alunecând pe șine, un țipăt care anunța: „E aici! E aici!” Chiar când se deschise ușa bucătăriei, ea se strecură în afară pe sub ușa garajului și fugi în noapte. Știa că el o putea vedea mișcându-se de-a lungul țărmului ce o expunea fără milă. Știa că nu putea să fugă mai repede decât el. Și 1065

totuși, se forță să alerge pe marginea lacului luminat de lună, picioarele înfigându-i-se în nămol. Îl auzi apropiindu-se, tropăind prin stufăriș. „Înoată, gândi ea. În lac.” Și se îndreptă spre larg. Și dintr-odată se ghemui când începu o nouă contracție. Această durere era mai puternică decât orice simțise până atunci. Căzu în genunchi. Se cufundă în apa adâncă până la glezne, durerea intensificându-se, strângând-o în gheare atât de tare încât pentru un moment nu mai văzu nimic și se simți legănându-se, căzând la pământ. Noroiul îi intră în gură. Contorsionată, tușind, lăsată pe spate, neajutorată ca o țestoasă. Contracția își pierdu din putere. Stelele străluceau palid pe cer. Putu simți apa mângâindu-i părul, atingându-i obrajii. Nu-i era frig, ci cald ca într-o baie. Auzi pași pleoscăind în apă, frângerea tulpinilor de stuf. Văzu stufărișul dându-se la o parte. Și apoi, el fu acolo, stând deasupra ei, înalt până la cer. Venise să-și ia răsplata. Îngenunche lângă ea și apa i se reflectă în ochi ca puncte de lumină. În mână îi strălucea ceva: lama argintie a unui cuțit. Păru să știe, ghemuit lângă corpul ei, că ea nu mai avea vlagă, că sufletul ei aștepta doar să fie eliberat din acest înveliș obosit. Apucă de talia pantalonilor ei largi și îi trase în jos, dezvăluind abdomenul alb, umflat. Și ea încă nu se mișcă, ci rămase acolo, catatonică. Deja învinsă, deja moartă. El îi puse o mână pe abdomen, iar cu cealaltă, apucă cuțitul, lăsându-l în jos, spre pielea dezgolită, pregătindu-se să facă prima incizie. Apa îl împroșcă într-un val argintiu când mâna ei se ridică dintr-odată din noroi. Îi ținti fața cu vârful șurubelniței. Mușchii i se încordară cu furie, lovi înainte, arma aceasta ridicolă și mică lansându-se deodată, letală, spre ochiul lui. „Asta e pentru mine, nenorocitule! Și asta e pentru copilul meu!” Împinse adânc, simți arma penetrând os și creier, până când mânerul se înțepeni acolo și nu mai vru să intre nici măcar un milimetru. El căzu fără să scoată un sunet. Pentru o clipă, ea nu se mișcă. Se prăbușise peste șoldurile ei și Mattie putea simți căldura sângelui lui intrându-i în haine. Morții sunt atât de grei, mult mai grei decât viii. Îl împinse, gemând de efort, dezgustată de atingerea lui. În sfârșit, îl rostogoli de pe ea și cadavrul se prăvăli în apă, pe spate, în stuf. Se ridică în picioare cu greu, clătinându-se, și merse spre mal. Departe de apă, departe de sânge. Se prăbuși mai sus, pe malul apei, pe un pat de iarbă. Acolo rămase când următoarea contracție veni și trecu. Și următoarea, și următoarea. Prin ochii mijiți de durere, privi pătrarul lunii străbătând cerul spre răsărit. Văzu stelele pălind și o strălucire roz apărând la est. Când soarele ajunse la orizont, Mattie Purvis își întâmpină fiica pe lume. 1066

• CAPITOLUL 30 Condorii zburau leneș în cerc, pe cer, heralzi cu aripi negre anunțând stârv proaspăt. Morții nu scapă mult de atenția Mamei Natură. Mirosul de putrefacție atrage tăuni și cărăbuși, ciori și rozătoare, toate adunate pentru recompensa Morții. „Și eu cu ce mă deosebesc de ei?” gândi Maura, îndreptându-se spre malul ierbos al apei. Și ea era atrasă de morți, pentru a atinge și a împunge carnea rece ca orice alt prădător. Acesta era un loc atât de frumos pentru o sarcină atât de tristă! Cerul era de un albastru fără nori, lacul precum o oglindă argintie. Însă la marginea apei, un cearșaf alb acoperise ceea ce vulturii, zburând în cerc deasupra, erau atât de nerăbdători să înfulece. Jane Rizzoli, în picioare alături de Barry Frost și de doi ofițeri din poliția statală a Massachusetts-ului, veni s-o întâmpine pe Maura. — Trupul zăcea în apa adâncă de câțiva centimetri, acolo în stufăriș. L-am tras pe mal. Voiam doar să-ți spun că a fost mutat. Maura privi fix trupul acoperit, dar nu-l atinse. Nu era încă pregătită să înfrunte ceea ce era sub folia de plastic. — Femeia se simte bine? — Am văzut-o pe doamna Purvis la urgențe. E puțin zdruncinată, dar va fi bine. Și copilul e în regulă. Rizzoli indică spre bancul de apă, unde creșteau tufe de iarbă stufoasă. A născut chiar acolo. A reușit singură. Când pădurarul a trecut cu mașina pe aici, pe la ora șapte, a găsit-o pe marginea drumului, hrănind copilul. Maura se uită la mal și se gândi la femeia născând singură sub cerul liber, țipetele ei de durere neauzite de nimeni, în timp ce la câțiva metri mai încolo, un trup neînsuflețit se răcea și înțepenea. — Unde a ținut-o? — Într-o groapă, la vreo trei kilometri de aici. Maura se încruntă spre ea. — A făcut tot drumul ăsta pe jos? — Da. Imaginează-ți să fugi în întuneric, printre copaci. Și s-o mai faci și în timpul durerilor nașterii. A coborât spre vale acolo și a ieșit din pădure. — Îmi imaginez. — Ar trebui să vezi groapa în care a ținut-o, ca un coșciug, îngropată de vie timp de o săptămână. Nu știu cum de a reușit să rămână întreagă la minte. Maura se gândi la tânăra Alice Rose, prinsă într-o groapă cu atâția ani în urmă. Doar o noapte de disperare și întunericul a bântuit-o pentru tot restul vieții 1067

ei scurte. Într-un final, a ucis-o. Și totuși, Mattie Purvis reușise să iasă, nu numai sănătoasă la minte, ci și pregătită să se apere. Să supraviețuiască. — Am găsit camioneta albă, zise Rizzoli. — Unde? — Este parcată pe un drum de întreținere, la vreo treizeci-patruzeci de metri de groapa unde o băgase. N-am fi găsit-o niciodată acolo. — Ați descoperit și alte rămășițe? Trebuie să mai fie și alte victime îngropate pe aici. — Doar ce am început să examinăm zona. Sunt mulți copaci, o arie destul de mare de căutat. Ne va lua ceva timp să cercetăm cu atenție întregul deal după morminte. — În toți acești ani, toate acele femei dispărute. Una dintre ele ar putea fi ma… Maura se opri, și se uită la copacii de pe coastă. „Una dintre ele ar putea fi mama mea. Poate că nu-mi curge deloc în vene sângele unui monstru. Poate că mama mea adevărată a fost moartă în tot acest timp. O altă victimă, îngropată undeva în aceste păduri.” — Înainte să faci vreo presupunere, zise Rizzoli, trebuie să vezi cadavrul. Maura se încruntă spre ea. Se uită în jos la corpul înfășurat de la picioarele ei. Se lăsă pe genunchi și se întinse după un colț al foliei. — Așteaptă, ar trebui să te avertizez… — Da? — Nu este deloc ce te așteptai. Maura ezită, cu mâna întinsă peste cearșaf. Insectele zumzăiră, lacome pentru accesul la carne proaspătă. Trase aer în piept și dădu la o parte folia. Câteva clipe nu scoase un cuvânt, privind fix chipul pe care tocmai îl dezvelise. Ce o șocă nu fu ochiul stâng distrus sau mânerul șurubelniței înfipt adânc în orbită. Acestea erau doar detalii banale de observat, puse la locul lor în minte ca și cum ar fi dictat un raport. Nu, chipul fu cel care îi atrase atenția, care o îngrozi. — Este prea tânăr, murmură ea. Acest bărbat este prea tânăr ca să fie Elijah Lank. — Presupun că are în jur de treizeci, treizeci și cinci de ani. Maura expiră șocată. — Nu înțeleg… — Nu vezi, nu? o întrebă Rizzoli încet. Părul negru, ochii verzi. „Ca și mine.” — Adică, desigur, ar putea exista un milion de tipi cu părul și ochii așa. Dar asemănarea… Se opri. Frost a văzut-o și el. Cu toții am văzut-o. Maura acoperi corpul și făcu un pas înapoi, refuzând adevărul care o înfrunta, fără nicio urmă de îndoială, de pe chipul bărbatului. 1068

— Doctorul Bristol este pe drum încoace, zise Frost. N-am crezut că ai vrea să faci autopsia aceasta. — Și atunci de ce m-ați sunat? — Pentru că ai spus că vrei să fii ținută la curent, răspunse Rizzoli. Pentru că am promis s-o fac. Și pentru că… Rizzoli se uită în jos la trupul acoperit. Pentru că vei afla mai devreme sau mai târziu cine a fost acest bărbat. — Dar nu știm cine a fost. Credeți că vedeți o asemănare. Dar asta nu înseamnă că este o dovadă. — Mai sunt și altele. Ceva ce am aflat doar azi-dimineață. Maura se uită spre ea. — Ce anume? — Am tot încercat să găsim informații despre locurile unde ar putea fi Elijah Lank. Am căutat peste tot unde ar putea apărea numele lui. Arestări, amenzi de circulație, orice. Azi-dimineață am primit un fax de la un funcționar public din Carolina de Nord. Era un certificat de deces. Elijah Lank a murit acum opt ani. — Acum opt ani? Atunci nu era cu Amalthea când aceasta le-a ucis pe Theresa și Nikki Wells. — Nu. Deja pe atunci, Amalthea lucra cu un nou partener. Cineva care i-a luat locul lui Elijah. Ca să continue afacerile familiei. Maura se întoarse și privi lacul, apa lui strălucind acum puternic în razele soarelui. „Nu vreau să aud restul poveștii, gândi ea. Nu vreau să știu.” — Cu opt ani în urmă, Elijah a murit de un atac de cord la spitalul din Greenville, continuă Rizzoli. A apărut la urgențe, plângându-se de dureri în piept. Conform fișelor lor, a fost adus acolo de familia lui. „Familie.” — Soția lui, Amalthea, zise Rizzoli. Și fiul lor, Samuel. Maura inspiră adânc și mirosi atât putreziciunea, cât și aerul văratic. Moartea și viața amalgamate într-un singur parfum. — Îmi pare rău, spuse Rizzoli. Îmi pare rău că a trebuit să afli. Mai există încă posibilitatea să ne înșelăm asupra acestui bărbat, știi? Mai este încă posibilitatea ca el să nu aibă nicio legătură cu ei. Dar nu se înșelau, și Maura o știa. „Am știut-o de când i-am văzut chipul.” • Când Rizzoli și Frost intrară în J.P. Doyle’s în acea seară, polițiștii adunați în jurul barului îi întâmpinară cu un rând de aplauze zgomotoase și furtunoase, ce o făcură pe Rizzoli să roșească. La naiba, până și tipii care nu o plăceau în mod deosebit o aplaudau în semn de recunoaștere a succesului ei, care în acel moment era trâmbițat la știrile de la ora cinci la televizorul de deasupra barului. Mulțimea începu să sară la unison, în timp ce Rizzoli și Frost se apropiară de bar, unde barmanul, rânjind, le pregătise deja două băuturi. Pentru Frost, un deget de whisky, și pentru Rizzoli… 1069

Un pahar mare de lapte. Și toată lumea izbucni în râs. Frost se aplecă și îi șopti la ureche: — Știi, stomacul meu e puțin dat peste cap. N-ai vrea să facem schimb de băuturi? Ceea ce era și mai amuzant era faptul că lui Frost chiar îi plăcea laptele. Ea împinse paharul spre Frost și-l rugă pe barman să-i dea o coca-cola. În timp ce colegii lor polițiști veniră pe rând să le strângă mâinile și să-i felicite, ea și Frost ronțăiră alune și sorbiră pe îndelete din băuturile binemeritate. Îi era dor de berea ei obișnuită Adams. Îi era dor de o grămadă de lucruri în seara aceasta… de soțul ei, de bere. De talia ei. Și totuși, aceasta fusese o zi bună. Întotdeauna este o zi bună, gândi ea, când este prins un infractor. — Hei, Rizzoli! Pariurile au urcat la două sute de dolari dacă ai o fată, o sută douăzeci pentru băiat. Aruncă o privire într-o parte și îi văzu pe detectivii Vann și Dunleavy așezați lângă ea la bar. Hobbitul gras și cel slab, cu halbele lor gemene de Guinness. — Și dacă am și băiat și fată? întrebă ea. Gemeni? — Aaa, nu ne-am gândit la asta, răspunse Dunleavy. — Și atunci cine câștigă? — Cred că nimeni. — Sau toată lumea, interveni și Vann. Cei doi rămaseră cântărind întrebarea aceea câteva clipe, Sam și Frodo, blocați pe Muntele Doom al dilemelor. — Ei bine, zise Vann, cred că va trebui să adăugăm încă o categorie. Rizzoli râse. — Da, așa să faceți. — Felicitări, apropo, zise Dunleavy. Mai așteptați puțin, și data viitoare vă vom vedea în revista People. Un criminal ca acela, toate acele femei. Ce poveste! — Vrei adevărul gol-goluț? oftă Rizzoli și puse jos sticla de coca-cola. Nu ne putem lăuda cu asta. — Nu? Frost se uită la Vann și Dunleavy. — Nu l-am doborât noi. A fost victima. — Doar o simplă casnică, zise Rizzoli. O casnică obișnuită, speriată, însărcinată. N-a avut nevoie nici de o armă, nici de o bâtă, doar de un ciorap plin cu baterii. La televizor, știrile locale se terminaseră și barmanul mută pe HBO. Un film cu femei în fuste scurte. Femei care aveau talie. — Și cum rămâne cu Black Talonul? întrebă Dunleavy. Cum se leagă de toate acestea? Rizzoli rămase tăcută pentru o clipă, în timp ce sorbi din cola. — Nu știm încă. 1070

— Ați găsit arma? Îl observă pe Frost cu privirea ațintită asupra ei și se simți dintr-odată stingherită. Acela era detaliul care îi frământa pe amândoi. Nu găsiseră nicio armă în camionetă. Erau doar frânghii înnodate și cuțite pline de sânge. Atacatorul ținuse o evidență atentă într-un carnețel cu numele și numerele de telefon ale altor nouă avocați implicați în vânzarea de bebeluși de pe întreg teritoriul țării. Terence Van Gates nu fusese singurul. Și mai găsiseră și înregistrări de plăți făcute familiei Lank de-a lungul timpului, o grămadă de informații care aveau să-i țină pe investigatori ocupați ani întregi. Dar arma care o ucisese pe Anna Leoni nu fusese în camionetă. — Ei bine, zise Dunleavy, poate va ieși la iveală. Sau poate că a scăpat de ea. „Poate. Sau poate încă ne scapă ceva.” Era deja întuneric afară când ea și Frost părăsiră barul. În loc să meargă acasă, ea conduse înapoi la Schroeder Plaza, conversația cu Vann și Dunleavy răsunându-i încă în minte. Se așeză la biroul acoperit cu un munte de hârtii. Deasupra erau înregistrările trimise de NCIC, decenii întregi de rapoarte referitoare la persoane dispărute adunate în timpul căutării lor înfrigurate după Bestie. Însă moartea Annei Leoni fusese cea care pornise toată această nebunie, ca o pietricică aruncată în apă, lansând cercuri din ce în ce mai mari. Moartea Annei îi condusese la Amalthea și într-un final, la Bestie. Și totuși, tocmai moartea Annei rămânea o chestiune încă nerezolvată. Rizzoli dădu la o parte dosarele NCIC, căutând dosarul Annei Leoni prin grămada de hârtii. Cu toate că citise și recitise acest dosar, îl răsfoi din nou acum, recitind declarațiile martorilor, raportul autopsiei, raportul probelor de păr și fibre, amprente și ADN. Ajunse și la raportul balistic și privirea îi rămase câteva minute asupra cuvintelor Black Talon. Își aminti glonțul în formă de stea de pe radiografia craniului Annei Leoni. Își aminti, de asemenea, urma devastatoare pe care o lăsase în creierul ei. Un glonț Black Talon. Unde era arma cu care se trăsese? Închise dosarul și se uită jos la cutia de carton ce rămăsese sub biroul ei toată săptămâna trecută. Conținea dosarele pe care Vann și Dunleavy i le împrumutaseră, legate de uciderea lui Vassily Titov. În ultimii cinci ani, el fusese singura victimă a unui glonț Black Talon din zona Bostonului. Luă dosarele din cutie și le puse pe birou, oftând când văzu cât de mare era teancul. Chiar și o investigație atât de simplă ca aceea generase o grămadă de hârtii. Vann și Dunleavy îi rezumaseră cazul mai devreme și ea citise destul din dosarele lor pentru a fi de acord că făcuseră într-adevăr arestarea potrivită. Procesul care urmase și condamnarea rapidă a lui Antonin Leonov nu făcuseră altceva decât să-i întărească acea convingere. Și totuși, iat-o revăzând dosarele, un caz care nu lăsa nicio urmă de îndoială că omul potrivit fusese condamnat. 1071

Raportul final al detectivului Dunleavy era cuprinzător și convingător. Leonov se aflase sub supravegherea poliției timp de o săptămână, în așteptarea livrării heroinei din Tadjikistan. În timp ce cei doi detectivi îl urmăriseră din mașină, Leonov oprise în fața reședinței lui Titov, bătuse la ușa acestuia și intrase. Câteva momente mai târziu, se auziseră două focuri de armă din interiorul casei. Leonov ieșise din casă, se urcase în mașină și era cât pe ce să plece când Vann și Dunleavy îl încolțiseră și-l arestaseră. În casă, Titov fu găsit mort în bucătărie, cu două gloanțe Black Talon în cap. Raportul balistic a confirmat mai târziu că ambele gloanțe fuseseră trase de arma lui Leonov. Un caz simplu ca bună ziua. Infractorul condamnat, arma în custodia poliției. Rizzoli nu vedea nicio legătură între moartea lui Vassily Titov și cea a Annei Leoni, cu excepția folosirii gloanțelor Black Talon. O muniție din ce în ce mai rară, dar nu un motiv suficient pentru a constitui o legătură reală între cele două crime. Și totuși, ea continuă să răsfoiască paginile dosarului, trecând și peste ora cinei. Când ajunse la ultimul dosar, era deja prea obosită ca să mai continue. „Îl citesc și pe acesta și termin, gândi ea, apoi le strâng și merg la culcare.” Deschise dosarul și găsi un raport al percheziției de la depozitul lui Antonin Leonov. Conținea descrierea raidului de către detectivul Vann, o listă a angajaților lui Leonov arestați, împreună cu o listă a tuturor lucrurilor confiscate, de la lăzi la bani și documente financiare. Citi în diagonală până ajunse la lista ofițerilor de la locul percheziției. Zece polițiști ai Departamentului de Poliție din Boston. Privirea îi îngheță asupra unui singur nume, un nume pe care nu-l observase când citise raportul cu o săptămână în urmă. „Doar o coincidență. Nu înseamnă neapărat…” Stătu și cântări ideea pentru câteva minute. Își aminti de un raid antidrog la care participase când era tânăr ofițer de patrulă. O grămadă de zgomote, multe emoții. Și confuzie… Când o duzină de polițiști cuprinși de adrenalină pătrund într-o clădire ostilă, toată lumea e nervoasă, toată lumea își poartă sieși de grijă. E posibil să nu observi ce face colegul tău polițist, ce strecoară în buzunar. Bani, droguri. O cutie de gloanțe a căror lipsă nu o va simți nimeni. Acea tentație există, este întotdeauna acolo, de a lua un suvenir. Un suvenir care într-o zi poate fi util. Ridică receptorul și-l sună pe Frost.

1072

• CAPITOLUL 31 Morții nu erau o companie plăcută. Maura stătea în fața microscopului, uitându-se prin lentile la secțiunile de plămâni și ficat și pancreas… fâșii de țesut prelevate de la o victimă suicidară, păstrate între lamelele de sticlă, și lăsă să cadă o picătură de soluție hematoxilină-eozină pe o pată de un roz și roșu aprins. Cu excepția clinchetului ocazional al lamelelor și a fâsâitului slab al aparatului de aer condiționat, clădirea era cuprinsă de tăcere. Și totuși, nu era nepopulată; în camera frigorifică de la parter, o jumătate de duzină de vizitatori zăceau băgați în saci, cu fermoarele trase. Oaspeți nemofturoși, fiecare având o poveste de spus, dar numai celor amatori să taie și să examineze. Telefonul de pe birou sună; ea lăsa robotul special pornit după orele de program să preia mesajul. „Nu e nimeni aici. Doar eu și morții.” Povestea pe care o vedea Maura acum la lentilele microscopului nu era una nouă. Organe tinere, țesuturi sănătoase. Un corp menit să trăiască încă mulți ani de acum încolo, dacă sufletul ar fi dorit asta, dacă o voce interioară i-ar fi șoptit bărbatului disperat: „Hei, mai așteaptă puțin, durerea este doar temporară. Va trece și, într-o zi, vei găsi o altă fată pe care s-o iubești”. Termină și ultima lamelă și le puse pe toate în cutie. Stătu nemișcată un moment, cu mintea nu la lamelele pe care abia le examinase, ci la o altă imagine: un bărbat tânăr cu părul negru și ochii verzi. Nu asistase la autopsia lui; în acea după-amiază, în timp ce el fusese deschis și disecat de doctorul Bristol, ea rămăsese sus, în biroul ei. Dar chiar și în timp ce dictase rapoarte și studiase lamelele la microscop mai târziu în acea seară, se gândise la el. „Vreau oare să știu cu adevărat cine era?” Încă nu se hotărâse. Și când se ridică de la birou și își luă poșeta și un vraf de dosare, era încă nesigură de răspuns. Din nou sună telefonul; din nou îl ignoră. Mergând pe holul tăcut, trecu pe lângă uși închise și birouri pustii. Își aminti o altă seară când ieșise din această clădire goală și găsise urma de gheară zgâriată pe portiera mașinii și inima începu să-i bată puternic. „Dar el nu mai este acum. Bestia este moartă.” Ieși pe ușa din spate, în noaptea caldă de vară. Se opri în dreptul felinarului exterior al clădirii pentru a arunca o privire parcării în penumbră. Atrase de strălucirea luminii, moliile zburau în jurul lămpii și ea le auzi aripile atingând becul. Apoi, un alt sunet: o portieră care se închidea. O siluetă se apropie de ea, căpătând formă și trăsături sub licărul felinarului. Oftă de ușurare când văzu că era doar Ballard. 1073

— Mă așteptai? — Ți-am văzut mașina în parcare. Am încercat să te sun. — După ora cinci, las robotul să răspundă. — Nu răspundeai nici la telefonul mobil. — L-am oprit. Nu mai este nevoie să mă verifici, Rick. Sunt bine. — Ești? Sigur? Ea oftă când se îndreptară spre mașina ei. Se uită în sus la cer, unde stelele păleau sub strălucirea luminilor orașului. — Trebuie să decid ce fac în legătură cu testul ADN. Dacă vreau într-adevăr să aflu adevărul. — Atunci n-o face. Nu contează dacă ești sau nu înrudită cu ei. Amalthea nu are nicio legătură cu cine ești tu cu adevărat. — Acest lucru l-aș fi spus și eu înainte. „Înainte de a ști ce moștenire împărtășesc. Înainte de a ști că provin dintr-o familie de monștri.” — Răul nu este ereditar. — Și totuși, nu e un sentiment plăcut să știi că ai câțiva criminali în masă în familie. Deschise portiera și intră în mașină. Doar ce introdusese cheia în contact când Ballard se aplecă în dreptul geamului. — Maura, zise el, ia cina cu mine. Ea făcu o pauză, fără să se uite la el. Doar privi fix strălucirea verde a luminilor de bord în timp ce se gândi la invitația lui. — Aseară, spuse el, mi-ai pus o întrebare. Te-ai întrebat dacă aș fi fost încă interesat de tine dacă n-aș fi iubit-o niciodată pe sora ta. Nu sunt convins că mi-ai crezut răspunsul. Ea se întoarse și se uită la el. — Nu avem cum să știm cu adevărat, nu-i așa? Pentru că tu ai iubit-o întradevăr. — Atunci dă-mi o șansă să te cunosc pe tine. Nu doar mi-am imaginat, acolo în pădure. Ai simțit-o și tu, am simțit-o și eu. Era ceva între noi doi. Se apropie mai mult și spuse încet: E doar o cină, Maura. Ea se gândi la orele lungi pe care tocmai le petrecuse în acea clădire sterilă, doar cu morții care să-i țină companie. „În seara aceasta, gândi ea, nu vreau să fiu singură. Vreau să fiu cu viii.” — Cartierul chinezesc este mai sus pe șosea, zise ea. Ce-ar fi să mergem peacolo? El intră pe locul din dreapta și se uitară unul la altul pentru o clipă. Strălucirea felinarului din parcare îi căzu pe față, jumătate din chip rămânând în penumbră. El se întinse să-i mângâie obrazul. Apoi brațul lui o trase mai aproape, dar ea era deja acolo, aplecată spre el, gata să-l întâmpine la jumătatea drumului. Mai mult 1074

de jumătate. Gura lui o găsi pe a ei și ea se auzi oftând. Îl simți cum o trage în căldura îmbrățișării lui. Explozia o zgudui. Tresări când fereastra lui Rick făcu implozie, sticla rănindu-i obrazul. Deschise ochii din nou și-l privi fix. Privi ce mai rămăsese din chipul lui, acum plin de sânge. Încet, corpul lui se prăvăli peste al ei. Capul lui îi ateriză în poală și căldura sângelui se afundă în haine. — Rick! Rick! O mișcare de afară îi atrase privirea îngrozită. Se uită în sus și, din întuneric, apăru o siluetă în negru, venind spre ea cu mișcări calculate, ca de robot. „Vine să mă omoare. Pornește mașina! Pornește mașina!” Dădu cu greu la o parte corpul lui Rick, chinuindu-se să-l mute de pe schimbătorul de viteze, cu mâinile alunecoase de la sângele ce se prelingea de pe fața lui. Reuși să dea maneta în marșarier și apăsă piciorul pe accelerație. Lexusul se hurducă înapoi, ieșind din locul de parcare. Trăgătorul era undeva în spatele ei, apropiindu-se. Suspinând de efort, ea împinse fața lui Rick de pe schimbătorul de viteze și degetele i se cufundară într-o masă de carne sângerândă. Băgă maneta în viteză. Geamul din spate explodă și ea se ghemui în timp ce cioburile de sticlă îi aterizară în păr. Apăsă pe accelerație, iar Lexusul porni cu un scrâșnet. Trăgătorul îi blocase ieșirea cea mai apropiată din parcare, așa că rămăsese doar o singură direcție în care putea s-o ia, spre parcarea alăturată a Centrului Medical Universitar Boston. Cele două loturi erau separate doar de o bordură. Conduse direct spre acea bordură, cu dinții strânși, în timp ce roțile săreau peste ciment. Un alt glonț zbură pe lângă ea; parbrizul se dezintegra. Maura lăsă capul în jos, sticla sfărâmată împrăștiindu-se pe bordul mașinii, sărindu-i în față. Lexusul se înclină înainte, fără control. Ea apucă să vadă felinarul în fața mașinii. Nu mai putea fi evitat. Închise ochii chiar înainte ca airbagul să explodeze. Fu împinsă cu putere în spătarul scaunului. Deschise încet ochii, amețită. Claxonul mașinii explodase și nu se mai oprea. Nu se opri nici când ea dădu la o parte airbagul spart, nici când își făcu loc spre ușă și se rostogoli afară, pe pavaj. Se clătină pe picioare, cu urechile încă asurzite de sunetul strident al claxonului. Reuși să se ascundă lângă o mașină parcată în apropiere. Cu picioarele tremurând, se forță să se deplaseze în continuare de-a lungul șirului de vehicule, pană când ajunse brusc la capăt. În fața ei se întindea o bucată largă de teren liber. Se lăsă în genunchi în dreptul unei roți și aruncă o privire pe lângă bara din față a mașinii. Simți că îi îngheață sângele în vene când observă silueta neagră 1075

apărând din întuneric, neînduplecată ca o mașină, apropiindu-se de Lexusul distrus. Păși sub o rază de lumină a unui felinar. Maura zări strălucirea părului blond, legat în coadă la spate. Trăgătorul deschise portiera pasagerului din dreapta și se aplecă înăuntru să se uite la trupul lui Ballard. Dintr-odată, scoase capul din nou și rămase nemișcat, scanând parcarea cu privirea. Maura se lăsă pe vine în spatele roții. Pulsul îi bătea în tâmple, respirația se transformase în gâfâituri de panică. Se uită în față la cimentul gol, luminat puternic de un alt felinar. După el, vizavi, era semnul roșu aprins „Urgențe” al centrului medical de urgență. Trebuia doar să traverseze acel spațiu liber și apoi, peste Albany Street. Deja urletul claxonului ei trebuie să fi atras atenția personalului spitalului. „Atât de aproape. Ajutorul este atât de aproape.” Cu inima bătându-i puternic în piept, se pregăti de start. Speriată să se miște, speriată să rămână. Încet, se aplecă înainte și mai aruncă o privire pe după roată. Ghetele negre erau chiar pe partea cealaltă a mașinii. „Fugi!” Într-o fracțiune de secundă, Maura țâșni spre bucata de parcare goală. Nu era timp de mișcări evazive, de balansări în stânga și în dreapta, doar o fugă în linie dreaptă, plină de panică. Semnul roșu al urgențelor îi lumina calea. „Pot să ajung, gândi. Pot…” Glonțul o lovi puternic în umăr. O trimise într-un salt înainte, întinzând-o pe pavaj. Încercă să se ridice în genunchi, dar brațul drept n-o asculta. „Ce se întâmplă cu mâna mea, se întrebă, de ce nu-mi pot folosi brațul?” Gemând, se rostogoli pe spate și văzu strălucirea felinarului din parcare chiar deasupra ei. Chipul lui Carmen Ballard îi apăru înainte. — Te-am mai ucis o dată, zise Carmen. Acum trebuie s-o fac iarăși. — Te rog. Eu și Rick… noi niciodată… — Nu era al tău ca să-l iei. Carmen ridică pistolul. Țeava acestuia o privea pe Maura ca un ochi negru. A naibii târfă! Mâna i se încordă, gata să apese pe trăgaci pentru lovitura finală. O altă voce interveni brusc… o voce bărbătească. — Lasă jos arma! Carmen clipi surprinsă. Se uită în lateral. La câțiva pași de ea era un gardian al spitalului, cu arma ațintită asupra ei. — M-ați auzit, doamnă? strigă el. Lăsați arma jos! Brațul lui Carmen făcu o mișcare în aer. Se uită în jos la Maura, apoi înapoi la gardian, furia ei, setea ei de răzbunare luptând acum cu realitatea consecințelor faptelor sale. — N-am fost amanți niciodată, zise Maura, cu o voce atât de slabă încât se întrebă dacă Carmen o auzise în zgomotul strident al claxonului. Nici el și Anna. 1076

— Mincinoaso! Privirea lui Carmen se întoarse spre Maura. Ești la fel ca ea. M-a părăsit din cauza ei. M-a părăsit. — N-a fost vina Annei… — Ba da. Și acum este vina ta. Rămase cu privirea ațintită asupra Maurei, chiar și când se auzi un scrâșnet de frâne. Chiar și când o nouă voce strigă: — Ofițer Ballard! Lasă arma jos! „Rizzoli.” Carmen aruncă o privire într-o parte, o ultimă privire calculată, în timp ce își cântărea opțiunile. Două arme erau acum îndreptate asupra ei. Pierduse; orice ar fi ales, viața ei se terminase. Când Carmen se uită din nou la ea, Maura putu zări în ochii ei hotărârea pe care o luase. Maura privi cum brațul lui Carmen se îndreptă, țintind-o pe Maura, cu țeava fixată pentru o ultimă împușcătură. O privi pe Carmen strângând patul armei, pregătindu-se să apese pe trăgaci. Lovitura o zgudui pe Maura. O lovi pe Carmen din ambele părți; se clătină. Căzu. Maura auzi pași, sunetul sirenelor din ce în ce mai puternic. Și o voce bine cunoscută murmurând: — Vai, Doamne. Doctore! Văzu chipul lui Rizzoli aplecat deasupra ei. Luminile pâlpâiră pe stradă. În jurul ei se făcu întuneric. Fantomele o primeau în lumea lor.

1077

• CAPITOLUL 32 Era de cealaltă parte a baricadei acum. Ca pacient și nu ca doctor, luminile de pe tavan licăreau deasupra ei în timp ce targa era împinsă pe hol și asistenta cu o bonetă bufantă pe cap se uita în jos la ea cu îngrijorare. Roțile scârțâiră și asistenta se opinti puțin împingând targa prin ușile duble, în sala de operație. Altfel de lumini străluceau deasupra acum, orbitoare. Ca luminile sălii de autopsie. Maura închise ochii, ferindu-se de ele. În timp ce asistentele din sala de operații o transferară pe masă, se gândi la Anna, dezbrăcată sub lumina unor lămpi identice, cu trupul deschis, străini aplecați deasupra ei. Simți spiritul Annei rătăcind deasupra ei, privind-o, la fel cum Maura o privise cu ceva timp în urmă. „Sora mea, gândi ea în timp ce fenobarbitalul îi pătrunse în vene și luminile păliră. Mă aștepți pe mine?” Însă, când se trezi, nu o văzu pe Anna. Era în schimb Jane Rizzoli. Dâre de lumină străluceau prin jaluzelele parțial trase, aruncând linii orizontale pe fața lui Rizzoli când se aplecă deasupra ei. — Hei, doctore. — Hei, îi șopti Maura. — Cum te simți? — Nu prea bine. Brațul meu… Și se cutremură. — Cred că e timpul pentru mai multe medicamente. Rizzoli se întinse și apăsă butonul de alertare a asistentelor. — Mulțumesc. Mulțumesc pentru tot. Rămaseră tăcute în timp ce asistenta veni și mai injectă o doză de morfină în perfuzie. Tăcerea continuă și după ce aceasta plecă și anestezicul începu să-și facă efectul magic. — Rick… spuse Maura încet. — Îmi pare rău. Știi că este… „Știu.” Îi dădură lacrimile. — N-am avut nicio șansă. — Ea nu avea de gând să vă dea vreo șansă. Acea urmă de gheară de pe portiera mașinii tale… avea legătură numai cu el. Însemna să stai departe de soțul ei. Plasele sfâșiate, pasărea moartă din cutia poștală… toate amenințările de care îl acuzase Anna pe Cassell… cred că a fost Carmen, încercând s-o sperie pe Anna să plece din oraș. Să-i lase soțul în pace. — Dar apoi Anna s-a întors în Boston. 1078

Rizzoli încuviință din cap. — S-a întors pentru că aflase că are o soră. „Pe mine.” — Și Carmen a aflat că iubita s-a întors în oraș, continuă Rizzoli. Anna lăsase un mesaj pe robotul lui Rick, îți amintești? Fiica lui l-a auzit și i-a spus mamei. Iată cum a dispărut orice speranță pe care Carmen o avusese vreodată să se împace cu soțul ei. Cealaltă femeie intrase, din nou, pe teritoriul ei. Familia ei. Maura își aminti ce spusese Carmen: „Nu era al tău ca să-l iei”. — Charles Cassell mi-a spus ceva despre dragoste, zise Rizzoli. A spus că există un fel de dragoste care nu te părăsește niciodată, orice s-ar întâmpla. Sună chiar romantic, nu-i așa? Până când moartea ne va despărți. Apoi te gândești câte persoane au murit pentru că un îndrăgostit n-a vrut să renunțe, n-a vrut să uite. Morfina se împrăștiase deja în tot corpul. Maura închise ochii, întâmpinând cu bucurie îmbrățișarea drogului. — Cum ai știut? murmură ea. Cum de te-ai gândit la Carmen? — Glonțul Black Talon. Acesta este indiciul pe care ar fi trebuit să-l urmăresc de la bun început… acel glonț. Dar am deviat puțin de la drum cu familia Lank. Din cauza Bestiei. — Și eu am făcut la fel, șopti Maura. Simți cum morfina o trage spre somn. Cred că sunt pregătită, Jane. Pentru răspuns. — Răspunsul la ce anume? — Amalthea. Vreau să știu. — Dacă este mama ta? — Da. — Chiar dacă este așa, nu înseamnă nimic. Este doar biologie. Ce câștigi dacă afli? — Adevărul, suspină Maura. Cel puțin, voi ști adevărul. • Adevărul, gândi Rizzoli îndreptându-se spre mașină, este rareori ceea ce vor oamenii să audă. Nu ar fi mai bine să tragi cu dinții de cel mai mic dram de speranță că nu ești urmașa unor monștri? Dar Maura ceruse dovezi concrete și Rizzoli știu că vor fi dureros de brutale. Deja, căutătorii mai găsiseră două serii de rămășițe feminine îngropate pe panta acoperită de pădure, nu foarte departe de locul unde fusese ținută Mattie Purvis. Câte alte femei însărcinate cunoscuseră oare terorile aceleiași închisori? Câte altele se treziseră în întuneric și se agățaseră cu unghiile, țipaseră la acei pereți impenetrabili? Cât de multe dintre ele înțeleseseră, ca și Mattie, că le aștepta un sfârșit teribil odată ce utilitatea lor, ca incubatoare vii, lua sfârșit? „Oare aș fi putut supraviețui acelei orori? Nu voi ști niciodată răspunsul. Nu până nu sunt una dintre cele care au stat îngropate în acea cușcă.” 1079

Când ajunse la mașina ei parcată în garaj, se trezi verificând că toate cauciucurile sunt în regulă, că examinează toate celelalte vehicule din jurul ei, căutând pe oricine care ar fi putut s-o urmărească. „Asta ți se trage de la meserie, gândi ea, începi să simți răul în tot ce te înconjoară, chiar și atunci când nu este acolo.” Se urcă în Subaru și porni motorul. Rămase așa un moment, fără să facă nimic, în timp ce aerul suflând din sistemul de ventilație se liniști încetișor. Scotoci în poșetă după telefonul mobil, gândindu-se: „Trebuie să-i aud vocea lui Gabriel. Trebuie să știu că nu sunt Mattie Purvis, că soțul meu mă iubește cu adevărat. Așa cum îl iubesc și eu pe el”. Îi răspunse imediat la primul apel. — Agent Dean. — Hei, zise ea. Gabriel râse surprins. — Tocmai voiam să te sun și eu. — Mi-e dor de tine. — Asta speram să-mi spui. Mă îndrept spre aeroport acum. — Aeroport? Asta înseamnă că… — Iau primul zbor spre Boston. Ce zici de o întâlnire romantică cu soțul tău în seara aceasta? Crezi că mai e loc și de mine în program? — O să-mi notez cu cerneală permanentă. Doar vino acasă. Te rog, vino acasă. Urmă o pauză. Apoi, el spuse încet: — Jane, ești bine? Lacrimile îi umplură ochii dintr-odată. — Oh, sunt doar hormonii aceștia idioți. Își șterse fața și râse. Cred că am nevoie de tine acum. — Ține-ți gândul. Sunt pe drum. • Rizzoli zâmbi, conducând spre Natick, pentru a vizita un altfel de spital, o altă pacientă. Cealaltă supraviețuitoare din această poveste de măcel. „Acestea sunt două femei extraordinare, gândi ea, și sunt privilegiată că le cunosc pe amândouă.” Judecând după camionetele de televiziune adunate în parcarea spitalului și toți reporterii strânși în jurul intrării, presa, de asemenea, decisese că Mattie Purvis era o femeie pe care merita s-o cunoști. Rizzoli trebui să treacă printr-o adunătură de reporteri pentru a ajunge la recepție. Povestea femeii îngropate întro cușcă dăduse peste cap știrile naționale. Rizzoli trebui să-și arate legitimația la doi gardieni diferiți înainte de a i se permite să bată la ușa rezervei de spital a lui Mattie. Cum nu auzi niciun răspuns, intră în cameră. 1080

Televizorul era pornit, dar fără sonor. Imaginile se perindau pe ecran, fără să le privească nimeni. Mattie stătea întinsă pe pat, cu ochii închiși, arătând complet diferit de tânăra mireasă din fotografia de la nuntă. Buzele erau vinete și umflate, fața plină de zgârieturi și tăieturi. Un tub de perfuzie era introdus într-o mână cu degetele rănite și unghiile rupte. Arăta ca gheara unei creaturi feroce. Însă expresia de pe chipul lui Mattie era senină; era un somn fără coșmaruri. — Doamnă Purvis? șopti Rizzoli. Mattie deschise ochii și clipi de câteva ori înainte de a-și concentra privirea asupra vizitatoarei. — O! Doamnă detectiv Rizzoli, v-ați întors. — M-am gândit să văd ce faci. Cum te simți astăzi? Mattie scoase un oftat adânc. — Mult mai bine. Cât este ceasul? — Aproape douăsprezece. — Am dormit toată dimineața? — O meriți. Nu, nu te ridica, stai liniștită. — Dar m-am săturat să stau pe spate fără să fac nimic. Mattie dădu la o parte pătura și se ridică în șezut, părul nepieptănat căzând în jurul feței în șuvițe încurcate. — Ți-am văzut fetița prin fereastra sălii de nou-născuți. Este frumoasă. — Nu-i așa? zâmbi Mattie. O voi numi Rose. Mi-a plăcut dintotdeauna numele acesta. „Rose.” Un fior trecu pe șira spinării lui Rizzoli. Era doar o coincidență, una dintre acele convergențe inexplicabile din univers. „Alice Rose. Rose Purvis.” O tânără moartă demult, alta care tocmai ce își începea viața. Și totuși, o altă legătură, oricât de fragilă, care lega viețile celor două fete de-a lungul deceniilor. — Mai aveți vreo întrebare pentru mine? întrebă Mattie. — Ei bine, de fapt… Rizzoli trase un scaun aproape de pat și se așeză. Te-am întrebat atâtea lucruri ieri, Mattie. Dar nu te-am întrebat niciodată cum ai făcut-o. Cum ai reușit. — Reușit? — Să îți păstrezi mintea întreagă. Să nu renunți. Zâmbetul de pe chipul lui Mattie păli. Se uită la Rizzoli cu ochii larg deschiși, triști și murmură: — Nu știu cum am făcut-o. Nu mi-am imaginat niciodată că aș fi putut… Se opri. Am vrut să trăiesc, asta e tot. Am vrut ca fetița mea să trăiască. Rămaseră tăcute câteva minute. Apoi Rizzoli spuse: — Ar trebui să te avertizez cu privire la presă. Toți vor dori o bucățică din tine. A trebuit să trec printr-o adevărată mulțime afară. Până acum, spitalul a reușit să-i țină departe de tine, dar când vei ajunge acasă, va fi o cu totul altă poveste. Mai ales când… 1081

Rizzoli se opri. — Când ce? — Vreau doar să fii pregătită, asta e tot. Să nu lași pe nimeni să te împingă să faci ceea ce nu vrei. Mattie se încruntă. Apoi privirea îi căzu pe televizorul cu sonorul oprit, unde începuseră știrile amiezii. — A fost prezent pe toate canalele, zise ea. Pe ecran, Dwayne Purvis stătea în fața unei mulțimi de microfoane. Mattie se întinse după telecomandă și mări sonorul. — Este cea mai fericită zi din viața mea, declara Dwayne unei gloate de reporteri. Mi-am recăpătat minunata soție și fiica. A fost o perioadă îngrozitoare pe care nici nu știu cum s-o descriu. Un coșmar pe care niciunul dintre voi nu și-l poate imagina. Mulțumesc Domnului, mulțumesc Doamne pentru finalul fericit. Mattie opri televizorul, însă privirea îi rămase pe ecranul gol. — Parcă nimic nu este real, zise ea. E ca și cum nici nu s-ar fi întâmplat. De aceea pot să stau aici și să fiu atât de calmă. Pentru că nu-mi vine să cred că am fost într-adevăr acolo, în lada aceea. — Ai fost, Mattie. Îți va lua ceva timp să treci peste asta. Este posibil să ai coșmaruri. Străfulgerări. Vei intra într-un lift, sau te vei uita într-un dulap, și te vei simți brusc purtată înapoi în acea cușcă. Dar va fi bine încet, încet, îți promit. Doar ține minte asta… Că va fi mai bine. Mattie se uită la ea cu ochii înlăcrimați. — Tu știi. „Da, eu știu”, gândi Rizzoli, cu mâinile strânse, acoperind cicatricele din palme. Ele erau dovada propriei încercări, lupta ei cu nebunia. „Supraviețuirea este doar primul pas.” Se auzi o bătaie în ușă. Rizzoli se ridică în timp ce Dwayne Purvis intră în cameră, purtând în brațe un buchet mare de trandafiri roșii. Merse direct la patul soției sale. — Hei, iubito. Aș fi venit mai devreme, dar e o nebunie jos acolo. Toți voiau interviuri. — Te-am văzut amândouă la televizor, zise Rizzoli. Încercă să pară neutră, cu toate că nu se putea uita la el fără să-și amintească de interogatoriul de la secția de poliție din Natick. „O, Mattie, gândi ea. Ai putea găsi un bărbat mai bun decât acesta.” El se întoarse spre Rizzoli, și ea îi văzu costumul bine croit, cravata de mătase prinsă impecabil. Mirosul aftershave-ului depășea parfumul trandafirilor. — Și cum m-am descurcat? întrebă el nerăbdător. — Arătai ca un profesionist autentic la televizor, îi spuse ea adevărul.

1082

— Da? E extraordinar, cu toate camerele acelea de luat vederi. Toată povestea aceasta a emoționat pe toată lumea. Se uită spre soția lui. Știi, iubito, trebuie să înregistrăm totul. Doar ca să avem o amintire. — Ce vrei să spui? — Adică, de exemplu, chiar acum. Acest moment. Ar trebui să avem o fotografie a acestui moment. Eu aducându-ți flori în timp ce tu stai întinsă pe patul de spital. Deja am poze cu fetița. Am rugat-o pe asistentă s-o aducă mai aproape de fereastră. Dar am nevoie de poze mult mai clare. Poate și cu tine, ținând-o în brațe. — Numele ei este Rose. — Și nu avem nicio poză cu noi amândoi. Trebuie neapărat să avem câteva poze cu noi doi. Am adus camera foto. — Părul meu este nepieptănat, Dwayne. Sunt toată vraiște. Nu vreau fotografii acum. — Haide. Toți vor poze cu tine. — Cine? Pentru cine sunt fotografiile? — Asta putem decide mai târziu. Să ne gândim pe îndelete, să cântărim toate ofertele. Povestea valorează mult mai mult dacă vine întovărășită de fotografii. El scoase camera foto din buzunar și i-o întinse lui Rizzoli. Uite, te-ar deranja să ne faci niște poze? — Depinde doar de soția ta. — E în regulă, e în regulă, insistă el. Doar fă odată pozele. Se aplecă aproape de Mattie și îi întinse buchetul de trandafiri. Ce zici de asta? Eu dându-i flori. Va arăta grozav. El zâmbi, arătându-și dinții strălucitori, soțul iubitor ținându-și în brațe soția. Rizzoli se uită spre Mattie. Nu văzu în privirea ei nicio împotrivire, ci doar o strălucire ciudată, vulcanică, pe care nu o înțelese. Ridică camera foto, centră cuplul în vizor și apăsă pe buton. Blițul porni, tocmai la timp pentru a prinde imaginea lui Mattie Purvis lovindu-l peste față pe soțul ei cu buchetul de trandafiri.

1083

• CAPITOLUL 33 Patru săptămâni mai târziu Nu mai era nicio urmă de teatru de data aceasta, nicio urmă de nebunie închipuită. Amalthea Lank intră în camera de vizitare privată și se așeză la masă. Privirea pe care i-o aruncă Maurei era limpede și perfect sănătoasă. Părul înainte în neorânduială era acum prins la spate într-o coadă, scoțându-i și mai mult în evidență trăsăturile. Văzând pomeții înalți ai Amaltheei, privirea directă, Maura se întrebă: „Oare de ce am refuzat s-o văd înainte? Asemănarea este atât de evidentă. Mă uit la propriul meu chip așa cum va arăta peste douăzeci și cinci de ani”. — Știam că te vei întoarce, zise Amalthea. Și iată-te. — Știi măcar de ce sunt aici? — Ai primit rezultatele testelor, nu-i așa? Acum știi că ți-am spus adevărul. Chiar dacă n-ai vrut să mă crezi. — Aveam nevoie de dovezi. Oamenii mint tot timpul, dar ADN-ul nu minte. — Și totuși, trebuie să fi știut răspunsul. Chiar și înainte ca rezultatul testului de laborator să ajungă. Amalthea se aplecă înainte în scaun și o privi cu un zâmbet aproape intim. Ai gura tatălui tău, Maura. Știai asta? Și ai ochii mei, pomeții mei. Îl văd pe Elijah și mă văd pe mine însămi chiar acolo, pe chipul tău. Suntem rude. Avem același sânge. Tu, eu, Elijah. Și fratele tău. Făcu o pauză. Știi că el era fratele tău, nu? Maura înghiți cu greu. — Da. „Singurul copil pe care l-ai păstrat. Ne-ai vândut pe sora mea și pe mine, dar ți-ai păstrat fiul.” — Nu mi-ai povestit niciodată cum a murit Samuel, spuse Amalthea. Cum l-a ucis acea femeie… — A fost în legitimă apărare. E tot ce ai nevoie să știi. Ea n-a avut de ales decât să se apere. — Și cine este această femeie, Matilda Purvis? Mi-ar plăcea să aflu mai multe despre ea. Maura nu răspunse. — I-am văzut fotografia la televizor. Nu arăta deloc aparte. Nu văd cum de a reușit s-o facă. — Oamenii fac orice pentru a supraviețui. — Unde locuiește? Pe ce stradă? Au spus la televizor că este din Natick. 1084

Maura se uită fix în ochii închiși la culoare ai mamei ei și simți brusc un fior. Nu pentru ea, ci pentru Mattie Purvis. — De ce vrei să știi? — Am dreptul să știu. Ca mamă. — Mamă? Maura aproape că bufni în râs. Chiar crezi că meriți titlul acesta? — Dar sunt mama lui. Și tu ești sora lui Samuel. Amalthea se apropie mai mult de ea. Este dreptul nostru să știm. Suntem familia lui, Maura. Nu există nimic mai puternic pe lumea aceasta decât legătura de familie. Maura îi privi ochii atât de ireali, ca ai ei, și recunoscu gradul de inteligență ridicat prezent acolo, chiar o strălucire de geniu. Dar zări o lumină ce se stinse brusc, o reflexie stranie într-o oglindă sfărâmată. — Sângele nu înseamnă nimic, răspunse ea. — Și atunci de ce ești aici? — Am venit pentru că voiam să te mai văd pentru ultima oară. Și apoi voi pleca de tot. Pentru că am decis că, orice ar spune ADN-ul, tu nu ești mama mea. — Și atunci cine este? — Femeia care m-a iubit. Tu nu știi să iubești. — L-am iubit pe fratele tău. Te-aș putea iubi și pe tine. Amalthea se întinse peste masă și îi mângâie obrazul Maurei. O atingere atât de delicată, la fel de caldă ca mâna unei mame adevărate. Dă-mi o șansă, șopti ea. — La revedere, Amalthea. Maura se ridică în picioare și apăsă butonul pentru a chema gardianul. Am terminat aici, zise ea la interfon. Sunt gata să plec. — Te vei întoarce, spuse Amalthea. Maura nu o privi, nici măcar nu întoarse capul peste umăr când părăsi camera. O auzi pe Amalthea strigând în spatele ei: — Maura! Te vei întoarce! În camera cu vestiare pentru vizitatori, Maura se opri să-și recupereze poșeta, permisul de conducere, cardurile de credit. Toate dovezile identității ei. „Dar eu știu deja cine sunt, gândi ea. Și mai știu și cine nu sunt.” Afară, în căldura după-amiezii de vară, Maura se opri și inspiră adânc. Simți căldura zilei curățindu-i și ultima urmă de închisoare din plămâni. Simți, de asemenea, otrava Amaltheei Lank dispărând din viața sa. Pe chipul și în ochii ei, Maura purta dovada moștenirii genetice. În vene îi curgea sângele unor criminali. Dar răul nu este ereditar. Chiar dacă era posibil să poarte genele lor, la fel și orice copil născut vreodată le putea avea. „Nu sunt diferită cu nimic. Suntem cu toții urmașii unor monștri.” Se îndepărtă de acea clădire de suflete captive. Avea înainte mașina și drumul spre casă. Și nu mai aruncă nicio privire înapoi.

1085

MULȚUMIRI Scrisul este o muncă solitară, dar niciun scriitor nu lucrează cu adevărat singur. Sunt norocoasă că m-au ajutat și sprijinit Linda Marrow și Gina Centrello de la Ballantine Books, Meg Ruley, Jane Berkey, Don Cleary și echipa minunată de la Jane Rotrosen Agency, Selina Walker de la Transworld și – cel mai important dintre toți – soțul meu, Jacob. Cele mai calde mulțumiri tuturor!

1086

1087

TESS GERRITSEN Seria JANE RIZZOLI & MAURA ISLES Volumul 5

DISPARIȚIA Original: Vanish (2005) Traducere din limba engleză: COSTIN-VALENTIN OANCEA

virtual-project.eu

RAO International Publishing Company 2011 1088

• UNU Numele meu e Mila și aceasta este călătoria mea. Sunt multe locuri de unde aș putea începe povestea. Aș putea începe cu orașul în care m-am născut, în Kryvicy34, pe malurile râului Servac, în districtul Miadzel. Aș putea începe de pe vremea când aveam opt ani, în ziua când a murit mama, sau când aveam doisprezece ani și tata a alunecat sub roțile tractorului unui vecin. Totuși cred că ar trebui să încep povestea aici, în deșertul mexican, departe de casa mea din Belarus. Aici mi-am pierdut inocența. Aici mi s-au prăbușit visurile. Este o zi de noiembrie fără nori, iar păsări mari și negre se avântă pe un cer mai albastru ca niciodată. Stau într-o dubiță albă condusă de doi bărbați care numi știu numele adevărat, dar cărora nici nu le pasă. Râd și mă strigă Red Sonja35, nume pe care îl folosesc de când m-au văzut coborând din avion în orașul Mexic. Anja spune că e din cauza părului. Red Sonja e numele unui film pe care nu l-am văzut, dar pe care l-a văzut Anja. Îmi șoptește că este vorba despre o frumoasă luptătoare care își taie dușmanii cu o sabie. Cred că ei își bat joc de mine strigându-mă astfel, deoarece nu sunt frumoasă; nu sunt luptătoare. Am doar șaptesprezece ani și sunt speriată fiindcă nu știu ce se va întâmpla. Eu și Anja ne ținem de mâini, în timp ce dubița ne duce pe noi și pe încă cinci fete printr-un deșert sterp plin de uscăciuni. „Pachetul Turul Mexican” era ceea ce ne promisese femeia din Minsk, dar știam ce însemna cu adevărat: o evadare. O șansă. „Luați un avion până în Mexic, ne spusese ea, și vă vor aștepta câțiva oameni la aeroport să vă ajute să treceți granița pentru o viață mai bună. Ce fel de viitor vă așteaptă aici? ne întrebase. Nu sunt slujbe bune pentru fete, nu sunt apartamente, nici bărbați decenți. Nu aveți părinți care să vă întrețină. Și tu, Mila – tu vorbești engleză foarte bine, adăugase ea. În America o să vă integrați uite așa. Pocnise din degete. Fiți curajoase! Riscați! Angajatorii vă vor plăti drumul, deci ce mai așteptați?” Cred că nu tocmai asta, mă gândesc, în timp ce nemărginitul deșert se întinde în fața noastră. Pe măsură ce Anja se înghesuie lângă mine, celelalte fete din dubiță sunt tăcute, începem să ne întrebăm același lucru: „Ce am făcut?” Am mers toată dimineața. Cei doi bărbați din față nu ne spun nimic, dar cel de lângă șofer se tot întoarce să se uite la noi. O caută mereu cu privirea pe Anja, și nu îmi place deloc felul în care se holbează la ea. Anja nu și-a dat încă seama de 34 35

Localitate din Belarus. (n.red.). Sonja cea Roșie. (n.red.). 1089

asta fiindcă moțăie pe umărul meu. Șoricelul, așa o strigam la școală, pentru că e foarte timidă. O simplă ocheadă a unui băiat o face să roșească. Suntem de aceeași vârstă, dar când mă uit la fața adormită a Anjei, văd un copil. Și mă gândesc că nu ar fi trebuit să o las să vină cu mine. Ar fi trebuit să-i spun să rămână în Kryvicy. În sfârșit, dubița noastră iese de pe autostradă și o ia pe un drum de pământ. Celelalte fete sunt agitate și se uită pe geam la dealurile cafenii, unde bolovanii sunt împrăștiați ca niște oase vechi. În orașul meu deja a căzut prima zăpadă, dar aici, în acest ținut fără iarnă, există numai praf, cer albastru și arbuști uscați. Ne oprim, iar cei doi bărbați se întorc și se uită la noi. Șoferul spune în rusă: — E timpul să coborâm și să o luăm la picior. Este singura cale de a trece granița. Deschid portiera și ieșim pe rând, șapte fete, clipind și întinzându-ne membrele după lunga călătorie. În ciuda soarelui puternic, este răcoare aici, mult mai rece decât m-am așteptat. Anja mă ia de mână, tremurând. — Pe aici, spune șoferul și ne conduce de pe drumul de pământ pe o cărare ce ne duce sus, printre dealuri. Urcăm printre bolovani și arbuști plini de țepi care ni se agață de picioare. Anja e încălțată cu pantofi deschiși la vârf și trebuie să se oprească destul de des pentru a-și scoate pietricelele ascuțite. Suntem însetate, dar bărbații ne dau voie să ne oprim doar o dată ca să bem apă. Apoi ne continuăm drumul, urcând pe poteca pietruită, asemenea unor capre dizgrațioase. Ajungem pe creastă și începem coborârea, spre un pâlc de copaci. Abia când am ajuns la poale am văzut că este o albie secată. Pe mal sunt împrăștiate resturile rămase în urma celor care au trecut înaintea noastră: sticle din plastic, un scutec murdar, un pantof vechi din vinilin crăpat de soare. O rămășiță dintr-o prelată albastră flutură agățată de o creangă. Un drum bătut de mulți visători, și noi suntem alți șapte, călcându-le pe urme spre America. Deodată temerile îmi sunt risipite, pentru că aici, printre aceste rămășițe, se află dovada că suntem aproape. Bărbații ne fac semn să înaintăm și începem să urcăm pe celălalt mal. Anja mă ia de mână și îmi șoptește: — Mila, nu pot să mai merg. — Trebuie. — Dar îmi sângerează piciorul. Mă uit la degetele ei rănite, la felul în care i se prelinge sângele pe pielea fină, și strig la bărbați: — Prietena mea s-a tăiat la picior! Șoferul ne răspunde: — Nu-mi pasă. Continuați să mergeți. — Nu putem înainta. Are nevoie de îngrijiri. 1090

— Ori continuați să mergeți, ori vă lăsăm în urmă. — Măcar lăsați-o să-și schimbe pantofii! Bărbatul se întoarce. În acel moment, este cu totul alt om. Privirea de pe fața lui o face pe Anja să tremure. Celelalte fete au înghețat și au făcut ochii mari, ca niște oi speriate care se îngrămădesc una într-alta în timp ce el se îndreaptă spre mine. Lovitura este așa de rapidă, încât nici nu mi-am dat seama ce se-ntâmplă. Deodată sunt în genunchi și pentru câteva secunde totul e întunecat. Țipetele Anjei se aud în depărtare. Apoi încep să simt durerea pulsându-mi în falcă. Simt gustul sângelui. Îl văd cum curge stropind pietrele de râu. — Ridică-te! Haide, ridică-te! Am pierdut deja mult timp. Mă clatin pe picioare. Anja mă privește cu ochii îndurerați. — Mila, poartă-te frumos! îmi șoptește. Trebuie să faci ceea ce ne spun! Nu mă mai dor picioarele. Pot să merg. — Înțelegi acum? mă întreabă bărbatul. Se întoarce și le aruncă o privire severă celorlalte fete. Vedeți ce se întâmplă dacă mă enervați? Dacă îndrăzniți să comentați? Acum luați-o din loc! Fetele încep să urce de-a lungul albiei râului. Anja mă ia de mână și mă trage. Sunt prea uluită ca să mă împotrivesc, așa că mă târăsc după ea, înghițind sânge, abia văzând poteca din fața mea. Nu mai mergem mult. Urcăm pe malul opus, străbatem un pâlc de copaci și ieșim la un drum de pământ. Două dubițe sunt parcate acolo și ne așteaptă. — Mergeți în șir indian, strigă șoferul. Hai, mai repede! Vor să vă vadă. Deși surprinse de ordinul acestuia, formăm un șir, șapte fete obosite cu dureri de picioare și haine prăfuite. Patru bărbați coboară din dubițe și îl salută pe șoferul nostru în engleză. Sunt americani. Un bărbat robust iese ușor din rând, privindu-ne. Poartă o șapcă de baseball și arată ca un fermier ars de soare care își inspectează vacile. Se oprește în dreptul meu și se încruntă la mine. — Ce s-a întâmplat cu ea? — A, a fost obraznică, răspunde șoferul nostru. Este doar o vânătaie. — Oricum e prea sfrijită. Cine ar vrea-o? Oare știe că înțeleg engleza? Îi pasă? „Oi fi eu sfrijită, dar tu ai o față de porc.” Își îndreaptă privirea spre celelalte fete. — Bine, spune el și începe să zâmbească. Să le vedem. Șoferul se uită la noi. — Dezbrăcați-vă! ne ordonă el în rusește. Ne uităm la el uimite. Până în acest moment, m-am agățat de o fărâmă de speranță că femeia din Minsk ne-a spus adevărul și anume că ne-a găsit de lucru 1091

în America. Anja va avea grijă de trei fetițe, eu voi vinde rochii într-un magazin cu articole pentru nunți. Chiar și după ce șoferul ne-a luat pașapoartele, și când ne zdruncinam pe drumul acela, mă gândeam: „E încă posibil ca totul să iasă bine. Încă poate fi adevărat”. Niciuna dintre noi nu se mișcă. Nu ne vine să credem ce ne-a pus să facem. — Ați auzit? țipă șoferul. Vreți să arătați toate ca ea? Arată spre fața mea umflată, pe care se vedeau urmele loviturii. Dezbrăcați-vă! Una dintre fete clatină din cap și începe să plângă, lucru care îl scoate din sărite. Palma lui face să i se învârtă capul și se poticnește într-o parte. El o trage de mână, o apucă de bluză și i-o rupe. Ea scoate un țipăt și încearcă să-l împingă. A doua lovitură o trântește la pământ. Apoi se duce lângă ea și îi trage un picior puternic în coaste. — Acum, spune el, întorcându-se spre noi. Cine urmează? Una dintre fete bâjbâie grăbită cu nasturii de la bluză. Acum toate îi facem pe plac, ne dăm jos tricourile, ne desfacem fermoarele de la fuste și de la pantaloni. Chiar și Anja, timida Anja, își dă jos, ascultătoare, hainele. — Totul, ne ordonă șoferul. Dați tot jos. De ce vă mișcați așa de încet, cățelelor? În curând veți învăța să fiți mai rapide. Se duce la o fată care își acoperă sânii cu mâinile. Nu și-a dat jos lenjeria intimă. El îi apucă sutienul, iar fata tresare în timp ce el i-l rupe. Cei patru americani încep să ne dea târcoale precum lupii, privirile lor plimbându-se pe trupurile noastre. Anja tremură așa de tare, încât îi aud dinții clănțănind. — O să o încerc pe asta. Una dintre fete scoate un suspin în timp ce e târâtă spre dubiță. Bărbatul nici măcar nu se sinchisește să-și ascundă fapta. O împinge pe fată cu fața pe dubiță, îi dă jos pantalonii și o pătrunde, iar ea începe să țipe. Ceilalți bărbați aleg și ei. Dintr-odată, Anja este luată cu forța de lângă mine. Încerc să o țin, dar șoferul mă lovește peste mână. — Pe tine nimeni nu te vrea. Mă împinge în dubiță și mă încuie acolo. Prin fereastră pot să văd și să aud totul. Râsetele bărbaților, împotrivirile și plânsetele fetelor. Nu pot să privesc, dar nici nu mă pot întoarce. — Mila! strigă Anja. Mila, ajută-mă! Trag de ușa încuiată, disperată să ajung la ea. Bărbatul a trântit-o la pământ și i-a desfăcut forțat picioarele. Stă întinsă cu mâna în noroi și ține ochii închiși din cauza durerii. Și eu țip, bat cu mâinile în geam, dar nu pot să-l sparg. După ce bărbatul termină cu ea, e murdar de sânge. Se încheie la pantaloni și spune cu glas puternic: — Frumos. Foarte frumos.

1092

O privesc pe Anja. La început cred că a murit deoarece nu se mișcă. Bărbatul nici măcar nu se uită la ea, ci caută într-un rucsac o sticlă cu apă din care bea cu lăcomie. Nu o vede pe Anja revenindu-și. Deodată, ea sare în picioare și începe să alerge. În timp ce o ia la fugă prin deșert, eu împing cu degetele geamul. „Grăbește-te Anja. Fugi. Fugi!” — Hei! strigă unul dintre bărbați. Aia fuge. Anja încă aleargă. Este desculță, dezbrăcată, iar pietrele ascuțite cu siguranță o taie la picioare. Dar marele deșert i se întinde în față și ea nu se clatină. „Nu privi în urmă. Continuă să alergi! Continuă…” Împușcătura îmi îngheață sângele. Anja cade la pământ, dar nu se dă bătută. Se chinuie să se ridice în picioare, face câțiva pași clătinându-se precum o femeie beată, apoi cade în genunchi. Începe să se târască, fiecare centimetru câștigat e un triumf. Se întinde de parcă ar vrea să apuce o mână salvatoare pe care niciuna dintre noi nu o poate vedea. Se aude o a doua împușcătură. De data aceasta, Anja cade, dar nu se mai ridică. Șoferul își bagă pistolul în toc și se uită la fete. Toate plâng, se îmbrățișează în timp ce se uită în depărtare la trupul Anjei. — Mare pierdere, spune cel care a violat-o. — Prea mare deranj să le alergăm, remarcă șoferul. Mai aveți șase dintre care să alegeți. Au încercat marfa; acum bărbații încep să se tocmească. După ce au terminat, încep să ne împartă ca pe niște bucăți de carne. Câte trei fete în fiecare dubiță. Nu reușesc să aud cât au plătit pentru noi, știu doar că eu sunt chilipirul, cea care face parte dintr-o altă afacere. Pe măsură ce ne îndepărtăm, mă uit în depărtare la trupul Anjei. Nu s-au sinchisit să o îngroape; stă expusă la soare și vânt, iar păsările înfometate deja îi dau târcoale. În câteva săptămâni nu va mai rămâne nimic din ea. Va dispărea, la fel cum și eu sunt pe cale să dispar, pe un tărâm unde nimeni nu îmi știe numele. În America. Intrăm pe o autostradă. Văd un semn: US 94.

1093

• DOI Dr. Maura Isles nu avusese parte de aer curat toată ziua. Încă de la șapte dimineața inhalase mirosul morții, un iz foarte cunoscut ei, astfel încât nu tresărise când bisturiul ei tăia carnea rece, iar miasme respingătoare se ridicau dinspre organele expuse. Polițiștii care stăteau uneori în încăpere să observe autopsiile nu erau chiar așa de stoici. Uneori, Maura simțea mirosul cremei Vicks cu care se dădeau pe la nas pentru a ține duhoarea la distanță. Câteodată nici Vicks nu era de ajuns și îi vedea pălind, întorcându-se și repezindu-se deasupra chiuvetei. Polițiștii nu erau obișnuiți, cum era ea, cu mirosul astringent de formol sau cel al membranelor în descompunere. Astăzi, o notă incompatibilă de dulceață se adăugase buchetului de mirosuri: parfumul uleiului de cocos, provenind de pe pielea doamnei Gloria Leder, care se afla pe masa de autopsie. Avea cincizeci de ani, divorțată, cu șoldurile late, sâni grei și unghiile de la picioare date cu o strălucitoare ojă roz. Bronzul profund era marcat de marginile costumului de baie pe care îl purta când fusese găsită moartă lângă piscina din apropierea apartamentului ei. Era o pereche de bikini – nu tocmai alegerea potrivită pentru un corp ofilit de trecerea anilor. „Când am purtat ultima dată costumul de baie?” se gândi Maura și simți o urmă ciudată de invidie față de doamna Gloria Leder, care își petrecuse ultimele clipe ale vieții bucurându-se de ziua aceea de vară. Era aproape august, iar Maura încă nu ajunsese la plajă și nici nu mersese la o piscină, nici măcar nu stătuse la soare în propria curte. — Rom și cola, spuse tânărul polițist care stătea la marginea mesei. Cred că asta avea în pahar. Îl avea chiar la piciorul scaunului. Era prima oară când Maura îl vedea pe polițistul Buchanan la morgă. O deranja modul în care își tot aranja masca la gură, sprijinindu-se când pe-un picior, când pe celălalt. Băiatul părea mult prea tânăr pentru un polițist. Toți începeau să fie mult prea tineri. — Ai analizat conținutul acelui pahar? îl întrebă pe Buchanan. — Ăă… nu doamnă. Am simțit mirosul. Sunt sigur că bea rom cu cola. — La nouă dimineața? Maura se uită spre celălalt capăt al mesei, la asistentul ei, Yoshima. Ca de obicei, nu scotea niciun cuvânt, dar Maura observă o sprânceană întunecată ridicându-se, ca un comentariu elocvent din partea lui Yoshima. — N-a reușit să bea prea mult, comentă Buchanan. Paharul era aproape plin. — În regulă, fu de acord Maura. Să îi examinăm spatele. Împreună cu Yoshima întoarse cadavrul. 1094

— Are un tatuaj aici, pe coapsă, remarcă Maura. Un fluturaș albastru. — Dumnezeule, se miră Buchanan. O femeie de vârsta ei? Maura se uită mai atent. — Crezi că cincizeci de ani înseamnă să fii bătrân, nu? — Păi, atât are mama mea. „Ai grijă băiete. Sunt doar cu zece ani mai tânără.” Luă bisturiul și făcu o incizie. Asta era a cincisprezecea autopsie din ziua respectivă, și o făcu în grabă. Doctorul Costas era în vacanță și după accidentul rutier din noaptea trecută, morga era plină, de dimineață, cu cadavre în saci. Chiar în momentul în care își făcea ordine în ceea ce avea de rezolvat, mai fuseseră aduse încă două cadavre la frigider. Vor trebui să aștepte până mâine, pentru că angajații de la morgă plecaseră deja, iar Yoshima se tot uita la ceas, nerăbdător să se ducă acasă. Ea făcu o incizie, goli toracele și abdomenul. Scoase organele mânjite de sânge și le puse pe masă, unde urmau să fie analizate. Încetul cu încetul, Gloria Leder își scotea la iveală secretele: un ficat mărit, semnul denunțător al prea multor amestecuri de rom și cola. Un uter fibromatos. În cele din urmă, când deschise cutia craniană, descoperi motivul decesului. Maura își dădu seama în timp ce scoase creierul cu mâinile. — Hemoragie cerebrală, rosti ea uitându-se la Buchanan. Era mult mai palid decât atunci când pășise înăuntru. — Probabil că a suferit un anevrism – un punct slab la una dintre arterele de la baza creierului. Hipertensiunea a accelerat procesul. Buchanan înghiți, uitându-se cu atenție la pielea ce constituise odată scalpul Gloriei Leder, acum întins peste față. Asta e partea care, de obicei, îi îngrozește, moment în care majoritatea se cutremură sau se întorc – când pielea feței cade ca o mască obosită din cauciuc. — Deci… crezi că e moarte naturală? o întrebă încet. — Corect. Nu mai e nimic de văzut aici. Tânărul începuse deja să își scoată halatul chirurgical în timp ce se îndepărta de masă. — Cred că am nevoie de aer curat… „Și eu la fel, gândi Maura. E o seară de vară, grădina mea trebuie udată și nu am ieșit afară toată ziua.” Dar o oră mai târziu se afla încă în clădire, stând la birou, uitându-se peste niște fișe și întocmind rapoarte. Deși se schimbase de halat, mirosul morgii părea că încă stă agățat de ea, un miros care nu poate fi îndepărtat cu apă și săpun, era impregnat în mintea ei. Luă reportofonul și începu să înregistreze raportul despre Gloria Leder. — Femeie albă de cincizeci de ani găsită moartă într-un șezlong lângă piscina din apropierea apartamentului ei. Este o femeie bine dezvoltată, cu o constituție 1095

sănătoasă, fără traume vizibile. Examinările externe arată o veche cicatrice chirurgicală pe abdomen, probabil de la apendicită. Are tatuat un fluturaș pe… Se opri, amintindu-și tatuajul. Era pe șoldul stâng sau pe cel drept? „Doamne, ce obosită sunt, își zise în sinea ei. Nu îmi aduc aminte.” Ce detaliu trivial. Nu avea nicio importanță asupra concluziilor, dar detesta să nu fie precisă. Se ridică de pe scaun și merse pe coridorul pustiu până la casa scărilor, pașii răsunându-i cu ecou. Intrând în laborator, aprinse luminile și văzu că Yoshima lăsase încăperea curată, ca de obicei, mesele strălucind de curățenie, podeaua ștearsă. Se îndreptă spre camera frigorifică și trase cu putere de ușa grea. Fâșii de ceață rece ieșiră. Inspiră, din reflex, de parcă urma să intre într-o apă murdară, și păși în cameră. Opt congelatoare erau ocupate; majoritatea trupurilor urmau să fie ridicate de pompele funebre. Merse, verificând etichetele, până o găsi pe Gloria Leder. Desfăcu sacul, își băgă mâna sub șezutul cadavrului și o întoarse exact cât să vadă tatuajul. Era pe șoldul stâng. Închise sacul și era pe cale să închidă ușa, când îngheță. Se întoarse și privi în camera frigorifică. „Am auzit ceva?” Porni ventilatorul, suflând aer înghețat. Da, asta trebuie să fie, se gândi ea. Sistemul de aerisire. Sau compresorul frigiderului. Sau apa curgând prin conducte. Era timpul să plece acasă. Era atât de obosită, încât începuse să-și imagineze tot felul de lucruri. Dădu să iasă. Încremeni din nou. Întorcându-se, se holbă la rândul de cadavre în saci. Inima îi bătea atât de puternic, încât își auzea doar pulsul. „S-a mișcat ceva, sunt sigură.” Desfăcu primul sac și se uită la un bărbat care avea pieptul cusut. Deja i se făcuse autopsia, observă ea. Era, cu siguranță, mort. „Care o fi? Care a produs zgomotul?” Desfăcu al doilea sac și apăru o față vânătă, cu craniul zdrobit. Mort. Cu mâinile tremurându-i, desfăcu al treilea sac. Dădu la o parte plasticul și văzu fața palidă a unei femei tinere cu părul negru și buze vineții. Deschizând tot sacul, descoperi o bluză umedă, materialul atârnând pe carnea albă, pielea strălucind de la picăturile reci de apă. Tăie bluza scoțând la iveală sânii și talia subțire. Corpul era încă intact, nu fusese făcută nicio incizie de către legist. Degetele mâinilor și ale picioarelor erau purpurii, mâinile erau albăstrii. Apăsă cu degetele pe gâtul femeii și simți pielea rece. Se aplecă aproape de buze, în așteptarea unei respirații slabe, o slabă urmă de aer. Cadavrul deschise ochii. 1096

Maura încremeni și se dădu în spate, lovindu-se de targa din spatele ei, aproape răsturnându-se din cauza roților care se mișcară. Se echilibră și descoperi că ochii femeii erau încă deschiși, dar privea în gol. Buzele vineții mimau cuvinte. „Scoate-o din camera frigorifică! Încălzește-o!” Maura împinse targa spre ușă, dar aceasta nu se clinti; cuprinsă de panică, uitase să deblocheze roțile. Trase de manetă în jos și împinse din nou. De data asta se mișcă, ieșind zgomotos din camera frigorifică spre o zonă călduroasă. Ochii femeii se închiseră din nou. Aplecându-se, Maura nu simți nicio urmă de respirație. „Isuse. Nu pot să te pierd tocmai acum.” Nu știa nimic despre această străină – nici măcar numele sau istoricul medical. Această femeie ar putea fi plină de virusuri, dar cu toate astea Maura atinse buzele femeii cu buzele ei și aproape că vomită la gustul cărnii reci. Inspiră puternic de trei ori și apăsă cu degetele pe gât pentru a verifica pulsul. „Îmi imaginez? Oare ceea ce simt este pulsul meu, vibrând în degete?” Apucă telefonul de pe perete și formă 911. — Operatorul de serviciu. — Sunt dr. Isles de la biroul medicului legist. Trimiteți o ambulanță. Este o femeie aici în stop cardiac… — Scuzați-mă, ați spus cumva biroul medicului legist? — Da! Sunt la capătul clădirii, pe Albany Street, vizavi de centrul medical. — Vă trimit acum o ambulanță. Maura puse receptorul în furcă. Își reprimă, încă o dată, dezgustul, în timp ce își lipi buzele de ale femeii. Suflă de trei ori, apoi puse degetele pe carotidă. Un puls. Avea, cu siguranță, puls. Auzi deodată un horcăit urmat de o tuse. Femeia inspira acum și se auzea cum se îneacă subit cu mucus. „Rămâi cu mine. Respiră, femeie. Respiră!” Un zgomot puternic de cauciucuri anunță sosirea ambulanței. Împinse cu putere ușile din spate și se strâmbă din cauza luminilor puternice în timp ce vehiculul dădea cu spatele. Doi paramedici coborâră, trăgând după ei trusa de prim ajutor. — Suntem aici! strigă Maura. — E tot în stop cardiac? — Nu, acum respiră. Și simt un puls slab. Cei doi bărbați alergară spre clădire, uitându-se la femeia de pe targă. — Dumnezeule, murmură unul dintre ei. Acela e un sac pentru cadavre? — Am găsit-o în camera frigorifică, zise Maura. Cred că suferă de hipotermie. — Doamne. E mai cumplit decât un coșmar. Scoaseră o mască de oxigen și perfuzii, apoi îi atașară aparatul EKG. Pe monitor, un scurt impuls apărea precum liniile trasate de creionul unui 1097

caricaturist leneș. Inima femeii bătea și ea putea să respire, dar cu toate astea părea moartă. Punând un garou pe unul din brațele care atârnau moi, paramedicul întrebă: — Care-i povestea ei? Cum a ajuns aici? — Nu știu nimic despre ea, îi răspunse Maura. Coborâsem să verific un alt cadavru în camera frigorifică și am auzit o mișcare. — Astfel de lucruri au loc des aici? — Asta e prima dată când mi se întâmplă. Și spera că avea să fie ultima. — Cât timp a stat în frigider? Maura se uită la fișa medicală, unde erau înregistrate toate intrările din ziua respectivă și observă că fusese adusă o Jane Doe36 la morgă în jurul prânzului. Acum opt ore. Opt ore înfășurată într-un sac. „Dacă ajungea pe masa de autopsie? Dacă îi tăiam pieptul?” Căutând printr-un coș, găsi un plic ce conținea actele femeii. — Firma Weymouth Fire & Rescue a adus-o, spuse Maura. Se pare că se înecase… — Hei, stai ușurel! Paramedicul abia îi băgase o branulă în venă și pacienta reveni deodată la viață, încordându-și corpul pe targă. Lângă branulă, pielea se albăstri, din cauza unei hemoragii. — Fir-ar să fie, am pierdut vena. Ajută-mă s-o întorc cu fața în jos! — Fata asta o să se ridice și o să plece. — Se zbate acum. Nu pot să bag branula. — Hai atunci s-o punem pe targă și s-o mutăm. — Unde o duceți? întrebă Maura. — Chiar peste drum. La centrul medical de urgențe. Dacă ai vreun act, o să fie nevoie de o copie. Maura dădu aprobator din cap. — Ne întâlnim acolo. • Se făcuse coadă în fața biroului centrului medical de urgențe, iar infirmiera de serviciu refuză să se uite la Maura, care încerca să-i atragă atenția. În această noapte agitată era nevoie de un picior rupt și sângele țâșnind pentru a ajunge în fața tuturor celor care așteptau la rând, dar Maura ignoră privirile încruntate ale celorlalți pacienți și se duse în fața biroului. Bătu în geam. — Așteptați-vă rândul, îi spuse infirmiera de serviciu. — Sunt dr. Isles. Am hârtiile de transfer ale unui pacient. Doctorul va avea nevoie de ele. 36

Necunoscută. (n.red.). 1098

— Ce pacient? — Femeia care a fost adusă de vizavi. — Vă referiți la doamna de la morgă? Maura tăcu, dându-și deodată seama de faptul că toți ceilalți pacienți care stăteau la coadă puteau auzi ce spunea. — Da. Asta a fost tot ce rosti. — Veniți înăuntru atunci. Vor să vorbească cu dumneavoastră. Au probleme cu ea. Ușa se deschise, iar Maura intră în secția de tratamente, își dădu seama imediat ce voia infirmiera să spună prin „probleme”. Jane Doe încă nu fusese mutată într-un salon, ci stătea pe hol, acoperită cu o pătură electrică. Cei doi paramedici și o infirmieră se chinuiau să o controleze. — Trage de curea! — Fir-ar să fie, iar i-a ieșit mâna… — Lasă masca de oxigen. Nu mai are nevoie de ea. — Fii atent la branulă, o s-o pierdem. Maura se repezi la targă și apucă încheietura pacientei înainte să-și poată scoate branula. Părul lung și negru al pacientei o lovi peste față pe Maura, în timp ce femeia se chinuia să se elibereze. Cu douăzeci de minute în urmă, era un cadavru cu buzele vineții, într-un sac. Acum de-abia reușeau s-o țină-n frâu, pe măsură ce membrele îi reveneau la viață. — Țineți-o! Țineți-o bine de mână! Sunetul se auzi adânc din gâtlejul femeii. Era geamătul unui animal rănit. Apoi capul i se lăsă pe spate și țipătul se transformă într-un urlet nepământean. „Nu e uman”, se gândi Maura, în timp ce i se ridica părul pe ceafă. „Dumnezeule, ce-am adus din morți?” — Ascultă-mă. Ascultă! îi porunci Maura. Luă capul femeii în mâini și se uită atent la un chip panicat. Nu voi permite să ți se întâmple nimic, îți promit. Trebuie să ne lași să te ajutăm. La auzul vocii Maurei, femeia se liniști. Ochii albaștri o priveau, pupilele dilatându-se ca niște lacuri imense. Una din infirmiere puse cu grijă o curea în jurul mâinii femeii. „Nu, se gândi Maura. Nu face asta.” Când cureaua atinse încheietura femeii, aceasta sări ca arsă. Își smuci mâna și Maura se trase înapoi, obrazul usturând-o de la lovitură. — Ajutor! țipă infirmiera. Îl puteți aduce pe doctorul Cutler aici? Maura se retrase, fața zvâcnindu-i, în timp ce un doctor și o altă infirmieră ieșeau dintr-un salon. Agitația atrase atenția pacienților care se aflau în sala de

1099

așteptare. Maura îi văzu cum trăgeau curioși cu ochiul prin glasvand, urmărind o scenă mult mai bună decât orice episod din Emergency Room37. — Știm dacă e alergică la ceva? întrebă doctorul. — Nu e nimic trecut în fișa ei medicală, răspunse infirmiera. — Ce se întâmplă aici? De ce nu o puteți controla? — Nu știm. — Bine. Bine, hai să încercăm trei miligrame de Haloperidol IV. — Nu mai avem IV. — Atunci administrați-i intramuscular. Haideți odată! Și dați-i și niște Valium înainte să se rănească. Femeia mai scoase un țipăt când acul îi perforă pielea. — Știm ceva despre această femeie? Cine e? Doctorul o zări pe Maura la câțiva pași depărtare. Sunteți vreo rudă de-a ei? — Eu am chemat ambulanța. Sunt doctor Isles. — Medicul ei? Înainte ca Maura să răspundă, unul din paramedici spuse: — Este medicul legist. Aceasta e pacienta care s-a trezit la morgă. Doctorul se holbă la Maura. — Glumești. — Am găsit-o mișcând în camera frigorifică. Doctorul râse neîncrezător. — Cine a declarat-o moartă? — Cei de la firma Weymouth Fire & Rescue au adus-o. Doctorul îi aruncă o privire pacientei. — Acum se vede clar că trăiește. — Doctore Cutler, sala doi e acum liberă, îl anunță o infirmieră. O putem duce acolo. Maura îi însoți în timp ce duceau targa pe hol, spre salon. Zbuciumul femeii se potolise, medicamentele și doza de Valium începeau să-și facă efectul. Infirmierele îi recoltară sânge și o reconectară la aparatul EKG, urmărindu-i ritmul cardiac pe monitor. — Bine, doctor Isles, spuse medicul de gardă în timp ce cercetă ochii femeii cu o lanternă-stilou. Povestiți-mi mai multe. Maura deschise plicul care conținea hârtiile fotocopiate care însoțiseră cadavrul. — Să vă spun ce e scris în hârtiile de transfer. La opt dimineața, firma Weymouth Fire & Rescue a primit un telefon de la Sunrise Yacht Club, unde barcagiii au găsit-o plutind în Hingham Bay. Când au scos-o din apă, nu avea puls și nici nu respira. Și nu avea niciun act de identitate. Un polițist a fost 37

Serial TV din 1983. (n.red.). 1100

chemat la fața locului și a crezut că a fost un accident. A fost adusă la noi în jurul prânzului. — Și nimeni de la morgă nu a observat că trăiește? — A sosit când eram prinși cu alte cazuri. A fost accidentul acela pe Autostrada I-95. Și eram acolo încă de noaptea trecută. — Acum e aproape ora nouă. Și nimeni n-a verificat-o pe femeia asta? — Morții nu au urgențe. — Îi lăsați pur și simplu în frigider? — Până când avem timp de ei. — Dar dacă n-o auzeați mișcându-se în seara asta? Se întoarse cu fața la ea. Vreți să spuneți că putea să rămână acolo până mâine-dimineață? Maura simți cum se înroșește. — Da, recunoscu ea. — Dr. Cutler, la Reanimare este un pat disponibil, îi spuse o infirmieră. Vreți să o mutăm acolo? El încuviință din cap. — Nu știm ce droguri a luat, așa că vreau să o conectați la aparate. Se uită la pacientă, care avea ochii închiși. Buzele continuau să i se miște, de parcă se ruga. Săraca femeie a murit deja o dată. Să nu se întâmple și a doua oară. • Maura auzi telefonul sunând în casă, în timp ce se chinuia să deschidă ușa. Până ajunse în sufragerie, telefonul se opri. Cine o sunase nu lăsase niciun mesaj. Verifică cele mai recente apeluri pierdute, dar nu recunoscu numele ultimei persoane care o apelase: ZOE FOSSEY. Un număr greșit? „Refuz să îmi fac griji din pricina asta”, se gândi și se îndreptă spre bucătărie. Acum îi suna telefonul mobil. Îl scoase din poșetă și văzu pe ecran că o suna colegul ei, doctorul Abe Bristol. — Da, Abe? — Maura, poți să îmi spui ce s-a întâmplat la morgă în seara asta? — Ai aflat? — Deja am primit trei apeluri. De la Globe, Herald și de la o televiziune locală. — Ce vor reporterii? — Întreabă toți despre cadavrul care s-a trezit la viață. Spun că abia a fost dusă la clinică. Habar nu am despre ce vorbesc. — Dumnezeule! Cum de a aflat presa atât de repede? — Deci, e adevărat? — Aveam de gând să te sun… Se opri. Începuse să sune telefonul în sufragerie. Mai sună cineva. Pot să te sun eu, Abe? — Atâta timp cât promiți să mă pui și pe mine la curent. Se duse în sufragerie și ridică receptorul. 1101

— Doctor Isles. — Zoe Fossey la telefon, de la postul de televiziune Channel Six News. Puteți comenta faptul… — E aproape ora zece, o repezi Maura. Ați sunat la mine acasă. Dacă vreți să stați de vorbă cu mine, va trebui să sunați la serviciu în timpul orelor de lucru. — Am înțeles că o femeie s-a trezit la morgă în seara aceasta. — Nu intenționez să comentez. — Sursele ne spun că atât un polițist, cât și o firmă de pompieri din Weymouth au declarat-o moartă. Aceeași constatare a fost făcută și de cineva de la departamentul dumneavoastră? — Morga nu a fost implicată în această constatare. — Dar femeia se afla în custodia dumneavoastră, nu-i așa? — Nimeni din departamentul nostru nu a declarat-o moartă. — Vreți să spuneți că vina aparține Departamentului de Pompieri din Weymouth și poliției? Cum puteți face o astfel de greșeală? Nu este evident când cineva este în viață? Maura închise telefonul. Aproape imediat sună din nou. Un alt număr apăru pe ecran. Ridică receptorul. — Doctor Isles. — Aici este Dave Rosen, de la Associated Press. Îmi cer scuze că vă deranjez, dar investigăm un raport despre o tânără femeie care a fost dusă la morgă și s-a trezit într-un sac. Este adevărat? — De unde ați aflat despre asta? Acesta e al doilea telefon pe care îl primesc. — Bănuiesc că veți primi mai multe telefoane. — Și ce vi s-a spus? — Că a fost adusă la morgă în această după-amiază de către Weymouth Fire & Rescue. Că dumneavoastră ați descoperit că trăiește și ați chemat o ambulanță. Am vorbit deja la spital și mi-au spus că se află în stare gravă, dar e stabilă. E corect? — Da, dar… — Chiar se afla în sac atunci când ați găsit-o? Era închis? — Faceți ca totul să sune atât de senzațional. — Verifică cineva de la dumneavoastră cadavrele atunci când sunt aduse pentru a se asigura că persoanele sunt decedate? — Voi da o declarație mâine-dimineață. Noapte bună. Închise și, înainte ca telefonul să sune din nou, îl scoase din priză. Doar așa putea să se odihnească în seara asta. Uitându-se la telefonul deconectat, se întrebă: „Cum naiba s-a aflat așa de repede?” Apoi se gândi la toți martorii din spital – angajații, infirmierele, îngrijitorii. Pacienții din sala de așteptare, uitându-se curioși prin geamul despărțitor. Oricare 1102

dintre ei ar fi putut pune mâna pe telefon. Un simplu apel și vestea s-ar fi aflat. Nimic nu se răspândește mai repede decât o bârfă macabră. „Mâine, își zise în sinea ei, va fi un adevărat chin și va trebui să fiu pregătită.” Scoase telefonul mobil și îl sună pe Abe. — Avem o problemă, îi spuse. — Mi-am dat seama. — Nu vorbi cu presa. Voi face eu o declarație. Mi-am scos telefonul din priză pentru noaptea asta. Dacă ai nevoie de mine, mă găsești pe telefonul mobil. — Ești pregătită să înfrunți toate astea? — Cine altcineva o va face? Eu sunt cea care a găsit-o. — Maura, știi că asta va deveni o știre națională. — Associated Press deja m-au sunat. — Dumnezeule, ai vorbit cu Departamentul de Sănătate Publică? Ei vor conduce ancheta. — Cred că ei sunt următorii pe lista celor pe care îi voi suna. — Ai nevoie de ajutor pentru scrierea declarației? — Am nevoie de ceva timp să lucrez la ea. Voi ajunge mai târziu mâine. Reține-i până ajung la birou. — Probabil că va avea loc un proces. — Suntem nevinovați, Abe, nu am greșit cu nimic. — Nu contează. Pregătește-te.

1103

• TREI — Juri că mărturia pe care o vei depune în cazul audiat va fi adevărul, tot adevărul și numai adevărul, așa să-ți ajute Dumnezeu? — Jur, răspunse Jane Rizzoli. — Mulțumesc. Puteți lua loc. Jane simți că toate privirile din sală erau ațintite asupra ei în timp ce se așeză pe scaun. O urmăriseră cu privirea încă din momentul în care pășise în sala de judecată, cu gleznele umflate, cu burta mare sub rochia largă de femeie însărcinată. Se foi în scaun încercând să stea confortabil și să păstreze un aspect autoritar, dar în cameră era cald și deja simțea broboane de sudoare pe frunte. O polițistă transpirată, neliniștită și însărcinată. Da, cu adevărat o persoană autoritară. Gary Spurlock, procurorul general adjunct al regiunii Suffolk, se ridică pentru a-și începe pledoaria. Jane îl știa ca fiind un procuror calm și metodic, așa că nu era îngrijorată de această primă rundă de întrebări. Se uită la Spurlock, evitând orice privire spre inculpat, Billy Wayne Rollo, care stătea într-o rână lângă avocata lui și o urmărea pe Jane. Știa că Rollo încerca să o intimideze uitându-se urât la ea. Intimideaz-o pe polițistă, fă-o să se simtă nesigură. Era la fel ca mulți alți nemernici pe care îi cunoscuse, iar privirea lui nu era pentru ea o noutate. Doar ultima speranță a unui învins. — Puteți să ne spuneți numele dumneavoastră și să îl spuneți pe litere, vă rog? o întrebă Spurlock. — Detectiv Jane Rizzoli. R-I-Z-Z-O-L-I. — Și meseria dumneavoastră? — Lucrez ca detectiv la Departamentul Omucideri din cadrul Departamentului de Poliție din Boston. — Puneți să ne spuneți ce studii aveți și ceva despre dumneavoastră? Se foi din nou, începând să o doară spatele din cauza scaunului tare. — Am o specializare în drept penal obținută la Massachusetts Bay Community College. După perioada de instruire la Academia de Poliție din Boston, am lucrat ca ofițer de patrulare atât în Back Bay, cât și în Dorchester. Tresări din cauza unei lovituri a bebelușului. „Liniștește-te. Mama depune mărturie.” Spurlock aștepta ca ea să-și termine răspunsul. Continuă: — Am lucrat ca detectiv la Brigada Antidrog timp de doi ani. Apoi, acum doi ani și jumătate, m-am transferat la Departamentul Omucideri, unde lucrez în momentul de față. 1104

— Mulțumesc. Acum aș dori să vă întreb ceva legat de evenimentele din 3 februarie anul curent. În timpul serviciului, ați vizitat o reședință în Roxbury. Corect? — Da, domnule. — Adresa era Malcolm X Boulevard nr. 4280, corect? — Da, este un bloc de locuințe. — Povestiți-ne despre această vizită. — În jurul orei 14:00, noi – eu și partenerul meu, detectivul Barry Frost – am ajuns la această adresă pentru a sta de vorbă cu un chiriaș din apartamentul 2B. — În legătură cu ce? — Cu investigarea unei crime. Persoana de la 2B era un cunoscut al victimei. — Deci persoana în cauză nu era suspectă în acel caz? — Nu, domnule. Nu o consideram suspectă. — Și ce s-a întâmplat apoi? — Abia bătusem la ușa apartamentului 2B când am auzit o femeie țipând. Venea din apartamentul alăturat, 2E. — Puteți descrie țipetele? — Aș putea spune că erau mai degrabă țipete de teamă, de frică. Și am auzit câteva bubuituri puternice, de parcă mobila era trântită sau cineva era izbit de ușă. — Obiectez! Avocatul apărării, o femeie înaltă, blondă, se ridică în picioare. Sunt speculații. Nu a fost în apartament ca să vadă. — Se acceptă, spuse judecătorul. Detectiv Rizzoli, vă rog să vă păstrați bănuielile în legătură evenimente la care nu ați fost martoră. „Chiar dacă n-a fost doar o bănuială afurisită? Pentru că exact asta se întâmpla: Billy Wayne Rollo trântea capul prietenei sale de podea.” Jane își înghiți supărarea și își reluă declarația: — Am auzit o bubuitură puternică în apartament. — Și ce ați făcut? — Eu și detectivul Frost am bătut imediat în ușă la apartamentul 2E. — V-ați legitimat ca fiind ofițeri de poliție? — Da, domnule. — Și ce s-a întâmplat… — Asta e o minciună nenorocită! sări inculpatul. Nu au spus niciodată că sunt polițiști. Toată lumea îl privi pe Billy Wayne Rollo; el se uita doar la Jane. — Controlați-vă, domnule Rollo, ordonă judecătorul. — Dar e o mincinoasă! — Doamnă avocat, ori vă controlați clientul, ori va fi obligat să părăsească sala. — Șșșș, Billy, murmură avocata apărării. Asta nu ne ajută. 1105

— În regulă, zise judecătorul. Domnule Spurlock, puteți continua. Procurorul aprobă din cap și se întoarse spre Jane. — Ce s-a întâmplat după ce ați bătut la ușă la 2E? — Nu am primit niciun răspuns. Dar puteam auzi țipetele și zgomotul. Am decis amândoi că cineva este în primejdie și că trebuie să intrăm în apartament cu sau fără consimțământ. — Și ați intrat? — Da, domnule. — Mi-au scos nenorocita aia de ușă din balamale! interveni Rollo. — Liniște, domnule Rollo! îl repezi judecătorul, iar inculpatul se afundă în scaun, urmărind-o atent pe Jane. „Uită-te la mine cât vrei, nemernicule. Crezi că mă intimidezi?” — Detectiv Rizzoli, continuă Spurlock, ce ați văzut în apartament? Jane își întoarse privirea spre procuror. — Am văzut un bărbat și o femeie. Femeia era întinsă pe spate. Avea mai multe vânătăi pe față, iar una din buze îi sângera. Bărbatul era deasupra ei. Avea mâinile în jurul gâtului ei. — Se află acest bărbat acum în sală? — Da, domnule. — Vă rog să ni-l arătați. Arătă în direcția lui Billy Wayne Rollo. — Ce s-a întâmplat apoi? — Eu și cu detectivul Frost l-am tras pe domnul Rollo de pe femeie. Ea era conștientă încă. Domnul Rollo a opus rezistență, iar în încăierare, detectivul Frost a primit o lovitură puternică în abdomen. Apoi domnul Rollo a fugit din apartament. L-am urmărit pe scări și acolo am reușit să-l prind. — De una singură? — Da, domnule. Tăcu. Adăugă apoi fără nicio urmă de umor: După ce a căzut pe scări. Părea să fie destul de beat. — Nenorocita asta m-a împins! izbucni Rollo. Judecătorul bătu cu ciocănelul. — Am auzit destule! Aprod, condu-l pe inculpat afară. — Domnule judecător. Avocata apărării se ridică. Îl voi ține sub control. — Până acum nu prea ați reușit, doamnă Quinlan. — Acum va sta liniștit. Îi aruncă o privire clientului ei. Nu-i așa? Rollo aprobă resemnat. Spurlock continuă: — Nu mai am întrebări, onorată instanță, și se așeză. Judecătorul se uită la avocatul apărării. — Doamnă Quinlan? 1106

Victoria Quinlan se ridică pentru a-și începe pledoaria. Jane nu mai avusese de-a face cu această avocată, așa că nu știa la ce să se aștepte. În timp ce Quinlan se apropia de boxa martorilor, Jane se gândea: „Ești tânără, blondă și frumoasă. De ce îl aperi pe nemernicul ăsta?” Femeia se mișca precum un fotomodel pe pasarelă, picioare lungi scoase în evidență de o fustă scurtă și pantofi cu toc. Pe Jane o dureau picioarele doar uitându-se la acei pantofi. O femeie precum Quinlan era, probabil, mereu în centrul atenției și profita de acest lucru acum în timp ce se plimba până la boxa martorilor, conștientă că fiecare bărbat din boxa juraților se holba la fundulețul ei ferm. — Bună dimineața, detective, spuse Quinlan. Drăguț, prea drăguț. În orice clipă această blondă avea să-și dea arama pe față. — Bună dimineața, doamnă, răspunse Jane pe un ton neutru. — Spuneați că în prezent lucrați la Departamentul Omucideri. — Da, doamnă. — Și ce cazuri noi investigați în momentul de față? — În acest moment nu am niciun caz nou. Dar continui să urmăresc… — Cu toate astea sunteți detectiv în cadrul Departamentului de Poliție din Boston. În prezent nu este niciun caz de crimă care să necesite o investigație amănunțită? — Sunt în concediu de maternitate. — Ah, sunteți în concediu. Deci acum nu mai lucrați. — Mă ocup de partea administrativă. — Hai să lămurim acest aspect. Nu sunteți detectiv activ. Quinlan zâmbi. În prezent. Jane simți cum se înroșește. — Cum am spus, mă aflu în concediu de maternitate. Chiar și polițiștii au copii, adăugă cu o notă de sarcasm, regretând imediat. „Nu intra în jocul ei. Păstrează-ți calmul.” Asta era ușor de zis, dar greu de făcut în această căldură infernală din sală. Se stricase oare aerul condiționat? De ce pe ceilalți nu-i deranja căldura? — Când veți naște, detective? Jane tăcu, întrebându-se unde voia să ajungă. — Trebuia să nasc săptămâna trecută, spuse într-un final. Întârzie. — Să ne întoarcem la data de 3 februarie, când l-ați întâlnit pentru prima dată pe clientul meu, domnul Rollo, erați… cum? Erați gravidă în a treia lună? — Obiectez, se ridică Spurlock. Este irelevant. — Doamnă avocat, i se adresă judecătorul lui Quinlan, care este scopul întrebării dumneavoastră? — Are legătură cu mărturia pe care a depus-o mai devreme, domnule judecător. Faptul că doamna detectiv Rizzoli a fost capabilă să îl imobilizeze și să îl aresteze pe clientul meu, pe scări, de una singură. 1107

— Și ce legătură are asta cu stadiul sarcinii? — O femeie însărcinată în luna a treia ar avea dificultăți… — Este ofițer de poliție, doamnă Quinlan. Arestarea oamenilor face parte din datoria ei. „Așa, domnule judecător. Spuneți-i dumneavoastră.” Victoria Quinlan bătu în retragere. — În regulă, onorată instanță. Îmi retrag întrebarea. Se întoarse, din nou, spre Jane. O privi timp de câteva clipe pentru a cântări următoarea mișcare. Ați spus că dumneavoastră și partenerul dumneavoastră, detectivul Frost, vă aflați la fața locului. Că ați stabilit de comun acord să intrați în apartamentul 2B? — Nu era apartamentul 2B, doamnă. Era apartamentul 2E. — A, da, desigur. Greșeala mea. „Da, sigur. De parcă nu voiai să mă încurci.” — Ați declarat că ați bătut la ușă și v-ați legitimat ca fiind ofițeri de poliție. — Da, doamnă. — Și acest lucru nu avea nicio legătură cu adevăratul motiv pentru care vă aflați în clădire. — Nu, doamnă. A fost o coincidență faptul că ne aflam acolo. Când constatăm că viața unui cetățean este în pericol e datoria noastră să intervenim. — De aceea ați ciocănit la apartamentul 2B. — 2E. — Și când nu a răspuns nimeni ați spart ușa. — Am simțit că o femeie este în pericol, din cauza țipetelor care se auzeau. — Cum v-ați dat seama că sunt țipete de frică? Nu puteau fi țipete de, să spunem, plăcere? Lui Jane îi veni să râdă, dar se abținu. — Nu asta am auzit. — Sunteți sigură de asta? Există vreo diferență? — O femeie cu buza însângerată este o dovadă destul de bună. — În momentul acela nu aveați de unde ști. Nu l-ați lăsat pe clientul meu să răspundă la ușă. Ați tras concluzii pripite și ați dat buzna înăuntru. — Am oprit o bătaie. — Știți că așa-zisa victimă a refuzat să îl acuze pe domnul Rollo și că sunt încă împreună? Jane rămase cu gura căscată. — E decizia ei. „E tare proastă.” Ceea ce am văzut în acea zi în apartamentul 2E era clar abuz. Era sânge. — Sângele meu nu contează? izbucni Rollo. M-ai împins pe scări, cucoană! Încă mai am cicatricea aici, pe obraz! — Liniște, domnule Rollo! ordonă judecătorul. — Priviți! Vedeți unde m-am lovit de scări? Am avut nevoie de copci! 1108

— Domnule Rollo! — L-ați împins pe clientul meu pe scări, detective? întrebă Quinlan. — Obiecție, spuse Spurlock. — Nu, nu l-am împins, răspunse Jane. Era destul de beat încât să cadă singur pe scări. — Minte! țipă acuzatul. Se auzi ciocănelul. — Liniște, domnule Rollo. Dar fața lui Billy Wayne Rollo se înroși de furie. — Ea împreună cu partenerul ei m-au târât pe casa scării ca nimeni să nu vadă ce îmi fac. Credeți că mă putea aresta de una singură? Această femeie însărcinată? Vă îndrugă numai rahaturi. — Sergent Givens, scoateți-l afară din sală pe acuzat. — E un caz de brutalitate din partea poliției, țipă Rollo în timp ce aprodul îl ridică în picioare. Voi, cei din juriu, sunteți proști? Nu vedeți că asta e o porcărie inventată? Polițiștii ăștia doi m-au împins pe nenorocitele alea de scări. Judecătorul lovi ciocănelul cu putere. — Curtea se retrage pentru o pauză. Vă rog să-i conduceți pe jurați afară. — O, da! Să luăm o pauză. Rollo începuse să râdă și să-l împingă pe aprod. Exact când aud, în sfârșit, adevărul! — Scoate-l de aici, sergent Givens. Givens îl înșfacă pe Rollo de braț. Furios, acesta se învârti și îl lovi pe aprod în burtă. Cu capul. Amândoi căzură la podea și începură să se bată. Victoria Quinlan se uita, cu gura căscată, cum clientul ei și aprodul se tăvăleau pe podea la câțiva centimetri de pantofii ei cu toc Manolo Blahnik. „Dumnezeule. Cineva trebuie să preia controlul.” Jane țâșni din scaun. Strecurându-se pe lângă Quinlan, Jane înhăță cătușele aprodului pe care, în învălmășeală, le scăpase pe podea. — Ajutor! țipă judecătorul, bătând cu ciocănelul. Mai avem nevoie de un aprod aici! Sergentul Givens stătea întins pe spate, țintuit sub Rollo, care tocmai își ridica mâna dreaptă pentru o lovitură. Jane apucă mâna ridicată a lui Rollo și i-o încătușă. — Ce dracu’? strigă Rollo. Jane îl împinse cu piciorul de spate, îi răsuci mâna la spate și îl împinse peste aprod. Încă un clic și cealaltă cătușă se închise în jurul mâinii lui Rollo. — Dă-te jos după mine, vacă nenorocită! urlă Rollo. Îmi rupi spatele. Sergentul Givens, prins dedesubt, părea că se sufocă din cauza greutății. Jane își ridică piciorul de pe spatele lui Rollo. Deodată, un lichid cald îi curse dintre picioare, stropindu-i pe Rollo și pe Givens. Se dădu înapoi și privi în stare de șoc rochia udă și lichidul care se prelingea pe podea. 1109

Rollo se întoarse pe cealaltă parte și se uita mirat la ea, începând să râdă. Nuși putea stăpâni râsul în timp ce se întorcea pe spate. — Priviți! Nenorocita asta s-a pișat pe ea!

1110

• PATRU Maura oprise la semafor în Brookline Village când Abe Bristol o sună pe telefonul mobil. — Te-ai uitat la televizor azi-dimineață? o întrebă. — Nu-mi spune că povestea asta a ajuns deja la știri. — Pe Canalul Șase. Pe reporteră o cheamă Zoe Fossey. Ai vorbit cumva cu ea? — Foarte puțin, aseară. Ce a zis? — Pe scurt? „Femeie găsită în viață într-un sac de cadavre. Medicul legist învinovățește Departamentul de Pompieri Weymouth și poliția statală pentru că au declarat-o moartă.” — Dumnezeule! N-am zis așa ceva. — Știu că n-ai zis. Dar acum avem un căpitan în Weymouth foarte supărat, iar poliția statală nu e nici ea prea încântată. Louise a primit deja telefoane de la ei. Lumina de la semafor se făcu verde. Pe măsură ce înainta în intersecție, își dori să se poată întoarce și să plece acasă. — Ești la birou? îl întrebă. — Sunt de la șapte. Credeam că o să ajungi până acum. — Sunt în mașină. Am avut nevoie de câteva ore în plus azi-dimineață pentru a-mi pregăti declarația. — Trebuie să te avertizez că atunci când vei sosi, vei fi asaltată în parcare. — Sunt toți strânși acolo? — Reporteri, care de televiziune. Sunt toți pe Albany Street, alergând între clădirea noastră și spital. — Ce convenabil pentru ei. O oprire pentru discuții cu presa. — Ai mai auzit ceva despre pacientă? — L-am sunat azi-dimineață pe doctorul Cutler. Mi-a spus că raportul toxicologic al pacientei a ieșit pozitiv în ceea ce privește barbituricele și alcoolul. Trebuie să fi fost destul de îmbibată. — Probabil asta explică de ce a căzut în apă. Și cu barbiturice la bord, nu-i de mirare că au avut probleme în găsirea semnelor vitale. — De ce se transformă asta într-o isterie generală? — Deoarece este un subiect fierbinte pentru National Enquirer. Mortul ridicându-se din mormânt. Plus că este o femeie tânără, nu? — Aș zice că are douăzeci și ceva de ani. — E frumoasă? — Contează? 1111

— Haide, râse Abe. Știi bine că are importanță. Maura respiră calm. — Da, recunoscu ea. Este foarte atrăgătoare. — Păi, vezi: tânără, atrăgătoare și aproape tăiată de vie. — Nu a fost. — Eu te previn. Așa vor crede toți. — Nu pot să spun că sunt bolnavă azi? Poate prind următorul zbor spre Bermuda. — Și să mă lași pe mine cu necazul ăsta pe cap? Să nu îndrăznești. Când intră pe Albany Street, douăzeci de minute mai târziu, văzu două dubițe de televiziune parcate lângă intrarea în Departamentul de Medicină Legală. Așa cum o avertizase Abe, reporterii erau pregătiți s-o asalteze. Coborî din Lexusul ei cu aer condiționat în zăpușeala de afară, și un grup de reporteri se repezi spre ea. — Dr. Isles! o strigă un bărbat. Sunt de la Boston Tribune. Pot vorbi câteva clipe cu dumneavoastră despre necunoscută? Drept răspuns, Maura căută în servietă și scoase câteva copii a ceea ce scrisese de dimineață. Era un rezumat al lucrurilor petrecute noaptea trecută și a felului în care acționase, împărți foile repede. — Aceasta este declarația mea. Nu mai am nimic de adăugat. Asta nu fu suficient pentru a opri valul de întrebări: — Cum se poate să facă cineva o asemenea greșeală? — Se știe numele femeii? — Ni s-a spus că Departamentul de Pompieri din Weymouth a constatat decesul. Puteți să ne spuneți un nume? — Trebuie să vorbiți cu purtătorul lor de cuvânt. Nu pot răspunde în numele lor, declară Maura. O femeie luă cuvântul. — Trebuie să recunoașteți, dr. Isles, că acesta e un caz clar de incompetență din partea cuiva. Maura recunoscu acea voce. Se întoarse și zări o femeie cu părul blond care își făcu loc în față. — Sunteți reportera de la Canalul Șase. — Zoe Fossey. Femeia începu să zâmbească, mulțumită că a fost recunoscută, dar privirea pe care Maura i-o aruncă îi îngheță instantaneu zâmbetul. — M-ați citat greșit, îi zise Maura. N-am afirmat niciodată că învinovățesc Departamentul de Pompieri sau poliția statală. — Cineva trebuie să fie vinovat. Dacă nu ei, atunci cine? Dumneavoastră sunteți vinovată, dr. Isles? — Bineînțeles că nu. 1112

— O femeie, încă în viață, a fost închisă într-un sac pentru cadavre. A fost închisă în frigiderul de la morgă timp de opt ore. Și nimeni nu e vinovat? Fossey tăcu pentru un moment. Nu credeți că cineva ar trebui concediat pentru asta? De exemplu, ofițerul de poliție care s-a ocupat de caz? — Vă grăbiți să aruncați vina pe cineva. — Această greșeală ar fi putut-o costa viața pe femeie. — Dar nu a costat-o. — Nu e aceasta o greșeală minoră? Fossey râse. Cât de greu poate fi să constați dacă cineva e mort sau nu? — Mai greu decât v-ați putea închipui, ripostă Maura. — Deci le luați apărarea. — V-am dat declarația mea. Nu vreau să comentez faptele altora. — Dr. Isles? Era din nou reporterul de la Boston Tribune. Ați spus că stabilirea decesului cuiva nu e ușor. Știu că s-au mai făcut astfel de greșeli la alte morgi din țară. Puteți să ne explicați de ce este greu uneori? întrebă el respectuos. Nu era o provocare, ci o întrebare delicată, care merita un răspuns. Îl privi pe bărbat câteva clipe. Îi văzu ochii ageri, părul care-i flutura în vânt și barba îngrijită care o duseră cu gândul la un tânăr profesor de liceu. Acea privire întunecată și intensă avea, cu siguranță, să fure inimile multor eleve. — Cum vă numiți? — Peter Lukas. Scriu săptămânal un editorial pentru Tribune. — Voi vorbi cu dumneata, domnule Lukas. Doar cu dumneata. Haideți să intrăm. — Așteptați! protestă Fossey. Unii dintre noi au așteptat aici de mai mult timp. Maura o privi furioasă. — În acest caz, domnișoară Fossey, nu ajunge departe cel care se scoală de dimineață, ci cel care e politicos. Se întoarse și intră în clădire, urmată de reporterul de la Tribune. Secretara ei, Louise, vorbea la telefon. Bătând cu degetul în receptor, îi șopti Maurei, oarecum disperată: — Sună întruna. Ce le spun? Maura puse o copie a declarației ei pe biroul lui Louise. — Trimite-le asta prin fax. — Doar atât vrei să fac? — Redirecționează apelurile din partea presei. Am fost de acord să vorbesc cu domnul Lukas și doar cu el. Nu voi mai da alte interviuri. Expresia de pe fața lui Louise în timp ce-l privea pe reporter era ușor de citit: „Văd că ai ales unul frumos”. — Nu va dura mult, spuse Maura. Îl conduse pe domnul Lukas la ea în birou și închise ușa. Îl invită să ia loc. 1113

— Vă mulțumesc că ați acceptat să stați de vorbă cu mine, începu el. — Ați fost singurul care nu m-a enervat. — Asta nu înseamnă că nu sunt enervant. O făcu să zâmbească. — Aceasta este o strategie de autoapărare, zise ea. Poate că, dacă vorbesc cu dumneavoastră, veți deveni tipul pe care îl vor suna toți apoi. Mă vor lăsa pe mine în pace și vor începe să vă hărțuiască pe dumneavoastră. — Mă tem că nu merge chiar așa. Vor continua să alerge după dumneavoastră. — Sunt atâtea subiecte mult mai importante despre care ați putea scrie, domnule Lukas. De ce acesta? — Deoarece acesta ne-a lovit sub centură. E vorba despre temerile noastre cele mai mari. Câți dintre noi nu sunt îngroziți de faptul că vor fi considerați morți atunci când nu sunt? Să fim, din greșeală, îngropați de vii? Lucru care, din nefericire, s-a întâmplat de câteva ori în trecut. Maura aprobă. — Au fost câteva cazuri consemnate istoric. Dar acestea au fost anterioare perioadei îmbălsămărilor. — Dar să te trezești la morgă? Acest lucru nu este doar istoric. Am descoperit că au mai fost astfel de cazuri în ultimii ani. Maura ezită: — S-a mai întâmplat. — Mult mai des decât crede lumea. Scoase un caiet și îl deschise. În 1984, a fost un caz în New York. Un bărbat se afla pe masa de autopsie. Medicul legist ia bisturiul și e gata să facă prima incizie, moment în care cadavrul se trezește și îl apucă pe doctor de gât. Doctorul se prăbușește la pământ și moare din cauza unui infarct. Lukas îi aruncă o privire. Ați auzit de acest caz? — Vă preocupă doar cazurile senzaționale. — Dar este adevărat, nu? Maura oftă. — Da, am auzit de acest caz. Deschise la o altă pagină a caietului său. — Springfield, Ohio, 1989. O femeie dintr-un azil este declarată moartă și este dusă la o casă funerară. Stă întinsă pe masă, iar antreprenorul de pompe funebre se pregătește să o îmbălsămeze. Apoi cadavrul începe să vorbească. — Păreți a fi destul de familiarizat cu acest subiect. — Pentru că e fascinant. Răsfoi cu nerăbdare paginile caietului. Aseară am citit despre toate cazurile. O fetiță din South Dakota care s-a trezit în sicriul deschis. Un bărbat din Des Moines căruia i-a fost tăiat pieptul. De abia apoi și-a dat seama legistul că inima îi bătea încă. Lukas o privi. Acestea nu sunt legende urbane, ci sunt cazuri reale, și sunt multe la număr. 1114

— Uitați, nu spun că nu s-a întâmplat, pentru că e clar că s-a întâmplat. Cadavre care s-au trezit la morgă. Morminte vechi au fost dezgropate și s-au găsit urme de unghii pe capacul coșciugului. Oamenii sunt atât de îngroziți, încât unele sicrie sunt dotate cu transmițătoare de urgență pentru a striga după ajutor, în caz că ești îngropat de viu. — Cât de liniștitor! — Așadar, se poate întâmpla. Sunt sigură că ați auzit de teoria despre Isus. Că învierea lui Isus nu a fost de fapt o înviere. A fost doar un caz de înmormântare prematură. — De ce este atât de greu să determini că cineva e mort? Nu ar trebui să fie evident? — Uneori nu este. Oamenii care au corpul rece din cauza expunerii sau a înecării în apă rece pot părea morți. Necunoscuta noastră a fost găsită în apă rece. Și mai sunt anumite droguri care pot masca semnele vitale și pot îngreuna detectarea pulsului sau a respirației. — Romeo și Julieta. Poțiunea pe care a băut-o Julieta pentru a părea moartă. — Da. Nu știu ce a băut, dar scenariul nu este ireal. — Ce droguri au acest efect? — Barbituricele, de exemplu. Îți încetinesc respirația și nu poți să-ți dai seama dacă o persoană respiră. — Asta a apărut în raportul toxicologic al necunoscutei, nu-i așa? Fenobarbital. Maura se încruntă. — De unde ați auzit asta? — Diferite surse. E adevărat, nu? — Nu comentez. — Are cumva o fișă psihiatrică? De ce ar fi luat o supradoză de fenobarbital? — Nici măcar nu știm numele femeii, cu atât mai puțin fișa ei psihiatrică. O studie pentru câteva clipe, privirea lui neliniștind-o. „Acest interviu este o greșeală”, își zise ea. Acum câteva momente, Peter Lukas o impresionase pentru că fusese politicos și serios, tipul de jurnalist care ar fi tratat această poveste cu respect. Dar felul cum punea întrebările o stânjenea. Începuse acest interviu foarte bine pregătit și foarte versat în toate detaliile pe care ea nu voia să le discute; genul de detalii care aveau să stârnească atenția publicului. — Am înțeles că femeia a fost scoasă din Hingham Bay ieri-dimineață, spuse el. Echipa de pompieri din Weymouth a fost prima care a ajuns acolo. — Așa este. — De ce nu a fost chemat medicul legist la fața locului? — Nu dispunem de atâția oameni pentru a cerceta fiecare loc unde a avut loc o crimă. În plus, descoperirea a fost făcută în Weymouth, și nu a existat nimic care să indice vreo anomalie. 1115

— Și asta a fost stabilit de poliție? — Detectivul lor a stabilit că a fost un accident. — Sau o posibilă tentativă de sinucidere? Având în vedere rezultatele examenului toxicologic? Nu avea rost să nege ceea ce el deja știa. — Se poate să fi luat o supradoză. — O supradoză de barbiturice. Iar corpul i s-a răcit din cauza apei. Două motive pentru a induce în eroare stabilirea morții. N-ar fi trebuit luate în considerație? — Este… da, este ceva ce ar fi trebuit luat în considerație. — Dar nici detectivul, nici Departamentul de Pompieri din Weymouth nu au făcut-o, ceea ce mi se pare o greșeală. — Se poate întâmpla. Asta e tot ceea ce pot să spun. — Ați făcut vreodată o asemenea greșeală, dr. Isles? Să declarați mort pe cineva care trăia? Tăcu, gândindu-se la anii de rezidențiat, la o noapte când era de gardă și fusese trezită dintr-un somn profund de soneria unui telefon. Pacientul din patul 336A tocmai murise, o anunțase o infirmieră. Putea un rezident să vină s-o declare pe femeie moartă? În timp ce Maura se îndrepta spre camera pacientei, nu simțea niciun fel de neliniște, nicio lipsă de încredere. La facultate, nu existase niciun curs special despre stabilirea morții; se credea că îți vei da seama când o vei vedea. În acea noapte, mergea pe holul spitalului gândindu-se că își va îndeplini imediat sarcina și apoi se va întoarce în pat. Moartea nu survenise pe neașteptate; pacienta suferea de cancer în fază terminală, iar pe fișa ei scria clar FĂRĂ ORDIN DE INTERVENȚIE. Fără resuscitare. Intrând în camera 336, se speriase găsind patul înconjurat de membrii familiei îndurerate care se strânseseră pentru a-și lua rămas-bun. Maura avea public. Aceasta nu era comuniunea calmă cu decedatul, la care se aștepta. Era conștientă de toate privirile care o urmăreau în timp ce ea se apropia de pat. Pacienta stătea întinsă pe spate, având fața senină. Maura luase stetoscopul, strecurase diafragma sub cămașa de noapte și o așeză pe pieptul fragil. În timp ce se apleca deasupra pacientei, simțise cum familia se strânge în jurul ei, cercetând-o cu atenție. Infirmierele stabiliseră deja că femeia murise; chemarea doctorului pentru a o declara moartă era doar o formalitate. O notă pe fișă și semnătura doctorului erau lucrurile de care aveau nevoie pentru a o transfera la morgă. Aplecată deasupra pieptului, fără să audă ceva, Maura de abia aștepta să părăsească salonul. Se ridicase, afișând expresia compătimitoare adecvată și își îndreptase atenția spre bărbatul pe care îl considera a fi soțul pacientei. Vru să-i șoptească: „Îmi pare rău, dar a plecat spre un loc mai bun”. Șoapta unei respirații o împiedicase. 1116

Speriată, privise în jos, să vadă dacă pieptul pacientei se mișca. Privise cum femeia inspiră și expiră. Era o respirație agonizantă – nu un miracol, ci ultimele impulsuri electrice ale creierului, ultima convulsie a diafragmei. Fiecare membru al familiei din cameră căscase gura. — Dumnezeule! exclamase soțul ei. Încă nu s-a dus. — Se va duce în curând, fusese tot ceea ce Maura putu să spună. Ieșise din cameră cutremurată de gândul că era să comită o greșeală. Niciodată nu mai fusese atât de ușuratică în determinarea unui deces. Se uită la jurnalist. — Toată lumea face greșeli, zise ea. Chiar și un lucru simplu, precum constatarea unui deces, poate fi mai dificil decât credeți. — Deci luați apărarea echipei de pompieri? Și a poliției? — Vreau să spun că se mai fac și greșeli, atâta tot. „Și Dumnezeu știe că și eu am făcut câteva.” Știu cum s-ar fi putut întâmpla. Femeia a fost găsită în apă rece. Avea barbiturice în sânge. Aceste lucruri te fac să pari mort. În aceste circumstanțe, o greșeală nu e ceva ieșit din comun. Oamenii care s-au ocupat de acest lucru își făceau pur și simplu datoria și sper că veți fi corect față de ei atunci când veți scrie articolul. Maura se ridică, anunțând că interviul s-a terminat. — Întotdeauna încerc să fiu corect, zise el. — Nu orice jurnalist poate să afirme așa ceva. Se ridică și el uitându-se la ea. — Vă rog să mă anunțați dacă am dat greș, după ce îmi veți citi articolul. Îl conduse până la ușă, privind cum trece de biroul lui Louise și iese din clădire. Louise ridică ochii din calculator. — Cum a mers? — Nu știu. Poate că nu trebuia să vorbesc cu el. — Vom afla în curând, spuse Louise, îndreptându-și din nou privirea spre monitorul calculatorului, când va apărea articolul vineri în ziarul Tribune.

1117

• CINCI Jane nu-și dădea seama dacă vestea era bună sau proastă. Dr. Stephanie Tam se aplecă în față, ascultând prin stetoscopul Doppler, iar părul ei negru și neted îi acoperi fața, astfel că Jane nu-i putea vedea expresia de pe chip. Stând întinsă pe pat, Jane privea cum stetoscopul aluneca pe burta ei umflată. Doctorița Tam avea mâini delicate, mâinile unui doctor, în timp ce folosea instrumentul cu aceeași delicatețe cu care cineva ar ridica o harpă. Deodată, mâna se opri și Tam se aplecă mai mult, concentrându-se. Jane se uită la soțul ei, Gabriel, care stătea lângă ea, și putea citi aceeași neliniște în ochii lui. „A pățit ceva copilașul nostru?” În cele din urmă, doctorița Tam se ridică și o privi pe Jane zâmbind. — Ascultați, îi spuse, dând volumul stetoscopului mai tare. O bătaie constantă și viguroasă putea fi auzită. — Acestea sunt niște bătăi puternice ale inimii fetusului, spuse Tam. — Asta înseamnă că bebelușul meu nu a pățit nimic? — Până acum bebelușul se simte foarte bine. — Până acum? Ce vrea să însemne asta? — Nu mai poate sta înăuntru prea mult. Tam strânse stetoscopul și îl puse la locul lui. Odată ce ți s-a scurs lichidul amniotic, încep, de obicei, și contracțiile. — Dar nu se întâmplă nimic. Nu simt nicio contracție. — Tocmai. Bebelușul tău refuză să coopereze. Ai înăuntru un copil tare încăpățânat, Jane. Gabriel oftă. — Ca și mama. Se luptă cu răufăcătorii până în ultima clipă. Îi puteți spune soției mele că acum este oficial în concediu de maternitate? — Cu siguranță ești în concediu acum, zise Tam. Te voi duce jos la Ultrasunete ca să tragem cu ochiul și să vedem ce se întâmplă înăuntru. Apoi cred că trebuie să îți provocăm contracții. — Nu vor începe de la sine? se miră Jane. — Ți s-a rupt apa. Iar acum canalul este deschis în fața infecțiilor. Au trecut două ore și nu ai avut nicio contracție. E timpul să-l zorim pe mititel. Tam se îndreptă vioaie spre ușă. Îți vom pune o perfuzie. Voi verifica la Ecografie, să vedem dacă te putem strecura imediat pentru o scanare. După aceea trebuie să scoatem bebelușul de acolo, ca să devii în sfârșit mămică. — Totul se întâmplă prea repede. Tam începu să râdă. 1118

— Ai avut timp nouă luni să te obișnuiești. Nu ar trebui să fie o surpriză complet neașteptată, îi zise ea în timp ce ieșea pe ușă. Jane se uită în tavan. — Nu cred că sunt pregătită pentru asta. Gabriel o strânse de mână. — Eu sunt pregătit pentru asta de mult timp. Îi luă cămașa de noapte, i-o ridică și își puse urechea pe burta ei goală. Salutare, micuțule! strigă el. Tata devine nerăbdător, așa că nu te mai prosti. — Au. Nu te-ai bărbierit bine azi-dimineață. — Mă mai bărbieresc o dată, special pentru tine. Se ridică și privirile li se întâlniră. Vorbesc serios, Jane. Îmi doresc asta de foarte mult timp. Mica mea familie. — Dar dacă nu e așa cum îți dorești? — Ce crezi tu că îmi doresc? — Copilul perfect, soția perfectă. — Nu văd de ce mi-aș dori soția perfectă când te am pe tine, spuse el râzând și ferindu-se, în timp ce ea dădu să-l lovească. „Dar eu am reușit să-mi găsesc soțul perfect, se gândi ea, privindu-i ochii zâmbitori. Tot nu știu cum am fost atât de norocoasă. Nu știu cum o fată care a crescut cu o poreclă ca Față-de-Broască s-a căsătorit cu un bărbat care atrăgea privirile tuturor femeilor când intra într-o încăpere.” El se aplecă și îi spuse încet: — Tot nu mă crezi, nu? Pot să-ți repet de o sută de ori și tot n-o să mă crezi. Tu ești exact ceea ce îmi doresc, Jane. Tu și bebelușul. O sărută pe nas. Acum, ce trebuie să-ți aduc, mămico? — Dumnezeule! Nu-mi spune așa. Nu e deloc atrăgător. — Mie mi se pare foarte atrăgător. De fapt… Râzând, îl lovi peste mână. — Pleacă. Du-te să mănânci ceva. Și adu-mi și mie un hamburger și cartofi prăjiți. — Împotriva indicațiilor doctorului. Fără mâncare. — Nu trebuie să afle. — Jane. — Bine, bine. Du-te acasă și adu-mi geanta cu lucrurile pentru spital. O salută militărește. — La ordinele dumneavoastră. De asta mi-am luat o lună de concediu. — Poți să-i mai suni o dată pe părinții mei? Tot nu răspund la telefon. Și adumi și laptopul. El oftă și clătină din cap. — Ce-i? întrebă Jane. — Ești pe cale să naști și tu vrei să-ți aduc laptopul? 1119

— Am multe acte de pus în ordine. — Ești incorigibilă, Jane. Îi trimise un sărut din vârful degetelor. — Știai asta foarte bine când te-ai căsătorit cu mine. • — Știi, spuse Jane, uitându-se la căruciorul cu rotile, aș putea să merg până la Ecografie, dacă îmi spui unde este. Voluntara clătină din cap și puse frânele la cărucior. — Regulile spitalului, doamnă, fără excepții. Pacienții trebuie duși în cărucior. Nu vrem să alunecați și să cădeți sau ceva de genul ăsta. Jane se uită la cărucior, apoi la voluntara cu părul argintiu care urma să împingă căruciorul. „Săraca femeie, se gândi Jane. Eu ar fi trebuit să o împing pe ea.” Fără prea mult entuziasm, se dădu jos din pat și se așeză în cărucior, în timp ce voluntara îi așeză perfuzia. De dimineață, Jane se lupta cu Billy Wayne Rollo; acum era plimbată de colo-colo, aidoma reginei din Sheba. Cât de umilitor. În timp ce era împinsă pe coridor, auzea respirația grea a femeii, simțea mirosul de pantofi vechi al țigărilor în respirația femeii. Dacă voluntarei i se făcea rău? Dacă trebuia resuscitată? „Atunci am voie să mă ridic, sau este și asta împotriva regulilor?” Se afundă în cărucior, evitând privirile tuturor de pe coridor. „Nu vă uitați la mine, se gândea. Mă simt deja vinovată că săraca bunicuță trebuie să împingă căruciorul.” Voluntara împinse căruciorul lui Jane în lift, lângă un alt pacient. Era un bărbat cărunt care mormăia întruna. Jane observă cureaua lată care îi ținea corpul bărbatului în cărucior și se gândi: „Dumnezeule, sunt foarte stricți în legătură cu regulile cărucioarelor. Dacă vrei să scapi, te leagă”. Bătrânul îi aruncă o privire. — La ce naiba te holbezi, cucoană? — La nimic, răspunse Jane. — Atunci, nu te mai uita. — Bine. Negrul îngrijit care stătea în spatele bătrânului scoase un chicotit. — Domnul Bodine vorbește așa cu toată lumea, doamnă. Nu-l lăsați să vă supere. Jane ridică din umeri. — Sunt mai des abuzată verbal la serviciu. „Am menționat cumva că și gloanțele sunt implicate?” Se uita drept în față, privind cum se schimbă numărul etajelor, evitând, cu grijă, privirea domnului Bodine. — Foarte mulți oameni din lumea asta nu-și văd de treburile lor, mormăi bătrânul. O adunătură de enervanți. Nu încetează să se holbeze. 1120

— Domnule Bodine, îi spune îngrijitorul, acum nu se holbează nimeni la dumneavoastră. — Ea se holba. „Nu-i de mirare că te-au legat, bătrân tâmpit ce ești”, se gândi Jane. Liftul se opri la parter și voluntara o scoase pe Jane. În timp ce mergeau pe hol spre Ecografie, simțea privirile altor pacienți. Oameni care mergeau singuri, uitându-se la invalida cu burta mare și cu mica brățară din plastic a spitalului. Se întreba: „Oare așa se simt toți cei care sunt țintuiți într-un cărucior? Sunt mereu obiectul privirilor compătimitoare?” În spatele ei auzi o voce nervoasă întrebând: — La ce dracu’ te uiți, domnule? „Te rog, se gândi ea. Să nu se îndrepte și domnul Bodine spre Ecografie.” Dar îl auzea mormăind în spatele ei în timp ce mergeau pe coridor și după colț, la recepție. Voluntara o lăsă pe Jane în sala de așteptare, lângă bătrân. „Nu te uita la el, își spunea în sinea ei. Nu arunca nici măcar o privire în direcția lui.” — Ce, nici tu nu vrei să vorbești cu mine? o întrebă el. „Gândește-te că nu e aici.” — Aha. Deci îți imaginezi că nu sunt aici. Își ridică privirea, ușurată, când o ușă se deschise și o asistentă într-o salopetă albastră își făcu apariția. — Jane Rizzoli? — Eu sunt. — Doctorița Tam va coborî în câteva minute. O să vă conduc în cameră acum. — Și cu mine cum rămâne? se văită bătrânul. — Încă nu suntem pregătiți pentru dumneavoastră, domnule Bodine, îi spuse femeia, în timp ce roti căruciorul lui Jane spre ușă. Aveți răbdare. — Dar trebuie să merg la baie, fir-ar să fie. — Da, știu, știu. — Nu știi nimic. — Știu destule cât să nu-mi bat gura de pomană, murmură femeia în timp ce împingea căruciorul lui Jane pe hol. — O să vă ud covorul! țipă bătrânul. — Unul dintre pacienții dumneavoastră preferați? întrebă Jane. — O, da. Asistenta oftă. E preferatul tuturor. — Credeți că într-adevăr are nevoie să meargă la baie? — Tot timpul. Are prostata cât pumnul meu și nu le dă voie chirurgilor să se atingă de ea. Femeia o duse pe Jane într-o cameră și blocă roțile căruciorului. Lăsați-mă să vă ajut să vă urcați pe masă. — Mă descurc. 1121

— Draga mea, cu o burtă așa de mare aveți nevoie de o mână de ajutor. Femeia apucă mâna lui Jane, o ridică din scaun și o ajută să se urce pe masă. — Acum, relaxați-vă, da? îi spuse femeia în timp ce îi aranja perfuzia. Când va sosi doctorița Tam vom începe. Femeia ieși din cameră, lăsând-o singură pe Jane. Nu aveai ce să vezi în afară de echipamentul pentru ecograf. Nu erau ferestre, nici afișe pe pereți, nici reviste. Nici măcar un număr din plictisitorul Golf Digest. Jane se întinse pe spate și se uită la tavanul gol. Își puse mâinile pe abdomenul umflat și așteptă lovitura unui picioruș sau a unui umăr, dar nu simți nimic. „Haide, bebelușule, își zise ea. Vorbește cu mine, spune-mi că vei fi în regulă.” Un aer rece venea de la aparatul de aer condiționat și începu să tremure în cămașa de noapte subțire. Se uită la ceas și se trezi privind, în schimb, banda de plastic din jurul încheieturii. Numele pacientului: Rizzoli, Jane. „Acest pacient nu este tocmai răbdător, se gândi Jane. Haideți odată, oameni buni!” O furnică dintr-odată pielea de pe abdomen și simți cum se întărește pântecele. Mușchii se contractară ușor câteva clipe, apoi se relaxară. În sfârșit o contracție. Se uită la ceas. 11:50.

1122

• ȘASE Pe la prânz, temperatura depășise cu mult treizeci de grade, transformând trotuarele în niște tăvi încinse, o pâclă sulfuroasă punând stăpânire pe oraș. În fața Departamentului de Medicină Legală, nu mai era niciun reporter; Maura reuși să străbată Albany Street fără să fie asaltată și să intre în spital. Împărți liftul cu vreo șase tineri interniști, aflați în prima lună de practică, și își aduse aminte de lecția pe care o învățase în facultate: „Nu te îmbolnăvi în iulie”. Sunt toți atât de tineri, observă ea, privindu-le fețele netede, părul neatins de bătrânețe. Se părea că observă tot mai des lucrul acesta, la polițiști, la doctori. Cât de tineri păreau. „Și ce văd acești interniști când se uită la mine?” se întreba. O simplă femeie de vârsta a doua, fără uniformă, fără un ecuson cu inițialele MD38 pe rever. Probabil credeau că e ruda vreunui pacient, căruia nu merită să-i arunci mai mult de o privire. Odată, fusese și ea ca acești interniști, tânără și mândră în halat alb. Înainte să învețe lecția înfrângerii. Ușile liftului se deschiseră și îi urmă pe interniști în spital. Trecură pe lângă biroul asistentelor, în halatele lor albe, fără să li se ceară explicații. Cea care a fost oprită de către asistenta de gardă a fost Maura, în hainele ei civile, cu întrebarea: — Scuzați-mă, căutați pe cineva? — Am venit în vizită la o pacientă, răspunse Maura. A fost adusă aseară la Urgențe. Am înțeles că a fost transferată de la Terapie intensivă azi-dimineață. — Numele pacientei? Maura ezită. — Cred că este înregistrată tot ca necunoscută. Doctorul Cutler mi-a spus că se află în camera 431. Asistenta de gardă își miji ochii. — Îmi pare rău. Au sunat reporteri toată ziua. Nu putem da informații despre pacientă. — Eu nu sunt reporteră. Eu sunt dr. Isles, de la Departamentul de Medicină Legală. I-am spus doctorului Cutler că voi trece să verific starea pacientei. — Pot să văd o legitimație? Maura căută în poșetă și puse legitimația pe masă. „Asta pățesc dacă nu port halatul medical”, se gândi ea. Îi vedea pe interniști mergând pe hol, fără a se împiedica, aidoma unui cârd țanțoș de gâște albe. — Sunați-l pe doctorul Cutler, sugeră Maura. El știe cine sunt. 38

MD (în limba engleză, Medical Doctor), medic. (n.red.). 1123

— Cred că este în regulă, spuse asistenta de gardă, dându-i înapoi legitimația. S-a făcut atâta tam-tam în legătură cu această pacientă, încât au fost nevoiți să trimită un agent de pază. În timp ce Maura se îndepărta, asistentă o strigă: Cred că va dori să vă vadă legitimația. Pregătită să îndure încă o rundă de întrebări, ținu legitimația în mână în timp ce se îndrepta spre camera 431, dar descoperi că nu e niciun agent de pază în fața ușii închise. Când se pregătea să bată la ușă, auzi o bufnitură venind dinăuntru și zgomotul unei bucăți de metal căzând. Dădu buzna în cameră, unde văzu o scenă confuză. Un doctor stătea la marginea patului, întinzând mâna spre punga de perfuzie. În partea opusă lui, un agent de pază era aplecat deasupra pacientei, încercând să o țină de încheieturi. O noptieră tocmai se răsturnase, iar apa băltea pe podea. — Aveți nevoie de ajutor? îi întrebă Maura. Doctorul îi aruncă o privire peste umăr și ea reuși să-i vadă ochii albaștri, părul blond tuns scurt periuță. — Nu, ne descurcăm, îi răspunse el. — Lăsați-mă să îi leg încheietura, se oferi, mutându-se pe partea agentului de pază. În timp ce se apleca spre încheietura femeii, îi văzu mâna eliberându-se și îl auzi pe agent strigând alarmat. Explozia o făcu pe Maura să tresară. Ceva cald o stropi pe față, iar agentul se clătină dintr-odată, spre ea. Se împiedică din cauza greutății lui, căzând pe spate sub el. Apa rece de pe jos îi udă bluza, iar de deasupra picura sângele cald. Încercă să dea la o parte corpul care se afla peste ea, dar era greu, atât de greu încât nu mai putea să respire. Corpul bărbatului începu să tremure, cuprins de convulsii de agonie. Un val de sânge cald îi invadă fața, gura și Maura se înecă din cauza gustului. „Mă înec.” Scoțând un țipăt, împinse corpul bărbatului, alunecos din cauza sângelui, și reuși să se elibereze. Se ridică în picioare, uitându-se la femeie, care acum era liberă. Abia atunci văzu ce ținea femeia strâns în mâini. „Un pistol. Are pistolul agentului de pază.” Doctorul dispăruse. Maura rămăsese singură cu necunoscuta și, în timp ce se măsurau din priviri, fiecare detaliu al chipului femeii ieșea în evidență cu o claritate teribilă. Părul negru încurcat, privirea sălbatică, încordarea cumplită a tendoanelor mâinii în timp ce strângea arma mai tare. „Dumnezeule, va apăsa pe trăgaci.” — Te rog, șopti Maura, vreau doar să te ajut. Zgomotul oamenilor alergând îi distrase atenția femeii. Ușa se deschise și o infirmieră se uită, cu gura deschisă, la învălmășeala din cameră. 1124

Deodată, necunoscuta țâșni din pat. Se petrecu atât de repede, încât Maura nu avu timp să reacționeze. Deveni rigidă când femeia o luă de braț, iar țeava pistolului fu lipită de gât. Cu inima bubuindu-i în piept, Maura se lăsă târâtă spre ușă, oțelul rece apăsându-i carnea. Infirmiera se dădu la o parte, prea îngrozită pentru a mai spune ceva. Fiind forțată, Maura ieși din cameră, pe coridor. Unde era paza? Strigase cineva după ajutor? Se îndreptau spre biroul asistentei de gardă, corpul transpirat al femeii lipit de cel al Maurei, gâfâitul ei panicat răsunând în urechea Maurei. — Fiți atenți! Dați-vă la o parte, e înarmată! auzi Maura și zări grupul interniștilor cu care se întâlnise ceva mai devreme. Nu mai erau mândri în halatele lor albe, acum se retrăgeau, cu ochii larg deschiși. Atât de mulți oameni; atâția oameni nefolositori. „Să mă ajute cineva, fir-ar să fie!” Necunoscuta și ostatica ei ajunseseră acum în fața biroului asistentei de gardă, iar femeile îngrozite din spatele biroului îi urmăreau mișcările, fără să scoată o vorbă, aidoma unor figurine din ceară. Telefonul suna, dar nu răspunse nimeni. Liftul se afla în față. Femeia apăsă pe buton. Când ușile se deschiseră, o împinse pe Maura în lift, intră și ea și apăsă UNU. „Patru etaje. Oare voi mai trăi când aceste uși se vor deschide din nou?” Femeia se așeză pe partea opusă. Maura se uită la ea, fără să scoată un sunet. „Oblig-o să vadă cine sunt. Fă-o să mă privească în ochi atunci când apasă pe trăgaci.” În lift era răcoare, iar necunoscuta nu avea nimic pe ea în afară de cămașa de noapte de la spital, dar transpirația lucea pe fața ei, iar mâinile îi tremurau pe pistol. — De ce faci asta? o întrebă Maura. Nu ți-am făcut niciun rău. Noaptea trecută am încercat să te ajut. Eu sunt cea care te-a salvat. Femeia nu scoase niciun cuvânt. Maura îi auzea doar respirația, grea și rapidă din cauza fricii. Liftul se opri, iar privirea femeii se îndreptă către ușă. Disperată, Maura încercă să-și amintească planul holului spitalului. Își aminti recepția de lângă intrarea principală unde lucra un voluntar cu părul grizonant. Un magazin de cadouri, un șir de telefoane publice. Ușa se deschise. Femeia apucă brațul Maurei și o împinse afară din lift. Din nou, îi duse pistolul la gât. Maura își simțea gâtlejul uscat precum cenușa în timp ce păși pe coridor. Se uită în dreapta, în stânga, dar nu văzu pe nimeni, niciun martor. Apoi îl zări pe agentul de pază, singur, ghemuit în spatele ghișeului de informații. Văzându-i părul alb, inima Maurei îngheță. Acesta nu era un salvator, era un bătrânel mort de frică, în uniformă. Un om care putea să împuște chiar ostaticul. 1125

Afară urla o sirenă, aidoma unui strigoi39 care se apropie. Capul Maurei fu smucit pe spate în timp ce femeia o apucă de păr, trăgând-o atât de aproape încât îi putea simți respirația caldă suflându-i în ceafă, îi putea mirosi frica. Se îndreptară spre ieșire, iar Maura îl zări panicată pe agentul de pază în vârstă, tremurând în spatele biroului. Văzu baloane argintii în geamul magazinului de cadouri și un receptor legănându-se la capătul unui fir. Apoi fu împinsă pe ușă, direct în arșița după-amiezii. O mașină de patrulă a Departamentului de Poliție din Boston frână brusc oprindu-se lângă trotuar și doi polițiști coborâră cu pistoalele scoase. Rămaseră nemișcați, urmărind-o cu privirile pe Maura, care le bloca ținta. O altă sirenă se auzea. Respirația femeii se transformă în gâfâieli disperate în timp ce își cântărea opțiunile care se împuținau rapid. Nu putea înainta; o trase pe Maura în spate, târând-o din nou în clădire, retrăgându-se pe hol. — Te rog, șopti Maura în timp ce era îmbrâncită pe coridor. Nu ai cum să scapi. Pune-l jos. Lasă pistolul jos și îi înfruntăm împreună, bine? Mergem împreună la ei și nu îți vor face niciun rău… Îi văzu pe cei doi polițiști înaintând pas cu pas, atenți la orice mișcare. Maura încă le bloca vizibilitatea, și nu puteau face nimic decât să se uite, neajutorați, cum femeia se retrăgea pe coridor trăgând-o pe ostatică după ea. Maura auzi un icnet și, cu colțul ochiului, zări trecători șocați stând nemișcați. — Dați-vă înapoi, oameni buni! țipă unul din polițiști. Toată lumea să se dea la o parte. „Aici se termină totul, se gândi Maura. Sunt încolțită cu o nebună care nu poate fi convinsă să se predea.” Auzea respirația femeii intensificându-se în suspine frenetice, simțea cum circulă frica prin brațul femeii aidoma curentului prin firele de înaltă tensiune. Se simțea trasă inexorabil spre un sfârșit sângeros, pe care îl putea citi, inevitabil parcă, în ochii polițiștilor care înaintau ușor. Bubuitura armei femeii, capul ostaticului plin de sânge. Ploaia inevitabilă de gloanțe care îi va pune capăt. Până în acel moment, polițiștii nu avuseseră soluții. Și necunoscuta, cuprinsă de panică, era tot atât de incapabilă să modifice cursul evenimentelor. „Eu sunt singura care poate schimba lucrurile. Acum a sosit clipa.” Maura inspiră adânc, apoi expiră. În timp ce aerul îi ieșea din plămâni, își relaxă mușchii. Picioarele i se înmuiară și se prăbuși pe podea. Femeia scoase un sunet, încercând să o țină pe Maura. Dar un corp moale este deja greu, iar ostatica ei se întinsese pe podea, scutul ei uman dispărând. Brusc, Maura era din nou liberă, rostogolindu-se într-o parte. Își puse mâinile în jurul În tradiția irlandeză, banshee (în original) este un spirit care se tânguie sub ferestrele caselor în care cineva urmează să moară. (n.tr.). 39

1126

capului și se ghemui aidoma unei mingi, așteptând schimbul de focuri. Dar nu auzi decât pași alergând și strigăte. — La naiba. Nu pot să trag! — Să se dea dracului toți la o parte. O mână o apucă și o scutură. — Doamnă? Vă simțiți bine? Vă simțiți bine? Tremurând, Maura își ridică în sfârșit privirea spre fața polițistului. Auzi stații pârâind și sirene urlând precum femeile care îi plâng pe morți. — Haideți, trebuie să vă dați la o parte. Un polițist o apucă de braț și o ajută să se ridice. Tremura atât de violent încât abia se putea ține pe picioare, așa că bărbatul o ridică de mijloc și o duse afară. Toată lumea să iasă din clădire acum! strigă polițistul la trecători. Maura se uită în urmă. Necunoscuta dispăruse. — Puteți să mergeți? o întrebă polițistul. Nefiind în stare să scoată o vorbă, ea dădu pur și simplu din cap. — Atunci plecați! Trebuie să-i evacuăm pe toți. Nu vreți să fiți aici. Nu atunci când situația tinde să devină sângeroasă. Făcu câțiva pași înainte. Se uită în spate încă o dată și văzu că polițistul deja se îndepărta pe coridor. Un semn arăta spre locul în care necunoscuta era pe cale să opună rezistență pentru ultima dată. Ecografie. • Jane Rizzoli se trezi speriată și clipi, confuză, privind tavanul. Nu se așteptase să ațipească, dar masa pentru examinare era surprinzător de confortabilă și ea era obosită; nu dormise prea bine în ultimul timp. Se uită la ceasul de pe perete și își dădu seama că fusese lăsată singură de mai mult de jumătate de oră. Cât timp mai trebuia să stea acolo? Așteptă să mai treacă cinci minute, devenind nervoasă. „Gata, m-am săturat. Mă duc să aflu de ce durează atât. Și nu voi aștepta căruciorul cu rotile.” Se dădu jos de pe masă, iar picioarele desculțe îi atinseră podeaua rece. Făcu doi pași și își dădu seama că avea legată de mână o pungă de plastic cu soluție salină. Mută perfuzia pe un stativ portabil și îl împinse până la ușă. Uitându-se pe hol, nu zări pe nimeni. Nicio asistentă sau vreun îngrijitor, sau pe cineva de la Radiologie. Asta era foarte încurajator. Uitaseră complet de ea. Înaintă pe holul fără geamuri, împingând stativul cu perfuzia, roțile scârțâind în timp ce se învârteau pe linoleum. Trecu de o ușă deschisă, apoi de alta și văzu mese de operații goale și camere părăsite. Unde a dispărut toată lumea? În scurtul timp cât ea a dormit, dispăruseră toți. Trecuse cu adevărat doar jumătate de oră? 1127

Stătea înțepenită pe holul acela pustiu, speriată de gândul, absurd de-a dreptul, ce-i străfulgeră prin minte, că în timp ce ea dormea, toți oamenii de pe întreaga planetă dispăruseră. Se uită de-a lungul holului, încercând să-și aducă aminte care era drumul spre sala de așteptare. Nu fusese atentă atunci când îngrijitoarea o condusese în cabinet. Deschizând o ușă, văzu un birou. Deschise o altă ușă și văzu o arhivă. Nici țipenie de om. Începu să meargă mai repede pe coridoare, stativul cu perfuzia zăngănind pe lângă ea. Ce fel de spital era ăsta, în care lăsaseră o femeie gravidă singură? O să facă plângere, fir-ar să fie, bineînțeles că o să facă plângere. Putea să aibă contracții! Putea să moară! Deocamdată era scoasă din sărite și asta nu e starea în care ai vrea să fie o femeie însărcinată. Nu și această femeie însărcinată. Într-un final, zări semnul de ieșire și, știind perfect că urma să facă scandal, smuci de ușă. La prima vedere, nu-și dădu imediat seama ce se întâmplă în sala de așteptare. Domnul Bodine era legat de cărucior în colț. Tehnicianul de la ultrasunete și recepționista se îngrămădeau unul în celălalt pe una din canapele. Pe cealaltă canapea, doctorița Tam stătea lângă îngrijitorul de culoare. Ce era asta, o petrecere? În timp ce ea fusese lăsată în camera din spate, de ce doctorița ei pierdea vremea aici pe canapea? Apoi văzu fișa medicală pe podea, observă cana răsturnată și cafeaua vărsată pe covor. Își dădu apoi seama că doctorița Tam nu pierdea vremea, ci avea spatele țeapăn și mușchii feței încordați din cauza fricii. Ochii ei nu o urmăreau pe Jane, ci pe altcineva. Atunci Jane înțelese. „Cineva stă în spatele meu.”

1128

• ȘAPTE Maura stătea în rulota centrului de comandă, înconjurată de telefoane, televizoare și laptopuri. Aerul condiționat nu funcționa, și înăuntru erau peste treizeci de grade. Ofițerul Emerton, care supraveghea comunicarea radio, își făcu vânt în timp ce bea lacom dintr-o sticlă cu apă. Dar căpitanul Hayder, comandantul operațiunilor speciale din cadrul Departamentului de Poliție din Boston, părea calm în timp ce studia diagramele ce tocmai apăruseră pe monitorul computerului. Lângă el stătea directorul spitalului, arătând care erau elementele esențiale de pe planuri. — S-a retras la Ecografie, spuse directorul. Aici era odată Radiologia, înainte de a fi mutată în noua aripă. Mă tem că asta îți va crea mari probleme, căpitane. — Ce probleme? întrebă Hayder. — Pereții ăștia conțin scuturi din plumb și nu sunt ferestre sau uși în aripa asta. Nu vei putea năvăli înăuntru și nici nu vei putea să arunci o grenadă cu gaz lacrimogen. — Singura intrare la Ecografie este prin această ușă de pe hol? — Corect. Directorul îl privi pe Hayder. Oare a încuiat ușa aia? Hayder dădu aprobator din cap. — Ceea ce înseamnă că s-a blocat acolo. Ne-am retras oamenii de pe hol, astfel încât să nu fie în bătaia focului dacă încearcă să fugă. — Este într-o înfundătură. Singura cale de acces este prin locul unde sunt oamenii tăi. Pentru moment o ai bine încuiată. Dar, pe de altă parte, îți va fi greu să ajungi la ea. — Deci suntem într-un impas. Directorul apăsă pe mouse, mărind o zonă de pe plan. — Există totuși o cale de a pătrunde, dar depinde de locul exact din această aripa, în care s-a retras. Scutul de plumb s-a construit de jur împrejurul acestor zone. Dar aici, în sala de așteptare, zidurile nu conțin plumb. — Din ce sunt construite? — Din rigips. Gips-carton. Ați putea cu ușurință să tăiați tavanul de la etajul de deasupra. Directorul spitalului se uită la Hayder. — Dar atunci se va retrage în zona protejată și va fi de neatins. — Scuzați-mă, interveni Maura. Hayder se întoarse spre ea, ochii lui albaștri strălucind de furie. — Da, o repezi el. — Pot pleca acum, căpitane Hayder? Nu mai am nimic de spus. 1129

— Încă nu. — Cât mai durează? — Va trebui să așteptați până când negociatorul nostru va putea sta de vorbă cu dumneavoastră. A vrut să reținem toți martorii. — Voi fi bucuroasă să vorbesc cu el, dar nu văd niciun motiv să stau aici. Biroul meu este chiar peste drum. Știți unde mă găsiți. — Nu e suficient de aproape, dr. Isles. Trebuie să vă ținem izolată. Hayder, își întoarse deja atenția spre ecran, nepăsător la protestul ei. Totul se desfășoară în ritm alert și nu putem pierde timpul căutând martori rătăcitori. — Nu voi rătăci. Și nu sunt singura martoră. Erau și asistentele care aveau grijă de ea. — Le-am reținut și pe ele. Vom discuta cu toate. — Și mai era și doctorul acela în salon. Era acolo când s-a întâmplat. — Căpitane Hayder? spuse Emerton, întorcându-se de la radio. Primele patru etaje au fost evacuate. Nu-i pot muta pe pacienții aflați în stare critică de la etajele superioare, dar în rest, i-am evacuat pe toți. — Perimetrul nostru? — Cel interior este asigurat. Au ridicat baricade pe hol. Mai așteaptă oameni pentru a asigura și perimetrul exterior. Televizorul de deasupra capului lui Hayder era dat pe un post de televiziune din Boston, fără sunet. Era o transmisiune în direct, imaginile fiind extrem de familiare. „Asta e Albany Street, observă Maura. Și ăsta e centrul de comandă unde, momentan, sunt ținută prizonieră.” În timp ce locuitorii orașului Boston vedeau drama la televizor, ea era prinsă în mijlocul vârtejului. O clătinare a rulotei o făcu să se întoarcă spre ușă și văzu un bărbat intrând. Încă un polițist, se gândi ea, văzând pistolul băgat în tocul de la șold, dar acest bărbat era mai scund și mai puțin impunător decât Hayder. Din cauza transpirației, câteva smocuri de păr castaniu i se lipiseră pe fruntea înroșită. — Dumnezeule, e și mai cald aici, zise bărbatul. Nu merge aerul condiționat? — Merge, îi răspunse Emerton, dar nu face doi bani. Nu am avut timp să-l reparăm. Este un iad pentru electronice. — Ca să nu mai vorbim de oameni, spuse bărbatul, urmărind-o cu privirea pe Maura. Îi întinse mâna. Sunteți dr. Isles, nu? Sunt locotenentul Leroy Stillman. M-au chemat ca să mai calmez spiritele. Să vedem dacă rezolvăm asta fără violență. — Sunteți negociatorul. Ridică modest din umeri. — Așa mi se spune. Își strânseră mâinile. Poate că înfățișarea lui modestă – un chip timid, capul chel – o liniștea. Spre deosebire de Hayder care părea mânat de adrenalină, acest 1130

bărbat o privea cu un zâmbet liniștitor și răbdător. De parcă avea tot timpul din lume să discute cu ea. Bărbatul se uită la Hayder. — Acest loc este insuportabil. N-ar trebui să stea aici. — Ne-ați rugat să reținem martorii. — Da, dar nu să-i coaceți de vii. Deschise ușa. Oriunde ar fi mai confortabil decât aici. Ieșiră afară, iar Maura inspiră adânc, bucuroasă că a ieșit din rulota aceea sufocantă. În timpul izolării ei, Albany Street se transformase într-o mare de mașini ale poliției. Aleea care dădea spre clădirea Departamentului de Medicină Legală de peste stradă era acum blocată, și Maura nu știa cum își va scoate mașina din parcare. În depărtare, dincolo de baricadele poliției, văzu antene parabolice, asemenea florilor răspândite pe tulpini înalte deasupra dubițelor de la știri. Se întreba dacă echipajelor de la televiziune le era la fel de cald și se simțeau la fel de jalnic, stând în mașini cum stătuse și ea în acea rulotă. Așa spera. — Îți mulțumesc că ai așteptat, spuse Stillman. — Nu prea am avut de ales. — Știu că nu este plăcut, dar trebuie să reținem martorii până îi putem interoga. Acum situația este relativ sub control și am nevoie de informații. Nu îi știm motivele. Nu știm câți oameni ar putea fi înăuntru. Trebuie să știu cu cine am de-a face, astfel încât să adopt tactica cea mai bună atunci când va dori să discute cu noi. — Încă nu a făcut-o? — Nu. Am izolat cele trei linii telefonice din aripa spitalului unde s-a baricadat, așa încât îi controlăm toate convorbirile. Am tot încercat să sunăm, dar ne tot închide. Până la urmă, va accepta să vorbească. Aproape mereu se întâmplă asta. — Crezi că ea este ca oricare alt răpitor? — Oamenii care fac asta tind să se comporte asemănător. — Câți dintre răpitori sunt femei? — Trebuie să recunosc că e ceva neobișnuit. — Ai mai avut de-a face cu un astfel de caz? Bărbatul ezită. — Adevărul e, continuă el, că asta e prima dată când mă confrunt cu așa ceva. E prima dată pentru noi toți. E un caz atipic. Femeile nu iau ostatici. — Această femeie a făcut-o. El aprobă. — Până aflu mai multe, trebuie să o abordez ca pe oricare altă luare de ostatici. Înainte de a negocia cu ea, trebuie să aflu cât mai multe despre ea. Cine este și de ce face asta. Maura clătină din cap. 1131

— Nu știu dacă te pot ajuta în privința asta. — Ești ultima persoană care a intrat în contact cu ea. Spune-mi orice îți amintești. Orice a spus, orice mișcare. — Am fost singură cu ea puțin timp, câteva minute. — Ați vorbit? — Am încercat. — Ce i-ai zis? Maura simți că îi transpiră din nou palmele amintindu-și acea călătorie cu liftul. Cum tremura mâna femeii în timp ce strângea pistolul. — Am încercat să o calmez, am încercat să mă înțeleg cu ea. I-am spus că nu vreau decât să o ajut. — Cum a reacționat? — Nu a spus nimic. Nu a scos niciun cuvânt. Aceasta a fost partea cea mai înfricoșătoare. Se uită la Stillman. Faptul că nu spunea nimic. El se încruntă. — A reacționat la cuvintele dumitale în vreun fel? Ești sigură că te-a auzit? — Nu e surdă. Reacționa la sunete. Știu că a auzit sirenele poliției. — Cu toate astea, nu a scos niciun cuvânt? E ciudat. Avem de-a face cu cineva care nu dorește să comunice? Asta va îngreuna negocierea. — Nu mi s-a părut genul care să negocieze. — Povestește-mi totul de la început, doctore Isles. Tot ce a făcut ea, tot ce ai făcut dumneata. — I-am povestit totul căpitanului Hayder. Aceleași întrebări puse la nesfârșit nu vă vor oferi noi răspunsuri. — Știu că te repeți, dar orice îți amintești poate fi detaliul vital. Singurul lucru care-mi poate fi de folos. — Îmi pusese un pistol la cap. Era greu să mă concentrez la altceva în afară de a rămâne în viață. — Ai fost cu ea. Îi știi ultima stare de spirit. Știi de ce a comis aceste acte? Sau dacă va răni vreun ostatic? — Deja a omorât un bărbat. Asta ar trebui să vă spună ceva. — Dar de atunci nu am mai auzit focuri de armă, așa că am trecut de primele treizeci de minute critice, care reprezintă cea mai periculoasă perioadă. A trecut aproape o oră și nu a făcut nicio mișcare. Nu a rănit pe nimeni, din câte știm noi. — Atunci ce face acolo? — Habar nu avem. Încă scormonim după informații despre trecutul ei. Echipa de la Omucideri verifică acum de ce a ajuns la morgă, și am prelevat ceea ce credem noi că sunt amprentele ei din salonul spitalului. Atâta timp cât nu rănește pe nimeni, timpul e de partea noastră. Cu cât durează mai mult, cu atât strângem mai multe informații despre ea și totul se va sfârși fără vărsare de sânge, fără acte de eroism. Se uită spre spital. Îi vezi pe polițiștii aceia? Cred că vor să ia cu asalt 1132

clădirea. Dacă se ajunge la asta, atunci am dat greș. Regula mea de aur pentru luarea de ostatici este simplă: să încetinesc lucrurile. O avem prizonieră într-o aripă fără ferestre, fără ieșiri, așa că nu poate să scape. Nu se poate deplasa. O lăsăm să stea și să se gândească la situația în care se află. Își va da seama că nu are altceva de ales decât să se predea. — Dacă e destul de rațională încât să înțeleagă asta. Se uită la ea pentru o clipă. O privire care sonda cu blândețe semnificația spuselor ei. — Crezi că e rațională? — Cred că e înspăimântată, răspunse Maura. Când am fost singure în lift, i se putea citi panica în ochi. — De aceea a tras cu pistolul? — Cred că s-a simțit amenințată. Eram trei aplecați deasupra patului ei, încercând să o imobilizăm. — Trei? Asistenta cu care am vorbit mi-a zis că atunci când a intrat în cameră, v-a văzut pe tine și pe agentul de pază. — Era și un doctor. Un bărbat tânăr, blond. — Asistenta nu l-a văzut. — Aa, a fugit. După împușcătură, a dat bir cu fugiții. Făcu o pauză, încă supărată din cauza acelei amintiri. Eu am rămas blocată în cameră. — De ce crezi că pacienta l-a împușcat doar pe agentul de pază? Dacă erați trei lângă pat? — El stătea aplecat deasupra ei. El era mai aproape. — Sau o fi fost din cauza uniformei? Maura se încruntă. — Ce vrei să spui? — Gândește-te puțin. O uniformă este un simbol al autorității. Poate a crezut că este polițist. Mă întreb dacă are dosar penal. — Multora le e frică de poliție. Nu trebuie să fii infractor. — De ce nu l-a împușcat pe doctor? — Ți-am spus, a fugit. A ieșit de acolo. — Nici pe tine nu te-a împușcat. — Pentru că avea nevoie de un ostatic. Eu eram cea mai la îndemână. — Crezi că te-ar fi omorât dacă i se oferea ocazia? Privirile li se întâlniră. — Cred că femeia asta ar face orice ca să supraviețuiască. Ușa centrului de comandă se deschise deodată. Căpitanul Hayder scoase capul și îi spuse lui Stillman: — Ai face bine să intri și să asculți asta, Leroy. — Ce e? — Este transmisă la radio. 1133

Maura îl urmă pe Stillman înapoi la centrul de comandă, care devenise și mai sufocant în scurta perioadă în care stătuseră afară. — Mai pune o dată înregistrarea, îi ordonă Hayder lui Emerton. Se auzi vocea unui bărbat entuziasmat. — … ascultați KBUR, la microfon se află Rob Roy, gazda dumneavoastră în această după-amiază ciudată. Avem de-a face cu o situație bizară aici, oameni buni. E o femeie pe fir chiar acum care pretinde că ea este cea care ține echipa locală SWAT în alertă, în fața spitalului. La început nu am crezut-o, dar producătoarea noastră a stat de vorbă cu ea. Credem că este cine pretinde… — Ce dracu’ mai e și asta? întrebă Stillman. Trebuie să fie o farsă. Avem liniile acelea telefonice izolate. — Ascultă doar, spuse Hayder. — … bună ziua, domnișoară, spuse crainicul. Vorbiți cu noi. Spuneți-ne cum vă cheamă. Vocea groasă a unei femei răspunse: — Numele meu nu este important. — Bine. Atunci, de ce naiba faceți asta? — Zarurile au fost aruncate. Asta e tot ce vreau să spun. — Ce vrea să însemne asta? — Spune-le. Zarurile au fost aruncate. — Bine, bine. Orice ar însemna, toți locuitorii orașului Boston au auzit. Oameni buni, dacă ne ascultați, zarurile au fost aruncate. Sunt Rob Roy de la KBUR și vorbim la telefon cu femeia care a cauzat toată agitația de la… — Spuneți-le polițiștilor să nu intervină, continuă femeia. Am șase oameni în camera asta. Am destule gloanțe pentru toți. — Ohoo, doamnă! Calmați-vă. Nu aveți niciun motiv să răniți pe cineva. Fața lui Stillman se tăcu roșie de furie. Se întoarse către Hayder. — Cum de s-a întâmplat așa ceva? Am crezut că am izolat liniile acelea telefonice. — Le-am izolat. A sunat de pe un telefon mobil. — Mobilul cui? — Numărul este înregistrat pe numele Stephanie Tam. — Știm cine este? — … opa! Oameni buni, am dat de necaz, spuse Rob Roy. Producătorul meu mi-a spus că mi s-a ordonat de către poliția din Boston să întrerup orice comunicare cu această femeie. Poliția va întrerupe această transmisiune, prieteni, și va trebui să întrerup această convorbire. Mai sunteți pe fir, doamnă? Alo? Pauză. Se pare că am pierdut-o. Sper să se calmeze. Doamnă, dacă încă mă mai auziți, vă rog să nu răniți pe nimeni. Vă putem ajuta, bine? Și tuturor ascultătorilor mei, ați auzit totul pe KBUR. „Zarurile au fost aruncate…” Emerton opri înregistrarea. 1134

— Asta e! spuse el. Asta am înregistrat pe bandă. Am oprit convorbirea imediat, de îndată ce am auzit cu cine stătea animatorul de vorbă. Dar partea asta a convorbirii a fost transmisă. Sullivan părea uimit. Se uita la echipamentul audio acum mut. — Ce naiba face femeia asta, Leroy? întrebă Hayder. A fost ăsta un strigăt ca să i se dea atenție? Încearcă să atragă mila publicului de partea ei? — Nu știu. A fost ciudat. — De ce nu vorbește cu noi? De ce să sune la un post de radio? Noi suntem cei care tot încearcă să o sune, și ea ne tot închide! — Are un accent. Stillman se uită la Hayder. Sunt sigur că nu e americancă. — Și ce a zis? „Zarurile au fost aruncate.” Ce înseamnă asta? Jocul e în desfășurare? — E un citat din Iulius Cezar, interveni Maura. Toți își întoarseră privirile spre ea. — Ce? — Este ceea ce a spus Cezar când a stat pe malul Rubiconului. Dacă traversa râul însemna că declară război Romei. Știa că dacă face mișcarea asta, nu mai era cale de întoarcere. — Ce legătură are Iulius Caesar cu asta? întrebă Hayder. — Eu v-am spus doar de unde vine expresia. Când Cezar le-a ordonat trupelor să traverseze râul, știa că nu mai era cale de întoarcere. Era un pariu, lui însuși îi plăcea să parieze și îi plăcea să arunce cu zarurile. Când s-a decis, a spus: „Zarurile au fost aruncate”. Ea făcu o pauză. Și a intrat în istorie. — Deci asta înseamnă să treci Rubiconul, spuse Stillman. Maura aprobă. — Răpitorul nostru a făcut o alegere. Tocmai ne-a spus că nu există cale de întoarcere. Emerton strigă: — Am făcut rost de informația cu privire la telefonul mobil. Stephanie Tam e unul dintre doctorii spitalului. Secția de Obstetrică-Ginecologie. Nu răspunde la pager, și ultima dată când a fost văzută se îndrepta spre Ecografie să vadă o pacientă. Spitalul verifică registrul pentru a-i identifica pe toți angajații care nu au fost încă găsiți. — Se pare că acum avem numele unuia dintre ostatici, spuse Stillman. — Dar acel telefon mobil? Am încercat să sunăm, dar ne închide. Îl lăsăm să funcționeze? — Dacă i-l tăiem s-ar putea enerva. Pentru moment lăsați-o să-l folosească. Îi vom urmări apelurile. Stillman tăcu și își scoase o batistă ca să-și șteargă transpirația de pe frunte. Cel puțin, acum comunică – dar nu cu noi.

1135

„E tot sufocant aici, își zise Maura, uitându-se la fața roșie a lui Stillman. Și ziua e pe cale să se încingă și mai tare.” Simți cum transpiră și își dădu seama că nu mai suportă să stea în această cabină nici măcar o secundă. — Am nevoie de aer curat. Pot pleca? Stillman îi aruncă o privire tulburată. — Da. Da, poți pleca. Așteaptă – avem numărul tău de telefon? — Căpitanul Hayder are numărul de telefon de acasă și pe cel de mobil. Mă găsiți la orice oră. Ieși afară și se opri, clipind în soarele amiezii. Privi uluită haosul de pe Albany Street. Asta era strada pe care mergea la lucru în fiecare zi, aceeași priveliște o vedea în fiecare dimineață pe când se apropia de aleea care ducea spre spital. Se transformase într-o harababură de mașini și de polițiști în uniforme negre din Divizia Operațiuni Speciale. Toată lumea aștepta următoarea mișcare a femeii care provocase această stare de urgență. O femeie a cărei identitate era încă necunoscută. O luă spre biroul ei, făcându-și loc printre mașinile parcate, aplecându-se pe sub banda pusă de poliție. Ridicându-se, văzu o figură familiară îndreptându-se spre ea. În cei doi ani de când îl cunoștea pe Gabriel Dean, nu îl văzuse niciodată agitat, rar îl văzuse arătându-și emoțiile. Dar bărbatul pe care îl avea în fața ochilor avea o expresie de panică pură. — Ai auzit vreun nume? o întrebă. Ea dădu din cap zăpăcită. Nume? — Ostaticii. Cine e în clădire? — L-am auzit menționând doar un nume până acum. Un doctor. — Cine? Tăcu, speriată de modul agresiv în care o întrebă. — O anume doctoriță Tam. Telefonul ei mobil a fost folosit pentru a suna la un post de radio. El se întoarse și se uită spre spital. — Dumnezeule. — Ce s-a întâmplat? — Nu o găsesc pe Jane. Nu a fost evacuată împreună cu ceilalți pacienți de la etajul ei. — Când a intrat în spital? — Azi-dimineață, după ce i s-a rupt apa. Se uită la Maura. Doctorița Tam este cea care a internat-o. Maura îl privi, amintindu-și deodată ceea ce tocmai auzise în cabina centrului de comandă și anume că doctorița Tam se îndrepta spre Ecografie pentru a vedea o pacientă. Jane. Doctorița cobora ca s-o vadă pe Jane. — Cred că ar trebui să vii cu mine, îi spuse Maura. 1136

• OPT „Am venit la spital ca să nasc. În schimb, sunt pe cale să primesc un glonț în cap.” Jane stătea pe canapea, înghesuită între doctorița Tam, în dreapta, și îngrijitorul de culoare, în stânga. Îl simțea cum tremură lângă ea, cu pielea umedă și rece în camera cu aer condiționat. Doctorița Tam stătea nemișcată, cu fața împietrită. Pe cealaltă canapea, recepționera stătea cu brațele strânse în jurul ei, iar lângă ea, femeia tehnician plângea încet. Nimeni nu îndrăznea să scoată un cuvânt; singurul sunet venea de la televizorul din sala de așteptare, care mergea încontinuu. Jane se uita la numele înscrise pe insignele uniformelor. Mac. Domenica. Glenna. Dr. Tam. Se uită la banderola legată de încheietură. RIZZOLI, JANE. „Suntem cu toții bine etichetați pentru morgă. Nu sunt probleme în privința identităților, oameni buni.” Se gândea la locuitorii orașului Boston deschizând ziarul Tribune a doua zi dimineață și văzând aceste nume scrise negru pe alb, pe prima pagină. VICTIME OMORÂTE ÎN ASEDIUL DE LA SPITAL. Se gândea la acei cititori trecând peste numele Rizzoli Jane, îndreptându-și atenția către pagina de sport. Așa se termină? Ceva atât de prostesc ca a te găsi în locul nepotrivit la timpul nepotrivit? „Așteaptă, îi veni să țipe. Sunt însărcinată!” În filme nu împușcă nimeni femeile însărcinate luate ostatice! Dar aici nu era în filme și nu putea prezice ce avea de gând să facă nebuna asta înarmată. Așa o poreclise Jane. Nebuna. Cum altfel ai putea numi o femeie care se plimbă de colo-colo înarmată? Foarte rar, femeia se oprea pentru a se uita la televizor, care era dat pe Canalul Șase. Transmisiune în direct cu privire la situația ostaticilor de la spital. „Privește, mamă, sunt la televizor, se gândi Jane. Sunt unul dintre ostaticii norocoși prinși în clădirea asta.” Era ceva asemănător emisiunii Supraviețuitorul40, dar cu gloanțe. Și sânge adevărat. Observă că Nebuna purta o banderolă la încheietură, la fel ca ea. Evadată de la Psihiatrie? Încercați doar să o faceți să stea liniștită într-un cărucior cu rotile. Femeia era desculță, fundul ei rotund zărindu-se prin cămașa de noapte fără spate. Avea picioare lungi, șolduri musculoase și o coamă luxuriantă de păr negru. Îmbrac-o într-un costum sexi din piele și va arăta ca Xena, Prințesa războinică. — Trebuie să mă duc la baie, spuse domnul Bodine. 40

Survivor (în original) (n.tr.). 1137

Nebuna nici măcar nu se uită la el. — Alo! Mă aude cineva? Am spus că am nevoie la baie. „Dumnezeule, dă-i drumul, bătrâne, se gândi Rizzoli. Dă-ți drumul în pantaloni. Nu supăra pe cineva care are un pistol.” La televizor apăru un reporter cu părul blond. Zoe Fossey, în direct de pe Albany Street. — Încă nu avem nicio confirmare cu privire la numărul de ostatici reținuți în aripa spitalului. Poliția a împrejmuit zona. Până acum se știe doar de o dramă, un agent de pază a fost împușcat mortal în timp ce încerca s-o rețină pe pacientă… Nebuna se întoarse, privirea ei țintuind televizorul. Unul din picioarele ei desculțe atinse fișa care zăcea pe podea. Abia atunci văzu Jane numele de pe fișă, scris cu cerneală neagră. Rizzoli, Jane. Reportajul se termină, iar Nebuna își continuă drumul, picioarele ei goale trecând peste dosar. Era fișa lui Jane, pe care doctorița Tam probabil că o avea când intrase la Ecografie. Acum era chiar la picioarele Nebunei. Trebuia doar să se aplece, să deschidă dosarul și să citească prima pagină unde se aflau informațiile despre pacient. Nume, data nașterii, starea civilă, numărul asigurării sociale. Și ocupația. Detectiv, Omucideri. Departamentul de Poliție din Boston. „Această femeie se află sub supravegherea echipei SWAT din cadrul Departamentului de Poliție din Boston, se gândi Jane. Când o să afle că și eu sunt polițistă…” Refuză să își termine ideea; știa unde se va ajunge. Se uită încă o dată la mână, la banderola de la spital cu numele ei scris pe ea: RIZZOLI, JANE. Dacă putea să o dea jos și să o ascundă între pernele canapelei, Nebuna nu va mai putea să facă legătura între ea și fișă. Asta trebuia să facă, să scape de această banderolă periculoasă cu numele ei scris pe ea. Apoi devenea o simplă femeie însărcinată din spital. Nu era polițistă, nu reprezenta o amenințare. Strecură un deget la încheietură și smuci, dar nu se rupse. Trase mai tare, dar nu reuși s-o rupă. Din ce naiba era făcută? Din titan? Dar bineînțeles că nu trebuia să cedeze. N-ai fi vrut ca bătrâni confuzi precum domnul Bodine să-și rupă banda cu numele și să se plimbe nestingheriți pe hol. Trase și mai tare de plastic, încleștându-și dinții și încordându-se. „Va trebui să o rup cu dinții, își zise ea. Când Nebuna nu se uită, aș putea…” Îngheță. Își dădu seama că femeia stătea chiar în fața ei, cu un picior pe fișa ei. Jane își ridică ușor privirea către femeie. Până atunci evitase să se uite la răpitoarea ei, temându-se să nu atragă atenția asupra ei. Acum, îngrozită, descoperi că femeia se uita la ea – numai la ea – și se simți asemenea gazelei rătăcite de turmă, aleasă pentru măcel. Femeia chiar semăna cu o felină, înaltă și grațioasă, părul ei negru strălucind asemenea blănii unei pantere. Ochii ei albaștri 1138

erau la fel de intenși precum reflectoarele, iar Jane era acum prinsă în raza de lumină. — Asta vă fac, spuse femeia uitându-se la încheietura lui Jane. Vă etichetează, ca în lagărele de concentrare. Îi arătă încheietura ei, unde scria DOE, JANE41. „Ce nume original, se gândi Jane, venindu-i să râdă. Sunt ținută ostatică de către o Necunoscută. S-a ajuns la Jane contra Jane. Cea adevărată contra celei false.” Nu știau cei de la spital cine este această femeie atunci când au internat-o? Judecând după numărul mic de cuvinte pe care le rostise, era clar că nu era americancă. Era din Europa de Est. Probabil Rusia. Femeia își rupse banda de la încheietură și o aruncă. Apoi apucă încheietura lui Jane și trase puternic de bandă până plesni. — Așa. Fără etichete, spuse femeia. Se uită la banda de la încheietura lui Jane. Rizzoli. E nume italian. — Da. Jane nu-și luă ochii de la femeie, temându-se să privească în jos, să-i atragă atenția asupra dosarului de sub piciorul ei desculț. Femeia îi interpretă privirea ca un semn de legătură între ele. Până acum, Nebuna abia dacă spusese vreun cuvânt cuiva. Acum începuse să vorbească. „Asta e bine, se gândi Jane. O încercare de a dialoga. Încearcă să interacționezi cu ea, să stabilești o relație. Fii prietena ei. N-ar omorî o prietenă, nu?” Femeia se uită la burta lui Jane. — Trebuie să nasc, îi zise Jane. Femeia se uită la ceasul de pe perete. Aștepta ceva. Număra minutele. Jane decise să continue conversația. — Cum, cum te cheamă? riscă ea. — De ce? — Voiam să știu. „Ca să încetez să îți spun Nebuna.” — Nu contează. Sunt deja moartă. Femeia se uită la ea. La fel ești și tu. Jane se uită la acei ochi înflăcărați și pentru o clipă îngrozitoare se gândi: „Dacă este adevărat? Dacă am murit deja și asta e o versiune a iadului?” — Vă rog, murmură recepționera. Lăsați-ne să plecăm. Nu aveți nevoie de noi. Lăsați-ne să deschidem ușa și să plecăm. Femeia începu iar să se plimbe de colo-colo, trecând cu picioarele desculțe peste fișa căzută pe jos. — Crezi că o să vă lase să trăiți? După ce ați fost cu mine? Toți cei care sunt cu mine mor. — Despre ce vorbește? șopti doctorița Tam. „E paranoică, se gândi Jane. Suferă de mania persecuției.” 41

Identitatea necunoscută. (n.tr.). 1139

Femeia se opri brusc și se uită la dosarul de sub picioarele ei. „Nu-l deschide. Te rog, nu-l deschide.” Femeia îl ridică, uitându-se la numele de pe copertă. „Distrage-i atenția, acum!” — Scuză-mă, începu Jane. Trebuie neapărat, neapărat să merg la baie. Sunt însărcinată, ăsta e motivul. Arătă spre toaleta din sala de așteptare. Te rog, pot să mă duc? Femeia trânti fișa pe măsuța de cafea, prea departe pentru ca Jane să o poată lua. — Să nu încui ușa. — Nu, promit. — Du-te. Doctorița Tam o apucă pe Jane de mână. — Ai nevoie de ajutor? Vrei să merg cu tine? — Nu. Mă descurc, spuse Jane ridicându-se în picioare. Voia cu disperare să ia fișa medicală când trecu pe lângă măsuță, dar Nebuna o urmări tot timpul cu privirea. Se duse la baie, aprinse lumina și închise ușa. Se simți ușurată că era singură și nu uitându-se la un pistol. „Aș putea să încui ușa, să stau aici și să aștept până se termină totul.” Dar se gândi la doctorița Tam, și la îngrijitor, și la Glenna și Domenica ghemuindu-se una în cealaltă pe canapea. „Dacă o enervez pe Nebună, ele vor fi cele care vor avea de suferit. Aș fi o lașă, ascunzându-mă în spatele unei uși încuiate.” După ce termină, se spălă pe mâini. Înghiți niște apă, pentru că nu știa când va mai avea ocazia să bea. Ștergându-și bărbia udă, se uită cu atenție prin baie căutând ceva ce putea să folosească pe post de armă, dar văzu doar hârtie igienică, un săpun și un coș de gunoi din oțel inoxidabil. Ușa se deschise brusc. Se întoarse și o văzu pe răpitoarea ei, holbându-se la ea. „Nu are încredere în mine. Bineînțeles că nu are încredere în mine.” — Am terminat, spuse Jane. Acum ies. Ieși din baie și se așeză din nou pe canapea. Văzu că fișa medicală era încă pe măsuță. — Acum stăm și așteptăm, spuse femeia, așezându-se pe un scaun, punând pistolul în poală. — Ce așteptăm? întrebă Jane. Femeia se uită la ea și îi răspunse calm: — Sfârșitul. Pe Jane o trecu un fior. În același timp, simți și altceva: o contracție a abdomenului, asemenea unei mâini care se strânge într-un pumn. Își ținu respirația în timp ce contracția deveni dureroasă, iar fruntea începu să-i transpire. Cinci secunde. Zece. Își reveni încet și se aplecă pe canapea, respirând adânc. 1140

Doctorița Tam se uită încruntată la ea. — Ce s-a întâmplat? Jane înghiți. — Cred că au început contracțiile. • — Avem un polițist înăuntru? întrebă căpitanul Hayder. — Să nu lăsați să se afle, spuse Gabriel. Nimeni nu trebuie să știe care este meseria ei. Dacă cea care ține ostaticii află că a reținut un polițist… Gabriel inspiră adânc și spuse încet: Să nu afle presa. Atâta tot. Leroy Stillman aprobă din cap. — Nu vom permite asta. După ce s-a întâmplat cu agentul de pază… Se opri. Totul trebuie ținut secret. — Faptul că avem un polițist înăuntru ne poate fi de folos, adăugă Hayder. — Poftim? spuse Maura, speriată că Hayder ar putea face o astfel de afirmație în prezența lui Gabriel. — Detectivul Rizzoli este foarte pregătită. Și știe cum să folosească un pistol. Ar putea avea un rol important în finalizarea acestei situații. — Este de asemenea însărcinată în nouă luni, pe cale să nască. Ce anume vă așteptați să facă? — Am spus doar că are instinctele unui polițist. Ăsta e un lucru bun. — Acum, interveni Gabriel, singurul instinct pe care vreau să-l urmeze soția mea este acela de a avea grijă de ea. Vreau să fie în viață și în siguranță. Așa că nu vă bazați pe ea să facă fapte eroice. Scoateți-o naibii de acolo. — Nu vom face nimic care să-i pună viața în pericol soției dumneavoastră, agent Dean, adăugă Stillman. Vă promit. — Cine e persoana asta care a luat ostatici? — Încă încercăm să o identificăm. — Ce vrea? — Poate că ar fi mai bine ca agentul Dean și doctorița Isles să iasă și să ne lase să ne facem meseria, interveni Hayder. — Nu, este în regulă, spuse Stillman. Trebuie să știe. Bineînțeles că trebuie să știe. Se uită la Gabriel. O să acționăm cu prudență, lăsând-o să se calmeze și să înceapă să vorbească. Câtă vreme nu e nimeni rănit, avem timp. Gabriel aprobă. — Așa trebuie procedat. Fără gloanțe, fără intervenții. Aveți grijă să rămână în viață. — Căpitane, am făcut rost de listă. Numele personalului și ale pacienților care lipsesc, strigă Emerton. Stillman înșfacă pagina care ieșea din imprimantă și se uită peste nume. — Este pe listă? întrebă Gabriel. După o pauză, Stillman încuviință. 1141

— Mă tem că este. Îi dădu lista lui Hayder. Șase nume. Asta a spus răpitoarea la radio, că a luat șase ostatici. Omise ceea ce mai spusese femeia. „Am gloanțe suficiente pentru toți.” — Cine a văzut lista? întrebă Gabriel. — Administratorul spitalului, răspunse Hayder. Și cei care l-au ajutat s-o alcătuiască. — Înainte să se afle ceva, scoateți-o pe soția mea de pe listă. — Astea sunt doar nume. Nu știe nimeni… — Orice reporter ar putea afla în zece secunde că Jane este polițistă. — Are dreptate. Toți reporterii care scriu despre crimele din Boston îi știu numele, adăugă Maura. — Șterge-o de pe listă, Mark, spuse Stillman. Înainte s-o mai vadă și altcineva. — Cum rămâne cu echipa noastră de intervenție? Dacă vor intra trebuie să știe cine e înăuntru. Câți oameni trebuie să salveze. — Dacă vă faceți treaba cum trebuie, zise Gabriel, nu veți avea nevoie de echipa de intervenție. Convingeți-o pe femeie să se predea. — Nu prea avem noroc în ceea ce privește comunicarea, nu? Hayder se uită la Stillman. Fata ta refuză să spună chiar și bună ziua. — Au trecut abia trei ore, adăugă Stillman. Trebuie să-i dăm timp. — Și după șase ore? Douăsprezece? Hayder se uită la Gabriel. Soția dumitale e pe cale să nască. — Crezi că nu mă gândesc și la asta? replică Gabriel cu duritate. Nu am doar soția înăuntru, ci și copilul. O fi doctorița Tam cu ei, dar dacă e ceva în neregulă cu sarcina ei, nu au echipament sau sală de operații. Așa că, da, vreau să se termine cât mai curând. Dar dacă există o șansă, să nu transformați asta într-un măcel. — Ea e cea care a creat situația asta. Cea care alege ce se va întâmpla în continuare. — Atunci n-o forțați. Aveți un negociator aici, căpitane Hayder. Și țineți naibii echipa SWAT departe de soția mea. Gabriel se întoarse și ieși din cabină. Afară, Maura îl ajunse din urmă pe alee. Trebui să-l strige de două ori înainte ca el să se oprească și să se întoarcă spre ea. — Dac-o dau în bară, începu el, dacă intră acolo prea devreme… — Ai auzit ce a zis Stillman. Nu vrea să se grăbească, la fel ca tine. Gabriel se uită la un trio de polițiști în uniforme SWAT, îngrămădiți lângă intrarea în hol. — Uită-te la ei. Stau acolo nerăbdători, sperând să aibă parte de acțiune. Știu cum e, pentru că am fost acolo. Am simțit-o pe pielea mea. Te plictisești să stai 1142

pe bară, negociind la nesfârșit. Vor să termine odată, fiindcă pentru asta sunt antrenați. Abia așteaptă să apese pe trăgaci. — Stillman crede că o poate convinge. Se uită la ea. — Ai fost aici cu femeia asta. Vrea să asculte? — Nu știu. Adevărul e că nu știm mai nimic despre ea. — Am auzit că a fost scoasă din apă și adusă la morgă de către o echipă de pompieri. Maura aprobă. — Aparent, se înecase. A fost găsită în Hingham Bay. — Cine a găsit-o? — Niște bărbați de la un club din Weymouth. Departamentul de Poliție din Boston are deja o echipa de la Omucideri care lucrează la caz. — Dar nu știu despre Jane. — Încă nu. „Va conta mult pentru ei”, se gândi Maura. Unul de-al lor era ținut ostatic. Când viața unui alt polițist e în primejdie, mereu contează. — Ce club? întrebă Gabriel.

1143

• NOUĂ Mila Sunt gratii la ferestre. În dimineața asta, gheața este întinsă pe fereastră ca o pânză de păianjen din cristal. Afară sunt copaci, atât de mulți încât nu știu ce se află dincolo. Tot ce știu e această cameră și această casă, devenite universul nostru din noaptea în care am fost aduse aici cu dubița. Soarele strălucește pe fereastra înghețată. Este frumos în aceste păduri și mă imaginez plimbându-mă printre arbori. Frunzele foșnind, gheața lucind pe ramuri. Un adevărat paradis înghețat. În casă este iadul. Îl văd reflectându-se pe fețele celorlalte fete, care dorm în paturi de campanie murdare. Le aud suferința în gemetele lor înăbușite, în scâncetele lor. Suntem șase care împărțim camera asta. Olena se află de cel mai mult timp aici, are pe obraz o vânătaie urâtă, o amintire lăsată de la un client căruia îi plăcea să se joace violent. Chiar și așa, uneori Olena ripostează. E singura dintre noi care face asta, singura pe care n-o pot controla, în ciuda calmantelor și a injecțiilor lor. În ciuda bătăilor. Aud o mașină intrând pe alee și aștept cu frică sunetul soneriei. Este asemenea vibrației unui cablu sub tensiune. Toate fetele tresar speriate la auzul soneriei și se ridică, trăgându-și păturile pe piept. Știm ce urmează. Auzim cheia învârtinduse în broască și ușa deschizându-se. „Mama” stă în prag aidoma unei bucătărese grase, alegând nemiloasă mielul ce urmează sacrificat. Ca de obicei, e crudă în privința asta, fața ei plină de ciupituri nu schițează nicio urmă de emoție în timp ce își privește turma. Privirea ei trece de fetele care stau îngrămădite pe paturi, ajungând la fereastră, unde stau eu. — Tu, spuse ea în rusă. Vor pe cineva nou. Mă uit la celelalte fete. Le văd în ochi ușurarea că de data asta nu au fost alese pentru sacrificiu. — Ce aștepți? întreabă „Mama”. Mâinile mi-au înghețat deja și simt greața răscolindu-mi stomacul. — Nu… nu mă simt bine. Și încă mă doare acolo jos… — Prima ta săptămână și deja te doare? „Mama” respiră zgomotos. Obișnuiește-te. Celelalte fete se uită-n jos sau la mâini, evitându-mi privirea. Doar Olena mă privește și citesc mila din ochii ei. 1144

O urmez încet pe „Mama” afară din cameră. Știu deja că dacă mă opun mănânc bătaie și încă am vânătăile de la ultimul protest. „Mama” arată spre camera de la capătul holului. — E o rochie pe pat. Îmbracă-te cu ea. Intru în cameră și ea închide ușa după mine. Pe fereastră se vede aleea, unde e parcată o mașină albastră. Și aici sunt gratii la ferestre. Mă uit la patul mare din alamă și ceea ce văd nu este o piesă de mobilier, ci instrumentul torturii mele. Iau rochia. Este albă, aidoma rochiței unei păpuși, cu volănașe la poale. Brusc înțeleg ce înseamnă asta, iar greața pe care o simt se transformă într-o spaimă cumplită. „Când îți cer să joci rolul unei fetițe, mă avertizase Olena, înseamnă că vor să fii speriată. Vor să țipi. Le place dacă sângerezi.” Nu vreau să îmbrac rochia, dar îmi e frică să n-o pun. Când aud pași apropiindu-se de ușă, sunt deja îmbrăcată în rochie și mă pregătesc pentru ceea ce urmează. Ușa se deschide și doi bărbați își fac apariția. Mă privesc timp de câteva clipe, eu sper că sunt dezamăgiți, sau că li se pare că sunt prea slabă sau fără forme, că se vor întoarce și vor pleca. Dar apoi închid ușa și vin spre mine, ca niște lupi înfometați. „Trebuie să înveți să plutești.” Asta m-a învățat Olena, să plutesc deasupra durerii. Am încercat să fac asta în timp ce bărbații sfâșiau rochia păpușii, în timp ce mâinile lor grosolane mă strângeau de talie, în timp ce mă forțau să cedez. Au plătit pentru durerea mea și nu sunt satisfăcuți până nu țip, până când transpirația și lacrimile nu îmi apar pe față. „Oh, Anja, cât de norocoasă ești că ai murit!” După ce se termină și plec șchiopătând spre camera încuiată, Olena se așază lângă mine pe pat și mă mângâie pe păr. — Trebuie să mănânci ceva, îmi zice ea. Scutur din cap. — Vreau să mor. — Dacă mori atunci înseamnă că ei au câștigat. Nu-i putem lăsa să câștige. — Au câștigat deja. Mă întorc într-o parte și îmi strâng genunchii la piept, încolăcindu-mă ca un ghem perfect în care nu poate pătrunde nimic. — Au câștigat deja… — Mila, uită-te la mine. Crezi că m-am dat bătută? Crezi că am murit? Îmi șterg lacrimile de la ochi. — Eu nu sunt puternică, așa ca tine. — Nu e putere, Mila, e ură. Asta te ține în viață. Se apleacă spre mine, iar părul ei este asemenea unei cascade din mătase neagră. Ce văd în ochii ei mă sperie. Arde un foc acolo; nu e în toate mințile. Așa supraviețuiește Olena, cu droguri și nebunie. 1145

Ușa se deschide iar, și toate ne ghemuim, în timp ce „Mama” se uită prin cameră. Arată spre una dintre fete. — Tu, Katya. Ăsta e al tău. Katya se dă în spate și nu vrea să se ducă. Făcând doi pași, „Mama” se duce la ea și o plesnește peste ureche. — Du-te! îi ordonă ea, iar Katya iese din cameră. „Mama” încuie ușa. — Amintește-ți, Mila, șoptește Olena. Amintește-ți ce te ține în viață. Mă uit în ochii ei și o văd. Ura.

1146

• ZECE — Nu putem să facem publică informația asta, spuse Gabriel. Ar putea s-o omoare. Detectivul Barry Frost, de la Omucideri, îi aruncă o privire buimacă. Se aflau în parcarea de la Sunrise Yacht Club. Nici măcar o adiere, iar în largul Hingham Bay, bărcile cu pânze pluteau pe apa nemișcată. Sub strălucirea soarelui de dupăamiază, din cauza transpirației, smocuri de păr se lipiseră de fruntea palidă a lui Frost. Într-o cameră plină de oameni, Barry Frost era genul de om pe care aproape nu îl observai, omul care stătea retras într-un colț, zâmbitor și discret. Temperamentul lui blând îl ajutase să aducă o undă de calm în parteneriatul, uneori furtunos, cu Jane, un parteneriat în care în cei doi ani și jumătate încrederea prinsese rădăcini puternice. Acum cei doi oameni care țineau la ea, soțul și partenerul ei, se uitau unul la celălalt temători. — Nu ne-a spus nimeni că se află înăuntru, murmură Frost. Habar n-aveam. — Nu putea lăsa mass-media să afle. Frost expiră șocat. — Asta ar fi un dezastru. — Spune-mi cine este Necunoscuta. Spune-mi tot ce știi. — Crede-mă, am luat toate măsurile ca să prevenim acest lucru. Trebuie să ai încredere în noi. — Nu pot sta deoparte. Trebuie să știu totul. — Nu poți fi obiectiv. Este soția ta. — Tocmai. E soția mea. În vocea lui Gabriel se strecură o notă de panică. Tăcu pentru a-și ține în frâu tulburarea și rosti încet: Ce ai face tu dacă Alice ar fi prinsă înăuntru? Frost îl privi câteva momente. Într-un final, aprobă din cap. — Intră. Vorbim cu comandorul. El a scos-o din apă. Intrară de la soarele strălucitor în răcoarea întunecată a clubului de iahting. Înăuntru, mirosea ca-n orice bar de pe țărmul mării în care intrase Gabriel, aroma oceanului amestecată cu citrice și băutură. Era o clădire amărâtă, înălțată pe un chei din lemn, cu vedere la Hingham Bay. Două unități portabile de aer condiționat zăngăneau lângă ferestre, amortizând zgomotul paharelor și zumzăitul conversației. Podelele trosneau în timp ce ei se îndreptau spre interiorul barului. Gabriel îi recunoscu pe cei doi detectivi din cadrul Departamentului de Poliție din Boston stând la bar, vorbind cu un bărbat chel. Atât Darren Crowe, cât și 1147

Thomas Moore erau colegi cu Jane la secția Omucideri; amândoi îl întâmpinară pe Gabriel cu priviri mirate. — Ia te uită, spuse Crowe. Nu știam că FBI-ul e implicat. — FBI? întrebă cheliosul. Înseamnă că e ceva serios. Întinse mâna spre Gabriel. Skip Boyton. Comandor, Sunrise Yacht Club. — Agent Gabriel Dean, se prezentă Gabriel, strângând mâna bărbatului. Încercă, pe cât putu mai bine, să pară oficial. Dar simțea privirea nedumerită a lui Thomas Moore. Lui Moore i se părea că era ceva în neregulă. — Da, chiar le spuneam detectivilor cum am găsit-o. Un adevărat șoc, să știi, să vezi un cadavru în apă. Tăcu pentru o vreme. Bei ceva, agent Dean? E din partea casei. — Nu, mulțumesc. — Aaa, da. Sunteți în timpul serviciului, nu? Skip râse compătimitor. Voi chiar jucați ca la carte, nu? Nu vrea nimeni nimic de băut. Atunci, ce naiba, o să beau eu ceva. Se aplecă în spatele barului și puse niște cuburi de gheață într-un pahar, după care turnă votcă. Gabriel auzi gheața clănțănind în celelalte pahare, și se uită împrejur la membrii clubului care stăteau în bar, aproape numai bărbați. „Oare navighează vreunul dintre ei? se întrebă Gabriel. Sau vin aici doar ca să bea?” Skip ieși din spatele tejghelei, cu paharul de votcă în mână. — Nu e genul de lucru care se întâmplă în fiecare zi, spuse el. Sunt încă tulburat din cauza asta. — Ne povesteai cum ai descoperit cadavrul, începu Moore. — A, da. Am ajuns aici în jurul orei opt de dimineață ca să schimb vela. O să aibă loc o regată peste două săptămâni și o să participăm cu una nouă. Are un logo pe ea. Un dragon verde, e frapant. Deci, mă duc pe doc, ținând noua velă și văd ceva, asemănător unui manechin, plutind în apă, aproape lovindu-se de una dintre stânci. Mă sui în barca mea cu vâsle ca să mă uit mai bine și, pe naiba, era chiar o femeie. Al naibii de frumoasă, pe deasupra. Așa că am țipat la câțiva băieți, și trei dintre noi am scos-o din apă. Apoi am sunat la 911. Luă o înghițitură de votcă și expiră. Nu ne-a trecut prin minte că ar putea fi încă în viață. Adică, ce naiba! Fata asta ni s-a părut a fi moartă. — Trebuie să le fi părut moartă și celor de la Fire & Rescue, adăugă Crowe. Skip râse. — Și se presupune că sunt profesioniști. Dacă ei nu-și dau seama, atunci cine? — Arată-ne, interveni Gabriel. Unde ai găsit-o? Ieșiră cu toții din foaier, pe chei. Apa sporea strălucirea soarelui și Gabriel trebui să înfrunte reflexia puternică pentru a vedea stâncile spre care arăta acum Skip.

1148

— Vedeți zona aceea de acolo? Am marcat-o cu geamanduri deoarece e o zonă periculoasă pentru navigatori. Când e reflux, e adâncă de câțiva centimetri și nici măcar nu o vezi. Atingi fundul cu ușurință. — La ce oră a fost refluxul ieri? întrebă Gabriel. — Nu știu. Cred că dimineață pe la zece. — Zona aceea se vedea? — Da. Dacă n-o vedeam atunci, câteva ore mai târziu ar fi fost purtată de valuri spre mare. Bărbații tăcură timp de câteva clipe scrutând cu privirea Hingham Bay. Un iaht cu motor se auzi huruind și agită apele astfel încât bărcile începură să se clatine lângă danele unde erau acostate, iar funiile se loviră de catarge. — Ai mai văzut-o pe femeia aceasta până acum? întrebă Moore. — Nu. — Ești sigur? — O fată care arată așa? Fii sigur că mi-aș fi amintit. — Și nimeni de la club n-a recunoscut-o? Skip râse. — Nimeni care ar fi recunoscut. Gabriel se uită la el. — De ce n-ar fi recunoscut? — Păi, știi și tu. — De ce nu mă lămurești tu? — Băieții ăștia de la club… Skip râse nervos. Vedeți toate bărcile astea acostate aici? Cine credeți că navighează cu ele? Doar nu soțiile. Bărbații sunt cei care tânjesc după bărci, nu femeile. Și bărbații sunt cei care își petrec timpul pe aici. O barcă este adăpostul tău departe de casă. Skip tăcu. În orice privință. — Crezi că era prietena cuiva? întrebă Crowe. — Habar n-am. Am luat în calcul și acest lucru. Știți voi, să aduci aici o puicuță noaptea târziu. Să îți faci de cap cu ea la bord, să te îmbeți nițel, să simți că plutești. E foarte ușor să cazi peste bord. — Sau să fii împinsă. — Știi ceva? Skip păru alarmat. Nu te grăbi să tragi astfel de concluzii. Bărbații de la club sunt de treabă. Bărbați decenți. „Care ar putea să facă sex cu puicuțe pe barcă”, se gândi Gabriel. — Îmi pare rău că m-am gândit la această posibilitate, spuse Skip. Nu că oamenii nu s-ar îmbăta și ar cădea peste bord. Se poate să fi fost orice barcă, nu neapărat una a noastră. Arătă spre Hingham Bay, unde un iaht aluneca pe apa limpede. Vedeți tot traficul de aici? Probabil că s-a împiedicat și a căzut de pe o barcă cu motor în acea noapte și a plutit în derivă. — Oricum, interveni Moore, avem nevoie de o listă cu numele tuturor membrilor. 1149

— Chiar e necesar? — Da, domnule Boyton, zise Moore încet, dar autoritar. Chiar este. Skip bău și restul de votcă. Alcoolul îi înroși fața și își șterse transpirația. — Asta o să-i încânte pe membrii clubului. Noi ne facem datoria de buni cetățeni și o scoatem pe femeie din apă și acum suntem suspecți? Gabriel își îndreptă atenția de la țărm către rampa unde se aflau bărcile, unde un camion dădea cu spatele ca să lase la apă o barcă cu motor. Alte trei vehicule cu bărci remorcate erau aliniate în parcare, așteptându-și rândul. — Cum stați cu paza noaptea, domnule Boyton? — Pază? Skip ridică din umeri. Încuiem ușile de la club la miezul nopții. — Și pe doc? Bărcile? Nu e niciun agent de pază? — Nu am avut nicio spargere. Toate bărcile sunt încuiate, în plus, aici e foarte liniște. Dacă te apropii de oraș, vei găsi oameni stând pe lângă țărm toată noaptea. Acest mic club e special. Un loc unde să te retragi departe de toate. „Un loc în care ai putea să conduci noaptea până la rampa unde sunt bărcile, se gândi Gabriel. Ai putea să oprești chiar lângă apă, și nu te-ar vedea nimeni deschizând portbagajul. Nu te-ar vedea nimeni scoțând un cadavru și aruncându-l în Hingham Bay. Dacă refluxul era potrivit, cadavrul ar pluti în derivă pe lângă insule chiar la mal, direct în Massachusetts Bay.” Dar nu și dacă începea refluxul. Îi sună telefonul mobil. Se îndepărtă de ceilalți și făcu vreo câțiva pași pe doc înainte de a răspunde. Era Maura. — Cred că ar trebui să vii aici, îi spuse ea. Suntem pe cale să începem autopsia. — Ce autopsie? — A agentului de pază al spitalului. — Cauza morții e clară, nu? — S-a mai ridicat un semn de întrebare. — Ce? — Nu știm cine este acest bărbat. — Nu poate nimeni de la spital să-l identifice? Era angajatul lor. — Asta e problema, spuse Maura. Nu era. • Încă nu dezbrăcaseră cadavrul. Gabriel nu era străin de ororile din sala de autopsie, iar vederea acestei victime, având în vedere experiența lui, nu era ceva șocant. Văzu doar o rană pe obrazul stâng; celelalte trăsături păreau intacte. Omul avea în jur de treizeci de ani, cu părul brunet, tuns îngrijit, și un maxilar puternic. Ochii lui căprui, cu pleoapele întredeschise, își pierduseră strălucirea. Un ecuson cu numele PERRIN era lipit de buzunarul de la piept al uniformei. Uitându-se la masă, ceea ce îl 1150

deranja cel mai mult pe Gabriel nu era sângele coagulat sau ochii reci; ci faptul că aceeași armă care-i pusese capăt vieții acestui bărbat era îndreptată amenințător acum spre Jane. — Te-am așteptat, spuse doctorul Abe Bristol. Maura s-a gândit că ai vrea să vezi totul de la început. Gabriel se uită la Maura care era îmbrăcată cu un halat și avea pe față o mască, stând la capătul mesei și nu lângă cadavru, în partea dreaptă, cum stătea de obicei. De câte ori intrase în acest laborator, ea era cea care dădea ordine și care ținea bisturiul. Nu era obișnuit s-o vadă cedând controlul în sala unde de obicei domnea. — Nu faci tu autopsia? întrebă el. — Nu pot. Am asistat la moartea acestui bărbat, îi explică Maura. Abe trebuie să o facă. — Și tot nu ai idee cine e? Clătină din cap. — Nu există niciun angajat al spitalului cu numele Perrin. Și șeful securității a venit să vadă cadavrul și nu l-a recunoscut. — Amprente? — I-am trimis amprentele la AFIS42. Nu am primit până acum nicio veste despre identitatea lui și nici despre amprentele celei care l-a împușcat. — Deci, avem un John Doe43 și o Jane Doe? Gabriel se uită la cadavru. Cine dracului sunt oamenii ăștia? — Hai să-l dezbrăcăm, îi spuse Abe lui Yoshima. Cei doi bărbați descălțară cadavrul, îi scoaseră șosetele, cureaua, pantalonii, punând toate articolele vestimentare pe un cearșaf curat. Cu mănuși pe mâini, Abe căută în buzunarele pantalonilor, dar erau goale. Nici pieptene, nici portofel, nici chei. — Nici măcar ceva mărunțiș, remarcă el. — Te-ai fi așteptat să găsești o monedă, două, zise Yoshima. — Buzunarele astea sunt curate. Abe își ridică privirea. Uniformă nouă? Își îndreptară atenția spre cămașă. Materialul se întărise din cauza sângelui uscat, și o tăiară pe piept, scoțând la iveală niște pectorali musculoși și păr negru încâlcit. Și cicatrici. Groasă ca funia împletită, avea o cicatrice chiar sub sfârcul drept, iar cealaltă era o tăietură în diagonală de la abdomen până la osul șoldului stâng. — Cicatricile astea nu sunt rezultatul unei intervenții chirurgicale, spuse Maura, uitându-se încruntată de la capătul mesei. Sistem Automat de Identificare a Amprentelor Automated Fingerprint Identification System). 43 Necunoscut (n.tr.). 42

(în

limba

engleză,

1151

— Aș spune că tipul ăsta s-a bătut cu cineva, zise Abe. Astea par a fi tăieturi de cuțit. — Vrei să tai mânecile? întrebă Yoshima. — Nu, le putem da jos. Hai să-l întoarcem. Întoarseră cadavrul pe partea stângă ca să-i scoată mâneca. Uitându-se la spatele cadavrului, Yoshima exclamă brusc: — Oau! Trebuie să vedeți asta. Tatuajul îi acoperea toată partea stângă a umărului. Maura se aplecă pentru a vedea mai bine și păru să se dea înapoi de la imaginea aceea; parcă vie, acul veninos urma să atace. Carapacea era de un albastru frumos. Cleștii se întindeau spre gâtul bărbatului. Încercuit de coada răsucită se afla numărul 13. — Un scorpion, spuse Maura încet. — Asta e o bucată impresionantă de piele tatuată, spuse Yoshima. Maura se încruntă la el. — Ce? — Așa le numeam în armată. Am văzut adevărate capodopere pe când lucram la morgă. Cobre, tarantule. Unul avea numele prietenei sale tatuat pe… Yoshima tăcu. N-ai putea să te apropii cu vreun ac de a mea. Scoaseră și cealaltă mânecă și răsuciră cadavrul, acum gol, pe spate. Deși era tânăr, carnea de pe el acumulase deja multe traume. Cicatricile, tatuajul. Și acum insulta finală: rana provocată de glonț în obrazul stâng. Abe mută lupa deasupra rănii. — Văd aici o zonă de arsură. Se uită la Maura. Au fost unul lângă celălalt? — Atunci când a tras, el era aplecat deasupra patului, încercând să o țină. — Putem vedea radiografiile craniului? Yoshima scoase niște clișee dintr-un plic și le puse pe un ecran luminat. Erau două poziții, una anteroposterioară și una laterală. Abe își deplasă corpul greoi pe lângă masă pentru a vedea mai bine forma craniului și oasele faciale. Pentru moment nu scoase niciun cuvânt. Apoi se uită la Maura. — Câte focuri crezi că a tras? o întrebă el. — Unul. — Vrei să te uiți la asta? Maura se apropie de ecranul luminat. — Nu înțeleg, murmură ea. Eram acolo când s-a întâmplat. — Aici e clar că sunt două gloanțe. — Știu că a tras doar o dată cu pistolul. Abe se întoarse la masă și se uită la capul cadavrului, la locul pe unde intrase glonțul cu nimbul oval al zonei de arsură, de acum înnegrită. — E o singură rană. Dacă a tras cu pistolul repede de două ori, asta ar explica o singură rană. — Abe, eu nu am auzit asta. 1152

— În toată panica aceea creată, poate că nu ți-ai dat seama că a tras de două ori. Ea se uita pe clișee. Gabriel nu o mai văzuse niciodată pe Maura atât de nesigură pe ea. În acel moment, încerca din greu să facă legătura între ceea ce văzuse și dovada irefutabilă care strălucea acum pe ecran. — Descrie ce s-a întâmplat în camera aceea, Maura, îi spuse Gabriel. — Eram trei care ne chinuiam să o imobilizăm, începu ea. N-am văzut-o când a luat arma agentului. Mă concentram asupra încheieturii ei, încercând să o leg. Tocmai luasem cureaua când s-a auzit o împușcătură. — Și celălalt martor? — Era un doctor. — El ce își aduce aminte? O împușcătură sau două? Se întoarse, întâlnind privirea lui Gabriel. — Poliția nu a vorbit cu el. — De ce? — Pentru că nu știe nimeni cine e. Pentru prima dată simți o notă de teamă în vocea ei. Se pare că eu sunt singura care își amintește de el. Yoshima se întoarse spre telefon. — O să sun la Departamentul de Balistică. Ei vor ști câte cartușe s-au găsit la locul faptei. — Hai să începem, spuse Abe, ridicând un bisturiu de pe tava cu instrumente. Știau atât de puține despre victimă. Nici numele, nici trecutul său, nici măcar cum ajunsese să moară acolo. Dar când vor termina autopsia îl vor cunoaște mai bine decât oricine. Lama aluneca prin piele și mușchi, trecând pe lângă coaste, în timp ce făcea incizia în formă de Y, tăietura începând de la umeri pentru a se întâlni la stern, urmată de o singură tăietură până la abdomen, ocolind ușor buricul. Spre deosebire de disecțiile îndemânatice și elegante ale Maurei, Abe lucra cu o eficiență brutală, mâinile lui mari mișcându-se asemenea unui măcelar, degetele fiind prea groase pentru a fi grațios. Dezlipi pielea de pe oase, apoi se întinse după cleștii mari. Cu fiecare apăsare, tăia câte o coastă. Un bărbat ar petrece ani buni dezvoltându-și fizicul, așa cum făcuse cu siguranță victima, lucrând la aparate. Dar toate corpurile, musculoase sau nu, se dădeau bătute în fața bisturiului și a cleștilor. Abe tăie și ultima coastă și ridică triunghiul care conținea sternul. Fără scutul osos, inima și plămânii erau acum expuse lamei bisturiului, și Abe dădu să le taie, mâna lui scufundându-se în cavitatea toracică. — Doctore Bristol? zise Yoshima punând receptorul în furcă. Tocmai am vorbit la Balistică. Mi-au spus că cei de la CSU au găsit un singur cartuș. Abe se îndreptă, mănușile lui fiind pline de sânge. — Nu l-au găsit și pe al doilea? 1153

— Atât au primit la laborator. Doar unul. — Asta am auzit, Abe. Un singur foc. Gabriel se duse la ecranul luminat. Se uită la clișee cu un simț crescând de disperare. „Un foc, două gloanțe”, se gândi el. Asta ar putea schimba totul. Se întoarse și se uită la Abe. — Trebuie să mă uit la gloanțele alea. — Te aștepți să găsești ceva anume? — Cred că știu de ce sunt două. Abe aprobă din cap. — Lasă-mă mai întâi să termin aici. Secționă cu bisturiul vase de sânge și ligamente. Ridică inima și plămânii, pentru a fi cântărite și cercetate mai târziu, apoi se mută la abdomen. Totul părea în ordine. Acestea erau organele sănătoase ale unui bărbat al cărui corp i-ar fi permis să trăiască bine multe decenii. Se mută, în sfârșit, la cap. Gabriel urmări, fără a se înfiora, cum Abe taie pielea scalpului și o trage înainte, spre față, scoțând la iveală craniul. Yoshima se întoarse după fierăstrău. Chiar și atunci, Gabriel rămase atent, în ciuda zgomotului fierăstrăului, a zdrobirii craniului, mutându-se mai aproape pentru a vedea primul această cavitate. Yoshima ridică partea superioară a cutiei craniene și începu să curgă sânge. Abe tăie cu scalpelul pentru a elibera creierul. În timp ce îl scotea din cutia craniană, Gabriel era chiar lângă el, ținând un lighean pentru a prinde primul glonț, care căzu. Se uită la el cu lupa și spuse: — Trebuie să-l văd și pe celălalt. — La ce te gândești, agent Dean? — Găsiți celălalt glonț. Cererea lui vehementă îi luă pe toți prin surprindere, și Gabriel îi văzu pe Maura și pe Abe aruncându-și priviri speriate. Nu mai avea răbdare; trebuia să știe. Abe puse creierul secționat pe masa de operație. Studiind radiografiile, identifică locația celui de-al doilea glonț, și cu prima tăietură îl găsi, îngropat într-o bucată de țesut sângerând. — Ce cauți? întrebă Abe, în timp ce Gabriel rotea cele două gloanțe sub lupă. — Același calibru. Amândouă cântăresc aproape optzeci de grame… — Ar trebui să fie la fel. Au fost trase din aceeași armă. — Dar astea nu sunt identice. — Poftim? — Uită-te cum stă al doilea glonț pe bază. Este ceva foarte subtil, dar poți observa diferența. Abe se aplecă în față, încruntându-se prin lupă. 1154

— E un pic strâmb. — Exact. Are un anumit unghi. — Poate că s-a deformat din cauza impactului. — Nu, așa a fost fabricat. Cu o înclinație de nouă grade, pentru a-l trimite pe o traiectorie puțin diferită față de primul. Două proiectile, concepute pentru o dispersie controlată. — A fost doar un cartuș. — Și doar o rană. Maura se încruntă uitându-se la radiografiile craniului, prinse pe ecranul luminat, la cele două gloanțe, strălucitoare pe fundalul craniului. — A fost un cartuș dublu, spuse ea. — De asta ai auzit doar un foc de armă, zise Gabriel. Pentru că a fost doar un foc. Maura tăcu pentru un moment, privind cu atenție clișeele. Pe cât păreau de dramatice, radiografiile nu arătau urma distructivă pe care cele două gloanțe o lăsaseră în țesutul moale. Vase de sânge sparte, materie cenușie sfârtecată. Amintirile de-o viață pulverizate. — Cartușele duble sunt concepute pentru a produce foarte multe stricăciuni, adăugă ea. — De asta se vând. — De ce s-ar înarma un agent de pază cu asemenea gloanțe? — Cred că am stabilit deja că acest om nu era un angajat al spitalului. A intrat înăuntru purtând o uniformă falsă, o insignă falsă, înarmat cu gloanțe nu doar pentru a mutila, ci pentru a omorî. Îmi vine în minte doar o explicație. — Femeia asta trebuia să moară, spuse Maura încet. Pentru câteva clipe toți tăcură. Vocea secretarei Maurei întrerupse liniștea. — Dr. Isles? întrebă ea la interfon. — Da, Louise? — Îmi cer scuze că vă deranjez, dar am crezut că dumneavoastră și agentul Dean ar trebui să știți… — Ce este? — Se întâmplă ceva peste drum.

1155

• UNSPREZECE Dădură năvală afară, într-o căldură atât de înăbușitoare încât Gabriel se simți de parcă tocmai intrase într-o baie fierbinte. Pe Albany Street domnea haosul. Polițistul care întindea banderola galbenă striga: „Nu vă apropiați! Nu vă apropiați!” în timp ce reporterii se împingeau înainte, ca o amibă hotărâtă care amenința să se strecoare pe sub barieră. Polițiști transpirați de la Operațiuni Tactice se chinuiau să izoleze perimetrul, iar unul dintre ei se uită în spate, spre mulțime. Gabriel îi zări privirea confuză. „Omul acela habar nu are ce se întâmplă.” Se întoarse către o femeie care stătea la câțiva pași. — Ce s-a întâmplat? Aceasta clătină din cap. — Habar nu am. Polițiștii au luat-o razna și au pornit spre clădire. — Au fost focuri de armă? Ați auzit împușcături? — N-am auzit nimic. Mă îndreptam către clinică atunci când i-am auzit pe toți țipând. — E o nebunie aici, zise Abe. Nimeni nu știe nimic. Gabriel fugi către centrul de comandă, dar un grup de reporteri îi blocă drumul. Disperat, apucă brațul unui cameraman și îl trase spre el. — Ce s-a întâmplat? — Omule, liniștește-te. — Spune-mi ce s-a întâmplat! — Au avut o breșă. A intrat chiar prin perimetrul lor nenorocit. — Răpitoarea a fugit? — Nu. A intrat cineva. Gabriel se uita la el. — Cine? — Nimeni nu știe cine e. • Jumătate din angajații spitalului erau strânși în sala de conferințe și se uitau la televizor. Era difuzat la știrile locale; pe ecran chiar o reporteră blondă pe nume Zoe Fossey stătea în fața barierei poliției. În fundal, polițiștii alergau printre mașinile parcate și se auzeau voci confuze. Gabriel se uită pe fereastră pe Albany Street și zări aceeași priveliște pe care o vedeau acum la televizor. — … o evoluție extraordinară, la care clar nimeni nu se aștepta. Omul a intrat prin perimetrul din spatele meu, a străbătut zona controlată, cu nonșalanță, de parcă acolo trebuia să fie. Asta ar putea fi probabil ceea ce i-a luat pe polițiști 1156

prin surprindere. În plus, bărbatul era înarmat și purta o uniformă neagră asemănătoare celor din spatele meu. Putea fi confundat cu ușurință cu un ofițer de la Operațiuni Tactice. Abe Bristol pufni parcă spunând „îți-vine-să-crezi?” — Un bărbat se strecoară înăuntru de pe stradă, iar ei îl lasă să intre! — … ni s-a spus că există și un perimetru interior al poliției. Dar este pe hol și nu-l putem vedea de aici. N-am aflat încă dacă acest bărbat a pătruns în al doilea perimetru. Dar când vezi cu câtă ușurință a trecut peste linia de demarcație, îți închipui că trebuie să fi luat prin surprindere și pe polițiștii din interiorul clădirii. Sunt sigur că erau concentrați pe observarea femeii care a luat ostatici. Nu cred că se așteptau să intre un bărbat înarmat. — Trebuiau să știe, spuse Gabriel, uitându-se neîncrezător la televizor. Trebuiau să se aștepte la așa ceva. — … au trecut deja douăzeci de minute, iar bărbatul încă nu a ieșit. Se specula la început că e un fel de Rambo, care încerca de unul singur o operațiune de salvare. E de la sine înțeles că urmările ar putea fi dezastruoase. Dar până acum nu s-a auzit niciun foc de armă și nu avem niciun indiciu că intrarea lui în clădire a generat violențe. Prezentatorul interveni: — Zoe, vom rula încă o dată ce am filmat, astfel încât telespectatorii care abia au deschis televizorul să poată vedea această evoluție uluitoare a lucrurilor. S-a întâmplat acum vreo douăzeci de minute. Camerele noastre de filmat au surprins evenimentul în direct… Imaginea lui Zoe Fossey fu înlocuită cu un videoclip. Era o imagine în ansamblu a Albany Street, aproape aceeași priveliște pe care o aveau de la fereastra sălii de conferințe. La început, Gabriel nici nu știa exact ce trebuia să privească. Apoi, pe ecran apăru o săgeată, adăugată de graficienii televiziunii, arătând spre o siluetă întunecată care mergea în partea de jos a imaginii. Bărbatul trecu hotărât pe lângă mașinile poliției, pe lângă centrul de comandă. Niciunul dintre polițiștii din apropiere nu încercă să-l oprească pe intrus, deși unul îi aruncase o privire nesigură. — Aici am mărit imaginea pentru a-l vedea mai bine pe omul acesta, spuse crainicul. Imaginea se mări și îngheță, spatele intrusului apărând acum pe tot ecranul. Pare a ține o pușcă, precum și un fel de rucsac. Acele haine închise la culoare se aseamănă cu cele ale polițiștilor care stau acolo, de aceea cameramanul nostru nu și-a dat seama în acel moment ce vedea. La o primă vedere, crezi că poartă o uniformă a celor de la Operațiuni Tactice. Dar mai de aproape, îți dai seama că nu are nimic inscripționat pe spate care să indice că face parte din echipă. Videoclipul rulă înainte câteva cadre și se opri din nou, de această dată pe fața omului, care se întorsese să arunce o privire peste umăr. Avea părul negru și un 1157

început de chelie, și o față îngustă și aproape suptă. Nu semăna cu un Rambo. Acel cadru îndepărtat era singura imagine, surprinsă de cameră, a trăsăturilor sale. În următorul cadru, se întorsese cu spatele. Filmul continuă, urmărind drumul bărbatului spre clădire, până când dispăru după ușile holului. Zoe Fossey apăru din nou pe ecran, cu microfonul în mână. — Am încercat să obținem o declarație oficială asupra celor întâmplate aici, dar nimeni nu vorbește despre asta, Dave. — Crezi că poliția se simte puțin stânjenită? — Asta e puțin spus. În plus, am auzit că a intervenit FBI-ul. — Un indiciu nu prea subtil că operațiunea ar putea fi condusă mai eficient? — Păi, aici totul e haotic. — Avem vreo confirmare a numărului de ostatici reținuți? — Cea care a luat ostatici a spus în intervenția de la radio că ține șase ostatici. Am auzit din diferite surse că numărul este corect. Trei angajați ai spitalului, un doctor și doi pacienți. Încercăm acum să le aflăm numele… Gabriel împietri în scaun, uitându-se furios la televizor, la femeia care era nerăbdătoare să dezvăluie identitatea lui Jane, lucru care i-ar semna condamnarea la moarte. — … după cum vedeți, în spatele meu, sunt foarte mulți oameni care țipă. Atmosfera e foarte tensionată pe căldura asta. Un cameraman de la un alt post de televiziune a fost îmbrâncit la pământ când a încercat să se apropie prea mult de perimetru. O persoană neautorizată s-a strecurat deja înăuntru, iar poliția nu mai are de gând să permită repetarea acestui lucru. Dar e ca și cum ai închide ușa de la grajd, după ce calul a ieșit afară. Sau în cazul de față, a intrat. — Se știe cine este acest Rambo? — După cum am spus, nu vorbește nimeni. Dar am auzit zvonuri cum că poliția investighează o mașină parcată ilegal, la două străzi depărtare. — Ei cred că e mașina lui Rambo? — Așa se pare. Un martor l-a văzut pe acest bărbat coborând din mașină. Cred că până și Rambo are nevoie de un mijloc de transport. — Dar ce motiv are? — Trebuie să luăm în calcul două posibilități. Prima, că bărbatul încearcă să fie un erou. Poate că îl cunoaște pe vreunul dintre ostatici și a întreprins propria operațiune de salvare. — Și a doua posibilitate? — A doua posibilitate este înfricoșătoare. Acest bărbat este o întărire. A venit s-o ajute pe cea care a luat ostatici. Gabriel se lăsă în scaun, uluit de ceea ce brusc îi deveni limpede. — La asta s-a referit, spuse el încet. „Zarurile au fost aruncate.” Abe se învârti cu fața la el. — Avea o semnificație? 1158

Gabriel sări în picioare. — Trebuie să vorbesc cu căpitanul Hayder. • — E un cod de activare, zise Gabriel. Necunoscuta a sunat la radio pentru a difuza știrea. Să fie auzită de public. — Un cod de activare pentru ce? întrebă Hayder. — O chemare la arme. Întăriri. Hayder pufni. — De ce nu a spus „Ajutați-mă, băieți”? De ce a folosit un cod? — Nu ați fost pregătiți, nu-i așa? Niciunul dintre voi nu s-a așteptat. Gabriel se uită la Stillman, pe a cărui față strălucea transpirația în acel cuptor care era centrul de comandă. — Acel bărbat a încălcat perimetrul, având un rucsac plin cu cine știe ce fel de arme. Nu erați pregătiți pentru el, deoarece nu v-ați așteptat ca un terorist să intre în clădire. — Știm că există mereu această posibilitate, zise Stillman. De aceea am stabilit un perimetru. — Atunci cum de a intrat acest bărbat? — A intrat pentru că știa foarte bine cum s-o facă. Îmbrăcămintea, echipamentul. Toate lucrurile astea au fost foarte bine puse la cale, agent Dean. Acel bărbat era pregătit. — Și poliția din Boston nu era. De aceea au folosit un cod, pentru a vă lua prin surprindere. Hayder se uita frustrat la ușa deschisă a rulotei. Credea că au adus două ventilatoare oscilante, iar umbra după-amiezii pusese stăpânire pe stradă, dar în centrul de comandă era tot sufocant. Afară, pe Albany Street, polițiștii stăteau furioși și transpirați, iar reporterii se retrăgeau în dubițele dotate cu aer condiționat. Toată lumea aștepta să se întâmple ceva. Liniștea dinaintea furtunii. — Începe să aibă o logică, spuse Stillman. Negociatorul ascultase încruntat argumentele lui Gabriel. — Luați în calcul succesiunea evenimentelor. Necunoscuta refuză să negocieze cu mine. Nici măcar nu vrea să stea de vorbă cu mine. Asta pentru că nu e pregătită – mai întâi vrea să-și asigure spatele. Vrea să-și consolideze poziția. Sună la postul de radio, iar ei transmit codul de activare. Cinci ore mai târziu sosește bărbatul cu un rucsac. Apare pentru că a fost chemat. — Și intră fericit într-o misiune sinucigașă? întrebă Hayder. Are cineva prieteni atât de loiali? — Un pușcaș marin și-ar da viața pentru regiment, spuse Gabriel. — O gașcă de frați? Da, sigur. — Înțeleg că nu ai fost niciodată în armată. În căldura aceea, Hayder se înroși și mai tare. 1159

— Vrei să spui că asta e vreun fel de operațiune militară? Atunci care-i pasul următor? Dacă e chiar atât de logic, spune-ne care e următoarea lor mișcare. — Negociatul, răspunse Gabriel. Răpitorii și-au consolidat poziția. Cred că veți avea vești de la ei foarte curând. O nouă voce interveni: — O interpretare rezonabilă, agent Dean. Probabil că ai dreptate. Se întoarseră cu toții către bărbatul îndesat care tocmai intrase în centrul de comandă. Ca de obicei, agentul John Barsanti purta o cravată de mătase și o cămașă; ca de obicei, hainele nu-i veneau prea bine. Răspunse la privirea surprinsă a lui Gabriel cu o înclinare sobră din cap în semn de salut. — Îmi pare rău pentru Jane, zise el. Mi-au spus că ești implicat în tărășenia asta. — Nu mi-a spus nimeni că ești și tu, John. — Noi doar urmărim lucrurile. Suntem gata să intervenim dacă e nevoie. — De ce să trimiți pe cineva tocmai de la Washington? De ce să nu folosești filiala din Boston? — Pentru că se va lăsa sigur cu negocieri. Li s-a părut normal să trimită pe cineva cu experiență. Cei doi bărbați se priviră în tăcere timp de câteva clipe. „Experiența, se gândi Gabriel, nu poate fi singurul motiv pentru care John Barsanti și-a făcut apariția.” FBI-ul nu trimite de obicei un om tocmai de la biroul directorului adjunct pentru a supraveghea o acțiune locală de negociere a ostaticilor. — Atunci cine se ocupă de negociere? întrebă Gabriel. FBI-ul sau Poliția din Boston? — Căpitane Hayder! strigă Emerton. Avem un apel de la spital. E pe una dintre liniile lor. — Sunt gata să negocieze, zise Gabriel. Exact așa cum presupusese. Stillman și Barsanti se uitară unul la celălalt. — Preia-l tu, locotenente, spuse Barsanti. Stillman aprobă și se îndreptă spre telefon. — Am dat pe difuzor, îl anunță Emerton. Stillman respiră și apăsă apoi pe buton pentru a i se face legătura. — Bună ziua, zise el calm. Leroy Stillman la telefon. Răspunse un bărbat la fel de calm. O voce subțire, oarecum tărăgănată. — Ești polițist? — Da. Sunt locotenentul Stillman, de la Departamentul de Poliție din Boston. Cu cine vorbesc? — Deja știi cum mă cheamă. — Mă tem că nu știu. 1160

— De ce nu-l întrebi pe tipul de la FBI. Este un tip de la FBI, care stă acolo în cameră cu voi, nu? Stillman îi aruncă o privire lui Barsanti de genul „de unde naibii știe”? — Îmi pare rău, domnule, spuse Stillman, dar chiar nu știu cum vă cheamă și aș vrea să știu cu cine stau de vorbă. — Joe. — Bun. Joe. Stillman respiră. Până acum totul merge bine. Cel puțin aveau un nume. — Câți oameni sunt în cameră cu tine, Leroy? — Hai să vorbim despre tine, Joe… — Tipul de la FBI e acolo. Am dreptate? Stillman tăcu. Joe râse. — Știam că își vor face apariția. FBI, CIA, Serviciile Secrete ale Apărării, Pentagonul. Da, toți știu cine sunt. Gabriel putu citi expresia întipărită pe fața lui Stillman. „Avem de-a face cu un bărbat care suferă de mania persecuției.” — Joe, spuse Stillman, nu are rost să mai prelungim asta. De ce nu vrei să-i punem capăt în liniște? — Vrem o cameră de luat vederi de la televiziune. O transmisiune în direct. Avem de făcut o declarație și vrem să vă arătăm o casetă video. — Ia-o mai încet. Hai să ne cunoaștem mai întâi. — Eu nu vreau să te cunosc. Trimite-ne o cameră de luat vederi. — Asta va fi o problemă. Trebuie să primesc aprobare de la superiori. — Stau chiar acolo, nu? De ce nu te întorci să-i întrebi, Leroy? Cere-le superiorilor să pună lucrurile în mișcare. Stillman tăcu. Joe înțelegea perfect ce se întâmpla. Într-un final spuse: — Nu putem autoriza o transmisiune în direct. — Orice v-aș da în schimb? — Ce ne-ai da în schimb? — Doi ostatici. Îi trimitem afară ca un semn de bună-credință. Tu trimiți înăuntru un cameraman și un reporter și apărem toți în direct la televizor. Odată ce ne transmitem mesajul, vă mai trimitem doi ostatici. Vă dăm patru oameni, Leroy. Patru suflete pentru zece minute în direct la televizor. Îți promit un spectacol care te va lăsa mut de uimire. — De ce faci asta, Joe? — Fac asta pentru că nimeni nu vrea să ne asculte. Nimeni nu ne crede. Neam săturat să fugim și ne vrem viețile înapoi. Aceasta e singura opțiune rămasă. Singurul mod în care oamenii acestei țări vor ști că spunem adevărul. Hayder puse un deget la jugulară, un semn pentru a întrerupe convorbirea. — Așteaptă puțin Joe, spuse Stillman, punând mâna pe receptor. 1161

Se uită la Hayder. — Crezi că va ști dacă transmisiunea e în direct? întrebă Hayder. Dacă l-am putea convinge că e transmis în direct… — Omul ăsta nu e prost, interveni Gabriel. Nici să nu vă gândiți să vă jucați cu el. Dacă încercați să-l prostiți, îl veți înfuria. — Agent Dean, putem ieși puțin afară? — Ei vor doar atenția publicului, atâta tot! Hai să facem cum vor ei. Lasă-i să se fălească în fața publicului, dacă asta e necesar pentru încheierea acestei situații. Se auzi vocea lui Joe la difuzor: — Vrei să facem schimbul ăsta, Leroy? Pentru că putem să alegem și calea dificilă. În locul ostaticilor vii, putem trimite ostatici morți. Ai zece secunde să te gândești. Stillman îi spuse: — Te înțeleg, Joe. Problema e că nu pot aranja imediat o transmisiune în direct. Am nevoie de cooperarea unui post de televiziune. N-ai vrea să fie o declarație înregistrată pe o casetă? Îți trimitem o cameră video, tu spui ce vrei, cât timp vrei tu… — Și apoi aruncați caseta, nu? Nu va mai vedea lumina zilei. — Asta e oferta mea, Joe. — Amândoi știm că poți face mai mult de atât. Ca și toți cei care se află în centrul de comandă cu tine. — Transmisiunea în direct la televizor iese din discuție. — Atunci nu mai avem nimic să ne spunem. La revedere. — Așteaptă… — Da? — Vorbești serios? În legătură cu eliberarea ostaticilor? — Dacă te ții de promisiune. Vrem un cameraman și un reporter să fie martori la ce se întâmplă aici. Un reporter adevărat, nu un polițist cu o legitimație falsă. — Fă-o, spuse Gabriel. Poate că așa vom pune capăt. Stillman acoperi receptorul. — Transmisiunea în direct la televizor nu e o opțiune, agent Dean. Nu e niciodată o opțiune. — La naiba, dacă asta vor, dă-le. — Leroy? se auzi iar vocea lui Joe. Mai ești pe fir? Stillman respiră cu greu și spuse: — Joe, trebuie să înțelegi. Va necesita timp. Trebuie să găsim un reporter care e dispus să facă acest lucru. Cineva care e de acord să-și riște viața… — Vom discuta doar cu un reporter anume. — Stai. Nu ai specificat pe nimeni. — El cunoaște trecutul. El și-a făcut temele. 1162

— Nu putem garanta că acest reporter va… — Peter Lukas, de la Boston Tribune. Cheamă-l. — Joe… Se auzi un clic, apoi tonul. Stillman se uită la Hayder. — Nu trimitem înăuntru civili. Îi vom oferi mai mulți ostatici. — A spus că mai întâi va elibera doi oameni, interveni Gabriel. — Chiar crezi asta? — Unul din ei ar putea fi soția mea. — De unde știm că acest reporter va fi de acord? — Pentru ceea ce ar putea fi cel mai important interviu al vieții sale. Un jurnalist ar putea s-o facă. — Cred că mai există o întrebare aici la care n-a răspuns nimeni. Cine dracului e Peter Lukas? Un reporter de la Boston Tribune? De ce l-a cerut tocmai pe el? — Hai să-l sunăm, zise Stillman. Poate că știe.

1163

• DOISPREZECE „Ești încă în viață. Trebuie să fii încă în viață. Aș ști, aș simți dacă n-ai fi. Nui așa?” Gabriel se prăbuși pe canapeaua din biroul Maurei, ținându-și capul cu mâinile, gândindu-se la ce ar putea face, dar frica îi întuneca judecata. Fiind pușcaș marin, nu se pierduse niciodată cu firea. Acum nici măcar nu putea să se concentreze, nu putea să-și scoată din minte imaginea cadavrului întins pe masă, care-l bântuia de la autopsie. „Ți-am spus vreodată cât de mult te iubesc?” Nu auzi ușa deschizându-se. Abia când Maura se așeză pe scaunul din fața lui și puse două cești de cafea pe măsuță, își ridică și el privirea. „Ea e mereu liniștită, mereu deține controlul, se gândi el uitându-se la Maura. Atât de diferită de soția lui nesăbuită și temperamentală.” Două femei atât de diferite, care puseseră bazele unei prietenii pe care el cu greu reușea să o înțeleagă. Maura arătă spre cafea. — Îți place neagră, nu? — Da. Mulțumesc. Luă o înghițitură, apoi puse ceașca jos, pentru că nu voia de fapt s-o bea. — Ai mâncat ceva? îl întrebă ea. Își frecă fața cu palmele. — Nu mi-e foame. — Pari extenuat. Îți aduc o pătură, poate vrei să te odihnești puțin. — Nu pot să dorm. Cel puțin, până nu iese de acolo. — Ai dat de părinții ei? — Dumnezeule. Clătină din cap. A fost un chin. Partea cea mai grea a fost săi conving să nu spună nimănui nimic. Nu pot veni aici, nu-și pot suna prietenii. Mă întreb dacă era mai bine să nu le spun nimic. — Familia Rizzoli ar fi vrut să știe. — Dar nu se pricep să țină secrete. Și dacă se află, le-ar putea omorî fiica. Pentru câteva momente, nu scoaseră nicio vorbă. Singurul zgomot care se auzea era șuieratul aerului rece împrăștiat de aerul condiționat. Pe peretele din spatele biroului erau desene florale înrămate elegant. Biroul era o reflexie a femeii: îngrijit, precis, cerebral. — Jane e o supraviețuitoare, amândoi știm asta. Va face orice ca să rămână în viață, adăugă ea încet. — Vreau să nu stea în bătaia puștii. — Nu e proastă. 1164

— Problema e că e polițistă. — Și ăsta nu e un lucru bun? — Câți polițiști sunt omorâți încercând să fie eroi? — E însărcinată. Nu va risca inutil. — Nu? Se uită la ea. Știi cum a ajuns la spital azi-dimineață? Depunea mărturie în sala de judecată când acuzatul și-a ieșit din minți. Și soția mea – minunata mea soție – a sărit să-l calmeze. Atunci i s-a rupt apa. Maura îl privi șocată. — Chiar a făcut asta? — La asta te aștepți să facă Jane. — Bănuiesc că ai dreptate, spuse Maura dând din cap. Asta e Jane pe care amândoi o cunoaștem și o iubim. — De data asta, doar de data asta vreau să fie lașă. Vreau să uite că e polițistă. Râse. De parcă m-ar asculta pe mine. Maura nu-și putu stăpâni un zâmbet. — A făcut-o vreodată? Se uită la ea. — Știi cum ne-am cunoscut, nu? — La rezervația Stony Brook, nu-i așa? — La locul crimei. Ne-a luat cam treizeci de secunde să ne luăm la harță. Și cam cinci minute înainte să mă expedieze de pe teritoriul ei. — N-a fost un început prea promițător. — Câteva zile mai târziu, scoate pistolul la mine. Văzând uimirea Maurei, adăugă: Oo, era justificat. — Mă mir că asta nu te-a speriat. — Poate fi o femeie foarte înspăimântătoare. — Și tu s-ar putea să fii singurul bărbat pe care nu-l îngrozește. — Dar asta îmi place la ea, zise Gabriel. Când te uiți la Jane, vezi că e onestă și curajoasă. Eu am crescut într-o familie în care nimeni nu spunea ce gândea cu adevărat. Mama îl ura pe tata, tata o ura pe mama. Totul a părut bine, chiar până în ziua în care au murit. Am crezut că ăsta era modul în care majoritatea oamenilor treceau prin viață, spunând minciuni. Dar Jane nu spune. Ei nu îi e frică să spună exact ceea ce gândește, nu contează că intră în vreun necaz. Tăcu. Adăugă apoi încet: Asta mă îngrijorează. — Că va spune ceva ce nu trebuie. — Îi dai lui Jane un brânci și te va îmbrânci la loc. Sper că de data asta va sta liniștită. Să joace rolul femeii însărcinate din colț. Ar putea fi lucrul care ar salva-o. Îi sună telefonul mobil. Se întinse după el, iar numărul pe care îl văzu pe ecran îi ridică tensiunea. — Gabriel Dean, răspunse el. 1165

— Unde ești în momentul ăsta? îl întrebă detectivul Thomas Moore. — Stau în biroul doctoriței Isles. — Vin într-acolo. — Așteaptă, Moore. Ce s-a întâmplat? — Am aflat cine e Joe. Numele lui întreg este Joseph Roke, în vârstă de treizeci și nouă de ani. Ultima adresă cunoscută e Purcellville, Virginia. — Cum l-ai identificat? — Și-a abandonat mașina la două străzi de spital. Avem un martor care a văzut un bărbat înarmat coborând din mașină și a confirmat că e bărbatul de pe caseta video. Volanul mașinii e plin de amprentele lui. — Stai. Amprentele lui Joseph Roke sunt la dosar? — Dosar militar. Vin acolo. — Ce altceva mai știi? întrebă Gabriel. Simți presiunea din vocea lui Moore și își dădu seama că mai era ceva ce detectivul nu-i spusese. Spune-mi. — E un mandat de arestare pe numele lui. — De ce e acuzat? — De… omor. A împușcat pe cineva. — Cine a fost victima? — Vin în douăzeci de minute. Vorbim când ajung acolo. — Cine a fost victima? repetă Gabriel. Moore oftă. — Un polițist. Acum două luni, Joseph Roke a omorât un polițist. • — Totul a început cu o oprire de rutină în trafic, spuse Moore. Evenimentul a fost înregistrat automat de camera video montată pe mașina polițistului. Poliția din New Haven nu mi-a trimis toată înregistrarea, dar mi-au trimis pe e-mail o poză care conținea primul cadru. Moore apăsă pe mouse și o poză se deschise pe monitorul laptopului. Înfățișa spatele unui polițist din New Haven, prins în timp ce se deplasa spre un autoturism parcat în fața mașinii lui. Plăcuța de înmatriculare a celeilalte mașini se putea vedea. — E un număr de Virginia, spuse Moore. Îl vezi mai bine dacă mărești imaginea. E aceeași mașină pe care am găsit-o azi după-amiază parcată ilegal pe Harrison Street, la câteva străzi depărtare de spital. Se uită la Gabriel. E înregistrată pe numele lui Joseph Roke. — Ai spus că e din Virginia? — Da. — Ce făcea în Connecticut acum două luni? — Nu știm. Cum nu știm nici ce face acum în Boston. Tot ce avem despre el e schița profilului biografic pusă cap la cap de Poliția din New Haven. Arătă spre 1166

laptop. Și asta. O împușcătură înregistrată de camera video. Dar ăsta nu e singurul lucru pe care îl vezi în pozele astea. Gabriel se concentră asupra autoturismului lui Roke. La imaginea care se vedea prin fereastra din spate. — E un pasager, spuse el. Este cineva care stă lângă Roke. Moore aprobă. — Dacă mărești imaginea, vezi cu ușurință că acest pasager are părul lung și negru. — Ea e, spuse Maura, uitându-se la monitor. E Jane Doe. — Ceea ce înseamnă că erau împreună în New Haven acum două luni. — Arată-ne și restul, zise Gabriel. — Stai să mă duc la ultima imagine… — Vreau să văd totul. Moore tăcu, ținând mâna pe mouse. Se uită la Gabriel. — Nu e nevoie, spuse el încet. — Poate că trebuie. Arată-mi totul. După un moment de ezitare, Moore apăsă pe mouse, trecând la următorul cadru. Polițistul stătea în dreptul geamului lui Roke, uitându-se la bărbatul care, în următoarele secunde, avea să-i pună capăt zilelor. Polițistul avea mâna pe pistol. O simplă atitudine prudență? Sau poate bănuia că își privea criminalul? Moore ezită din nou înainte de a trece la cadrul următor. Deja le văzuse; știa ce oroare urma. Apăsă pe mouse. Imaginea era un moment în timp, care surprinde orice detaliu macabru. Polițistul încă stătea, având arma scoasă din toc. Avea capul dat pe spate de la impactul glonțului, cu fața prinsă în momentul dezintegrării, carnea explodându-i într-un nor sângeros. Urmă o a patra și ultima poză. Corpul polițistului era întins pe șosea, lângă mașina celui care trăsese. Era doar postfața, dar imaginea asta îl făcu pe Gabriel să se aplece brusc în față. Se uita la geamul din spate al mașinii. La silueta care nu apărea în celelalte trei poze. Maura o văzu de asemenea. — E cineva pe bancheta din spate, zise ea. — Asta am vrut să vedeți amândoi, spuse Moore. O a treia persoană se afla în mașina lui Roke. Probabil ascunzându-se sau dormind pe bancheta din spate. Nuți poți da seama dacă e un bărbat sau o femeie. Tot ce poți vedea e capul tuns scurt, ridicându-se chiar după împușcătură. Se uită la Gabriel. Există un al treilea asociat pe care încă nu l-am văzut sau auzit. Cineva care a fost cu ei în New Haven. Acel cod de activare se poate să fi fost nu doar pentru o persoană. Privirea lui Gabriel era încă ațintită asupra monitorului. Asupra acelei siluete misterioase. — Ai spus că are dosar militar? 1167

— Așa i-am găsit amprentele. A lucrat în armată din 1990 până în 1992. — La ce divizie? Moore nu răspunse imediat, iar Gabriel continuă să îl privească. Ce a fost antrenat să facă? — DEE. Distrugerea echipamentelor explozive. — Bombe? întrebă Maura. Se uită speriată la Moore. Dacă știe cum să le dezamorseze, atunci știe și cum să le construiască. — Ai spus că a lucrat doar doi ani, zise Gabriel. Propria lui voce îl șocă prin calmul ei ciudat. A unui străin cu sânge-rece. — A avut… probleme în străinătate, când a ajuns în Kuwait, spuse Moore. A fost dat afară în mod dezonorabil. — De ce? — A refuzat să se supună ordinelor. A pocnit un ofițer. Tot felul de altercații cu alți oameni din divizia lui. S-a bănuit că e instabil emoțional. Că suferă de paranoia. Cuvintele lui Moore căzură ca o lovitură după lovitură, lăsându-l pe Gabriel fără aer. — Dumnezeule, murmură el. — Asta schimbă totul. — Ce vrei să spui? întrebă Maura. Se uită la ea. — Nu mai putem pierde vremea. Trebuie să o scoatem de acolo acum. — Cum rămâne cu negocierile? Să nu ne grăbim cu operațiunea. — Nu se aplică aici. Nu numai că acest bărbat e instabil, ci a omorât deja un polițist. — Nu știe că Jane e polițistă, spuse Moore. Și noi nu-l vom lăsa să afle. Fii atent, aceleași principii se aplică aici. Cu cât se prelungește o criză cu ostatici, cu atât se termină mai bine. Se rezolvă cu negocierea. Gabriel arătă spre laptop. — Cum dracului negociezi cu cineva care face asta? — Se poate. Trebuie să se poată. — Nu e soția ta înăuntru! Observă privirea îngrozită a Maurei și se întoarse, încercând să se adune. În continuare Moore spuse încet: — Ceea ce simți acum – prin ceea ce treci – am trecut și eu prin asta, să știi. Știu exact cu ce te confrunți. Acum doi ani, soția mea, Catherine, a fost răpită de un bărbat pe care probabil ți-l amintești. Warren Hoyt. Chirurgul. Gabriel își aminti de el. Bărbatul care se strecura noaptea în casele femeilor care dormeau singure, acestea trezindu-se cu un monstru în dormitor. Din cauza crimelor lui Hoyt fusese adus Gabriel la Boston în urmă cu un an. Brusc, își dădu seama că Chirurgul era firul comun care-i lega pe ei toți. Moore 1168

și Gabriel, Jane și Maura. Fuseseră cu toții atinși, într-un fel sau altul, de același rău. — Știam că Hoyt a răpit-o, spuse Moore. Și nu puteam face nimic în privința asta. Nu-mi trecea nimic prin cap cum s-o salvez. Dacă aș fi putut să-mi dau viața mea pentru a ei, aș fi făcut-o fără să stau pe gânduri. Dar tot ce puteam face era să văd cum se scurg orele. Partea cea mai rea era că știam ce îi face. Văzusem autopsiile celorlalte victime. Văzusem fiecare tăietură pe care o făcuse cu bisturiul. Așa că da, știu exact cum te simți. Și crede-mă că voi face tot ce-mi stă în puteri ca s-o scot pe Jane de acolo teafără. Nu doar pentru că mi-e colegă, sau pentru că ești căsătorit cu ea, ci pentru că-i datorez fericirea mea. Ea e cea care a găsit-o pe Catherine. Jane e cea care i-a salvat viața. În cele din urmă, Gabriel îl privi. — Cum negociem cu oamenii ăștia? — Trebuie să aflăm exact ce vor. Știu că sunt prinși acolo. Nu au de ales decât să vorbească cu noi, așa că noi continuăm să vorbim cu ei. Ai avut de-a face cu alte situații de luări de ostatici, așa că ești familiarizat cu regulamentul negocierii. Nu s-a schimbat, doar pentru că ești de cealaltă parte a baricadei acum. Trebuie să scoți din această ecuație pe soția și emoțiile tale. — Tu ai putea? Tăcerea lui Moore răspunse la întrebare. Bineînțeles că nu putea. Și nici eu nu pot.

1169

• TREISPREZECE Mila Diseară mergem la o petrecere. „Mama” ne spune că vor fi acolo oameni importanți, așa că trebuie să arătăm foarte bine. Pentru această ocazie ne-a dat haine noi. Eu port o rochie neagră din catifea atât de strâmtă, încât abia pot să merg, și trebuie să-mi ridic tivul până sus la șolduri ca să mă pot urca în dubiță. Celelalte fete se urcă lângă mine într-un foșnet de mătase și satin și le simt mirosul puternic al parfumurilor. Am petrecut ore întregi cu machiajele și acum stăm aidoma păpușilor mascate gata să jucăm într-o piesă de Kabuki44. Nimic din ceea ce se vede nu este real. Nici genele, nici rujul roșu, nici măcar obrajii fardați. În dubiță este frig și tremurăm toate așteptând-o pe Olena. Șoferul american țipă pe geam că trebuie să plecăm altfel vom întârzia. Întrun final, „Mama” iese din casă, trăgând-o pe Olena după ea. Olena se smucește supărată din mâna „Mamei” și merge restul drumului de una singură. E îmbrăcată cu o rochie lungă și verde din mătase cu un guler înalt tipic chinezesc și o crăpătură care-i ajunge până la coapse. Părul ei negru unduiește drept și lucios pe umeri. N-am mai văzut niciodată o fată atât de frumoasă, și mă uit la ea în timp ce se îndreaptă spre dubiță. Drogurile au calmat-o ca de obicei, au făcut-o docilă, dar au amețit-o și se clatină pe tocuri. — Urcă, urcă! țipă șoferul. „Mama” trebuie să o ajute pe Olena să urce în dubiță. Olena se așeză pe locul din fața mea și se prăbușește spre geam. „Mama” închide ușa și se urcă lângă șofer. — În sfârșit, spune șoferul, și plecăm. Știu de ce mergem la petrecerea asta; știu ce se așteaptă de la noi. Cu toate astea, e ca o evadare, deoarece e pentru prima dată după săptămâni întregi când ne este permis să ieșim din casă și îmi întorc capul cu entuziasm spre geam în timp ce o luăm pe un drum pietruit. Văd un indicator: DEERFIELD ROAD. Mergem cu mașina mult timp. Mă uit la indicatoarele de pe marginea drumului, citind numele orașelor prin care trecem: RESTON, ARLINGTON și WOODBRIDGE. Mă uit la oamenii din alte mașini și mă întreb dacă vreunul dintre ei poate citi strigătul de ajutor de pe Kabuki, în limba japoneză, este unul dintre cele trei mari stiluri de teatru japonez. (n.tr.). 44

1170

fața mea. Dacă i-ar păsa cuiva. O șoferiță de pe banda cealaltă se uită la mine și pentru o clipă privirile ni se încrucișează. Apoi își îndreaptă privirea la drum. Oare ce a văzut cu adevărat? Doar o roșcată într-o rochie neagră, ieșind să se distreze. Oamenii văd ceea ce vor să vadă. Nu se gândesc niciodată că lucrurile îngrozitoare pot părea frumoase. Încep să zăresc fâșii de apă, o întindere albastră, în zare. Când în sfârșit se oprește dubița, ne aflăm pe un doc unde e acostat un iaht impresionant. Nu mă așteptam ca petrecerea din seara asta să aibă loc pe un iaht. Celelalte fete își lungesc gâturile să-l vadă, curioase să vadă cum arată acest iaht imens înăuntru. De asemenea, sunt și puțin speriate. „Mama” deschide ușa dubiței. — Acești oameni sunt foarte importanți. Să fiți cu zâmbetul pe buze și fericite, ați înțeles? — Da, Mamă, răspundem noi. — Coborâți. În timp ce coborâm din dubiță, o aud pe Olena spunând încet „Să te ia naiba, Mamă”, dar n-o aude nimeni. Clătinându-ne pe tocuri, tremurând în rochii, urcăm singure pe rampă și apoi pe iaht. Pe punte ne așteaptă un bărbat. După felul în care „Mama” aleargă să-l salute, îmi dau seama că acest bărbat e cineva important. Ne aruncă o privire superficială și dă din cap aprobator. Îi spune în engleză „Mamei”: — Du-le înăuntru și dă-le ceva de băut. Vreau să fie vesele atunci când sosesc invitații. — Da, domnule Desmond. Privirea bărbatului se oprește asupra Olenei, care se leagănă lângă balustradă. — O să ne provoace asta din nou probleme? — A luat pastilele. O să fie liniștită. — Ar trebui să fie. Nu vreau să facă vreo scenă în seara asta. — Intrați! ne ordonă „Mama”. Înăuntru! Am luat-o pe un coridor spre cabină, și rămân uimită de ceea ce văd. Un candelabru de cristal strălucește deasupra noastră. Văd lambriuri din lemn închis la culoare, canapele din piele crem. Un barman deschide o sticlă, iar un ospătar într-un sacou alb ne aduce pahare cu șampanie. — Beți, spune „Mama”. Găsiți un loc unde să stați și fiți vesele. Luăm fiecare câte un pahar și ne împrăștiem prin cabină. Olena stă pe canapea lângă mine, sorbind șampanie, picior peste picior ca să i se vadă coapsele prin despicătura rochiei. — Sunt cu ochii pe tine, o avertizează „Mama” pe Olena în rusă. Olena ridică din umeri. — La fel ca și restul. Barmanul face un anunț: 1171

— Au sosit. „Mama” îi aruncă o ultimă privire amenințătoare Olenei, apoi se retrage. — Vezi cum trebuie să își ascundă fața grasă? spune Olena. Nu vrea nimeni să se uite la ea. — Ssst, îi șoptesc eu. Nu ne băga în bucluc. — În caz că nu ți-ai dat seama, drăguța mea Mila, deja suntem în bucluc. Auzim râsete și salutări cordiale între colegi. Americani. Ușa cabinei se deschide, iar fetele sar toate în picioare zâmbindu-le celor patru bărbați care își fac apariția. Unul dintre ei este gazda, domnul Desmond, cel care ne-a întâmpinat pe punte. Cei trei invitați sunt toți bărbați, aranjați la patru ace, în costume cu cravată. Doi dintre ei sunt tineri și bine făcuți, bărbați care merg cu încrederea și grația atleților. Dar al treilea bărbat e mai în vârstă, de-o seamă cu bunicul meu, ba chiar mai bătrân, cu ochelari cu rame metalice subțiri, părul cărunt și un început de chelie. Oaspeții se uită prin cameră, cercetându-ne cu mare interes. — Văd c-ai adus prospături, spune bărbatul mai în vârstă. — Ar trebui să mai treci pe la noi pe acasă, Carl. Să vezi ce avem. Domnul Desmond face semn către bar. — Ceva de băut, domnilor? — Un scotch ar fi bun, spune bărbatul vârstnic. — Dar tu, Phil? Richard? — Pentru mine la fel. — Șampania aia ar fi perfectă. Motoarele iahtului încep să huruie. Mă uit pe fereastră și văd că ne îndepărtăm, ieșind în larg pe râu. La început bărbații nu ni se alătură. În schimb, stau pe lângă bar, sorbind din băuturi, vorbind între ei. Eu și Olena înțelegem engleza, dar celelalte fete nu știu decât puțin, iar zâmbetele mecanice se transformă în priviri plictisite. Bărbații discută despre afaceri, îi aud vorbind despre contracte, licitații, starea drumurilor și accidente grave. Cine se bate cu cine pentru contracte și pentru ce sumă. Acesta este adevăratul scop al petrecerii: mai întâi afacerile, apoi plăcerea. Își termină băuturile, iar barmanul le mai toarnă un rând. Câteva glume la sfârșit înainte să le-o tragă târfelor. Văd cum strălucesc verighetele pe degetele oaspeților, și mi-i imaginez pe acești bărbați făcând dragoste cu soțiile lor în paturi mari cu așternuturi curate. Soțiile habar nu au ce fac soții lor, în alte paturi, fetelor ca mine. Acum bărbații se uită la noi, iar mâinile încep să-mi transpire, anticipând chinul serii. Cel vârstnic se tot uită la Olena. Ea îi zâmbește și îmi șoptește în rusă: — Ce porc. Mă întreb dacă grohăie când îi vine. — Te poate auzi, îi șoptesc. — Nu înțelege nicio boabă. 1172

— N-ai de unde să știi. — Uite, zâmbește. Crede că îți spun cât e de chipeș. Bărbatul își pune paharul gol pe masă și vine spre noi. Cred că își dorește să fie cu Olena, așa că mă ridic să-i fac loc pe canapea. Dar se întinde după încheietura mea și mă oprește. — Bună. Vorbești engleză? Eu aprob; mi s-a uscat prea tare gâtul ca să îi răspund. Mă uit la el cu groază. Olena se ridică de pe canapea, îmi aruncă o privire compătimitoare și pleacă. — Câți ani ai? — Am… am șaptesprezece. — Arăți mult mai tânără. Pare dezamăgit. — Ei, Carl, strigă domnul Desmond. De ce nu o iei la o plimbare? Ceilalți doi invitați și-au ales deja însoțitoarele. Unul din ei o conduce deja pe Katya pe unul dintre holuri. — Orice cabină e bună, adaugă gazda noastră. Carl se uită la mine. Mă apucă de mijloc cu mâna și mă îndrumă pe un hol. Mă bagă într-o cabină frumoasă, placată cu lemn bine lustruit. Mă retrag, inima bătându-mi cu putere în timp ce încuie ușa. Când se întoarce la mine, văd că are o umflătură în pantaloni. — Știi ce ai de făcut. Dar nu știu; habar nu am la ce se așteaptă, astfel încât sunt șocată de lovitura bruscă. Palma lui mă trimite în genunchi și mă îngrămădesc la picioarele lui, zăpăcită. — Nu auzi? Târfă proastă. Dau din cap, coborându-mi privirea, uitându-mă în podea. Brusc înțeleg care e jocul, după ce tânjește. — Am fost foarte rea, îi șoptesc. — Trebuie să fii pedepsită. „Dumnezeule. Sper să se termine repede.” — Spune-o! — Trebuie să fiu pedepsită. — Dezbracă-te. Tremurând, îngrozită să nu fiu lovită din nou, mă supun. Îmi deschei fermoarul rochiei, îmi dau jos ciorapii și chiloții. Mă uit în jos; o fată bună trebuie să fie cuviincioasă. În timp ce mă întind pe pat, nu scot niciun sunet, desfăcându-mi picioarele în fața lui, fără niciun fel de împotrivire, pur și simplu cu supunere. În timp ce se dezbracă, se uită la mine, savurând priveliștea de carne supusă. Îmi înghit scârba când se urcă pe mine, mirosind a scotch. Închid ochii și mă concentrez asupra huruitului motoarelor, asupra apei stropind barca. Plutesc 1173

deasupra corpului meu, fără să simt nimic atunci când intră în mine, felul în care grohăie și ejaculează. După ce a terminat, nici măcar nu așteaptă să mă îmbrac. Se ridică pur și simplu, se îmbracă și iese din cabină. Încet, mă ridic. Motoarele bărcii nu se mai aud așa tare. Privind pe geam, văd că ne întoarcem spre uscat. Petrecerea s-a terminat. Până când ajung în cabină, vasul e deja ancorat, iar oaspeții au plecat deja. Domnul Desmond e la bar, bând restul de șampanie, iar „Mama” își adună fetele. — Ce ți-a spus? mă întreabă ea. Ridic din umeri. Simt cum Desmond mă studiază și mi-e frică să nu spun ceva greșit. — De ce te-a ales pe tine? Ți-a zis? — M-a întrebat doar câți ani am. — Asta-i tot? — Doar asta l-a interesat. „Mama” se întoarce spre domnul Desmond, care ne-a urmărit pe amândouă cu interes. — Vezi? Ți-am spus eu. Mereu o alege pe cea mai tânără din cameră. Nu-l interesează aspectul fizic. Dar le vrea tinere. Domnul Desmond meditează asupra acestui lucru pentru câteva clipe și aprobă. — Cred că va trebui să avem grijă să fie mulțumit. • Olena se trezește și mă vede stând la fereastră, privind printre gratii. Am deschis fereastra, iar aerul rece năvălește înăuntru, dar nu-mi pasă. Vreau doar să inspir aer curat. Vreau să-mi purific plămânii și sufletul. — Este foarte frig, spune Olena. Închide fereastra. — Mă sufoc. — E foarte frig aici. Se duce la fereastră și o închide. Nu pot să dorm. — Nici eu, îi șoptesc. La lumina lunii care strălucește prin fereastra murdară, mă studiază. În spatele nostru, una dintre fete scâncește în somn. În întuneric ascultăm cum respiră, și brusc nu mai e suficient aer în cameră pentru mine. Mă chinui să respir. Trag de fereastră încercând să o deschid, dar Olena o ține închisă. — Încetează, Mila. — Mor. — Ești isterică. — Te rog s-o deschizi. Deschide-o! Încep să suspin cu mâinile pe fereastră. — Vrei s-o trezești pe „Mama”? Vrei să ne bagi pe toate în bucluc? 1174

Mâinile mi se strâng dureros ca niște gheare și nici măcar nu pot să strâng zăvorul ferestrei. Olena mă apucă de încheietură. — Ascultă. Vrei să iei o gură de aer? Te duc eu, dar trebuie să-ți ții gura. Celelalte nu trebuie să afle. Sunt prea panicată ca să-mi pese ce spune. Îmi cuprinde fața cu mâinile, forțându-mă să mă uit la ea. — N-ai văzut asta, îmi șoptește. Apoi scoate ceva din buzunar, ceva care licărește în întuneric. O cheie. — Cum de-ai… — Ștt. Apucă pătura de pe patul ei și mă trage de lângă celelalte fete, spre ușă. Se oprește și le mai aruncă o privire, să se asigure că dorm, apoi bagă cheia în broască. Ușa se deschide și mă trage pe hol. Sunt uimită. Brusc am uitat că mă sufoc, căci am ieșit din închisoare; suntem libere. Mă întorc spre scări să-mi iau zborul, dar mă trage imediat. — Nu pe acolo. Nu putem ieși. Nu pot să descui ușa din față. Doar „Mama” are cheia. — Atunci încotro? — Îți arăt imediat. Mă conduce pe coridor. Aproape că nu văd nimic. Am încredere deplină în ea, lăsând-o să mă conducă printr-o ușă. Luna strălucește prin fereastră, iar ea plutește ca o stafie prin dormitor, trage un scaun și îl așază încet în mijlocul camerei. — Ce faci? Nu-mi răspunde, în schimb se întinde spre tavan. O trapă se deschide scârțâind deasupra capului ei și o scară coboară din ea. — Unde duce? întreb eu. — Voiai aer curat, nu? Hai să găsim, zice ea urcând scara. O urmez și mă cațăr în pod. Prin singura fereastră luminează luna și văd umbrele cutiilor și ale vechilor piese de mobilier. Aici sus aerul este stătut; nu e deloc curat. Olena deschide fereastra și iese. Brusc îmi dau seama: fereastra asta nu are gratii. Când scot capul afară, înțeleg de ce. Strada e prea departe sub noi. Nu putem ieși pe aici; o săritură ar însemna sinucidere curată. — Deci? spune Olena. Nu ieși și tu afară? Întorc capul și văd că stă pe acoperiș, aprinzându-și o țigară. Mă uit în jos la pământ, e atât de departe, iar mâinile încep să îmi transpire la gândul ieșirii pe acoperiș. — Nu fi speriată, îmi spune Olena. Nu-i nimic. Cel mai rău lucru care se poate întâmpla e să cazi și să-ți rupi gâtul. 1175

Țigara îi lucește, și simt mirosul fumului în timp ce expiră. Nu e deloc agitată. În acest moment vreau să fiu exact ca ea, fără frică. Ies pe fereastră, merg cu grijă pe pervaz și, cu o ușoară răsuflare, mă așez lângă ea pe acoperiș. Scutură pătura și ne-o pune pe umeri astfel încât să stăm, una într-alta, sub o mantie călduroasă din lână. — E secretul meu, îmi spune ea. Ești singura în care mă încred că-l va păstra. — De ce eu? — Katya m-ar vinde pentru o cutie de bomboane de ciocolată. Iar Nadia e prea proastă să-și țină gura închisă. Dar tu ești altfel. Se uită la mine cu o privire grijulie. Aproape tandră. — Oi fi tu speriată ca un iepure, dar nu ești proastă și nici trădătoare. Lauda ei mă face să roșesc, iar plăcerea simțită e mai bună decât orice drog. Mai bună decât dragostea. Brusc, mă gândesc, cu nesăbuință: „Aș face orice pentru tine, Olena”. Mă așez mai aproape de ea, căutându-i căldura. Am avut parte doar de pedepse din partea trupurilor de bărbați. Dar cel al Olenei oferă alinare, are forme delicate și părul ei îmi mângâie fața asemenea satinului. Mă uit cum îi lucește țigara și cu câtă eleganță scutură scrumul. — Vrei un fum? mă întreabă oferindu-mi țigara. — Nu fumez. — Eh. Oricum nu îți face bine, îmi spune trăgând încă un fum. Nici mie numi face bine, dar nu o să le risipesc. — De unde le ai? — De pe iaht. Am luat un pachet întreg și nu a observat nimeni. — Le-ai furat? Râde. — Eu fur o mulțime de lucruri. Cum crezi că am făcut rost de cheie? „Mama” crede că a pierdut-o, vacă proastă. Olena mai trage un fum, iar fața ei îi strălucește portocaliu. — Asta făceam la Moscova. Eram foarte bună. Dacă vorbești engleza, îți dau voie în orice hotel unde poți să faci câteva șmecherii. Alegi câteva buzunare. Expiră fum. De asta nu mă pot întoarce acasă. Acolo mă cunosc toți. — Dar nu vrei? Ridică din umeri și scutură scrumul. — Nu mă așteaptă nimic acolo. De-aia am plecat. Mă uit în sus, la cer. Stelele sunt aidoma unor punctulețe de lumină. — Nici aici nu e nimic. N-am știut că va fi așa. — Te gândești să fugi, nu-i așa Mila? — Tu nu? — Și la cine te întorci acasă? Crezi că familia te va vrea înapoi după ce vor afla ce ai făcut aici? — E doar bunica. 1176

— Și ce-o să faci în Kryvicy dacă ți se vor îndeplini toate dorințele? O să fii bogată, o să te măriți cu un om bun? — N-am niciun vis, îi șoptesc eu. — E mai bine așa. Olena râde sec. Atunci nu ai de ce să fii dezamăgită. — Dar orice, oriunde e mai bine decât aici. — Chiar crezi? Se uită la mine. — Cunosc o fată care a fugit. Eram la o petrecere, precum cea din seara asta, acasă la domnul Desmond. S-a cățărat pe o fereastră și a fugit. Așa au început pentru ea problemele. — De ce? — Ce mănânci acolo? Unde stai? Dacă nu ai acte, nu ai cum să supraviețuiești decât făcând șmecherii, ceea ce poți face și aici. Într-un final s-a dus la poliție și știi ce s-a întâmplat? Au deportat-o înapoi în Belarus. Olena scoate un fuior de fum și se uită la mine. Să nu ai încredere în poliție. Nu sunt prietenii tăi. — Dar a scăpat. S-a întors acasă. — Știi ce se întâmplă dacă fugi și te întorci acasă? Te vor găsi acolo și îți vor găsi și familia. Și când vă găsesc, mai bine ați fi morți. Olena își stinse țigara. Aici poate fi un iad, dar cel puțin nu te jupoaie de vie, așa cum i-au făcut ei. Tremur, dar nu din cauza frigului. Mă gândesc iar la Anja. Mereu mă gândesc la săraca Anja, care a încercat să fugă. Mă întreb dacă trupul ei se află încă în deșert, dacă a putrezit. — Atunci nu ai de ales, șoptesc eu. Nu ai deloc de ales. — Bineînțeles că ai. Joci după cum cântă ei. Ți-o tragi cu câțiva bărbați în fiecare zi, le dai ce vor. În câteva luni, un an, „Mama” primește un nou transport de fete, și deja ești marfă veche. Atunci te lasă să pleci. Atunci devii liberă. Dar dacă încerci mai întâi să fugi, atunci trebuie să te dea drept exemplu. Se uită la mine. Tresar atunci când se întinde brusc și îmi atinge fața, stând cu mâna pe obrazul meu. Degetele ei îmi încălzesc pielea. — Rămâi în viață, Mila, îmi spune ea. N-o să dureze prea mult.

1177

• PAISPREZECE Chiar și pentru standardele înalte din Beacon Hill, casa era impunătoare, cea mai mare de pe o stradă cu case distinse care au adăpostit generații de brahmani bostonezi45. Era pentru prima dată când Gabriel vizita această casă, și în alte împrejurări s-ar fi oprit pe aleea pavată să admire, în lumina slabă a zilei, sculpturile de pe ușă, decorațiunile din fier și ciocănelul fantezist din alamă de pe ușa de la intrare. Astăzi însă, nu îi stătea mintea la arhitectură; nu se opri pe alee, ci se grăbi pe trepte și sună la sonerie. Îi deschise o femeie tânără care purta ochelari cu rame de baga, măsurându-l din priviri. „Ultimul gardian al ușii”, se gândi el. Nu o mai întâlnise pe această asistentă până acum, dar se potrivea tiparului unei angajate de la Conway; deșteaptă, eficientă – probabil studiase la Harvard. Pe Deal li se spunea „intelectualii de Conway”, femeile și bărbații cunoscuți pentru inteligența lor și pentru loialitatea absolută față de senator. — Sunt Gabriel Dean, spuse el. Senatorul Conway mă așteaptă. — Toată lumea vă așteaptă în birou, agent Dean. Toată lumea? — Urmați-mă. Se întoarse și îl conduse sprintenă pe hol, tocurile ei joase și practice tocănind pe parchetul din stejar închis la culoare în timp ce treceau pe lângă o serie de portrete atârnate pe perete: un străbunic cu figură aspră pozat la biroul lui. Un bărbat cu o perucă albă și îmbrăcat cu o robă neagră de judecător. Un al treilea, stând în fața unei draperii din catifea verde. Pe acest hol, era etalat neamul distins al lui Conway, neam pe care evitase în mod deliberat să-l expună în casa din Georgetown, unde sângele albastru era o îndatorire politică. Femeia bătu încet la ușă, apoi își băgă capul în cameră. — A sosit agentul Dean. — Mulțumesc, Jillian. Gabriel păși înăuntru, iar ușa se închise încet în spatele lui. Senatorul se ridică de la biroul din lemn de cireș ca să-l salute. Deși avea peste șaizeci de ani și părul cărunt, Conway se deplasa cu agerimea și agilitatea unui pușcaș marin. Își strânseră mâinile cu putere, ca doi bărbați care au fost amândoi în misiuni de luptă și se respectau reciproc pentru acest lucru. În original, Boston Brahmins. Acest termen se referă la familiile care fac parte din pătura socială superioară de yankei cu un stil de viață diferit, care s-au dovedit a fi extrem de influenți în artă, cultură, știință, politică, afaceri, precum și în mediul academic. (n.tr.). 45

1178

— Cum reziști? îl întrebă Conway atent. Era cea mai blândă întrebare, iar lacrimile apărură în ochii lui Gabriel. Își drese glasul. — Adevărul e că încerc din greu să nu-mi pierd mințile, recunoscu el. — Am înțeles că s-a dus la spital azi de dimineață. — Trebuia să nască săptămâna trecută. I s-a rupt apa azi-dimineață și… Tăcu, înroșindu-se. Conversația vechilor soldați rareori includea detalii intime cu privire la anatomia soțiilor. — Deci trebui s-o scoatem de acolo cât mai repede cu putință. — Da, domnule. „Nu doar repede, ci și în viață.” Sper să-mi poți spune exact ce se întâmplă aici, pentru că poliția din Boston habar nu are. — Mi-ai făcut destule favoruri de-a lungul anilor, agent Dean. Voi face tot cemi stă în puteri, îți promit. Se întoarse, gesticulând spre piesele de mobilier așezate cu fața spre un șemineu masiv. — Poate că domnul Silver, aici de față, te poate ajuta. Pentru prima dată, Gabriel își întoarse atenția spre omul care stătea liniștit în fotoliul din piele, și pe care nu-l observase până atunci. Bărbatul se ridică, iar Gabriel își dădu seama cât de neobișnuit de înalt era, cu părul negru care prevestea un început de chelie și ochi blajini care priveau printr-o pereche de ochelari de profesor. — Nu cred că vă cunoașteți, spuse Conway. Acesta este David Silver, director adjunct al Serviciului Național de Informații. Abia a venit de la Washington. „Ce surpriză”, se gândi Gabriel în timp ce-i strânse mâna lui David Silver. Directorul Serviciului Național de Informații (DNI) era un post foarte înalt la nivelul Cabinetului, cu autoritate peste orice agenție de informații din țară, de la Biroul Federal de Investigație și Serviciul de Informații al Apărării, până la CIA, iar David Silver era directorul adjunct al DNI. — Cum am aflat de această situație, începu Silver, directorul Wayne m-a rugat să vin aici. Casa Albă nu crede că e o situație obișnuită de luare de ostatici. — Ce-o fi însemnând obișnuită în ziua de azi, adăugă Conway. — Avem deja o linie directă către biroul comandantului poliției, spuse Silver. Suntem cu ochii pe investigația făcută de Departamentul de Poliție din Boston, dar senatorul Conway mi-a spus că aveți informații suplimentare care ar putea influența modul în care ar trebui să abordăm această situație. Conway arătă spre canapea. — Haideți să luăm loc. Avem multe de discutat. — Ați spus că nu credeți că avem de-a face cu o luare obișnuită de ostatici, spuse Gabriel așezându-se pe canapea. Nici eu nu cred, și nu din cauză că soția mea e captivă. — Ce vi se pare diferit? 1179

— În afară de faptul că prima care a luat ostatici este o femeie? Că avea un compatriot înarmat care a intrat să i se alăture? În afară de faptul că a transmis în direct ceea ce pare să fi fost un cod de activare? — Toate lucrurile care l-au îngrijorat pe directorul Wayne, spuse Silver. Plus că mai este încă un detaliu care ne îngrijorează. Trebuie să recunosc că nu mi-am dat seama de semnificație atunci când am auzit prima dată înregistrarea. — Ce înregistrare? — Telefonul pe care l-a dat la postul de radio. Am rugat un lingvist de la Apărare să analizeze conversația. Gramatica ei era perfectă – aproape prea perfectă. Fără contrageri, fără jargon. Femeia nu este cu siguranță americancă, ci născută în străinătate. — Negociatorul poliției din Boston a ajuns la aceeași concluzie. — Asta e partea care ne îngrijorează cel mai mult. Dacă asculți cu atenție ceea ce spune – cu precădere propoziția pe care a folosit-o, „zarurile au fost aruncate” – poți auzi accentul. Cred că e rusesc sau ucrainean, sau vreo altă limbă vorbită în estul Europei. E imposibil să-i aflăm originile exacte, dar accentul e slav. — Asta a îngrijorat Casa Albă, spuse Conway. Gabriel se încruntă. — Se gândesc la terorism? — În special, cecen, interveni Silver. Nu știm cine este femeia asta sau cum a ajuns în țară. Știm că cecenii folosesc femei compatrioate în atacurile lor. În atacul de la teatru din Moscova, mai multe femei purtau explozibil. Apoi au fost cele două avioane care s-au prăbușit în sudul Rusiei acum câțiva ani, după ce au decolat din Moscova. Credem că amândouă s-au prăbușit din cauza pasagerelor care aveau bombe la ele. Problema e că acești teroriști folosesc femei pentru a ataca. De asta se teme directorul serviciilor secrete, că avem de-a face cu oameni care nu sunt interesați să negocieze. S-ar putea să fie pregătiți să moară spectaculos. — Cecenia are divergențe cu Moscova, nu cu noi. — Războiul împotriva terorii este global. Tocmai de aceea s-a înființat biroul DNI – să ne asigurăm că evenimentele din 11 septembrie nu se vor mai repeta. Treaba noastră e să asigurăm colaborarea între toate agențiile, și nu să lucreze una împotriva celeilalte, așa cum se mai întâmplă uneori. Gata cu rivalitatea, gata cu spioni contra spioni. Suntem toți implicați în treaba asta. Și suntem cu toții de acord că portul din Boston e o țintă tentantă pentru teroriști. Ar putea alege depozitele de combustibil sau un petrolier. O barcă plină cu explozibil ar putea produce o catastrofă. Tăcu. — Femeia asta care a luat ostatici a fost găsită în apă, nu-i așa? — Agent Dean, pari neconvins. Ce te frământă? întrebă Conway. 1180

— Vorbim despre o femeie care a fost implicată forțat în această situație, în mod accidental. Știți că a fost adusă la morgă ca fiind victimă a unui înec și a fost dusă la spital după ce s-a trezit? — Da, confirmă Silver. E o poveste ciudată. — A acționat singură… — Nu mai e singură. Acum are un partener. — Asta nu prea sună a atac terorist premeditat. — Nu spunem că această luare de ostatici a fost premeditată. Au fost obligați de împrejurări. Probabil a început ca un accident. Poate că a căzut peste bord în timp ce era adusă clandestin în țară. S-a trezit la spital, și-a dat seama că va fi luată la întrebări de către autorități și a intrat în panică. Ar putea fi doar un braț al unei caracatițe, o parte a unei operațiuni de amploare. O operațiune care a fost acum expusă prematur. — Joseph Roke nu e rus, e american. — Da, știm câte ceva despre domnul Roke din dosarul său, interveni Silver. — Nu prea pare a fi un simpatizant cecen. — Știai că domnul Roke a fost antrenat în armată cum să folosească explozibil? — La fel au fost antrenați mulți alți soldați care nu s-au trezit teroriști. — Domnul Roke are de asemenea antecedente de comportament antisocial. Probleme disciplinare. Știați asta? — Știu că a fost dat afară în mod dezonorabil. — Pentru că a lovit un superior, agent Dean. Pentru că a nesocotit ordinele primite. S-a pus în discuție și o problemă emoțională. Un psihiatru al armatei a luat în calcul schizofrenia paranoică. — A fost tratat pentru acest lucru? — Roke a refuzat orice fel de tratament. După ce a părăsit armata, a devenit foarte retras. Vorbim despre un tip precum Unabomber46, care s-a retras din societate și a început să nutrească sentimente de dușmănie. Pentru Roke erau mereu conspirații guvernamentale, mania persecuției. Este un om foarte înverșunat care crede că guvernul l-a maltratat. Le-a scris celor de la FBI o mulțime de scrisori despre teoriile lui cum că ei ar avea un dosar special despre el. Silver se întinse după un dosar de pe măsuță și i-l dădu lui Gabriel. — O mostră a scrisului său. E o scrisoare trimisă FBI-ului în iunie 2004. Gabriel deschise dosarul și citi scrisoarea. Dr. Theodore John „Ted” Kaczynski, cunoscut ca Unabomber, este un matematician, critic și anarhist american, ținta uneia dintre cele mai costisitoare investigații ale FBI-ului. Unabomber a fost implicat în atacuri cu bombă care s-au întins pe o perioadă de douăzeci de ani, omorând trei oameni și rănind alți douăzeci și trei. (n.tr.). 46

1181

… v-am prezentat atâtea cazuri de infarct care au fost în mod secret induse de PRC-25 amestecat cu tutun aprins. Din această combinație, după cum Departamentul de Apărare știe foarte bine, rezultă un gaz mortal. O mulțime de veterani au fost omorâți astfel, așa că Administrația Veteranilor poate economisi milioane de dolari din costurile îngrijirilor medicale. Nu e nimeni la FBI căruia să-i pese? — Aceasta este doar una dintre scrisorile aiurite pe care le-a trimis Biroului, congresmenului său, ziarelor, posturilor de televiziune. Cei de la Washington Post au primit atât de multe dintre prostiile lui paranoice, încât aruncă tot ce are numele lui. După cum observați din mostră, omul e inteligent. E vorbăreț și e convins că guvernul e malefic. — De ce nu se află sub supraveghere psihiatrică? — Nu este considerat nebun, deși toată lumea poate vedea cu ușurință că e dus cu pluta. — Teroriștii nu ar recruta o persoană care suferă de psihoză. — Ar face-o dacă s-ar dovedi folositor. — Nu-i poți controla. Nu poți să știi ce vor face. Dar îi poți incita la violență. Poți să le întărești convingerile că propriul guvern e împotriva lor. Și le poți folosi abilitățile. O fi Roke paranoic, dar se pricepe la explozibili. Acesta este un singuratic ranchiunos cu pregătire militară. Cel mai bun recrut terorist, agent Dean. Până nu avem dovezi contrare, trebuie să considerăm că această situație implică securitatea națională. Nu credem că poliția din Boston se poate descurca fără ajutor. — De aceea John Barsanti e aici. — Cine? Silver păru nedumerit. — Agentul Barsanti de la biroul directorului adjunct al FBI. Biroul nu trimite de obicei pe cineva direct de la Washington atunci când există o filială la care să apeleze. — Nu știam că a intervenit și FBI-ul, spuse Silver. Acest lucru îl sperie pe Gabriel. Biroul DNI avea autoritate asupra FBI; Silver cu siguranță ar fi știut despre implicarea lui Barsanti. — FBI-ul nu se va ocupa de operațiunea de salvare, zise Silver. Am autorizat o trupă specială antitero din cadrul Diviziei de Ajutor Strategic47.

În original, Strategic Support Branch. Este o agenție creată de Departamentul Apărării împreună cu Agenția de Informații a Apărării și 47

1182

Gabriel îl privi uluit. — Aduceți o echipă de la Pentagon? O operațiune militară pe pământ american? Senatorul Conway interveni: — Știu că sună ilegal, agent Dean, dar există o directivă recentă intitulată JES Conplan 0300-97 care autorizează Pentagonul să folosească trupe militare antitero în țara noastră atunci când chiar este nevoie. Este atât de nouă, încât majoritatea oamenilor habar nu au de ea. — Și credeți că e o idee bună? — Sincer? Senatorul oftă. Mă sperie cumplit. Dar directiva e ca la carte. Armata poate interveni. — Are un motiv întemeiat, zise Silver. În caz că nu v-ați dat seama, țara noastră e atacată. Asta e șansa noastră de a distruge acest cuib înainte de a ne ataca, înainte de a pune în primejdie viețile oamenilor. La o scară mai mare acesta s-ar putea dovedi a fi un accident norocos. — Norocos? Prea târziu, Silver își dădu seama de insensibilitatea sa. Își întinse mâna pentru a se scuza. — Îmi cer scuze, am spus o prostie. Sunt atât de concentrat pe ceea ce trebuie să fac încât văd doar în față. — V-ar putea limita viziunea asupra acestei situații. — Ce vreți să spuneți? — Vă uitați la această luare de ostatici și vă gândiți automat la terorism. — Trebuie s-o iau în calcul. Ei ne-au forțat să avem această atitudine. Să nu uitați acest lucru. — Și de aceea excludeți celelalte posibilități? — Sigur că nu. Este foarte posibil să avem de-a face cu niște nebuni. Doi oameni care încearcă să evite a fi prinși după ce au împușcat un polițist din New Haven. Ne-am gândit și la această ipoteză. — Cu toate astea, vă gândiți la terorism. — Domnul Wayne așa crede. Ca director al informațiilor naționale, își ia slujba foarte în serios. Conway îl urmărise pe Gabriel, observându-i reacțiile. — Văd că ai probleme cu ipoteza terorismului. — Cred că e prea simplu, spuse Gabriel. — Care-i explicația dumneavoastră? Ce urmăresc oamenii ăștia? întrebă Silver.

CIA. Misiunea ei este de a interveni în operațiunile de teren pentru combaterea terorismului. (n.tr.). 1183

Se așeză iar pe scaun, picior peste picior, cu mâinile pe mânere. Nu se putea vedea nicio urmă de încordare pe corpul său deșirat. „Nu-l interesează ceea ce cred eu, își zise Gabriel; deja s-a hotărât.” — Încă nu am un răspuns, zise Gabriel. Ceea ce am este o sumă de detalii deconcertante pe care nu le pot explica. De aceea l-am sunat pe senatorul Conway. — Ce detalii? — Tocmai ce am asistat la autopsia agentului de pază de la spital, omul pe care necunoscuta noastră l-a împușcat mortal. Se pare că nu era angajat al spitalului. Nu știm cine era. — L-au căutat după amprente? — Nu figurează în AFIS. — Deci nu are cazier. — Nu. Nu figurează în niciuna dintre bazele de date în care l-am căutat. — Nu toată lumea are amprentele la dosar. — Omul ăsta a intrat în spital cu o armă cu cartușe duble. — Asta-i o surpriză, spuse Conway. — Ce înseamnă cartuș dublu? întrebă Silver. Eu sunt doar avocat, așa că va trebui să-mi explicați. Mă tem că sunt neștiutor când vine vorba de arme. — Este un tip de muniție în care se pune mai mult de un glonț într-un cartuș, spuse Conway. Este conceput pentru a omorî în cât mai scurt timp. — Doar am vorbit la Laboratorul Balistic din cadrul Departamentului de Poliție din Boston, spuse Gabriel. Au găsit un cartuș în camera de spital. Este un M-198. Conway se uită uimit la el. — Fabricat de armata americană. Nu te-ai aștepta ca un agent de pază să aibă în dotare așa ceva. — Un agent de pază fals. Gabriel căută în buzunarul de la piept și scoase o bucată de hârtie împăturită. O desfăcu. Aici se află următorul detaliu care mă interesează. — Ce-i asta? întrebă Silver. — Asta e schița pe care am făcut-o la autopsie. E un tatuaj de pe spatele bărbatului. Silver întoarse hârtia spre el. — Un scorpion? — Da. — Vreți să-mi explicați ce semnificație are asta? Pot să pun pariu că există o mulțime de oameni care au tatuat un scorpion. Conway se întinse după schiță. — Ai spus că avea asta tatuat pe spate? Și nu l-am putut identifica pe acest bărbat? 1184

— N-am găsit nimic de pe urma amprentelor. — Mă mir că nu le are la dosar. — De ce? întrebă Silver. Gabriel se uită la el. — Este posibil ca acest bărbat să fie militar. — Poți să-ți dai seama de asta doar uitându-te la tatuajul lui? — Nu e doar tatuajul. — Ce e atât de special la acesta? — Nu îl are pe mână, ci pe spate. Pușcașii marini îl numesc „etichete pe carnea de pe trunchi” deoarece sunt folositoare la identificarea ta. Într-o explozie există riscul de a-ți pierde extremitățile, așa că mulți soldați aleg să se tatueze pe piept sau pe spate. Silver se strâmbă. — Un motiv morbid. — Dar practic. — Și scorpionul? Are vreo semnificație? — Numărul 13 mi-a atras atenția, spuse Gabriel. Se poate vedea aici, încercuit de ac. Cred că se referă la Lupta Treisprezece. — E o unitate militară? — Corpul expediționar al Pușcașilor Marini, antrenați pentru misiuni speciale. — Vreți să spuneți că acest bărbat este un fost pușcaș marin? — Nu ești niciodată un fost pușcaș marin, remarcă Conway. — Aa. Sigur, se corectă Silver. E un pușcaș marin mort. — Și asta ne duce la detaliul care mă deranjează cel mai mult, zise Gabriel. Faptul că amprentele lui nu sunt în nicio bază de date. Acest bărbat nu are niciun dosar militar. — Atunci poate că vă înșelați în privința semnificației acestui tatuaj și a cartușului dublu. — Sau poate că am dreptate și amprentele lui au fost șterse în mod deliberat din sistem pentru a-l face invizibil în fața legii. Se lăsă tăcerea. Silver își deschise ochii larg dându-și seama de ceea ce Gabriel insinua. — Vă referiți la faptul că una dintre agențiile noastre i-a șters amprentele? — Pentru a ascunde o misiune sub acoperire pe teritoriul țării noastre. — Pe cine acuzați? CIA, armata? Dacă a fost unul de-al nostru, mie nu mi s-a spus nimic. — Oricine ar fi fost acest bărbat și pentru oricine ar fi lucrat, acum este clar că el și asociatul său au apărut în acea cameră de spital pentru un anumit motiv. Gabriel se uită la Conway. — Dumneavoastră faceți parte din Comitetul pentru serviciile de informații al Senatului. Aveți surse. 1185

— Nu știu nimic despre acest lucru, spuse Conway clătinând din cap. Dacă una dintre agențiile noastre a ordonat ca acea femeie să fie omorâtă, atunci se va isca un scandal monstru. Un asasinat pe teritoriul Statelor Unite? — Dar acest asasinat a eșuat, spuse Gabriel. Înainte să termine, dr. Isles intră peste ei. Nu numai că ținta a supraviețuit, dar a luat și ostatici pe deasupra. Acest eveniment e foarte mediatizat. O greșeală a serviciilor secrete, care va ajunge pe prima pagină. Toate lucrurile vor ieși la suprafață, așa că dacă știți ceva, ați face bine să-mi spuneți. Cine este această femeie, și de ce guvernul o vrea moartă? — Asta e o simplă speculație, zise Silver. Urmați un fir foarte subțire, agent Dean. Extrapolați de la un tatuaj și un glonț până la o asasinare ordonată de guvern. — Oamenii ăștia o au pe soția mea, spuse Gabriel încet. Sunt dispus să urmăresc orice fir, oricât de subțire ar fi. Trebuie să știu cum să pun capăt acestei situații fără să fie cineva omorât. Asta-i tot ce vreau, să nu moară nimeni. — Toți vrem asta, aprobă Silver.

1186

• CINCISPREZECE Când Maura ajunse pe liniștita stradă Brookline, unde locuia, se înnoptase. Trecu pe lângă case și grădini cunoscute. Îl văzu pe același băiat roșcat jucând baschet la coșul de deasupra garajului, și ratând, ca de obicei. Totul arăta ca ieri, încă o seara de vară fierbinte în suburbii. „Dar seara asta e diferită”, se gândi ea. În seara asta nu va mai sta cu un pahar de vin rece sau cu ultima ediție a romanului Bâlciul deșertăciunilor. Cum putea să se bucure de micile ei plăceri, știind ce îndura Jane în acele clipe? Asta dacă Jane încă mai trăia. Maura opri în garaj și intră în casă, recunoscătoare pentru aerul rece ce venea de la aparatul de aer condiționat. Nu avea de gând să stea prea mult; venise acasă să mănânce ceva, să facă un duș și să se schimbe. Chiar și pentru această pauză se simțea vinovată. „O să îi duc lui Gabriel niște sendvișuri”, se gândi ea. Însă probabil că Gabriel nu se gândea la mâncare. Tocmai ieșise de sub duș când auzi soneria. Își puse un halat și se grăbi să răspundă. Peter Lukas era în fața ușii. Vorbiseră în acea dimineață, dar judecând după tricoul lui șifonat și după liniile din jurul ochilor, timpul trecut de atunci își spusese cuvântul. — Îmi cer scuze că am apărut direct aici, spuse el. Am încercat să te sun acum câteva minute. — N-am auzit telefonul. Făceam un duș. Pentru câteva momente el își coborî privirea spre halatul ei. Apoi se uită în spatele ei, concentrându-se pe un punct după umărul ei, de parcă se simțea stânjenit uitându-se la o femeie dezbrăcată. — Putem sta de vorbă? Am nevoie de sfatul tău. — Sfat? — În legătură cu ceea ce mă roagă poliția să fac. — Ai vorbit cu căpitanul Hayder? — Și cu tipul de la FBI. Agentul Barsanti. — Înseamnă că știi deja ce vor răpitorii. Lukas dădu aprobator din cap. — De aceea am venit aici. Vreau să știu ce părere ai despre toată nebunia asta. — Chiar iei această posibilitate în calcul? — Vreau să știu ce ai face tu, dr. Isles. Am încredere în judecata ta. Privirile lor se încrucișară, simți cum se înroșește și își strânse halatul mai tare. 1187

— Intră, îl invită ea într-un final. Așteaptă să mă îmbrac și o să discutăm despre asta. În timp ce aștepta în sufragerie, căută în șifonier niște pantaloni largi și o bluză. Uitându-se în oglindă, se cutremură la reflexia petelor de rimei și a părului încâlcit. „E doar un reporter, se gândi ea. Nu e o întâlnire. Nu contează cum dracului arăți.” Când se duse în sfârșit în sufragerie, îl găsi stând la fereastră, uitându-se pe strada întunecată. — Știai că vestea a devenit națională? spuse el întorcându-se spre ea. Chiar acum o difuzează în L.A. — Este motivul pentru care te gândești să faci asta? O șansă de a ajunge celebru? Pentru că îți va apărea numele în toate ziarele? — O, da, parcă mă și văd deja. Reporter împușcat în cap. Sunt înnebunit după acest titlu. — Deci îți dai seama că nu e o alegere înțeleaptă. — Încă nu m-am decis. — Dacă vrei sfatul meu… — Vreau mai mult decât sfatul tău. Am nevoie de informații. — Ce pot să-ți spun? — Poți începe prin a-mi spune ce caută FBI-ul aici. — Mi-ai zis că ai vorbit cu agentul Barsanti. Nu l-ai întrebat? — Am auzit că este și un agent Dean implicat. Barsanti n-a vrut să-mi spună nimic despre el. De ce ar trimite Biroul doi oameni tocmai de la Washington pentru o criză de care în mod normal s-ar ocupa poliția din Boston? Întrebarea lui o neliniști. Dacă știa deja de Gabriel, nu-i va lua mult timp să afle că Jane era ținută ostatică. — Nu știu, minți ea, evitându-i privirea. O privea atât de intens, încât ea trebui să se întoarcă și să se așeze pe canapea. — Dacă e ceva ce ar trebui să știu, spuse el, sper să-mi zici. Aș vrea să știu dinainte în ce mă bag. — Până acum cred că deja știi ceea ce știu și eu. Se așeză pe scaun, cu fața la ea, privind-o atât de direct, încât se simți ca un fluture într-un insectar. — Ce vor acești oameni? — Ce ți-a zis Barsanti? — Mi-a spus despre oferta lor, că au promis să elibereze doi ostatici. Apoi intru eu cu un cameraman să vorbesc cu tipul ăsta și vor mai elibera încă doi ostatici. Ăsta-i târgul. Ce se va întâmpla apoi nu știe nimeni. „Bărbatul ăsta i-ar putea salva viața lui Jane, se gândi ea. Dacă intră în spital, Jane ar putea fi unul din cei doi ostatici care vor ieși. Eu aș face-o, dar nu-i pot cere acestui om să-și riște viața, nici măcar pentru Jane.” 1188

— Nu chiar în fiecare zi i se oferă unui om șansa de a fi erou, spuse el. E o ocazie unică. Mulți jurnaliști ar accepta. Ea râse. — Foarte tentant. O afacere bună, filmul săptămânii. Să-ți riști viața pentru puțină faimă și bani? — Am o Toyota veche și ruginită parcată chiar acum acolo și o ipotecă pe douăzeci și nouă de ani, așa că faima și banii nu sună deloc rău. — Dacă trăiești ca să te bucuri de ei. — De asta vorbesc cu tine. Tu ai fost cu răpitoarea. Știi cu ce fel de oameni avem de-a face. Sunt raționali? Se vor ține de cuvânt? Mă vor lăsa să plec după ce se termină interviul? — Nu am de unde să știu. — Ăsta nu-i un răspuns prea încurajator. — Nu vreau să fiu responsabilă pentru ce ai putea păți. Nu am de unde să știu ce vor face. Nici măcar nu știu ce vor. Reporterul oftă. — Mă temeam că vei spune asta. — Vreau să te întreb ceva. Presupun că știi răspunsul. — Ce vrei să știi? — Dintre toți jurnaliștii pe care i-ar fi putut alege, de ce te-au ales pe tine? — Habar n-am. — Trebuie să fi avut vreun contact cu ei înainte. Faptul că el ezită îi atrase atenția. Se aplecă spre el. Ai auzit de ei. — Trebuie să înțelegi că reporterii au de-a face cu tot felul de oameni nebuni. Săptămânal primesc câteva scrisori ciudate sau telefoane despre conspirații secrete ale guvernului. Dacă nu sunt maleficele companii petroliere, atunci sunt elicopterele invizibile sau comploturi puse la cale de Națiunile Unite. De cele mai multe ori le ignor, de aceea nu le-am dat prea mare importanță. Alt nebun care mi-a dat telefon. — Când? — Acum câteva zile. Unul dintre colegi mi-a adus aminte, deoarece el răspunsese la telefon. Sincer să fiu, atunci când am primit telefonul eram foarte ocupat ca să-i mai dau atenție. Era târziu, și eram cât pe ce să găsesc o știre, iar ultimul lucru pe care-l voiam era să stau de vorbă cu un nebun. — Sunase un bărbat? — Da. M-a sunat la redacție și m-a întrebat dacă m-am uitat la pachetul pe care mi l-a trimis. Nu știam despre ce vorbește. Mi-a zis că mi-a trimis ceva prin poștă acum câteva săptămâni, dar nu am primit. Apoi mi-a spus că o femeie îmi va lăsa un alt pachet la recepție în acea noapte și că de îndată ce-l primesc să mă duc jos pe hol și să-l iau pentru că e foarte fragil. — Ai primit al doilea pachet? 1189

— Nu. Gardianul de la recepție mi-a spus că n-a trecut nicio femeie în seara aceea. M-am dus acasă și am uitat totul. Până acum. Tăcu. Mă întreb dacă cel care m-a sunat este Joe. — De ce te-a ales pe tine? — Nu știu. — Se pare că acești oameni te cunosc. — Poate că mi-au citit articolele, poate că sunt fani. Maura tăcu, iar el râse sec. — Slabe speranțe, nu? — Ai apărut vreodată la televizor? întrebă ea, gândindu-se: „Arată destul de bine”. — Niciodată. — Și publici doar în Boston Tribune? — Doar? Ce bine-ai zis-o, dr. Isles. — N-am vrut să spun asta. — Sunt reporter de la douăzeci și doi de ani. Am început scriind pe cont propriu pentru Boston Phoenix și Boston Magazine. Pentru o vreme a fost distractiv, dar asta nu-ți plătește facturile, așa că am fost fericit să găsesc un post la Tribune. Am început în inima orașului, am petrecut câțiva ani în D.C., fiind corespondentul lor la Washington. Apoi m-am întors la Boston când mi-au oferit o rubrică săptămânală. Așa că, da, sunt în acest domeniu de ceva timp. Nu câștig o avere, dar am cu siguranță câțiva admiratori, din moment ce Joseph Roke se pare că știe cine sunt. Tăcu. Cel puțin sper că e un admirator și nu vreun cititor iritat. — Chiar dacă e vreun admirator, situația asta e periculoasă. — Știu. — Înțelegi scenariul? — Eu și un cameraman. Va fi o transmisiune în direct la câteva posturi locale de televiziune. Presupun că răpitorii își dau seama dacă suntem în direct. Sper că nu vor avea nimic împotriva celor cinci secunde standard de întârziere, în caz că… Se opri. În caz că se întâmplă ceva grav. Lukas inspiră adânc. — Tu ce ai face, dr. Isles, dacă ai fi în locul meu? — Nu sunt jurnalist. — Deci ai refuza. — Un om normal nu se lasă de bunăvoie luat prizonier. — Adică jurnaliștii nu sunt oameni normali? — Gândește-te bine la asta. 1190

— Știi la ce mă gândesc? La faptul că patru ostatici ar putea ieși de acolo în viață, dacă fac acest lucru. Pentru prima dată, va merita să se scrie despre ceva ce voi face eu. — Și ești dispus să-ți riști viața pentru asta? — Sunt pregătit să-mi asum acest risc, dar sunt și mort de frică, spuse el cu sinceritate. Sinceritatea lui era dezarmantă: puțini bărbați erau destul de curajoși încât să recunoască faptul că le e frică. — Căpitanul Hayder vrea un răspuns până la ora 21. — Ce ai de gând să faci? — Cameramanul este deja de acord să intre. Dacă nu accept, asta mă va face să par un laș, mai ales dacă patru ostatici vor fi eliberați. Mă gândesc la toți acei reporteri din Bagdad în acest moment, și la lucrurile pe care le înfruntă în fiecare zi. Asta ar trebuie să fie floare la ureche. Intru, vorbesc cu nebunii ăia, îi las să spună ce au de zis și apoi ies. Poate că asta e tot ceea ce vor – o șansă de a se salva, de a fi ascultați. Făcând acest lucru, aș putea pune capăt acestei crize. — Vrei să fii un salvator. — Nu! Nu, eu sunt doar… Râse. — Încerc să justific asumarea acestui risc nebun. — Tu ai spus-o. Nu eu. — Adevărul e că nu sunt un erou. Nu am înțeles de ce să-mi risc viața dacă nu e cazul. Dar sunt tot atât de uimit de asta ca tine. Vreau să știu de ce m-au ales pe mine. Se uită la ceas. — E aproape nouă. Cred că ar trebui să-l sun pe Barsanti. Ridicându-se în picioare, se întoarse spre ușă. Se opri brusc și se uită înapoi. Telefonul Maurei suna. Ridică receptorul și-l auzi pe Abe Bristol spunând: — Te uiți la televizor? — De ce? — Dă-i drumul, pe Canalul Șase. Nu sunt vești bune. În timp ce Lukas se uita la ea, Maura se duse spre televizor, inima începând să-i bată brusc cu putere. „Ce s-a întâmplat? Ce a mers prost?” Apăsă pe telecomandă și imaginea lui Zoe Fossey apăru pe ecran. — … purtătorul de cuvânt a refuzat să comenteze, dar ni s-a confirmat că unul dintre ostatici este un ofițer de poliție din Boston. Detectivul Jane Rizzoli a ajuns pe prima pagină a ziarelor luna trecută, în timpul investigării unei casnice răpite din Natick. Deocamdată nu știm nimic despre starea ostaticilor, sau cum de s-a întâmplat ca detectivul Rizzoli să se numere printre ei… 1191

— Dumnezeule, murmură Lukas, stând lângă ea. Maura nu își dădu seama că se apropiase atât de mult de ea. E un polițist reținut înăuntru? Maura se uită la el. — E posibil să fie un polițist mort.

1192

• ȘAISPREZECE „Până aici mi-a fost. O să mor.” Jane înghețase pe canapea, așteptând împușcătura în timp ce Joe se întorcea de la televizor să se uite la ea. Dar femeia fu cea care se îndreptă spre Jane, cu pași rari și apăsați. Joe o strigase pe partenera sa, Olena. „Cel puțin acum știu numele ucigașilor mei”, se gândi Jane. Simțea cum îngrijitorul se îndepărta de ea, de parcă evita să fie împroșcat cu sângele ei. Jane se uita la fața Olenei; nu îndrăznea să se uite la pistol. Nu voia să vadă pistolul îndreptându-se spre capul ei sau mâna apăsând pe trăgaci. „Mai bine să nu văd glonțul îndreptându-se spre mine, se gândi ea. Mai bine s-o privesc pe femeia asta în ochi, forțând-o s-o vadă pe ființa umană căreia urmează să-i ia zilele.” Nu văzu nicio urmă de emoție; semănau cu ochii unei păpuși. Ochi albaștri. Olena era acum îmbrăcată cu niște haine pe care le șterpelise dintr-un vestiar: pantaloni uzați și halatul unui doctor. — E adevărat? întrebă Olena încet. Jane simți cum i se contractă pântecul și își mușcă limba la durerea insuportabilă cauzată de o nouă contracție. „Săracul meu bebeluș, se gândi ea. Nu o să apuci să respiri.” Simți cum dr. Tam se întinse și o apucă de mână, încurajând-o. — Cei de la televizor spun adevărul? Ești de la poliție? Jane înghiți. — Da, șopti ea. — Spun că ești detectiv, interveni Joe. Așa e? Simțindu-se rău din cauza contracției, Jane se aplecă în față, văzând negru în fața ochilor. — Da, gemu ea. Da, fir-ar să fie! Sunt, sunt de la Omucideri… Olena se aplecă după banda de identificare de la spital pe care o rupsese mai devreme de la mâna lui Jane. Încă se afla pe podea lângă canapea. O ridică și i-o dădu lui Joe. — Rizzoli, Jane, citi el. Partea cea mai dureroasă a contracției trecuse. Răsuflă ușurată și se lasă pe canapea, având cămașa de noapte udă de transpirație. Era prea epuizată să lupte, chiar și pentru a-și salva viața. Cum putea să lupte? „Nici măcar nu pot să mă ridic de pe canapeaua asta moale fără o mână de ajutor.” Înfrântă, văzu cum Joe ridică fișa ei medicală și deschide dosarul. — Rizzoli, Jane, citi el cu voce tare. Căsătorită, cu domiciliul pe Claremont Street. Ocupație: detectiv, secția Omucideri. Departamentul de Poliție din Boston. 1193

O privi cu niște ochi întunecați atât de pătrunzători încât vru să-i evite. Spre deosebire de Olena, acest bărbat era foarte calm și stăpân pe situație. Asta o speria cel mai mult pe Jane – faptul că știa foarte bine ceea ce face. — Un detectiv de la Omucideri. Și te aflai din întâmplare pe aici? — Cred că e ziua mea norocoasă, bombăni ea. — Ce? — Nimic. — Răspunde-mi. Cum de s-a întâmplat să fii aici? Jane își ridică bărbia. — În caz că n-ai observat, sunt pe cale să nasc. — Eu sunt obstetriciana ei, interveni dr. Tam. Am internat-o azi-dimineață. — Sincronizarea, asta nu-mi place, spuse Joe. Nu e bine. Jane tresări de durere când Joe o apucă de cămașa de noapte și i-o ridică. Pentru o clipă se uită la abdomenul umflat al lui Jane, sânii ei mari, acum în văzul tuturor celor din cameră. Fără niciun cuvânt, dădu apoi drumul cămășii de noapte. — Ești mulțumit, nenorocitule? țipă Jane, crăpându-i obrazul de rușine. La ce te așteptai? La un costum? Din momentul în care îi ieșiseră cuvintele pe gură, își dădu seama că spusese o prostie. Prima regulă a supraviețuirii ostaticilor: „Niciodată să nu-l enervezi pe cel care are pistolul”. Dar era din cauză că îi smulsese cămașa de noapte, o atacase, o expusese, iar acum tremura de mânie. — Crezi că vreau să stau prinsă aici cu doi nebuni? Simți mâna doctoriței Tam strângându-se în jurul încheieturii ei, rugând-o să tacă din gură. Jane își trase mâna și se uită furioasă la răpitori. — Da, sunt polițistă, și ce credeți? Voi doi ați încurcat-o rău de tot. Dacă mă omorâți, știți ce o să pățiți, nu? Știți ce le fac colegii mei celor care omoară polițiști? Joe și Olena se uitară unul la celălalt. Luau o decizie? Stabileau dacă să o lase în viață sau s-o omoare? — O greșeală, spuse Joe. Asta ești, detective. Ești într-un loc al dracului de nepotrivit la o oră a dracului de nepotrivită. „Tu ai spus-o, nenorocitule.” Tresări când Joe începu brusc să râdă. Se duse în spatele camerei, clătinând din cap. Când se întoarse spre ea, văzu că avea arma îndreptată spre podea, nu la ea. — Ești o polițistă bună? o întrebă el. — Poftim? — La televizor au spus că ai lucrat la un caz despre o casnică dată dispărută. — O femeie însărcinată. Fusese răpită. — Cum s-a terminat? 1194

— Trăiește. Făptașul e mort. — Deci ești bună. — Mi-am făcut datoria. Joe și Olena se uitară iar unul la celălalt. Joe se îndreptă spre Jane și ajunse în fața ei. — Dacă ți-aș povesti despre o crimă? Dacă ți-aș spune că nu s-a făcut dreptate? Că nu se va face niciodată? — De ce nu se va face? Se întinse după un scaun, îl trase în fața ei și se așeză. Se priveau stând față-n față. Niște ochi întunecați se fixară hotărât asupra ei. — Pentru că a fost comisă de propriul nostru guvern. „Hopa. Alertă.” — Ai dovezi? îl întrebă Jane, reușind să pară neutră. — Avem un martor, răspunse el, arătând spre Olena. Ea a fost martoră. — Mărturiile martorilor nu sunt suficiente. „Mai ales când martorul e nebun.” — Știi cumva toate crimele comise de guvernul nostru? Crimele pe care le comit și azi? Asasinări, răpiri? Că își otrăvesc propriii cetățeni, pentru a scoate profit? Această țară e condusă de marile companii, iar noi toți suntem consumabile. De exemplu, băuturile răcoritoare. — Poftim? — Băuturile răcoritoare dietetice. Guvernul american a cumpărat containere întregi pentru trupele din Golf. Am fost acolo și am văzut cum stăteau cutiile în căldură. Ce crezi că se întâmplă cu chimicalele din băuturile dietetice atunci când sunt expuse la căldură? Devin toxice, devin otravă. De aceea sute de veterani din Războiul din Golf s-au întors acasă bolnavi. O, da, guvernul nostru știe despre asta, dar noi nu vom ști niciodată. Industria băuturilor răcoritoare este prea mare, iar ei știu exact pe cine să mituiască. — Deci… toate astea sunt pentru băuturi răcoritoare? — Nu. Asta e mult mai grav. Se dădu mai aproape. De data asta aproape că iam prins, detective. Avem un martor și avem dovada. Și avem și atenția țării. De aceea i-am speriat, de aceea ne vor morți. Tu ce ai face, detective? — În legătură cu ce? Tot nu înțeleg. — Dacă ai ști despre o crimă comisă de oameni din guvernul nostru și ai ști că a rămas nepedepsită, ce ai face? — E simplu. Mi-aș face datoria. Ceea ce fac întotdeauna. — Ai avea grijă să se facă dreptate? — Da. — Nu contează cine ar sta în cale? — Cine ar încerca să mă oprească? — Nu-i cunoști pe oamenii ăștia. Nu știi de ce sunt în stare. 1195

Jane se încordă deoarece încă o contracție o lovi ca un pumn. Simți cum doctorița Tam o luă din nou de mână, iar Jane o strânse tare. Brusc totul se încețoșă, în timp ce fu sfâșiată de-o durere fioroasă, durere ce o făcu să se aplece în față, urlând. Dumnezeule, ce au învățat-o la cursurile Lamaze? A uitat totul? — Respiră, murmură doctorița Tam. Concentrează-te. Asta era. Își aducea aminte. Respiră. Concentrează-te asupra unui lucru. Nebunii ăștia nu o vor împușca în următoarele șaizeci de secunde. Trebuia să treacă peste durerea asta. „Respiră și concentrează-te. Respiră și concentreazăte…” Olena se apropie, iar chipul ei apăru deodată chiar în fața lui Jane. — Uită-te la mine, spuse Olena. Arătă spre ochii ei. — Uită-te aici, direct la mine, până se termină. „Nu-mi vine să cred. O nebună vrea să mă ajute să nasc.” Jane începu să gâfâie, respirând mai repede în timp ce durerea se intensifica. Olena stătea chiar în fața ei, uitându-se fix la ea. Apă pură albastră. De asta îi aminteau ochii ei. Limpede și calmă. Un iaz fără valuri. — Bun, murmură femeia. Te-ai descurcat bine. Jane respiră ușurată și se întinse din nou pe perne. Avea obrajii transpirați. Încă cinci minute binecuvântate ca să-și revină. Se gândi la toate femeile de-a lungul mileniilor care trecuseră prin nașteri, se gândi la mama ei care, în urmă cu treizeci și patru de ani, avusese contracții într-o noapte fierbinte de vară ca s-o aducă pe Jane pe lume. „Nu am apreciat prin ce ai trecut. Acum înțeleg. Acesta este prețul pe care femeile l-au plătit pentru fiecare copil născut.” — Pe cine crezi, detective Rizzoli? Joe vorbea din nou cu ea. Își ridică privirea, încă prea amețită pentru a-și da seama ce voia el de la ea. — Trebuie să existe cineva în care să ai încredere, zise el. Cineva cu care lucrezi. Un alt polițist, poate partenerul tău. Dădu obosită din cap. — Nu știu unde vrei să ajungi. — Dacă aș ține pistolul ăsta îndreptat spre capul tău. Încremeni în timp ce Joe ridică brusc arma și i-o puse la tâmplă. O auzi pe recepționeră suspinând adânc. Simți cum ceilalți ostatici de pe canapea se dădeau de lângă victima dintre ei. — Acum spune-mi, zise Joe rece. Rezonabil. Este cineva care ar încasa glonțul ăsta pentru tine? — De ce faci asta? șopti ea. — Eu doar întreb. Cine ar încasa acest glonț pentru tine. Cui i-ai încredința viața ta? Se uita la mâna care ținea pistolul și se gândi: „E un test și nu știu răspunsul. Nu știu ce vrea să audă”. 1196

— Spune-mi, detective. Nu există nimeni în care să ai încredere oarbă? — Gabriel… Înghiți. — Soțul meu. Am încredere în soțul meu. — Nu mă refer la familia ta. Vorbesc despre cineva cu o legitimație, ca tine. Cineva curat. Cineva care-și face datoria. — De ce mă întrebi asta? — Răspunde la întrebare! — Ți-am spus. Ți-am dat un răspuns. — Mi-ai spus că soțul tău. — Da! — E polițist? — Nu, este… Se opri. — Ce este? Se îndreptă. Își luă privirea de la pistol și se uită în ochii celui care-l ținea. — Lucrează la FBI, spuse ea. Joe o privi câteva clipe, apoi se uită la partenera sa. — Asta schimbă totul, zise el.

1197

• ȘAPTESPREZECE Mila Avem o fată nouă în casă. Azi-dimineață, o dubiță a parcat pe alee, iar bărbații au adus-o la noi în cameră. Toată ziua a stat întinsă pe patul Olenei, dormind din cauza drogurilor pe care i le-au dat pentru călătorie. Toate o priveam, uitându-ne la o față atât de palidă încât nu pare a fi vie, ci mai degrabă marmură transparentă. Respiră rar și ușor, iar o șuviță de păr blond se mișcă de fiecare dată când expiră. Are mâinile mici – ca o păpușă, cred, uitându-mă la micul pumn, la degetul mare apăsat pe buze. Chiar și atunci când „Mama” descuie ușa și intră în cameră, fata nu se mișcă. — Treziți-o! ne ordonă „Mama”. — Câți ani are? întreabă Olena. — Treziți-o. — E o copilă. Câți ani are? Doisprezece, treisprezece? — Destui cât să muncească. „Mama” se duce spre pătuț și o zgâlțâie. — Haide, izbucnește ea, smulgând pătura. Ai dormit destul. Fata se mișcă și se întoarce pe spate. Atunci observ vânătăile de pe braț. Deschide ochii, ne vede uitându-ne la ea și îngheață de frică. — Nu-l lăsați să aștepte, spune „Mama”. Auzim mașina apropiindu-se de casă. S-a lăsat întunericul, iar când privesc pe fereastră văd farurile mașinii licărind printre copaci. Cauciucurile scrâșnesc pe pietriș în timp ce mașina intră pe alee. Primul client al serii, mă gândesc cu groază, dar „Mama” nici măcar nu se uită la noi. O apucă pe cea nouă de mână și o ridică în picioare. Fata se poticnește, somnoroasă, ieșind din cameră. — Unde au găsit o fată atât de tânără? șoptește Katya. Auzim soneria. E un sunet care ne înspăimântă, sunetul sosirii călăului. Stăm liniștite, ascultând vocile de jos. „Mama” salută un client în engleză. Omul nu e prea vorbăreț; îl auzim spunând câteva cuvinte. Îl auzim urcând cu pași greoi pe scară și ne îndepărtăm de la ușă. Trece de camera noastră și merge pe hol. Jos, fata ridică vocea în semn de protest. Auzim o pocnitură, apoi un plânset. Apoi se aude „Mama” urcând pe scară, ducând-o pe fată în camera clientului. Ușa se aude trântindu-se, iar „Mama” iese, lăsând-o pe fată cu acel bărbat. — Nenorocita, bombăne Olena. O să ardă în iad. 1198

„Dar cel puțin în seara asta nu o să sufăr.” Mă simt vinovată în timp ce acest gând îmi trece prin cap. Cu toate astea, așa gândesc. „Mai bine ea decât eu.” Mă duc la fereastră și mă uit la întunericul care nu-mi poate vedea rușinea. Katya își trage o pătură peste cap. Încercăm să nu ascultăm, dar chiar și cu ușile închise, auzim țipetele fetei și ne putem închipui ce-i face, pentru că același lucru ni se face și nouă. Numai fețele bărbaților variază: durerea pe care ne-o pricinuiesc, nu. După ce se termină, după ce țipetele încetează, îl auzim pe bărbat coborând și ieșind din casă. Răsuflu ușurată. Gata. „Te rog, să nu mai vină niciun client în seara asta.” „Mama” urcă pe scări s-o ia pe fată și urmează o tăcere lungă și stranie. Deodată, aleargă pe lângă ușa noastră și coboară repede pe scări. O auzim vorbind cu cineva la telefonul mobil. Încet și precipitat. Mă uit la Olena, întrebându-mă dacă are idee ce se întâmplă. Dar Olena nu se uită la mine. Se întinde pe pat, cu mâinile strânse în pumni, în poală. Afară, ceva flutură lângă fereastră, ca o molie albă, rotindu-se în bătaie vântului. Începe să ningă. • Fata nu s-a descurcat. L-a zgâriat pe client pe față și acesta s-a enervat. O asemenea fată este proastă pentru afaceri, așa că o vor trimite înapoi în Ucraina. Asta ne-a spus „Mama” aseară când fata nu s-a întors în cameră. Asta, cel puțin, e povestea. — Poate că e adevărat, zic eu, iar respirația mea e ca un abur în întuneric. Eu și Olena stăm din nou pe acoperiș. În seara asta strălucește ca un tort de gheață sub lumina lunii. Noaptea trecută a nins, aproape un centimetru, dar suficient încât să mă facă să mă gândesc acasă, unde cu siguranță s-a așternut zăpadă de câteva săptămâni. Sunt bucuroasă să revăd stelele, să împart acest cer cu Olena. Ne-am adus amândouă păturile afară și stăm lipite una de cealaltă. — Ești proastă dacă asta crezi, spune Olena. Își aprinde o țigară, ultima luată de la petrecerea de pe iaht, și o savurează, uitându-se la cer în timp ce inhalează fumul, de parcă ar mulțumi cerului pentru binecuvântările tutunului. — De ce nu crezi asta? Râde. — Poate a vândut-o altei case sau altui pește, dar nu au trimis-o acasă. Oricum, nu cred nimic din ce spune „Mama”, hoașca bătrână. Îți vine să crezi? Făcea și ea șmecherii acum o sută de ani, înainte să se îngrașe atât. Nu mi-o pot imagina pe „Mama” fiind vreodată tânără sau slabă sau ademenind un bărbat. Nu cred că a existat vreun moment când nu a fost respingătoare. 1199

— Târfele cu sânge-rece ajung să administreze casele, spune Olena. Sunt mai rele decât peștii. Știe prin ce trecem, și ea a trecut prin asta. Dar acum n-o mai interesează decât banii. O mulțime de bani. Olena scutură scrumul de țigară. — Lumea e rea, Mila, și n-o putem schimba. Cel mai bun lucru pe care-l poți face e să rămâi în viață. — Și să nu fiu rea. — Uneori nu ai de ales. Trebuie să fii. — Tu n-ai putea să fii rea. — De unde știi? Se uită la mine. — De unde știi cine sunt sau ce am făcut? Crede-mă, dacă ar trebui, aș omorî pe cineva. Te-aș putea omorî chiar și pe tine. Se uită la mine, fioros, în lumina lunii. Și pentru o clipă – doar pentru o clipă – cred că are dreptate. Că m-ar putea omorî, că e în stare să facă orice pentru a rămâne în viață. Auzim cauciucurile scrâșnind sub pietriș și ne ridicăm imediat. Olena își stinge rapid prețioasa țigară, fumată doar pe jumătate. — Cine naiba-i ăsta? Mă ridic în picioare și mă strecor pe furiș pe panta ușoară a acoperișului să văd peste margine, spre alee. — Nu văd nicio lumină. Olena se cațără lângă mine și trage cu ochiul peste margine. — Acolo, murmură ea în timp ce o mașină iese din pădure. Are farurile stinse și nu vedem decât lumini portocalii în timp ce parchează. Se oprește la marginea aleii și doi bărbați coboară. Câteva secunde mai târziu, auzim soneria. Chiar și la ora asta, bărbații au anumite nevoi. Vor să fie satisfăcuți. — La naiba, șuieră Olena. O s-o trezească. Trebuie să ne întoarcem în cameră înainte să-și dea seama că nu suntem acolo. Ne furișăm de pe acoperiș și nici măcar nu ne sinchisim să ne luăm păturile, ci coborâm repede pe bordura acestuia. Olena se cațără pe fereastră, în podul întunecat. Se aude încă o dată soneria, și auzim vocea „Mamei” în timp ce descuie ușa de la intrare și își întâmpină ultimii clienți. Mă cațăr pe fereastră după Olena și ne ducem spre ușă. Scara e coborâtă, dovada indiscutabilă a locului unde ne aflăm. Olena coboară pe scări, când se oprește brusc. „Mama” țipă.

1200

Olena se uită în sus la mine prin ușă. Văd strălucirea frenetică din ochii ei și umbrele de sub mine. Auzim o bufnitură și sunetul lemnului scârțâind. Pași greoi se aud pe trepte. Țipetele „Mamei” devin mai puternice. Deodată, Olena urcă înapoi pe scară, dându-mă la o parte în timp ce se cațără prin ușa de la pod. Se apleacă, apucă scara și o trage. Se ridică, pliindu-se în timp ce trapa de la pod se închide. — Înapoi, șoptește ea. Afară, pe acoperiș! — Ce se întâmplă? — Du-te, Mila. Fugim spre fereastră. Sunt prima, dar sunt atât de grăbită încât piciorul îmi alunecă pe bordură. Scot un suspin când cad, ținându-mă panicată de tocul geamului. Olena mă apucă de mijloc. Mă ține, în timp ce eu mă legăn, înspăimântată. — Apucă-mă de cealaltă mână! îmi șoptește ea. O apuc, iar ea mă trage în sus, până când stau aplecată pe jumătate pe fereastră, inima sărindu-mi din piept. — Nu fi atât de împiedicată! spune ea. Îmi revin și apuc fereastra cu mâinile transpirate în timp ce mă îndrept spre bordură, înapoi pe acoperiș. Olena se răsucește, închide fereastra în spatele ei, apoi se cațără după mine, agilă ca o pisică. În casă s-au aprins luminile. Vedem lumina strălucind prin ferestrele de sub noi. Auzim pași alergând și o ușă trântindu-se. Și un țipăt, dar de data asta nu al „Mamei”. Un țipăt lung și ascuțit care se întrerupe brusc. Olena apucă păturile. — Urcă-te, îmi spune ea. Grăbește-te, sus pe acoperiș, unde nu ne pot vedea! În timp ce urc pe acoperișul din bitum, spre punctul cel mai înalt, Olena șterge cu pătura urmele pe care le-am lăsat pe bordura cu zăpadă. Face același lucru și în locul unde am stat, ștergând toate urmele. Apoi se cațără lângă mine, deasupra ferestrei podului. Stăm acolo ca niște gargui, tremurând. Brusc îmi aduc aminte. — Scaunul, șoptesc eu. Am lăsat scaunul sub trapa podului. — E prea târziu. — Dacă-l văd își vor da seama că suntem aici. Mă apucă de mână și mă strânge atât de tare încât cred că o să-mi rupă oasele. În pod s-a aprins lumina. Ne pitim pe acoperiș, fără să ne mișcăm. Un scârțâit, puțină zăpadă prăvălindu-se și intrusul își va da seama unde suntem. Îmi aud inima bătând și mă gândesc că sigur se aude prin tavan. Fereastra se deschide. Trec câteva clipe. Oare ce vede, uitându-se pe fereastră? O urmă de picior lăsată pe bordură? O urmă denunțătoare pe care 1201

Olena a omis-o când a curățat cu pătura? Apoi fereastra se închide la loc. Răsuflu ușurată, dar degetele Olenei mă apucă de braț. Un avertisment. „Poate că mai e acolo. Poate că ascultă.” Auzim o bufnitură puternică, urmată de un țipăt pe care nici măcar ferestrele nu-l pot înăbuși. Un țipăt sfâșietor de durere care mă face să transpir și să tremur. Un bărbat țipă în engleză. — Unde sunt? Trebuie să fie șase! Șase târfe. Caută fetele dispărute. „Mama” începe să plângă și să se scuze. Chiar nu știe. Încă o bufnitură. Țipetele „Mamei” îmi ajung până-n măduva oaselor. Îmi acopăr urechile și stau cu fața pe acoperișul înghețat. Nu pot să stau și să ascult, dar n-am încotro. Nu se mai termină. Loviturile, țipetele durează atât de mult, încât cred că ne vor găsi aici sus la răsărit, ținându-ne cu mâini înghețate de acoperiș. Închid ochii, ca să nu mă ia amețeala. „Nu vezi nimic rău, nu auzi nimic rău.” Îmi repet acest lucru de sute de ori, pentru a acoperi țipetele de durere ale „Mamei”. „Nu vezi nimic rău, nu auzi nimic rău.” Când, într-un final, nu se mai aud țipete, degetele îmi sunt amorțite, iar dinții îmi clănțăne de frig. Îmi ridic capul și simt lacrimi înghețate pe față. — Pleacă, șoptește Olena. Auzim ușa de la intrare deschizându-se și apoi pași pe verandă. De pe vârful acoperișului îi vedem mergând pe alee. De data asta nu mai sunt doar două siluete; au lăsat casa cu luminile aprinse, și de la lumina care străbate prin ferestre vedem că cei doi bărbați sunt îmbrăcați în negru. Unul din ei se oprește, și în lumina de pe verandă i se vede părul blond. Se uită spre casă, ridicându-și privirea spre acoperiș. Pentru câteva momente de groază, am impresia că ne vede. Dar îi bate lumina în ochi și nu ne poate observa. Se urcă în mașină și pleacă. O vreme stăm nemișcate. Lumina lunii strălucește înghețată. Noaptea e atât de liniștită, încât îmi aud pulsul și clănțănitul dinților. În sfârșit, Olena se mișcă. — Nu, îi șoptesc eu. Dacă mai sunt acolo? Dacă se uită? — Nu putem sta pe acoperiș toată noaptea. O să înghețăm. — Mai așteaptă puțin, Olena. Te rog! Dar ea deja coboară pe țigle, spre fereastra podului. Sunt îngrozită să fiu lăsată în urmă; nu am de ales, decât s-o urmez. Când mă furișez înăuntru, ea a deschis deja trapa podului și coboară pe scară. Vreau să țip: „Așteaptă-mă și pe mine!”, dar mi-e frică să scot vreun sunet. Cobor pe scară și o urmez pe Olena pe hol. S-a oprit la capătul scărilor, uitându-se jos. Abia când mă duc lângă ea văd ce a făcut-o să încremenească de frică. 1202

Katya zace moartă pe scări. Sângele îi curge pe trepte ca o cascadă întunecată, iar ea este o înotătoare, scufundându-se spre piscina lucioasă de jos. — Nu te uita în dormitor, spune Olena. Sunt toate moarte. Are vocea sugrumată, nu a unei ființe, ci a unui robot, rece și realistă. Nu o recunosc pe această Olena și mă sperie. Coboară pe scări, evitând sângele și cadavrul. În timp ce o urmez, nu mă pot stăpâni să n-o privesc pe Katya. Văd locul prin care a intrat glonțul, în spatele tricoului, același tricou pe care-l poartă în fiecare seară. Are imprimat pe el margarete galbene și cuvintele FII FERICITĂ. Of, Katya; acum n-o să mai fii niciodată fericită. La capătul scărilor, unde s-a făcut o baltă de sânge, văd urmele unor pantofi mari care au trecut prin ea în drum spre ușă. Abia atunci îmi dau seama că ușa e întredeschisă. Îmi spun; „Fugi!” Afară din casă, pe verandă și apoi în pădure. Asta e scăparea noastră, asta e șansa noastră la libertate. Dar Olena nu se grăbește să plece din casă. În schimb, se duce în sufragerie. — Unde te duci? șoptesc eu. Nu-mi răspunde, dar se îndreaptă spre bucătărie. — Olena! mă rog de ea urmând-o în bucătărie. Hai să plecăm acum, înainte ca… Mă opresc în prag și îmi pun mâna peste gură pentru că simt că-mi vine să vărs. E sânge împrăștiat pe pereți, pe frigider. Sângele „Mamei”. Ea stă la masa din bucătărie, iar resturile însângerate ale mâinilor sunt întinse în față. Are ochii deschiși, și, pentru o clipă, mi se pare că ne poate vedea, dar desigur, nu poate. Olena trece pe lângă ea, prin bucătărie, spre dormitorul din spate. Sunt atât de disperată să fug, încât mă gândesc să plec acum, fără Olena. S-o las aici cu oricare motiv nebun ce-o reține în această casă. Dar merge atât de hotărâtă, încât o urmez în dormitorul „Mamei”, care fusese întotdeauna încuiat. Acum e prima dată când văd camera și rămân cu gura căscată la patul mare cu așternuturi din satin, la măsuța de toaletă care are un mileu de dantelă și un rând de perii din argint. Olena se duce direct la măsuță, trage de sertare și scotocește prin ele. — Ce cauți? o întreb eu. — Avem nevoie de bani. Nu putem supraviețui afară fără ei. Trebuie să-i țină pe aici pe undeva. Scoate o căciulă din lână din sertar și mi-o aruncă. — Ia-o. O să ai nevoie de haine groase. Mi-e scârbă și să pun mâna pe căciulă, pentru că a fost a „Mamei” și încă se mai văd fire din părul ei castaniu lipite de lână. Olena se duce spre noptieră, deschide sertarul și găsește un telefon mobil și un teanc de bani. — Nu se poate ca asta să fie tot, spune ea. Trebuie să fie mai mult. 1203

Eu vreau doar să plec, dar știu că are dreptate; avem nevoie de bani. Mă duc la șifonierul deschis; criminalii au căutat prin el, și câteva umerașe au fost aruncate pe podea. Dar ei vânau fete speriate, nu bani, iar raftul de sus nu fusese deranjat. Iau o cutie de pantofi, și fotografii vechi se răstoarnă. Văd poze cu Moscova, cu chipuri zâmbind și o femeie tânără ai cărei ochi îmi sunt foarte familiari. Atunci mă gândesc: „Până și Mama a fost odată tânără. Aici am dovada”. Dau jos o cutie mare. Înăuntru se află un săculeț greu cu bijuterii, o casetă video și multe pașapoarte. Și bani. Un teanc gros de bancnote americane, legat cu un elastic. — Olena! I-am găsit. Vine lângă mine și se uită în cutie. — I-ai pe toți, spune ea. Verificăm mai târziu cutia. Aruncă și celularul acolo. Apoi apucă un pulover din șifonier și mi-l dă. Nu vreau să mă îmbrac cu hainele „Mamei”; îi simt mirosul care e aidoma drojdiei acre. Cu toate astea, mă îmbrac cu ele, înghițindu-mi dezgustul. O helancă, un pulover și un șal, toate puse peste bluza mea. Ne îmbrăcăm repede, în liniște, luând hainele femeii care stă în cealaltă cameră, moartă. Când ajungem la ușa de la intrare, ezităm, cercetând pădurea cu privirea. Oare sunt oameni care ne așteaptă în mașina lor întunecată mai încolo, pe drum, fiind convinși că mai devreme sau mai târziu vom apărea? — Nu pe acolo, îmi spune Olena, citindu-mi parcă gândurile. Nu pe șosea. Ne strecurăm afară, o luăm prin spatele casei și de acolo spre pădure.

1204

• OPTSPREZECE Gabriel își făcu loc prin mulțimea de reporteri, cu privirea ațintită asupra femeii cu părul blond coafat, care se afla în lumina reflectoarelor, la vreo douăzeci de metri depărtare. Înaintând, văzu că Zoe Fossey vorbea, în acel moment, în fața camerei de filmat. Îl văzu și îngheță, strângând microfonul de buzele ei nemișcate. — Închide-l, spuse Gabriel. — Liniște, îi atrase atenția cameramanul. Suntem în direct… — Închide microfonul ăla nenorocit! — Hei! Ce naiba crezi că… Gabriel împinse camera într-o parte și trase firele din prize, stingând lumina reflectoarelor. — Luați-l pe acest om de aici! țipă Zoe. — Știi ce ai făcut? o întrebă Gabriel. Ai habar? — Îmi fac datoria, răspunse ea. Se duse spre ea, și ceva ce văzu în ochii lui o făcu să se dea înapoi, până când se lovi de o mașină a echipei de știri și se opri. — Probabil că ai executat-o pe soția mea. — Eu? Clătină din cap și spuse sfidător: — Nu sunt eu cea care ține pistolul. — Tocmai ce le-ai spus că este polițistă. — Eu doar relatez faptele. — Fără să ții cont de consecințe? — Sunt știri, nu? — Știi ce ești? Se apropie mai mult și simți că abia se putea stăpâni să n-o sugrume. Ești o târfă. Nu, retrag ce am spus. Ești mai rău decât o târfă. Nu te vinzi doar pe tine, ci ai vinde pe oricine. — Bob! strigă ea la cameraman. Ia-l pe tipul ăsta din fața mea. — Înapoi, domnule! Mâna grea a cameramanului apăsă pe umărul lui Gabriel. Gabriel se scutură, cu privirea țintă la Zoe. — Dacă i se întâmplă ceva lui Jane, jur… — Am zis, înapoi! Cameramanul îl apucă din nou pe Gabriel de umăr. Deodată, toate temerile lui Gabriel, disperarea sa se aprinseră într-un moment de furie. Se întoarse și îi trase una în piept. Îl lăsă pe bărbat fără aer și îi văzu 1205

figura speriată în timp ce acesta se dădea înapoi, prăbușindu-se la pământ și aterizând pe niște fire electrice încurcate. Într-o clipă, Gabriel se aplecă deasupra lui, cu pumnul ridicat, cu fiecare mușchi pregătit pentru a lovi. Apoi își reveni în fire și-l văzu pe bărbat chircindu-se sub el. Observă că trecătorii se opriseră să vadă spectacolul. Tuturor le plac spectacolele. Gabriel își îndreptă spatele și se ridică în picioare. O văzu pe Zoe la câțiva metri depărtare, plină de entuziasm. — Ai filmat? întrebă ea un alt cameraman. La naiba, a filmat cineva asta? Dezgustat, Gabriel se întoarse și plecă. Se îndepărtă de mulțime, departe de lumina reflectoarelor. La două străzi de spital, se trezi stând singur într-un colț. Chiar și pe această stradă întunecată, nu se putea ascunde de căldura verii, care încă țâșnea din asfaltul în care bătuse soarele toată ziua. Își simți brusc picioarele lipite de trotuar, cuprins de mâhnire și de spaimă. „Nu știu cum să te salvez. E datoria mea să îi țin pe oameni departe de necazuri, dar nu pot proteja ființa pe care o iubesc cel mai mult.” Îi sună telefonul mobil. Recunoscu numărul afișat pe ecran, dar nu răspunse. Erau părinții lui Jane. Îl mai sunaseră și când se afla în mașină, exact după reportajul lui Zoe. Îndurase cu stoicism plânsetele isterice ale Angelei Rizzoli, cererile lui Frank să acționeze. „N-am timp de ei acum, se gândi el. Poate în cinci, zece minute, dar nu acum.” Stătea singur în noapte, încercând din răsputeri să-și revină. Nu era un om care să-și piardă ușor controlul, dar mai devreme fusese cât pe ce să-i tragă un pumn în față unui alt bărbat. Jane ar fi fost șocată, se gândi el, și probabil s-ar fi amuzat, văzându-și soțul pierzându-și în sfârșit cumpătul. „Domnul Costum Gri48”, îi spuse ea odată din cauza supărării, deoarece era atât de senin, în timp ce ei îi sărea țandăra ușor. „Ai fi mândră de mine, Jane, se gândi el. Am arătat în sfârșit că sunt din carne și sânge. Dar nu ești aici să mă vezi. Nu știi că ție ți se datorează asta.” — Gabriel? Se ridică. Se întoarse și o văzu pe Maura, care se apropiase atât de încet, încât nici măcar nu își dăduse seama că se afla acolo. — Trebuia să plec naibii din circul ăla, spuse el. Altfel, îți jur că aș fi strâns-o de gât pe femeia aceea. E destul de grav că m-am luat de cameramanul ei. — Da, așa am auzit. Tăcu o clipă. Părinții lui Jane tocmai au ajuns aici. I-am văzut în parcare. — M-au sunat după ce au văzut reportajul. — Te caută. Mai bine te duci și vorbești cu ei. Și mă tem că mai ai o problemă. — Ce anume? 48

Mr. Gray Suit (în original). 1206

— A venit și detectivul Korsak. Nu e prea încântat că n-a fost și el anunțat. — Dumnezeule. E ultima persoană pe care vreau s-o văd. — Korsak e prietenul ei. O știe de când o știi și tu. Nu te-oi înțelege tu cu el, dar ține mult la Jane. — Da, știu. Oftă. Știu. — Toți oamenii ăștia o iubesc pe Jane. Nu ești singurul, Gabriel. Barry Frost a stat pe aici toată seara. Până și detectivul Crowe a trecut pe aici. Suntem cu toții îngrijorați și ne temem pentru ea. Se opri, apoi adăugă: Cel puțin, eu sunt speriată. Se întoarse să se uite pe stradă, spre spital. — Trebuie să-i încurajez? De-abia mă țin și eu pe picioare. — Tipic pentru tine, ai luat totul asupra ta. Ai purtat totul pe umerii tăi. Îl luă de mână. Du-te și stai cu familia ei, cu prietenii ei. Aveți nevoie unii de ceilalți în aceste momente. El aprobă. Apoi, inspirând adânc, se întoarse spre spital. Vince Korsak îl văzu primul. Detectivul ieșit la pensie din Newton se îndreptă repede spre el și se întâlniră pe alee. Stând sub un felinar, Korsak părea un trol feroce, cu gâtul gros de războinic. — De ce nu m-ai sunat? întrebă el. — N-am avut ocazia, Vince. Totul s-a întâmplat atât de repede… — Au zis că a fost înăuntru toată ziua. — Uite, ai dreptate. Trebuia să te sun. — „Putut”, „trebuit” nu se pun. Ce naiba, Dean? Crezi că nu merit să mă suni? Crezi că n-aș fi vrut să știu ce mama naibii se întâmplă? — Vince, calmează-te. Dădu să-l atingă pe Korsak, care îi dădu nervos peste mână. — Este prietena mea, ce dracului! — Știu. Dar am încercat să nu existe scurgeri de informații. Nu voiam ca presa să afle că e un polițist înăuntru. — Crezi că aș fi spus ceva? Crezi că aș face o asemenea tâmpenie? — Nu, bineînțeles că nu. — Atunci ar fi trebuit să mă fi sunat. Oi fi tu cel cu care s-a căsătorit, Dean, dar și eu țin la ea! Vocea lui Korsak se sparse. Și eu țin la ea, repetă el încet, întorcându-se brusc cu spatele. „Știu că ții la ea. Știu, de asemenea, că ești îndrăgostit de ea, deși n-o să recunoști niciodată. De aceea nu vom putea fi niciodată prieteni. Amândoi am vrut-o, dar cu mine s-a căsătorit.” — Ce se întâmplă înăuntru? spuse Korsak pe un ton înăbușit. Tot nu se uita la el. Știe cineva? — Nu știm nimic. 1207

— Nenorocita aia a transmis totul în direct acum o jumătate de oră. N-au sunat răpitorii? Nu s-au auzit împușcături… Korsak tăcu. Nicio reacție? — Poate că nu se uitau la televizor. Poate n-au auzit că printre ostatici e o polițistă. Asta sper… că nu știu. — Când v-au contactat ultima dată? — Au sunat în jurul orei cinci, ca să încheie un târg. — Ce fel de târg? — Vor un interviu transmis în direct. În schimbul interviului, vor elibera doi ostatici. — Atunci, haide! Ce durează atât? — Poliția n-a fost de acord să trimită doi civili înăuntru. Însemna punerea în pericol a unui reporter și a unui cameraman. — Dacă cineva îmi arată cum, o să filmez eu. Și tu poți să fii reporterul. Ar trebui să ne trimită pe noi. — Răpitorii au cerut un anumit reporter. Un bărbat pe nume Peter Lukas. — Te referi la tipul care scrie pentru Tribune? De ce pe el? — Asta am vrea să știm cu toții. — Atunci hai să-i dăm bătaie. Să o scoatem naibii de acolo înainte… Telefonul mobil al lui Gabriel sună din nou, iar el tresări, gândindu-se că trebuie să fie părinții lui Jane care încercau să ia legătura cu el. Nu-i mai putea amâna. Scoase telefonul și se încruntă la monitor. Era un număr necunoscut. — Gabriel Dean la telefon, răspunse el. — Agentul Dean de la FBI? — Cine-i la telefon? — Sunt Joe. Cred că știi cine sunt. Gabriel înlemni. Îl văzu pe Korsak uitându-se la el, alertat. — Trebuie să discutăm anumite lucruri, agent Dean. — De unde știi… — Soția ta, aici de față, ne-a spus că ești de încredere. Că te ții de cuvânt. Sperăm că așa e. — Lasă-mă să vorbesc cu ea, să-i aud glasul. — Imediat. Mai întâi trebuie să îmi promiți ceva. — Ce? Spune-mi ce vrei? — Dreptate. Vrem să ne promiți că îți vei face datoria. — Nu înțeleg. — Trebuie să fii martor. Să asculți ce avem de zis, pentru că e posibil să nu supraviețuim acestei nopți. Pe Dean îl trecu un fior. „Sunt sinucigași. O să-i omoare pe toți odată cu ei?” — Vrem să spui lumii adevărul, spuse Joe. Pe tine te vor asculta. Vino înăuntru cu reporterul, agent Dean. Vino să vorbești cu noi. După ce terminăm, spune-le tuturor ce ai auzit. 1208

— Nu o să muriți. Nu trebuie să muriți. — Tu crezi că noi vrem? Am încercat să-i învingem, dar n-am reușit. Asta e ultima noastră soluție. — De ce s-o faceți așa? De ce să amenințați oameni nevinovați? — Altfel nu ne ascultă nimeni. — Ieșiți! Eliberați ostaticii și predați-vă. — Și n-o să ne mai vedeți în viață. Vor veni cu o explicație logică. Mereu o fac. Uită-te, o să vezi la știri. Vor spune că ne-am sinucis. Vom muri în închisoare, înainte de proces. Și toată lumea va crede: așa se întâmplă în închisoare. Asta e ultima noastră șansă, agent Dean, să atragem lumii atenția, să le spunem. — Ce să le spuneți? — Ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în Ashburn. — Habar n-am despre ce vorbești. Dar voi face orice dacă o s-o eliberezi pe soția mea. — E chiar aici. E bine. De fapt, o să te las… Telefonul se închise. — Joe? Joe? — Ce s-a întâmplat? întrebă Korsak. Ce a zis? Gabriel îl ignoră; se chinuia să sune din nou la numărul de pe care fusese apelat. — … Ne cerem scuze. Acest număr nu e disponibil. — Ce naiba se întâmplă? țipă Korsak. — Nu reușesc să sun. — Ți-a închis? — Nu, s-a întrerupt. Exact după ce… Gabriel se opri. Se întoarse și se uită pe stradă, uitându-se atent la centrul de comandă. — Ne-au ascultat, se gândi el. Cineva a auzit tot ceea ce a zis Joe. — Hei! țipă Korsak. Unde te duci? Gabriel alerga deja spre centrul de comandă. Nu se sinchisi să ciocăne, ci izbi ușa și intră. Hayder și cu Stillman se întoarseră de la monitoarele video și se uitară la el. — N-avem timp de tine acum, agent Dean, spuse Hayder. — Intru în clădire. Mă duc să-mi iau soția. — O, da. Hayder râse. — Sunt sigur că o să fii primit cu brațele deschise. — M-a sunat Joe pe telefonul mobil. M-au invitat înăuntru. Vor să discute cu mine. Stillman se îndreptă brusc, părând foarte surprins. 1209

— Când te-a sunat? Nouă nu ne-a zis nimeni nimic. — Acum câteva minute. Joe știe cine sunt. Știe că Jane e soția mea. Pot să mă înțeleg cu oamenii ăștia. — Nici nu se pune problema, spuse Hayder. — Voiați să-l trimiteți înăuntru pe acel reporter. — Știu că ești de la FBI. În mințile lor, probabil că ești părtaș la această conspirație nebunească a guvernului, de care se tem atât. Dacă ai rezista cinci minute înăuntru, ai fi norocos. — Voi risca. — O să fii un premiu pentru ei, spuse Stillman. Un ostatic foarte important. — Tu ești negociatorul. Tu spui mereu să luăm lucrurile încet. Acești oameni vor să negocieze. — De ce cu tine? — Pentru că știu că nu voi face nimic care s-o pună în pericol pe Jane. Nu o să fac nicio șmecherie, nu o să intru cu niciun fel de capcană. Voi fi doar eu, jucând după regulile lor. — E prea târziu, Dean, spuse Stillman. Nu mai suntem noi la comandă. Deja și-au pus echipa de intervenții pe poziții. — Ce echipă? — FBI-ul i-a adus de la Washington. E o echipă antitero. Asta e exact ceea ce îi spusese senatorul Conway lui Gabriel că se va întâmpla. Timpul pentru negocieri trecuse. — Poliției din Boston i s-a ordonat să nu se amestece, spuse Hayder. Treaba noastră e să ne asigurăm că nu va încălca nimeni perimetrul în timp ce ei acționează. — Și când trebuie să se întâmple asta? — Habar n-avem. Ei stabilesc tot. — Cum rămâne cu înțelegerea pe care ai făcut-o cu Joe? Cameramanul, reporterul? El tot are impresia că se va întâmpla. — Nu se va întâmpla. — Cine a anulat-o? — Cei de la FBI. Încă nu i-am spus lui Joe. — Deja a fost de acord să elibereze doi ostatici. — Și încă sperăm c-o va face. Măcar putem să salvăm două vieți. — Dacă nu te ții de cuvânt – dacă nu-l trimiți înăuntru pe Peter Lukas – sunt patru ostatici înăuntru pe care nu-i vei salva. — Până atunci sper că echipa de intervenții va intra. Gabriel se uită la el. — Vrei un masacru? Pentru că asta vei avea! Le dai la doi paranoici toate motivele să creadă că iluzia lor e reală. Că tu vrei să-i omori. Poate că au naibii dreptate! 1210

— Acum tu ești cel care e paranoic. — Eu cred că sunt singurul zdravăn. Gabriel se întoarse și ieși din cabină. Îl auzi pe negociator ieșind și strigând după el: — Agent Dean? Gabriel continuă să meargă spre banda poliției. — Dean! În sfârșit Stillman îl prinse din urmă. Vreau să știi că n-am fost de acord cu niciun plan de intervenție. Ai dreptate, vor vărsare de sânge. — Atunci de ce naibii permiți acest lucru? — De parcă o pot opri. Sau Hayder? Acum e decizia Washingtonului. Trebuie să ne retragem și să-i lăsăm să preia conducerea. Apoi auziră – un murmur brusc prin mulțime. Mulțimea de reporteri se strânse și înaintă. — Ce se întâmplă? Auzi un strigăt, văzu ușile holului deschizându-se, și un bărbat înalt afroamerican într-o uniformă îngrijită ieși, escortat de doi ofițeri de la Operațiuni Tactice. Tăcut, clipind din cauza strălucirii luminilor reflectoarelor, fu dus în grabă către un vehicul care-l aștepta. Câteva secunde mai târziu, ieși un bărbat în cărucior cu rotile, împins de un polițist. — S-au ținut de cuvânt, murmură Stillman. Au eliberat doi oameni. Dar nu și pe Jane. Jane e încă acolo. Iar operațiunea ar putea începe în orice clipă. Porni spre banda poliției. — Dean, spuse Stillman, apucându-l de braț. Gabriel se întoarse și-l privi. — Totul se poate termina fără niciun glonț tras. Lasă-mă să intru. Lasă-mă să vorbesc cu ei. — Cei de la FBI nu vor fi niciodată de acord. — Poliția din Boston are grijă de perimetru. Spune-le oamenilor tăi să mă lase să trec. — Ar putea fi o capcană mortală. — Soția mea e înăuntru. Îl țintui cu privirea pe Stillman. Știi că trebuie să fac asta. Știi că asta e cea mai bună ocazie pe care o are. Cea mai bună ocazie pe care o au toți. Stillman inspiră. Aprobă obosit. — Succes. Gabriel se lăsă în jos pe sub banderola de poliție. Un polițist de la Operațiuni Tactice se duse să-l oprească. — Lasă-l să treacă, spuse Stillman. Intră în clădire. — Domnule? — Agentul Dean este noul nostru negociator. 1211

Gabriel dădu din cap spre Stillman în semn de mulțumire. Apoi se întoarse șiși continuă drumul spre ușile holului.

1212

• NOUĂSPREZECE Mila Nici eu, nici Olena nu știm încotro ne îndreptăm. N-am mai mers niciodată prin pădurile astea, și nu știm unde vom ajunge. Nu port șosete, iar picioarele îmi îngheață în pantofii subțiri. În ciuda puloverului și a helăncii „Mamei”, mi-e frig și tremur. Luminile casei au dispărut în spatele nostru și, uitându-mă în spate, văd numai întunericul pădurii. Cu picioarele bocnă, îmi târăsc pașii printre frunzele înghețate, uitându-mă după Olena, care merge în fața mea, cărând cutia. Respirația mea e ca fumul. Gheața trosnește sub picioarele noastre. Mă gândesc la un film despre război pe care l-am văzut la școală, despre soldați nemți, înghețați și înfometați, clătinându-se pe picioare spre pierirea lor pe frontul rusesc. Nu te opri. Nu pune la îndoială. Mergi înainte – ăsta era probabil lucrul la care se gândeau acei soldați disperați. La asta mă gândesc și eu acum, în timp ce mă poticnesc prin pădure. Brusc, în fața noastră, o luminiță licărește. Olena se oprește, ridicându-și mâna ca să rămân pe loc. Stăm neclintite, urmărind cum se mișcă luminile și auzim scârțâitul cauciucurilor pe drumul umed. Ieșim din ultimul tufiș și ajungem pe asfalt. Am ajuns pe un drum. Picioarele mele sunt atât de înghețate din cauza frigului, încât sunt neîndemânatică și mă mișc cu greutate în timp ce încerc să țin pasul cu ea. Olena e ca un robot, mărșăluind înainte. Începem să zărim case, dar ea nu se oprește. Ea e generalul, iar eu nu sunt decât un soldat prost, urmărind o femeie care nu știe mai multe decât mine. — Nu putem merge la nesfârșit, îi spun eu. — Dar nici nu putem să rămânem aici. — Privește, casa aceea are luminile aprinse. Am putea cere ajutor. — Nu acum. — Cât de mult mai trebuie să mergem? Toată noaptea, toată săptămâna? — Atât cât trebuie. — Știi măcar încotro ne îndreptăm? Se întoarce brusc, furia citindu-i-se pe chip, încât încremenesc. — Știi ceva? M-am săturat de tine! Parcă ești un copil. Un iepure prost și speriat. — Vreau doar să știu unde mergem. 1213

— Tot ce faci e să te smiorcăi și să te plângi! M-am săturat. Am terminat-o cu tine. Bagă mâna în cutie și scoate teancul de bani americani. Scoate elasticul și îmi aruncă jumătate din bani. — Ia-i și dispari din fața mea. Dacă ești atât de deșteaptă, ia-o pe unde crezi tu. — De ce faci asta? Simt lacrimi în ochi, dar nu pentru că mi-e frică, ci pentru că e singura mea prietenă și știu că o pierd. — Ești o corvoadă pentru mine, Mila. Mă încetinești. Nu vreau să am grijă de tine tot timpul. Nu sunt mama ta nenorocită. — N-am vrut niciodată să fiu. — Atunci de ce nu te maturizezi? — Și tu de ce nu încetezi să mai fii o nenorocită? Mașina ne ia prin surprindere. Suntem atât de concentrate încât n-o auzim apropiindu-se. Cotește brusc, iar farurile ne surprind ca pe niște animale sortite pieirii. Cauciucurile scârțâie și mașina se oprește. E o mașină veche, iar motorul scoate sunete ciudate în timp ce merge la relanti. Șoferul scoate capul pe geam. — Aveți nevoie de ajutor, domnișoarelor? întreabă el. Sună mai mult ca o constatare decât ca o întrebare, dar situația noastră este evidentă. O noapte friguroasă. Două femei izolate pe un drum necirculat. Bineînțeles că avem nevoie de ajutor. Mă uit la el în liniște, cu gura căscată. Olena preia conducerea, așa cum face mereu. S-a transformat într-o clipită. Mersul ei, vocea, modul provocator în care își arată coapsa – aceasta este Olena cea seducătoare. Râde și spune, într-o engleză guturală: — Mașina noastră s-a stricat. Ne puteți duce dumneavoastră? Bărbatul o studiază. O fi oare prudent? Își dă într-un fel seama că e ceva putred la mijloc. Sunt pe punctul de a mă retrage în pădure, înainte ca el să sune la poliție. Răspunde într-un final calm, fără să pară impresionat de farmecele Olenei. — E o benzinărie mai încolo. Trebuie să opresc oricum ca să alimentez. O să întreb de o mașină să vă remorcheze. Ne urcăm. Olena stă pe locul din față, iar eu mă înghesui în spate. Am îndesat în buzunar banii pe care mi i-a dat și acum îi simt ca pe o bucată de cărbune aprins. Sunt încă supărată și rănită de cruzimea ei. Cu banii ăștia mă pot descurca fără ea, fără nimeni. Și așa voi face. Bărbatul nu scoate niciun cuvânt. La început cred că pur și simplu ne ignoră, că nu-l interesăm absolut deloc. Apoi îi văd ochii în oglinda retrovizoare și îmi 1214

dau seama că mă studiază, că ne studiază pe amândouă. În tăcerea lui, e alert ca o pisică. Luminile de la benzinărie încep să strălucească în zare, intrăm pe alee și oprim lângă pompă. Bărbatul coboară ca să umple rezervorul, apoi ne spune: — O să întreb despre o mașină care vă poate remorca. Intră. Eu și Olena rămânem în mașină, nesigure ce să facem. Prin geam îl vedem pe șoferul nostru vorbind cu casierul. Arată spre noi, iar casierul ridică un receptor. — Sună la poliție, îi șoptesc eu Olenei. Ar trebui să coborâm și să fugim acum. Întind mâna spre portieră și sunt gata s-o deschid când o mașină neagră intră pe alee și parchează lângă noi. Coboară doi bărbați îmbrăcați în haine închise la culoare. Unul din ei are părul blond spre alb, tuns scurt periuță. Se uită la noi. Sângele îmi îngheață în vine. Suntem niște animale prinse în mașina acestui străin, iar doi vânători ne-au încercuit. Bărbatul cu părul blond stă chiar în fața ușii mele, uitându-se la mine, iar eu nu pot decât să mă uit prin geam la ultima față pe care a văzut-o „Mama”. Ultimul chip pe care probabil îl voi vedea și eu. Deodată, bărbatul își întoarce privirea către clădire. Mă uit și eu și văd că șoferul nostru tocmai a ieșit și se îndreaptă spre mașină. A plătit benzina și își bagă portofelul înapoi în buzunar. Încetinește încruntându-se la cei doi bărbați care stau lângă mașina sa. — Vă pot ajuta cu ceva, domnilor? întreabă șoferul nostru. — Domnule, vă putem pune câteva întrebări? răspunde bărbatul cu părul blond. — Cine sunteți? — Sunt agent special Steve Ullman. Biroul Federal de Investigații. Șoferul nostru nu pare prea impresionat. Se apleacă după unealta cu muchie de cauciuc din găleata benzinăriei, stoarce excesul de apă și începe să-și curețe parbrizul murdar. — Despre ce vreți voi să vorbiți cu mine? întreabă el, ștergând apa de pe geam. Bărbatul blond se apropie de șoferul nostru și vorbește încet. Aud cuvintele „fugare” și „periculoase”. — Și de ce vorbiți cu mine? întreabă șoferul. — Aceasta este mașina dumneavoastră, nu? — Da. Șoferul nostru izbucnește în râs. A, acum înțeleg. În caz că vă întrebați, cele din mașină sunt soția mea și verișoara ei. Par extrem de periculoase, nu? Bărbatul blond se uită la partenerul său. Par surprinși și nu știu ce să spună. Șoferul nostru lasă unealta în găleată, stropind cu puțină apă. 1215

— Succes, băieți, spune el, deschizând portiera. În timp ce se așază în fața volanului, îi spune tare Olenei: — Îmi pare rău, dragă, dar nu aveau Advil. Va trebui să încercăm la următoarea benzinărie. Pe măsură ce ne îndepărtăm, mă uit în spate și văd că cei doi bărbați încă se uită după noi. Unul din ei notează numărul de înmatriculare. Pentru câteva momente nimeni din mașină nu scoate un sunet. Eu sunt încă prea paralizată de frică pentru a vorbi. Mă uit la ceafa șoferului nostru, bărbatul care tocmai ne-a salvat viețile. — Aveți de gând să-mi spuneți despre ce a fost vorba? întreabă el într-un final. — V-au mințit, spune Olena. Nu suntem periculoase. — Și ei nu sunt de la FBI. — Știți deja acest lucru? Bărbatul se uită la ea. — Nu sunt prost. Recunosc un lucru adevărat când îl am în față. Și știu când mi se vând castraveți. Mai bine, spuneți-mi adevărul. Olena oftează obosită. — Vor să ne omoare, șoptește ea. — Mi-am dat seama de asta. Dă din cap și râde, dar fără umor. E râsul unui om care nu poate crede ce ghinion are. Dumnezeule, când mi se întâmplă ceva, se întâmplă, spune el. Cine sunt și de ce vor să vă omoare? — Din cauza a ceea ce am văzut astă-seară. — Ce ați văzut? Olena privește pe fereastră. — Prea multe. Am văzut prea multe. Pentru moment, el consideră că acest răspuns e suficient, deoarece am ieșit de pe șosea. Mașina o ia pe un drum de pământ care ne duce în pădure. Oprim în fața unei case dărăpănate, înconjurate de copaci. E puțin mai mult decât o cabană construită grosolan, ceva în care doar un om sărac ar putea locui. Dar pe acoperiș se află o antenă parabolică mare. — Asta e casa dumneavoastră? întreabă Olena. — Este locul unde locuiesc, răspunde el ciudat. Folosește trei chei diferite ca să deschidă ușa de la intrare. Stând pe verandă și așteptând ca el să descuie toate încuietorile, observ că toate ferestrele au gratii. Pentru o clipă ezit să intru deoarece mă gândesc la casa din care am fugit. Dar îmi dau apoi seama că aceste gratii sunt diferite; ele nu sunt pentru a ține oamenii cu forța înăuntru, ci pentru a nu lăsa pe nimeni să intre. Înăuntru miroase a fum și a mucegai. Nu aprinde luminile, ci merge prin camera întunecată de parcă ar ști orice colțișor cu ochii închiși. — Începe să miroasă a mucegai pe aici când plec pentru câteva zile, spune el. 1216

Aprinde un chibrit și-l văd îngenunchind lângă un șemineu. Grămada de surcele și de bușteni așteaptă să fie aprinsă, și în curând flăcările încep să prindă viață. Fața i se luminează, și pare mult mai trasă, mai tristă în această cameră întunecoasă. Încă o dată mi se pare că ar fi putut fi un chip frumos, dar ochii sunt acum prea tulburi, iar maxilarul slab e neras de câteva zile. Pe măsură ce focul se întețește, mă uit împrejur și văd o cămăruță care pare chiar și mai mică decât în realitate din cauza teancurilor înalte de ziare și reviste, a zecilor de hârtii tăiate din ziare, pe care le-a lipit pe pereți. Sunt peste tot, ca o pânză îngălbenită, și mi-l imaginez încuiat în cabina aceasta izolată, zi de zi, lună de lună, tăind febril articole al căror înțeles doar el îl cunoaște. Mă uit la ferestrele cu gratii, îmi aduc aminte de cele trei încuietori ale ușii de la intrare și îmi zic: „Asta este casa unui om înspăimântat”. Se duce la un dulap și îl descuie. Tresar când văd înăuntru o mulțime de puști aranjate pe rafturi. Ia una și încuie dulapul la loc. La vederea puștii, fac un pas în spate. — E în regulă. Nu ai de ce să te temi, îmi spune el văzându-mi fața alarmată. În seara asta vreau să am o armă lângă mine. Auzim un fel de clopoțel zdrăngănind. La auzul sunetului, bărbatul tresare. Cu pușca-n mână, se duce spre fereastră și se uită spre pădure. — Ceva a declanșat senzorul, zice el. Poate fi doar un animal sau poate… Stă la fereastră o vreme, cu mâna pe pușcă. Îmi aduc aminte de cei doi bărbați de la benzinărie uitându-se cum ne îndepărtăm și notându-și numărul de înmatriculare al mașinii. Trebuie să fi aflat până acum a cui este mașina și unde locuiește. Bărbatul se îndreaptă spre o grămadă de lemne, ia un buștean și-l pune pe foc. Apoi se așază într-un balansoar și se uită la noi, cu pușca în brațe. Buștenii trosnesc, iar în șemineu se văd scântei. — Mă numesc Joe, spune el. Voi cine sunteți? Mă uit la Olena. Niciuna din noi nu spune nimic. Deși acest bărbat ne-a salvat viețile în seara asta, tot ne e frică de el. — Ați făcut alegerea. V-ați urcat în mașina mea. În timp ce se balansează pe podea, scaunul îi scârțâie. — Acum e prea târziu să vă fie rușine, fetelor. Zarurile au fost aruncate. • Când m-am trezit, tot nu se luminase de ziuă, dar focul se transformase în jar. Ultimul lucru de care-mi aduc aminte înainte să adorm e murmurul vocii Olenei și a lui Joe. Acum, la focul din șemineu, o văd pe Olena dormind lângă mine pe covorul împletit. Sunt încă supărată pe ea și nu am iertat-o pentru ceea ce mi-a spus. După un somn de câteva ore mi s-au clarificat câteva lucruri ce păreau imposibile. Nu vom putea rămâne împreună pentru totdeauna. 1217

Scârțâitul balansoarului îmi atrage atenția; văd strălucirea slabă a puștii lui Joe și simt cum mă privește. Probabil că ne-a vegheat somnul. — Trezește-o, îmi spune el. Trebuie să plecăm acum. — De ce? — Sunt afară. Sunt cu ochii pe casă. — Poftim? Sar în picioare, inima începe să-mi bată puternic și mă duc la fereastră. Văd numai întunericul pădurii. Apoi îmi dau seama că stelele încep să dispară și că în curând se va crăpa de ziuă. — Cred că au parcat pe drum. Încă nu au declanșat următorii senzori de mișcare, spune el. Dar trebuie să ne mișcăm, înainte să se lumineze. Se ridică, se duce la o debara și ia un rucsac. Nu știu ce are în rucsac, dar se aude un zăngănit metalic. — Olena, rostește el și o înghiontește cu vârful bocancului. Ea se trezește și se uită la el. — E timpul să plecăm, îi spune el. Dacă vrei să rămâi în viață. Nu ieșim pe ușa din față. În schimb, ridică o trapă din podea, iar mirosul de pământ reavăn se ridică din umbră. Lasă jos o scară și ne spune: — Să mergem, doamnelor. Îi dau cutia „Mamei”, apoi mă târăsc după el. A aprins o lanternă, iar în întuneric observ lăzi așezate lângă pereți din piatră. — În Vietnam, sătenii aveau sub case tuneluri precum acesta, spune el în timp ce ne conduce printr-un pasaj îngust. Erau folosite mai ales pentru depozitarea alimentelor, dar uneori le salvau viețile. Se oprește, descuie un lacăt, apoi își stinge lanterna. Deschide o trapă din lemn deasupra capului. Ieșim din tunel, în întunericul pădurii. Copacii ne ascund pe măsură ce ne îndepărtăm de casă. Nu scoatem niciun cuvânt; nu îndrăznim. Încă o dată, urmez orbește, același soldat supus, niciodată generalul. Dar de data aceasta am încredere în persoana pe care o urmez. Joe merge calm, mișcându-se cu încrederea cuiva care știe exact ceea ce face. Merg exact în spatele lui și, pe măsură ce se ivesc zorile, văd că șchiopătează. Își târăște puțin piciorul stâng și, când se uită în spate, văd cum se strâmbă de durere. Dar merge înainte în lumina cenușie a dimineții. În sfârșit, printre pomii din față, observ o fermă părăsită. Pe măsură ce ne apropiem, îmi dau seama că nimeni nu locuiește acolo. Ferestrele sunt sparte și o parte din acoperiș e prăbușit. Dar Joe nu se îndreaptă spre casă, ci spre hambar, care pare a fi în pericol să se năruie. Descuie un lacăt și deschide ușa hambarului. Înăuntru e o mașină. — Întotdeauna m-am întrebat dacă voi avea nevoie de ea, zice el în timp ce se urcă la volan. 1218

Eu mă urc în spate. Pe scaun sunt o pătură și o pernă, iar la picioarele mele se află conserve cu mâncare, suficiente pentru câteva zile. Joe bagă cheia în contact; motorul se trezește la viață. — Urăsc să las locul ăsta în urmă, spune bărbatul. Dar poate e timpul să plec pentru o vreme. — Faci asta pentru noi? îl întreb eu. Se uită la mine peste umăr. — Fac asta ca să nu intru în necazuri. Se pare că voi două mi-ați adus cu vârf și îndesat. Iese cu mașina din hambar și pornim pe drumul de pământ, trecem de ferma dărăpănată și de un iaz. Auzim brusc un sunet puternic. Joe oprește imediat mașina, coboară geamul și se uită spre pădurea din care tocmai am ieșit. Deasupra copacilor se ridică un fum negru, în coloane care se rotesc pe cerul senin. O aud pe Olena țipând speriată. Palmele au început să-mi transpire și sămi tremure când îmi imaginez în flăcări casa din care tocmai am plecat. Și mă gândesc la carnea care arde. Joe nu spune nimic; se uită pur și simplu șocat la fum și mă întreb dacă își blesteamă ghinionul de a ne fi cunoscut. După un moment, expiră puternic. — Isuse, murmură el. Oricine ar fi bărbații ăștia, joacă dur. Își îndreaptă atenția spre drum. Știu că este speriat, deoarece îi văd mâinile încleștate pe volan. Îi văd albeața încheieturilor. — Doamnelor, spune el încet. Cred că e timpul să dispărem.

1219

• DOUĂZECI Jane închise ochii și trecu peste valul de durere asemenea unui surfer. „Dă, Doamne, să se termine repede. Fă-o să înceteze, fă-o să înceteze.” Simți cum îi transpiră fața în timp ce începu contracția, durând-o atât de tare, încât nu putu să geamă, nici măcar să respire. Dincolo de pleoapele ei închise, luminile păreau atât de albe, toate sunetele înăbușite de pulsul ei rapid. Nu auzea aproape deloc gălăgia din cameră. Un ciocănit la ușă. Cererile încordate ale lui Joe. Apoi, brusc, o mână o strânge pe cea a lui Jane. Este caldă și familiară. „Nu se poate”, își spune ea, în timp ce durerea contracției s-a mai diminuat și nu mai vedea încețoșat. Se concentră asupra chipului care se uita în jos la ea și se tot mira. — Nu, șopti ea. N-ai cum să fii aici. Gabriel îi strânse fața în palme, o sărută apoi pe frunte și pe păr. — Totul va fi bine, iubito. — Ăsta e cel mai tâmpit lucru pe care l-ai făcut. El zâmbi. — Știai că nu sunt prea strălucit atunci când te-ai căsătorit cu mine. — Ce-a fost în capul tău? — Tu. Numai tu. — Agent Dean, spuse Joe. Încet, Gabriel se ridică în picioare. De atâtea ori se uitase Jane la soțul ei și se gândise cât de binecuvântată fusese, dar niciodată ca acum. Nu era înarmat, navea niciun fel de avantaj, dar când se întoarse spre Joe, emana putere. — Am venit. Acum o să-i dai drumul soției mele? — După ce vorbim. După ce ne asculți. — Te ascult. — Trebuie să ne promiți că vei urmări ceea ce îți vom spune și nu vei lăsa să moară odată cu noi. — Am spus că o să vă ascult. Asta ați cerut. Și ați spus că le veți da drumul acestor oameni. Poate că aveți o ultimă dorință, dar acești oameni n-au. — Nu vrem să moară nimeni, spuse Olena. — Atunci dovediți-o. Dați-le drumul acestor oameni. Apoi o să stau aici și o să vă ascult atât cât doriți. Ore, zile. Sunt la dispoziția voastră. Se uita neclintit la răpitori. Trecură câteva momente în liniște. Brusc, Joe se aplecă spre canapea, o apucă pe doctorița Tam de braț și o ridică în picioare. 1220

— Duceți-vă la ușă, doctore, îi ordonă el. Se întoarse și arată spre celelalte femei de pe cealaltă canapea. Voi două, ridicați-vă. Amândouă. Femeile nu se clintiră; se uitau pur și simplu la Joe, de parcă erau sigure că asta era o șmecherie și că dacă s-ar fi mișcat, ar fi fost urmări grave. — Duceți-vă! Ridicați-vă! Recepționera scoase un suspin și se ridică în picioare. Abia atunci o urmă și cealaltă femeie. Se îndreptară amândouă spre ușă, unde stătea doctorița Tam, încremenită de frică. Orele de captivitate le intimidaseră atât de mult încât nu le venea să creadă că chinul lor era pe sfârșite. Chiar și atunci când Tam ajunse la ușă, se uita la Joe, așteptând parcă ordinul lui de a se opri. — Voi trei puteți pleca, spuse Joe. În clipa în care femeile ieșiră din cameră, Olena trânti ușa în urma lor și o încuie. — Cum rămâne cu soția mea? întrebă Gabriel. Las-o și pe ea să plece. — Nu pot. Nu încă. — Înțelegerea noastră… — Am fost de acord să dau drumul ostaticilor, agent Dean. N-am specificat care. Gabriel se înnegri de supărare. — Tu crezi că acum o să mai am încredere în tine? Crezi că o să mai ascult ce dracului o să îmi spui? Jane se întinse după mâna soțului ei și simți cât de încordat și furios era. — Ascultă-l. Lasă-l să facă așa cum crede. Gabriel răsuflă. — Bine, Joe. Ce vrei să-mi spui? Joe luă două scaune, le puse în mijlocul camerei și le așeză unul în fața celuilalt. — Hai să ne așezăm, noi doi. — Soția mea e pe cale să nască. Nu mai poate sta aici mult timp. — Olena va avea grijă de ea. Arătă spre scaune. Îți voi spune o poveste. Gabriel se uită la Jane. Ea văzu în ochii săi atât dragoste, cât și teamă. „În cine ai încredere?” o întrebase Joe mai devreme. „Cine ar încasa glonțul ăsta pentru tine?” Uitându-se la soțul ei, își zise: „Nu am în nimeni încredere așa cum am în tine”. Fără nicio tragere de inimă, Gabriel își îndreptă atenția spre Joe, iar cei doi bărbați se așezară față în față. Părea o discuție civilizată, excepție făcând prezența pistolului din poala unuia din bărbați. O întâlnire drăguță între două cupluri. Care cuplu va supraviețui acestei nopți? — Ce ți-au spus despre mine? întrebă Joe. Ce spune FBI-ul? — Câteva lucruri. — Sunt nebun, nu? Un singuratic. Paranoic. 1221

— Da. — Îi crezi? — N-am niciun motiv să nu-i cred. Jane se uită la fața soțului ei. Deși vorbea calm, ea putea vedea tensiunea din ochii săi, mușchii gâtului încordați. „Știai că bărbatul ăsta e nebun, se gândea ea, și cu toate astea ai intrat aici. Pentru mine…” Își înăbuși un geamăt din cauza unei noi contracții. „Stai liniștită. Nu-l distrage pe Gabriel; lasă-l să facă tot ceea ce trebuie.” Se afundă în canapea, scrâșnind din dinți, suferind în tăcere. Se uită în tavan, pe o singură pată întunecată de pe albul imaculat. „Concentrează-te pe punctul focal. Mintea e mai puternică decât durerea.” Tavanul se încețoșă, pata părea că plutește pe o mare neliniștită de alb. Îi venea rău doar uitându-se la ea. Închise ochii, aidoma unui marinar cu rău de mare, amețit din cauza valurilor. Abia după ce contracția începu să treacă, când durerea cedă, deschise și ea ochii. Se uită, încă o dată, pe tavan. Ceva se schimbase. Lângă pată era o mică gaură, aproape neobservabilă printre porii tavanului fals. Se uită la Gabriel, dar el nu se uita la ea. Era complet concentrat asupra bărbatului care stătea în fața lui. — Crezi că sunt nebun? îl întrebă Joe. Gabriel îl privi câteva clipe. — Nu sunt psihiatru. Nu pot să stabilesc așa ceva. — Ai intrat aici așteptându-te ca un țicnit să fluture un pistol, nu-i așa? Se aplecă în față. Asta ți-au spus. Fii cinstit. — Chiar vrei să fiu cinstit? — Bineînțeles. — Mi-au spus că aș avea de-a face cu doi teroriști. Asta am fost lăsat să cred. Joe se lăsă pe spate, cu o expresie aspră. — Deci așa vor pune capăt, spuse el încet. Bineînțeles. Așa procedează ei. Ce fel de teroriști se presupune că suntem? Se uită la Olena, apoi începu să râdă. A, probabil ceceni. — Da. — Se ocupă cumva John Barsanti de această operațiune? Gabriel se încruntă. — Îl cunoști? — Ne urmărește încă din Virginia. Oriunde ne-am duce, el apare. Știam că o să apară și aici. Cred că așteaptă să tragă fermoarul la sacii cu cadavrele noastre. — Nu trebuie să muriți. Dați-mi mie armele voastre și plecăm cu toții. Fără împușcături, fără sânge. Vă dau cuvântul meu. — Da, asta da, garanție. — M-ai lăsat să intru aici. Asta înseamnă că, la un anumit nivel, ai încredere în mine. — Nu-mi permit să am încredere în cineva. 1222

— Atunci de ce sunt aici? — Deoarece refuz să mor fără vreo speranță de dreptate. Am încercat să arătăm asta presei. Le-am dat dovezile alea nenorocite. Dar nimănui nu-i pasă. Se uită la Olena. Arată-le brațul tău. Arată-le ce ți-a făcut Ballentree. Olena își ridică mâneca deasupra cotului și arată o cicatrice în zigzag. — Vedeți ce i-au pus în mână? spuse Joe. — Ballentree? Te referi la furnizorul apărării? — Microcip de ultimă generație. Un mod pentru Ballentree de a-și urmări proprietățile. Ea a fost o încărcătură umană adusă direct de la Moscova. O mică afacere pe care o are Ballentree. Jane se uită iar în tavan. Își dădu brusc seama că mai erau alte găuri noi în var. Se uită la cei doi bărbați, dar ei erau tot concentrați. Nimeni altcineva nu se mai uita sus; nimeni nu mai observase că tavanul era acum plin de găurele. — Deci este vorba despre un furnizor al apărării? întrebă Gabriel cu vocea calmă, fără să arate scepticismul pe care sigur îl simțea. — Nu oricare furnizor al apărării. Vorbim despre compania Ballentree. Legături directe cu Casa Albă și Pentagonul. Vorbim despre directori care fac miliarde de dolari de fiecare dată când mergem la război. De ce crezi că Ballentree deține cele mai importante contracte? Pentru că dețin Casa Albă. — Îmi pare rău să-ți spun, Joe, dar asta nu e tocmai o nouă teorie a conspirație. Ballentree e monstrul tuturor. O mulțime de oameni se chinuie să-l dărâme. — Dar Olena o poate face. Gabriel se uită la femeie, șovăielnic. — Cum? — Știe ce au făcut în Ashburn. Știe ce fel de oameni sunt. Jane se uita încă la tavan încercând să-și dea seama ce vedea acum. Firișoare de vapori coborau în tăcere de sus. „Gaz. Pompează gaz în cameră.” Se uită la soțul ei. Oare el știa că asta avea să se întâmple? Știa că ăsta e planul? Nimeni nu își mai dăduse seama de invadatorul silențios. Nimeni nu realizase că atacul începuse, anunțat de acele firișoare de gaz. „Cu toții îl respirăm.” Se încordă pentru că simți o altă contracție. „Dumnezeule, nu acum, se gândi ea. Nu acum, când tot iadul e pe care să se dezlănțuie.” Apucă perna canapelei, așteptând să înceteze contracția. Durerea puse stăpânire pe ea și tot ce putea face era să strângă perna și să reziste. Dar durerea nu ajunse niciodată la punctul maxim. Deodată, perna păru să se topească complet în pumnul lui Jane. Se simți alunecând în jos, spre cel mai dulce somn. Prin amorțeala adunării, auzi bubuituri și bărbați țipând. Auzi vocea lui Gabriel, înăbușită, strigând-o pe nume de la o distanță mare. Durerea aproape că dispăruse. 1223

Ceva se lovi de ea, iar moliciunea îi atinse fața. Atingerea unui mâini, mângâierea slabă pe obrazul ei. O voce șopti cuvinte pe care ea nu le înțelese, cuvinte delicate și importante care erau aproape pierdute în ciocănitul și trântitul brusc al ușilor. Un secret, își spuse ea. Îmi spune un secret. „Mila. Mila știe.” Se auzi o explozie asurzitoare, iar căldura îi invadă fața. „Gabriel, se gândi ea. Unde ești?”

1224

• DOUĂZECI ȘI UNU La auzul primelor împușcături, oamenii de pe stradă scoaseră un suspin. Inima Maurei îngheță pe loc. Polițiștii de la Operațiuni Tactice mențineau bariera, în timp ce focuri de armă răsunau înăuntru. Văzu priviri confuze pe fețele polițiștilor pe măsură ce minutele treceau, toată lumea așteptând vești despre ceea ce se întâmpla înăuntru. Nimeni nu se mișca, nimeni nu se clintea în clădire. Ce așteaptă? Radiourile poliției pârâiră brusc: — Clădirea e în siguranță! Echipa de intervenție a ieșit, iar clădirea e acum în siguranță! Aduceți paramedicii. Avem nevoie de tărgi. Echipele Med-Q se repeziră înainte, trecând prin banderola poliției asemenea sprinterilor trecând linia de sosire. Ruperea acelei linii galbene stârni haosul. Brusc, reporterii și cameramanii se grăbiră spre clădire, în timp ce poliția se chinuia să îi împiedice. Un elicopter zbura deasupra. În acea zarvă, Maura îl auzi pe Korsak strigând: — Sunt polițist, fir-ar să fie! Prietenul meu e înăuntru. Lăsați-mă să trec! Korsak se uită spre ea și țipă: Doctore, trebuie să afli dacă ea e bine! Maura se duse în față, spre linia de demarcație. Polițistul se uită în grabă la legitimația ei și dădu din cap. — Mai întâi trebuie să se ocupe de cei vii, doctore Isles. — Eu sunt medic. Pot să dau o mână de ajutor. Vocea ei fu aproape acoperită de elicopterul care tocmai aterizase în parcarea de peste stradă. Neatent, polițistul se întoarse să țipe la un reporter: — Tu de acolo! Vino aici! Maura se furișă pe lângă el și alergă spre clădire, temându-se de ceea ce va găsi înăuntru. Chiar când intră pe holul care ducea la Radiologie, o targă venea spre ea, împinsă de doi asistenți, iar ea își acoperi gura cu mâna pentru a-și înăbuși un icnet. Văzu că era o femeie însărcinată, cu părul negru, și se gândi: „Nu. Dumnezeule, nu.” Jane Rizzoli era acoperită de sânge. În acea clipă, toată pregătirea medicală a Maurei păru să dispară. Panica o făcuse să se uite la sânge și numai la sânge. Atât de mult sânge. Apoi, targa trecu pe lângă ea și văzu pieptul ridicându-se și mâna mișcându-se. — Jane? țipă Maura. Asistenții treceau deja repede cu targa pe hol. Maura trebui să alerge ca să țină pasul. — Așteptați! În ce stare se află? 1225

Unul din bărbați se uită peste umăr. — E pe cale să nască. O mutăm la Brigham. — Dar tot sângele… — Nu e al ei. — Atunci al cui? — Al fetei de acolo. Arătă cu un deget spre hol. — Ea nu mai pleacă nicăieri. Se uită după targă în timp ce ieși pe ușă. Apoi se întoarse și o luă la fugă pe hol, trecând de asistenți și de polițiști, în mijlocul agitației. — Maura? strigă o voce, ciudat de îndepărtată și înăbușită, îl văzu pe Gabriel chinuindu-se să se ridice de pe o targă. Avea pe față o mască de oxigen și o perfuzie cu săruri. — Ești bine? Își lăsă capul, gemând. — Doar… amețit. Asistentul spuse: — Sunt efectele gazului. I-am administrat patru miligrame de Narcan. Trebuie să stea liniștit un timp. E ca atunci când te trezești după anestezie. Gabriel își dădu masca jos. — Jane… — Doar ce am văzut-o, spuse Maura. E bine. O mută la spitalul Brigham. — Nu mai pot sta aici mult timp. — Ce s-a întâmplat înăuntru? Am auzit împușcături. Gabriel dădu din cap. — Nu-mi aduc aminte. — Masca dumneavoastră, spuse asistentul. Aveți nevoie de oxigen chiar acum. — Nu trebuiau s-o facă astfel, zise Gabriel. Puteam să-i conving să se predea. — Domnule, trebuie să vă puneți masca de oxigen. — Nu, se enervă Gabriel. Trebuie să am grijă de soția mea. Asta trebuie să fac. — Nu sunteți pregătit să plecați. — Gabriel, asistentul are dreptate, îi spuse Maura. Uită-te la tine, abia stai în picioare. Întinde-te puțin. Te duc eu însămi la spitalul Brigham, dar după ce îți revii. — Doar câteva clipe, zise Gabriel, întinzându-se slăbit pe targă. Îmi revin în câteva clipe… — Mă întorc imediat. Văzuse ușa care ducea spre Radiologie. Cum intră, zări sângele. Mereu era sângele cel care îți atrăgea atenția, acele pete roșii care strigau: „Ceva teribil, cu 1226

adevărat teribil s-a întâmplat aici”. Deși o mulțime de oameni erau împrăștiați prin cameră, iar resturile lăsate în urmă de echipele de salvare eram risipite pe jos, ea rămase uitându-se la dovada clară a morții împrăștiată pe pereți. Apoi își întoarse privirea către corpul femeii, prăbușit pe canapea, la părul negru mustind de sânge. Niciodată nu se mai simțise rău la vederea sângelui coagulat, dar acum simți deodată că se clatină și trebui să se prindă de cadrul ușii. „Sunt rămășițele gazului pe care l-au folosit în această cameră, se gândi ea. Încă nu a fost bine aerisită.” Auzi șuieratul plasticului și, cu privirea încețoșată, văzu o folie albă pusă pe podea. Îi văzu pe agentul Barsanti și pe căpitanul Hayder stând în picioare în timp ce doi bărbați cu mănuși din latex băgau corpul plin de sânge al lui Joseph Roke în plastic. — Ce faceți? întrebă Maura. Nimeni nu băgă de seamă prezența ei. — De ce mută cadavrele? Cei doi bărbați care stăteau acum pe vine lângă cadavru tăcură, uitându-se în direcția lui Barsanti. — Vor fi trimiși la Washington, spuse Barsanti. — Nu mutați nimic până nu vine cineva de la biroul nostru să cerceteze zona. Ea se uită la cei doi bărbați care ezitau să tragă fermoarul la sacii cu cadavre. — Cine sunteți? Nu lucrați pentru noi. — Sunt de la FBI, zise Barsanti. Maura își revenise, furia luând locul amețelii. — De ce îi iau? — Legiștii noștri vor efectua autopsia. — N-am terminat cu aceste cadavre. — E doar o chestiune de acte, dr. Isles. — Pe care nu le voi semna. Privirile celor din cameră se îndreptară asupra lor. Majoritatea celor care se aflau acolo erau asemenea lui Hayder, polițiști din Boston. — Dr. Isles, spuse Barsanti, oftând. De ce să ne certăm acum? Ea îl privi pe Hayder. — Avem jurisdicție în locul unde au murit acești oameni. Știi că aceste rămășițe se află în custodia noastră. — Vorbiți de parcă n-ați avea încredere în FBI, spuse Barsanti. „În tine n-am încredere.” Se apropie de el. — N-am auzit o explicație plauzibilă care să justifice prezența ta aici, agent Barsanti. Ce legătură ai cu toate astea? — Acești doi oameni sunt suspecți într-un schimb de focuri din New Haven. Cred că deja știi asta. Au trecut granițele dintre state. 1227

— Asta nu explică de ce vrei cadavrele. — Vei primi rapoartele finale ale autopsiei. — Ce ți-e teamă că voi găsi? — Știi ceva, dr. Isles? Începi să pari la fel de paranoică precum acești doi indivizi. Se întoarse către cei doi bărbați care stăteau deasupra corpului lui Roke. — Hai să-i împachetăm. — Să nu cumva să îi atingeți, interveni Maura. Scoase telefonul mobil și-l sună pe Abe Bristol. — Avem un caz aici, Abe. — Da, m-am uitat la televizor? Câți? — Doi. Cei doi răpitori au fost omorâți în intervenție. FBI-ul e pe cale să trimită aceste cadavre la Washington. — Stai o clipă. Mai întâi federalii îi împușcă și acum tot ei vor să facă autopsia? Ce naiba? — M-am gândit că o să spui asta. Mulțumesc pentru susținere. Închise telefonul și se uită la Barsanti. — Departamentul de Medicină Legală refuză să elibereze cele două cadavre. Vă rog să părăsiți camera. După ce echipa de la Criminalistică termină aici, angajații noștri vor muta rămășițele la morgă. Barsanti era pe cale să se certe, dar ea îi aruncă o privire rece care îl avertiză că asta nu era o bătălie la care va ceda. — Căpitane Hayder, trebuie să sun la biroul guvernatorului pentru asta? Hayder oftă. — Nu, este jurisdicția dumneavoastră. Se uită la Barsanti. — Se pare că medicul legist preia controlul. Fără a mai scoate un cuvânt, Barsanti împreună cu oamenii săi ieșiră din cameră. Maura îi urmări și rămase uitându-se cum ieșeau pe coridor. „Acest caz, se gândi ea, va fi tratat ca oricare altul. Nu de FBI și nici de echipa de la Criminalistică din Boston.” Era pe cale să dea un telefon, de data aceasta detectivului Moore, când văzu brusc targa goală de pe coridor. Asistentul tocmai își strângea echipamentul. — Unde este agentul Dean? întrebă Maura. Bărbatul care stătea aici? — N-a mai vrut să stea. S-a ridicat și a plecat. — N-ai putut să-l oprești? — Doamnă, nimic nu l-ar fi putut opri. A spus că trebuie să fie alături de soția lui. — Cum o să ajungă acolo? — Un tip cu chelie îl duce. Cred că e polițist. 1228

„Vince Korsak”, se gândi ea. — Se îndreaptă chiar acum spre Brigham. • Jane nu-și amintea cum ajunsese în acest loc cu lumini puternice, suprafețe strălucitoare și chipuri cu măști. Își aducea aminte doar anumite lucruri. Bărbați țipând, scârțâitul roților tărgilor. Lumini albastre. Apoi un tavan alb defilând deasupra ei în timp ce era dusă pe un coridor în această cameră. Întrebase întruna de Gabriel, dar nimeni nu-i putuse spune unde se afla. Sau poate le era frică să-i spună. — Mămico, te descurci foarte bine, îi zise un doctor. Jane clipi la perechea de ochi albaștri care zâmbeau la ea printr-o mască chirurgicală. „Nu e totul în regulă, se gândi ea. Soțul meu ar trebui să fie aici. Am nevoie de el. Și nu-mi mai spune mămico.” — Când o să simți următoarea contracție, vreau să împingi, da? spuse doctorul. Și să continui să împingi. — Cineva trebuie să-l sune, spuse Jane. Vreau să știu unde e Gabriel. — Mai întâi trebuie să naști. — Nu, mai întâi trebuie să faceți ce v-am spus! Trebuie să… trebuie să… Respiră adânc din cauza unei noi contracții. În timp ce durerea devenise insuportabilă, la fel deveni și furia. De ce n-o ascultau acești oameni? — Împinge, mămico! Aproape ai reușit. — La… naiba… — Haide. Împinge. Icni când o apucară din nou durerile. Dar furia era cea care o supuse, făcând-o să împingă cu atâta hotărâre încât vederea începu să i se întunece. Nu auzi ușa deschizându-se, și nici nu-l auzi pe bărbatul îmbrăcat în haine albastre intrând în cameră. Țipând, se lăsă pe masă, respirând adânc. Abia atunci îl văzu uitându-se în jos la ea, o siluetă în luminile puternice. — Gabriel, șopti ea. O luă de mână și o mângâie pe păr. — Sunt aici. Sunt lângă tine. — Nu-mi amintesc. Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat. — Acum nu e important. — Ba da, este. Trebuie să știu. Începu o nouă contracție. Inspiră adânc și îl strânse de mână. Îl strângea asemenea unei femei pe marginea unui abis. — Împinge, îi spuse doctorul. Se aplecă în față, țipând, având toți mușchii încordați în timp ce transpirația îi ajunse în ochi. — Așa, zise doctorul. Aproape ai reușit… „Haide, bebelușule. Nu mai fi așa de încăpățânat. Ajut-o pe mama ta!” 1229

Era din nou pe cale să urle. Apoi, deodată, simți sânge ieșindu-i dintre picioare. Auzi țipete înfuriate, asemenea mieunatului unei pisici. — Am prins-o! spuse doctorul. „Ea?” Gabriel râdea, cu vocea răgușită din cauza lacrimilor. Sărută părul lui Jane. — O fetiță. Avem o fetiță. — E o luptătoare, spuse doctorul. Priviți. Jane întoarse capul și văzu pumnii mici agitându-se, o față roșie de supărare. Și păr negru – mult păr negru, bucle negre lipite de scalp. Se uită, cuprinsă de teamă, cum asistenta șterge fetița și o înfășoară într-o pătură. — Ai vrea s-o ții în brațe, mămico? Jane nu putu scoate un cuvânt, gâtul i se uscase. Stătea pur și simplu și se uita uimită în timp ce ghemotocul îi era pus în brațe. Se uita la o față umflată din cauza plânsului. Bebelușul se agita, de parcă era nerăbdător să iasă din pătură. Din brațele mamei. „Chiar ești a mea?” Își imaginase că acest moment va fi unul de recunoaștere instantanee, când se va uita în ochii nou-născutului și va simți sufletul de acolo. Dar nu era niciun fel de familiaritate aici, numai neîndemânare, în timp ce încerca să liniștească ghemotocul care se tot agita. Tot ceea ce văzuse în fața ei era o creatură furioasă cu ochii umflați și pumnii strânși. O creatură care scoase brusc un țipăt de protest. — Aveți un copil foarte frumos, spuse asistenta. Seamănă cu dumneavoastră.

1230

• DOUĂZECI ȘI DOI Jane se trezi din cauza razelor de soare care pătrundeau prin fereastra spitalului. Se uită la Gabriel, care dormea lângă patul ei. În părul lui văzu fire argintii pe care nu le mai observase până acum. Purta același tricou șifonat de aseară, cu mâneca plină de sânge. „Al cui sânge?” De parcă simțind că ea îl privește, Gabriel deschise ochii și se uită la ea, strâmbându-se din cauza luminii puternice. — Bună dimineața, tăticule, îi spuse ea. El îi aruncă un zâmbet obosit. — Cred că mami trebuie să se culce iar. — Nu pot. — Asta poate fi ultima noastră ocazie de a dormi mai bine. Odată ce bebelușul va veni acasă, nu prea vom mai avea parte de odihnă. — Trebuie să știu, Gabriel. Nu mi-ai spus ce s-a întâmplat. Zâmbetul lui dispăru. Se ridică și își frecă fața, arătând brusc mai bătrân și extrem de obosit. — Sunt morți. — Amândoi? — Au fost împușcați mortal în timpul atacului. Asta mi-a spus căpitanul Hayder. — Când ai vorbit cu el? — A trecut pe aici aseară. Tu deja dormeai și n-am vrut să te trezesc. Ea se lăsă pe spate și se uită în tavan. — Încerc să-mi aduc aminte. Dumnezeule, de ce nu-mi pot aduce aminte nimic? — Nici eu nu-mi aduc aminte, Jane. Au folosit gaz fentanyl49. Asta i s-a spus Maurei. Ea se uită la el. — Deci nu ai văzut când s-a întâmplat. Nu știi dacă Hayder ți-a spus adevărul. — Știu că Joe și Olena sunt morți. Departamentul de Medicină Legală are cadavrele lor în custodie.

Fentanyl face parte din clasa analgezicelor majore. Acțiunea lui începe rapid, deși efectul maxim analgezic și încetinirea respirației apar după câteva minute. (n.tr.). 49

1231

Jane tăcu o vreme, încercând să-și amintească ultimele clipe din acea cameră. Își aducea aminte că Gabriel și Joe se uitau unul la celălalt și vorbeau. „Joe voia să ne spună ceva, se gândi ea. Și n-a mai avut ocazia să termine…” — Trebuia să se termine așa? întrebă ea. Trebuiau să fie omorâți amândoi? Gabriel se ridică în picioare și se duse la fereastră. Uitându-se afară, spuse: — Era singura cale sigură de a-i pune capăt. — Eram cu toții inconștienți. Nu era necesar să-i omoare. — Cu siguranță, echipa care a intervenit așa a considerat. Se uită la spatele soțului ei. — Toate aiurelile alea pe care le-a spus Joe. Nu era nimic adevărat, nu? — Nu știu. — Un microcip în brațul Olenei? FBI-ul urmărindu-i. Acestea sunt iluzii paranoice clasice. El nu răspunse. — Bine, continuă ea. Spune-mi ce crezi tu. Se întoarse ca s-o privească. — De ce a fost John Barsanti aici? N-am primit un răspuns la această întrebare. — Ai verificat la FBI? — Tot ce am putut scoate de la biroul directorului adjunct e că Barsanti lucrează la un caz special împreună cu Departamentul de Justiție. Nimeni n-a vrut să-mi mai spună altceva. Și aseară, când am vorbit cu David Silver, la casa senatorului Conway, el nu era la curent cu implicarea FBI-ului. — Păi, Joe nu avea încredere în FBI. — Și acum Joe e mort. Se uită la el. — Începi să mă sperii. Mă faci să mă întreb… O ciocănitură bruscă la ușă o făcu să tresară. Cu inima bătându-i cu putere, se întoarse s-o vadă pe Angela Rizzoli băgându-și capul pe ușă. — Janie, te-ai trezit? Putem intra să te vedem? Jane râse surprinsă. — Bună, mamă. — E frumoasă. E pur și simplu frumoasă! Am văzut-o prin geam. Angela intră în cameră, ținând vechea ei oală Revere Ware, dinspre care plutea ceea ce Jane întotdeauna considerase a fi cea mai minunată aromă: mirosul din bucătăria mamei sale. Strecurându-se în spatele soției sale, Frank Rizzoli intră ținând în mână un buchet atât de mare de flori, încât părea un explorator uitându-se printr-o junglă densă. — Ce face fetița mea? întrebă Frank. — Mă simt bine, tată. — Micuța zbiară întruna în incubator. Are plămâni puternici. 1232

— O să treacă și Mikey să te vadă după ce iese din tură, spuse Angela. — Uite, ți-am adus spaghete cu carne de miel. Știi prea bine cum e mâncarea din spital. Ce îți dau la micul dejun? Se duse la tavă și luă capacul. — Dumnezeule, uită-te la ouăle astea, Frank! Ca de cauciuc. Oare se străduiesc să le iasă mâncarea așa de proastă? — Nu-i nimic în neregulă că e fetiță, nu, domnule, spuse Frank. Fetele sunt grozave, nu-i așa, Gabe? Deși trebuie să ai grijă de ele. Când face șaisprezece ani, să ai grijă să ții băieții la distanță. — Șaisprezece? pufni Jane. Tată, până atunci calul o să iasă din hambar. — Ce vrei să spui? Nu-mi spune că atunci când aveai șaisprezece ani… — … ce nume vrei să-i pui, scumpo? Nu-mi vine să cred că n-ați ales încă un nume. — Încă ne gândim. — La ce să vă gândiți? Boteaz-o după bunica ta, Regina. — Mai are o bunică, spuse Frank. — Cine i-ar pune numele Ignatia unei fete. — A fost destul de bun pentru mama mea. Jane se uită în capătul celălalt al camerei la Gabriel și văzu că privea iar pe fereastră. „Încă se gândește la Joseph Roke. Încă își pune întrebări despre moartea lui.” Se mai auzi încă un ciocănit la ușă și un alt chip familiar băgă capul pe ușă. — Bună, Rizzoli! spuse Vince Korsak. Iar ești piele și os? Păși înăuntru, ținând firele a trei baloane Mylar care pluteau deasupra. — Ce mai faceți, doamnă Rizzoli, domnule Rizzoli? Felicitări acum că sunteți bunici. — Vă e foame, detective Korsak? îl întrebă Angela. Am adus spaghetele preferate ale lui Jane. Și avem farfurii de plastic. — Păi, țin un fel de dietă, doamnă. — Sunt spaghete cu carne de miel. — Ooh. Sunteți o femeie neastâmpărată, tentați un bărbat să renunțe la dietă. Korsak o gâdilă cu un deget gras, iar Angela râse tare ca o domnișoară. „Dumnezeule, se gândi Jane. Korsak flirtează cu mama. Nu cred că vreau să văd asta.” — Frank, vrei să scoți farfuriile alea de plastic? Sunt în sacoșă. — E abia zece dimineața. Nu e nici măcar ora prânzului. — Detectivului Korsak îi este foame. — Doar ce ți-a zis că ține dietă. De ce nu-l asculți? Se mai auzi un ciocănit la ușă. De această data, intră o asistentă împingând un cărucior. Împingându-l lângă patul lui Jane, aceasta anunță: 1233

— E timpul s-o vizitezi pe mami, și ridică nou-născutul înfășat. Îl puse în brațele lui Jane. Angela se năpusti asupra lui ca o pasăre de pradă. — Ooh, uită-te la ea, Frank! Dumnezeule, e atât de frumoasă! Uită-te la chipul acela mititel. — Cum să mă uit? Ești tu toată peste ea. — A moștenit gura mamei mele… — Da, asta e ceva demn de laudă. — Janie, ar trebui să încerci s-o hrănești acum. Trebuie să exersezi înainte să îți vină laptele. Jane se uită în cameră la toți care erau înghesuiți în jurul patului. — Mamă, nu mă simt bine cu… Se opri, uitându-se la bebelușul care brusc scoase un urlet. „Acum ce fac?” — Poate că are gaze, își dădu Frank cu părerea. Bebelușii au tot timpul gaze. — Sau poate că îi este foame, sugeră Korsak. S-ar putea. Bebelușul începu să plângă și mai tare. — Lasă-mă pe mine s-o țin, spuse Angela. — Cine-i mama aici? întrebă Frank. Trebuie să exerseze. — Nu vrei ca bebelușul să plângă tot timpul. — Poate dacă îi bagi degetul în gură, spuse Frank. Așa îți făceam ție, Janie. Uite așa… — Stai! spuse Angela. Te-ai spălat pe mâini, Frank? Soneria telefonului mobil al lui Gabriel aproape că nici nu se auzi în acel balamuc. Jane se uită la soțul ei care răspunse la telefon și văzu că se încruntă la ceas. Îl auzi spunând: — Nu cred că pot să ajung chiar acum. De ce nu te duci fără mine? — Gabriel? îl strigă Jane. Cine te-a sunat? — Maura a început autopsia Olenei. — Ar trebui să te duci. — Nu vreau să plec de lângă tine. — Nu, trebuie să fii acolo. Bebelușul țipa și mai tare acum, zbătându-se de parcă era disperat să scape din brațele mamei. — Unul din noi ar trebui să asiste. — Sigur nu te superi? — Uită-te câți oameni am în jurul meu. Du-te. Gabriel se aplecă s-o sărute. — Ne vedem mai târziu, murmură el. Te iubesc. — Ia te uită, spuse Angela, clătinând din cap a dezaprobare, după ce Gabriel ieși din cameră. Nu-mi vine să cred. — Ce anume, mamă? 1234

— Își lasă soția și bebelușul și dă fuga să vadă cum este tăiat un mort. Jane se uită la fetița ei, care încă țipa roșie la față, și oftă. „Ce-aș fi vrut să mă fi dus cu el.” • Până când Gabriel îmbrăcă halatul, își puse protecția de plastic pentru pantofi și intră în sala de autopsie, Maura deja ridicase osul pieptului și ajunsese la cavitatea toracică. Ea și cu Yoshima nu schimbaseră niciun cuvânt de prisos în timp ce bisturiul ei tăia vase și ligamente, eliberând inima și plămânii. Lucra în tăcere și cu precizie, iar ochii ei deasupra măștii nu arătau nicio urmă de emoție. Dacă Gabriel nu ar fi știut-o dinainte, ar fi considerat eficiența ei foarte rece. — Ai făcut-o până la urmă, spuse ea. — Am pierdut ceva important? — Nicio surpriză până acum. Se uită la Olena. Aceeași cameră, același cadavru. E ciudat când te gândești că asta e a doua oară când o văd pe femeia asta moartă. „De data asta, se gândi Gabriel, așa o să rămână.” — Cum se simte Jane? — E bine. Puțin cam copleșită de vizitatori acum. — Și bebelușul? Maura puse plămânii roz într-un vas. Plămâni care nu se vor mai umple niciodată cu aer sau sânge oxigenat. — Minunat. Trei kilograme trei sute, zece degete la mâini, zece degete la picioare. Seamănă perfect cu Jane. Pentru prima dată un zâmbet încolți în ochii Maurei. — Cum o cheamă? — Pentru moment este „Fetița Rizzoli-Dean”. — Sper să se schimbe în curând. — Nu știu. Îmi place cum sună așa. Li s-a părut lipsit de respect să vorbească despre lucruri atât de frumoase în timp ce o femeie moartă stătea între ei. Se gândea la fetița lui respirând pentru prima dată, privind pentru prima dată lumea, chiar în timp ce corpul Olenei începea să se răcească. — O să trec după-amiază pe la spital ca s-o văd, spuse Maura. Sau e deja sătulă de vizitatori? — Crede-mă, vei fi unul dintre cei bineveniți. — Detectivul Korsak a trecut pe acolo? Gabriel oftă. — Cu baloane și toate cele. Bunul unchi Vince. — Nu-l bate. Poate se va oferi să stea cu fetița. — Exact ceea ce are nevoie un bebeluș. Cineva s-o învețe arta de a râgâi tare. Maura râse. 1235

— Korsak e un om bun. Chiar e. — Excepție făcând faptul că e îndrăgostit de soția mea. Maura lăsă jos bisturiul și se uită la el. — Atunci el și-ar dori ca ea să fie fericită. Și poate vedea că sunteți fericiți împreună. Întinzându-se după bisturiu, adăugă: Tu și cu Jane ne dați nouă speranță. „Nouă, restul. Adică toți oamenii singuri din lume”, se gândi el. Cu puțin timp în urmă și el era unul dintre ei. Se uita cum Maura disecă arterele coronare. Cu cât calm ținea inima unei femei moarte în mână. Tăia cu bisturiul camerele cardiace, pregătindu-le pentru a fi studiate. Examina, măsura și cântărea. Cu toate astea, Maura Isles părea să-și țină propria inimă încuiată în siguranță. Privirea lui se îndreptă spre chipul femeii pe care o știau doar cu numele de Olena. „Acum câteva ore vorbeam cu ea, se gândi el, iar acești ochi se uitau la mine, mă priveau.” Acum erau inerți, corneele erau încețoșate și date peste cap. Sângele fusese spălat, iar gaura pe unde intrase glonțul era o scobitură roz în tâmpla stângă. — Pare a fi o execuție, spuse el. — Mai sunt și alte răni pe partea stângă. Arătă spre ecranul luminat. — Se văd două gloanțe pe radiografii, lângă coloana vertebrală. — Dar această rană de aici? Se uită la ea. — Asta a fost o împușcătură mortală. — E clar că echipa de intervenții nu a vrut să riște. Joseph Roke a fost de asemenea împușcat în cap. — Ai făcut autopsia? — Doctorul Bristol a terminat-o acum o oră. — De ce să-i execute? Erau deja la pământ. Cu toții eram. Maura își ridică privirea de la plămânii care se scurgeau pe masă. — Probabil că s-au legat cu explozibil ca să-l detoneze. — Nu era niciun fel de explozibil. Oamenii ăștia nu erau teroriști. — Echipa de salvare nu avea de unde ști. Plus că s-au gândit la gazul fentanyl pe care l-au folosit. Știi că pentru a pune capăt asediului teatrului din Moscova sa folosit un derivat al fentanyl-ului? — Da. — La Moscova au murit câțiva oameni. Și aici au folosit ceva similar asupra unei femei însărcinate care era ținută ostatică. Un fetus nu poate fi expus efectelor gazului prea mult timp. Intervenția trebuia să fie rapidă și curată. Așa sau justificat. — Așadar au afirmat că aceste împușcături mortale au fost necesare. 1236

— Asta i s-a spus locotenentului Stillman. Departamentul de Poliție din Boston nu a avut niciun rol în planificarea sau executarea operațiunii. Întorcându-se la panoul luminos unde atârnau radiografiile, el întrebă: — Acestea sunt ale Olenei? — Da. Se apropie pentru a vedea mai bine. Văzu un punct luminos lângă craniu și fragmente împrăștiate în cavitatea craniană. — Asta este ceea ce a ricoșat, spuse ea. — Și obiectul ăsta opac în formă de C? — E un fragment prins între scalp și craniu. O bucățică de plumb care s-a desprins atunci când glonțul a pătruns în os. — Se știe cine din echipa de intervenție a tras acest foc? — Nici măcar Hayder nu are o listă cu numele lor. În momentul în care echipa de la Criminalistică cerceta zona, echipa de intervenție era probabil deja în drum spre Washington, fără ca noi să-i mai vedem. Au curățat totul când au plecat. Arme, gloanțe, dovezi. Au luat până și rucsacul cu care intrase Joseph Roke în clădire. Ne-au lăsat doar cadavrele. — Așa merg lucrurile acum, Maura. Pentagonul e autorizat să trimită o trupă comando în orice oraș american. — Să-ți spun ceva. Lăsă bisturiul jos și se uită la el. Asta mă sperie de moarte. Interfonul sună. Maura își ridică privirea în timp ce secretara îi spuse: — Dr. Isles, agentul Barsanti e iar la telefon. Vrea să vorbească acum cu dumneavoastră. — Ce i-ai zis? — Nimic. — Foarte bine. Spune-i c-o să-l sun eu. Făcu o pauză. Când și dacă voi avea timp. — Să știți că a devenit foarte nepoliticos. — Atunci nu trebuie să fii politicoasă cu el. Maura se uită la Yoshima. — Hai să terminăm înainte să fim iar întrerupți. Băgă mâna adânc în burta deschisă și începu să taie viscerele. Scoase stomacul, ficatul, pancreasul și o mulțime de intestine mici. Secționând stomacul, Maura descoperi că nu conține niciun rest de mâncare; numai secreții verzui curgeau în bazin. — Ficatul, splina și pancreasul sunt în limite normale, notă ea. Gabriel văzu rămășițele urât mirositoare umplând bazinul și îl deranjă gândul că în propria burtă erau aceleași organe lucioase. Uitându-se la fața Olenei, se gândi: „După ce ai tăiat pielea chiar și cea mai frumoasă femeie arată ca oricare alta”. O masă de organe împachetate într-o cutie concavă de mușchi și oase. 1237

— În regulă, spuse Maura cu vocea înăbușită, căutând mai adânc în cavitate. Văd pe unde au intrat celelalte gloanțe. Sunt aici lângă coloana vertebrală și sunt și niște sângerări retro-perineale. Din abdomen fuseseră scoase aproape toate organele, și ea se uita la o carcasă aproape goală. — Ai putea să pui radiografiile abdomenului și ale toracelui? Stai să verific poziția celorlalte două gloanțe. Yoshima se duse la panoul luminat, dădu jos radiografiile craniului și puse un set nou de radiografii. Umbrele inimii și ale plămânilor luceau înăuntrul cuștii formate din coaste. Buzunare întunecate de gaz erau așezate ca barele mașinilor înăuntrul tunelelor intestinale. Pe fundalul organelor moi înghesuite, gloanțele ieșeau în evidență ca niște cioburi strălucitoare pe șira spinării. Gabriel se uită o clipă la radiografii și își miji brusc ochii când își aduse aminte ceea îi spusese Joe. — Nu se văd brațele, spuse el. — De obicei nu facem radiografii brațelor decât dacă există traume, spuse Yoshima. — Poate că ar trebui. Maura își ridică privirea. — De ce? Gabriel se duse la masă și examină brațul stâng. — Uită-te la cicatricea asta. Ce părere ai? Maura se duse pe partea stângă a cadavrului și examină brațul. — Îl văd, deasupra cotului. S-a vindecat perfect. Nu simt niciun corp străin. Se uită la Gabriel. — Ce-i cu el? — E ceva ce mi-a zis Joe. Știu că sună nebunesc. — Ce? — El susținea că ea avea un microcip implantat în mână. Chiar aici, sub piele, ca s-o urmărească peste tot. Pentru o clipă, Maura se uita pur și simplu la el. Brusc începu să râdă. — Asta nu-i o obsesie prea originală. — Știu. Știu cum sună. — E ceva clasic. Microcipurile implantate de guvern. Gabriel se întoarse să se mai uite încă o dată la radiografii. — De ce crezi că Barsanti e atât de nerăbdător să transfere cadavrele astea? Ce crede că o să găsești? Maura tăcu pentru o vreme, uitându-se la mâna Olenei. — Pot să fac o radiografie la braț chiar acum, spuse Yoshima. Durează doar câteva minute. Maura oftă și își scoase mănușile murdare. 1238

— E cu siguranță o pierdere de timp, dar mai bine să lămurim acest lucru chiar acum. În anticamera protejată de plumb, Maura și Gabriel priveau pe fereastră cum Yoshima poziționase pe mână o peliculă și potrivi colimatorul. „Maura are dreptate”, se gândi Gabriel. Asta e sigur o pierdere de timp, dar trebuia să stabilească linia care separa frica de paranoia, adevărul de iluzie. O văzu pe Maura uitându-se la ceasul de pe perete și știa că era nerăbdătoare să continue autopsia. Cea mai importantă parte a autopsiei – disecția gâtului și a capului – nu fusese terminată. Yoshima luă pelicula și dispăru în camera de procesare. — Bun, a terminat. Hai să ne întoarcem la lucru, spuse Maura. Își puse mănuși noi și se duse la capătul mesei. Stând la capul cadavrului cu mâinile prin părul negru încurcat, palpa craniul. Apoi, printr-o tăietură sigură, tăie scalpul. Gabriel privea cu greu mutilarea acestei femei frumoase. Un chip era puțin mai mult decât piele, mușchi și cartilagii care se lăsau ușor tăiate de cuțitul chirurgului. Maura apucă zona secționată a scalpului și trase de ea în față, părul lung căzând peste față asemenea unei draperii negre. Yoshima ieși din camera de procesare. — Dr. Isles? — E gata radiografia? — Da. Și e ceva aici. Maura ridică privirea. — Ce? — Se poate vedea sub piele. Puse radiografia pe panoul luminos. — Chestia asta, spuse el, arătând spre ea. Maura se duse spre radiografie și se uită în tăcere la bucățica subțire și albă din țesutul adipos. Nimic natural nu poate fi atât de drept și de uniform. — E făcut de om, interveni Gabriel. Crezi că… — Ăsta nu e un microcip, spuse Maura. — E ceva aici. — Nu e metalic. Nu e suficient de dens. — La ce anume ne uităm? — Hai să aflăm. Maura se întoarse la cadavru și își luă bisturiul. Întorcând mâna dreaptă, ajunse la cicatrice. Tăietura pe care o făcu fu uimitor de iute și adâncă, o singură lovitură care tăie pielea și țesutul subcutanat, până la mușchi. Acest pacient nu se va plânge niciodată de o incizie urâtă asupra unui nerv afectat; umilințele pe care le suferea în această cameră, pe acea masă, nu însemnau nimic pentru acea bucată de carne neînsuflețită. 1239

Maura se întinse după o pensă și băgă vârfurile în rană. În timp ce căuta în țesutul proaspăt tăiat, Gabriel fu dezgustat de explorarea brutală, dar nu-și putu întoarce privirea. O auzi scoțând un murmur de satisfacție, iar pensa ieși brusc, având ceva ce părea a fi un băț de chibrit strălucitor în cleștii săi. — Știu ce e asta, spuse ea, punând obiectul pe o tăviță. E un tub silastic. A înaintat mai mult decât trebuia atunci când a fost implantat. A fost incapsulat în țesutul cicatricei. De asta nu l-am simțit prin piele. Am avut nevoie de o radiografie ca să ne dăm seama că e acolo. — Pentru ce e acest obiect? — Norplant50. Acest tub conține progestagen care este eliberat încet pentru a preveni ovulația. — Un contraceptiv. — Da. Nu se mai găsesc multe implanturi de acest fel. În Statele Unite s-a renunțat la ele. De obicei implantau câte șase odată, într-un model în formă de evantai. Cine le-o fi scos pe celelalte cinci l-a uitat pe ăsta. Interfonul bâzâi iar. — Dr. Isles? Era din nou Louise. Vă caută cineva la telefon. — Poți să-i preiei un mesaj? — Cred că trebuie să răspundeți. Este Joan Anstead, de la Biroul guvernatorului. Maura ridică brusc capul. Se uită la Gabriel, și pentru prima dată el văzu neliniștea licărind în ochii ei. Puse jos bisturiul, își scoase mănușile și se duse să ridice receptorul. — Dr. Isles la telefon, spuse ea. Deși Gabriel nu putea auzi cealaltă parte a conversației, era evident din gestica Maurei că acesta nu era un telefon de curtoazie. — Da, deja am început-o. Se află în jurisdicția noastră. De ce crede FBI-ul că poate… Urmă o pauză lungă. Maura se întoarse cu fața spre perete, având șira spinării rigidă. Dar nu am terminat autopsia. Sunt pe cale să deschid craniul. Dacă mă mai lăsați jumătate de oră… Urmă altă pauză. Apoi, rece: Înțeleg. Vom pregăti rămășițele pentru transfer într-o oră. Închise telefonul. Respiră adânc și se întoarse spre Yoshima. Împacheteaz-o. Vor, de asemenea, și cadavrul lui Joseph Roke. — Ce se întâmplă? întrebă Yoshima. — Sunt trimiși la laboratorul FBI-ului. Vor totul – toate organele și mostrele de țesut. Agentul Barsanti îi va avea în custodie. Sistemul de implante contraceptive Norplant reprezintă o metodă contraceptivă pe bază de o doză mică de progestagen, cu durata lungă de acțiune și reversibilă. Sistemul constă în șase capsule moi de silastic (cauciuc siliconic). (n.tr.). 50

1240

— Așa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată, spuse Yoshima. Își scoase masca și își desfăcu halatul. Mototolindu-l, îl aruncă la coșul cu rufe murdare. — Ordinul vine direct de la Biroul guvernatorului.

1241

• DOUĂZECI ȘI TREI Jane se trezi speriată, cu mușchii încordați. Văzu că e întuneric, auzi în surdină o mașină trecând pe stradă și chiar respirația lui Gabriel care dormea profund lângă ea. „Sunt acasă, se gândi ea. Stau întinsă în propriul pat, în apartamentul meu, și suntem cu toții teferi. Toți trei.” Respiră adânc și așteptă să nu-i mai bată inima atât de tare. Cămașa ei de noapte transpirată o făcu să-i fie frig. „Până la urmă, aceste coșmaruri vor dispărea, se gândi ea. Sunt doar ecourile trecătoare ale țipetelor.” Se întoarse către soțul ei, căutând căldura corpului și alinarea familiară a mirosului său. Dar chiar atunci când vru să se încolăcească în jurul taliei sale, auzi bebelușul țipând în cealaltă cameră. „Of, te rog, nu încă, se gândi ea. Au trecut doar trei ore de când ți-am dat să mănânci. Mai lasă-mă douăzeci de minute. Încă zece minute. Lasă-mă să mai stau în pat încă puțin. Lasă-mă să alung coșmarurile astea.” Dar plânsetul continuă, mai tare acum, mai insistent cu fiecare țipăt nou. Jane se ridică și se târî prin întunericul din dormitorul ei, închizând ușa în urmă ca să nu-l trezească pe Gabriel. Aprinse lumina la camera bebelușului și se uită în jos la fața roșie a fetiței ei care țipa. „Ai doar trei zile și deja m-ai epuizat”, se gândi ea. Ridicând bebelușul din pătuț, lăsă gurița aceea lacomă să se înfrupte din sânul ei. În timp ce Jane se așeză pe balansoar, gingii roz strângeau ca o menghină sfârcul. Dar sânul oferit fu doar o satisfacție temporară; în curând bebelușul începu iar să se agite și nu conta cât de drăgăstos o îmbrățișa Jane, o legăna, fata ei nu-și găsea locul. „Cu ce greșesc, se întrebă ea, uitându-se la copilașul ei frustrat. De ce sunt atât de nepricepută la asta?” Rar se simțise Jane atât de neștiutoare, dar acest bebeluș de trei zile o făcuse să se simtă atât de neajutorată, încât la patru dimineața simți nevoia bruscă și disperată s-o sune pe mama ei și s-o roage să-i împărtășească din înțelepciunea maternă. Acea înțelepciune care se presupunea că e instinctivă, dar care o ocolise pe Jane. „Nu mai plânge, bebelușule, te rog nu mai plânge, își zicea ea în sinea ei. Sunt atât de obosită. Vreau doar să mă întorc în pat, dar nu mă lași. Și nu știu cum să te adorm.” Se ridică de pe scaun și se plimbă prin cameră, legănând bebelușul. Ce voia? De ce continua să plângă? Intră în bucătărie și începu să legene bebelușul în timp ce se uita, frântă de oboseală, la dezordinea de pe masă. Se gândi la viața de dinainte de a deveni mamă, înainte de Gabriel, când venea acasă de la serviciu și deschidea o cutie cu bere și își ridica picioarele pe canapea. Își iubea fetița, își 1242

iubea și soțul, dar era atât de obosită și nu știa când va putea să se strecoare în pat. Noaptea se întindea în fața ei, un chin fără sfârșit. „Nu am să rezist așa. Am nevoie de ajutor.” Deschise ușa de la bufet și se uită la laptele praf pentru bebeluși, mostre gratuite de la spital. Bebelușul urla și mai tare. Nu știa ce să mai facă. Demoralizată, se întinse după o cutie. Turnă laptele într-un biberon și îl puse într-o oală cu apă fierbinte, unde rămase la încălzit, un monument al înfrângerii sale. Un simbol al eșecului ei total ca mamă. În clipa în care îi întinse biberonul, buzele roșii apucară tetina, iar bebelușul începu să sugă cu un entuziasm zgomotos. Nu se mai împotrivea și nici nu se mai agita, scotea doar sunete de mulțumire. — Oau. Magie la cutie. Epuizată, Jane se lăsă pe un scaun. „Mă dau bătută”, își spuse ea, în timp ce sticla se golea cu repeziciune. Biberonul câștigă. Își aruncă privirea pe cartea Nume pentru copilul tău de pe masă. Era încă deschisă la litera L, unde rămăsese cu răsfoitul după nume de fete. Fata lor venise de la spital fără niciun nume, iar Jane se simțea oarecum disperată, întinzându-se după carte. „Cine ești, bebelușule? Spune-mi cum te cheamă.” Dar fata ei nu-i spunea niciun secret; era prea ocupată să sugă din biberon. Laura? Laurel? Laurelia? Prea pufos, prea drăgălaș. Copilașul ăsta nu era așa. Urma să le scoată peri albi. Biberonul deja se golise pe jumătate. „Porcușor. Ăsta da nume potrivit.” Jane trecu la M. Cu privirea încețoșată, se uită pe listă, luând în calcul fiecare posibilitate, uitându-se apoi la copilul ei feroce. Mercy? Meryl? Mignon? Niciunul de mai sus. Dădu pagina, era atât de obosită încât de abia se mai concentra. De ce e așa de greu? Fata are nevoie de un nume, așa că alege unul. Privirea îi alunecă pe pagină și se opri. Mila. Rămase nemișcată, uitându-se la nume. Îi trecu un fior pe șira spinării. Își dădu seama că spusese numele cu voce tare. Mila. În cameră se făcu deodată rece, de parcă tocmai intrase o fantomă pe ușă și țopăia chiar acum prin spatele ei. Instinctiv se uită peste umăr. Tremurând, se ridică și își duse fetița adormită la loc în pătuț. Dar acea senzație de frică n-o părăsi și zăbovi în camera fetiței sale, îmbrățișându-se în timp ce se legăna în scaun, încercând să-și dea seama de ce tremură. De ce o tulburase atât de mult numele Mila? În timp ce bebelușul dormea, iar zorii se apropiau, ea se legăna și iar se legăna. — Jane? Speriată, se uită și-l văzu pe Gabriel stând în pragul ușii. 1243

— De ce nu vii în pat? întrebă el. — Nu pot să dorm. Își clătină capul. Nu știu ce se întâmplă cu mine. — Cred că ești doar obosită. Gabriel intră în cameră și o sărută pe cap. — Trebuie să te întorci în pat. — Dumnezeule, sunt atât de neîndemânatică. — Ce tot spui acolo? — Nu mi-a spus nimeni cât de greu va fi să fiu mamă. Nici măcar nu pot s-o alăptez. Orice pisică proastă știe să-și alăpteze pisoii, dar eu sunt fără speranță. Se agita întruna. — Acum pare să doarmă bine. — Asta pentru că i-am dat de mâncare. Din biberon. Pufni. N-am mai putut să mă lupt. Îi era foame și urla și am găsit laptele praf. Cine naiba are nevoie de o mămică atunci când ai Similac? — Of, Jane. De asta ești supărată? — Nu e amuzant. — Nu râd. — Asta simt în vocea ta. E o prostie să crezi așa ceva. — Cred că ești epuizată, atâta tot. De câte ori te-ai trezit? — De două ori. Ba nu, de trei ori. Isuse, nici măcar nu-mi mai aduc aminte. — Trebuia să-mi dai un ghiont. N-am știut că ești trează. — Nu e doar din cauza bebelușului. E și din… Jane se opri, apoi spuse încet: E din cauza viselor. Gabriel trase un scaun lângă ea și se așeză. — Despre ce vise vorbești? — Același vis care se repetă întruna. Despre noaptea aceea, la spital. În vis știu că s-a întâmplat ceva îngrozitor, dar nu mă pot mișca, nu pot vorbi. Simt că am sânge pe față, îi simt gustul. Și sunt atât de speriată, încât… Respiră adânc. — Mi-e frică de moarte că e sângele tău. — Au trecut abia trei zile, Jane. Abia acum îți dai seama ce s-a întâmplat. — Vreau doar să dispară. — Ai nevoie de timp ca să treci peste coșmarurile astea. Gabriel adăugă încet: — Amândoi avem. Îl privi în ochii lui obosiți, fața nebărbierită. — Și tu ai? El dădu aprobator din cap. — Șoc posttraumatic. — Nu mi-ai spus. — Ar fi fost surprinzător dacă nu am fi avut coșmaruri. 1244

— Ale tale despre ce sunt? — Despre tine. Despre bebeluș… Se opri și își feri privirea. Nu e ceva despre care vreau să discut. Tăcură câteva clipe, fără să se uite unul la celălalt. La câțiva metri depărtare, fata lor dormea profund în pătuț, singura din familie care nu avea coșmaruri. „Asta îți face dragostea, își zise Jane. Te face să-ți fie frică, nu să fii curajos. Dă lumii dinți ascuțiți care sunt pregătiți să rupă în orice moment bucăți din viața ta.” Gabriel se întinse și luă mâinile lui Jane într-ale lui. — Haide, iubito, îi spuse el încet. Hai să mergem la culcare. Stinseră lumina în camera bebelușului și se înapoiară în bezna din dormitorul lor. Sub cearșafurile reci, el o ținu în brațe. Întunericul începuse să pălească, iar zorii băteau la geamul lor. Pentru o fată de la oraș, zgomotul unei mașini de gunoi, bubuitul radioului de la mașini era la fel de familiar ca un cântec de leagăn. În timp ce Bostonul se pregătea să dea piept cu o nouă zi, Jane adormi în sfârșit. O trezi glasul cuiva care cânta. Pentru o clipă, se întrebă dacă ăsta era un alt vis, dar unul mult mai fericit, împletit din amintirile de demult ale copilăriei ei. Deschise ochii să vadă razele soarelui scânteind printre jaluzele. Era deja două după-amiaza, iar Gabriel era plecat. Se dădu jos din pat și se târî desculță până la bucătărie. Acolo se opri, clipind la vederea neașteptată a mamei sale, Angela, care stătea la masă, cu bebelușul în brațe. Angela se uită la fata ei amețită. — Deja două sticle. Asta mică mănâncă, nu glumă. — Mamă. Ai venit. — Te-am trezit? Îmi pare rău. — Când ai ajuns aici? — Acum câteva ore. Gabriel mi-a spus că ai nevoie să dormi mai mult. Jane râse uluită. — Gabriel te-a sunat? — Pe cine ai vrea să sune? Mai ai pe undeva vreo altă mamă? — Nu, doar că… Jane se așeză pe un scaun și se frecă la ochi. Încă nu m-am trezit. El unde e? — A plecat puțin mai devreme. A primit un telefon de la detectivul Moore și a întins-o. — Despre ce era vorba? — Nu știu. Treburi de-ale poliției. Ai acolo cafea proaspătă. Și ar trebui să te speli pe cap, arăți ca o femeie preistorică. Când ai mâncat ultima oară? — Cred că aseară, la cină. Gabriel a adus acasă mâncare chinezească. — Chinezească? Asta nu e sățioasă. Fă-ți micul dejun, bea niște cafea. Am totul sub control. 1245

„Da, mamă. Întotdeauna ai avut.” Jane nu se ridică de pe scaun, mai stătu câteva clipe uitându-se cum își ținea Angela nepoata cu ochii larg deschiși. Văzu mânuțele bebelușului întinzând să exploreze chipul zâmbitor al Angelei. — Cum reușești, mamă? o întrebă Jane. — O hrănesc, îi cânt. Îi place să fie în centrul atenției. — Nu, mă refeream la cum ai reușit să ne crești pe noi trei? Niciodată nu miam dat seama cât de greu trebuie să fi fost să ai trei copii în cinci ani. Mai ales că unul dintre noi a fost Frank, spuse ea râzând. — Ha! Nu fratele tău a fost cel mai dificil. Tu ai fost. — Eu? — Țipai tot timpul. Te trezeai din trei în trei ore. La tine nu se aplica expresia „să dormi ca un îngeraș”. Frankie încă mergea de-a bușilea în scutece, iar eu te legănam toată noaptea. Tatăl tău nu m-a ajutat deloc. Tu ești norocoasă, Gabriel încearcă să-și facă datoria. Dar tatăl tău? Angela strâmbă din nas. Spunea că mirosul scutecelor îl făcea să vomite, așa că nu te schimba. De parcă am avut de ales. El pleca în fiecare dimineață la serviciu, iar eu rămâneam cu voi doi și cu Mikey care era pe drum. Frankie își băga mâinile peste tot, iar tu urlai ca din gură de șarpe. — De ce urlam atât de mult? — Unii bebeluși așa se nasc. Refuză să fie ignorați. „Ei bine, asta explică totul, își zise Jane, uitându-se la fetița ei. Am primit ceam meritat. Mă am pe mine când eram mică.” — Și cum te-ai descurcat? o întrebă din nou Jane. Eu mă chinui atât de mult cu asta mică. Habar n-am ce trebuie să fac. — Ar trebui să faci ceea ce am făcut și eu când am crezut că o iau razna. Când nu mai puteam sta o oră, un minut închisă în casă. — Ce ai făcut? — Am ridicat receptorul și am sunat-o pe mama. Angela se uită la ea. Să mă suni, Janie. De asta sunt aici. Dumnezeu a pus mamele pe pământ cu un scop anume. Nu vreau să spun că e nevoie de o armată întreagă ca să crești un copil. Femeia își coborî privirea asupra bebelușului din brațele ei. Te ajută foarte mult să ai o bunică. Jane se uită cum Angela îi vorbea drăgăstos bebelușului și se gândi: „Of, mamă, niciodată nu mi-am dat seama cât de mult mai am nevoie de tine. Oare încetăm vreodată să mai avem nevoie de mamele noastre?” Ștergându-și lacrimile, se ridică brusc de pe scaun, se duse la masă și își turnă o ceașcă de cafea. Stătea acolo sorbind din ea în timp ce își îndrepta spatele, relaxându-și mușchii încordați. Pentru prima dată în trei zile se simțea odihnită, aproape că își revenise. „Excepție făcând faptul că toate s-au schimbat, își zise ea. Acum sunt mămică.” 1246

— Ești cea mai frumoasă, nu-i așa, Regina? Jane se uită la mama ei. — Încă nu am ales un nume. — Trebuie să-i spui cumva. De ce nu alegi numele bunicii tale? — Trebuie să sune bine, știi? Dacă va rămâne cu numele toată viața, vreau ca numele să i se potrivească. — Regina e un nume minunat. Să știi că înseamnă „regesc”. — De parcă vreau să-i dau idei micuței. — Și cum o s-o botezi? Jane văzu cartea cu nume pe masă. Își umplu iar ceașca de cafea și începu să soarbă în timp ce răsfoia paginile, simțindu-se oarecum disperată. „Dacă nu aleg în curând, își zise ea, va rămâne cu siguranță Regina.” Yolanthe. Yseult. Zerlena. Dumnezeule. Regina suna din ce în ce mai bine. Fetița-regină. Lăsă cartea jos. Se încruntă la ea o clipă, apoi o ridică și o răsfoi până ajunse la litera M, la numele care-i atrăsese atenția aseară. Mila. Simți din nou cum acel fior rece îi străbătea șira spinării. „Sunt sigură că am mai auzit numele ăsta până acum. De ce mă trec fiorii? Trebuie să-mi aduc aminte. E important să-mi aduc aminte…” Telefonul sună, iar ea tresări. Scăpă cartea, care căzu pe podea. Angela se încruntă la ea. — Ai de gând să răspunzi? Jane respiră adânc și ridică receptorul. Era Gabriel. — Sper că nu te-am trezit. — Nu, beam cafeaua cu mama. — Am făcut bine că am sunat-o? Se uită la Angela care ducea bebelușul în cealaltă cameră ca să-i schimbe scutecele. — Ești un geniu. Ți-am spus asta? — Cred că ar trebui să o chem pe mama Rizzoli mai des. — Am dormit neîntoarsă opt ore. Nu-mi vine să cred cât de mult contează asta. Creierul meu funcționează din nou. — Atunci poate ești în stare să faci față. — La ce? — M-a sunat Moore puțin mai devreme. — Da, am auzit.

1247

— Acum suntem la Shroider Plaza. Jane, au găsit în IBIS51 o potrivire. Un cartuș identic cu ștanța percutorului. Era în baza de date a ATF-ului. — Despre ce cartuș e vorba? — Cel găsit în camera de spital a Olenei. După ce l-a împușcat pe agentul de pază, doar un cartuș a fost găsit la fața locului. — A fost omorât cu propria armă. — Și tocmai am aflat că acea armă a mai fost folosită înainte. — Unde? Când? — Pe trei ianuarie. Un schimb de focuri în Ashburn, Virginia. Jane ținea receptorul strâns în mână, ținându-l atât de apăsat de ureche încât își auzea propria respirație. „Ashburn. Joe voia să ne povestească despre Ashburn.” Angela intră în bucătărie cu bebelușul în brațe, al cărui păr negru era acum înfoiat într-o coroană de bucle. Regina, fetița-regină. Numele părea brusc să i se potrivească. — Ce știm despre acel schimb de focuri? întrebă Jane. — Moore are dosarul în față. Se uită la Angela. — Mamă, trebuie să plec puțin. E în regulă? — Du-te. Noi suntem mulțumite aici. Nu-i așa, Regina? Angela se aplecă spre bebeluș și își frecară nasurile. — Și peste puțin timp o să facem băiță. Jane îi spuse lui Gabriel: — Lasă-mă douăzeci de minute și vin acolo. — Nu. Hai mai bine să ne întâlnim în altă parte. — De ce? — Nu vrem să vorbim despre asta aici. — Gabriel, ce naiba se întâmplă? Urmă o tăcere, iar Jane auzi vocea lui Moore vorbind în șoaptă. Apoi Gabriel reveni la telefon. — Ne întâlnim la JP Doyle.

Integrated Ballistic Identificare Balistică. 51

Identification

System

–

Sistem

Integrat

de

1248

• DOUĂZECI ȘI PATRU Nu mai zăbovi să facă duș, ci se îmbrăcă rapid cu primele haine pe care le-a găsit în dulap – o pereche de pantaloni largi și lăbărțați și tricoul pe care colegii ei de la poliție i-l făcuseră cadou cu cuvintele MAMA POLIȚISTĂ imprimate pe față. Mâncă în mașină două felii de pâine prăjită cu unt în timp ce conducea spre Jamaica Plain. Ultima convorbire cu Gabriel o tulburase, și se trezi uitându-se în oglinda retrovizoare în timp ce aștepta la semafor, observând mașinile din spatele ei. Oare mai văzuse acel Taurus verde cu patru străzi în urmă? Și era oare dubița aceea albă aceeași pe care o văzuse parcată vizavi de apartamentul ei? JP Doyle era un loc de întâlnire preferat de polițiștii din Boston, și în fiecare seară barul era de obicei plin de polițiști aflați în afara programului. Dar la trei după-amiaza, doar o singură femeie stătea pe un scaun la bar, sorbind dintr-un pahar cu vin alb în timp ce televizorul de deasupra ei pâlpâia pe programul de sport. Jane se duse direct la bar și se îndreptă spre salonul alăturat, unde suvenire din patrimoniul irlandez din Boston împodobeau pereții. Tăieturi din ziare despre familia Kennedy, Tip O’Neil52 și cei mai de seamă locuitori ai Bostonului erau acolo de atât de mult timp, încât deveniseră fragili cu trecerea timpului, iar drapelul irlandez atârnat deasupra mesei se îngălbenise de la fumul de țigară. În răgazul dintre prânz și cină, doar două mese erau ocupate. La una stătea un cuplu de vârstă mijlocie, cu siguranță turiști, judecând după harta la care se uitau. Jane trecu pe lângă cuplu și se îndreptă spre masa din colț, unde stăteau Moore și Gabriel. Se așeză lângă soțul ei și se uită la dosarul de pe masă. — Ce vreți să-mi arătați? Moore nu răspunse, dar schiță un zâmbet mecanic în timp ce se apropia chelnerița. — Bună ziua, detectiv Rizzoli. Iar ești numai piele și os, îi spuse chelnerița. — Nu atât de slabă cât aș vrea. — Am auzit că aveți o fetiță. — Ne ține treji toată noaptea. Asta poate fi singura mea șansă de a mânca în liniște. Chelnerița râse în timp ce-și scoase carnețelul. — Atunci, hai să vă dăm ceva de mâncare. — De fapt, aș vrea doar o cafea și o plăcintă cu mere. Thomas Phillip „Tip” O’Neil (9.12.1912-5.01.1994) a fost politician american. A fost membru al Congresului, servind în Camera Reprezentanților timp de treizeci și patru de ani. (n.tr.). 52

1249

— Bună alegere. Chelnerița se uită la bărbați. Și colegii tăi? — Doar mai multă cafea, spuse Moore. O să stăm aici și o să ne uităm la ea cum mănâncă. Cât timp chelnerița le umplu ceștile cu cafea, nimeni nu scoase o vorbă. Abia după ce îi aduse plăcinta cu mere și plecă, Moore deschise dosarul în fața lui Jane. Înăuntru era o hârtie cu poze digitale. Ea le recunoscu imediat ca fiind micrografiile unui cartuș tras, scoțând în evidență urmele lăsate de percutor când apasă capsa, și de reculul cartușului în închizător. — Asta e de la împușcătura din spital? întrebă ea. Moore aprobă. — Acel cartuș a fost tras cu arma cu care John Doe a intrat în camera Olenei. Arma cu care ea l-a omorât. Cei de la Balistică l-au căutat în baza de date IBIS și au găsit o potrivire de la ATF. Un schimb de focuri în Ashburn, Virginia. Jane se uită la următorul set de fotografii. Era o altă serie de micrografii. — Se potrivesc? — Stanțe identice ale percutorului. Două cartușe diferite găsite la locul crimei în două cazuri diferite. Au fost amândouă trase cu aceeași armă. — Și avem acum acea armă? — Nu o avem. Ea se uită la Moore. — Trebuia să fie găsită lângă trupul Olenei. Ea a fost ultima care a avut-o. — Nu era acolo în momentul intervenției. — Dar am percheziționat camera aceea, nu? — Nu era niciun fel de armă lăsată la locul crimei. Echipa federală a confiscat toate dovezile balistice atunci când a plecat. — Au luat armele, rucsacul lui Joe, până și cartușele. Până când a ajuns poliția la fața locului, toate dispăruseră. — Au curățat locul unei crime? Ce va face poliția din Boston în legătură cu asta? — Se pare că nu putem face nimic, răspunse Moore. Federalii au spus că e o problemă de securitate națională și nu vor scurgeri de informații. — Nu au încredere în poliția din Boston? — Nimeni nu se încrede în nimeni. Nu suntem singurii excluși. Agentul Barsanti a vrut și acele dovezi balistice și n-a fost prea încântat când a aflat că au fost luate de echipa de intervenții speciale. Poliția din Boston e doar un șoricel care privește cum se bat doi elefanți. Jane își îndreptă din nou privirea la micrografii. — Ai spus că acest cartuș provine de la o crimă din Ashburn. Chiar înainte de intervenție, Joseph Roke ne spunea ceva despre ce se întâmplase în Ashburn. — Se poate ca domnul Roke să fi vorbit despre asta. 1250

Moore scotoci în servietă și scoase un alt dosar, pe care-l puse pe masă. — L-am primit azi-dimineață de la Poliția din Leesburg. Ashburn e un orășel mic. Leesburg a preluat cazul. — Nu e o priveliște prea plăcută, Jane, spuse Gabriel. Avertismentul lui veni pe neașteptate. Asistaseră împreună la cele mai dificile autopsii care s-ar fi putut desfășura într-o sală și nu-l văzuse niciodată înfiorându-se. „Dacă acest caz îl îngrozește până și pe Gabriel, își zise ea, atunci oare chiar vreau să văd?” Nu-și acordă timp de gândire, ci deschise pur și simplu dosarul și se uită la prima fotografie de la locul crimei. „Nu e chiar așa de rău”, se gândi ea. Văzuse altele și mai groaznice. O femeie subțirică, cu părul castaniu, stătea întinsă cu fața în jos pe o treaptă, de parcă se aruncase cu capul înainte de la treapta de sus. Stătea într-o baltă de sânge, la capătul scărilor. — Asta e Necunoscuta numărul 1, spuse Moore. — Nu ai identificat-o? — Nicio victimă din acea casă nu este identificată. Trecu la următoarea poză. De data asta era o blondă, întinsă pe un pat de campanie, cu pătura până la gât, mâinile încă strângând materialul, de parcă o putea proteja. Sângele îi curgea de la rana provocată de glonțul din frunte. Un omor iute, obținut cu eficiența uluitoare a unui singur glonț. — Asta e Necunoscuta numărul 2, spuse Moore. Văzând-o tulburată, el adăugă: Mai sunt câteva. Jane simți nota de prudență din vocea lui. Încă o dată deveni încordată în timp ce întorcea următoarea fotografie. Uitându-se la a treia poză de la locul crimei, își spuse: „Devine din ce în ce mai greu, dar încă mă descurc”. Se vedea interiorul plin de sânge al unui dulap. Două femei tinere, amândouă mai mult dezbrăcate, stăteau căzute una peste cealaltă cu mâinile și părul încolăcite, prinse parcă într-o ultimă îmbrățișare. — Necunoscutele cu numerele 3 și 4, spuse Moore. — Niciuna dintre aceste femei n-a fost identificată? — Amprentele lor nu apar în nicio bază de date. — Avem patru femei atrăgătoare aici. Și nimeni nu le-a dat dispărute? Moore clătină din cap. — Nu seamănă cu nimeni din lista persoanelor date dispărute a NCIC 53. Arătă spre cele două victime din dulap. Cartușul care a fost identificat în căutarea pe IBIS a fost găsit în acel dulap. Cele două femei au fost împușcate cu aceeași armă pe care agentul de pază o avea când a intrat în camera de spital a Olenei. — Și celelalte victime din casă? Tot aceeași armă? — Nu. S-a folosit o altă armă. National Crime Information Center – Centrul Național de Informații în domeniul Criminalității. 53

1251

— Două arme? Doi criminali? — Da. Până acum, niciuna dintre imagini n-o impresionă cu adevărat. Ajunsă la ultima poză, începu să devină agitată, la Necunoscuta numărul 5. De data asta, ceea ce văzu o cutremură. Cu toate astea, nu-și putea lua ochii de la acea imagine. Se uita pur și simplu la expresia de agonie încă întipărită pe fața victimei. Această femeie era mai în vârstă și mai plinuță, în jur de patruzeci de ani. Avea corpul legat de un scaun cu bucăți de sfoară albă. — Asta e a cincea și ultima victimă, spuse Moore. Celelalte patru femei au fost împușcate rapid. Un glonț în cap și gata. Bărbatul se uită la dosarul deschis. Asta a fost până la urmă omorâtă printr-o împușcătură în cap. Dar nu înainte… Moore se opri. Nu înainte să o chinuie în felul acela. — Cât timp… Jane înghiți. Cât timp a fost ținută în viață? — După numărul de fracturi de la mâini și de la picioare, luând în considerație că toate oasele au fost făcute praf, medicul legist a considerat că au fost cel puțin patruzeci sau cincizeci de lovituri cu ciocanul. Ciocanul nu era prea mare. Fiecare lovitură zdrobea doar o mică porțiune. Dar n-a scăpat niciun os, niciun deget. Jane închise brusc dosarul, nemaiputând urmări acele imagini. Dar răul era făcut, nu putea să și le șteargă din memorie. — A fost nevoie de doi atacatori, zise Moore. Cineva care a imobilizat-o în timp ce era legată de scaun. Cineva care să-i țină încheietura pe masă în timp ce i se făcea acel lucru. — Trebuie să fi țipat, murmură ea. Se uită la Moore. De ce n-a auzit-o nimeni țipând? — Casa e pe un drum pustiu, la o oarecare distanță de vecini. Și adu-ți aminte, era ianuarie. Când oamenii își țin geamurile închise. Victima și-a dat seama că nu îi va auzi nimeni țipetele, că nu va veni nimeni să o ajute. Cel mai bun lucru la care putea spera era un glonț. — Ce au vrut de la ea? întrebă Jane. — Nu știm. — Trebuie să fi avut un motiv pentru care au făcut acest lucru. Ceva ce știa ea. — Nici măcar nu știm cine era. Cinci necunoscute. Niciuna dintre aceste victime nu apare ca dispărută. — Cum se poate să nu știm nimic despre ele? Se uită la soțul ei. Gabriel clătină din cap. — Sunt fantome, Jane. Fără nume, fără identități. — Dar casa? 1252

— Era închiriată la acea dată cuiva pe numele Margarita Fisher. — Cine-i asta? — Nu există nimeni cu numele ăsta. E fictiv. — Isuse. E ca și cum ai coborî într-o vizuină de iepure. Victime fără nume. Chiriași care nu există. — Dar știm a cui e casa, spuse Gabriel. O companie numită KTE Investments. — E important? — Da. I-a luat poliției din Leesburg o lună ca s-o găsească. KTE este o sucursală fantomă a companiei Ballentree. Pe Jane iar o trecură fiorii. — Încă o dată apare numele lui Joseph Roke, murmură ea. El vorbea despre Ballentree. Despre Ashburn. Dacă nu era deloc nebun? Tăcură cu toții în timp ce chelnerița veni cu cafetiera. — Nu vă place plăcinta de mere, detective? întrebă ea, văzând că Jane abia se atinsese de desert. — E delicioasă. Dar cred că nu îmi e atât de foame pe cât credeam. — Da, se pare că nimeni nu are poftă, zise chelnerița întinzându-se să-i umple ceașca lui Gabriel. Doar o mulțime de băutori de cafea stau aici în această dupăamiază. Gabriel își ridică privirea. — Cine mai e? întrebă el. — A, tipul acela de… Chelnerița se opri, încruntându-se la masa liberă de alături. Ridică din umeri. — Se pare că nu i-a plăcut cafeaua și a plecat. — Bine, spuse Jane încet. Încep să mă sperii, băieți. Moore strânse repede dosarele și le băgă într-un plic mare. — Ar trebui să plecăm, zise el. Ieșiră de la Doyle în căldura aprigă a după-amiezii. În parcare, se opriră lângă mașina lui Moore, cercetând strada și mașinile din apropiere. „Iată-ne, doi polițiști și un agent FBI, își zise ea, toți trei nervoși.” Urmăreau cu atenție zona. — Ce facem acum? întrebă Jane. — În ceea ce privește poliția din Boston, nu avem voie să intervenim, spuse Moore. Mi s-a ordonat să nu-mi bag nasul în oala lor. — Și dosarele acelea? Se uită la plicul pe care-l ținea Moore. — Nici măcar nu ar trebui să am astea. — Păi, eu încă sunt în concediu de maternitate. Mie nu mi-a dat nimeni niciun ordin. Luă plicul de la Moore. — Jane, spuse Gabriel. 1253

Se întoarse către Subarul ei. — Ne vedem acasă. — Jane. În timp ce se urca la volan, Gabriel deschise ușa de lângă ea și urcă. — Nu știi în ce te bagi, îi spuse ea. — Tu știi? — Ai văzut cum i-au zdrobit mâinile acelei femei. Cu tipul ăsta de oameni ne confruntăm. Se uită pe geam la Moore urcându-se în mașină și plecând. — Am crezut că s-a terminat, spuse ea încet. Mi-am zis, bine, am supraviețuit, așa că hai să ne continuăm viețile. Dar nu s-a terminat. Se uită la el. Trebuie să aflu din ce cauză s-a întâmplat totul. Trebuie să aflu sensul. — Lasă-mă pe mine să investighez. O să aflu tot ce pot. — Și eu ce să fac? — Tu abia ai ieșit din spital. Băgă cheia în contact și porni motorul, dând drumul la un suflu puternic de aer fierbinte de la aparatul de aer condiționat. — N-am avut o intervenție chirurgicală dificilă, zise ea. Am născut. — Ăsta e un motiv suficient să nu te implici. — Dar asta mă sâcâie, Gabriel. De asta nu pot să dorm! Se afundă în scaun. De asta nu dispare coșmarul. — E nevoie de timp. — Nu pot să nu mă gândesc. Se uită încă o dată prin parcare. Încep să-mi aduc aminte mai multe lucruri. — Ce lucruri? — Ciocnituri. Țipete, focuri. Și apoi sângele de pe fața mea… — Ăsta e visul de care mi-ai zis. — Și se tot repetă. — Se poate să fi fost zgomote și țipete. Și aveai sânge pe tine – sângele Olenei. Nimic din ceea ce îți amintești nu e surprinzător. — Hai să-ți spun ceva. Se uită la Gabriel. Ea mi-a zis un nume: Mila. Mi-a spus „Mila știe”. — Ce înseamnă asta? — Habar nu am. Gabriel își îndreptă deodată privirea pe stradă. Se uită la o mașină care trecu ușor pe lângă ei, apoi dădu colțul și dispăru. — De ce nu te duci acasă? — Și tu ce faci? — O să vin și eu în curând. Se aplecă s-o sărute. Te iubesc, îi spuse el și cobori din mașină. 1254

Îl văzu îndreptându-se spre mașina lui, parcată puțin mai încolo. Îl văzu oprindu-se când băgă mâna în buzunar, de parcă încerca să caute cheile. Își cunoștea destul de bine soțul încât să-și dea seama că era tensionat, să observe privirea iute pe care o aruncă în jurul parcării. Rareori îl văzuse tulburat, iar acum era neliniștită știind că el era încordat. Porni motorul și așteptă ca ea să plece prima. Abia după ce ea plecă din parcare, ieși și el. O urmări câteva străzi. „Se uită să vadă dacă mă urmărește cineva”, se gândi ea. Chiar și după ce el plecă în cele din urmă, Jane se trezi uitându-se în oglindă, deși nu-i venea în minte niciun motiv pentru care cineva ar fi vrut s-o urmărească. Ce știa cu adevărat? Nimic din ceea ce Moore sau oricine altcineva de la Criminalistică nu știa încă. Doar amintirea unei șoapte. „Mila. Cine este Mila?” Se uită peste umăr la plicul lui Moore, pe care-l aruncase pe bancheta din spate. Nu era deloc nerăbdătoare să examineze încă o dată acele poze de la locul crimei. „Dar trebuie să-mi înving teama, își zise ea. Trebuie să aflu ce s-a întâmplat în Ashburn.”

1255

• DOUĂZECI ȘI CINCI Maura Isles era murdară de sânge până la coate. Stând în anticameră, Gabriel se uita pe fereastră cum Maura ajunse la abdomen, scoase încurcătura de intestine și le aruncă într-un lighean. Nu văzu nicio urmă de repulsie pe chipul ei, în timp ce căuta prin acel morman, doar liniștita concentrare a unui savant încercând să găsească ceva ieșit din comun. Îi dădu în cele din urmă ligheanul lui Yoshima și se întinse după bisturiu, când îl văzu pe Gabriel. — Termin în douăzeci de minute, spuse ea. Poți să intri dacă vrei. Își înveli pantofii și luă un halat pe el ca să nu se murdărească și intră în laborator. Deși evită să se uite la cadavrul de pe masă, era imposibil de ignorat, fiind între ei doi. O femeie cu membre scheletice și pielea atârnând aidoma hârtiei creponate pe oasele proeminente ale pelvisului. — Suferea de anorexie. A fost găsită moartă în apartamentul ei, spuse Maura, răspunzând la întrebarea lui nerostită. — E atât de tânără. — Douăzeci și șapte de ani. Cei de la Ambulanță au spus că singurele lucruri pe care le avea în frigider erau o legătură de salată verde și un pepsi dietetic. Foamete pe tărâmul belșugului. Maura căută în abdomen să disece spațiul retro-peritoneal. Între timp, Yoshima se mutase la cap, să îndepărteze scalpul. Ca de obicei, nu vorbeau decât ce era strict necesar, cunoscându-și fiecare meseria foarte bine, încât cuvintele păreau de prisos. — Voiai să-mi spui ceva? întrebă Gabriel. Maura tăcu. Ținea în mână un rinichi, asemenea unei bucăți de gelatină neagră. Deodată, Yoshima porni fierăstrăul Stryker și, din cauza zgomotului puternic, răspunsul Maurei nu se auzi. — Nu aici, spuse ea încet. Nu încă. Yoshima tăiase cutia craniană. În timp ce Maura se apleca să ia creierul, întrebă cu voioșie: — Cum e să fii tătic? — Mi-a întrecut toate așteptările. — V-ați hotărât asupra numelui Regina? — Mama Rizzoli ne-a convins. — Mi se pare un nume drăguț. Maura puse creierul într-un recipient cu formol. — Un nume respectabil. — Jane l-a prescurtat deja la Reggie. 1256

— Nu e la fel de impunător. Maura își scoase mănușile și se uită la Yoshima. El încuviință. — Am nevoie de aer curat, zise ea. Hai să luăm o pauză. Își scoaseră halatele, și ea îl conduse afară din sală, în zona de încărcare. Deabia când ieșiră din clădire și se opriră în parcare începu și ea să vorbească. — Îmi cer scuze pentru discuția de mai devreme, rosti ea. Am avut o încălcare a securității. Nu mă simt bine vorbind înăuntru. — Ce s-a întâmplat? — Azi-noapte în jurul orei trei, echipa de pompieri Medfore a adus un cadavru de la un accident. De obicei, ținem ușile din zona de încărcare încuiate, și trebuie să sune la un operator de noapte pentru a obține codul de intrare. Au descoperit că ușile erau deja descuiate și, când au intrat, au văzut că în laboratorul de autopsie luminile erau aprinse. I-au spus asta operatorului, și cei de la pază au venit să cerceteze clădirea. Cine o fi intrat trebuie să fi plecat în grabă pentru că un sertar de la mine din birou era încă deschis. — Biroul tău? Maura încuviință. — Și computerul doctorului Bristol era aprins. El îl stinge mereu seara când pleacă. Tăcu. Era deschis la fișierul despre autopsia lui Joseph Roke. — Au luat ceva din birouri? — Încă nu ne-am dat seama. Dar am intrat puțin la bănuieli și nu mai vrem să discutăm ceva foarte important în clădire sau în laborator. Și nu știm ce căutau. Nu-i de mirare că Maura n-a vrut să discute despre asta la telefon. Până și ponderata dr. Isles era acum speriată. — Nu cred în teoria conspirației, spuse Maura, dar uită-te la tot ce se întâmplă. Ambele cadavre ne-au fost luate din custodie. Dovezile balistice confiscate de către Washington. Cine dă ordine aici? El se uită în parcare, unde aerul fierbinte strălucea asemenea apei pe asfalt. — E la nivel înalt, zise el. Trebuie să fie. — Ceea ce înseamnă că nu-i putem atinge. O privi. — Asta nu înseamnă că nu putem încerca. • Jane se trezi în întuneric, auzind ultimele ecouri ale visului în ureche. Din nou vocea Olenei șoptindu-i din lumea de dincolo. „De ce mă tot chinui? Spune-mi ce vrei, Olena. Spune-mi cine e Mila.” Dar șoapta dispăru și auzi doar respirația lui Gabriel. Apoi, după câteva clipe, urletul indignat al fiicei lor. Se dădu jos din pat și îl lăsă pe soțul ei să mai doarmă. Se trezise oricum, iar ecourile coșmarului încă o bântuiau. Bebelușul se dezvelise și își tot mișca pumnii, provocând-o parcă pe mama sa la o bătaie. „Regina, Regina”, oftă Jane în timp ce își ridică fiica din pătuț, 1257

dându-și brusc seama cât de natural părea numele ei acum. Fata chiar se născuse o Regina; doar că îi luă ceva timp lui Jane să-și dea seama, să nu se mai încăpățâneze la ceva ce Angela știuse de la bun început. Deși îi venea greu să recunoască, Angela avea dreptate cu privire la multe lucruri. Numele copiilor, formula salvatoare de a cere ajutor atunci când avea nevoie. Cu ultima parte avea Jane probleme: să recunoască faptul că avea nevoie de ajutor și că nu știa ce făcea. Putea să lucreze la un caz de crimă, putea să găsească un monstru, dar dacă-i cereai să liniștească acest ghemotoc urlător din brațele ei era ca și cum i-ai fi cerut să dezamorseze o bombă nucleară. Se uită prin camera bebelușului, sperând în van că vreo zână stătea tăcută în întuneric, gata să miște o baghetă magică și s-o facă pe Regina să se oprească din plâns. „Nu e nicio zână aici, doar eu.” Regina stătu doar cinci minute la sânul drept și încă cinci minute la cel stâng, apoi veni timpul pentru biberon. „Bun, deci mama ta a eșuat ca vacă de lapte, se gândi Jane în timp ce o ducea pe Regina la bucătărie. Scoate-mă din turmă și împușcă-mă.” Regina sugea bucuroasă din biberon, iar Jane se așeză pe un scaun din bucătărie, savurând acest moment de liniște, deși scurt. Se uită în jos la părul negru al fiicei sale. „Cârlionțat, exact ca al meu”, își zise ea. Angela îi spusese odată, într-un moment de exasperare: „Într-o zi, o să ai fata pe care o meriți”. „Iată-mă acum cu această fetiță zgomotoasă și nesătulă.” Ceasul din bucătărie arăta ora trei. Jane se întinse după teancul de dosare pe care detectivul Moore le lăsase seara trecută. Terminase de citit toate dosarele despre Ashburn; acum deschise un alt dosar și văzu că acesta nu era despre măcelul din Ashburn; era un dosar întocmit de Poliția din Boston despre mașina lui Joseph Roke, autovehiculul pe care el îl abandonase la câteva străzi depărtare de spital. Văzu pagini cu notițele lui Moore, fotografii cu interiorul vehiculului, un raport întocmit de AFIS cu privire la amprente și câteva declarații ale martorilor. Cât timp fusese reținută în acel spital, colegii ei de la Criminalistică nu stătuseră cu mâinile-n sân. Căutaseră orice fel de informație despre răpitori. „N-am fost nicio clipă singură, se gândi ea; prietenii mei au fost acolo, luptând pentru mine, iar asta e dovada.” Se uită la semnătura detectivului pe declarațiile martorilor și râse surprinsă. La naiba, până și vechiul ei inamic, Darren Crowe, muncise din greu ca s-o salveze, și de ce n-ar fi făcut-o? Fără ea în echipă, nu mai avea pe cine să insulte. Răsfoi fotografiile cu interiorul mașinii. Văzu ambalaje mototolite de Butterfinger și cutii goale de Red Bull pe jos. Mult zahăr și cafeină, exact de ceea ce are nevoie orice psihopat să se calmeze. Pe bancheta din spate era o pătură mototolită, o pernă pătată și un număr din tabloidul Weekly Confidential. Pe copertă era Melanie Griffith. Încercă să și-l imagineze pe Joe întins pe bancheta din spate, răsfoind tabloidul, uitându-se la ultimele știri despre celebrități și fete rele, dar nu prea reușea. Oare chiar îl interesa ce făceau nebunii 1258

de la Hollywood? Poate că viețile lor zăpăcite și confuze îl făceau să-și vadă propria viață ca fiind acceptabilă. Ziarul Weekly Confidential reprezenta o sursă de amuzament inofensiv pentru timpuri de restriște. Puse la o parte dosarul întocmit de poliția din Boston și se întinse după dosarul măcelului din Ashburn. Se confruntă iar cu poze făcute la locul crimei, ale unor femei măcelărite. Se opri din nou asupra pozei cu Necunoscuta numărul 5. Brusc, nu mai suporta să se uite la sânge și la moarte. O cuprinse spaima și închise dosarul. Regina dormea. Duse bebelușul înapoi în pătuț, apoi se strecură în patul ei, dar nu se putea opri din tremurat, deși corpul lui Gabriel o încălzea. Avea foarte mare nevoie de somn, dar nu putea face liniște în haosul din capul ei. Prea multe imagini îi treceau prin minte. Asta era pentru prima dată când înțelegea sensul frazei „prea obosit ca să dorm”. Auzise că oamenii pot deveni psihotici din cauza lipsei de somn; poate că deja trecuse pragul, ajunsese deja pe muchie de cuțit din cauza coșmarurilor și a solicitării bebelușului. „Trebuie să fac ceva ca aceste vise să dispară.” Gabriel o luă în brațe. — Jane? — Hei! murmură ea. — Tremuri. Ți-e frig? — Puțin. O trase mai aproape de căldura corpului său. — Te-a trezit Regina? — Puțin mai devreme. I-am dat să mănânce. — Era rândul meu. — Eram oricum trează. — De ce? Nu răspunse. — Iar ai acel coșmar, nu? — Parcă mă bântuie. Nu vrea să mă lase-n pace. În nicio noapte nu mă lasă să dorm. — Olena e moartă, Jane. — Atunci e fantoma ei. — Doar nu crezi în fantome. — Nu, dar acum… — Te-ai răzgândit? Se întoarse să se uite la el și văzu strălucirea palidă a luminilor orașului în ochii lui. Frumosul ei Gabriel. Cum de fusese așa de norocoasă? Ce făcuse ca săl merite? Îl mângâie pe față, pipăindu-i barba. Chiar și după șase luni de căsnicie, încă o mira faptul că împărțea patul cu acest bărbat. 1259

— Vreau ca lucrurile să redevină așa cum au fost, zise ea. Înainte să se întâmple aceste lucruri. O trase lângă el, iar ea simți mirosul de săpun și căldura trupului lui. Parfumul soțului său. — Mai lasă să treacă timp, îi spuse el. Poate că trebuie să ai aceste vise. Încă procesezi ceea ce s-a întâmplat și încerci să depășești această traumă. — Sau poate că trebuie să fac ceva. — Ce să faci? — Ceea ce vrea Olena să fac. Gabriel oftă. — Iar vorbești despre fantomă. — Chiar mi-a vorbit. Nu mi-am imaginat acea parte. Nu e un vis, ci o amintire, ceva ce s-a întâmplat cu adevărat. Se întoarse pe spate și se uită la umbre. — Mila știe. Asta mi-a zis. Asta îmi aduc aminte. — Ce știe Mila? Se uită la Gabriel. — Cred că se referea la Ashburn.

1260

• DOUĂZECI ȘI ȘASE Când se îmbarcară în avion spre Washington, pe aeroportul Reagan, sânii o dureau și se umflaseră, corpul ei tânjind după ușurarea pe care doar un sugar i-o putea da. Dar Regina nu era aici; fata ei își petrecea ziua în mâinile pricepute ale Angelei, iar acum probabil că i se vorbea drăgăstos și era în centrul atenției, îngrijită de cineva care știa într-adevăr ce face. Uitându-se pe fereastra avionului, Jane se gândi: „Bebelușul meu are abia două săptămâni, iar eu deja îl părăsesc. Sunt o mamă denaturată”. Dar lăsând în urmă orașul Boston, ea nu simțea vină, ci o ușurare bruscă, de parcă ar fi scăpat de povara de a fi mamă, de nopțile nedormite și de orele de mers încolo și încoace. „Ce se întâmplă cu mine, se întrebă ea, de ce sunt atât de ușurată că sunt departe de propriul copil?” Mamă denaturată. Gabriel o strânse de mâini. — E totul în regulă? — Da. — Nu te-ngrijora. Mama ta se pricepe de minune. Ea încuviință și continuă să se uite pe fereastră. Cum să-i spună soțului ei că copilul lui avea o mamă îngrozitoare care se bucura că nu e acasă și că e pe urmele cuiva? Sau că îi era atât de dor de slujba ei, încât o durea să vadă un film cu polițiști la televizor? Un bebeluș aflat câteva rânduri în spatele lor începu să plângă, iar sânii lui Jane tremurau, plini cu lapte. „Corpul meu mă pedepsește pentru că am lăsat-o pe Regina singură”, își spuse ea. Primul lucru pe care îl făcu când se dădu jos din avion fu să dea năvală în toaleta femeilor. Stătea pe veceu și se mulgea în bucăți de hârtie igienică, întrebându-se dacă vacile simțeau aceeași ușurare binecuvântată când li se goleau ugerele. Era o mare pierdere, dar nu știa ce altceva să facă decât să-l stoarcă și să-l arunce. Când ieși, îl găsi pe Gabriel așteptând-o lângă chioșcul cu ziare. — Te simți mai bine? o întrebă el. — Muu. • Detectivul Eddie Wardlaw din Leesburg nu păru încântat să-i vadă. Avea în jur de patruzeci de ani, o față acră și niște ochi care nu râdeau nici măcar atunci când buzele încercau să o facă. Jane nu-și putea da seama dacă era obosit sau doar agasat din cauza vizitei lor. Înainte să le strângă mâna, ceru să le vadă legitimațiile și pierdu o grămadă de timp examinându-le pe fiecare în parte, de 1261

parcă era sigur că erau false. De-abia apoi le strânse mâinile în silă și îi conduse în birou. — Am vorbit cu detectivul Moore azi-dimineață, le zise el în timp ce-i ducea pe un coridor. — I-am spus că venim să vă vedem, spuse Jane. — A spus că voi doi sunteți de încredere. Wardlaw căută în buzunar o pereche de chei, tăcu și se uită la ei. Trebuia să știu câte ceva despre voi doi, așa că am întrebat prin jur. Asta ca să înțelegeți ce se întâmplă. — De fapt, nu înțelegem, îi zise Jane. Încercăm să ne dăm singuri seama de toată afacerea asta. — Da? mormăi Wardlaw. Bine ați venit în club. Descuie o ușă și îi pofti într-o mică sală de conferințe. Pe masă era o cutie din carton, pe care era scris un număr de înregistrare, conținând un teanc de dosare. Wardlaw arătă spre dosare. — Puteți vedea cât de multe avem. N-am putut să le copiez pe toate. I-am trimis lui Moore doar ce am considerat că îi pot împărtăși la momentul respectiv. Chestia asta a fost șubredă chiar de la început, și am vrut să mă asigur cine vede dosarele astea. — Vrei să-mi vezi din nou actele? întrebă Jane. Poți să vorbești cu cine vrei de la secția mea. Toți mă știu. — Nu e vorba de tine, detective. N-am probleme cu polițiștii. Dar cu cei de la Birou… Se uită la Gabriel. Mă simt obligat să fiu mai precaut, având în vedere cele întâmplate până acum. Gabriel îi răspunse printr-o privire rece de care era oricând capabil. Aceeași privire care o ținuse pe Jane la distanță atunci când se cunoscuseră. — Dacă ai vreo nelămurire în privința mea, detective, hai să discutăm chiar acum, înainte de a merge mai departe. — De ce te afli aici, agent Dean? Oamenii voștri au verificat tot ceea ce avem. — FBI-ul a intervenit în chestiunea asta? întrebă Jane. Wardlaw se uită la ea. — Au cerut copii la tot ceea ce avem. Fiecare bucățică de hârtie din cutia aceea. N-au avut încredere în laboratorul nostru criminalistic, așa că au trebuit să-și aducă propriii oameni să examineze dovezile. Federalii sunt la curent cu tot. Se întoarse către Gabriel. Așa că, dacă ai vreo întrebare referitoare la caz, de ce nu-ți întrebi amicii de la Birou? — Crede-mă, garantez eu pentru agentul Dean, spuse Jane. Sunt soția lui. — Da, asta mi-a zis și Moore. Wardlaw râse și încuviință. Un federal și-o polițistă. Pentru mine e ca și cum s-ar mărita un câine cu o pisică. Căută ceva în cutie. Bun, asta e ceea ce căutam. Fișe de investigații, rapoarte ale unor cazuri. Scoase dosarele unul câte unul și le trânti pe masă. 1262

— Analizele de la laborator și de la autopsie. Poze de la fața locului, jurnale zilnice, tăieturi din ziare și din articole… Tăcu, de parcă își adusese brusc aminte de ceva. Mai am ceva care s-ar putea să vă fie de folos, zise el și se întoarse către ușă. Mă duc s-o aduc. Se întoarse peste câteva clipe cu o casetă video. — O țin încuiată în biroul meu. Cu toată cotrobăiala federalilor în această cutie, m-am gândit să țin această casetă într-un loc sigur. Se duse la un dulap și scoase un televizor și un video. — Fiind aproape de Washington, în unele cazuri apar complicații politice, spuse el în timp ce deznodă cablul. Știți voi, oficiali implicați în scandaluri. Acum câțiva ani, soția unui senator a murit când Mercedesul ei s-a dat peste cap pe un drum neasfaltat. Problema era că cel care era la volan nu era soțul ei. A fost și mai rău pentru că tipul lucra la ambasada rusă. Să fi văzut ce repede a intervenit FBI-ul. Băgă televizorul în priză, se îndreptă și se uită la ei. — Am o senzație de déjà-vu în acest caz. — Crezi că sunt implicații politice? întrebă Gabriel. — Știi cui îi aparține cu adevărat casa? Ne-a luat două săptămâni să aflăm. — O sucursală a companiei Ballentree. — Și asta e implicația politică. Vorbim despre un Goliat în Washington. Un amic al Casei Albe. Cel mai mare contractor de apărare al țării. Habar n-aveam în ce mă băgam în acea zi. Faptul că am găsit cinci femei împușcate era destul de grav. Adaugă politica, amestecul FBI-ului și sunt gata să mă pensionez naibii înainte de vreme. Wardlaw băgă caseta în video, luă telecomanda și apăsă pe PLAY. Imaginea unor copaci acoperiți cu zăpadă apăru pe ecran. Era o zi însorită, iar soarele strălucea pe gheață. — Poliția a primit apelul în jurul orei zece dimineața, spuse Wardlaw. O voce de bărbat care a refuzat să-și dezvăluie identitatea. A vrut pur și simplu să reporteze că s-a întâmplat ceva într-o casă pe Deerfield Road și că poliția ar trebui să verifice. Nu sunt prea multe case pe Deerfield Road, așa că nu i-a luat mult mașinii de patrulare să descopere despre ce casă era vorba. — De unde a sunat? — De la un telefon public, la vreo 45 de kilometri de Ashburn. N-am reușit să luăm amprente de pe telefon. N-am reușit niciodată să-l identificăm pe cel care a dat telefon. Pe ecran se puteau vedea acum vreo șase mașini parcate, în ciuda vocilor bărbătești din fundal, cameramanul începu să povestească: — Suntem pe 4 ianuarie, ora 11:35 a.m. Adresa casei este Deerfield Road, numărul 9, orașul Ashburn, Virginia. La fața locului suntem eu, detectivul Byron McMahon și detectivul Ed Wardlaw. 1263

— Partenerul meu a filmat, spuse Wardlaw. Aceea e aleea din fața casei. După cum vedeți, se află în mijlocul pădurii. Nu sunt vecini prin împrejurimi. Camera de luat vederi se roti încet peste două ambulanțe. Echipajul stătea îngrămădit, ieșindu-le aburi din gură atunci când respirau. Camera continuă să filmeze încet, oprindu-se în dreptul casei. Era o casă din cărămidă, cu două etaje, dar ceea ce fusese odată o reședință impunătoare arăta acum neîngrijit. Vopseaua albă se scorojea de pe obloane și de pe pervazurile ferestrelor. Balustrada verandei era înclinată într-o parte. Bare din fier forjat acopereau ferestrele, o caracteristică arhitecturală specifică clădirilor de apartamente din oraș, nu unei case de pe un drum de țară liniștit. Camera era acum îndreptată către detectivul Wardlaw, care stătea pe treptele de la intrare, aidoma unei gazde fioroase așteptând să-și întâmpine musafirii. Imaginea se roti spre pământ în timp ce detectivul McMahon se aplecă să-și pună botoși de plastic peste pantofi. Apoi imaginea reveni la intrarea principală, urmându-l pe Wardlaw în casă. Prima imagine care apăru fu cea a scărilor murdare de sânge. Jane știa deja la ce să se aștepte; văzuse fotografiile de la locul crimei și știa cum murise fiecare femeie. În timp ce camera filma treptele, Jane simți cum îi crește tensiunea, cuprinzând-o spaima. Camera se opri asupra primei victime, întinsă cu fața în jos la capătul scărilor. — Aceasta a fost împușcată de două ori, spuse Wardlaw. Medicul legist a constatat că a fost împușcată prima dată în spate, probabil în timp ce victima încerca să coboare scările, l-a perforat vena cavă și i-a străpuns abdomenul. Judecând după cantitatea de sânge pe care a pierdut-o, a mai trăit vreo cinci, zece minute, până când a fost împușcată în cap. După mine, intrusul a doborât-o din prima împușcătură, apoi și-a îndreptat atenția către celelalte femei. Când a coborât pe scări, și-a dat seama că ea încă trăia așa că a împușcat-o mortal. Wardlaw se uită la Jane. — Ce tip meticulos! — Atâta sânge, murmură Jane. Trebuie să fi fost foarte multe amprente. — Atât la etaj, cât și la parter. La etaj totul a devenit confuz. Am văzut două perechi mari de urme de pantofi și le-am identificat ca aparținând celor doi criminali. Dar, pe lângă acestea, mai erau și altele. Unele mai mici, care duceau spre bucătărie. — Întăriri? — Nu. Când a ajuns prima patrulă, trecuseră deja șase ore. Sângele de pe podeaua din bucătărie era aproape uscat. Urmele mai mici pe care le-am văzut au fost făcute când sângele era încă proaspăt. — Urmele cui? Wardlaw se uită la ea. — Încă nu știm. 1264

Camera se mută acum la etaj, și se auzea foșnetul foliilor care înveleau pantofii. Pe holul de la etaj, camera o luă la stânga, intrând pe o ușă. Șase paturi de campanie erau îngrămădite într-o cameră, iar pe podea erau grămezi de haine, vase murdare și o pungă mare de chipsuri. Camera video filmă interiorul dormitorului ca să arate unde murise a doua victimă. — Se pare că aceasta n-a avut nicio șansă să fugă, spuse Wardlaw. A încasat glonțul stând în pat. Camera se mișca din nou, îndepărtându-se de paturi către un dulap. Prin ușa deschisă, mări imaginea pe două fete stând una peste cealaltă. Se înghesuiseră în spatele dulapului, de parcă încercau disperate să se ascundă. Dar ucigașul le zărise, deschisese ușa și își îndreptase arma spre acele capete plecate. — Câte un glonț pentru fiecare, adăugă Wardlaw. Băieții ăștia au fost rapizi, preciși și metodici. S-a căutat în fiecare cameră și în fiecare dulap. N-aveai unde să te ascunzi în acea casă. Aceste victime n-au avut nicio șansă. Se întinse după telecomandă și derulă înainte. Imaginile se succedau pe ecran, un tur nebun al celorlalte dormitoare, o cursă sus pe scară, printr-o ușă ascunsă și apoi în pod. Apoi o retragere nervoasă înapoi pe hol, pe scări. Wardlaw apăsă pe PLAY. Filmarea încetini, camera filmând ușor printr-o sufragerie și apoi în bucătărie. — Aici, spuse el încet, apăsând pe butonul de pauză. Ultima victimă. A avut o noapte foarte proastă. Femeia stătea legată de scaun cu o sfoară. Glonțul îi intrase exact deasupra sprâncenei drepte, iar din cauza impactului, capul i se dusese în spate. Murise uitându-se spre cer; cu fața palidă. Avea mâinile întinse în fața ei, pe masă. Ciocanul plin de sânge mai era încă lângă mâinile ei făcute praf. — Voiau cu siguranță ceva de la ea, spuse Wardlaw, iar această femeie n-a putut sau n-a vrut să le dea. Se uită la Jane, cu ochii îngroziți de chinul pe care și-l imagina în acel moment. Loviturile de ciocan care nu încetau, zdrobind oasele și încheieturile; țipetele răsunând în acea casă plină de femei moarte. Apăsă pe PLAY, iar camera video porni, lăsând în urmă masa însângerată și carnea schilodită. Deși cutremurați, priveau în tăcere imaginile video care îi duse într-un dormitor de la parter, apoi în sufrageria în care se aflau o canapea uzată și un covor plușat de culoare verde. Ajunseră, în sfârșit, în foaier, la capătul scărilor, de unde plecaseră. — Asta-i tot ce am găsit, zise Wardlaw. Cinci victime de sex feminin, toate neidentificate. Au fost folosite două arme de foc diferite. Credem că au fost doi ucigași care lucrau împreună. „Și niciun loc în acea casă unde să se ascundă prada”, își zise Jane. Se gândea la cele două victime ghemuindu-se în dulap, respirațiile devenind scâncete, ținându-se în brațe una pe cealaltă în timp ce pașii se apropiau. 1265

— Au pătruns înăuntru și au executat cinci femei, spuse Gabriel. Cred că au petrecut vreo jumătate de oră în bucătărie cu ultima femeie, zdrobindu-i mâinile cu un ciocan. Chiar nu știți nimic despre acești criminali? Niciun fel de dovezi incriminatorii, nicio amprentă? — A, am găsit nenumărate amprente în toată casa. Nu au putut fi identificate amprentele din fiecare cameră. Dacă intrușii noștri au lăsat vreo amprentă, aceasta nu s-a potrivit cu niciuna din baza de date AFIS. Wardlaw se întinse după telecomandă și apăsă pe STOP. — Stai, spuse Gabriel, cu privirea fixată pe ecran. — Ce? — Derulează. — Cât de mult? — Vreo zece secunde. Wardlaw se încruntă la el, confuz de ceea ce i-ar fi putut atrage atenția. Îi dădu telecomanda lui Gabriel. — Te invit. Gabriel apăsă pe derulare, apoi pe PLAY. Imaginile se întoarseră la sufragerie și treceau acum de canapeaua uzată și de covorul plușat. Se deplasă apoi spre foaier și se îndreptă brusc spre ușa de la intrare. Afară, soarele licărea pe crengile înghețate ale copacilor. Doi bărbați stăteau de vorbă în grădină. Unul din ei se întoarse spre casă. Gabriel apăsă pe PAUZĂ, înghețând imaginea unde stătea bărbatul, cu fața încadrată de ușă. — Este John Barsanti, zise el. — Îl cunoști? întrebă Wardlaw. — A apărut și în Boston, spuse Gabriel. — Da, păi se pare că apare peste tot, nu-i așa? Am ajuns la casă cu aproape o oră înaintea lui Barsanti și a echipei lui. Au încercat să preia comanda și am sfârșit prin a avea o dispută chiar acolo, pe verandă, până când am primit un telefon de la Departamentul de Justiție, prin care ni se cerea să colaborăm. — Cum de a aflat FBI-ul despre acest caz așa de repede? întrebă Jane. — N-am primit un răspuns satisfăcător la această întrebare. Wardlaw se duse spre video, scoase caseta și se întoarse spre ea. — Cu asta ne confruntam. Cinci femei moarte, fără amprente la dosar. Nimeni nu le-a dat dispărute. Sunt toate necunoscute. — Străine fără acte, constată Gabriel. Wardlaw încuviință. — Bănuiesc că sunt est-europene. Erau câteva ziare în limba rusă în baia de la etaj. Plus o cutie de pantofi cu fotografii din Moscova. Ținând cont de ceea ce am mai găsit prin casă, putem să ne dăm seama cu ce se ocupau. În cămară au găsit fiole cu penicilină. Pilule de a doua zi și o cutie plină cu prezervative. 1266

Luă dosarul ce conținea rezultatele autopsiilor și i-l dădu lui Gabriel. — Ia uită-te la analiza ADN-ului. Gabriel răsfoi direct la rezultatele de la laborator. — Mai mulți parteneri de sex, citi el. Wardlaw încuviință. — Dacă pui toate cap la cap: un grup de fete atrăgătoare, locuind sub același acoperiș, distrând un anumit număr de bărbați. Să spunem că această casă nu era tocmai o mănăstire.

1267

• DOUĂZECI ȘI ȘAPTE Drumul lăturalnic era străjuit de stejari, pini și nuci. Fâșiile de lumină se strecurau prin frunziș, luminând pe alocuri drumul. Prin desișul copacilor răzbăteau raze subțiri de soare, iar în umbrele verzi ale lăstărișului, pomii tineri își croiau drumul. — Nu-i de mirare că vecinii n-au auzit nimic în acea seară, spuse Jane, uitându-se la pădurea deasă. Nici măcar nu văd vreun vecin. — Cred că e în față, printre acei copaci. Peste vreo treizeci de metri, drumul se lăți brusc, și ieși cu mașina în soarele puternic al după-amiezii. O casă cu două etaje se ivi în fața lor. Deși acum era în paragină, avea câteva părți bune: o fațadă din cărămidă roșie și o verandă spațioasă. Dar această casă nu părea deloc primitoare. Cu siguranță, nu erau gratiile din fier forjat de la ferestre sau semnul ACCESUL INTERZIS de pe panou. Buruienile care ajungeau până la genunchi puseseră deja stăpânire pe aleea pietruită, primul val de invadatori, pregătind pădurii calea pentru acaparare. Wardlaw le spusese că existase o tentativă de renovare, însă fusese abandonată brusc în urmă cu două luni, când echipamentul firmei de reamenajare provocase din greșeală un mic incendiu, mistuind dormitorul de la etaj. Flăcările lăsaseră urme negre pe tocul unei ferestre, iar placajul acoperea încă geamul spart. Poate că focul era un avertisment: „Această casă nu e prietenoasă”. Gabriel și Jane coborâră din mașina închiriată. Conduseseră cu aerul condiționat pornit, iar căldura o luă prin surprindere. Se opri pe alee, inspirând aerul greu și îmbâcsit. Deși nu vedea țânțarii, îi auzea bâzâind, și, plesnindu-se peste obraz, observă sângele proaspăt de pe mână. Doar atât auzi – zumzăitul insectelor. Nu se auzeau mașini, nici păsări ciripind, până și copacii stăteau nemișcați. O ustura gâtul – dar nu din cauza soarelui, ci din dorința bruscă și instinctivă de a părăsi acel loc. Să se urce înapoi în mașină, să încuie ușile și să plece. Nu voia să meargă înăuntru. — Hai să vedem dacă se mai potrivește cheia lui Wardlaw, spuse Gabriel îndreptându-se spre verandă. Îl urmă fără tragere de inimă pe treptele care scârțâiau, unde buruienile crescuseră printre spațiile dintre șipci. Pe înregistrarea lui Wardlaw, era iarnă, iar pe alee nu erau niciun fel de buruieni. Acum, vițe se încolăciseră pe gratii, iar polenul se așezase pe verandă ca o zăpadă galbenă. În fața ușii, Gabriel se opri încruntându-se la ceea ce mai rămăsese dintr-un lacăt care ținea odată intrarea principală. — Ăsta e de ceva timp aici, spuse el, arătând rugina. 1268

„Gratii la ferestre. Un lacăt la ușă, dar nu pentru a ține la depărtare intrușii, se gândi ea; scopul acestui lacăt era de a ține oamenii înăuntru.” Gabriel băgă cheia în yală și împinse ușa. Se deschise scârțâind, făcând loc mirosului de aer stătut; consecința incendiului generat de renovator. Poți să cureți o casă, poți s-o zugrăvești, să-i schimbi draperiile, covoarele și mobila, dar mirosul de fum persistă. Gabriel păși înăuntru. După câteva clipe, intră și ea. Fu surprinsă să găsească podele din lemn goale; pe înregistrarea video era o carpetă urâtă verde, care fusese luată în timpul curățeniei. Balustrada care ducea la etaj era frumos sculptată, iar sufrageria avea un tavan înalt cu muluri, detalii pe care nu le observase înainte când se uitase pe filmarea de la locul crimei. Pete de apă deterioraseră tavanul, aidoma unor nori întunecați. — Cine a construit această casă avea bani, remarcă Gabriel. Jane se duse la o fereastră și privi copacii printre gratii. Începuse să se însereze; rămăsese mai puțin de o oră până să se întunece. — Trebuie să fi fost o casă frumoasă atunci când a fost construită, zise ea. Dar asta fusese cu mult timp în urmă. Înainte de covoarele aspre și de gratiile din fier. Înainte de petele de sânge. Se plimbau prin sufrageria fără mobilier. Tapetul cu desen floral arăta trecerea anilor, murdăria, era scorojit la colțuri și avea o nuanță gălbuie datorată fumului de țigară. Merseră prin sufragerie și se opriră în bucătărie. Masa și scaunele dispăruseră; singurul lucru pe care îl văzură fu linoleumul vechi cu marginile roase și răsucite. Soarele după-amiezii răzbătea printre gratiile de la fereastră. „Aici a murit femeia mai în vârstă, se gândi Jane. Stătea în mijlocul acestei camere, legată de un scaun, cu degetele firave expuse loviturilor de ciocan.” Deși Jane se uita la o bucătărie pustie, mintea ei suprapunea imaginea pe care o văzuse în filmare. O imaginea care părea că zăbovește în firicelele de praf din razele soarelui. — Hai să urcăm la etaj, propuse Gabriel. Ieșiră din bucătărie și se opriră lângă scară. Uitându-se în sus la primul etaj, își spuse: „Aici e locul unde a mai murit una, pe aceste trepte. Femeia cu părul castaniu”. Jane se sprijini de balustradă, mâna ei strângând lemnul de stejar sculptat, și își simți pulsul zvâcnind cu putere în degete. Nu voia să urce la etaj, dar acea voce îi șoptea din nou. „Mila știe.” „E ceea ce se presupune că ar trebui să văd la etaj, își zise ea. Ceva spre care mă ghidează vocea.” Gabriel urcă pe scări. Jane îl urmă încet, uitându-se jos, la trepte, ținându-se strâns de balustradă. Se opri, holbându-se la o bucată de lemn mai deschis la culoare. Aplecându-se să atingă o suprafață proaspăt curățată, simți părul ridicându-i-se pe ceafă. Dacă tragi obloanele la ferestre și dai pe scări cu 1269

luminol, acest lemn ar indica un verde spectral. Persoanele care au făcut curățenie au încercat să îndepărteze ce era mai rău, dar dovada era încă acolo, unde cursese sângele victimei. Aici era locul în care murise, întinsă pe aceste trepte, exact acest loc pe care Jane îl atingea. Gabriel se afla deja la etaj, inspectând camerele. Îl urmă și ea. Mirosul de fum era mai puternic aici. Pe hol era un tapet verde lipsit de strălucire, iar podeaua era din lemn de stejar închis la culoare. Ușile erau întredeschise, împrăștiind dreptunghiuri de lumină pe hol. Intră pe prima ușă din dreapta ei și văzu o cameră goală, cu dreptunghiuri fantomatice pe pereți în locurile unde odată atârnaseră tablouri. Putea fi orice cameră goală din orice casă goală, toate urmele locatarilor fiind îndepărtate. Jane se duse la fereastră și o deschise. Barele din fier erau sudate. În caz de incendiu n-aveai pe unde ieși, observă ea. Chiar dacă puteai să ieși, erau vreo trei metri până la sol și nu existau tufișuri care să-ți amortizeze căderea. — Jane, îl auzi pe Gabriel strigând. Îi urmări vocea, mergând pe hol, apoi intrând într-un alt dormitor. Gabriel se uita la un dulap deschis. — Aici, spuse el încet. Se duse lângă el și se aplecă să atingă podeaua lustruită. Nu se putu abține să nu suprapună mental o altă imagine de pe casetă. Cele două femei, strângându-se în brațele slabe ca doi îndrăgostiți. Cât timp se îngrămădiseră acolo? Dulapul nu era mare, iar mirosul fricii trebuie să se fi răspândit în întuneric. Se ridică brusc în picioare. În cameră atmosfera era înăbușitoare; ieși pe hol, cu picioarele amorțite din cauza poziției aplecate. „Aceasta este o casă a groazei, își zise ea. Dacă stau și ascult foarte atent, o să aud ecourile țipetelor.” La capătul holului mai era o cameră – camera în care angajatul provocase incendiul. Stătea în prag, ezitând, dezgustată de mirosul și mai puternic de fum. Ambele ferestre sparte erau acoperite cu placaj, blocând lumina după-amiezii. Scoase lanterna Maglite din poșetă și lumină interiorul întunecat. Flăcările mistuiseră pereții și tavanul, ajungând până la structura din lemn. Lumină prin cameră, văzând un dulap fără ușă. În timp ce trecea cu lanterna, cercetând interiorul camerei, o elipsă licări pe peretele din spatele dulapului, apoi dispăru. Încruntându-se, lumină din nou. Apăru din nou, acea elipsă strălucitoare, pâlpâind scurt pe peretele din spate. Se duse la dulap pentru a vedea mai bine. Văzu o crăpătură suficient de mare cât să-ți bagi degetul. Perfect rotundă și netedă. Cineva dăduse o gaură între dulap și dormitor. Grinzile scârțâiau deasupra. Speriată, se uită în sus, auzind pași deasupra tavanului. Gabriel era în pod. Ieși din nou pe hol. Lumina zilei se stingea cu repeziciune, întunecând interiorul casei. 1270

— Hei! strigă ea. Pe unde ai urcat în pod? — Uită-te în al doilea dormitor. Văzu scara și urcă treptele. Băgând capul înăuntru, văzu lanterna Maglite a lui Gabriel luminând în întuneric. — Ai găsit ceva aici sus? întrebă ea. — O veveriță moartă. — Mă refeream la ceva interesant. — Nimic. Intră în pod și aproape că se lovi cu capul de o grindă. Gabriel fu nevoit să meargă ghemuit, ca un crab, în timp ce inspecta zona, luminând cu lanterna chiar și cele mai întunecate unghere ale podului. — Nu te apropia de acest colț, o avertiză el. Șipca e șubredă. Nu cred că podeaua e sigură. Se duse către capătul opus, unde pe o fereastră se revărsau ultimele raze de lumină ale zilei. Aceasta nu avea gratii; nu avea nevoie. Deschise fereastra și scoase capul afară ca să vadă o bordură îngustă și un gol până la sol. O cale de evadare pentru sinucigași. Închise fereastra și rămase pe loc, uitându-se la copaci. În pădure, pâlpâi o lumină, asemenea unui licurici. — Gabriel. — Ce drăguț. Înc-o veveriță moartă. — E cineva acolo. — Ce? — În pădure. Se duse lângă ea și privi amurgul. — Unde? — Am văzut o lumină acum un minut. — Poate că era o mașină în trecere. Se întoarse de la fereastră, bombănind: — Fir-ar să fie. Mă lasă bateria. Bătu de câteva ori în baterie, raza reveninduși, apoi începu iar să se stingă. Ea încă se uita pe fereastră, la pădurea care părea că se apropie de ei, închizându-i în această casă bântuită. O trecu un fior pe șina spinării. Se întoarse către soțul ei. — Vreau să plec. — Trebuia să schimb bateriile înainte să plec de acasă… — Acum. Te rog. Gabriel își dădu brusc seama de frica din vocea ei. — Ce s-a întâmplat? — Nu cred că era o mașină în trecere. 1271

El se duse din nou la fereastră și stătu nemișcat, acoperind cu umerii orice urmă de lumină. Tăcerea lui o înspăimânta, o tăcere care amplificase bătăile inimii ei. — Bine, spuse el. Hai să mergem. Coborâră pe scară și ajunseră pe hol, și trecură de dormitorul în care se mai vedea sângele în dulap. Coborâră apoi treptele, unde parchetul lustruit încă șoptea ororile petrecute. Deja muriseră cinci femei în această casă și nimeni nu le auzise țipetele. „Nimeni nu le-ar auzi nici pe ale noastre.” Ieșiră pe ușa de la intrare, pe verandă, înghețând de spaimă, în timp ce lumini foarte puternice îi orbiră. Jane își ridică mâna ca să-și protejeze ochii. Auzi pași pe pietriș și, strâmbându-se, văzu trei siluete apropiindu-se. Gabriel se așeză în fața ei, cu o mișcare atât de iute, încât fu surprinsă că umerii lui blochează brusc lumina. — Rămâneți pe loc! porunci o voce. — Pot să știu cu cine stau de vorbă? întrebă Gabriel. — Identificați-vă! — Dacă ați putea să lăsați jos lanternele. — Actele voastre. — Bine. O să bag mâna în buzunar, spuse Gabriel cu o voce calmă, rezonabilă. Nu sunt înarmat și nici soția mea nu e. Își scoase încet portofelul și îl întinse. Îi fusese smuls din mână. Numele meu e Gabriel Dean, iar aceasta e soția mea, Jane. — Detectiv Jane Rizzoli, îl corectă ea. Poliția din Boston. Clipi în momentul în care raza lanternei îi bătu în ochi. Deși nu putea vedea cine sunt acești oameni, simțea că o examinau îndeaproape. Simți cum se enervează în timp ce frica îi dispărea. — Ce caută poliția din Boston aici? întrebă bărbatul. — Ce căutați voi aici? ripostă ea. Nu se aștepta să primească un răspuns, așa că nici ea nu dădu unul. Bărbatul îi înapoie portofelul lui Gabriel, apoi lumină cu lanterna o berlină de culoare închisă, parcată în spatele mașinii lor închiriate. — Urcați. Va trebui să mergeți cu noi. — De ce? întrebă Gabriel. — Trebuie să vă confirmăm identitatea. — Trebuie să prindem avionul către Boston, interveni Jane. — Anulați-l.

1272

• DOUĂZECI ȘI OPT Jane stătea singură în camera pentru interogatorii, uitându-se la propria reflexie și gândindu-se: „E rău să fii de cealaltă parte a oglinzii”. Se afla aici de o oră, ridicându-se în picioare destul de des să verifice ușa, sperând că poate s-ar descuia în mod miraculos de una singură. Bineînțeles că o separaseră de Gabriel, asta era procedura, așa cum făcea și ea când se ocupa de interogatorii. Dar totul legat de situația în care se afla era un teritoriu nou și necunoscut. Bărbații nu se identificaseră, nu prezentaseră niciun fel de insigne, nu își spuseseră numele, gradele sau numerele seriilor. Din câte știa ea, puteau fi Bărbați în Negru care protejau pământul de scursurile universului. I-au adus în clădire printr-o parcare subterană, așa că nici măcar nu știa pentru ce agenție lucrau, doar că această cameră de interogatoriu se afla undeva în orașul Reston. — Hei! strigă Jane, ducându-se la oglindă și bătând în geam. Nici măcar nu mi-ați citit drepturile. Plus că mi-ați luat telefonul și nu-mi pot suna avocatul. Ați dat de belea. Nu auzi niciun răspuns. Sânii ei începeau s-o doară din nou, vaca disperată trebuia să fie mulsă, dar nu avea de gând nici în ruptul capului să-și ridice bluza în fața acelei oglinzi. Bătu iar, de data asta mai tare. Se simțea neînfricată acum, deoarece știa că acești băieți lucrau pentru guvern, petrecându-și timpul încercând s-o intimideze. Își știa drepturile; ca polițist își pierduse prea mult timp citindu-le infractorilor; acum avea de gând să le ceară și ea. Își văzu imaginea în oglindă. Părul ei era o claie maronie slinoasă, iar maxilarul era deranjant de pătrățos. „Uitați-vă bine, băieți, își zise ea. Oricine ați fi în spatele oglinzii, aveți acum în față un polițist supărat care e pe cale să-și piardă răbdarea.” — Hei! țipă ea, dând cu pumnul în oglindă. Ușa se deschise brusc, și fu surprinsă să vadă o femeie intrând. Deși femeia părea tânără, până în cincizeci de ani, avea deja părul grizonant, un contrast neașteptat cu ochii ei negri. Asemenea colegilor ei, și ea purta un costum sobru, veșmintele alese de femeile care au funcția unui bărbat. — Detectiv Rizzoli, spuse femeia. Îmi cer scuze că ați așteptat atât de mult. Am ajuns aici cât am putut de repede. Știți și dumneavoastră, traficul din oraș. Întinse mâna. Mă bucur că în sfârșit vă cunosc. Jane ignoră mâna întinsă, uitându-se cu atenție la chipul femeii. — Vă cunosc? 1273

— Helen Glasser. Departamentul Apărării. Și, da, aveți tot dreptul să fiți nervoasă. Întinse din nou mâna, a doua încercare de armistițiu. De data asta Jane îi întinse mâna și simți o strângere puternică și fermă asemenea unui bărbat. — Unde e soțul meu? întrebă ea. — O să vină imediat. Am vrut mai întâi să fac pace cu dumneavoastră, înainte să discutăm lucruri importante. Ce s-a întâmplat în această seară a fost o neînțelegere. — Ce s-a întâmplat a fost o violare a drepturilor noastre. Glasser arătă spre ușă. — Vă rog, haideți să mergem sus și vom discuta despre asta. Merseră pe hol spre un lift, unde Glasser introduse un card codat și apăsă pe buton pentru ultimul etaj. Liftul le duse de la parter la ultimul etaj. Ușile liftului se deschiseră și cele două femei intrară într-o cameră cu ferestre mari și cu vedere spre orașul Reston. Camera era mobilată fără gust, tipic birourilor guvernamentale. Jane zări o canapea gri și fotolii în jurul unui covor frumos decorat, o măsuță având pe ea cafea și o tavă cu cești și farfurii. Pe un perete se afla un tablou de artă decorativă, o pictură abstractă înfățișând o minge de un portocaliu murdar. „Atârnă asta într-o secție de poliție, se gândi ea, și poți fi sigur că vreun polițist deștept va desena o țintă.” Se întoarse auzind zgomotul liftului și îl văzu pe Gabriel ieșind. — Te simți bine? o întrebă el. — Nu mă dau în vânt după șocurile electrice, dar da, sunt… Se opri, tresărind când îl recunoscu pe bărbatul care tocmai ieșise din lift, în spatele lui Gabriel. Bărbatul al cărui chip îl văzuse în acea după-amiază, pe caseta video de la locul crimei. John Barsanti își înclină capul. — Detectiv Rizzoli. Jane se uită la soțul ei. — Știi ce se petrece? — Haideți să ne așezăm, spuse Glasser. E timpul să lămurim câteva lucruri. Jane se așeză precaută pe canapea, lângă Gabriel. Nimeni nu scoase o vorbă în timp ce Glasser turnă cafeaua și le dădu fiecăruia câte o ceașcă. După tratamentul pe care-l înduraseră mai devreme în acea seară, era un gest tardiv de amabilitate, iar Jane nu era pregătită să renunțe la mânia acumulată în schimbul unui zâmbet și a unei cești de cafea. Nu luă nici măcar o înghițitură, ci puse ceașca jos, refuzând în liniște încercarea acestei femei de a face pace. — Ni se permite să punem întrebări? se interesă Jane. Sau va fi un interogatoriu condus de cineva. 1274

— Mi-aș dori să putem răspunde la toate întrebările voastre. Dar avem o investigație pe rol care trebuie protejată, răspunse Glasser. Nu e din cauza voastră. V-am verificat atât pe dumneavoastră, cât și pe agentul Dean. V-ați făcut cunoscuți ca fiind niște ofițeri excepționali. — Cu toate astea, nu aveți încredere în noi. Glasser îi aruncă o privire usturătoare. — Nu ne permitem să ne încredem în nimeni. Mai ales într-o problemă atât de delicată. Eu împreună cu agentul Barsanti am încercat să ținem această investigație secretă, dar fiecare mișcare făcută a fost urmărită. Computerele noastre au fost accesate, biroul meu a fost spart și nu sunt sigură dacă telefonul meu e sigur. Cineva intervine în investigația noastră. Puse pe masă ceașca de cafea. Acum, aș vrea să știu ce făceați aici și de ce v-ați dus la acea casă. — Probabil din același motiv pentru care ați pus-o sub urmărire. — Știți ce s-a întâmplat acolo. — Am văzut dosarele detectivului Wardlaw. — Sunteți departe de casă. De ce sunteți interesați de cazul Ashburn? — De ce nu ne răspundeți mai întâi la o întrebare, spuse Jane. De ce Departamentul Apărării e atât de interesat de moartea a cinci prostituate? Glasser tăcu, chipul ei nu trăda nicio expresie. Calmă, luă o înghițitură de cafea, de parcă nu fusese întrebată nimic. Jane nu-și putu reține admirația față de această femeie, care nu se arătase deloc vulnerabilă. Era clar că Glasser conducea totul. — Știți că identitățile victimelor nu au fost identificate, zise Glasser. — Da. — Credem că erau niște străine fără acte. Încercăm să aflăm cum au ajuns aici. Cine le-a adus și pe unde au luat-o pentru a intra ilegal în țară. — Vreți să spuneți că asta e o problemă ce vizează securitatea națională? Jane nu-și putu stăpâni nota de scepticism din glas. — Asta e doar o mică parte. Încă de la atentatele din 11 septembrie, americanii cred că am înăsprit controalele la granițe, că am stârpit imigrația ilegală. Nici pe departe. Traficul ilicit dintre Mexic și Statele Unite este la fel de intens ca o autostradă importantă. Avem kilometri întregi de coastă care nu sunt păziți. O graniță cu Canada care abia e patrulată. Iar traficanții de persoane știu toate drumurile, toate șmecheriile. Să trimiți fete e un lucru ușor. Și odată ce leau adus aici, nu e greu să le pună la muncă. Glasser puse ceașca pe măsuță. Se aplecă în față, cu ochii asemenea abanosului lustruit. — Știți câte persoane sunt implicate fără voia lor în industria sexului în această țară? În așa-zisa țară civilizată a noastră? Cel puțin cincizeci de mii. Și nu mă refer la prostituate. Acestea sunt sclave, care muncesc fără voia lor. Sute de fete aduse în Statele Unite, unde pur și simplu au dispărut. Au devenit femei 1275

invizibile. Cu toate astea, sunt pretutindeni în jurul nostru, în orașele mari, în orășele, ascunse în bordeie, încuiate în apartamente. Și puțini oameni știu că ele există. Jane își aduse aminte de gratiile de la ferestre și cât de izolată era casa. Nu-i de mirare că o dusese cu gândul la o închisoare; exact asta era. — Aceste fete sunt îngrozite să coopereze cu autoritățile. Dacă sunt prinse de peștii lor, consecințele sunt oribile. Chiar dacă evadează și se întorc în țara lor natală, tot pot fi urmărite până acolo. Mai bine mor. Tăcu. — Ați văzut raportul autopsiei victimei numărul 5. Cea mai în vârstă. Jane înghiți. — Da. — Ceea ce i s-a întâmplat ei a fost un mesaj cât se poate de clar: „Dacă vă puneți cu noi, așa veți ajunge”. Nu știm ce a făcut de i-a enervat așa de tare, ce limită a încălcat. Poate că a furat bani care nu îi reveneau. Poate că făcea și ea puțină bișniță pe ascuns. Era cu siguranță matroana acelei case, într-o poziție de autoritate, dar asta nu a salvat-o. A plătit pentru greșeala pe care o făcuse. Și odată cu ea au plătit și fetele. — Deci investigația voastră nu se rezumă la terorism, zise Gabriel. — Ce legătură ar avea terorismul cu asta? întrebă Barsanti. — Străine fără acte, venite din Europa de Est. Posibilitatea unei legături cu cecenii. — Aceste femei au fost aduse în țară pentru prostituție, nu pentru altceva. Glasser se încruntă la Gabriel. — Cine v-a zis de terorism? — Senatorul Conway. La fel și directorul adjunct al Serviciului Național de Informații. — David Silver? — Venise direct la Boston din cauza crizei ostaticilor. În acel moment, cu asta credeau că se confruntă. O amenințare teroristă cecenă. Glasser șuieră. — David Silver are o fixație cu terorismul, agent Dean. Îl vede sub orice pod, la tot pasul. — Ne-a spus că îngrijorarea a ajuns la cel mai înalt nivel, de aceea l-a trimis directorul Wynne. — DNI e plătit ca să gândească astfel. În acest fel își justifică existența. Pentru acești oameni este întotdeauna terorism. — Și senatorul Conway părea îngrijorat din această cauză. — Ai încredere în senator? — N-ar trebui? — Ai mai avut de-a face cu Conway până acum, nu? întrebă Barsanti. 1276

— Senatorul Conway face parte din Consiliul de Informații. Ne-am întâlnit de câteva ori, în legătură cu munca mea din Bosnia. Investigarea crimelor de război. — Dar cât de bine îl cunoști, agent Dean? — Insinuați că nu-l cunosc? — E la al treilea mandat de senator, spuse Glasser. Ca să reziști atât de mult trebuie să faci multe aranjamente și compromisuri. Fii atent în cine ai încredere. Noi doar asta spunem. Ne-am învățat lecția acum ceva timp. — Deci nu sunteți interesați de terorism, afirmă Jane. — Îngrijorarea mea sunt cele cincizeci de mii de femei dispărute. E vorba de sclavie în țara noastră. E vorba de ființe umane abuzate și exploatate de clienți care sunt interesați doar de o partidă de sex. Se opri și inspiră adânc. — Despre asta e vorba, spuse ea încet. — Pare a fi o cruciadă personală pentru dumneavoastră. Glasser încuviință. — Este de aproape patru ani. — Atunci de ce nu ați salvat acele femei în Ashburn? Trebuie să fi fost la curent cu ceea ce se întâmpla în acea casă. Glasser nu spuse nimic; nici măcar nu era nevoie. Privirea ei îndurerată îi confirmă lui Jane ceea ce deja bănuia. Jane se uită la Barsanti. — De aceea ați apărut atât de repede la locul crimei. Practic în același timp cu poliția. Deja știați ce se întâmplă acolo. Trebuie să fi știut. — Primisem pontul cu câteva zile în urmă, recunoscu Barsanti. — Și nu ați intervenit imediat? Nu le-ați salvat pe acele femei? — Încă nu aveam microfoane montate acolo. Nu aveam cum să monitorizăm exact ceea se petrecea cu adevărat înăuntru. — Cu toate astea, știați că e un bordel și că practic erau ostatice înăuntru. — Sunt mai multe la mijloc decât credeți, zise Glasser. Mult mai mult decât acele cinci femei. Trebuia să protejăm o investigație mult mai importantă, iar dacă interveneam prea devreme, distrugeam orice acoperire. — Și acum cinci femei sunt moarte. — Crezi că nu știu asta? Răspunsul său îndurerat îi uimi pe toți. Ea se ridică brusc în picioare și se duse la fereastră, uitându-se la luminile orașului. — Știți care e cea mai mare greșeală de export făcută de țara noastră către Rusia? Singurul lucrul pe care l-am dat și la care mă rog la Dumnezeu să nu fi fost făcut? Acel film, Frumușica54. Filmul cu Julia Roberts. Prostituata drept 54

Pretty Woman, în original. 1277

Cenușăreasa. În Rusia, le-a plăcut la nebunie acel film. Fetele l-au văzut și s-au gândit: „Dacă mă duc în America, o să-l întâlnesc pe Richard Gere. O să se căsătorească cu mine, o să fiu bogată și o să trăiesc fericită până la adânci bătrâneți”. Chiar dacă fata e puțin suspicioasă, chiar dacă nu e sigură că în State o așteaptă o slujbă legală, crede că va face câteva șmecherii și apoi va apărea Richard Gere s-o salveze. Așa că fetei i se cumpără un bilet de avion, spre Mexic, de exemplu. De acolo, merge cu vaporul până la San Diego. Sau traficanții o bagă printr-o vamă aglomerată, iar dacă e blondă și vorbește englezește, e lăsată să treacă. Sau câteodată o trec pur și simplu. Ea crede că vine să trăiască viața fetei din Frumușica. În schimb, e cumpărată și vândută ca o bucată de carne. Glasser se întoarse și se uită la Jane. — Știi ce venit îi poate aduce o fată frumoasă unui pește? Treizeci de mii de dolari pe săptămână. Pe săptămână. Privirea lui Glasser se întoarse către fereastră. — Nu sunt vile în care Richard Gere așteaptă să se însoare cu ele. Sfârșesc încuiate într-o casă sau într-un apartament, urmărite de adevărații monștri din această afacere. Oamenii care te antrenează, îți impun disciplină, îți zdrobesc spiritul. Alte femei. — Necunoscuta cu numărul 5, interveni Gabriel. Glasser încuviință. — Mama casei, ca să zic așa. — A fost omorâtă de aceiași oameni pentru care lucra? întrebă Jane. — Când înoți cu rechini, riști să fii mâncat de aceștia. „Sau, în acest caz, să ți se zdrobească mâinile și să ți se fărâmițeze oasele”, se gândi Jane. Pedeapsă pentru încălcarea teritoriului sau trădare. — Cinci femei au murit în acea casă, continuă Glasser. Dar mai sunt alte cincizeci de mii de suflete închise pe pământul celor liberi. Abuzate de bărbați care vor doar sex și nu dau doi bani dacă târfa plânge. Bărbați care nici măcar nu se gândesc la ființa umană pe care au folosit-o. Poate că bărbatul se duce acasă la soție și la copii și joacă rolul soțului bun. Dar câteva zile sau săptămâni mai târziu se întoarce la bordel, să i-o tragă unei fete care ar putea fi de aceeași vârstă cu fiica lui. Și nu se gândește niciodată că, în fiecare dimineață când se trezește și se uită în oglindă, vede un monstru. Vocea lui Glasser se transformă într-o șoaptă. Respiră adânc și se frecă pe ceafă, de parcă își masa furia. — Cine era Olena? întrebă Jane. — Numele ei întreg? Probabil că n-o să-l aflăm niciodată. Jane se uită la Barsanti. — Ai urmărit-o până la Boston și nici măcar nu i-ai aflat numele? 1278

— Dar știm altceva despre ea, spuse Barsanti. Știm că a fost martoră la ceva. A fost în acea casă din Ashburn. „Asta e”, își zise Jane. Legătura dintre Ashburn și Boston. — De unde știi? — Amprente. Echipa de poliție de la locul crimei a strâns zeci de amprente neidentificate în acea casă. Amprente care nu se potriveau cu ale nici uneia dintre victime. E posibil ca unele dintre ele să fi fost lăsate de clienți. Dar un set s-a potrivit cu cele ale Olenei. — Stai o clipă, interveni Gabriel. Poliția din Boston a cerut imediat o căutare a amprentelor Olenei în baza de date AFIS. N-au găsit nicio potrivire. Cu toate astea, spuneți că amprentele ei au fost găsite la locul unei crime în ianuarie? De ce nu ne-a dat AFIS această informație? Privirea lui Glasser și cea a lui Barsanti se încrucișară. O privire neliniștită care răspunse foarte clar la întrebarea lui Gabriel. — Nu i-ați băgat amprentele în baza de date AFIS, zise Gabriel. Această informație putea fi folosită de Poliția din Boston. — Putea fi folosită și de alții, spuse Barsanti. — Cine naiba sunt acești alții despre care tot vorbești? întrebă tăios Jane. Eu am fost cea prinsă în spital cu acea femeie. Eu am fost cea care a avut o armă la cap. V-a păsat vreodată de ostatici? — Bineînțeles că ne-a păsat, răspunse Glasser. Dar am vrut ca toți să iasă de acolo în viață, inclusiv Olena. — Mai ales Olena, zise Jane. Din moment ce ea era martora voastră. Glasser încuviință. — A văzut ce s-a întâmplat în Ashburn. De aceea și-au făcut apariția acei bărbați în camera ei de spital. — Cine i-a trimis? — Nu știm. — Aveți amprentele bărbatului pe care l-a împușcat. Cine era? — Nici asta nu știm. Dacă a fost militar, Pentagonul nu ne va spune. — Sunteți de la Apărare și nici măcar voi nu aveți acces la această informație? Glasser se îndreptă spre Jane și se așeză pe un scaun, uitându-se la ea. — Acum înțelegeți obstacolele cu care ne confruntăm? Eu și agentul Barsanti a trebuit să ne ocupăm de acest lucru într-un mod liniștit și discret. Am stat ascunși, deoarece și ei o căutau. Speram să o găsim noi primii. Și am fost atât de aproape. De la Baltimore la Connecticut, la Boston, agentul Barsanti a fost cu un pas în spatele ei. — Cum ați găsit-o? întrebă Gabriel. — Pentru o vreme a fost ușor. Am urmărit cărțile de credit ale lui Joseph Roke. Când scotea bani de la bancomat. 1279

— Am tot încercat să mă apropii de el, spuse Barsanti. I-am lăsat mesaje vocale pe telefonul mobil, inclusiv un mesaj la o bătrână mătușă din Pennsylvania. Într-un final, Roke m-a contactat și am încercat să-l conving să stăm de vorbă, dar n-a avut încredere în mine. Apoi l-a împușcat pe polițistul din New Haven și le-am pierdut urma. Atunci cred că s-au despărțit. — De unde știi că mergeau împreună? — În noaptea măcelului din Ashburn, începu Glasser, Joseph Roke a cumpărat benzină de la o stație din apropiere. A plătit cu cartea de credit, apoi l-a întrebat pe casier dacă benzinăria avea o mașină de remorcat, deoarece a luat două femei de pe drum care aveau probleme cu mașina. Se făcu liniște. Gabriel și Jane se uitau unul la celălalt. — Două femei? întrebă Jane. Glasser încuviință. — Mașina lui Roke a fost filmată de camera de luat vederi a benzinăriei în timp ce alimenta. Prin parbriz se vede o femeie stând pe scaunul din dreapta șoferului. E Olena. În acea noapte li s-au intersectat drumurile, noaptea în care sa implicat și Joseph Roke. În secunda în care a invitat cele două femei la el în mașină, a devenit o țintă. La cinci ore după ce a oprit la benzinărie, casa lui a fost mistuită de flăcări. Atunci cred că și-a dat seama în ce belea a intrat. — Și a doua femeie? Ați spus că a luat două femei de pe drum. — Nu știm nimic despre ea, doar că a călătorit cu ei până la New Haven. Asta s-a întâmplat acum două luni. — Vă referiți la filmarea făcută de mașina de patrulare, împușcarea acelui ofițer de poliție. — Pe film se vede un cap ridicându-se de pe bancheta din spate. Doar ceafa – nu i-am văzut niciodată chipul, ceea ce ne oferă aproape niciun fel de informație despre ea. Doar câteva fire de păr roșcat lăsat pe bancheta din spate. În ceea ce ne privește, poate fi chiar moartă. — Dar dacă trăiește, spuse Barsanti, atunci ea e ultima noastră martoră. Singura care a văzut ceea ce s-a întâmplat în Ashburn. — Vă pot spune numele ei, spuse Jane încet. Glasser se încruntă la ea. — Poftim? — Ăsta e visul. Jane se uită la Gabriel. — Asta îmi spune Olena. — A tot avut un coșmar, zise Gabriel, despre intervenție. — Și ce se întâmplă în vis? întrebă Glasser cu privirea ațintită asupra lui Jane. Jane înghiți în sec. — Aud bărbați sfărâmând ușa, dând buzna în cameră. Și se apleacă spre mine să-mi spună ceva. 1280

— Olena? — Da. Îmi spune: „Mila știe”. Doar atât îmi spune: „Mila știe”. Glasser se uită la ea. — Mila știe? Timpul prezent? Se uită la Barsanti. — Martora noastră e încă în viață.

1281

• DOUĂZECI ȘI NOUĂ — Sunt surprins să vă văd aici, dr. Isles, spuse Peter Lukas, din moment ce nu am putut să dau de dumneavoastră la telefon. Îi strânse mâna scurt, un salut rece, asemănător celor oficiale; Maura nu-i răspunsese la niciunul dintre telefoane. O conduse pe holul ziarului Boston Tribune până la recepție, unde gardianul îi dădu Maurei un ecuson portocaliu pentru vizitatori. — Doamnă, trebuie să returnați ecusonul când plecați, îi zise gardianul. — Ai face bine s-o lași, adăugă Lukas, altfel te va urmări ca un câine. — Am înțeles, spuse Maura, prinzându-și ecusonul de bluză. Securitatea de aici e mai drastică decât la Pentagon. — Ai idee câți oameni sunt enervați de ziar în fiecare zi? Apăsă pe un buton pentru a chema liftul și se uită la chipul serios al Maurei. Hopa. Cred că ești una dintre ei. De asta nu mi-ai răspuns la telefoane? — Mulți au fost nemulțumiți de articolul pe care l-ai scris despre mine. — Nemulțumiți de mine sau de tine? — De mine. — Te-am citat greșit? Te-am descris greșit? Maura ezită. — Nu, admise ea. — Atunci de ce ești supărată pe mine? Pentru că se vede că ești. Se uită la el. — Am fost prea sinceră cu tine și nu ar fi trebuit. — Îmi place să intervievez o femeie care vorbește sincer, zise el. A fost o experiență nouă și plăcută. — Știi câte telefoane am primit în legătură cu teoria mea despre învierea lui Isus? — A, asta. — Chiar și din Florida. Oameni supărați din cauza blasfemiei mele. — Ai spus ce ai gândit. — Când ai o meserie care implică publicul larg, așa cum am eu, uneori e un lucru foarte periculos să faci așa ceva. — E din cauza domeniului în care lucrăm, dr. Isles. Și tu ești o persoană publică și, dacă spui ceva interesant, se publică. Cel puțin, tu ai avut ceva important de spus, spre deosebire de majoritatea oamenilor pe care-i intervievez. Ușa liftului se deschise, iar ei intrară. Rămași singuri, Maura își dădea seama că el o privește și că era stânjenitor de aproape. 1282

— De ce m-ai tot sunat? întrebă ea. Vrei să mă bagi și mai tare în bucluc? — Voiam să aflu rezultatele autopsiilor lui Joe și Olena. N-ai dat niciodată un raport. — Nu am terminat autopsia. Cadavrele au fost transferate la laboratoarele FBI. — Dar tu ai avut custodia temporară. Nu pot să cred că ai lăsat cadavrele să stea pur și simplu în camera frigorifică, fără să le examinezi. Nu-ți stă în fire. — Care este, mai precis, firea mea? Se uită la el. — Curioasă, exigentă. El zâmbi. Tenace. — Ca și tine? — Tenacitatea nu mă duce nicăieri în cazul tău. Și eu care credeam că putem fi prieteni. Nu că m-aș fi așteptat la vreun favor special. — Ce aștepți de la mine? — O cină? Un dans? Sau, cel puțin, un cocktail? — Vorbești serios? Îi răspunse la întrebare ridicând sfios din umeri. — Încercarea moarte n-are. Ușile liftului se deschiseră și ei coborâră. — Ea a murit din cauza rănilor provocate de împușcăturile la coaste și în cap, zise Maura. Cred că asta voiai să știi. — Câte răni? Câți trăgători? — Vrei toate detaliile crude? — Vreau să fiu precis. Asta înseamnă să merg direct la sursă, chiar dacă trebuie să fiu cicălitor. Intrară în sala de știri, trecând pe lângă reporteri care scriau la calculatoare, către un birou unde fiecare centimetru era acoperit cu dosare și post-it-uri. Nici măcar poza unui puști, sau a unei femei, sau măcar a unui câine nu erau la vedere. Acest spațiu era numai pentru muncă, deși Maura se întrebă cât de mult poate să lucreze cineva într-o asemenea zăpăceală. El luă un scaun de la biroul vecinului său și îl aduse pentru ca Maura să se așeze. — Așadar, nu ai vrut să-mi răspunzi la telefoane, spuse el, așezându-se. Dar vii să mă vezi la serviciu. Acest lucru este un mesaj confuz? — Acest caz s-a complicat. — Și acum ai nevoie de ceva de la mine. — Cu toții încercăm să ne dăm seama ce s-a întâmplat în acea noapte și de ce s-a întâmplat. — Dacă voiai să mă întrebi ceva, trebuia pur și simplu să ridici receptorul. O fixă cu privirea. Ți-aș fi răspuns la telefoane, dr. Isles. 1283

Tăcură. La celelalte birouri sunau telefoanele, tastaturile zdrăngăneau, dar Maura și Lukas se uitau unul la celălalt, în atmosfera tensionată, încărcată și de altceva, ceva ce ea nu voia să admită. Un curent puternic de atracție reciprocă. „Sau doar mi se pare mie?” — Îmi cer scuze, spuse el într-un final. Sunt un ticălos. Adică, ești aici. Chiar dacă doar pentru că ai un interes personal. — Trebuie să mă înțelegi, zise ea. Fiind o persoană publică, primesc multe telefoane de la reporteri. Unii dintre ei – majoritatea – nu dau doi bani pe intimitatea victimelor, sau pe supărarea familiei, sau dacă periclitează investigația. Am învățat să fiu precaută și să fiu atentă la ceea ce spun, pentru că m-am fript de prea multe ori cu reporteri care au jurat că declarațiile mele nu vor fi publicate. — Deci asta te-a împiedicat să mă suni? Discreția profesională? — Da. — Nu există niciun alt motiv pentru care nu m-ai sunat înapoi? — Ce alt motiv ar putea fi? — Nu știu. Am crezut că nu mă agreezi. O privea atât de insistent, încât Maura nu reușea să se uite la el. O făcea să se simtă stânjenită. — Nu-mi ești antipatic, domnule Lukas. — Au. Acum îmi dau seama cu adevărat ce înseamnă să fii condamnat printro laudă neconvingătoare. — Credeam că reporterii sunt căliți. — Cu toții vrem să fim plăcuți, mai ales de oamenii pe care îi admirăm. Se aplecă mai aproape. Și apropo, nu-mi mai spune domnule Lukas, ci Peter. Se lăsă iar tăcerea pentru că Maura nu știa dacă flirta sau o manipula. Pentru acest bărbat, poate că era același lucru. — Asta a fost ca nuca-n perete, zise el. — E frumos să te simți flatată, dar aș dori să fii sincer. — Credeam că sunt sincer. — Ai nevoie de informații de la mine. Și eu vreau același lucru de la tine. Doar că n-am vrut să discutăm asta la telefon. El dădu aprobator din cap. — Bine. Asta e o simplă tranzacție. — Vreau să știu… — Trecem direct la afaceri? Pot să-ți ofer mai întâi o ceașcă de cafea? Se ridică de pe scaun și se duse spre cafetieră. Uitându-se la cafetieră, văzu doar urme de zaț negru și spuse iute: — Mulțumesc, dar eu nu vreau. Își turnă o ceașcă de cafea și se așeză pe scaun. — De ce nu ai vrut să discutăm la telefon? 1284

— S-au întâmplat… tot felul de lucruri. — Lucruri? Vrei să spui că nu mai ai încredere în propriul telefon? — După cum ți-am spus, cazul e complicat. — Au intervenit federalii. Dovezile balistice au fost confiscate. FBI-ul se răfuiește cu Pentagonul. Un răpitor care a rămas încă neidentificat. Peter râse. Da, aș spune că s-au complicat rău de tot. — Știi toate astea. — De aceea suntem reporteri. — Cu cine ai vorbit? — Chiar crezi că o să-ți răspund la această întrebare? Să spunem că am prieteni în domeniul justiției. Și am câteva teorii. — În legătură cu ce? — Cu Joseph Roke și Olena. Și despre adevărata semnificație a acestei răpiri. — Nimeni nu știe cu adevărat care este răspunsul. — Dar eu știu părerea justiției. Știu ce teorii au. Lăsă jos ceașca de cafea. Am stat de vorbă cu John Barsanti aproape trei ore. Știai asta? Încercând să ne dăm seama de ce eram eu singurul reporter cu care voia Joseph Roke să stea de vorbă. Interogatoriile astea sunt un lucru amuzant. Persoana interogată poate să adune o mulțime de informații din întrebările care îi sunt puse. Am aflat că, acum două luni, Olena și Joe erau împreună în New Haven, unde el a omorât un polițist. Poate că erau iubiți, poate că erau amândoi paranoici, dar după un asemenea incident, au vrut să se despartă. Sau cel puțin ar fi făcut-o, dacă erau deștepți, iar eu nu cred că erau proști. Dar cred că au găsit o cale de a ține legătura. O modalitate de a se regrupa dacă erau nevoiți s-o facă. Așa că au ales Bostonul ca loc de întâlnire. — De ce Boston? O privea atât de direct, încât Maura nu-i putu evita privirea. — Cauți un motiv. — Tu? — Eu nu sunt egoist. Eu îți spun pur și simplu ceea ce Barsanti pare să gândească, și anume că Joe și Olena m-au ales pe mine drept eroul lor. Au venit la Boston ca să mă vadă pe mine. — Și astfel am ajuns la întrebarea pentru care am venit la tine. Se aplecă spre el. De ce tu? Doar nu ți-au tras numele dintr-o pălărie. O fi fost Joe labil mintal, dar era inteligent. Un cititor înfocat al ziarelor și al revistelor. Ceva ce ai scris tu trebuie să-i fi atras atenția. — Știu răspunsul la această întrebare. Barsanti s-a dat singur de gol când m-a întrebat despre un articol pe care l-am scris la începutul lui iunie despre compania Ballentree.

1285

Tăcură amândoi când o reporteră trecu pe lângă ei, spre cafetieră. Cât timp așteptară ca ea să-și umple ceașca cu cafea, rămaseră cu privirile fixate unul asupra celuilalt. Abia după ce femeia nu-i mai putea auzi, Maura spuse: — Arată-mi articolul. — Trebuie să fie în LexisNexis. Stai să-l accesez. Se învârti la calculator și accesă motorul de căutare LexisNexis. Scrise numele său și apăsă pe căutare. Ecranul se umplu cu link-uri. — Doar să găsesc data corectă, zise el căutând pe pagină. — Asta e tot ce ai scris? — Da, probabil de la zilele mele la Bigfoot. — Pardon? — Când am terminat Facultatea de Jurnalism, aveam o grămadă de împrumuturi studențești pe care trebuia să le achit. Am acceptat să scriu despre orice, inclusiv să scriu un articol despre o Convenție Bigfoot din California. Se uită la ea. Recunosc, era o știre de doi lei, dar trebuia să-mi plătesc datoriile. — Și acum ai un statut convenabil? — N-aș merge până acolo… Se opri, apăsând pe un link. — Bun, uite articolul, zise Peter ridicându-se în picioare, lăsând-o pe Maura să stea jos. Asta am scris în iunie despre Ballentree. Ea se așeză pe scaunul liber și se concentră asupra textului care pâlpâia pe ecran. Războiul înseamnă Profit: înflorirea afacerilor pentru Ballentree. În timp ce economia Statelor Unite se prăbușește, există un domeniu încă profitabil. Compania Ballentree, marele contractor al apărării, atrage afaceri noi, ca și cum ar pescui în propria păstrăvărie. — E de prisos să-ți spun că Ballentree n-a fost prea încântat de acest articol, zise Lukas. Dar nu sunt singurul care scrie despre aceste lucruri. Compania a fost criticată și de alți reporteri. — Cu toate astea, Joe te-a ales pe tine. — Poate că așa a fost să fie. Poate că s-a întâmplat să cumpere un ziar Tribune în acea zi, și acolo era articolul meu despre marea și periculoasa companie Ballentree. — Pot să văd ce ai mai scris? — Chiar te rog. Se întoarse la lista cu articole de pe pagina LexisNexis. — O activitate prolifică. 1286

— Scriu de mai bine de douăzeci de ani, acoperind totul, de la răfuieli între bande până la căsătoriile între homosexuali. — Și Bigfoot. — Nu-mi mai aduce aminte. Se uită pe primele două pagini, apoi trecu pe a treia. După care se opri. — Aceste articole erau de la Washington. — Cred că ți-am zis. Am fost corespondentul ziarului Tribune la Washington. Am rezistat doar doi ani acolo. — De ce? — Urăsc Washingtonul. Și trebuie să recunosc că m-am născut yankeu. Poți să spui că sunt masochist, dar îmi lipseau iernile de aici, așa că m-am mutat la Boston în februarie. — Despre ce scriai în D.C.? — Despre orice. Trăsături, politică, rata criminalității. Tăcu. Un cinic ar spune că nu e nicio diferență între ultimele două. Mai bine aș scrie despre o crimă palpitantă decât să alerg toată ziua după vreun senator prăpădit. Se uită peste umăr la el. — Ai avut vreodată de-a face cu senatorul Conway? — Bineînțeles. E unul dintre senatorii noștri. Tăcu. De ce mă întrebi despre Conway? Când ea nu îi răspunse, el se aplecă mai aproape, apucând cu mâinile speteaza scaunului. — Dr. Isles, spuse el încet, șoptindu-i în păr. Vrei să-mi spui la ce te gândești? Ea era atentă la ecran. — Încerc să fac câteva conexiuni. — Simți furnicături? — Ce? — Așa spun eu atunci când îmi dau brusc seama că sunt pe cale de a descoperi ceva interesant. Mai e cunoscut ca PES55 sau simțul Spidey. Spune-mi de ce senatorul Conway te face să fii în alertă și cu luare-aminte. — Face parte din Comitetul de Informații. — I-am luat un interviu în noiembrie sau decembrie. Articolul trebuie să fie pe acolo. Maura își aruncă privirea peste titluri: audieri ale Congresului, alerte de terorism și un congresmen din Massachusetts arestat deoarece se urcase beat la volan, și găsi articolul despre senatorul Conway. Apoi își îndreptă privirea către un alt titlu, de pe 15 ianuarie: „Bărbat din Reston găsit mort la bordul unui iaht. Lipsește de pe 2 ianuarie.”

55

Percepție extrasenzorială. (n.tr.). 1287

Se uită atentă la dată – 2 ianuarie. Apăsă cu mouse-ul pe link și apăru tot articolul. Cu câteva clipe mai devreme, Lukas îi spusese despre furnicături. Acum asta simțea și ea. Se întoarse la el. — Povestește-mi despre Charles Desmond. — Ce vrei să știi despre el? — Totul.

1288

• TREIZECI „Cine ești, Mila? Unde ești?” Undeva trebuia să existe o urmă a ei. Jane își turnă o ceașcă de cafea proaspătă, apoi se așeză la masa din bucătărie și se uită peste toate dosarele pe care le strânsese de când venise acasă de la spital. Avea rezultatele autopsiilor și cele de la laboratorul de criminalistică al Poliției din Boston, dosarele Poliției din Leesburg despre masacrul din Ashburn, și dosarele lui Moore despre Joseph Roke și Olena. Citise deja aceste dosare de câteva ori, căutând o pistă spre Mila, femeia al cărei chip nu-l știa nimeni. Singura dovadă fizică a existenței Milei provenea din interiorul mașinii lui Joseph Roke: câteva fire de păr găsite pe bancheta din spate, care nu se potriveau cu cele ale lui Roke sau ale Olenei. Jane luă o înghițitură de cafea și se întinse iar după dosarul mașinii abandonate a lui Joseph Roke. Învățase să lucreze în timpul orelor de somn ale Reginei, și acum, că fiica ei adormise în sfârșit, nu pierdu timpul, concentrânduse pe căutarea Milei. Se uită peste lista obiectelor găsite în mașină, analizând încă o dată colecția patetică a lucrurilor ei pământești. Un sac de marinar plin cu haine murdare și prosoape furate de la motelul Six. Mai erau o pungă cu pâine mucegăită, un borcan cu unt de arahide Skippy și câteva conserve cu cârnați vienezi. Dieta unui bărbat care nu avea timp să gătească. Un fugar. Se întoarse la rapoartele cu lucrurile găsite la fața locului și își îndreptă atenția asupra părului și fibrelor găsite. Era o mașină extraordinar de murdară, atât scaunele din față, cât și bancheta din spate erau pline de fibre, atât naturale, cât și sintetice, și multe fire de păr. Cel mai mult o interesau firele de păr de pe bancheta din spate, și zăbovi asupra raportului. „Uman. A02/B00/C02 (7 cm)/D42 Părul capilar. Puțin ondulat, lung de șapte centimetri, de pigment roșu mediu.” „Până acum doar asta știm despre tine, își zise Jane. Ai părul scurt și roșcat.” Se întoarse la pozele mașinii. Le mai văzuse o dată, dar studie iar cutiile goale de Red Bull, ambalajele mototolite de acadele, pătura vătuită și perna murdară. Îi căzu privirea pe ziarul tabloid de pe bancheta din spate. Ziarul Weekly Confidential. Se miră din nou de cât de nepotrivit era acel ziar în mașina unui bărbat. Oare chiar îi păsa lui Joe ce o deranja pe Melanie Griffith sau cărui bărbat plecat din oraș îi plăceau dansurile în poală? Ziarul Confidential era un tabloid destinat femeilor; femeile erau interesate de suferințele actrițelor.

1289

Ieși din bucătărie și trase cu ochiul în camera fetiței. Regina încă dormea – unul dintre acele momente rare care în curând se va sfârși. Închise ușor ușa, apoi ieși încet din apartament și se duse pe hol spre vecina ei. Îi luă câteva clipe doamnei O’Brien să deschidă ușa, dar era cu siguranță încântată să aibă un vizitator. Orice vizitator. — Îmi cer scuze că vă deranjez, spuse Jane. — Intră, intră! — Nu pot să stau. Am lăsat-o pe Regina în pătuț și… — Ce mai face? Am auzit-o plângând aseară. — Îmi pare rău pentru asta. Nu-i prea place să doarmă. Doamna O’Brien se aplecă mai aproape și șopti: — Brandy. — Poftim? — Pe suzetă. Eu așa am procedat cu băieții mei, și dormeau ca îngerașii. Jane îi cunoștea pe băieții femeii, iar cuvântul „îngeri” nu le mai era caracteristic. — Doamnă O’Brien, zise Jane, înainte de a fi nevoită să mai asculte alte sfaturi proaste de mamă, dumneavoastră aveți abonament la Weekly Confidential, nu-i așa? — Tocmai am primit numărul de săptămâna asta. „Câini de la Hollywood răsfățați!” Știai că unele hoteluri au camere speciale pentru câini? — Mai aveți vreun număr de luna trecută? Mă interesează acela cu Melanie Griffith pe copertă. — Știu la care te referi. Doamna O’Brien o invită în apartament. Jane o urmă în sufragerie și se uită uimită la teancurile șubrede de reviste puse pe fiecare suprafață orizontală. Trebuie să fi fost edițiile de câțiva ani ale revistelor People, Entertainment Weekly și US. Doamna O’Brien se duse direct la teancul potrivit, căută prin cel de Confidential și scoase ediția cu Melanie Griffith. — Da, îmi aduc aminte, asta a fost una bună, zise femeia. „Dezastre ale chirurgiei plastice!” Dacă te gândești vreodată să-ți faci vreo operație estetică, ai face bine să citești acest articol. O să te facă să te răzgândești. — Vă supărați dacă o împrumut? — Dar o să o aduci înapoi? — Da, desigur. O iau doar pentru o zi sau două. — Să știi că o vreau înapoi. Îmi place să le recitesc. Probabil că își aducea aminte toate detaliile. Întorcându-se la masa din bucătărie, Jane se uită la data când fusese publicată revista: 20 iulie. Fusese pusă în vânzare cu o săptămână înainte ca Olena să fie scoasă din Hingham Bay. Deschise revista și începu să citească. Își dădu seama 1290

că-i place, chiar dacă se gândea: „Dumnezeule, astea sunt gunoaie, dar sunt gunoaie amuzante. Habar n-aveam că el era homosexual sau că ea nu mai făcuse sex de patru ani. Și ce naiba e cu nebunia asta a clismelor? „Se opri să se holbeze la dezastrele chirurgiei plastice și trecu mai departe, peste noutățile modei și „Am văzut îngeri” și „Pisică îndrăzneață salvează o familie”. Zăbovise Joseph Roke asupra acelorași bârfe, a acelorași toane ale celebrităților? Studiase oare fețele desfigurate de chirurgi plasticieni și se gândise: „Nu-i pentru mine. O să îmbătrânesc frumos”? Nu, bineînțeles că nu. Joseph Roke nu era genul de bărbat care să citească așa ceva. „Atunci cum de a ajuns acest ziar la el în mașină?” Se întoarse la anunțurile clasice de pe ultimele două pagini. Aici erau coloane cu reclame pentru servicii oferite de medii, vindecători și oportunități de afaceri la domiciliu. Răspundea cineva la aceste lucruri? Credea cineva că poate obține „până la 250 de dolari pe zi, lipind plicuri”? La jumătatea paginii găsi anunțurile personale, iar privirea îi îngheță brusc când văzu un anunț de două rânduri, cu patru cuvinte familiare. „Zarurile au fost aruncate.” Dedesubt era o oră, o dată și un număr de telefon cu un cod începând cu 617. Boston. Propoziția putea să fie pur și simplu o coincidență, se gândi ea. Puteau fi doi iubiți care aranjau o întâlnire pe ascuns. Sau o livrare de droguri. Probabil nu avea absolut nicio legătură cu Olena, Joe și Mila. Cu inima bătându-i, ridică receptorul telefonului din bucătărie și formă numărul din anunț. Suna. De trei ori, de patru ori, de cinci ori. Nu intră robotul și nici nu se auzi vreun semnal sonor. Continuă să sune până pierdu numărul. „Poate că e numărul de telefon al unei femei moarte.” — Alo? răspunse un bărbat. Jane încremeni, pregătindu-se să pună receptorul în furcă. Ridică receptorul la ureche. — E cineva acolo? zise bărbatul, impacientat. — Alo? spuse Jane. Cine e la telefon? — Cine e? Dumneavoastră ați sunat. — Îmi cer scuze. Mi s-a dat numărul de telefon, dar nu am primit și un nume. — Nu e niciun nume pe linia asta, spuse bărbatul. E un telefon public. — Unde sunteți? — Faneuil Hall. Treceam pe aici când am auzit telefonul sunând. Așa că, dacă dumneavoastră căutați pe cineva anume, nu vă pot ajuta. La revedere. Închise. Se uită din nou la anunț. La acele patru cuvinte. „Zarurile au fost aruncate.” 1291

Se întinse iar după receptor și formă. — Weekly Confidential, răspunse o femeie. Anunțuri. — Bună ziua, zise Jane. Aș dori să dau un anunț. • — Trebuia să vorbești mai întâi cu mine, zise Gabriel. Nu-mi vine să cred că ai făcut asta de una singură. — N-am avut timp să îți dau telefon, îi spuse Jane. Termenul limită pentru anunțuri era azi la ora 17:00. Trebuia să iau o decizie pe loc. — Nu știi cine va răspunde, iar acum numărul telefonului tău mobil va fi tipărit. — Cel mai rău lucru care se poate întâmpla e să primesc câteva telefoane de la nebuni, atâta tot. — Sau vei fi atrasă în ceva mult mai periculos decât credem. Gabriel azvârli tabloidul pe masa din bucătărie. — Trebuie să aranjăm asta cu Moore. Poliția din Boston poate lista și verifica apelurile. Mai întâi trebuie să ne gândim cum procedăm. Se uită la ea. Anuleazăl, Jane. — Nu pot. Ți-am spus, e prea târziu. — Isuse. Dau o fugă la birou pentru două ore și vin acasă și-mi găsesc soția jucând „sunând după pericol” în bucătăria noastră. — Gabriel, e doar un anunț de două rânduri. Ori mă sună cineva, ori nu mușcă nimeni momeala. — Și ce faci dacă totuși sună cineva? — Atunci îl voi lăsa pe Moore să se ocupe. — O să-l lași pe el? Gabriel începu să râdă. Asta e meseria lui, nu a ta. Tu ești în concediu de maternitate, mai ții minte? Pentru a sublinia acest aspect, un urlet puternic izbucni brusc în camera copilului. Jane se duse să-și liniștească fetița și descoperi că Regina iar se dezvelise și acum își ridicase pumnii, supărată că dorințele ei nu erau îndeplinite. „Nimeni nu e mulțumit de mine azi”, se gândi Jane în timp ce o ridică pe Regina din pătuț. Duse gura înfometată a bebelușului la sân și tresări din cauza durerii în timp ce fetița începu să sugă. „Încerc să fiu o mamă bună, își zise ea, chiar sunt, dar m-am săturat să miros a lapte acru și a pudră de talc. M-am săturat să fiu obosită. Obișnuiam să urmăresc băieți răi.” O duse pe fetiță în bucătărie și începu s-o legene când pe un braț, când pe celălalt, încercând s-o mulțumească, deși ea mai avea puțin și lua foc. — Chiar dacă aș putea, nu aș anula anunțul, zise ea sfidător. Se uită cum se duce Gabriel spre telefon. — Pe cine suni? — Pe Moore. O să preia el de aici. — E telefonul meu mobil. E ideea mea. 1292

— Nu e investigația ta. — Nu spun că trebuie să comand eu operațiunea. Am specificat ora și locul. Ce-ar fi să stăm împreună în acea noapte și să așteptăm să vedem cine sună? Eu, tu și Moore. Vreau să fiu acolo când sună. — Trebuie să încetezi cu asta, Jane. — Deja m-am implicat. — O ai pe Regina. Ești mamă. — Dar nu sunt moartă. Mă asculți? Nu. Sunt. Moartă. Cuvintele ei părură să rămână în aer, furia răsunând ca un țambal dezacordat. Regina se opri brusc din supt și își deschise ochii, uitându-se cu uimire la mama sa. Frigiderul scoase un zăngănit și se opri. — N-am spus niciodată că ești, spuse Gabriel încet. — Dar aș putea fi, după cum vorbești. „O ai pe Regina. Ai o slujbă mult mai importantă acum. Trebuie să stai acasă, să alăptezi și să-ți lași creierul să putrezească.” Sunt polițistă, și trebuie să mă întorc la muncă. Îmi lipsește. M-am săturat să am pagerul închis. Respiră adânc și se așeză la masa din bucătărie, plângând de frustrare. — Sunt polițistă, șopti ea. Gabriel se așeză în fața ei. — Știu că ești. — Nu cred că știi. Își puse mâna pe față. Nu știi deloc cine sunt. Crezi că te-ai căsătorit cu altcineva. Mama Perfectă. — Știu exact cu cine m-am căsătorit. — Realitatea e nenorocită, nu-i așa? Așa sunt și eu. — Păi cam așa ești, încuviință el. Uneori. — Te-am avertizat. Se ridică în picioare. Regina era ciudat de liniștită, uitându-se încă la Jane de parcă mami devenise deodată interesantă de privit. — Știi cine sunt, și întotdeauna ai avut de ales. Jane ieși din bucătărie. — Jane. — Trebuie să-i schimb scutecul Reginei. — Fir-ar să fie, fugi de ceartă. Se întoarse spre el. — Nu fug de nicio ceartă. — Atunci așază-te lângă mine, pentru că eu nu fug de tine și nici nu am de gând s-o fac. Pentru o clipă se uită pur și simplu la el. „E atât de greu și înspăimântător să fii căsătorit, și are dreptate când spune că vreau să fug. Singurul lucru pe care vreau cu adevărat să-l fac este să mă retrag într-un loc în care nimeni nu mă poate atinge.” Își trase un scaun și se așeză. 1293

— Știi, lucrurile chiar s-au schimbat, îi spuse el. Nu mai e ca înainte, când nu o aveam pe Regina. Ea nu spuse nimic, fiind supărată că el fusese de acord cu faptul că ea era o nenorocită. Chiar dacă era adevărat. — Am vrut să fiu mamă, nu să mă duc la închisoare. — Vrei să spui că îți pare rău că avem un copil? Jane se uită la Regina. Fetița ei se uita în sus, cu ochii larg deschiși, de parcă înțelegea fiecare cuvânt. — Nu, bineînțeles că nu. Doar că… Clătină din cap. Sunt mai mult decât mama ei. Sunt și eu. Dar mă pierd, Gabriel. Cu fiecare zi care trece simt că dispar câte puțin. Asemenea pisicii Cheshire din Alice în Țara Minunilor. În fiecare zi îmi aduc din ce în ce mai greu aminte cine eram. Apoi vii acasă și te superi pe mine pentru că am dat acel anunț, ceea ce, trebuie să recunoști, a fost o idee strălucită. Apoi mă gândesc: Bun, acum chiar m-am pierdut. Până și soțul meu a uitat cine sunt. Gabriel se aplecă, străfulgerând-o cu privirea. — Știi cum m-am simțit atunci când ai fost ținută ostatică în spital? Ai idee? Crezi că ești așa puternică. Iei o pușcă la spinare și brusc ești Femeia Fantastică. Dar dacă ești rănită, nu ești singura care sângerează. Și eu sângerez. Te-ai gândit vreodată la mine? Jane nu spuse nimic. El râse, era râsul unui om rănit. — Da, sunt o pacoste, care încearcă să te protejeze tot timpul de tine însăți. Cineva trebuie s-o facă, pentru că ești cel mai mare dușman al tău. Nu încetezi niciodată să arăți ce poți. Încă ești surioara detestată a lui Frankie Rizzoli. O fată. Nu ești suficient de bună să te joci cu băieții, și n-o să fii niciodată. Ea se uita pur și simplu la el, urând faptul că o cunoștea atât de bine. Ura precizia săgeților lui, care loviseră cu atâta cruzime ținta. — Jane. El se întinse deasupra mesei. Înainte ca ea să se tragă înapoi, o luase de mâini, ținând-o bine, fără nicio intenție de a-i da drumul. — Nu trebuie să-mi demonstrezi nimic mie, sau lui Frankie, sau altcuiva. Știu că îți e greu acum, dar o să te întorci la serviciu înainte să-ți dai seama. Așa că lasă puțin la o parte adrenalina. Lasă-mă pe mine să stau liniștit. Lasă-mă să mă bucur puțin că am soția și fetița în siguranță acasă. Încă o ținea de mână peste masă. Jane se uită în jos la mâinile lor și se gândi: „Omul ăsta nu ezită niciodată. Oricât de tare l-aș enerva, e mereu alături de mine. Chiar dacă îl merit sau nu.” Încet, degetele lor se uniră într-un armistițiu silențios. Telefonul sună. Regina începu să urle. 1294

— Momentul de liniște n-a durat mult, oftă Gabriel. Scuturându-și capul, se ridică să răspundă la telefon. Jane ieșea cu Regina din bucătărie când îl auzi spunând: — Ai dreptate. Hai să nu vorbim despre asta la telefon. Deveni imediat alertă, întorcându-se să-i vadă fața și să afle motivul pentru care își schimbase vocea. Dar el se uita la perete, iar ea observă cum i se încordaseră mușchii gâtului. — Te așteptăm, spuse el și puse receptorul în furcă. — Cine era? — Maura. Vine încoace.

1295

• TREIZECI ȘI UNU Maura nu veni singură la ei. Lângă ea în hol stătea un bărbat atrăgător cu părul negru și o barbă îngrijită. — El e Peter Lukas, zise ea. Jane îi aruncă Maurei o privire neîncrezătoare. — Ai adus un reporter? — Jane, avem nevoie de el. — De când avem nevoie de reporteri? Lukas salută voios. — Încântat de cunoștință, detective Rizzoli, agent Dean. Pot să intru? — Nu, haideți să nu stăm de vorbă aici, zise Gabriel, în timp ce el și Jane, cu Regina în brațe, ieșiră pe hol. — Unde mergem? întrebă Lukas. — Urmați-mă. Gabriel îi conduse pe scări, două etaje mai sus, și ieșiseră pe acoperiș. Aici, locatarii blocului creaseră o grădină exuberantă cu flori în ghiveci, dar arșița verii din oraș și suprafața încinsă a asfaltului începuseră să veștejească această oază. Roșiile se ofileau în ghivece, iar vița-de-vie cu frunzele arse de soare se prindea asemenea degetelor stafidite pe un cadru de metal. Jane o așeză pe Regina pe scaunul pentru copii aflat la umbra unei mese cu umbrelă, iar bebelușul, îmbujorat, adormi imediat. Din această poziție favorabilă, puteau vedea alte grădini pe acoperișuri, alte petice de verdeață în peisajul sterp. Lukas puse un dosar lângă bebeluș. — Dr. Isles mi-a spus că v-ar interesa asta. Gabriel deschise dosarul. Conținea o tăietură din ziar, cu chipul unui bărbat zâmbind și titlul: „Bărbat din Reston găsit mort la bordul unui iaht. Lipsește de pe 2 ianuarie”. — Cine era Charles Desmond? întrebă Gabriel. — Un bărbat foarte puțin cunoscut, răspunse Lukas. Lucru care mă intriga cel mai mult la el. De aceea mi-am îndreptat atenția către această știre, deși medicul legist a determinat în mod convenabil că s-a sinucis. — Pui la îndoială acest aspect? — Nu am cum să dovedesc că n-a fost vorba de o sinucidere. Desmond a fost găsit în toaleta iahtului său, pe care îl ținea acostat într-un port pe râul Potomac. A murit în cadă, cu venele de la mâini tăiate, lăsând în urmă un bilet în care explica de ce s-a sinucis. Când l-au găsit, era mort de zece zile. Departamentul 1296

de Medicină Legală n-a făcut publică nicio poză, dar, după cum vă imaginați, trebuie să fi fost o autopsie destul de plăcută. Jane se strâmbă. — Aș prefera să nu-mi imaginez. — Biletul pe care l-a lăsat în urmă nu era prea revelator. „Sunt deprimat, viața e de rahat, nu mai suport să mai trăiesc nicio zi.” Desmond era cunoscut ca fiind în plus un băutor înrăit și era divorțat de cinci ani, așa că era plauzibil să fie deprimat. Sună a fi un caz clar de sinucidere, nu? — De ce nu pari convins? — Am simțit furnicături. Al șaselea simț al reporterului care spune că ceva nu e în regulă, ceva ce ar duce la o poveste mai importantă. Tipul ăsta este bogat, are un iaht, lipsește de zece zile și abia apoi se gândește cineva să-l caute. Singurul mod în care au putut să stabilească de cât timp dispăruse a fost datorită tichetului de intrare în parcarea portului, datat 2 februarie și găsit în mașina sa. Vecinii lui au spus că obișnuia să călătorească atât de des în străinătate, încât nu i-a alarmat faptul că nu-l mai văzuseră de o săptămână. — Călătorea în străinătate? întrebă Jane. De ce? — Nimeni n-a putut să-mi spună. — Sau n-au vrut să-ți spună. Lukas zâmbi. — Ești foarte suspicioasă, detective. Așa sunt și eu. Am devenit și mai curios în legătură cu Desmond și am început să mă întreb dacă mai e ceva în plus. Știi, așa a început și povestea Watergate. Un caz banal de furt se transformă în ceva mult, mult mai important. — Ce era atât de important în povestea asta? — Cine era tipul. Charles Desmond. Jane se uită la fotografia cu chipul lui Desmond. Avea un zâmbet plăcut și un nod la cravată bine făcut. Era genul de poză care apare în rapoartele unei corporații. Directorul companiei, emanând competență. — Cu cât puneam mai multe întrebări despre el, cu atât ieșeau la iveală lucruri interesante. Charles Desmond n-a făcut facultate. A lucrat douăzeci de ani în armată, majoritatea timpului pentru serviciile secrete militare. La cinci ani după ce se retrage din armată, își ia un iaht și o vilă în Reston. Acum te întrebi următorul lucru: ce a făcut de a strâns atâția bani? — În articolul tău scrie că a lucrat pentru o companie numită Pyramid Services, remarcă Jane. Ce-i asta? — Asta m-am întrebat și eu. Mi-a luat ceva timp până am aflat, dar câteva zile mai târziu am aflat că Pyramid Services este o sucursală a ghici cărei companii? — Nu-mi spune, zise Jane. Ballentree. — Exact, detective. Jane se uită la Gabriel. 1297

— Numele ăsta tot apare. — Uită-te la data când a dispărut, spuse Maura. Asta mi-a atras atenția. 2 ianuarie. — Cu o zi înainte de masacrul din Ashburn. — Interesantă coincidență, nu vi se pare? — Povestește-ne mai multe despre Pyramid. Lukas încuviință. — Este ramura din Ballentree care se ocupă cu transportul și cu securitatea, parte din gama variată de servicii pe care ei le oferă în zonele de război. Orice lucru de care are nevoie apărarea noastră – gărzi de corp, escorte pentru transporturi, echipe private de intervenție – Ballentree poate pune la dispoziție. Se duc la muncă în zone ale lumii unde nu există guverne funcționale. — Profitori după războaie, spuse Jane. — De ce nu? Ies o grămadă de bani de pe urma războaielor. În timpul conflictului din Kosovo, soldații privați ai lui Ballentree au protejat echipele de constructori. Au acum forțe de poliție private în Kabul, Bagdad și în mai toate orașele din jurul Mării Caspice. Toate plătite de contribuabilul american. Așa șia cumpărat Charles Desmond iahtul. — Lucrez pentru forța de poliție greșită, remarcă Jane. Poate că ar trebui să mă înscriu pentru Kabul, și așa mi-aș cumpăra și eu un iaht. — N-ai vrea să lucrezi pentru oamenii ăștia, Jane, zise Maura. Nu când auzi ce presupune asta. — Te referi la faptul că lucrează în zone de conflict? — Nu, interveni Lukas. Faptul că au legături cu niște indivizi dubioși. De câte ori faci afaceri într-o zonă de conflict, faci în același timp afaceri cu mafia locală. E aproape firesc să formezi parteneriate –, așa ajung ucigașii locali să lucreze cu companii precum Ballentree. Există o piață neagră pentru orice fel de marfă – droguri, armament, băutură, femei. Fiecare război reprezintă o oportunitate, o piață nouă și toată lumea vrea o parte din pradă. De aceea e așa de mare bătaie pe contractele de apărare, nu doar pentru contracte în sine, ci pentru șansa afacerilor pe piața neagră care vin odată cu ele. Ballentree a câștigat mai multe afaceri anul trecut decât oricare alt contractor de apărare. Tăcu. În mare parte datorită faptului că Charles Desmond era al naibii de bun în meseria lui. — Ce meserie? — El le aranja afacerile. Un om care avea prieteni la Pentagon și probabil în alte locuri. — Și tare l-a mai ajutat asta, spuse Jane uitându-se în jos la poza lui Desmond. Un om al cărui cadavru nu a fost descoperit timp de zece zile. Un om considerat misterios de vecinii lui, astfel încât nu s-a gândit nimeni să raporteze dispariția sa. 1298

— Întrebarea e, zise Lukas, de ce a trebuit să moară? Oare i-au întors spatele prietenii de la Pentagon. Sau altcineva? Pentru câteva clipe nimeni nu scoase o vorbă. Din cauza căldurii, acoperișul lucea ca apa, iar de pe străzi se ridica mirosul de gaze de eșapament și huruitul traficului. Jane își dădu seama că Regina era trează și se uita atentă la ea. „E ciudat câtă inteligență văd în ochii fiicei mele.” Din locul în care stătea, Jane putu vedea o femeie stând la soare pe un alt acoperiș, având sutienul de la costumul de baie desfăcut iar spatele gol lucind de ulei. Văzu un bărbat pe un balcon, vorbind la telefonul mobil, și o fată care stătea lângă fereastră, exersând la vioară. Deasupra capului, o urmă albă anunța trecerea unui avion. „Câți oameni ne pot vedea? se întreba ea. Câte camere și câți sateliți sunt orientați spre acoperișul nostru? Bostonul a devenit un oraș supravegheat.” — Sunt sigură că asta le-a trecut tuturor prin minte, spuse Maura. Charles Desmond a lucrat pentru serviciile secrete militare. Bărbatul pe care Olena l-a împușcat în camera din spital lucrase mai mult ca sigur în armată. Cu toate astea, amprentele sale au fost șterse din dosare. Biroul meu a fost spart. Ne gândim oare la fantome? Poate chiar la CIA? — Ballentree și CIA au mers întotdeauna mână-n mână, zise Lukas. Asta nu ar trebui să surprindă pe nimeni. Lucrează în aceleași țări, angajează același tip de oameni. Comerț cu aceeași informație. Se uită la Gabriel. — Iar astăzi apar aici, acasă. Declară o amenințare teroristă, iar guvernul american poate justifica orice acțiune, orice cheltuială. Fonduri de care nu știe nimeni sunt direcționate către programe neoficiale. Așa ajung oameni ca Desmond să dețină iahturi. — Sau să sfârșească morți, adăugă Jane. Soarele s-a schimbat, strălucește acum sub umbrelă, pe umerii lui Jane. Sudoarea îi curge pe sân. „E prea cald aici pentru tine, bebelușule”, se gândi ea, uitându-se la fața îmbujorată a Reginei. „E prea cald pentru noi toți.”

1299

• TREIZECI ȘI DOI Detectivul Moore se uită la ceas, ora opt seara apropiindu-se. Ultima oară când Jane stătuse în sala de conferințe a Secției de Criminalistică, era însărcinată în luna a noua, epuizată, irascibilă și mai mult decât pregătită pentru concediul de maternitate. Acum se afla în aceeași cameră, cu aceiași colegi, dar totul era diferit. Atmosfera din cameră era tensionată, crescând cu fiecare minut. Ea și Gabriel stăteau cu fața spre Moore; detectivii Frost și Crowe stăteau aproape de capul mesei. În mijloc era obiectul la care se uitau cu toții: telefonul lui Jane, conectat la un difuzor. — Ne apropiem, spuse Moore. — Te simți în stare să faci asta? Îl putem pune pe Frost să preia apelurile. — Nu, trebuie s-o fac, replică Jane. Dacă răspunde un bărbat, s-ar putea s-o sperie. Crowe ridică din umeri. — Asta dacă această fată misterioasă va suna. — Din moment ce ți se pare o pierdere de timp, izbucni Jane, nu trebuie să fii prezent. — Stau să văd ce se întâmplă. — N-am vrea să te plictisim. — Trei minute, băieți, interveni Frost, încercând, ca de obicei, să-i împace pe Jane și pe Crowe. — Revista se află la chioșcurile de ziare de cinci zile, spuse Moore. A avut ocazia să-l vadă. Dacă nu sună, înseamnă că nu vrea. „Sau e moartă”, se gândi Jane. Cu siguranță asta le-a trecut tuturor prin minte deși n-o rostise nimeni. Telefonul mobil al lui Jane sună, iar toate privirile se îndreptară către ea. Pe ecran apăru un număr din Fort Lauderdale. Era doar un telefon, dar inima lui Jane bătea cu putere, ca și când îi era frică. Respiră adânc și se uită la Moore, care încuviință. — Alo? răspunse ea. Se auzi vocea unui bărbat vorbind tărăgănat. — Despre ce e vorba? În fundal se auziră râsete, oameni bucurându-se de o glumă bună. — Cine sunteți? întrebă Jane. — Ne întrebam cu toții ceva. Ce înseamnă „Zarurile au fost aruncate”? — M-ați sunat ca să mă-ntrebați ceva? — Da. Acesta e un joc și noi trebuie să ghicim? 1300

— Nu am timp să vorbesc acum cu dumneavoastră. Aștept un alt telefon. — Cucoană! Sunăm interurban, fir-ar să fie. Jane închise receptorul și se uită la Moore. — Ce nesimțit. — Dacă ăsta e cititorul tipic de Confidential, zise Crowe, asta o să fie o noapte al naibii de distractivă. — Probabil că vom mai primi câteva telefoane de acest fel, îi avertiză Moore. Telefonul sună. De data asta apelul era din Providence. Un fior de adrenalină o făcu pe Jane să tresară. — Alo? — Bună, zise o femeie. Am văzut anunțul dumneavoastră în Confidential, și scriu o lucrare de cercetare pe anunțurile personale. Voiam să știu dacă scopul acestui anunț este unul romantic sau o reclamă pentru o fabrică. — Niciuna din variante, izbucni Jane și trânti receptorul. Dumnezeule, ce se întâmplă cu oamenii ăștia? La 8:05, telefonul sună din nou. Era cineva din Newark, care întreba: — Ăsta e vreun fel de concurs? Primesc vreun premiu pentru că am sunat la acest număr? La 8:15. — Ești vreun spion, ceva? Pe la 8:30 telefoanele au încetat, în sfârșit. Timp de douăzeci de minute s-au uitat la telefon. — Cred că asta a fost, zise Crowe, ridicându-se în picioare și întinzându-se. A fost o seară petrecută în mod valoros. — Așteptați, spuse Frost. Ne apropiem de ora centrală. — Ce? — Anunțul dat de Rizzoli nu specifica fusul orar. E aproape opt seara în Kansas. — Are dreptate, zise Moore. Hai să mai așteptăm puțin. — Toate fusurile orare? O să stăm aici până la miezul nopții, se plânse Crowe. — Chiar și mai mult, își dădu cu părerea Frost. Dacă luăm în calcul și Hawaii. Crowe pufni. — Poate că ar trebui să comandăm niște pizza. În cele din urmă așa făcură. În liniștea dintre zece și unsprezece seara, Frost ieși și se întoarse cu două pizza mari cu peperroni de la Domino. Deschiseră câteva cutii cu suc și împărțiră șervețele, uitându-se la telefonul tăcut. Deși Jane se afla în concediu de mai bine de-o lună, în seara asta era ca și când nu plecase deloc. Stătea la aceeași masă, cu aceiași polițiști obosiți și, ca de obicei, Darren Crowe o enerva la culme. Nimic nu se schimbase, cu excepția lui Gabriel, care se 1301

alăturase echipei. „Mi-au lipsit, se gândi ea. Crowe și toți ceilalți. Mi-a lipsit participarea la căutare.” Telefonul sună și o prinse când se pregătea să muște dintr-o felie de pizza. Luă un șervețel să se șteargă pe mâini și se uită la ceas. Fix unsprezece noaptea. Pe ecran apăru un număr de Boston. Acest apel întârziase cu trei ore. — Alo? răspunse ea. Nu se auzi nimic. — Alo? spuse Jane din nou. — Cine ești? Era vocea unei femei, aproape că șoptea. Emoționată, Jane se uită la Gabriel și văzu că și el își dăduse seama de același lucru. Femeia avea un accent aparte. — Sunt o prietenă, spuse Jane. — Nu știu cine ești. — Olena mi-a povestit despre tine. — Olena e moartă. Ea e. Jane se uită în jurul mesei și văzu fețe uluite. Până și Crowe se aplecă în față, încordat. — Mila, spuse Jane. Spune-mi unde ne putem întâlni. Te rog, trebuie să vorbim. Îți promit că vei fi în siguranță. Oriunde vrei tu. Auzi păcănitul receptorului închizându-se. — La naiba. Jane se uită la Moore. — Trebuie să o localizăm. Frost închise telefonul din sala de conferințe. — West End. E un telefon public. — Să mergem, zise Crowe, care deja se ridicase de pe scaun și se îndrepta spre ușă. — Până când ajungi acolo, va fi plecată de mult, spuse Gabriel. — O patrulă ar putea ajunge acolo în cinci minute, sugeră Moore. Jane clătină din cap. — Fără uniforme. Dacă vede vreuna își va da seama că e o înscenare și voi pierde orice șansă de a lua legătura din nou cu ea. — Și ce propui să facem? spuse Crowe, oprindu-se în pragul ușii. — S-o lăsăm să reflecteze puțin. Are numărul meu. Știe cum să dea de mine. — Dar nu știe cine ești, zise Moore. — Și asta trebuie s-o sperie. Este doar precaută. — S-ar putea să nu mai sune deloc. Asta ar putea fi unica noastră șansă s-o aducem aici. Haideți să trecem la fapte, propuse Crowe. — Are dreptate, recunoscu Moore, uitându-se la Jane. Ar putea fi singura noastră șansă. 1302

După un moment, Jane încuviință. — Bine. Duceți-vă. Frost și Crowe părăsiră sala. În timp ce minutele se scurgeau, Jane se uita la telefonul mut, gândindu-se: „Poate că ar fi trebui să mă duc cu ei. Eu ar trebuie să fiu cea care o caută”. Și-i imagină pe Frost și pe Crowe cercetând labirintul de străzi din West End, căutând o femeie al cărei chip nu-l știau. Telefonul lui Moore sună, iar el îl deschise cu repeziciune. După felul în care vorbea, Jane își dădu seama că veștile nu erau tocmai bune. Închise și dădu din cap. — Nu era acolo? întrebă Jane. — Au chemat echipa de investigație pentru a lua amprente de pe telefon. Văzu marea dezamăgire de pe chipul ei. Cel puțin acum știm că există cu adevărat. Trăiește. — Pentru moment, zise Jane. • Până și polițiștii trebuie să cumpere lapte și scutece. Jane era în magazin, la raionul de alimente cercetând cu atenție cutiile cu lapte praf pentru bebeluși, de pe rafturi, studiind conținutul nutritiv al fiecărui produs, iar Regina stătea comod pe pieptul ei, într-un ham pentru bebeluși. Toate ofereau surplusul zilnic de la A la Zinc, necesar bebelușului. „Oricare dintre aceste produse ar fi bun, se gândi ea, așa că oare de ce mă simt vinovată? Reginei îi place laptele. Și trebuie să-mi deschid pagerul și să mă întorc la serviciu. Trebuie să mă dau jos din pat și să nu mă mai uit la acele reluări din Cops.” Trebuie să ies din magazinul ăsta. Luă două baxuri cu câte șase cutii de Similac, se duse la un alt raion pentru Pampers, apoi se îndreptă spre casă. Afară era atât de cald, încât transpiră doar punând cumpărăturile în portbagaj. Pe scaune puteai să prăjești carne; înainte s-o fixeze pe Regina în scaunul pentru bebeluși, Jane lăsă ușile deschise pentru a aerisi mașina. Cărucioarele pentru cumpărături zăngăneau, împinse de cumpărători transpirați. Se auzi un claxon, iar un bărbat țipă: „Vezi pe unde mergi, bezmeticule!” Niciunul dintre acești oameni nu voia să se afle în oraș în momentul de față. Toți voiau să fie pe plajă cu câte o înghețată la cornet în mână, nu să fie cot la cot cu alți bostonezi nervoși. Regina începu să plângă, cu cârlionții negri lipiți de frunte din cauza transpirației. Un alt bostonez nervos. Tot urla în timp ce Jane se aplecă pe bancheta din spate și îi puse centura. În timp ce Jane se afla în trafic, la câteva străzi depărtare, cu aerul condiționat la putere maximă, Regina tot urla. Mai prinse un semafor și se gândi: „Doamne, ajută-mă să trec de după-amiaza asta”. Îi sună telefonul mobil. 1303

Putea să-l lase să sune, dar sfârși prin a-l căuta prin poșetă și văzu pe ecran că era un număr local pe care nu-l recunoscu. — Alo? răspunse ea. Printre țipetele nervoase al Reginei, abia auzi întrebarea: — Cine ești? Vocea era blândă și familiară. Toți mușchii i se încordară. — Mila? Nu închide! Te rog, nu închide. Stai de vorbă cu mine! — Ești de la poliție. Semaforul se făcu verde, iar în spatele ei claxona o mașină. — Da, recunoscu ea. Sunt polițistă. Încerc doar să te ajut. — De unde-mi știi numele? — Eram cu Olena când… — Când a omorât-o poliția? Mașina din spatele lui Jane claxonă din nou, un îndemn nervos să se miște naibii de acolo. „Tâmpitule.” Călcă accelerația și trecu prin intersecție, cu telefonul încă la ureche. — Mila, Olena mi-a spus să te caut. A fost ultimul lucru pe care l-a spus – că trebuie să te caut. — Aseară ai trimis polițiști să mă prindă. — N-am trimis… — Doi bărbați. I-am văzut. — Sunt prietenii mei, Mila. Cu toții încercăm să te protejăm. E periculos să fii de una singură. — Nici nu ai idee cât de periculos. — Ba da, știu! Tăcu. — Știu de ce fugi și de ce ești speriată. Erai în acea casă când prietenele tale au fost omorâte, nu-i așa, Mila? Ai văzut cum s-a întâmplat. — Sunt singura care a mai rămas. — Ai putea să depui mărturie la proces. — Mai întâi o să mă omoare. — Cine? Se făcu liniște. „Te rog nu închide iar, se gândi ea. Rămâi pe fir.” Văzu un loc liber lângă bordură și trase brusc pe dreapta. Stătea cu telefonul la ureche, așteptând ca femeia să spună ceva. Pe bancheta din spate Regina urla întruna, din ce în ce mai furioasă că mama ei îndrăznea s-o ignore. — Mila? — Ce bebeluș plânge? — E bebelușul meu. E în mașină cu mine. — Dar ai spus că ești de la poliție. 1304

— Da, sunt. Ți-am spus că sunt. Mă cheamă Jane Rizzoli. Sunt detectiv. Poți verifica asta, Mila. Sună la Departamentul de Poliție din Boston și întreabă-i despre mine. Eram cu Olena când a murit. Am fost prizonieră în acea clădire cu ea. Tăcu. N-am putut s-o salvez. Se făcu iar liniște. Aerul condiționat funcționa la capacitate maximă, iar Regina tot plângea, hotărâtă să-i scoată peri albi mamei sale. — În parc, spuse Mila. — Poftim? — În seara asta la ora nouă. Așteaptă-mă lângă heleșteu. — Vei fi acolo? Alo? Nu mai era nimeni pe fir.

1305

• TREIZECI ȘI TREI Arma se simțea grea și ciudat de nefamiliar la brâul lui Jane. Cândva un vechi prieten, stătuse închisă și ignorată într-un dulap în ultimele săptămâni. O încărcase în silă și o băgase în toc. Deși întotdeauna își tratase arma cu un respect sănătos pe care-l merita orice obiect ce putea face o gaură în pieptul unui om, nu mai ezitase niciodată să-l ia. „Asta trebuie să fie din cauza instinctului matern, se gândi ea. Mă uit acum la un pistol, și singurul lucru la care mă gândesc e Regina. Cum o apăsare greșită, un glonț la voia întâmplării ar putea-o răpi de lângă mine.” — Nu trebuie să fii tu, insistă Gabriel. Stăteau în Volvo-ul lui Gabriel, parcat pe Newbury Street, unde magazinele de firmă se pregăteau să închidă. Clienții obișnuiți ai restaurantelor de sâmbătă seara zăboveau prin cartier, cupluri la patru ace se plimbau, mulțumiți de cină și de vin. Spre deosebire de Jane, care era prea agitată să mănânce mai mult de câteva guri din friptura înăbușită pe care i-o adusese mama ei acasă. — Pot să trimită o altă polițistă, zisese Gabriel. Poți să stai deoparte de data asta. — Mila îmi cunoaște vocea. Știe cum mă cheamă. Trebuie s-o fac. — Ai fost pe tușă o lună. — Și e timpul să revin înapoi. Se uită la ceas. — Patru minute, spuse ea la microfon. E toată lumea pregătită? Îl auzi pe Moore în ureche spunând: — Suntem pe poziții. Frost e la Beacon și Fluntington. Eu sunt în față la Four Seasons. — Iar eu voi fi în spatele tău, zise Gabriel. — Bine. Coborî din mașină și își lăsă în jos sacoul ușor pe care îl purta pentru a-i acoperi arma. Mergând pe strada Newbury Street, îndreptându-se spre vest, trecu pe lângă turiști ieșiți la plimbare sâmbătă seara. Oameni care nu aveau nevoie de arme la centură. Pe Arlington Street se opri să aștepte traficul. Peste stradă era parcul, iar în stânga ei se afla Beacon Street, unde stătea Frost, dar nu se uită în direcția lui. Nici nu se hazardă la o privire peste umăr, ca să vadă dacă Gabriel era în spatele ei. Știa că e. Traversă Arlington Street și intră în parc. Newbury Street era aglomerată, dar aici erau doar câțiva turiști. Un cuplu se așeză pe o bancă lângă heleșteu, stând îmbrățișați, neatenți la cei care nu făceau 1306

parte din universul lor pasional. Un bărbat era aplecat deasupra unui coș de gunoi, strângând cutii din aluminiu și băgându-le în sac. Întinși pe peluză, la umbra copacilor prin care nu răzbăteau luminile stradale, mai mulți puști zdrăngăneau fiecare, pe rând, la chitară. Jane se opri la marginea heleșteului și se uită în întuneric. „O fi aici? Oare deja mă urmărește?” Nimeni nu se apropie de ea. Se plimbă încet în jurul heleșteului. În timpul zilei erau bărci în formă de lebădă, care lunecau pe apă, familii care mâncau înghețată și muzicieni care cântau la tobe bongo. Dar în această seară apa era limpede, o gaură neagră în care nu se reflectau nici măcar luminile orașului. Merse până în capătul heleșteului și se opri, ascultând traficul de pe Beacon Street. Printre boscheți văzu silueta unui bărbat așteptând sub un copac. Barry Frost. Se întoarse și își continuă drumul în jurul lacului, oprindu-se într-un final sub un stâlp de iluminat. „Iată-mă, Mila. Uită-te bine la mine. Se poate vedea că sunt singură.” După câteva clipe se așeză pe o bancă simțindu-se vedeta unei piese cu o singură eroină, lumina lămpii bătând deasupra capului ei. Se simțea privită, violându-i-se intimitatea. Ceva foșni în spatele ei și se întoarse, cu mâna pipăind pistolul. Palma îi îngheță pe toc atunci când văzu că era doar vagabondul acela cu sacul plin de cutii de aluminiu. Cu inima bătându-i cu putere, se așeză din nou pe bancă. Un vânt ușor sufla prin parc, provocând valuri mici pe suprafața apei din heleșteu și acoperind-o cu luminițe. Vagabondul își trase sacul spre un loc de colectare a gunoiului de lângă banca ei și începu să scormonească prin gunoi. Nu se grăbea cu căutarea, și de fiecare dată când găsea câte ceva se auzea un zăngănit de aluminiu. Nu mai pleca bărbatul? Frustrată, se ridică în picioare să scape de el. Îi sună telefonul. Băgă mâna în poșetă și scoase telefonul. — Alo? Alo? Liniște. — Sunt aici, spuse ea. Stau lângă heleșteu, unde mi-ai spus să aștept. Mila? Își auzi doar pulsul inimii. Pierduse legătura. Se plimbă împrejur și cercetă parcul, văzându-i doar pe acei oameni pe care îi văzuse înainte. Perechea îmbrățișată de pe bancă, copiii cu chitara și bărbatul cu sacul plin de cutii. Stătea nemișcat, aplecat deasupra coșului de gunoi, de parcă se uita după vreo bijuterie minusculă în mormanul de ziare și ambalaje. „M-a ascultat.” — Ascultă, zise Jane. Bărbatul se îndreptă imediat. Începu să se îndepărteze, sacul plin de cutii zdrăngănind în spatele său. Ea se ținu după el. 1307

— Vreau să vorbesc cu tine! Bărbatul nu se uită în spate, ci continuă să meargă din ce în ce mai repede, știind că era urmărit. Se luă după el și îl ajunse chiar când era pe trecere. Apucându-l de hanorac, îl trase spre ea. La lumina stâlpului de iluminat public, se uitau unul la celălalt. Avea ochii duși în fundul capului, iar barba neîngrijită și căruntă. Duhnea a alcool și îi mirosea gura. Îi trase mâna la o parte. — Ce faci? Ce naiba, cucoană? — Rizzoli, se auzi vocea lui Moore în cască. Ai nevoie de întăriri? — Nu. Nu, mă descurc. — Cu cine tot vorbești? întrebă vagabondul. Supărată, îi făcu vânt să plece. — Pleacă. Hai, cară-te. — Cine te crezi, de-mi dai mie ordine? — Cară-te. — Da, da. Gâfâi și plecă, târând sacul cu cutii după el. — În ziua de azi, parcurile sunt pline de nebuni… Se întoarse și își dădu brusc seama că era încercuită. Gabriel, Moore și Frost își abandonaseră posturile și se strânseseră în jurul ei. — Dumnezeule, oftă ea. Am cerut cumva ajutor? — Nu știam ce se întâmplă, spuse Gabriel. — Acum am dat-o în bară. Se uită prin parc și i se părea mai gol ca niciodată. Perechea de pe bancă pleca; rămăseseră doar puștii cu chitara, râzând în întuneric. — Dacă Mila a stat la pândă, și-a dat seama că a fost o capcană. Acum nu se va mai apropia de mine nici în ruptul capului. — E zece fără un sfert, zise Frost. Ce zici? Moore dădu din cap. — Hai să strângem tot. Nu se mai întâmplă nimic în seara asta. • — Mă descurcam, spuse Jane. Nu aveam nevoie de întăriri. Gabriel viră în parcarea de lângă blocul lor și opri motorul. — Nu știam ce se petrece. Te-am văzut alergând după acel bărbat și apoi ni sa părut că te amenința. — Voia să plece. — N-am știut. Singurul lucru la care m-am gândit a fost… Se opri și se uită la ea. Am reacționat, atâta tot. — Cred că am pierdut-o, să știi. — Atunci am pierdut-o. — Parcă nici nu-ți pasă. 1308

— Știi de ce-mi pasă? Să nu te rănești. Asta e mai important decât orice pe lume. Gabriel coborî din mașină, iar Jane îl urmă. — Îți amintești cumva cu ce mă ocup? întrebă ea. — Încerc să nu. — Brusc slujba mea nu mai e bună. Închise portiera și se uită la ea pe deasupra mașinii. — Recunosc. Mă chinui din greu să fac față. — Îmi ceri să renunț? — Credeam că va fi simplu. — Și ce ar trebui să fac în loc? — Am o idee mai bună. Ai putea sta acasă cu Regina. — De când ai devenit așa de demodat? Nu-mi vine să cred ce spui. Gabriel oftă și clătină din cap. — Nici mie nu-mi vine să cred c-o spun. — Știai cum sunt când te-ai căsătorit cu mine, Gabriel. Se întoarse și intră în clădire, ajungând deja la al doilea etaj când îl auzi spunând, de la capătul scărilor: — Poate că nu știam cine sunt eu. Se uită la el. — Ce vrei să spui? — Tu și cu Regina sunteți tot ceea ce am. Urcă ușor pe scări până când ajunseră față-n față. — Până acum nu a trebuit să-mi fac griji pentru nimeni, pentru ceea ce aș putea să pierd. N-am știut că mă va speria atât. Acum am descoperit acest călcâi al lui Ahile, și mă gândesc doar la cum să-l protejez. — Nu-l poți proteja, zise ea. E ceva cu care trebuie să trăiești. Asta se întâmplă când ai o familie. — Am prea mult de pierdut. Ușa de la apartamentul lor se deschise brusc, iar Angela băgă capul pe hol. — Am zis eu că voi sunteți. Jane se întoarse. — Bună, mamă. — Abia am culcat-o, așa că faceți liniște. — Cum s-a comportat? — Ca tine la vârsta ei. — Chiar așa de rău? Intrând în apartament, Jane fu surprinsă de cât de aranjat era totul. Vasele fuseseră spălate și puse la locul lor, masa curățată. Un mileu împodobea masa. De când avea ea un mileu? — V-ați certat, nu? întrebă Angela. Îmi dau seama doar uitându-mă la tine. 1309

— Am avut o noapte dezastruoasă, atâta tot. Jane își dădu jos jacheta și o puse în dulap. Când se întoarse spre mama ei, văzu că privirea Angelei era ațintită asupra pistolului ei. — O să-ți scoți și chestia aia, nu? — Întotdeauna îl scot. — Pentru că bebelușii și pistoalele… — Bine, bine. Jane își luă pistolul și îl puse într-un sertar. — Știi, nu are nici măcar o lună. — E precoce, exact ca tine. Angela se uită la Gabriel. — Ți-am povestit vreodată ce a făcut Jane când avea trei ani? — Mamă, nu vrea să asculte povestea asta. — Ba da, vreau, zise Gabriel. Jane oftă. — Implică o brichetă și draperiile din sufragerie. Și pompierii din Revere. — A, asta, spuse Angela. Am uitat povestea asta. — Doamnă Rizzoli, ce-ar fi să-mi povestiți asta pe drum? întrebă Gabriel, întinzându-se în dulap după jacheta Angelei. În cealaltă cameră, Regina scoase un urlet să-i anunțe că, de fapt, nu dormea. Jane intră în camera bebelușului și o ridică din pătuț. Când intră în sufragerie, Gabriel și cu mama ei plecaseră deja. Legănând-o pe Regina în brațe, stătea lângă chiuveta din bucătărie, turnând apă caldă într-o cratiță ca să încălzească biberonul. Sună cineva la interfon. — Janie? pârâi vocea Angelei la interfon. Poți să-mi dai drumul? Mi-am uitat ochelarii. — Urcă, mamă. Jane apăsă pe buton ca să-i dea drumul și aștepta la ușă să-i dea mamei sale ochelarii, când aceasta urca. — Nu pot să citesc fără ei, spuse Angela. Se opri să-i dea nepoțelei ei năbădăioase un ultim sărut. Gabe a pornit deja mașina. — Pa, mamă. Jane se întoarse în bucătărie, unde apa din cratiță fierbea. Băgă biberonul în apă fierbinte și, în timp ce încălzea laptele, se plimbă prin cameră cu fetița care urla. Sună din nou cineva la interfon. — Of, mamă, ce-ai mai uitat de data asta? se întrebă ea și apăsă butonul să-i dea drumul. Acum biberonul era deja cald. Îi dădu biberonul Reginei, dar fetița ei îl dădu la o parte, aproape în scârbă. „Ce vrei, copile? se gândi ea frustrată în timp ce-o duse în sufragerie. De-ai putea să-mi spui ce vrei!” 1310

Deschise ușa ca s-o întâmpine pe mama ei. Nu era Angela cea care stătea în prag.

1311

• TREIZECI ȘI PATRU Fără să scoată un cuvânt, fata intră pe lângă Jane în apartament și încuie ușa. Se duse repede la fereastră, trase obloanele, unul după altul, în timp ce Jane o privea mirată. — Ce crezi că faci? Intrusa se întoarse cu fața la ea și îi puse degetul pe buze. Era scundă, mai mult o copilă decât o femeie, corpul slăbuț aproape că nici nu se vedea în bluza largă. Mâinile care-i ieșeau din mâneci aveau oasele delicate ca ale unei păsări, iar sacoșa mare pe care o ținea părea că-i rupe umărul fragil. Părul ei roșcat era tuns inegal, de parcă ea folosise foarfecile, tăind la întâmplare. Avea ochii palizi, o nuanță nefirească de gri, transparenți asemenea sticlei. Era un chip înfometat, sălbatic, cu obrajii proeminenți și o privire care scruta camera în căutarea capcanelor. — Mila? întrebă Jane. Își acoperi din nou gura cu degetele. Felul în care se uita la Jane nu avea nevoie de interpretare. Taci. Fii speriată. Chiar și Regina părea să înțeleagă. Bebelușul se potoli brusc, făcând ochii mari și alerți în timp ce stătea liniștită în brațele lui Jane. — Ești în siguranță aici, spuse Jane. — Nicăieri nu e sigur. — Stai să-mi sun prietenii. O să îți oferim protecție chiar acum. Mila clătină din cap. — Îi cunosc pe oamenii ăștia. Lucrez cu ei. Jane se întinse după telefon. Fata se aplecă în față și îi trânti mâna pe receptor. — Fără poliție. Jane se uită în ochii fetei, cuprinși de panică. — Bine, murmură ea, îndepărtându-se de la telefon. Și eu sunt tot de la poliție. De ce ai încredere în mine? Mila se uită la Regina. „De asta a riscat să vină aici. Știe că sunt mamă. Cumva, asta contează”, se gândi Jane. — Știu de ce fugi, îi spuse Jane. Știu despre Ashburn. Mila se duse la canapea și se afundă în perne. Brusc, păru și mai mică, veștejindu-se din ce în ce mai mult, sub privirea lui Jane. Își aduse umerii în față. Își lăsă capul în mâini, de parcă era mult prea epuizată ca să și-l țină drept. — Sunt atât de obosită, șopti ea. 1312

Jane se apropie mai mult, stând chiar lângă ea, uitându-se la părul tăiat neîngrijit. — Ai văzut criminalii. Ajută-ne să-i identificăm. Mila se uită la ea cu niște ochi goi, bântuiți. — Nu o să mai trăiesc mult. Jane se lăsă în jos până când cele două femei ajunseră fața-n față. Și Regina se holba la Mila, fascinată de această nouă creatură exotică. — De ce ai venit aici, Mila? Ce vrei să fac? Mila băgă mâna în sacoșa murdară cu care venise, scormoni printre haine, dulciuri și materiale mototolite. Scoase o casetă video și i-o înmână lui Jane. — Ce-i asta? — Mi-e frică s-o mai țin. Ți-o dau ție și spune-le că nu mai sunt altele. Asta e singura copie rămasă. — De unde o ai? — Ia-o! l-o înmână, de parcă era otrăvită, și voia s-o țină cât mai departe de ea. Răsuflă ușurată când Jane o luă, în sfârșit. Jane o puse pe Regina în scăunel, apoi se duse la televizor. Băgă caseta în video și apăsă butonul PLAY pe telecomandă. Pe ecran apăru o imagine. Văzu un pat din alamă, un scaun și niște jaluzele acoperind o fereastră. Pe fundal se auzeau pași apropiindu-se și o femeie chicotind. Se închise o ușă și apărură o femeie și un bărbat. Femeia avea un păr blond lucios, iar bluza scurtă îi scotea în evidență formele frumoase. Bărbatul era îmbrăcat într-un tricou polo și pantaloni kaki. — Așa, se bucura bărbatul în timp ce femeia își dădea bluza jos. Își răsuci fusta și își dădu jos chiloții. Îl împinse în joacă pe bărbat pe pat, iar el căzu pe spate, pasiv, în timp ce se descheia la pantaloni și îi lăsă în vine. Aplecându-se deasupra lui, îi luă penisul în erecție și-l băgă în gură. „E doar o casetă porno, se gândi Jane. De ce mă uit eu la asta?” — Nu asta, zise Mila, luând telecomanda din mâna lui Jane. Apăsă pe derulare înainte. Capul blondei se balansa acum în jos și în sus, făcându-i sex oral cu o eficiență nebunească. Ecranul se întunecă. Acum un alt cuplu apăru în prim-plan. Văzând părul lung și negru al femeii, Jane împietri. Era Olena. Îmbrăcămintea dispăru ca prin magie. Trupuri dezbrăcate se tăvăleau cu rapiditate prin pat. „Am mai văzut dormitorul ăsta o dată”, își dădu Jane brusc seama, amintindu-și de dulapul cu o gaură în perete. Așa a fost făcută filmarea – cu o cameră ascunsă în dulap. Își dădu seama cine era femeia blondă din primul film. Era Necunoscuta numărul doi din filmarea de la locul crimei a detectivului Wardlaw. Femeia care murise în patul ei, ghemuindu-se sub o pătură. „Toate femeile din filmarea asta sunt acum moarte.” 1313

— Aici, spuse Mila încet. Apăsă pe STOP, apoi pe PLAY. Era același pat, aceeași cameră, dar de data asta erau alte așternuturi: un imprimeu floral cu fețe de pernă neasortate. Un bărbat mai în vârstă, cu chelie și ochelari cu rame de sârmă, apăru pe ecran, îmbrăcat cu o cămașă albă cu nasturi și o cravată roșie. Își scoase cravata și o aruncă pe scaun, apoi își descheie cămașa și i se văzu burta palidă, lăsată din cauza bătrâneții. Deși stătea cu fața la cameră, nu părea să fie conștient de prezența acesteia și își dădu jos cămașa fără niciun fel de sfială, dând la iveală un trup cocârjat. Se îndreptă brusc, uitându-se la ceva ce camera nu putu să filmeze. Era o fată. Țipa din toate puterile, protestând frenetic în ceea ce părea a fi rusă. Nu voia să intre în cameră. Plânsetul îi fu curmat de o palmă puternică și de porunca fermă a unei femei. Apoi fata apăru în cadru ca și când ar fi fost împinsă și căzu pe podea, la picioarele bărbatului. Ușa se închise și se auzi zgomotul pașilor îndepărtându-se. Bărbatul se uită în jos spre fată. În pantalonii săi gri deja se vedeau semnele unei erecții. — Ridică-te, spuse el. Fata nu se mișcă. — Ridică-te, îi zise el iar. O împinse cu piciorul. În cele din urmă fata își ridică ușor capul. Încet, de parcă se simțea epuizată doar de atracția gravitației, se chinui să se ridice în picioare, cu părul blond ciufulit. Împotriva voinței ei, Jane se simți atrasă de imaginea de la televizor. Era prea șocată ca să nu se uite în continuare, deși se înfuria tot mai tare. Fata nici măcar nu era adolescentă. Purta o bluză scurtă, roz și o fustă scurtă care îi scotea în evidență picioarele îngrozitor de slabe. Pe față mai era încă vizibilă urma palmei primite de la acea femeie. Vânătăile de pe brațele ei goale erau semnele altor lovituri, ale altor cruzimi. Deși bărbatul se așeză deasupra ei, această copilă fragilă îl sfida cu privirea. — Dă-ți jos bluza. Fata se uită pur și simplu la el. — Ce ai, ești proastă? Nu înțelegi engleză? Fata se ridică brusc, încordându-și maxilarul. „Ba da, înțelege, și îți spune să te duci dracului, boule.” Bărbatul se duse spre ea, o apucă de bluză cu ambele mâini și i-o rupse, smulgându-i nasturii. Fata tresări speriată și îl plesni, aruncându-i ochelarii de la ochi. Aceștia căzură pe podea. Timp de câteva secunde bărbatul se uită la ea, surprins. Apoi furia se întipări pe chipul bărbatului, iar Jane își întoarse privirea de la televizor, știind ce urma să se întâmple.

1314

Îi trase una peste față, iar lovitura fu atât de puternică, încât fata se clătină și căzu pe podea. El o luă de talie, o târî spre pat și o trânti pe saltea. Cu câteva smucituri îi trase fusta și apoi se descheie la pantaloni. Deși lovitura o ameți temporar, fata nu se lăsă învinsă. Deodată păru să-și revină, țipând, bătându-l cu pumnii. Bărbatul o apucă de încheieturi și se urcă peste ea, țintuind-o de saltea. Grăbindu-se să-și facă loc între coapsele ei, îi dădu drumul la mâna dreaptă. Ea îl apucă de față și îl zgârie cu unghiile. El se dădu înapoi și își atinse obrazul unde îl zgâriase. Se uita, nevenindu-i să creadă, la degetele sale. Îi dăduse sângele. — Pizdă. Pizdă mică ce ești. O lovi cu pumnul în tâmplă. Lovitura o făcu pe Jane să se înfioare. O cuprinse greața. — Am plătit pentru tine, fir-ar să fie! Fata îl împinse, dar era slăbită acum. Ochiul ei stâng se umflase, iar sângele îi curgea de la buză, dar cu toate astea continua să lupte. Eforturile ei păreau să-l excite. Prea plăpândă să se mai împotrivească, nu putu opri inevitabilul. În timp ce o pătrunse, ea scoase un țipăt. — Taci din gură. Continuă să țipe. — Taci din gură! O lovi iar și iar. Până la urmă, îi puse mâna la gură ca să-i înăbușe țipetele în timp ce o pătrundea. Nu păru să bage de seamă că nu mai țipa sau că nu se mai mișca. Singurul zgomot care se mai auzea era scârțâitul patului, și grohăiturile animalice pe care le scotea el. Scoase un ultim geamăt și își dădu drumul. Apoi, oftând, se prăbuși peste fată. Pentru un moment stătu răsuflând din greu, extenuat. Încet, păru să-și dea seama că ceva nu era în regulă. Se uită în jos la ea. Fata stătea nemișcată. O împinse. O bătu peste obraz, iar o notă de îngrijorare îi apăru în glas. — Trezește-te. Trezește-te, fir-ar să fie. Fata nu se mișcă. Se dădu jos din pat și se uită câteva clipe la ea. Îi puse degetul la gât pentru a-i verifica pulsul. Se părea că avea toți mușchii încordați. Îndepărtându-se de pat, se panică. — Isuse, șopti el. Se uită împrejur, de parcă soluția la dilema lui se găsea undeva în cameră. Înnebunit, își luă hainele și începu să se îmbrace, iar mâinile îi tremurau în timp ce se încheia la nasturi. Se lăsă în genunchi să-și ia ochelarii, care căzuseră sub pat, și și-i puse la ochi. Se uită pentru ultima dată la fată și-și confirmă cele mai negre gânduri. 1315

Clătinând din cap, se dădu înapoi, în afara unghiului camerei. O ușă se deschise, se trânti și se auziră pași care se îndepărtau cu repeziciune. Trecu o eternitate, camera filmând încă patul cu trupul neînsuflețit al fetei. Se auziră pași apropiindu-se și un ciocănit la ușă, o voce strigând în rusă. Jane o recunoscu pe femeia care intră în cameră. Era matroana casei, care murise legată de un scaun de bucătărie. „Știu ce o să pățești. Ce îți vor face la mâini. Știu că vei muri în chinuri.” Femeia se duse lângă pat și trase de fată. Lătră un ordin. Fata nu răspunse. Femeia se dădu înapoi, ținându-se cu mâinile de gură. Apoi, se întoarse brusc și se uită direct la cameră, iar filmarea se opri. Mila închise aparatul video. Jane era înmărmurită. Se așeză pe canapea și rămase nemișcată. Regina stătea și ea liniștită, de parcă știa că nu era momentul să facă nazuri. Că în acest moment mama ei era prea zdruncinată ca să aibă grijă de ea. „Gabriel, se gândi ea. Am nevoie de tine.” Se uită la telefon și își dădu seama că își lăsase telefonul mobil pe masă și nu avea cum să dea de el în mașină. — E un bărbat important, spuse Mila. Jane își întoarse privirea către ea. — Poftim? — Joe spunea că trebuie să fie un înalt oficial în guvern. Mila arătă către televizor. — Joe a văzut caseta asta? Mila încuviință. — Mi-a dat o copie când am plecat, astfel încât să avem cu toții câte o copie în caz că… Se opri. În caz că nu ne mai vedem niciodată, spuse ea încet. — De unde provine? De unde aveți filmarea asta? — „Mama” o ținea în camera ei. Nu știam de ea. Noi voiam doar banii. „Ăsta e motivul masacrului, se gândi Jane; de asta au fost omorâte toate femeile din acea casă. Știau ce se întâmplase în acea cameră, iar această casetă este dovada.” — Cine e el? întrebă Mila. Jane se uita la televizorul stins. — Nu știu, dar cunosc pe cineva care s-ar putea să știe. Se duse să ia telefonul. Mila se uită la ea alarmată. — Fără poliție! — Nu sun la poliție. Vreau să rog un prieten să vină până aici. Un reporter. Cunoaște oameni la Washington. A locuit acolo și va ști cine e acel bărbat. Căută în cartea de telefon până ce găsi numele Peter Lukas. Avea domiciliul în Milton, la sud de Boston. În timp ce forma numărul, simțea cum Mila o 1316

urmărește, neavând încredere în ea. „Dacă fac ceva greșit, se gândi Jane, această fată o să fugă. Trebuie să am grijă să n-o sperii.” — Alo? spuse Peter Lukas. — Poți să vii acum până la mine? — Detectiv Rizzoli? Ce se petrece? — Nu pot vorbi la telefon. — Sună a fi ceva serios. — Ar putea să-ți aducă Premiul Pulitzer, Lukas. Se opri. Cineva suna la interfon. Mila se uită cuprinsă de panică la Jane. Luându-și sacoșa, se grăbi spre fereastră. — Așteaptă. Mila, nu… — Rizzoli? întrebă Lukas. Ce se întâmplă acolo? — Așteaptă puțin. Te sun imediat, zise Jane și închise telefonul. Mila se uita la fiecare fereastră căutând disperată scara de incendiu. — E în regulă! îi zise Jane. Calmează-te. — Știu că sunt aici! — Nici măcar nu știm cine e la ușă. Hai să vedem. Apăsă pe buton. — Da? — Detective Rizzoli, sunt John Barsanti. Pot să urc? Mila reacționă imediat. Se duse glonț în dormitoare, căutând un loc pe unde să fugă. — Așteaptă! o strigă Jane, urmând-o. Poți să ai încredere în acest bărbat! Fata ridica deja geamul de la dormitor. — Nu poți pleca. Auziră din nou interfonul. Mila ieși pe geam, și apoi pe scara de incendiu. „Dacă pleacă, nu o s-o mai văd niciodată, se gândi Jane. Fata asta a supraviețuit atât de mult timp din instinct. Poate că ar trebui s-o ascult.” O apucă pe Mila de încheietură. — Vin cu tine, bine? Plecăm amândouă. Te rog să nu pleci fără mine! — Grăbește-te, șopti Mila. Jane se întoarse. — Bebelușul. Mila o urmă înapoi în sufragerie și se uită agitată la ușă în timp ce Jane scoase caseta din video și o aruncă în sacoșa cu scutece. Apoi deschise dulapul unde avea pistolul, luă arma și o puse tot în sacoșa cu scutece. În caz de nevoie. Interfonul sună iar. Jane o luă pe Regina în brațe. — Hai să mergem. 1317

Mila coborî pe scara de incendiu, iute ca o maimuță. Jane fusese și ea odată la fel de agilă, la fel de nesăbuită. Dar acum trebuia să fie atentă la fiecare pas, pentru că o ținea în brațe pe Regina. „Bietul bebeluș, nu am de ales acum, se gândi ea. Trebuie să te târăsc după mine în această aventură.” Ajunseră în sfârșit pe alee și se duseră spre locul unde își parcase ea Subaru. În timp ce descuia ușa de la mașină, încă auzea, prin fereastra deschisă a apartamentului, sunetul insistent al soneriei apăsate de Barsanti. Luând-o spre vest, pe Tremont Street, se uita încontinuu în oglinda retrovizoare, dar nu văzu niciun semn că era urmărită, nu erau faruri care le urmăreau. Se gândea acum la un loc sigur în care să nu-i fie frică Milei. Unde să nu vadă uniforme de poliție. Și mai ales un loc în care Regina să fie în siguranță. — Unde mergem? întrebă Mila. — Mă gândesc, mă gândesc. Se uită în jos la telefonul mobil, dar nu îndrăznea s-o sune pe mama ei. Nu îndrăznea să sune pe nimeni. O luă brusc spre sud, pe Columbus Avenue. — Știu un loc sigur, spuse ea.

1318

• TREIZECI ȘI CINCI Peter Lukas se uita în liniște la violul brutal ce rula pe ecranul televizorului. Când în sfârșit se termină caseta, nu se clinti din loc. Chiar și după ce Jane opri înregistrarea, Lukas rămase înmărmurit, cu privirea ațintită asupra televizorului, de parcă încă vedea corpul neînsuflețit al fetei, cearșafurile pline de sânge. În cameră se așternuse liniștea. Regina dormea pe canapea; Mila stătea lângă fereastră, uitându-se la șosea. — Mila n-a aflat niciodată numele fetei, spuse Jane. Există multe șanse ca fata să fie îngropată undeva în pădure, în spatele casei. E o zonă izolată, cu multe locuri în care poți să scapi de un cadavru. Dumnezeu știe câte fete or mai fi îngropate acolo. Lukas își lasă capul în jos. — Îmi vine să vomit. — Și mie la fel. — De ce ar înregistra cineva așa ceva? — Bărbatul ăsta cu siguranță nu și-a dat seama că a fost filmat. Camera era montată într-un dulap, unde clienții nu o puteau vedea. Poate că era o altă sursă de câștig. Vinzi fetele pentru sex, înregistrezi actul, apoi dai casetele pe piața pornografică. Pe fiecare parte pe care ai întoarce-o, ies bani. Acest bordel era o altă sucursală, până la urmă. Se opri, apoi adăugă pe un ton sec: Se pare că Ballentree crede în diversitate. — Dar acesta este un film nimicitor! Ballentree nu ar putea să scape niciodată vânzând așa ceva. — Nu, asta era ceva exploziv. Matroana casei știa cu siguranță că e. A ascunso în cutie. Mila spune că au cărat cutia luni de zile fără să știe ce era pe casetă. Apoi Joe s-a uitat la ea la un video dintr-o cameră de hotel. Jane se uită la televizor. — Acum știm de ce au fost ucise acele femei din Ashburn și de ce a fost ucis și Charles Desmond. Pentru că îi cunoșteau pe clienți și îi puteau identifica. A trebuit să moară cu toții. — Deci toate astea au fost făcute pentru a acoperi un viol și o crimă. Ea încuviință. — Joe și-a dat brusc seama că ceea ce are în mână e devastator. Ce să facă el cu dovada? Nu știa în cine să aibă încredere. Și cine va avea încredere într-un tip care deja a fost etichetat ca fiind un nebun paranoic? Probabil că asta ți-a trimis. O copie a acestei casete. — Doar că n-am primit-o niciodată. 1319

— Și de atunci s-au despărțit ca să nu fie prinși. Dar fiecare dintre ei a luat câte o copie. Olena a fost prinsă înainte s-o aducă pe a ei la Tribune. A lui Joe a fost probabil luată după intervenția de la spital. Arătă spre televizor. — Asta e ultima copie rămasă. Lukas se întoarse către Mila, care stătea într-un colț îndepărtat al camerei, asemenea unui animal speriat, temându-se să vină mai aproape. — L-ai văzut pe acest bărbat de pe casetă cu ochii tăi, Mila? Venea la casă? — Iahtul, spuse ea și începu să tremure de frică. L-am văzut la o petrecere, pe un iaht. Lukas se uita la Jane. — Crezi că se referă la iahtul lui Charles Desmond? — Cred că așa a făcut afaceri Ballentree, zise Jane. Lumea lui Desmond era clubul unor băieți. Contractori ai apărării, membri ai Pentagonului. Când vezi băieți mari jucându-se cu bani, întotdeauna poți paria că apare și sexul. Un mod de a pecetlui afacerea. Scoase caseta din aparatul video și se întoarse cu fața la Lukas. Știi cine e bărbatul de pe casetă? Lukas înghiți cu greu. — Îmi pare rău. Îmi vine greu să cred că această casetă e reală. — Bărbatul trebuie să fie un personaj foarte important. Uită-te la tot ce a reușit să facă, la ce resurse a apelat pentru a găsi această casetă. Ea stătea în fața lui Lukas. — Cine e? — Nu-l recunoști? — Ar trebui? — Nu, dacă nu ai urmărit numirile în funcții, ce au avut loc săptămâna trecută. Este Carleton Wynne, noul director al Serviciului Național de Informații. Jane răsuflă adânc și se așeză pe un scaun cu fața la el. — Isuse. Te referi la tipul care are în subordine toate agențiile de informații din țară. Lukas încuviință. — FBI, CIA, Serviciul de Informații Militare. În total cincisprezece agenții, incluzând filiale ale Securității Interne și ale Departamentului de Justiție. Acest om poate trage sfori din interior. Motivul pentru care nu-l recunoști pe Wayne este că el nu e o persoană publică. E una dintre acele persoane în costume gri. A plecat din CIA acum doi ani, pentru a conduce Departamentul de Suport Strategic al Pentagonului. După ce ultimul director al serviciilor secrete a fost forțat să demisioneze, Casa Albă l-a nominalizat pe Wayne ca înlocuitor. Abia a fost confirmat în funcție. — Vă rog, interveni Mila, am nevoie la toaletă. 1320

— E la capătul holului, murmură Lukas, nefiind atent când Mila ieși din sufragerie. Se uita la Jane. Nu e un om ușor de doborât, zise el. — Cu filmul acesta ai putea să-l dărâmi și pe King Kong. — Directorul Wayne are o serie întreagă de contacte la Pentagon și la companie. Omul ăsta a fost ales de președinte. — Acum e al meu și o să-l dobor. Se auzi soneria. Jane se ridică, speriată. — Stai liniștită, spuse Lukas, săltându-se în picioare. Cred că e vecinul meu. I-am promis că o să-i hrănesc pisica în week-end. În ciuda acelei asigurări, Jane stătea pe marginea scaunului trăgând cu urechea, în timp ce Lukas deschise ușa. Salutul lui fu obișnuit. — Te rog, intră. — Totul e sub control? întrebă celălalt bărbat. — Da, tocmai ne uitam la o casetă. În acel moment Jane trebuia să fi înțeles că ceva nu era în regulă, dar tonul relaxat al lui Lukas o dezarmă, o făcu să se simtă în siguranță în această casă, în această companie. Vizitatorul intră în cameră. Avea părul blond și brațele musculoase. Chiar și atunci când Jane văzu arma pe care o avea, tot nu acceptă ceea ce tocmai se întâmpla. Se ridică încet în picioare, inima bătându-i cu putere. Se întoarse către Lukas, iar privirea ei sfâșiată de trădarea lui îl făcu să ridice pur și simplu din umeri. O privire „îmi pare rău, dar așa stau lucrurile”. Bărbatul blond aruncă o privire în cameră și se uită cu atenție la Regina, care dormea profund între pernele canapelei. Își ridică dintr-odată pistolul asupra bebelușului, iar Jane fu cuprinsă de panică de parcă i-ar fi băgat cineva un cuțit în inimă. — Să nu scoți niciun sunet, îi spuse el lui Jane. Știa exact cum s-o controleze, cum să găsească punctul slab al unei mame. — Unde-i târfa? îl întrebă pe Lukas. — În baie. Mă duc s-o aduc. „E prea târziu s-o avertizez pe Mila, se gândi Jane. Chiar dacă țip n-ar avea șanse să fugă.” — Așadar, tu ești polițista despre care am auzit, zise bărbatul blond. Polițista. Târfa. Oare știa măcar numele celor două femei pe care urma să le omoare? — Numele meu este Jane Rizzoli, îi spuse ea. — Locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, detective. „Știa cum mă cheamă.” Bineînțeles, un profesionist trebuia să știe. Știa să stea la o anumită distanță de ea, destul de departe pentru a reacționa la vreo mișcare de-a ei. Chiar și fără pistol, nu era un bărbat pe care îl putea învinge prea ușor. Postura sa, modul eficient și liniștit în care preluase controlul o convinse că, neînarmată, nu avea nicio șansă asupra acestui bărbat. 1321

Dar înarmată… Se uită la podea. Unde naiba lăsase sacoșa cu scutece? Era oare în spatele canapelei? Nu o vedea. — Mila? o strigă Lukas de lângă ușa de la baie. Ești bine înăuntru? Regina scoase brusc un țipăt, de parcă știa că se întâmplă ceva nepotrivit, că mama ei era în pericol. — Lasă-mă s-o iau în brațe, spuse Jane. — Îi e bine acolo unde e. — Dacă nu mă lași s-o iau în brațe, o să înceapă să urle. Și crede-mă că știe să urle. — Mila? Lukas bătea acum la ușa de la baie. Descuie ușa, Mila! După cum prezisese Jane, Regina începu să țipe. Jane se uită la bărbat, iar acesta fu în sfârșit de acord. Luă bebelușul în brațe, dar se pare că pe Regina n-o mulțumea asta. „Îmi aude inima bătând. Simte că mi-e frică.” Pe hol se auzeau ciocănituri, apoi o bubuitură, în timp ce Lukas sparse ușa. După câteva secunde dădu buzna în sufragerie, roșu la față. — A fugit. — Ce? — Geamul de la baie e deschis. Trebuie să fi ieșit pe acolo. Bărbatul ridică doar din umeri. — Atunci o s-o găsim altă dată. Ceea ce vrea neapărat el e caseta video. — O avem. — Ești sigur că e ultima copie? — E ultima. Jane se uită la Lukas. — Știai deja despre casetă. — Ai idee câte gunoaie nesolicitate primește un reporter prin poștă? întrebă Lukas. Câți teoreticieni ai conspirațiilor și nebuni paranoici există? Și cât de disperați sunt să-i creadă publicul? Am scris acel articol despre Ballentree și am devenit brusc cel mai bun prieten al tuturor Joseph Roke-ilor din această țară. Toți ciudații. Cred că dacă îmi povestesc micile lor iluzii, o să preiau povestea de acolo. Voi fi Wood Ward și Bernsteinul lor56. — Așa ar trebui să funcționeze. Asta trebuie să facă jurnaliștii. — Cunoști vreun reporter bogat? Odată ce ai trecut de vedetele mai puțin cunoscute, câte nume îți mai aduci aminte? Realitatea e că publicul nu dă doi bani pe adevăr. Sau poate că s-ar arăta interesați timp de câteva săptămâni. Câteva articole pe prima pagină, cu titlul: „Directorul Serviciului Național de Informații este acuzat de crimă”. Casa Albă se va arăta extrem de indignată, Jurnaliști (n.red.). 56

americani

care

au

scris

despre

Afacerea

Watergate. 1322

Carleton Wynne va pleda vinovat, apoi se va întâmpla cum s-a întâmplat cu toate scandalurile de la Washington. În câteva luni, publicul va uita complet, iar eu mă voi întoarce să scriu articole, să-mi plătesc ipoteca și să conduc aceeași Toyota obosită. Clătină din cap. — De îndată ce am văzut caseta pe care mi-a lăsat-o Olena, mi-am dat seama că valora mai mult decât un Pulitzer. Știam cine va plăti pentru ea. — Caseta pe care ți-a trimis-o Joe. Deci ai primit-o. — Aproape că am aruncat-o. Apoi m-am gândit, ce naiba, hai să vedem ce e pe ea. L-am recunoscut imediat pe Carleton Wynne. Până când nu am ridicat receptorul și l-am sunat, nici măcar nu știa de existența casetei. Credea că urmărește pur și simplu două târfe. Deodată, chestiunea a devenit mult, mult mai serioasă. Și mult mai costisitoare. — A fost dispus să încheie un târg cu tine? — Tu n-ai fi, știind cum te poate compromite caseta asta? Știind că mai sunt câteva casete pe undeva? — Chiar crezi că Wynne te va lăsa să trăiești, acum că i-ai găsit pentru el pe Joe și pe Olena? Nu mai are nevoie de nimic de la tine. Bărbatul blond interveni: — Am nevoie de o lopată. Dar Lukas încă se uita la Jane. — Nu sunt prost, zise el. Iar Wayne știe asta. — Lopata? repetă bărbatul blond. — E una în garaj, îi răspunse Lukas. — Du-te și adu-o. În timp ce Lukas se îndreptă spre garaj, Jane strigă: — Ești dobitoc dacă crezi că vei trăi suficient de mult încât să te bucuri de răsplată. Regina se liniști în brațele sale, calmată de furia mamei sale. — Ai văzut cum joacă acești oameni. Știi cum a murit Charles Desmond. O să te găsească și pe tine în baie cu venele tăiate. Sau o să te drogheze cu barbiturice și o să te arunce în apă, așa cum au făcut cu Olena. Sau poate că tipul ăsta o să-ți tragă un glonț în cap, simplu și ușor. Lukas intră în casă, cărând o lopată, l-o dădu bărbatului. — Oare cât de întinse sunt pădurile alea din spatele casei? întrebă bărbatul. — Fac parte din Rezervația Blue Hills. Au cel puțin doi kilometri. — O s-o ducem suficient de departe. — Nu vreau să am de-a face cu asta. Pentru asta te plătește pe tine. — Atunci va trebui să ai grijă de mașina ei. — Așteaptă. Lukas se aplecă peste canapea și ridică sacoșa cu scutece. 1323

I-o dădu celuilalt bărbat. — Nu vreau nicio urmă de-a ei în casa mea. „Dă-mi-o mie, se gândi Jane. Dă-mi naibii sacoșa.” În schimb, bărbatul și-o puse peste umăr și spuse: — Hai să mergem la o plimbare prin pădure, detective. Jane se întoarse să-l avertizeze pe Lukas. — O să primești ceea ce meriți. Ești un om mort. Afară, o lună la jumătate de pătrar strălucea pe un cer înstelat. Cu Regina în brațe, Jane se împiedica de tufișuri și puieți, drumul pe unde mergea fiind luminat de lanterna bărbatului. Era atent să o urmeze la distanță, astfel încât ea nu avea nicio șansă să-l lovească. Nu putea oricum, nu cu Regina în brațe. Regina, care se bucurase de doar câteva săptămâni de viață. — Bebelușul meu nu-ți poate face rău, spuse Jane. Nu are nici măcar o lună. Bărbatul tăcea. Singurul lucru care se auzea erau pașii lor. Trosnetul ramurilor copacilor și foșnetul frunzelor. Atât de mult zgomot, dar nu era nimeni prin preajmă ca să asculte. Când o femeie cade în pădure, dar nimeni n-o aude… — Ai putea s-o iei, spuse Jane, și s-o lași într-un loc unde o va găsi cineva. — Nu e problema mea. — E doar un bebeluș! Vocea lui Jane se înmuie brusc. Tăcea, printre copaci, strângându-și fetița la piept în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji. Regina gânguri încet, de parcă încerca s-o aline, iar Jane se aplecă deasupra bebelușului, îi atinse părul, i-l mirosi și simți căldura obrăjorilor ei catifelați. „Cum am putut să te bag în asta? se gândi ea. O mamă nu poate comite o greșeală mai gravă. O să mori odată cu mine.” — Continuă să mergi, zise el. „Am luptat înainte și am supraviețuit, își zise ea. Pot s-o fac din nou. Trebuie s-o fac iar, pentru tine.” — Sau vrei să-i pun capăt aici? o întrebă el. Jane respiră adânc, inhalând aroma copacilor și a frunzelor umede. Se gândi la rămășițele umane pe care le examinase în Rezervația Stony Brook vara trecută. Cum intraseră vițele prin orbite, îmbrățișând craniul cu lăcomie. Cum dispăruseră mâinile și picioarele, căci fuseseră smulse și duse de animalele de pradă. Își simți pulsul bătându-i în degete și se gândi cât de fragile erau oasele mâinii. Cât de ușor sunt împrăștiate pe pământul din pădure. Începu din nou să meargă, pătrunzând tot mai adânc în pădure. „Fii atentă, se gândi ea. Dacă intri în panică, vei pierde orice ocazie de a-l surprinde și de a o salva pe Regina.” I se ascuțiră simțurile. Simțea cum îi circulă sângele, simțea aproape fiecare moleculă de aer care îi atingea fața. „Te trezești la viață, se gândi ea, atunci când ești pe cale să mori.” — Cred că e destul de departe, spuse bărbatul. 1324

Stăteau acum într-o mică poiană. Erau înconjurați de copaci, un cerc întunecat de martori muți. Stelele erau niște luminițe înghețate. „Nimic nu se va schimba când eu nu voi mai fi, își zise ea. Stelelor nu le pasă. Copacilor nu le pasă.” Îi aruncă lopata la picioare. — Începe să sapi. — Și fetița mea? — Pune-o jos și începe să sapi. — Solul e atât de tare. — Mai contează asta acum? Îi aruncă punga cu scutece la picioare. — Așaz-o pe asta. Jane îngenunche, inima îi bătea atât de tare, încât crezu că o să-i sară din piept. „Am o singură ocazie, se gândi ea. Bag mâna în pungă și scot pistolul. Mă întorc și apăs pe trăgaci înainte să-și dea seama ce se întâmplă. Fără milă, îi zbor pur și simplu creierii.” — Săracul bebeluș, murmură ea, în timp ce se ghemui lângă sacoșă și băgă mâna încet înăuntru. „Pistolul. Unde naiba e pistolul meu?” — Pune bebelușul pe ea. „Nu e aici. Răsuflă, scoțând un suspin. Bineînțeles că l-a luat. Nu e prost. Sunt polițistă, știa că am unul.” — Sapă. Se aplecă s-o sărute pe Regina și s-o mângâie, apoi o puse pe pământ, sacoșa servindu-i drept saltea. Luă lopata și se ridică încet în picioare. Avea picioarele slăbite și își pierduse orice speranță. Stătea prea departe de ea ca să-l lovească cu lopata. Chiar dacă arunca în el cu ea, îl amețea pentru câteva secunde. Nu avea timp s-o ia pe Regina și să fugă. Se uită în jos la sol. La lumina lunii, văzu frunze împrăștiate pe mușchi. Patul ei pentru eternitate. „Gabriel n-o să ne găsească niciodată aici. Nu va ști niciodată.” Băgă lopata în pământ și simți primele lacrimi curgându-i pe obraz în timp ce începu să sape.

1325

• TREIZECI ȘI ȘASE Ușa de la apartament era întredeschisă. Gabriel se opri pe hol, alarmat. Auzi voci discutând înăuntru și pași. Împinse ușa și păși înăuntru. — Ce cauți aici? John Barsanti se întoarse de la fereastră și se uită la el. Prima lui întrebare îl luă pe Gabriel prin surprindere. — Agent Dean, știi unde e soția ta? — Nu e aici? Își îndreptă privirea către al doilea vizitator, care tocmai ieșea din camera bebelușului. Era Helen Glasser de la Departamentul de Justiție. Avea părul strâns în coadă, scoțându-i în evidență trăsăturile care-i trădau îngrijorarea. — Geamul de la dormitor e larg deschis, zise ea. — Cum ați intrat aici? — Portarul clădirii ne-a dat drumul, răspunse Glasser. Nu mai puteam aștepta. — Unde-i Jane? — Asta am vrea și noi să știm. — Ar trebui să fie aici. — Cât timp ați fost plecat? Când v-ați văzut ultima dată soția? Se uita la Glasser, descurajat de nerăbdarea din vocea ei. — Am fost plecat aproape o oră. Am dus-o acasă pe mama ei. — Te-a sunat Jane de când ai plecat? — Nu. Se îndreptă spre telefon. — Nu răspunde la mobil, agent Dean, îi zise Glasser. Am încercat deja s-o contactăm. Trebuie să dăm de ea. Se întoarse să se uite la ei. — Ce naiba se întâmplă? — Acum e cu Mila? întrebă Glasser încet. — Fata n-a apărut la… Tăcu. — Știați deja asta. Și voi supravegheați parcul. — Fata e ultimul nostru martor, spuse Glasser. Dacă e cu soția ta, atunci trebuie să ne spui. — Jane și bebelușul erau singuri aici când am plecat eu. — Atunci unde sunt acum? — Nu știu. 1326

— Înțelegi, agent Dean, că dacă Mila e cu ea, Jane se află în pericol. — Soția mea știe să-și poarte de grijă. Nu s-ar băga în nimic fără să se asigure că e pregătită. Se duse la dulapul unde își ținea Jane de obicei pistolul și îl găsi descuiat. Îl deschise și se uită la tocul gol. Își luase pistolul. — Agent Dean? Gabriel închise dulapul și se duse în dormitor. Așa cum îi spusese Glasser, fereastra era larg deschisă. Acum îl cuprinse frica. Se duse iar în sufragerie și simți privirea lui Glasser citindu-i frica pe chip. — Unde s-ar putea duce? întrebă Glasser. — M-ar suna, asta ar face. — Nu și dacă credea că îi este ascultat telefonul. — Atunci s-ar duce la poliție. S-ar duce imediat în Schroeder Plaza. — Am sunat deja la poliție. Nu e acolo. — Trebuie s-o găsim pe fata aceea, spuse Barsanti. Avem nevoie de ea în viață. — Lăsați-mă să mai încerc o dată s-o sun pe telefonul mobil. Poate că nu e nimic serios. Poate că s-a dus la magazin să cumpere lapte. Sigur. Și și-a luat pistolul cu ea. Ridică receptorul și era gata să apese pe prima tastă când se încruntă brusc, uitându-se la numere. „Merită să încerc, se gândi el. Poate că…” Apăsă pe redial. După ce telefonul sună de trei ori, răspunse un bărbat. — Alo? Gabriel tăcu încercând să-și dea seama cine e, știind că mai auzise vocea asta. Apoi își aduse aminte. — Ești… Peter Lukas? — Da. — Gabriel Dean la telefon. E cumva Jane pe acolo? Urmă o tăcere lungă. O pauză ciudată. — Nu. De ce? — Numărul tău e pe redial. Trebuie să te fi sunat. — A, da. Lukas începu să râdă. — Voia toate notițele mele despre povestea Ballentree. I-am spus că o să le caut. — Când a fost asta? — Stai să mă gândesc. Acum o oră. — Și asta a fost tot? N-a mai spus nimic altceva? — Nu. De ce? 1327

— Atunci o să încerc s-o mai sun. Mulțumesc. Puse receptorul în furcă și rămase uitându-se la telefon. Se gândea la tăcerea care apăruse când îl întrebase pe Lukas despre Jane. Ceva nu era în regulă. — Agent Dean? întrebă Glasser. Se întoarse și se uită la ea. — Ce știi despre Peter Lukas? • Groapa îi ajungea acum până la genunchi. Jane scoase încă o lopată de pământ și o aruncă peste grămada formată. Transpirația luase locul lacrimilor. Muncea în liniște. Singurele zgomote erau cele produse de lopată și de zdrăngănitul pietricelelor. Regina stătea și ea liniștită, de parcă înțelesese că nu mai avea rost să facă scandal. Că soarta ei, ca și cea a mamei sale, fusese decisă. „Nu a fost decisă. La naiba, nimic n-a fost decis.” Jane săpa în solul pietros și, deși stătea aplecată și mâinile îi tremurau, simți cum o cuprinde furia precum cel mai puternic combustibil. „Nu o să te atingi de copilul meu, se gândi ea. Mai întâi o să-ți rup capul.” Aruncă pământul peste grămadă, uită de durere și de oboseală, încercând să se concentreze la ce urma să facă. Ucigașul era doar o siluetă care stătea la marginea copacilor. Deși nu-i vedea chipul, știa c-o urmărește. Săpa de aproape o oră, fiind epuizată din cauza solului pietros, iar el nu mai era atât de vigilent. Până la urmă, ce rezistență putea să opună o femeie epuizată în fața unui bărbat înarmat. Nu avea nimic în avantajul ei. Doar elementul surpriză și furia unei mame. „Se va grăbi la prima împușcătură. Va ținti mai întâi corpul, nu capul. Orice ar fi, continuă să te miști, se gândi ea, continuă să te repezi la el. Dacă te împușcă, nu mori imediat și, chiar dacă ești la pământ, mai ai câteva clipe.” Se aplecă să sape, având lopata în umbra gropii, ascunsă de lumina lanternei bărbatului. El nu-i putea vedea mușchii încordați sau piciorul proptit în marginea gropii. Nu o putea auzi respirând în timp ce avea mâinile încleștate pe coada lopeții. Se ghemui, cu membrele încordate. „Asta e pentru tine, scumpa mea fetiță. Totul e pentru tine.” Ridicând lopata în aer, aruncă pământul în fața bărbatului. El se poticni în spate, mormăind surprins, în timp ce ea sări din groapă. Se repezi și îl lovi direct în abdomen. Căzură amândoi la pământ, crengile trosnind sub greutatea lor. Se repezi la pistolul lui, îi prinse încheietura mâinii și își dădu brusc seama că nu îl mai avea, că îl scăpase atunci când căzuseră. „Pistolul. Găsește pistolul!” Se întoarse și începu să caute arma prin iarbă. Lovitura o nimeri într-o parte. Căzu pe spate, și nu mai putea să respire din cauza impactului. La început nu simți niciun fel de durere, doar șocul că bătălia 1328

se terminase atât de repede. Fața începu să o usture, apoi începu cu adevărat s-o doară capul. Văzu că el stătea deasupra ei, capul lui acoperind stelele. O auzi pe Regina țipând, ultimele țipete ale vieții ei scurte. „Săracul bebeluș. Nu o să știi niciodată cât de mult te-am iubit.” — Treci în groapă! îi ordonă el. Acum e destul de adâncă. — Nu și copilul meu, șopti ea. E atât de mic… — Treci înăuntru, nenorocito! O lovi cu piciorul în coaste și ea se rostogoli pe-o parte, incapabilă să țipe pentru că o durea foarte tare și doar când respira. — Mișcă-te! îi ordonă el. Se ridică încet în genunchi și se târî până la Regina. Simți ceva cald și umed curgându-i din nas. Strângând-o pe Regina în brațe, atinse șuvițele moi de păr cu buzele, o legănă, cu sângele curgându-i pe capul bebelușul. „Mami e cu tine. Mami nu o să-ți dea niciodată drumul.” — E timpul, zise el.

1329

• TREIZECI ȘI ȘAPTE Gabriel se uita la Subarul parcat al lui Jane, iar inima i se strânse. Avea telefonul mobil pe bord, iar scaunul pentru bebeluș era montat în spate. Se întoarse și lumină cu lanterna chipul lui Peter Lukas. — Unde e? Lukas se uită la Barsanti și la Glasser, care stăteau la câțiva pași depărtare, privind în liniște confruntarea. — Asta e mașina ei, zise Gabriel. Unde e? Lukas își ridică mâna să se apere de lumina lanternei. — Probabil că a bătut la ușă în timp ce eram la duș. Nici măcar nu mi-am dat seama că avea mașina parcată aici. — Mai întâi te sună, apoi vine la tine acasă. De ce? — Nu știu… — De ce? repetă Gabriel. — E soția ta. Nu știi? Gabriel îl apucă atât de iute de gât, încât Lukas nu avu timp să reacționeze. Se împiedică în spate de mașina lui Barsanti, lovindu-se cu capul de capotă. Nemaiputând să respire, îl apucă pe Gabriel de mâini, dar nu reuși să se elibereze – se zbătea neajutorat, cu spatele lipit de mașină. — Dean, strigă Barsanti. Dean! Gabriel îi dădu drumul lui Lukas, respirând greu, încercând să nu se lase pradă panicii. Dar era deja acolo, strângându-l de gât așa cum îl strânsese și el pe Lukas, care era acum în genunchi, tușind și înecându-se. Gabriel se întoarse spre casă. Urcă repede treptele și intră. Necunoscând casa, fugi din cameră în cameră, deschizând uși, verificând dulapuri. Abia când se întoarse în sufragerie zări ceea ce nu văzuse prima dată: cheile de la mașină ale lui Jane, aruncate pe covorul din spatele canapelei. Se uită în jos la ele, panica transformându-se în spaimă. „Ai fost în casa asta, se gândi el. Tu și Regina…” Focurile de armă din depărtare îl făcu să tresară. Ieși din casă, pe verandă. — S-au auzit din pădure, zise Barsanti. Înghețaseră cu toții la auzul celui de-al treilea foc. Deodată, Gabriel începu să fugă, neatent la ramurile copacilor și la arbuști în timp ce intra în pădure. Lumina lanternei sale dansa în mod haotic pe solul pădurii acoperit de frunze moarte și nuiele căzute. Pe unde, pe unde? Pornise oare în direcția bună? 1330

Se împiedică de niște vițe și căzu în față, în genunchi. Se ridică în picioare, pieptul bătându-i cu putere, în timp ce-și trăgea sufletul. — Jane? țipă el. Vocea îl lăsă, numele ei devenind o șoaptă. Jane… „Ajută-mă să te găsesc. Îndrumă-mă.” Stătea ascultând, copacii înălțându-se de jur împrejurul lui aidoma gratiilor unei închisori. Dincolo de lumina lanternei sale era un întuneric atât de gros încât părea solid, de nepătruns. În depărtare se auzi trosnetul unei crenguțe. Se întoarse împrejur, dar nu vedea nimic dincolo de raza lanternei. Stinse lumina și se uită, inima bătându-i cu putere, încercând să deslușească ceva în întuneric. Abia atunci văzu luminița, atât de palidă încât puteau fi doar licurici zburând printre copaci. Se auzi o altă crenguță trosnind. Lumina venea în direcția lui. Își scoase pistolul. Îl ținea îndreptat spre pământ în timp ce vedea cum lumina devenea mai intensă. Nu putea vedea cine folosea cealaltă lanternă, dar auzea pașii apropiindu-se, foșnetul frunzelor, la câțiva metri depărtare. Ridică pistolul și aprinse lanterna. Prinsă în lumina lanternei lui Gabriel, silueta se ghemui asemenea unui animal înspăimântat, strâmbându-se din cauza luminii. Se uita la fața palidă și la părul roșcat vâlvoi. Doar o fată, își zise el. Doar o fată slabă și speriată. — Mila? întrebă el. Apoi văzu și cealaltă siluetă ieșind din umbră chiar în spatele fetei. Chiar înainte să-i vadă chipul, recunoscu mersul, conturul buclelor în dezordine. Scăpă lanterna și fugi spre soția și fiica sa, cu brațele deschise și nerăbdătoare să le îmbrățișeze. O îmbrățișare cuprinsă în altă îmbrățișare, toată familia lor se afla în universul îmbrățișării sale. — Am auzit împușcături, zise el. Am crezut… — Era Mila, șopti Jane. — Ce? — Mi-a luat pistolul și ne-a urmărit… Jane se îndreptă brusc și se uită la el. — Unde e Peter Lukas? — Barsanti stă cu ochii pe el. Nu pleacă nicăieri. Jane respiră înfiorată și se întoarse cu fața la pădure. — Vor apărea animale de pradă după cadavru. Trebuie să chemăm medicul legist aici. — Cadavrul cui? — O să-ți arăt. • Gabriel stătea la marginea copacilor, neintervenind în calea detectivilor și a echipei de la Criminalistică, uitându-se la groapa care trebuia să fie mormântul 1331

soției și al fiicei sale. Banderola poliției fusese înfășurată în jurul locului respectiv și lumini puternice străluceau deasupra cadavrului bărbatului. Maura Isles, care stătea ghemuită deasupra cadavrului, se ridică acum în picioare și se duse la detectivii Moore și Crowe. — Am găsit trei răni, zise ea. Două în piept, una în frunte. — Asta am auzit, spuse Gabriel. Trei împușcături. Maura se uită la el. — La ce intervale? Gabriel se gândi și simți din nou ecourile panicii. Își aduse aminte când intrase în pădure și apoi cum, cu fiecare pas, frica îi crescuse. — Au fost două, unul după altul, spuse el. Iar al treilea a fost tras la vreo cinci, zece secunde. Maura tăcu, privind iar cadavrul. Se uită la părul blond al bărbatului, la umerii săi puternici. Un SIG Sauer stătea lângă mâna lui dreaptă. — Mi se pare un caz foarte clar de legitimă apărare, zise Crowe. Nimeni nu spuse nimic, nici despre arsurile de la praful de pușcă de pe față sau despre întârzierea dintre a doua și a treia împușcătură. Dar știau cu toții. Gabriel se întoarse și plecă spre casă. Drumul era acum împânzit de mașini. Se opri acolo, orbit temporar de luminile albastre ale mașinilor de patrulare. Apoi o zări pe Helen Glasser ajutând-o pe fată să urce pe locul din față al unei mașini. — Unde o duceți? întrebă el. Glasser se întoarse spre el, părul ei reflectând luminile mașinii asemenea staniolului. — Undeva la loc sigur. — Există un asemenea loc pentru ea? — Crede-mă, o să găsesc unul. Glasser se opri lângă ușa șoferului și se uită spre casă. — Caseta schimbă totul, să știi. Și îl putem preda pe Lukas. Acum nu are de ales, și va coopera cu noi. Vezi, nu depinde totul de fată. Ea e importantă, dar nu e singura armă pe care o avem. — Chiar și așa, va fi oare suficient să-l doborâm pe Carleton Wynne? — Nimeni nu se află deasupra legii, agent Dean. Glasser se uită la el, ochii ei reflectând duritate. Nimeni. Urcă la volanul mașinii. — Stați, strigă Gabriel. Trebuie să vorbesc cu fata. — Iar noi trebuie să plecăm. — Durează un minut. Gabriel dădu un ocol mașinii, deschise ușa și se uită la Mila. Stătea chircită pe scaun, de parcă se temea de intențiile lui. „Doar o copilă, se gândi el, cu toate 1332

astea e mai puternică decât noi toți. Dacă-i dai o șansă, va supraviețui oricărei situații.” — Mila, spuse el ușor. Privea cu ochi neîncrezători; probabil că nu va mai avea niciodată încredere într-un bărbat, și de ce ar face-o? „A văzut ce avem cel mai rău de oferit.” — Vreau să-ți mulțumesc, îi zise el. Îți mulțumesc că mi-ai redat familia. Iată-l – urma unui zâmbet. Era mai mult decât se aștepta el. Închise portiera și îi făcu semn lui Glasser. — Doboară-l! strigă el. — De asta sunt plătită așa de bine, spuse ea râzând și plecă, escortată de poliția din Boston. Gabriel intră în casă. Înăuntru îi găsi pe Barry Frost și pe Barsanti stând de vorbă în timp ce membrii FBI cărau computerul lui Lukas și cutii cu dosarele lui. Acum era clar un caz federal, iar departamentul de poliție va ceda investigația FBI-ului. „Chiar și așa, se gândi Gabriel, cât de departe pot merge?” Apoi Barsanti se uită la el, iar Gabriel văzu în ochii lui aceeași duritate pe care o văzuse și la Glasser. Și văzu că Barsanti ținea strâns caseta video. O păzea de parcă ținea însuși Sfântul Graal. — Unde-i Jane? îl întrebă pe Frost. — E la bucătărie. Fetiței i s-a făcut foame. O găsi pe soția lui stând cu spatele la ușă; nu-l văzu intrând în cameră. Se opri în spatele ei, uitându-se în timp ce o legăna pe Regina la sânul ei, cântând fals. „Jane n-a putut niciodată să cânte”, își zise el, râzând. Reginei părea să nu-i pese; stătea liniștită în brațele încrezătoare ale mamei sale. „Dragostea e partea care vine în mod natural, se gândi Gabriel. Celelalte lucruri sunt cele care necesită timp și pe care trebuie să le învățăm.” Își puse mâinile în jurul umerilor lui Jane și se aplecă s-o sărute pe păr. Ea se uită în sus la el, cu ochi strălucitori. — Hai să mergem acasă, spuse ea.

1333

• TREIZECI ȘI OPT Mila Femeia a fost bună cu mine. Mașina noastră se zgâlțâie pe drumul de pământ, mă ia de mână și mă strânge. Mă simt în siguranță cu ea, deși știu că nu va fi mereu acolo să mă țină de mână; sunt atât de multe fete la care trebuie să se gândească, alte fete care sunt pierdute în colțurile întunecate ale acestei țări. Dar pentru moment e aici cu mine. Ea e protectoarea mea, și mă aplec spre ea, sperând că mă va lua în brațe. Dar e neatentă, uitându-se la deșertul ce înconjoară mașina. Un fir de păr i-a căzut pe mâneca mea și strălucește acolo, aidoma unui fir din argint. Îl iau și-l strecor ușor în buzunar. Poate că va fi singurul suvenir care îmi va aminti de ea după ce drumurile ni se vor despărți. Mașina se oprește. — Mila, spune ea, întorcându-se spre mine. Ne apropiem? Crezi că e prin zona asta? Îmi ridic capul de pe umărul ei și mă uit pe geam. Ne-am oprit lângă albia secată a unui râu, unde copacii nu au mai crescut, fiind chinuiți. Dincolo sunt dealuri cafenii pline cu bolovani. — Nu știu, îi răspund eu. — Seamănă cu locul ăsta? — Da, dar… Mă tot uit, forțându-mă să-mi aduc aminte ceea ce am încercat din răsputeri să uit. Unul din bărbații de pe locul din față se uită la noi. — Acolo au găsit urmele, pe cealaltă parte a albiei, zice el. Au prins un grup de fete venind pe aici, săptămâna trecută. Poate că ar trebui să coboare și să arunce o privire. Să vadă dacă recunoaște ceva pe aici. — Hai, Mila. Femeia deschide portiera și coboară, dar eu nu mă mișc. Se apleacă în mașină. — E singura cale de a face asta, spune ea încet. Trebuie să ne ajuți să găsim locul. Întinde mâna. Fără tragere de inimă, o iau. Unul dintre bărbați ne conduce, printre arbuștii uscați și copaci, pe un drum îngust și apoi spre albia secată. Acolo se oprește și se uită la mine. El și femeia mă privesc, așteptându-mi reacția. Mă uit la țărm, la un pantof vechi uscat și crăpat din cauza căldurii. Îmi străfulgeră ceva în minte, apoi mă concentrez. Mă 1334

întorc și mă uit la celălalt țărm, care e plin cu sticle de plastic, și văd o bucată albastră dintr-o pelerină fluturând de o creangă. Îmi vine în minte o altă amintire. Aici e locul unde m-a lovit. Aici stătea Anja, piciorul ei sângerând în pantofii ei deschiși la culoare. Fără niciun cuvânt, mă întorc și urc înapoi pe mal. Inima îmi bate tare, iar spaima își încleștează pumnii în jurul gâtului meu, dar acum nu am de ales. Îi văd fantoma, zburând chiar în fața mea. Un smoc de păr dus de vânt. O privire tristă, în spate. — Mila? strigă femeia. Continui să merg, croindu-mi drum printre arbuști, până când ajung la drumul de pământ. Cred că aici. Aici erau parcate dubițele. Aici ne așteptau bărbații. Amintirile se succed rapid, asemenea teribilelor străfulgerări ale unui coșmar. Bărbații se uită lacomi în timp ce ne dezbrăcăm. Fata țipă în timp ce e împinsă pe dubiță. Și Anja. O văd pe Anja stând nemișcată pe spate, în timp ce bărbatul care tocmai a violat-o își trage fermoarul la pantaloni. Anja se mișcă, se clatină pe picioare asemenea unui vițel nou-născut. Atât de palidă, atât de slabă, exact ca umbra unei fete. O urmăresc, fantoma Anjei. Deșertul e presărat cu pietre ascuțite. Buruieni pline de spini ies din pământ, iar Anja fuge peste ele, clătinându-se pe picioarele însângerate; plângând, ajungând spre ceea ce ea crede că e libertate. — Mila? Aud bolboroselile Anjei, îi văd părul blond căzându-i pe umeri. Deșertul pustiu se întinde în fața ei. Dacă ar putea fugi mai repede și mai departe… Se aude o împușcătură. O văd aplecându-se în față, tăindu-i-se respirația, iar sângele îi curge pe nisipul cald. Cu toate astea, se ridică în genunchi și se târăște printre spini, printre pietre care taie precum cioburile. Se aude a doua împușcătură. Anja se prăbușește la pământ, pielea ei albă pe nisipul maro. Aici a căzut? Sau o fi fost oare acolo? Dau roată acum, înnebunită să găsesc locul. „Unde ești, Anja, unde?” — Mila, spune-ne ceva. Mă opresc brusc, uitându-mă cu atenție în jos. Femeia îmi spune ceva; de-abia o aud. Mă uit doar la ceea ce se află la picioarele mele. — Hai să mergem, Mila. Nu te uita, îmi spune femeia, ușor. Dar nu pot să mă mișc. Stau acum înghețată în timp ce doi bărbați se apleacă. În timp ce unul își pune mănuși și dă la o parte nisipul pentru a scoate la iveală coastele acoperite de piele și bolta maro a unui craniu. — Pare a fi o femeie, zice el. 1335

Pentru câteva clipe nu scoate nimeni vreo vorbă. O rafală de vânt ne aruncă praf în față, iar eu clipesc din cauza înțepăturii. Când deschid iar ochii, văd mai mult din Anja ieșind din nisip. Curbura șoldului, osul maro al coapsei sale. Deșertul a decis s-o abandoneze, iar acum iese din pământ. Cei care dispar se întorc uneori la noi. — Hai, Mila. Să mergem. Mă uit în sus la femeie. Stă atât de dreaptă, invulnerabilă. Părul ei argintiu strălucește aidoma coifului unui războinic. Mă ia în brațe și, împreună, mergem la mașină. • — E timpul, Mila, spune femeia încet. E timpul să-mi povestești totul. Ne așezăm la o masă, într-o cameră fără ferestre. Mă uit la carnețelul din fața ei. E gol, așteptând penița stiloului. Așteptând cuvintele pe care mi-a fost teamă să le spun. — V-am spus totul. — Nu cred că ne-ai zis. — Orice întrebare mi-ați spus, v-am răspuns. — Da, ne-ai ajutat foarte mult. Ne-ai dat ceea ce aveam nevoie. Carleton Wynne va face închisoare. O să plătească, întreaga lume știe acum ce a făcut și îți mulțumim pentru asta. — Nu știu ce mai vreți de la mine. — Vreau ceea ce e încuiat acolo. Dă ocol mesei și îmi atinge inima. — Vreau să știu lucrurile pe care îți e frică să mi le povestești. Mă va ajuta să înțeleg modul cum acționează ei și să lupt împotriva lor. Mă va ajuta să salvez mai multe fete, ca tine. Trebuie, Mila. Îmi curg lacrimile. — Dacă nu, mă veți trimite înapoi. — Nu. Nu. Se apleacă mai aproape, uitându-se insistent. Dacă vrei să rămâi, asta e casa ta acum. Nu vei fi deportată, îți dau cuvântul meu. — Chiar dacă… Mă opresc. Nu o mai pot privi în ochi. Îmi crapă obrazul de rușine și mă uit în jos la masă. — Nimic din ce ți s-a întâmplat nu e vina ta. Orice ți-au făcut acei bărbați – orice te-au silit să faci – te-au obligat. Corpul tău a avut de suferit. Nu are legătură cu sufletul tău. Sufletul tău, Mila, e încă inocent. Nu suport să mă uit în ochii ei, continui să mă uit în jos, privind cum propriile lacrimi curg pe masă și simt că îmi sângerează inima, că fiecare lacrimă e o altă parte din mine, scurgându-se. — De ce îți e frică să te uiți la mine? mă întreabă ea ușor. — Îmi e rușine, îi șoptesc eu. Toate lucrurile pe care vrei să ți le spun… 1336

— Te-ar ajuta dacă n-aș fi aici în cameră? Dacă nu m-aș uita la tine? Tot nu o privesc. Ea oftează. — Bine, Mila. Uite ce o să fac. Pune un reportofon pe masă. Voi da drumul reportofonului și voi ieși din cameră. Apoi poți să spui ce vrei, orice îți amintești. Poți să spui în rusă dacă îți e mai ușor. Orice gând, orice amintire. Tot ce ți s-a întâmplat. Nu vorbești cu o persoană, vorbești pur și simplu cu o mașină. Nu te poate răni. Se ridică în picioare, apasă pe ÎNREGISTRARE și iese din cameră. Mă uit la butonul roșu care strălucește pe reportofon. Caseta se învârte încet, așteptând cuvintele mele. Așteptând durerea mea. Inspir adânc, închid ochii și încep să vorbesc. Numele meu e Mila și aceasta e călătoria mea.

1337

MULȚUMIRI Îi mulțumesc din suflet luminii mele călăuzitoare și agentului meu literar Meg Ruley, lui Jane Berkey și lui Don Cleary de la Agenția Jane Rotrosen, Lindei Marrow și Ginei Centrello de la Ballantine Books și Selinei Walker de la Transworld. Voi ați contribuit la apariția acestei cărți.

1338

1339

TESS GERRITSEN Seria JANE RIZZOLI & MAURA ISLES Volumul 6

CLUBUL MEFISTO Original: The Mefisto Club (2006) Traducere din limba engleză: GABRIEL STOIAN

virtual-project.eu

RAO International Publishing Company 2008 1340

MULȚUMIRI Orice carte reprezintă o invitație de a scrie, o provocare de a urca un munte aproape inaccesibil. Indiferent cât de greu ar fi scrisul, mă simt consolată la gândul că toți colegii și prietenii mei minunați îmi sunt alături. Trebuie să adresez multe mulțumiri inegalabilei mele agente literare Meg Ruley și echipei de la Jane Rotrosen Agency. Recomandările voastre au fost precum o stea călăuzitoare. De asemenea, adresez mulțumiri uimitoarei mele editoare, Linda Marrow, care poate face orice scriitor să strălucească, Ginei Centrello, pentru entuziasmul dovedit de-a lungul anilor, și doamnei Gilly Hailparn, pentru atenția pe care mi-a acordat-o. Și, deși aflată dincolo de Atlantic, îi mulțumesc doamnei Selina Walker de la Transworld, care m-a încurajat neostenit. Și, în cele din urmă, trebuie să mulțumesc persoanei care stă alături de mine încă de la început. Soțul meu Jacob știe cât de greu este să fii căsătorit cu cineva care scrie. Cu toate acestea, a rămas lângă mine.

1341

„Și distrugeți toate spiritele celor desfrânați, și copiii veghetorilor, fiindcă aceștia au nedreptățit omenirea.” Cartea lui Enoch X:15 Text evreiesc antic, datând din secolul 2 î.Hr.

1342

• UNU Arătau ca o familie perfectă. Așa gândea băiatul care stătea lângă groapa care îl aștepta pe tatăl lui, în vreme ce el îl asculta pe preotul plătit cu ora rostind platitudini din Biblie. În acea zi călduroasă de iulie se adunase un grup restrâns de persoane ca să deplângă trecerea în neființă a lui Montague Saul, cel mult douăsprezece persoane, dintre care băiatul nu cunoștea nici jumătate. În ultimele șase luni fusese plecat la școala cu internat, iar acum îi vedea pe unii dintre acei oameni pentru prima oară. Majoritatea nu-i stârneau niciun interes. Însă membrii familiei unchiului său… aceștia prezentau un interes deosebit pentru el. Meritau examinați. Cu părul castaniu rărit, anunțând o chelire inevitabilă, subțirel și cu un aer de intelectual, sugerat de ochelarii cu lentile mari, doctorul Peter Saul semăna foarte mult cu Montague, fratele său decedat. Cu chipul rotund și dulce, Amy, soția lui, arunca mereu priviri neliniștite către nepotul de cincisprezece ani, de parcă abia ar fi așteptat să-și încolăcească brațele în jurul lui și să-l sufoce cu o strângere. Fiul lor, Teddy, de zece ani, era numai piele și os. O copie miniaturală a lui Peter Saul, având inclusiv ochelari cu lentile mari. Și, în sfârșit, Lily, fiica lor. Șaisprezece ani. Câteva șuvițe din părul ei scăpaseră din coada de cal, iar acum, din cauza arșiței, i se lipiseră de față. Părea să nu se simtă bine în rochia neagră și se legăna ca un cal nărăvaș, ba înainte, ba înapoi, de parcă s-ar fi pregătit să o ia la goană. Ca și cum ar fi preferat să se afle oriunde altundeva, numai în cimitir nu, unde se vedea nevoită să gonească insectele ce bâzâiau în preajma ei. „Par atât de normali, de comuni, gândea băiatul. Atât de diferiți față de mine.” Apoi, privirea lui Lily a întâlnit-o pe a lui, iar el a perceput o tresărire de uimire. De recunoaștere reciprocă. În acea clipă, a simțit privirea ei pătrunzând în cele mai întunecate cotloane ale minții lui, examinând toate locșoarele tainice pe care nu le mai explorase nimeni până atunci. Pe care el le ascunsese de toți. Tulburat, s-a uitat în altă parte. S-a concentrat asupra celorlalți oameni aflați în jurul mormântului. Menajera tatălui său. Avocatul. Cei doi vecini de alături. Simple cunoștințe care veniseră acolo dintr-un sentiment de respect, nu din afecțiune. Aceștia îl cunoșteau pe Montague Saul doar ca savant tăcut, care abia revenise din Cipru, care-și petrecea zilele făcându-și de lucru cu cărți, hărți și cioburi de vase. Nu-l cunoșteau cu adevărat. Așa cum nu-i cunoșteau nici fiul. Într-un târziu, s-a încheiat și serviciul religios, iar cei strânși acolo s-au îndreptat spre băiat – asemenea unei amibe care se pregătea să îl înghită cu 1343

compasiune – să-i spună ce rău le părea că el își pierduse tatăl. Și așa mai departe, după mutarea în Statele Unite. — Bine măcar că aici ai o familie care să te ajute, i-a spus preotul. „Familie? Da, presupun că oamenii ăștia fac parte din familia mea”, și-a zis băiatul, în vreme ce micuțul Teddy s-a apropiat sfios, împins în față de mama lui. — Acum o să-mi fii frate, a zis Teddy. — Zău? — Mama spune că ți-a pregătit o cameră. Lângă a mea. — Dar eu o să rămân aici. În casa tatălui meu. Nedumerit, Teddy s-a uitat la mama lui. — Nu merge acasă la noi? Amy Saul s-a grăbit să spună: — Dragul meu, dar nu poți locui singur. Ai doar cincisprezece ani. Poate o săți placă atât de mult în Purity, încât vei dori să stai la noi. — Școala mea e în Connecticut. — Adevărat, dar anul școlar s-a încheiat deja. În septembrie, dacă vrei să te întorci la internat, nu se va opune nimeni. Dar în cursul verii vei locui la noi. — N-o să fiu singur aici. O să vină mama după mine. Aceste vorbe au fost urmate de o tăcere lungă. Amy și Peter s-au uitat unul la altul, iar băiatul a ghicit ce gândea fiecare. „Dar mama lui l-a abandonat de mult.” — Va veni după mine, a insistat el. — Fiule, o să mai discutăm despre asta, i-a zis cu calm unchiul Peter. • În cursul nopții, a rămas treaz în patul lui din casa tatălui său și i-a ascultat pe mătușa și pe unchiul său vorbind domol în biroul de la parter. Același birou în care Montague Saul trudise în ultimele luni să traducă textele scrise pe fragmente fragile de papirus. Același birou unde, în urmă cu cinci zile, tatăl lui suferise un atac de apoplexie și se prăbușise la masa de lucru. Oamenii aceia nu aveau ce căuta acolo, printre lucrurile neprețuite ale tatălui său. Erau niște invadatori în acea casă. — E doar un copil, Peter. Are nevoie de o familie. — Dar nu-l putem lua cu forța la Purity dacă el nu vrea să meargă cu noi. — Când ai doar cincisprezece ani, nu ai niciun cuvânt de spus în această privință. Adulții trebuie să ia hotărârile. Băiatul s-a ridicat din pat și s-a strecurat afară din cameră. A coborât tiptil până la jumătatea scării ca să audă mai bine ce discutau cei doi. — Și, serios, câți adulți a cunoscut până acum? Fratele tău nu prea intra în categoria asta. Era vârât până la urechi în veșmintele mumiilor lui, încât nici nu cred că a observat că în preajma lui era un copil. — Nu-i frumos să vorbești așa, Amy. Fratele meu a fost un om bun. 1344

— Bun, dar nu cu picioarele pe pământ. Nu înțeleg, ce fel de femeie este aceea care să vrea un copil cu el? Iar apoi a plecat, lăsându-l pe Monty să-l crească pe băiat de unul singur? Nu pricep ce femeie este în stare să facă așa ceva. — Monty nu l-a crescut deloc rău. Băiatul ia numai note mari la școală. — După tine, așa se apreciază dacă un tată e bun sau nu? Doar după notele pe care le ia băiatul? — Dar e și un tânăr echilibrat. N-ai remarcat cât de bine s-a stăpânit la slujba religioasă? — E inert, Peter. Ai observat pe fața lui măcar o singură expresie? — Și Monty era la fel. — Adică, rece, la asta te referi? — Nu, rațional. Logic. — Dar, dincolo de toate astea, știi că băiatul suferă probabil. Mă apucă plânsul când mă gândesc câtă nevoie are de mama lui în aceste momente. E ciudat cum insistă că ea se va întoarce, când, de fapt, știe că nu se va întâmpla așa ceva. — Nu avem de unde să știm. — Nici măcar n-o cunoaștem pe femeia aceea! Monty doar ne-a scris din Cairo într-o zi să ne anunțe că are un fiu. La câte știm noi, putea să-l fi găsit printre trestii, ca pe Moise. Băiatul a auzit podeaua scârțâind deasupra lui și a aruncat o privire spre capul scării. A rămas uimit văzând-o pe verișoara lui Lily uitându-se la el cu ochi mari peste balustradă. Îl urmărea, examinându-l, de parcă ar fi fost o creatură exotică pe care n-o mai întâlnise până atunci, și încerca să stabilească dacă era primejdioasă. — Aha! a zis mătușa Amy. Deci ești treaz! Unchiul și mătușa tocmai ieșiseră din birou și stăteau la picioarele scării, uitându-se în sus, către el. Păreau oarecum tulburați, gândindu-se că există posibilitatea ca el să le fi surprins toată discuția. — Te simți bine, dragul meu? l-a întrebat mătușa Amy. — Da, mătușă. — E foarte târziu. Ce-ar fi să te duci la culcare? Însă el nu s-a clintit. O vreme a rămas nemișcat pe trepte, întrebându-se cum avea să fie să locuiască împreună cu acești oameni. Ce ar putea învăța de la ei. Poate vara ar deveni mai interesantă, până când avea să vină mama după el. — Mătușă Amy, a zis el, m-am hotărât. — În legătură cu ce? — Cu vacanța și cu locul unde aș vrea să o petrec. Ea s-a gândit că avea să primească o veste neplăcută. 1345

— Te rog să nu te pripești! Avem o casă drăguță, pe marginea lacului, și vei avea propria cameră. Măcar vino în vizită, și după aceea te hotărăști. — Dar m-am hotărât deja să stau cu voi. Deconcertată, mătușa lui a amuțit o clipă. Apoi fața i s-a luminat într-un zâmbet și s-a grăbit să urce treptele până la el ca să-l strângă în brațe. Mirosea a săpun Dove și a șampon Breck. Atât de comun, de banal. Apoi, zâmbind larg, unchiul Peter l-a bătut afectuos pe umăr, acela fiind modul lui de a-l saluta pe noul fiu. Fericirea lor i-a amintit de o gogoașă umflată și lipicioasă de vată de zahăr pe băț, absorbindu-l în acel univers în care nu existau decât iubire, lumină și râsete. — Copiii se vor bucura că mergi cu noi! a spus Amy. El și-a aruncat ochii spre capul scării, dar Lily nu mai era acolo. Se strecurase nebăgată în seamă. „Va trebui să nu o scap din ochi, și-a zis el, pentru că ea e deja cu ochii pe mine.” — Acum faci parte din familia noastră, a spus Amy. În timp ce urcau treptele împreună, i-a povestit de planurile ei pentru vară. De locurile în care aveau să-l ducă, de felurile speciale de mâncare pe care avea să le gătească pentru el când vor ajunge acasă. Părea fericită, ba chiar amețită de fericire, ca o mamă care are încă un copil. Amy Saul nu avea habar ce anume vor duce acasă.

1346

• DOI DOISPREZECE ANI MAI TÂRZIU. Poate făcea o greșeală. Doctor Maura Isles s-a oprit o clipă în fața ușilor Bisericii Doamnei Noastre a Luminii Divine, ezitând să intre. Credincioșii erau deja înăuntru, iar ea rămăsese singură în noapte, în vreme ce fulgii de zăpadă cădeau foșnind pe capul ei descoperit. Prin ușile închise ale bisericii a auzit organista cântând Adeste Fidelis, și și-a dat seama că toată lumea se așezase. Dacă avea de gând să li se alăture, era momentul să intre. A șovăit, pentru că nu-și avea cu adevărat locul printre credincioșii care frecventau acea biserică. Însă muzica o atrăgea, la fel și promisiunea căldurii și a mângâierii oferite de ritualurile familiare. Afară, în strada întunecată, era singură. Iar asta, chiar în Ajunul Crăciunului. A urcat treptele și a intrat. Până și la acea oră târzie, stranele erau pline de familii și de copii somnoroși care fuseseră sculați din pat pentru a participa la slujba de la miezul nopții. Sosirea ei întârziată a atras câteva priviri, iar când s-au stins și ultimele acorduri din Adeste Fidelis, ea s-a strecurat și s-a așezat pe prima bancă liberă, chiar în partea din spate a bisericii. Aproape imediat, a trebuit să se ridice, rămânând în picioare împreună cu restul credincioșilor, pentru că începuse cântecul de intrare. Părintele Daniel Brophy s-a apropiat de altar și a făcut semnul crucii. — Bunătatea și pacea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, și Domnul Isus Hristos să pogoare asupra voastră, a zis el. — Și asupra ta, a murmurat Maura, alături de enoriași. Chiar și după atâția ani petrecuți departe de biserică, răspunsurile îi veneau firesc pe buze, imprimate de slujbele de duminică la care mersese în copilărie. „Doamne, îndură-te de noi! Doamne, îndură-te de noi! Doamne, îndură-te de noi!” Cu toate că Daniel nu își dăduse seama că ea era în biserică, Maura și-a abătut atenția asupra lui. Asupra părului negru, asupra gesturilor pline de grație, asupra vocii pline, de bariton. În acea noapte avea să îl urmărească fără nicio rușine, fără să se jeneze. În acea noapte avea dreptul să se uite. — Adu-ne bucuria eternă în regatul raiului, unde sălășluiește El cu tine și cu Sfântul Duh, un Dumnezeu pe veci. Așezându-se la loc pe bancă, Maura a auzit accese înăbușite de tuse și scâncete de copii obosiți. Flăcările lumânărilor tremurau pe altar în semn de 1347

sărbătorire a luminii și a speranței în acea noapte de iarnă. Daniel a început să citească: — „Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul.”57 „Din Luca, s-a gândit Maura, recunoscând pasajul. Luca, doctorul.” — „Și acesta va fi semnul: veți găsi un prunc înfășat…”58 Apoi Daniel, văzând-o pe Maura, s-a oprit brusc. Iar ea s-a gândit: „E chiar așa o surpriză să mă vezi aici, Daniel?” El și-a dres glasul, s-a uitat spre notițe și a continuat să citească: — „Veți găsi un prunc înfășat, culcat în iesle.” Deși Daniel știa acum că ea se așezase printre enoriași, privirea lui nu a mai întâlnit-o pe a ei. Nici cât s-a intonat Cantate Domino și Dies Sanctificatus, nici în timpul colectei ori a liturghiei cuminecăturii. În timp ce persoanele din jurul ei s-au ridicat în picioare și au pășit în față, pentru a primi sfânta împărtășanie, Maura a rămas pe bancă. Dacă nu crezi, ar fi o ipocrizie să primești cuminecătura și să sorbi din vinul sfințit. „Atunci, ce caut aici?” Cu toate acestea, a rămas și la riturile de încheiere a slujbei, binecuvântarea și despărțirea. — Mergeți în pacea lui Hristos! Odată slujba terminată, oamenii au început să iasă din biserică, încheindu-și paltoanele și trăgându-și mănușile. Și Maura s-a ridicat și tocmai ieșea pe interval, când l-a zărit pe Daniel încercând să-i atragă atenția, implorând-o din priviri să nu plece. S-a așezat la loc, conștientă că oamenii care treceau prin dreptul băncii ei o studiau. Știa ce vedeau ori ce-și închipuiau: o femeie singură, dornică să audă cuvintele de mângâiere ale preotului în noaptea de Crăciun. Sau vedeau oare mai mult decât atât? Ea nu le-a răspuns la priviri. Pe măsură ce biserica s-a golit, a rămas cu ochii ațintiți în față, concentrându-se cu stoicism asupra altarului, gândind: „E târziu și ar trebui să mă duc acasă. Nu știu dacă e bine să mai stau”. — Bună, Maura. Femeia a ridicat ochii și a răspuns privirii lui. Biserica nu se golise de tot. Organista își strângea partiturile, iar câțiva membri ai corului își îmbrăcau paltoanele, însă în acel moment Daniel își concentrase atenția asupra Maurei, ca și cum ea ar fi fost singura persoană din încăpere. — A trecut multă vreme de când nu ai mai venit pe aici, a zis el. — Așa este. — Din august, adevărat? 57 58

Evanghelia după Luca, 2:10. Evanghelia după Luca, 2:12. 1348

„Deci și tu ai ținut socoteala.” El s-a lăsat pe bancă, alături de ea. — Mă surprinde să te văd aici. — La o adică, e Crăciunul. — Dar tu nu crezi în asta. — Încă-mi plac slujbele. Cântecele. — Acesta a singurul motiv pentru care ai venit? Să cânți câteva imnuri? Să rostești de câteva ori „Amin” și „Slavă lui Dumnezeu”? — Am vrut să ascult niște muzică. Să stau printre oameni. — Să nu-mi spui că ești singură în noaptea asta. Ea a ridicat din umeri, apoi a pufnit în râs. — Doar mă știi, Daniel. Nu mă omor după petreceri. — Mă gândeam doar… Adică, am presupus că… — Ce anume? — Că ești cu cineva. Mai ales în noaptea asta. „Sunt. Cu tine.” Amândoi au amuțit văzând organista apropiindu-se pe interval, cărându-și sacoșa cu notele. — Noapte bună, părinte Brophy. — Noapte bună, doamnă Easton. Mulțumesc pentru recitalul încântător. — Cu plăcere. Femeia i-a mai aruncat o ultimă privire cercetătoare Maurei, apoi și-a continuat drumul spre ușă. Au auzit ușa închizându-se, și au rămas în sfârșit singuri. — De ce a durat atât de mult? a întrebat-o el. — Păi, știi cum e când te ocupi de morți. Niciodată nu termini. În urmă cu câteva săptămâni, unul dintre patologii noștri s-a internat pentru o operație la coloană, iar noi ceilalți trebuie să-l suplinim. Am fost ocupată, asta-i tot. — Dar puteai da un telefon. — Da, știu. Și el putea telefona, dar n-a făcut-o. Daniel Brophy nu trecea niciodată granița, și, probabil, asta era bine – ea s-a luptat cu ispite cât pentru amândoi. — Și ce-ai mai făcut în ultima vreme? l-a întrebat ea. — Ai auzit de atacul de inimă suferit de părintele Roy luna trecută, nu? I-am luat locul în calitate de capelan al poliției. — Mi-a zis detectivul Rizzoli. — Am fost la locul crimei de acum câteva săptămâni din Dorchester. Când a fost împușcat un ofițer de poliție. Te-am văzut acolo. — Eu, nu. Trebuia să-mi dai măcar bună ziua. — Păi, erai ocupată. Foarte concentrată, ca de obicei. A zâmbit. Nici n-ai idee cât de îndârjită poți să pari, Maura. Știai asta? 1349

Ea a râs scurt. — Poate că asta e problema mea. — Problemă? — Sperii bărbații. — Pe mine nu m-ai speriat. „Dar cum aș putea? a gândit ea. Tu nu te lași cucerit.” Apoi, în mod deliberat, s-a uitat la ceas și s-a ridicat în picioare. — E foarte târziu și ți-am răpit deja prea mult timp. — Nu am nicio treabă urgentă, a zis el și a condus-o spre ușă. — Ai o turmă întreagă de suflete de care să te ocupi. Și mai e și Crăciunul. — Cred că ți-ai dat seama că nici eu nu am unde să mă duc în noaptea asta. Ea s-a oprit o clipă și s-a întors cu fața spre el. Au rămas singuri în biserică, inspirând mirosul de ceară arsă și de tămâie, arome familiare care readuceau în memorie alte sărbători de Crăciun din copilărie, alte slujbe ca aceea. Zile când intrarea într-o biserică nu provoca vârtejul de sentimente pe care îl trăia acum. — Noapte bună, Daniel, a zis ea și s-a întors spre ușă. — O să mai treacă patru luni până te voi vedea din nou? a întrebat el, ridicând puțin glasul, pentru că ea se îndepărtase deja. — Nu știu. — Mi-e dor de conversațiile noastre, Maura. Pregătită să deschidă ușa, ea a șovăit din nou. — Și mie. Poate de aceea n-ar trebui să mai stăm de vorbă. — Nu avem de ce să ne rușinăm. — Deocamdată, a spus ea încet, fără să se uite la el, ci la ușa grea din lemn sculptat, care stătea între ea și libertate. — Maura, să nu lăsăm lucrurile să rămână așa între noi. Nu există niciun motiv să nu putem menține un fel de… Apoi a amuțit brusc. Telefonul ei mobil tocmai suna. Ea l-a scos din poșetă. La acea oră, un apel nu putea însemna nimic bun. În timp ce a răspuns la telefon, a simțit ochii lui Daniel ațintiți asupra ei și fiorul provocat de acea privire. — Doctor Isles, a spus ea, cu glas nefiresc de glacial. — Crăciun fericit, a zis detectivul Jane Rizzoli. Mă surprinde că nu ești acasă. Am încercat întâi acolo. — Am venit la slujba de la miezul nopții. — Mamă, e deja unu. Încă nu s-a terminat? — Ba da, Jane, și tocmai mă pregăteam să plec, a spus Maura, pe un ton care descuraja orice alte întrebări. Ce mi-ai pregătit? a întrebat ea – știa deja că acel apel nu era doar din curtoazie, ci o convocare. 1350

— Adresa e Prescott Street numărul 210, East Boston. O reședință. Eu și Frost suntem aici de o jumătate de oră. — Amănunte? — Avem o victimă, o tânără. — Omucidere? — Da. — Pari foarte convinsă. — O să te convingi și tu când sosești. A închis, și a descoperit că Daniel încă o urmărea. Pierduseră însă momentul pentru a-și asuma riscuri, pentru a spune lucruri pe care le-ar fi putut regreta amândoi. Între ei se interpusese din nou moartea. — Trebuie să te duci la treabă? — Sunt de serviciu în noaptea asta. Și-a vârât telefonul înapoi în poșetă. Cum nu am pe nimeni din familie în oraș, m-am oferit voluntară. — Chiar în noaptea asta? — De fapt, pentru mine nu contează că e Crăciunul. Și-a încheiat paltonul până la guler și a ieșit din clădire, în plină noapte. El a urmat-o până afară, și, în timp ce ea mergea prin zăpada proaspăt căzută până la mașină, cu veșmântul alb fluturând în vânt, a rămas să o urmărească de pe trepte. Aruncând o privire peste umăr, ea l-a văzut cum a ridicat o mână în semn de rămas-bun. În timp ce mașina se îndepărta, el a continuat să fluture mâna.

1351

• TREI Girofarurile albastre ale celor trei mașini de patrulă pulsau prin filigranul creat de căderea fulgilor de zăpadă, anunțându-i pe toți cei care se apropiau: „Aici s-a petrecut ceva, ceva îngrozitor”. Când și-a parcat automobilul Lexus în apropierea unui troian de zăpadă, ca să le facă loc și altor vehicule, Maura a simțit cum bara de protecție față se freacă de gheață. La acea oră, de Crăciun, singurele vehicule care ar mai fi putut să apară pe strada îngustă erau cele care făceau parte, la fel ca al ei, din anturajul morții. I-a luat o clipă să-și facă puțin curaj gândindu-se la orele epuizante care o așteptau, simțindu-și ochii deja obosiți hipnotizați de luminile pâlpâitoare. A avut senzația că mâinile și picioarele i-au amorțit; circulația sangvină începuse să se lenevească. „Trezește-te, și-a spus ea. E timpul să treci la treabă!” A coborât din mașină, și rafala neașteptată de vânt înghețat a alungat somnul din mintea ei. A pășit prin pudra proaspăt depusă, iar fulgii s-au ridicat ca niște pene albe dinaintea cizmelor ei. Cu toate că era ora unu și jumătate, ferestrele câtorva case modeste de pe stradă erau luminate și printr-una dintre ele, decorată cu desene înfățișând reni zburând și batoane de dulciuri, a văzut silueta unui vecin curios care se uita din căldura căminului în noaptea ce nu mai era nici tăcută, nici sfântă. — A, doctor Isles? a exclamat un polițist de patrulare, unul mai în vârstă, pe care ea l-a recunoscut vag. Era însă evident că omul știa precis cine era ea. Cum de-ați avut așa noroc într-o seară ca asta? — Aș putea să-ți pun aceeași întrebare, domnule polițist. — Înseamnă că amândoi am tras un bilet nenorocos, a zis omul și a pufnit în râs. Al naibii de fericit Crăciun mai avem. — Detectivul Rizzoli e înăuntru? — Da, ea și Frost au început să filmeze. A făcut apoi semn spre o reședință unde toate luminile erau aprinse, o casă semănând cu o cutie, îngrămădită într-un șir de clădiri destul de atinse de vreme. Cred că au terminat și a venit rândul dumneavoastră. Niște icnete îndesate au făcut-o să se uite spre stradă, unde o femeie blondă stătea încovoiată, ținându-și paltonul strâns în jurul trupului, ca să nu-și stropească poalele în vreme ce vărsa în troianul de zăpadă. Polițistul a pufnit cu oarecare dispreț. Apoi a murmurat către Maura: — Doamna aceea are să devină un detectiv pe cinste la Omucideri. A apărut aici de parcă făcea parte din distribuția filmului Cagney și Lacey. S-a apucat să ne pună la punct. Da, făcea pe dura. Apoi a intrat în casă, a aruncat o privire, 1352

după care a ajuns imediat afară ca să-și verse și mațele, a zis el și a izbucnit în râs. — N-am mai văzut-o. E de la Omucideri? — Am auzit că a fost transferată acolo de la Narcotice și Moravuri. Sclipitoarea idee a comisarului-șef de a promova femeile, a zis el, clătinând din cap. Nu rezistă mult aici. Eu așa simt. Femeia detectiv s-a șters la gură și a pornit nesigură către treptele ce dădeau spre verandă, dar a simțit cum i se înmoaie picioarele și s-a lăsat la pământ. — Alo! Doamnă detectiv! a strigat polițistul. Vă rog să vă îndepărtați de scena crimei. Dacă mai vărsați, măcar nu o faceți în locurile de unde se colectează probe. Un polițist mai tânăr, care stătea în apropiere, s-a apucat de chicotit. Detectiva a tresărit și s-a ridicat, lumina albastră și stroboscopică ce i-a luminat brusc fața accentuându-i aerul de suferință. — O să mă duc să stau câteva minute în mașină, a murmurat ea. — Da. Bună idee, doamnă. Maura a urmărit-o retrăgându-se în adăpostul oferit de vehicul. Ce orori avea să vadă în interiorul casei? — Doamnă doctor, a strigat spre ea detectivul Barry Frost, care tocmai ieșise din casă și stătea pe verandă, zgribulit, purtând doar o geacă. Părul blond îi stătea răsculat, de parcă tocmai ar fi căzut din pat. Deși întotdeauna pământiu la față, lumina gălbuie îi dădea o paloare și mai bolnăvicioasă decât de obicei. — Am înțeles că lucrurile arată foarte rău înăuntru, a spus ea. — Nu e chiar ceea ce ai vrea să vezi de Crăciun. M-am gândit să ies și să mai iau o gură de aer. Maura s-a oprit la poalele scării, observând vălmășagul de urme de tălpi imprimate pe veranda presărată de zăpadă. — Pot să trec pe acolo? — Da. Toate urmele alea sunt lăsate de polițiștii din Boston. — N-ați găsit urme plantare? — Nu mare lucru. — Cum adică, înseamnă că făptașul a zburat pe fereastră? — S-ar părea că a șters orice urmă. Încă se văd semnele de măturare. Ea s-a încruntat. — Criminalul a acordat atenție tuturor amănuntelor. — Așteaptă până vezi ce e înăuntru. A urcat treptele, apoi și-a tras învelitoarea de protecție peste încălțăminte și șia pus mănuși. De aproape, Frost arăta chiar mai rău, având chipul uscățiv și lipsit de orice culoare. Însă, după ce a inspirat de câteva ori, s-a oferit cu un gest ezitant: — Te conduc eu înăuntru. 1353

— Nu, rămâi aici cât e nevoie. O să mă îndrume Rizzoli. El a dat din cap, dar fără să se uite la ea; se holba spre stradă, arătând ca un tip care încearcă din răsputeri să nu verse ceea ce tocmai a mâncat. Maura l-a lăsat să-și continue bătălia și a dus mâna spre clanță. Era deja pregătită pentru ceea ce putea fi mai rău. Cu doar câteva clipe în urmă, își făcuse apariția, la capătul puterilor, scuturând din cap în încercarea de a se trezi; acum simțea încordarea care-i vibra ca un curent prin tot corpul. A pășit în casă. S-a oprit o clipă în prag, cu pulsul accelerat, și a contemplat o scenă câtuși de puțin alarmantă. Podeaua din stejar din holul de la intrare era uzată binișor. Din prag, a văzut până în camera de zi, care era mobilată cu piese ieftine, disparate, care nu se potriveau: o canapea cu șezutul deformat și căzut, un fotoliu gonflabil, un corp de bibliotecă din plăci de PFL asamblat de un amator și cărămizi din beton. Deocamdată, nimic care să urle că acea încăpere a devenit locul crimei. Oroarea urma să apară curând; știa că o pândește din acea casă, pentru că îi văzuse reflectarea în ochii lui Barry Frost și în fața lividă a femeii detectiv. A traversat camera de zi, ajungând în sufragerie, unde a remarcat patru scaune în jurul unei mese din pin. Însă privirea ei nu s-a concentrat asupra mobilierului, ci asupra aranjamentului care fusese pregătit, ca pentru o masă în familie. O cină pentru patru persoane. Una dintre farfurii avea un șervet de pânză pus deasupra, iar țesătura era împroșcată de picături mărunte de sânge. Cu o mișcare delicată, a întins mâna spre șervet. Ridicându-l de un colț, a aruncat o privire dedesubt, la ceea ce se găsea pe farfurie. Instantaneu, a dat drumul șervetului și s-a tras înapoi, împiedicându-se și scoțând un gâfâit de uimire. — Înțeleg că ai descoperit mâna stângă, a auzit ea o voce. Maura s-a răsucit. — M-ai speriat de moarte. — Chiar vrei să te sperii ca lumea? a întrebat-o detectivul Jane Rizzoli. Vino cu mine! S-a răsucit și a condus-o pe Maura pe hol. La fel ca Frost, Jane arăta de parcă ar fi fost dată jos din pat cu forța. Pantalonii îi erau boțiți, iar părul negru și sârmos i se încâlcise. Spre deosebire de Frost, ea se mișca fără nicio dificultate, iar încălțămintea acoperită cu învelitoarea de hârtie fâșâia pe lemnul podelei. Dintre toți detectivii care apăreau cu regularitate în sala de autopsie, Jane era de obicei aceea care ajungea de cele mai multe ori până în apropierea mesei, aplecându-se peste ea, ca să vadă mai bine, iar acum nu șovăia defel în timp ce se deplasa de-a lungul holului. Maura a fost aceea care a rămas în urmă, având privirea atrasă de picăturile de sânge care se înșirau pe podea.

1354

— Rămâi pe partea asta, a spus Jane. Avem aici niște urme neclare de pantofi, care merg în ambele direcții. S-ar părea că sunt niște pantofi sport, de atletism. Acum urmele s-au uscat, dar n-aș vrea să se șteargă. — Cine ne-a mobilizat? — A fost un telefon dat la poliție. Imediat după miezul nopții. — De unde? — Din această locuință. Maura s-a încruntat. — Victima? A încercat să ceară ajutor? — Nu s-a auzit nicio voce. Cineva a format numărul operatoarei care răspunde la apelurile de urgență și a lăsat receptorul fără să-l mai pună în furcă. Prima mașină de patrulare a ajuns aici la zece minute după acel apel. Polițistul a găsit ușa descuiată, a intrat în dormitor și a ieșit aproape imediat. Jane s-a oprit în fața unei uși și a aruncat o privire peste umăr, către Maura. O privire de avertisment. „De aici încolo, treburile devin neplăcute.” „Mâna retezată mi-a fost îndeajuns.” Jane s-a tras deoparte ca să o lase pe Maura să examineze dormitorul. Nu a văzut victima; doar sângele. Organismul uman conține în medie aproximativ cinci litri de sânge. Același volum de vopsea roșie ar putea acoperi în întregime suprafața unei camere mici. Când a privit pe ușa deschisă, a rămas deconcertată văzând dâre de o extravaganță ieșită din comun, sugerând niște ghirlande azvârlite de mâna cuiva jucăuș pe pereții albi, peste piesele de mobilier și peste cearșafuri. — Sânge arterial, a zis Rizzoli. Maura s-a mulțumit să confirme cu un gest din cap, rămânând tăcută, în vreme ce privirea ei a urmat arcele de stropi, descifrând o poveste de groază scrisă cu roșu pe pereți. Când era studentă, trebuise să facă practică la un serviciu de urgență și văzuse cum victima unei împușcături pierduse sânge cât se afla pe masa de operație. Din cauza presiunii sangvine care scădea mereu, într-o încercare disperată de a rezolva situația, chirurgul rezident făcuse o laparotomie, sperând să țină sub control hemoragia internă. Deschisese abdomenul victimei, dând naștere unei fântâni arteziene de sânge arterial care țâșnise brusc din aorta ruptă, împroșcându-i pe medici pe fețe și pe halate. În acele ultime secunde de agitație dementă, în vreme ce extrăgeau sângele prin aspirare și plasau prosoape sterile în cavitatea abdominală, Maura nu văzuse nimic altceva decât sânge. Strălucirea lui mată, mirosul ca de carne. Băgase mâna în abdomenul deschis pentru a extrage un depărtător al peretelui abdominal, iar căldura care pătrunsese prin mânecile halatului îi dăduse o senzație de alinare, ca o baie fierbinte. În ziua aceea, în sala de operații, Maura văzuse jetul îngrozitor pe care îl poate crea chiar și o tensiune arterială slabă. 1355

Acum, când își plimba privirea de-a lungul pereților dormitorului, tot sângele, care derula povestea ultimelor secunde de viață ale victimei, îi reținea atenția. „Când s-a făcut prima tăietură, inima victimei încă bătea, dând naștere presiunii arteriale.” Acolo, deasupra patului, lovise primul jet, cu forța unui glonț pornit dintr-o mitralieră, descriind un arc pe perete. După cele câteva bătăi viguroase de inimă, jetul slăbise în intensitate, și arcele începuseră să mai coboare. Organismul încercase să compenseze presiunea în scădere, arterele se contractaseră, iar pulsul se iuțise. Însă, cu fiecare bătaie, sângele se împuținase, ceea ce grăbise instalarea morții. Când, într-un târziu, presiunea scăzuse de tot, iar inima se oprise, nu mai rămăseseră jeturi, ci doar un firicel de sânge care se scursese alene. Aceea era moartea pe care Maura a văzut-o scrisă pe pereți și pe pat. Apoi privirea i s-a oprit, țintuită de ceva ce aproape că-i scăpase printre dârele și picăturile de sânge. Iar acel lucru a făcut-o să simtă un fior care i-a gâdilat neplăcut părul de la ceafă. Pe perete, desenate cu sânge, se vedeau trei cruci răsturnate. Iar dedesubt, câteva simboluri greu de descifrat:

— Ce înseamnă asta? a întrebat Maura încet. — Nu știm. Am încercat și noi să găsim o explicație. Maura nu a reușit să-și mute privirea de la literele mânjite pe perete. A simțit un nod în gât. — Ce naiba avem aici? — Așteaptă până vezi și restul. Jane a dat roată patului, ajungând de cealaltă parte, și a arătat cu degetul spre podea. Victima e chiar aici. De fapt, în mare parte. Maura a putut vedea femeia abia după ce a ocolit patul. Dezbrăcată, zăcea pe spate. Pierderea de sânge făcuse ca pielea să capete o culoare ca de alabastru, iar Maura și-a amintit brusc de o vizită făcută la British Museum, unde văzuse expuse zeci de fragmente de statui din epoca romană. Trecerea veacurilor ciobise marmura, crăpând capete, frângând brațe, până când statuile deveniseră niște torsuri fără chip, anonime. Același lucru a văzut când privirea i-a căzut asupra cadavrului. O Venus spartă. Fără cap. — S-ar părea că a fost ucisă aici, pe pat, a spus Jane. Așa se explică jeturile de pe peretele acela și tot sângele care s-a scurs în saltea. Apoi a tras-o pe podea, 1356

poate pentru că avea nevoie de o suprafață tare, pe care să termine tăierea. Jane a suspinat lung și s-a întors, de parcă ar fi ajuns la capătul puterilor, nemaifiind în stare să se uite la cadavru. — Ai spus că primei mașini de patrulare i-au trebuit zece minute ca să ajungă aici după acel apel la poliție, a zis Maura. — Întocmai. — Ceea ce s-a întâmplat aici – amputările, detașarea capului –, toate astea au luat mai mult de zece minute. — Ne-am dat seama de asta. Nu cred că apelul a fost dat de victimă. Scârțâitul podelei le-a făcut pe amândouă să se întoarcă. L-au văzut pe Barry Frost în cadrul ușii, lăsând impresia că nu era prea dornic să pășească înăuntru. — Au sosit cei de la laboratorul criminalistic, le-a anunțat el. — Spune-le să intre. Jane a tăcut o clipă. Văd că nu arăți prea grozav. — Ba eu cred că am rezistat destul de bine. Având în vedere ce-i aici. — Kassovitz cum se mai simte? A terminat de vărsat? Am avea nevoie de ajutor aici. Frost a clătinat din cap. — A rămas în mașină. Nu cred că rezistă să vadă și asta. Mă duc să-i chem pe cei de la laborator. — Spune-i să fie mai curajoasă, ce Dumnezeu!? a strigat Jane după Frost, care tocmai ieșea din încăpere. Nu-mi place când femeile mă lasă baltă. Uite așa ne alegem cu un prost renume. Privirea Maurei a revenit la torsul de pe podea. — Ați găsit…? — Restul? a zis Jane. Da. Ai văzut deja mâna stângă. Cea dreaptă e în cadă. Iar acum, cred că a venit momentul să-ți arăt bucătăria. — Ce-ați găsit acolo? — Alte surprize, a spus Jane, și a traversat încăperea, pornind spre hol. Întorcându-se să o urmeze, Maura și-a surprins imaginea în oglinda din dormitor. A remarcat în treacăt ochii obosiți și părul moale, lipit de cap, ud de la fulgii topiți. Dar nu imaginea propriului chip a făcut-o să înghețe. — Jane, a șoptit ea. Uită-te la asta! — La ce anume? — Pe oglindă. Simbolurile. Maura s-a întors și a privit fix la scrisul de pe perete. — Vezi? E imaginea pe dos! Acelea nu sunt simboluri, ci litere, care se pot citi doar în oglindă. Jane s-a uitat la perete, apoi în oglindă. — Acela e un cuvânt? — Da. Se citește Peccavi. 1357

Jane a clătinat din cap. — Chiar și așa, tot nu-mi spune nimic. — E-n latină, Jane. — Și ce-nseamnă? — „Am păcătuit.” Vreme de o clipă, cele două femei s-au privit lung. Apoi, Jane a pufnit pe neașteptate în râs. — Mda, halal confesiune. Crezi că un asemenea păcat se șterge cu câteva rugăciuni către Fecioara Maria? — Poate că acest cuvânt nu se referă la ucigaș. Poate are legătură cu victima. S-a uitat la Jane. „Am păcătuit.” — Pedeapsă, a zis Jane. Răzbunare. — Un posibil motiv. Femeia a făcut ceva care l-a înfuriat pe ucigaș. A păcătuit împotriva lui. Iar asta e răsplata. Jane a inspirat adânc. — Hai la bucătărie! A condus-o pe Maura pe hol. Ajunsă în ușa bucătăriei, s-a oprit și s-a uitat la Maura, care se oprise, prea tulburată de ceea ce vedea ca să mai scoată vreo vorbă. Pe podeaua acoperită cu gresie fusese trasat un cerc folosindu-se, după toate aparențele, cretă roșie. În jurul circumferinței, la intervale relativ egale, se găseau cinci pete negre de ceară topită și solidificată. „Lumânări”, și-a spus Maura. În centrul acelui cerc, așezat astfel încât ochii să fie îndreptați spre ceea ce mai rămăsese din lumânări, se afla capul retezat al victimei. Un cerc. Cinci lumânări negre. „Ofrandă rituală.” — Așadar, acum trebuie să mă duc la fetița mea, a zis Jane. Iar dimineață ne vom așeza în jurul pomului de Crăciun și vom desface cadourile, prefăcându-ne că e pace pe pământ. Numai că eu o să-mi duc aminte de… asta… și o să mă simt țintuită de ochii ăștia. Crăciun fericit, pe naiba! Maura și-a înghițit nodul din gât. — Știm cine e femeia? — Ei, încă nu i-am adus prietenii și vecinii ca să o identifice, să nu mai existe niciun dubiu. „Alo, recunoașteți capul de pe podeaua bucătăriei?” Însă, folosindu-ne de fotografia de pe permisul de conducere, putem afirma că e vorba despre Lori-Ann Tucker. Douăzeci și opt de ani. Păr castaniu, ochi căprui. Brusc, Jane a pufnit în râs. Dacă punem laolaltă toate părțile găsite, cam asta e persoana. — Și ce știți despre ea? — În poșeta ei am găsit un fluturaș de plată a salariului. Lucrează la Muzeul de Știință. Nu știm exact cu ce se ocupă acolo, dar judecând după casă, mobilă… – și Jane a aruncat o privire către sufragerie – nu câștigă bani cu nemiluita. 1358

Apoi au auzit glasuri și scârțâit de podea, semn că în casă intraseră cei de la Criminalistică. Jane s-a îndreptat imediat, ca să-i întâmpine cu o atitudine de siguranță, așa cum avea de obicei. Detectivul Rizzoli, netemătoare, așa cum o știa toată lumea. — Bună seara, domnilor, a zis ea când Frost și cei doi criminaliști au intrat discret în bucătărie. Avem ceva pe cinste. — Isuse! a murmurat unul dintre ei. Și unde e restul din victimă? — În câteva camere. Probabil va trebui să începeți cu… S-a oprit și, brusc, trupul i-a înghețat în poziție de drepți. Telefonul de pe blatul bucătăriei a început să sune. Frost se afla cel mai aproape de el. — Ce părere ai? a întrebat el, uitându-se scurt la Rizzoli. — Răspunde! Fără grabă, Frost a ridicat receptorul cu degetele înmănușate. — Alo? Alo! După aceea, l-a pus înapoi în furcă. A închis. — De la ce număr de telefon s-a făcut apelul? Frost a apăsat butonul pentru activarea listei de apeluri primite. — E un număr din Boston. Jane și-a scos telefonul mobil și s-a uitat la numărul afișat. — Încerc să sun la numărul acela, a zis ea și începând să-l formeze, în timpul apelului, a rămas nemișcată, concentrată. Nu răspunde. — Să vedem dacă s-a mai apelat aici de la același număr, a zis Frost. A vizualizat din nou lista de apeluri, verificând fiecare telefon primit sau dat. Așa, aici avem apelul la poliție. La doisprezece și zece. — E făptașul, care și-a anunțat isprava. — Mai e un apel, cu puțin înainte de asta. Către un număr din Cambridge. A ridicat privirea. La doisprezece și cinci. — Făptașul a dat aceste două telefoane? — Dacă a fost făptașul. Jane a rămas cu ochii la telefon. — Să ne gândim puțin! Omul stă aici, în bucătărie. Tocmai a ucis-o și a îmbucățit-o. I-a tăiat mâna, brațul. A așezat capul aici, pe podea. De ce s-a apucat să telefoneze? A vrut să se laude cu ce-a făcut? Și cui i-a telefonat? — Să descoperim, a propus Maura. Jane și-a folosit din nou mobilul, de astă dată pentru a apela numărul din Cambridge. — Sună. În regulă, a intrat robotul. A tăcut o clipă, iar privirea ei a fulgerat-o brusc pe Maura. Nici n-o să vă vină a crede cui îi aparține numărul. — Cui? Jane a închis, apoi a format din nou. I-a întins telefonul Maurei. 1359

Aceasta a auzit patru țârâituri. Apoi a intrat robotul și mesajul înregistrat. A auzit un glas pe care l-a identificat imediat, fiindu-i foarte familiar. — „Ați apelat reședința doctorului Joyce P. O’Donnell. Regret că nu vă pot răspunde, dar, dacă-mi lăsați un mesaj, vă voi contacta eu.” Maura a închis și s-a uitat uimită în ochii parcă împietriți ai lui Jane. — De ce ar telefona ucigașul acasă la Joyce O’Donnell? — Glumești? a sărit Frost. E chiar numărul ei? — Dar cine e persoana? a întrebat unul dintre criminaliști. Jane l-a privit. — Joyce O’Donnell, a zis ea, este vampir.

1360

• PATRU Nu era locul în care Jane și-ar fi dorit să se afle în acea dimineață de Crăciun. Ea și Frost au rămas în automobilul ei Subaru, oprit pe Brattle Street, privind reședința mare, albă, cu aer colonial. Jane vizitase acea casă ultima oară pe timp de vară, când grădina din fața casei era îngrijită fără cusur. Văzând-o acum, în alt anotimp, a rămas impresionată de bunul-gust dovedit în fiecare amănunt, începând cu decorațiunile cenușii ca gresia și terminând cu acea cunună atrăgătoare de pe ușa principală. Poarta din fier forjat era împodobită cu ramuri de pin și cu panglici roșii, iar prin fereastra din față se putea vedea pomul de Crăciun, sclipind de ornamente. Asta venea ca o surpriză. Până și vampirii sărbătoreau Crăciunul. — Dacă nu ai chef, a zis Frost, pot vorbi eu cu ea. — Dar ce, crezi că nu mă descurc? — Mă gândeam că poate ți-e greu. — Mai greu îmi va fi să nu o strâng de gât. — Păi, vezi? La asta mă refeream. Cu atitudinea asta s-ar putea să strici totul. Voi două vă cunoașteți de ceva timp, iar asta schimbă datele situației. Nu ai cum să rămâi imparțială. — Știind cine e, nimeni n-ar putea fi neutru. Mai ales dacă știi cu ce se ocupă. — Rizzoli, face așa ceva pentru bani. — La fel fac și prostituatele. „Doar că târfele nu fac rău nimănui”, s-a gândit Jane, privind lung la casa lui Joyce O’Donnell. Plătită cu sânge de numeroși ucigași. Târfele nu apar în tribunale purtând taioare scumpe de la St. John și nici nu apar pe scaunul martorilor ca să apere niște măcelari. — Te rog, încearcă să-ți păstrezi calmul, a sfătuit-o Frost. Nu trebuie să ne placă ființa asta. Dar nu ne putem permite să o irităm. — Crezi că asta mi-am propus? — Păi, uită-te la tine! Ți-ai scos deja ghearele. — Numai ca măsură de protecție, a zis Jane în timp ce a deschis portiera mașinii. Am convingerea că ticăloasa asta va încerca să-și înfigă colții în mine. A coborât, iar piciorul i s-a cufundat până sub genunchi în zăpadă, însă abia dacă a perceput răceala strecurându-i-se prin șosete; fiorul rece nu era din cauza frigului. Stătea cu ochii ațintiți înspre casă, concentrată asupra confruntării pe care urma să o aibă cu femeia care îi cunoștea prea bine temerile. Care știa și cum să exploateze acele temeri. 1361

Frost a deschis poarta dintr-o mișcare, apoi amândoi au mers pe aleea de pe care zăpada fusese curățată. Pe dale se formase o pojghiță de gheață, iar Jane a făcut eforturi atât de mari să nu lunece, încât, atunci când a ajuns la treptele care dădeau spre verandă, se simțea deja amețită și nesigură și parcă nu mai știa cum să pășească. Nu era nicidecum cea mai fericită situație în care să dea ochii cu Joyce O’Donnell. Starea ei s-a agravat când s-a deschis ușa, iar în cadrul ei a apărut O’Donnell, elegantă ca de obicei, cu părul blond, neted și lucios, tuns scurt, purtând o bluză roz încheiată la toți nasturii și pantaloni kaki care se mulau perfect pe corpul ei atletic. În vreme ce Jane, cu taiorul ei negru deja șifonat, având manșetele pantalonilor umede de la zăpada topită, se simțea ca un cerșetor care tocmai a bătut la poarta unui conac. „Exact așa cum vrea să mă simt.” O’Donnell i-a salutat cu răceală. — Domnilor detectivi. Nu s-a dat imediat la o parte; această pauză a fost făcută cu intenția de a demonstra că acolo, pe teritoriul ei, ea era stăpâna. — Putem intra? a întrebat Jane în cele din urmă. Știa că li se va permite să intre, desigur. Că jocul abia începuse. O’Donnell le-a făcut semn să intre. — Nu așa îmi place să-mi petrec ziua de Crăciun, le-a zis ea. — Nici noi n-am fi vrut să o petrecem așa, a ripostat Jane. Și sunt convinsă că nici victima nu a dorit asta. — După cum v-am spus, înregistrarea s-a șters deja, le-a zis O’Donnell, conducându-i în camera de zi. Puteți să o ascultați, dar nu aveți ce auzi. Nu se schimbaseră prea multe de la ultima vizită făcută de Jane în acea casă. A observat aceleași picturi abstracte pe pereți, aceleași carpete orientale, în nuanțe bogate. Singurul element nou era pomul de Crăciun. Brazii din copilăria lui Jane se împodobeau la întâmplare, de ramurile lor se agățau ornamente desperecheate care nu erau suficient de rezistente ca să supraviețuiască asaltului copilului Rizzoli. Apoi, urmaseră pomii împodobiți cu beteală – multă, multă beteală. „Brazi stil Vegas”, așa îi numea ea. Însă în acest pom nu exista niciun fir de beteală. Nici urmă de Vegas în această casă. În schimb, de ramuri stăteau agățate prisme din cristal și podoabe argintii sub forma unor lacrimi, în care se reflectau razele reci de soare de pe pereți, amintind de niște cioburi de lumină care dansau. „Până și nenorocitul ăsta de pom de Crăciun mă face să mă simt nelalocul meu.” O’Donnell s-a apropiat de telefonul cu robot. — Asta e tot ce a rămas, a zis ea și a apăsat butonul de redare a mesajelor. Vocea sintetică a anunțat: „Nu există mesaje”. Femeia a ridicat ochii înspre detectivi. Îmi pare rău, dar înregistrarea pe care mi-ați cerut-o nu mai e. Seara trecută, imediat ce am ajuns acasă, mi-am ascultat toate mesajele. Le-am șters 1362

unul după altul, pe măsură ce le ascultam. Când am ajuns la mesajul vostru, prin care îmi cereați să păstrez înregistrarea, era deja prea târziu. — Câte mesaje au fost? a întrebat-o Jane. — Patru. Al vostru a fost ultimul. — Apelul care ne interesa a fost făcut la douăsprezece și zece. — Da, numărul celui care mi-a telefonat a rămas în memorie. O’Donnell a apăsat un buton. S-a uitat la apelul de la 12:10. Dar cel care a telefonat la ora asta nu a spus nimic, a adăugat ea. Apoi a privit înspre Jane. Nu exista niciun mesaj. — Dar ce ai auzit? — V-am spus deja. Nimic. — Niciun sunet? Vreun televizor ori zgomot de trafic? — Nici măcar o respirație precipitată. Doar câteva secunde de tăcere, apoi declicul de închidere. Tocmai de aceea l-am șters imediat. Nu aveam ce să ascult. — Numărul apelantul îți este cunoscut? a întrebat-o Frost. — Ar trebui? — Păi, tocmai asta vrem să aflăm, a zis Jane, tonul tăios fiind evident. Privirile li s-au întâlnit, iar Jane a văzut în ochii lui O’Donnell o sclipire de dispreț. „Ca și cum n-aș fi demnă de atenția ei.” — Nu, n-am recunoscut numărul, a spus O’Donnell. — Ai auzit de Lori-Ann Tucker? — Nu. Cine e această persoană? — Cea care a fost ucisă noaptea trecută, la domiciliul ei. De acolo ai fost sunată. O’Donnell a rămas pe gânduri o clipă, după care a zis drept explicație: — Poate a format greșit. — Nu cred, doctore O’Donnell. Credem că tu erai într-adevăr destinatarul. — De ce să mă sune pe mine și să nu scoată o vorbă? Mai degrabă aș zice că a auzit robotul, și-a dat seama că a greșit și, pur și simplu, a închis. — Nu credem că victima a telefonat. O’Donnell a rămas din nou pe gânduri, de data asta pentru mai mult timp. — Înțeleg, a zis ea. S-a îndreptat către un fotoliu și s-a așezat, dar nu pentru că ar fi fost zguduită de veste. Așa cum stătea jos, părea netulburată, arătând ca o împărăteasă care ține sfat cu dregătorii ei. Deci bănuiți că ucigașul este cel care mi-a telefonat. — Nu lași impresia că te îngrijorează o asemenea posibilitate. — Nu știu îndeajuns de multe ca să încep să mă agit. Nu cunosc absolut nimic despre caz. Ce-ar fi să-mi dați și alte amănunte? A făcut apoi un semn către canapea, o invitație adresată vizitatorilor să se așeze. Era primul gest de ospitalitate venit din partea ei. „Pentru că acum avem ceva interesant de oferit. A simțit mirosul sângelui. Exact ce-și dorește femeia asta.” 1363

Canapeaua era de un alb imaculat, iar Frost a ezitat înainte de a lua loc, de parcă s-ar fi temut să nu o murdărească. Jane, în schimb, nu a șovăit deloc. S-a așezat cu pantalonii umezi de zăpadă, rămânând cu privirea fixată asupra lui O’Donnell. — Victima este o femeie în vârstă de douăzeci și opt de ani, a precizat Jane. A fost ucisă noaptea trecută, pe la miezul nopții. — Aveți suspecți? — Deocamdată nu am arestat pe nimeni. — Deci nu aveți idee cine este ucigașul. — Am spus doar că nu am arestat pe nimeni. Acum verificăm câteva piste. — Iar eu sunt una dintre ele. — Cineva a telefonat aici de la domiciliul victimei. Putea fi făptașul. — Și de ce ar fi vrut el – presupunând că e vorba despre un bărbat – să stea de vorbă cu mine? Jane s-a aplecat puțin spre O’Donnell. — Amândouă știm de ce, doctore. Să nu uităm de activitatea pe care o desfășori. Probabil că există un club al susținătorilor, al tuturor ucigașilor care te socotesc prietena lor. Ai un renume, doar știi asta, în rândul criminalilor. Ești doamna psiholog care stă la taifas cu monștrii. — Încerc să-i înțeleg, asta e tot. Îi studiez. — Și îi aperi. — Sunt neuropsihiatru. Sunt mai în măsură decât alții să depun mărturie în fața instanțelor. Nu orice ucigaș trebuie azvârlit în închisoare. Unii dintre ei sunt oameni cu probleme extrem de grave. — Da, îți cunosc teoria. Dacă lovești un individ în cap, îi sunt afectați lobii frontali, iar el este absolvit de orice răspundere pentru lucrurile pe care le face după aceea. Poate ucide o femeie, pentru ca apoi să o ciopârțească, iar tu insiști să-l aperi în instanță. — Asta a pățit victima? Pe fața lui O’Donnell a apărut o expresie care-i trăda bruscul interes tulburător, iar ochii ei au căpătat sclipiri de fiară. A fost dezmembrată? — De ce întrebi? — Vreau doar să știu. — Din curiozitate profesională? O’Donnell s-a rezemat de spătarul canapelei. — Detective Rizzoli, am discutat cu mulți criminali. De-a lungul anilor, am întocmit statistici impresionante privind motivații, metode, modele. De aceea, bineînțeles, manifest o curiozitate profesională. A făcut o scurtă pauză. Dezmembrarea nu este un procedeu chiar atât de neobișnuit. Îndeosebi dacă asta ușurează ascunderea cadavrului. — Nu ăsta a fost motivul în cazul de față. 1364

— De unde știți asta? — Este evident. — Adică a pus la vedere părți din cadavru? A regizat totul? — De ce? Cunoști din întâmplare niște dezaxați care se ocupă cu așa ceva? Știi și câteva nume pe care să ni le pui la dispoziție? Oamenii ăștia îți scriu, nu-i așa? Ei te știu. Doctorița căreia îi place să afle toate amănuntele. — Când îmi scriu, acești oamenii o fac la adăpostul anonimatului. Nu-și declară numele. — Dar primești scrisori de la ei, a zis Frost. — Primesc mesaje de la lume. — De la ucigași. — Ori de la oameni cu imaginație. Îmi este imposibil să stabilesc dacă afirmațiile lor sunt adevărate sau nu. — Consideri că unii dintre ei se mulțumesc să fantazeze? — Da, și probabil că nu vor pune niciodată asemenea lucruri în practică. Au nevoie de o modalitate de a-și exprima porniri inacceptabile. Toți suferim de așa ceva. Până și cei mai manierați bărbați visează uneori cu ochii deschiși la lucrurile pe care ar dori să le facă femeilor. Lucruri atât de absurde și de ciudate, încât ei nu îndrăznesc să le mărturisească nimănui. Pariez că până și pe tine te frământă unele gânduri nelalocul lor, domnule detectiv Frost. Și-a fixat asupra lui o privire prin care încerca să-l facă să se simtă stânjenit. Spre meritul lui, Frost nici măcar nu a tresărit. — Ți-a scris cineva despre fantezii legate de dezmembrare? — În ultima vreme, nu. — Dar a făcut-o cineva în trecut. — Dar, v-am spus, dezmembrarea nu reprezintă ceva ieșit din comun. — Ca fantezie ori ca acțiune reală? — În ambele sensuri. — Doctore O’Donnell, cine ți-a scris despre asemenea fantezii? a întrebat-o Jane. Femeia a privit-o drept în ochi. — Corespondența mea este confidențială. De aceea oamenii se simt în siguranță când îmi destăinuiesc secretele, dorințele ori fantazările lor. — Oamenii ăștia îți telefonează vreodată? — Rareori. — Și vorbești cu ei? — Nu-i evit. — Păstrezi o listă a acestor persoane? — N-aș putea-o numi listă. Nici nu-mi mai amintesc când am primit ultimul telefon de acest gen. — S-a întâmplat noaptea trecută. 1365

— N-am fost aici ca să răspund la apel. — Nu erai aici nici la ora două dimineața, a zis Frost. Am telefonat și la acea oră și a intrat iarăși robotul. — Unde ai fost noaptea trecută? a întrebat-o Jane. O’Donnell ridică din umeri. — Am fost plecată. — La ora două în Ajunul Crăciunului? — Am fost cu niște prieteni. — La ce oră ai ajuns acasă? — Probabil pe la două și jumătate. — Înseamnă că ai niște prieteni foarte apropiați. Vrei să ne dai numele lor? — Nu. — De ce? — De ce să accept să-mi fie încălcată intimitatea? Chiar trebuie să răspund la o asemenea întrebare? — Vorbim despre anchetarea unei crime. Noaptea trecută a fost măcelărită o femeie. Scena crimei arăta mai înfiorător decât majoritatea celor văzute de mine până acum. — Și vreți să-mi verificați alibiul. — Sunt curioasă de ce refuzi să ne spui. — Sunt suspectă? Ori încercați să-mi demonstrați cine e șeful? — Nu ești suspectă. Deocamdată. — Atunci nici nu sunt obligată să discut cu voi. Brusc, O’Donnell s-a ridicat de pe canapea și a pornit spre ușă. Vă rog să plecați imediat. Frost a dat să se ridice, însă a văzut că Jane nu s-a clintit, așa că s-a așezat înapoi pe canapea. — Dacă ți-ar păsa cât de cât de victimă, dacă ai fi văzut ce i-a făcut… O’Donnell s-a întors spre Jane. — De ce nu-mi spui clar? Ce anume i-a făcut? — Vrei amănunte, nu? — Se încadrează în domeniul meu de activitate. Trebuie să cunosc detaliile. A făcut un pas spre Jane. Asta mă ajută să înțeleg. „Ori te excită. De aceea pari să fi devenit brusc foarte interesată. Chiar avidă să afli.” — Ați spus că femeia a fost dezmembrată, a reluat O’Donnell. I-a tăiat capul? — Rizzoli, a zis Frost pe un ton prevenitor. Dar nici nu era nevoie ca Jane să dezvăluie ceva, pentru că O’Donnell trăsese deja concluzia. — Capul reprezintă un simbol foarte puternic. Personal. Extrem de individual, a zis ea și a mai făcut un pas în față, apropiindu-se ca o fiară de pradă. L-a luat cu el, ca trofeu? Ca suvenir al faptei comise? 1366

— Spune-ne unde ai fost noaptea trecută. — Ori a lăsat capul la fața locului? Amplasat astfel încât impactul să fie maxim? Sau într-un loc în care să poată fi observat imediat? Pe un blat de bucătărie, de pildă? Ori undeva pe podea, unde să sară în ochi? — Cu cine ai fost? — Afișarea unui cap, a feței, reprezintă un mesaj de forță. În acest fel, ucigașul declară că deține controlul deplin asupra situației. Îți arată cât de neajutorată ești, doamnă detectiv. Și cât de puternic este el. — Cu cine ai fost? Chiar în clipa când a rostit acele cuvinte, Jane și-a dat seama că făcuse o greșeală. Îi îngăduise lui O’Donnell să o întărâte, iar ea își pierduse cumpătul. Semnul suprem de slăbiciune. — Relațiile mele de prietenie sunt personale, a spus O’Donnell. Apoi a adăugat, cu un zâmbet discret: Cu excepția persoanelor pe care deja le știi. Mă refer la cunoștința noastră comună. Mereu întreabă de tine, te asigur. Vrea mereu să știe ce mai pui la cale. Nu era nevoie ca O’Donnell să menționeze un nume. Amândouă îl știau. Ambele știau că vorbea de Warren Hoyt. „Nu reacționa, și-a zis Jane. Nu-i îngădui să-și dea seama cât de adânc și-a înfipt ghearele în tine.” A simțit însă că fața i se crispează și l-a văzut pe Frost privind-o cu un aer îngrijorat. Cicatricele lăsate de Hoyt pe mâinile lui Jane erau rănile rămase la vedere; existau însă și altele, profunde, ascunse ochiului. Chiar și acum, la doi ani distanță, tresărea când îi auzea numele. — E un admirator de-al tău, doamnă detectiv, a spus O’Donnell. Și cu toate că din cauza ta n-o să mai poată merge, nu-ți poartă deloc pică. — Nu mă interesează câtuși de puțin ce gândește el. — Săptămâna trecută m-am dus să-l vizitez. Mi-a arătat colecția de tăieturi din ziare. „Dosarul Jane”, cum îi place lui să spună. Când ai fost prinsă în asediul acela din spital, vara trecută, a rămas în fața televizorului toată noaptea. Nu i-a scăpat nicio secundă din transmisiunea aceea. O’Donnell a făcut o scurtă pauză. Mi-a zis că ai o fetiță. Jane a simțit că îngheață. „Nu-i permite asta. Nu o lăsa să-și înfigă și mai adânc ghearele.” — Am înțeles că numele fiicei tale este Regina, adevărat? Jane s-a ridicat în picioare și, cu toate că era mai scundă decât O’Donnell, expresia din ochii ei a făcut-o pe cealaltă femeie să se tragă brusc înapoi. — Vom reveni, a zis Jane. — Veniți de câte ori vreți, i-a răspuns O’Donnell. Dar altceva nu am de declarat. • — Minte, a zis Jane. 1367

A deschis cu o smucitură portiera mașinii și s-a așezat la volan. A rămas acolo, uitându-se lung la priveliștea care semăna cu imaginea de pe o felicitare de Crăciun, cu razele de soare reflectate orbitor de țurțuri, cu casele împodobite de zăpadă, decorate cu vâsc și având ghirlande confecționate cu bungust. Pe strada aceea nu se vedea niciun Moș Crăciun împopoțonat și nici reni, nu erau tot felul de luminițe pe acoperișuri, ca în Revere, unde crescuse ea. Și-a amintit de casa lui Johnny Silva, aflată în apropierea locuinței părinților ei, și de mulțimea de gură-cască veniți de pretutindeni ca să treacă pe strada lor doar ca să admire spectacolul de lumini orbitoare cu care familia Silva ieșea în evidență în fiecare decembrie. Acolo îi puteai vedea pe Moș Crăciun și pe magi, dar și ieslea cu Maria și cu Isus și o întreagă menajerie de animale care ar fi făcut arca lui Noe să se scufunde. Toate iluminate ca la bâlci. Cu energia electrică pe care neamul Silva o consuma în fiecare an de Crăciun, s-ar fi putut alimenta un mic popor african. Însă aici, pe Brattle Street, nu vedeai asemenea spectacole lipsite de gust, ci doar o eleganță atent studiată. Aici nu locuiau oameni de teapa lui Johnny Silva. Însă Jane ar fi preferat să-l aibă ca vecin pe nesăratul Johnny decât pe femeia care locuia în acea casă din fața ei. — Știe mai multe despre acest caz decât e dispusă să ne povestească. — Cum de-ai ajuns la concluzia asta? a întrebat-o Frost. — Așa îmi spune instinctul. — Parcă nu credeai în instinct. Așa mi-ai zis mereu, că nimic nu se compară cu o încercare norocoasă. — Dar o cunosc pe femeia asta. Știu ce o atrage. S-a uitat la Frost, a cărui paloare iernatică părea și mai pronunțată în soarele slab. Noaptea trecută nu a primit doar un simplu apel de la ucigaș. — E doar o bănuială. — Atunci de ce a șters înregistrarea? — Păi, de ce nu? Dacă apelantul nu a lăsat niciun mesaj? — Asta e varianta ei. — Of, Doamne. A reușit să te tulbure, a zis Frost și a clătinat din cap. Știam eu că așa se va întâmpla. — Ba nici pe departe! — Serios? Când a început să vorbească despre Regina, nu ți-a sărit țandăra? Doar e psiholog. Știe cum să te manipuleze. Nici n-ar trebui să stai de vorbă cu ea. — Și cine s-o facă? Tu? Ori neînțărcata aia de Kassovitz? — Cineva care nu a mai avut de-a face cu ea. Cineva căruia să nu-i cunoască punctele slabe. I-a aruncat lui Jane o privire cercetătoare care a făcut-o să-și dorească să fi fost cât mai departe de el. Erau parteneri de doi ani și, cu toate că nu erau cei mai 1368

buni prieteni, se înțelegeau într-un mod în care nici prietenii, nici amanții nu se înțeleg, pentru că trecuseră amândoi prin aceleași clipe de oroare, duseseră împreună aceleași bătălii. Frost, mai bine decât oricine, chiar și decât soțul ei, Gabriel, știa în ce relații era cu O’Donnell. Și cu ucigașul cunoscut sub numele de Chirurgul. — Încă te înfioară, nu-i așa? a întrebat-o el încet. — Nu reușește decât să mă irite. — Pentru că știe ce anume te sperie. Și îți amintește mereu de el, niciodată nu uită să menționeze numele lui. — De parcă m-aș teme câtuși de puțin de un individ care nici măcar nu-și poate mișca degetele de la picioare! Care nu poate urina decât dacă o asistentă îi vâră un tub pe sculă? Da, mă tem de nu se mai poate de Hoyt. — Mai ai coșmaruri? Întrebarea lui a făcut-o să înghețe. Pe el nu-l putea minți; și-ar fi dat imediat seama. De aceea, n-a scos o vorbă, mulțumindu-se să privească drept în față, la strada aceea perfectă, cu case ireproșabile. — Eu aș avea, a zis el, dacă mi s-ar fi întâmplat mie. „Însă nu ți s-a întâmplat, s-a gândit ea. Eu sunt cea care a simțit cuțitul lui Hoyt la gât, care poartă urmele bisturiului mânuit de el. Eu sunt aceea la care el se gândește mereu și care apare în fanteziile lui.” Deși Chirurgul nu i-ar mai putea face niciun rău, simpla idee că ea devenise obiectul dorințelor lui o făcea să se înfioare de groază. — Dar de ce discutăm despre el? a zis ea. Acum ne referim la O’Donnell. — Nu-i poți separa. — Nu eu sunt cea care îi evocă mereu numele. Să nu ne îndepărtăm de la subiect, bine? Joyce P. O’Donnell și motivul pentru care ucigașul a ales să îi telefoneze. — Nu putem ști sigur că ucigașul a fost la capătul firului. — O discuție cu O’Donnell reprezintă idealul oricărui pervers în materie de sex la telefon. Oamenii îi pot spune cele mai demente fantezii, iar ea le înghite pe nemestecate și mai cere și altele, luând notițe în același timp. Tocmai de aceea îi telefonează indivizii ăștia. Tocmai de aceea a sunat și făptașul. A vrut să se laude cu isprava lui. A vrut să fie ascultat de cineva, iar ea este, evident, cea mai potrivită persoană căreia să i te destăinui. Doctor Crimă. Cu un gest nervos, a răsucit cheia în contact, pornind mașina. Din fantele de aerisire a răbufnit aer rece. Tocmai de aceea i-a telefonat. Să se laude. Să se bucure de atenția ei. — De ce ne-ar fi mințit? — De ce n-a vrut să ne spună unde a fost noaptea trecută? Asta ne face să ne întrebăm cu cine a fost. Și dacă nu cumva acel apel a reprezentat o invitație. Frost a privit-o încruntat. — Tu chiar vorbești serios? 1369

— Cu puțin timp înainte de miezul nopții, făptașul nostru a căsăpit-o pe LoriAnn Tucker. Apoi i-a telefonat doamnei O’Donnell. Ea susține că nu a fost acasă – că robotul a preluat acel apel. Dar dacă era acasă la ora aia? Dacă discuția chiar a avut loc? — Dar noi i-am telefonat la ora două dimineața. Nu ne-a răspuns. — Pentru că la ora aia nu mai era acasă. A spus că a plecat la niște prieteni, a continuat Jane și l-a privit. Dar dacă a fost vorba de un anume prieten? Unul proaspăt, sclipitor? — Hai, încetează! Chiar crezi că l-ar apăra pe ucigaș? — O văd în stare și de asta. Jane a decuplat frâna de mână și s-a îndepărtat cu mașina de bordură. O văd în stare de orice.

1370

• CINCI — Nu așa se petrece ziua de Crăciun, a zis Angela Rizzoli, mutându-și privirea de la aragaz la fiica ei. Pe ochiuri fierbeau patru cratițe, iar capacele vibrau din cauza aburului care se înălța ca o ghirlandă delicată în jurul părului umezit al Angelei. A ridicat un capac și a dat drumul, în apa clocotindă, unei farfurii pline de găluște din cartof făcute în casă. Acestea au căzut în apă cu un plescăit, iar stropii împrăștiați de ele au anunțat că ora mesei se apropia în mod implacabil. Jane a aruncat o privire prin bucătărie, la numeroasele farfurii pline cu preparate. Teama cea mai cumplită a Angelei Rizzoli era că, într-o bună zi, cei din casă vor rămâne flămânzi. În orice caz, acea zi era departe. Pe blatul din bucătărie se găsea un picior de miel, rumenit la cuptor, pregătit cu oregano și cu usturoi, și o tigaie cu cartofi prăjiți și condimentați cu rozmarin. Jane a văzut și pâinișoare albe și o salată de roșii cu mozarella. O salată de fasole verde era singura contribuție adusă de Jane și de Gabriel la acea masă festivă. Pe aragaz, cratițele aburinde răspândeau alte arome, iar în apa care clocotea găluștele se răsuceau și săltau. — Mamă, cu ce te-aș putea ajuta? a întrebat Jane. — Cu nimic. Doar vii de la muncă. Stai jos acolo! — Nu vrei să rad brânza? — Nu, nu. Sigur ești obosită. Gabriel mi-a zis că ai stat trează toată noaptea, a zis Angela și a amestecat într-o oală cu o lingură de lemn. Nu înțeleg de ce a trebuit să lucrezi și astăzi. E inuman. — Trebuia s-o fac. — Dar e Crăciunul! — Spune-le asta și răufăcătorilor, a zis Jane și a scos răzătoarea din sertar și sa apucat să treacă bucata de parmezan peste lame. Nu putea să stea fără să facă nimic în bucătăria aceea. Cum se face că Mike și Frankie nu-ți dau o mână de ajutor? Cred că gătești de azi-dimineață. — Ei, parcă nu-ți cunoști frații. — Da, a zis ea și a pufnit. „Din nefericire.” În cealaltă cameră se auzea crainicul comentând un meci de fotbal televizat. Strigătele bărbaților de alături s-au unit cu ale spectatorilor de pe stadion, cu toții încurajând nu știu ce individ cu fundul mic, care alerga cu o minge în mână. Angela s-a apucat să examineze salata de fasole verde. 1371

— Da, asta arată grozav! Din ce e făcut sosul? — Nu știu. Gabriel a făcut-o. — Tare norocoasă ai fost, Jane. Ai un bărbat care știe să gătească. — Ia lasă-l pe tata flămând câteva zile, să vezi cum învață să gătească. — Ah, nu, nicio șansă. Ar sta nemișcat la masă, așteptând ca mâncarea să-i vină plutind. Apoi Angela a ridicat cratița cu apă fiartă și a răsturnat-o, golind găluștele într-o strecurătoare. În vreme ce aburul se destrăma, Jane a văzut fața transpirată a mamei sale, încadrată de câteva șuvițe de păr. Afară, vântul șuiera pe străzile acoperite cu o pojghiță de gheață, însă acolo, în bucătăria mamei, căldura le îmbujora fețele și se condensa pe geamurile reci. — Hai la mami, a zis Gabriel, intrând în bucătărie ducând-o în brațe pe Regina. Uite cine s-a trezit. — N-a dormit prea mult, a zis Jane. — Cu meciul ăla de fotbal în plină desfășurare? a zis el râzând. Fata noastră sigur ține cu Patriots. S-o fi auzit cum urla când au marcat cei de la Dolphins. — Dă-mi-o și mie. Jane a desfăcut brațele și a strâns-o la piept pe Regina, care se zbătea să scape. „N-are decât patru luni, și încearcă deja să se îndepărteze de mine.” Micuța și agitata Regina venise pe lume cu pumnii strânși, cu fețișoara vânătă de atâta țipat. „Te grăbești atât de mult să crești? s-a întrebat Jane în timp ce-și legăna fetița. N-ai vrea să mai rămâi mică o vreme, ca să te pot ține în brațe, să mă bucur de tine, înainte ca trecerea anilor să te ducă departe de casa noastră?” Regina a prins-o de păr pe Jane și a tras cu putere. Crispându-se de durere, Jane i-a desfăcut degetele încleștate și s-a uitat la mâna fiicei ei. Și, pe neașteptate, și-a adus aminte de altă mână, rece și lipsită de viață. Fiica altcuiva, zăcând în bucăți la morgă. „E Crăciunul, cea mai mare sărbătoare a anului, și nu se cuvine să mă gândesc la femei moarte.” Însă, în timp ce săruta părul mătăsos al Reginei și inhala mirosul de săpun și de șampon pentru copii, nu a reușit să-și alunge din minte imaginea altei bucătării și a ochilor care o priveau de pe podeaua pardosită cu gresie. — Hai, mamă, că e pauză. Când mâncăm și noi? Jane a ridicat privirea spre fratele ei mai mare, Frankie, care, înalt și masiv, a apărut în bucătărie. Jane îl văzuse ultima oară în urmă cu un an, când se dusese acasă, în California, să petreacă alături de familie zilele de Crăciun. De atunci, umerii lui se lățiseră și mai mult. Frankie părea să devină tot mai corpolent, iar acum brațele îi erau atât de musculoase și de mari, încât nici nu și le putea ține drepte, ci le legăna ca o maimuță. „Atâtea ore petrecute la sală, ridicând greutăți, și uite unde a ajuns. Mai mare, dar în niciun caz mai deștept.” L-a măsurat din priviri pe Gabriel, care tocmai desfăcea o sticlă de Chianti. Mai înalt și mai zvelt 1372

decât Frankie, părea construit ca un cal de curse, nu ca unul de povară. „Când ai minte, ce nevoie mai ai de mușchi?” și-a zis ea. — Masa va fi gata peste zece minute. — Asta înseamnă că o să pierdem din meci, a comentat Frankie. — Ce-ar fi să închideți televizorul ăla? a spus Jane. Doar suntem la masa de Crăciun. — Da, și am fi mâncat mai devreme dacă apăreai la timp. — Frankie, s-a răstit Angela la el. Sora ta a lucrat toată noaptea. Și uite-o, a venit să mă ajute. Așa că nu te lua de ea! Cum amândoi s-au uitat la mama lor cu surprindere, în bucătărie s-a lăsat liniștea. „Chiar mi-a luat partea pentru prima oară?” — Mda. Grozav Crăciun, a bombănit Frankie și a ieșit din bucătărie. Angela a trecut găluștele scurse într-un bol și a turnat sos aburind din carne de vițel deasupra. — Nu prețuiesc deloc munca femeilor, a mormăit ea. — Ai băgat și tu de seamă asta? a întrebat-o Jane râzând. — Ce, noi nu merităm puțin respect? a făcut Angela întinzând mâna după cuțitul de bucătărie și atacând o legătură de pătrunjel, tocând-o cu mișcări amețitor de rapide. Doar eu sunt de vină. Trebuia să-l educ mai bine. Dar, serios vorbind, e vina tatălui tău. El a dat tonul. Nu m-a apreciat niciodată. Jane a aruncat o privire spre Gabriel, care și-a ales exact acel moment ca să părăsească bucătăria. — Hei, mamă… A făcut tata ceva care te-a stârnit? Angela s-a uitat peste umăr la fiica ei, rămânând cu cuțitul ridicat deasupra legăturii de pătrunjel. — Nu cred că te interesează. — Ba da. — Nu vreau să ajung până acolo, Janie. Nu, nu. Cred că tatăl tău merită respectul copiilor lui, indiferent ce ar face. — Deci a făcut ceva. — Ți-am spus, n-am de gând să-ți povestesc. Angela a prins între degete pătrunjelul tocat și la presărat deasupra vasului cu găluște. Apoi a pășit hotărâtă până la ușă și a strigat, acoperind sonorul televizorului. La masă! Așezați-vă! În ciuda tonului poruncitor al Angelei, au mai trecut câteva minute până când Frank Rizzoli și cei doi fii ai lui s-au smuls din fața televizorului. Începuse deja spectacolul din pauza meciului, iar fete cu picioare lungi, purtând costume cu paiete, se fâțâiau pe scenă. Cei trei bărbați au rămas cu ochii lipiți de ecran. Doar Gabriel s-a ridicat să le ajute pe Jane și pe Angela să aducă platourile cu mâncare în sufragerie. Cu toate că nu a scos un cuvânt, Jane i-a citit în ochi tot ce avea de spus. „De când s-a transformat Crăciunul în perioadă de război?” 1373

Angela a trântit vasul cu cartofi copți pe masă și a intrat în camera de zi, punând mâna pe telecomandă. Dintr-o apăsare, a închis televizorul. Frankie a scos un geamăt. — Hai, mamă. Trebuie să apară și Jessica Simpson peste zece… Apoi a remarcat expresia de pe fața ei și a tăcut instantaneu. Mike a fost primul care a sărit de pe canapea. Fără să scoată o vorbă, s-a strecurat supus până în sufragerie, urmat cu pași mai ezitanți de fratele lui, Frankie, și de Frank senior. Masa era aranjată cu multă pricepere. În sfeșnice de cristal fuseseră aprinse lumânări. Angela scosese serviciul de farfurii albastru cu auriu din porțelan, precum și șervete de pânză și noile pahare pe care tocmai le cumpărase de la un magazin al firmei Dansk. După ce s-a așezat, Angela a aruncat o privire asupra aranjamentului, dar pe față nu i-a apărut o expresie de mândrie, ci una de dezamăgire amară. — Totul arată minunat, doamnă Rizzoli, a zis Gabriel. — A, îți mulțumesc. Știu că tu știi câtă muncă necesită toate astea, pentru că tu știi să gătești. — Păi, n-am avut de ales, după ce am trăit singur atâția ani. A dus o mână sub masă și a strâns-o pe Jane de degete. Am avut noroc să găsesc o fată care știa să gătească. Ar fi voit să adauge: „Când își găsește timp pentru așa ceva”. — Eu am învățat-o pe Jane tot ce știe. — Mamă, îmi dai o bucată de friptură de miel? a zis Frankie cu voce tare. — Poftim? — Mielul. — Dar unde-a dispărut te rog? Nu ți-l dau decât după ce te exprimi cum se cuvine. Tatăl lui Jane a suspinat. — Doamne sfinte, Angie! E Crăciunul. Lasă băiatul să mănânce. — Îi tot dau să mănânce de treizeci și șase de ani. Doar n-o să piară de foame doar pentru că-i cer să fie cât de cât politicos. — Hm… mamă, a îndrăznit Mike. N-ai vrea să-mi dai, ăă, te rog, niște cartofi? Apoi a adăugat încă o dată, cu sfiiciune: Te rog. — Da, Mikey. Iar Angela i-a întins castronul. Preț de câteva clipe, nimeni nu a scos nicio vorbă. Singurele sunete au fost cele de mestecat și de tacâmuri lovite ușor de farfuriile din porțelan. Jane a aruncat o privire către tatăl ei, care stătea într-un capăt al mesei, apoi la mama ei, așezată în celălalt. Între ei nu se stabilise niciun contact vizual. Erau atât de absenți unul față de celălalt, încât s-ar fi putut afla în încăperi diferite. Jane nu-și găsise timp să îi analizeze pe părinții ei, dar în acea seară se vedea silită să o 1374

facă, iar constatările o deprimau. Cum de îmbătrâniseră atât de brusc? Când începuseră ochii mamei să fie încercănați și de când părul tatei devenise atât de rar și de alb? Și de când se urau în asemenea hal? — Ia spune, Janie, ce te-a ținut atât de ocupată noaptea trecută? a întrebat-o tatăl ei, uitându-se la ea și făcând toate eforturile ca să evite până și o privire spre Angela. — Hm, tată, nu cred că ar dori cineva cu adevărat să audă așa ceva. — Eu, da, a contrazis-o Frankie. — E Crăciunul. Mă gândeam c-ar fi mai bine să… — Cine a încasat-o? Ea a aruncat o privire către fratele ei mai mare. — O tânără. N-a fost deloc plăcut. — Pe mine nu mă deranjează dacă ne povestești, a spus Frankie, vârând o bucată rozalie de miel în gură și începând să mestece. Frankie, sergentul-major, o invita să-l pună la încercare. — Chestia asta sigur te-ar tulbura. Pentru că, îți jur, pe mine mă tulbură al dracului de mult. — Arăta bine tipa? — Ce legătură are una cu alta? — Mă-ntrebam și eu. — E o întrebare prostească. — De ce? Dacă arăta bine, ajută să înțelegi motivația tipului. — Să o ucidă? Isuse! Ce-i cu tine, Frankie? — Jane, a intervenit tatăl ei. E Crăciunul. — Păi Jane are dreptate, s-a răstit Angela. Frank s-a uitat uimit la soția lui. — Fiica ta a vorbit urât la masă, iar tu te iei de mine? — Păi crezi că doar femeile frumoase merită ucise? — Mamă, dar n-am spus așa ceva, a protestat Frankie. — N-a zis asta, a întărit tatăl. — Dar așa ați gândit. Amândoi. Doar femeile atrăgătoare merită să li se acorde atenție. Iubește-le ori omoară-le, chestia devine interesantă doar dacă sunt drăguțe. — Of, te rog! — Te rog ce, Frank? Știi că e adevărat. Uită-te la tine! Jane și frații ei s-au uitat încruntați la tatăl lor. — Da’ de ce să ne uităm la el, mamă? a întrebat Mike. — Angela, a zis Frank, suntem la masa de Crăciun. — Știu că e Crăciunul! a zis Angela și a sărit în picioare, suspinând. Știu. După aceea a ieșit din încăpere, ducându-se în bucătărie. 1375

Jane s-a uitat la tatăl ei. — Ce se petrece între voi? Frank a ridicat din umeri. — Femei care îmbătrânesc. Se mai schimbă și ele. — Aici nu e vorba doar de o perioadă dificilă. Mă duc să văd ce se întâmplă cu ea. Și Jane s-a ridicat de pe scaun și a urmat-o pe mama ei în bucătărie. — Mamă? Angela a lăsat impresia că nu auzise. Stătea cu spatele întors spre ușă, bătând frișca într-un vas de inox. Mixerul clănțănea, azvârlind fulgi de frișcă pe blatul mesei. — Mamă, te simți bine? — Trebuie să pregătim desertul. Am uitat cu desăvârșire că trebuia să bat frișca. — Mamă, ce se petrece? — Trebuia să pregătesc frișca înainte de a ne așeza la masă. Știi că fratele tău Frankie se enervează dacă trebuie să aștepte prea mult pentru următorul fel. Dacă-l facem să aștepte mai mult de cinci minute, știi ce-o să se întâmple, o să deschidă din nou nenorocitul ăla de televizor. Angela a întins mâna după zahăr și a pus o lingură în vas, timp în care a continuat să bată frișca. Mike măcar se străduiește să fie drăguț. Chiar dacă nu vede în jur decât exemple proaste. Oriunde s-ar uita, doar exemple proaste vede. — Ascultă, îmi dau seama că e ceva care nu merge. Angela a oprit mixerul și, cu umerii căzuți, a rămas cu privirea ațintită la frișcă, bătută atât de mult, încât căpătase consistența untului. — Janie, nu e treaba ta. — Dacă e a ta, atunci mă privește. Mama ei s-a întors să se uite la ea. — Căsătoria e mai grea decât îți închipui tu. — Bine, dar ce-a făcut tata? Angela și-a desfăcut șorțul și l-a aruncat pe blat. — Te descurci fără mine să servești prăjiturile? Mă doare capul. Mă duc sus, să stau puțin întinsă. — Mamă, hai să lămurim lucrurile! — Nu vreau să mai discut despre asta. Nu sunt chiar așa cum crezi. N-o să-i silesc niciodată pe copiii mei să aleagă de partea cui sunt. Și Angela a ieșit din bucătărie și a călcat apăsat până a ajuns în dormitor. Deconcertată, Jane s-a întors în sufragerie. Frankie era prea ocupat cu cea dea doua porție de miel ca măcar să ridice privirea din farfurie. Însă Mike avea o expresie neliniștită pe chip. Frankie era masiv și insensibil ca un dulap, însă 1376

Mike înțelesese că în acea seară se petrecuse ceva cu adevărat grav. Jane s-a uitat la tatăl ei, care golea sticla de Chianti în propriul pahar. — Tată, vrei să-mi spui și mie ce se petrece? Tatăl ei a luat o gură de vin. — Nu. — E foarte afectată. — Asta rămâne între mine și ea, ai înțeles? S-a ridicat apoi și l-a bătut pe Frankie pe umăr. Hai! Cred că mai prindem ultimele minute din meci. • — Am avut parte de cel mai ratat Crăciun posibil, a spus Jane, în timp ce mergea spre casă cu Gabriel. Regina adormise în scaunul ei special, și pentru prima oară în acea seară Jane și Gabriel puteau să discute netulburați. — De obicei, nu se întâmpla așa. Cum să zic, ne mai hârâiam, dar mama reușea de obicei să ne strângă în jurul ei până la urmă. A aruncat o privire spre soțul ei, a cărui față rămăsese impenetrabilă în penumbra din mașină. Îmi pare rău. — De ce? — N-ai știut că intri într-o familie de nebuni. Acum s-ar putea să te întrebi în ce te-ai vârât. — Mda. Aș spune că a sosit momentul să-mi dau nevasta la schimb. — Păi te gândești puțin și la asta, nu? — Jane, termină cu prostiile! — La naiba, există momente când îmi vine să stau cât mai departe de familie. — Bun, dar eu sigur nu vreau să fug de tine. Și-a întors privirea spre drum, pentru că zăpada spulberată de vânt plutea pe dinaintea farurilor. Câteva momente, au mers fără să-și vorbească. Apoi, Gabriel a zis: Știi ceva, eu nu i-am auzit pe ai mei certându-se. Niciodată, în toată copilăria mea. — Așa, pune sare pe rană! Eu sunt conștientă că în familia mea toți sunt gurăspartă. — Tu provii dintr-o familie unde fiecare își face cunoscute sentimentele, asta e tot. Trântesc ușile, răcnesc și apoi rânjesc ca niște hiene. — A, din ce în ce mai bine. — Tare mi-ar fi plăcut să fi crescut într-o asemenea familie. — Ai dreptate, a zis Jane și a izbucnit în râs. — Jane, părinții mei nu răcneau și nici nu trânteau ușile. Nici nu râdeau prea mult. Nu, familia colonelului Dean a fost prea disciplinată ca să se coboare atât de jos încât să se lase dominată de emoții. Nu-mi aduc aminte ca tata să fi spus vreodată „te iubesc”, mie ori mamei. A trebuit să învăț aceste cuvinte. Și încă învăț să le rostesc. A privit spre Jane. Tu m-ai învățat asta. 1377

Jane și-a lăsat mâna pe piciorul lui. Soțul ei cel calm și impenetrabil. Mai rămăseseră câteva lucruri pe care trebuia să le învețe de la ea. — Atunci nu-ți cere scuze pentru ei, a zis el. Ei ți-au dat viață. — Uneori asta mă face să-mi pun anumite întrebări. Mă uit la Frankie și îmi zic: „Doamne Dumnezeule, fă ca eu să fiu copilașul pe care l-au găsit în prag”. El a izbucnit în râs. — Situația a fost cam încordată în seara asta. Până la urmă, despre ce a fost vorba? — Habar n-am, a zis Jane și s-a așezat mai comod în scaun. Dar, mai devreme ori mai târziu, tot o să aflăm noi.

1378

• ȘASE Jane și-a tras învelitoarea de hârtie peste încălțăminte, a îmbrăcat un halat chirurgical și și-a legat cordonul. Uitându-se pe geamul despărțitor în laboratorul de autopsii, și-a zis: „Nu vreau să intru acolo”. Însă Frost se afla deja în încăpere, cu halatul pe el și având pe chip o mască, în spatele căreia Jane a reușit totuși să detecteze o grimasă. Yoshima, asistentul Maurei, a scos radiografiile dintr-un plic și le-a așezat pe panoul de vizionare. Stând cu spatele spre ea, Maura obstrucționa câmpul vizual al lui Jane, ascunzându-i ceea ce, de fapt, nici nu ținea să vadă. În urmă cu nicio oră, Jane stătuse la masa din bucătărie, cu Regina gângurind în brațele ei, în timp ce Gabriel pregătise micul dejun. Acum ouăle prăjite i se vânzoleau în stomac, iar ea ar fi vrut să-și smulgă halatul de pe ea și să iasă din clădire, să meargă prin zăpada purificatoare. În ciuda acestor gânduri, a împins ușa și a intrat în sala de autopsii. Maura a aruncat o privire peste umăr; pe față nu i se zărea nicio expresie care să-i trădeze dezgustul față de procedurile pe care trebuia să le urmeze. Era o profesionistă, pregătită să-și facă meseria. Cu toate că amândouă se ocupau, întrun fel, de moarte, Maura avea relații mai apropiate cu aceasta și nu o tulbura chiar atât de mult să o privească drept în față. — Tocmai ne pregăteam să începem, a spus ea. — Am rămas blocată în trafic. Circulația e dată peste cap în dimineața asta. Jane și-a pus masca și s-a apropiat de un capăt al mesei. S-a ferit să privească rămășițele, concentrându-se în schimb asupra panoului unde se aflau radiografiile puse spre examinare. Yoshima a apăsat pe comutator, iar becurile s-au aprins, iluminând cele două filme din spate. Radiografii ale craniului. Însă nu semănau cu nimic din ce văzuse Jane până atunci. Acolo unde ar fi trebuit să se afle coloana cervicală existau doar câteva vertebre, iar apoi… nimic. Doar umbra zdrențuită a țesuturilor moi, unde fusese tăiat gâtul. Și l-a imaginat pe Yoshima așezând capul pentru a fi radiografiat. Oare se rostogolise ca o minge de plajă în timp ce el îl așezase pe caseta conținând filmul, poziționând colimatorul la un anumit unghi? Și-a întors privirea de la panoul iluminat. Și s-a trezit privind direct spre masa de disecție. La rămășițele expuse în dispunerea anatomică. Torsul era pe spate, iar părțile secționate – așezate în poziția în care ar fi trebuit să fie. Un puzzle din carne și oase, cu piesele așteptând să fie reasamblate. Cu toate că nu voia să privească, nu avea încotro: capul, care se rostogolise, rămânând înclinat pe urechea stângă, de parcă victima s-ar fi întors ca să privească într-o parte. 1379

— Trebuie să analizez mai îndeaproape rana, a spus Maura. Mă ajuți să-l țin în poziție normală? Pauză. Jane? Derutată, Jane s-a uitat fix la ea. — Poftim? — Yoshima are de făcut niște fotografii, iar eu trebuie să mă uit cu lupa. Maura a prins craniul între mâinile înmănușate și l-a rotit, încercând să unească marginile rănii. Uite, îl ții în poziția asta. Trage-ți niște mănuși pe mâini și vino în capătul ăsta. Jane a aruncat o privire spre Frost. „Mai bine tu decât eu”, a citit ea în ochii lui. S-a deplasat către celălalt capăt al mesei. Acolo s-a oprit cât să-și pună mănușile, după care a prins capul între palme. S-a trezit privind fix în ochii victimei, remarcând corneele lipsite de strălucire, de parcă ar fi fost din ceară. După o zi și jumătate de stat în frigider, carnea era rece, și, ținând acel cap între palme, gândul i-a zburat la raionul de măcelărie de la un supermarket, unde puii reci ca gheața stau ambalați în pungi de plastic. „Până la urmă, toți suntem doar carne.” Maura s-a aplecat deasupra rănii. — Se pare că există o singură tăietură în partea din spate. O lamă foarte ascuțită. Singura urmă de zimți apare doar sub urechi. O tăietură foarte mică ca și cum ar fi fost făcută cu un cuțit de pâine. — Bine, dar cuțitul pentru pâine nu e chiar atât de ascuțit, a intervenit Frost, a cărui voce a părut să vină de foarte departe. Jane s-a uitat spre el și a observat că partenerul ei stătea destul de aproape de lavoar, ținându-se cu mâna de mască. — Prin cuțit de pâine nu m-am referit strict la lamă, a precizat Maura. E vorba de stilul de tăiere. La mișcările de feliere care merg tot mai adânc, în același plan. Aici vedem doar despicarea inițială, foarte adâncă, cea care a tăiat exact prin cartilajul tiroidian, până la coloana vertebrală. Apoi, o dezarticulare rapidă, între vertebrele cervicale doi și trei. Această decapitare a durat mai puțin de un minut. Yoshima s-a apropiat cu camera digitală, fotografiind rana. Din față, din lateral. Oroarea văzută din toate unghiurile. — Gata, Jane, a zis Maura. Să ne uităm acum la planul de incizare. Maura a prins capul și l-a răsucit cu fața în jos. Menține-l puțin în poziția asta. Jane a zărit carnea sfârtecată și traheea căscată și și-a întors brusc privirea, ținând capul fără a se mai uita la el. Maura s-a apropiat din nou cu lupa ca să examineze suprafața tăieturii. — Văd striații pe cartilajul tiroidei. Cred că lama a fost cu zimți. Fă câteva fotografii aici!

1380

S-au auzit declicuri repetate, semn că Yoshima se aplecase pentru a face fotografiile. „O să-mi apară mâinile în fotografii, a gândit Jane. Acest moment ce va fi păstrat pentru dosarele cu probe. Capul ei, mâinile mele.” — Ai zis… ai zis că pe perete era un jet de sânge arterial, a intervenit Frost. Maura a confirmat cu un gest din cap. — În dormitor. — Deci era încă în viață. — Da. — Iar această decapitare a durat doar câteva secunde? — Cu un cuțit ascuțit și cu mână sigură, un ucigaș poate face asta în câteva secunde. Doar coloana vertebrală l-ar putea face să piardă timp. — Înseamnă că ea și-a dat seama, nu? A simțit. — Mă îndoiesc. — Dacă-ți taie cineva capul, rămâi conștient măcar câteva secunde. Așa am auzit la emisiunea radio The Art Bell Show. Un doctor a intrat într-o zi în direct și a vorbit despre ceea ce se întâmplă în timpul ghilotinării. A zis că probabil condamnatul este în continuare conștient atunci când capul i se desprinde de corp. Practic, simți cum te rostogolești. — Ar putea fi adevărat, dar… — Doctorul acela a spus că Maria Stuart, Regina Scoțienilor, a încercat să vorbească și după ce i s-a retezat capul. A continuat să miște din buze. — Frost, ce Dumnezeu? a izbucnit Jane. Crezi că vrem să fim și mai îngrozite de atât? — Dar e posibil, nu? Ca victima să simtă când i se desprinde capul… — Foarte puțin probabil, a zis Maura. Și nu afirm asta doar ca să te menajez. A întors capul pe o parte. Pipăia craniul. Exact aici. Frost s-a uitat îngrozit la ea. — Nu, am înțeles, clar. Nu e nevoie. — Vino aici! Pune-ți o mănușă pe mână și trece-ți degetele peste osul temporal. Se vede și o rană pe scalp. N-am remarcat-o decât după ce am îndepărtat sângele. Pipăie țeasta aici și spune-mi ce simți! Evident, era ultimul lucru pe care Frost avea chef să-l facă, dar și-a tras o mănușă și, cu fereală, a pus degetele pe craniu. — Acolo, aha, osul e afundat. — O fractură craniană cu depresie. Se vede și la radiografie, a zis Maura, ducându-se înspre panoul iluminat și arătând către porțiunea în care apărea craiul. Pe filmul făcut din lateral se văd fracturile pornind de la punctul de impact. Ele radiază ca o pânză de păianjen pe osul temporal. De fapt, chiar așa se numește acest tip de fractură. Model mozaic sau în pânză de păianjen. S-a produs într-un loc deosebit de periculos, deoarece artera medie meningiană trece exact pe sub acest punct. Dacă artera se sparge, pacientul are hemoragie în cavitatea 1381

craniană. Când vom deschide cutia craniană, vom vedea dacă așa s-au petrecut lucrurile. S-a uitat la Frost. E vorba despre o lovitură puternică primită în cap. Cred că victima își pierduse cunoștința când a început decapitarea. — Dar încă trăia. — Da. Sigur era în viață. — Dar nu știi dacă își pierduse cunoștința. — Pe brațe nu se văd urme de lovituri ori de alt fel. Nicio dovadă că s-a zbătut să scape. Doar nu lași pe cineva să-ți taie gâtul fără să lupți. Cred că a fost năucită de lovitura aceea în cap. Nu cred că a simțit lama cuțitului. Maura a făcut o pauză, apoi a adăugat moale: Cel puțin așa sper. S-a deplasat către partea dreaptă a cadavrului, a prins brațul amputat și a ridicat capătul incizat către lupă. Avem și mai multe urme ale uneltei folosite pe suprafața cartilajului, unde a dezarticulat încheietura cotului, a spus ea. Se pare că aici s-a folosit același cuțit. Cu tăișul zimțat și foarte ascuțit. A lipit brațul de cot, de parcă ar fi asamblat un manechin, și s-a uitat la îmbinare. Pe față nu i-a apărut o expresie de oroare, ci doar una de concentrare. Parcă ar fi examinat niște dispozitive mecanice ori niște rulmenți, nu carne ciopârțită. Nu brațul unei femei care până nu demult îl ridicase ca să-și dea părul din ochi, să facă semne cuiva ori să facă o mișcare de dans. Cum de reușea Maura să nu se lase afectată? Cum de putea intra în fiecare dimineață în această clădire, știind ce o aștepta? Zi după zi, să ții bisturiul în mână ca să diseci tragedia unor vieți curmate prea curând? „Și eu mă ocup de aceste tragedii. Dar eu nu sunt silită să văd țeste desfăcute și nici să-mi vâr mâinile în cavități abdominale.” Maura a dat roată cadavrului pe partea stângă. Fără să șovăie, a ridicat mâna retezată. Refrigerată și golită de sânge, părea din ceară, nu din carne – ca imaginea pe care o are un recuzitor despre felul în care trebuie să arate o mână adevărată. Maura a apropiat lupa de mână și a examinat suprafața tăiată, neregulată. O clipă n-a scos o vorbă, însă pe frunte i-au apărut câteva cute, semn al unei încruntări. A așezat apoi mâna pe masă și a ridicat brațul stâng ca să examineze ciotul de la încheietura mâinii. Încruntarea ei s-a accentuat. A ridicat din nou mâna și a pus cele două răni față în față, încercând să potrivească suprafețele incizate, mâna cu încheietura, pielea ca de ceară cu pielea ca de ceară. Brusc, a lăsat pe masă acele părți de corp și s-a uitat la Yoshima. — Pune, te rog, la vizionare filmele cu încheietura și cu mâna. — Ai terminat cu toate radiografiile craniene? — O să revin la ele mai târziu. Acum vreau să văd mâna stângă și încheietura. Yoshima a scos primul set de radiografii și a fixat un alt grupaj. Pe fundalul iluminat al panoului de vizionare mâna și oasele degetelor străluceau vag, falangele părând niște tulpini zvelte de bambus. Maura și-a scos mănușile și s-a 1382

apropiat de panoul de vizionare, rămânând cu privirea fixată asupra imaginilor. N-a spus nimic; iar tăcerea ei i-a sugerat lui Jane că se întâmplase ceva ciudat. Maura s-a întors și s-a uitat la ea. — Ați cercetat toată casa victimei? — Da, bineînțeles. — Toată casa? Fiecare dulap, sertar…? — N-am găsit mare lucru. Femeia se mutase acolo de câteva luni. — Și în frigider? În congelator? — Cei de la Criminalistică au percheziționat peste tot. De ce? — Vino să te uiți la radiografia asta! Jane și-a scos mănușile murdare de sânge și s-a apropiat de panoul iluminat ca să se uite la filme. N-a remarcat nimic care să justifice tonul de îngrijorare al Maurei, nimic care să nu corespundă cu ceea ce se găsea pe masa de disecție. — La ce anume să mă uit? — Vezi imaginea asta a mâinii? Oasele astea mici se cheamă carpiene. Ele alcătuiesc baza mâinii, înainte de bifurcarea degetelor. Maura a luat mâna lui Jane ca să-i demonstreze, întorcând-o cu palma în sus și expunând cicatricea care avea să-i amintească mereu de ceea ce îi făcuse un alt ucigaș. O urmă a violenței, lăsată pe carnea ei de Warren Hoyt. Însă Maura n-a făcut niciun comentariu privitor la cicatrice; în schimb, a arătat către partea cărnoasă a bazei palmei lui Jane, în apropierea încheieturii. — Aici sunt oasele carpiene. Pe radiografie, ele arată ca niște pietricele. Sunt porțiuni mici de os, ținute laolaltă de ligamente, mușchi și țesut conjunctiv. Acestea conferă mâinilor noastre flexibilitate, permițându-ne o serie nesfârșită de mișcări uimitoare care slujesc în sculptură ori pentru cântatul la pian. — Bine. Și? — Ăsta de aici, în șirul proximal – Maura a arătat către radiografie, un os aflat în apropiere de încheietură – se numește os navicular. Observi, sper, că dedesubtul lui există un spațiu corespunzător, iar apoi, pe filmul ăsta, se vede o ciobitură clară a altui os. Este o parte din procesul stiloid. Când a tăiat mâna, criminalul a retezat și un fragment din osul brațului. — Tot nu pricep semnificația acestor lucruri. — Acum uită-te la radiografia ciotului de braț. Și Maura a arătat către alt film. Vezi capătul periferic al celor două oase ale antebrațului. Cel mai subțire este cubitusul – osul epicondil mijlociu. Iar cel gros, din partea cu degetul mare, se numește radius. Aici apare acel proces stiloid despre care-ți vorbeam mai devreme, înțelegi la ce mă refer? Jane s-a încruntat. — Este intact. Pe radiografia acestui braț, osul acela este aici cu totul. — Exact. Nu numai că este intact, ba chiar are o bucățică din osul următor anexată de el. O așchie din osul navicular. 1383

În încăperea foarte rece, Jane și-a simțit brusc fața amorțindu-i. — Of, Doamne, a zis ea încet. Cazul ăsta începe să capete o întorsătură foarte urâtă. — Foarte urâtă. Jane s-a întors și a pornit spre masă. S-a uitat la mâna retezată, care stătea alături de ceea ce consideraseră – atât ea, cât și ceilalți – că era brațul de care fusese legată. — Suprafețele tăiate nu se potrivesc, a spus Maura. Și nici radiografiile. — Vrei să ne spui că mâna asta nu-i aparține? a întrebat Frost. — Vom avea nevoie de o analiză a ADN-ului care să confirme constatarea. Dar eu susțin că dovada e chiar aici, pe panoul de vizionare. S-a răsucit și a privit-o pe Jane. Deci mai există o victimă pe care încă n-ați găsit-o. Pentru că avem mâna ei stângă.

1384

• ȘAPTE Miercuri, 15 iulie. Faza lunii: nouă. Acestea sunt ritualurile familiei Saul. La ora unu după-amiază, unchiul Peter vine acasă după o jumătate de zi petrecută la clinică. Se schimbă în blugi și tricou și se îndreaptă spre grădina de legume, unde se găsește o adevărată junglă de roșii și lujeri de castraveți, ce atârnă pe sforile spalierelor. La ora două după-amiază, micuțul Tommy urcă dealul dinspre lac, având cu el și undița. Dar nu a prins nimic. Nu l-am văzut aducând acasă niciun peștișor. La două și un sfert, cele două prietene ale lui Lily urcă dealul, având cu ele costume de baie și prosoape. Cea mai înaltă – cred că o cheamă Sarah – aduce și un aparat de radio. Muzica stranie și zgomotoasă care se aude din el tulbură acum după-amiaza altfel liniștită. Deasupra prosoapelor întinse pe peluză, cele trei fete se prăjesc la soare ca niște feline somnoroase. Pielea lor lucește de la loțiunea de bronzat. Lily se ridică în capul oaselor și întinde mâna după sticla ei de apă. În timp ce o ridică spre buze, încremenește brusc și rămâne cu privirea spre fereastra mea. Mă vede că o urmăresc. Nu este prima oară. Încet, așază sticla de apă jos și le spune ceva prietenelor ei. Acestea se ridică și privesc în direcția mea. O vreme, ele privesc spre mine, iar eu spre ele. Sarah închide radioul. Se ridică toate în picioare, își scutură prosoapele și vin în casă. Un moment mai târziu, Lily bate la ușa camerei mele. Nu așteaptă răspunsul, ci intră neinvitată. — De ce ne urmărești? întreabă ea. — Mă uitam pe fereastră. — Ba te uitai la noi. — Pentru că, întâmplător, erați acolo. Privirea îi cade pe biroul meu. Acolo stă deschisă cartea pe care mi-a dat-o mama când am împlinit zece ani. Cunoscută în general sub numele de Cartea egipteană a morților, este o colecție de texte antice, găsite în sarcofage. Toate vrăjile și incantațiile de care are cineva nevoie pentru a călători în viața de dincolo. Se apropie de carte, dar ezită să o atingă, de parcă paginile i-ar putea frige degetele. — Te interesează ritualurile morții? o întreb eu. — Sunt simple superstiții. — De unde știi dacă nu le-ai încercat? — Chiar poți citi hieroglifele astea? 1385

— M-a învățat mama. Dar astea sunt doar vrăji mărunte. Nu cele cu adevărat puternice. — Și ce face o vrajă puternică? Îmi aruncă o privire atât de directă, iar ochii ei nu clipesc defel, încât mă întreb dacă nu cumva e ceva mai mult decât pare. Dacă nu cumva o subestimez. — Cele mai puternice, îi răspund eu, pot aduce morții înapoi la viață. — Vrei să spui că se întâmplă ca în filmul Mumia? întreabă ea râzând. Mai aud niște chicoteli și, întorcându-mă, le văd pe cele două prietene ale ei stând în ușă. Au tras cu urechea la discuția noastră și mă măsoară cu dispreț. Evident, sunt cel mai straniu băiat pe care l-au văzut vreodată. Nici nu au habar cât de diferit sunt în realitate. Lily închide Cartea morților. — Să mergem la înot, fetelor, spune ea, și iese din cameră, lăsând în urmă mirosul dulceag al loțiunii de bronzat. Pe fereastră, le urmăresc coborând dealul, mergând spre lac. Acum s-a așternut liniștea în casă. Intru în camera lui Lily. Din peria ei extrag două fire lungi de păr și le strecor în buzunar. Desfac dopurile de la sticlele cu loțiuni și creme aflate pe toaletă și le miros; fiecare aromă aduce cu sine câte o amintire: Lily la micul dejun. Lily stând alături de mine în mașină. Îi deschid sertarele, dulapul și îi ating hainele. Haine pe care probabil le poartă orice adolescent american. La urma urmelor, e o simplă fată, nimic mai mult. Dar trebuie să o urmăresc îndeaproape. La asta mă pricep cel mai bine.

1386

• OPT SIENA, ITALIA. AUGUST. Lily Saul s-a trezit brusc, parcă ieșind la suprafață dintr-un somn adânc, și a rămas întinsă, gâfâind printre așternuturile răsucite. Lumina de culoarea ambrei a după-amiezii târzii pătrundea printre crăpăturile obloanelor închise parțial. În semiîntunericul de deasupra patului, se auzea o muscă bâzâind, rotindu-se și abia așteptând să se așeze pe pielea ei umedă. Spaima ei. S-a ridicat pe salteaua subțire și și-a dat peste cap părul încâlcit, și-a masat capul, timp în care, treptat, pulsul i-a mai scăzut. Sudoarea i se scurgea de la subsuori, pătându-i tricoul. Reușise să doarmă în perioada cea mai toridă a după-amiezii, însă camera i s-a părut la fel de sufocantă, aerul apăsător, gata să o înece. „Nu pot trăi la nesfârșit în felul ăsta, pentru că o să-mi pierd mințile. Poate că sunt deja cu mintea rătăcită.” S-a ridicat din pat și s-a apropiat de fereastră. Până și dalele de ceramică de sub tălpi radiau căldură. Împingând obloanele, a privit piațeta, clădirile care se încingeau la soare ca niște cuptoare de piatră. Un abur auriu a învăluit domurile și acoperișurile cu o umbră ușoară. Arșița verii i-a gonit în case pe localnicii din Siena; doar turiștii mișunau pe afară, rătăcind cu priviri lacome pe aleile înguste, gâfâind și asudând când urcau strada în pantă către bazilică ori făcându-și fotografii în Piazza del Campo, simțindu-și încălțămintea topindu-se și lipindu-se de dalele de pe stradă: toate lucrurile ce țin de turism și pe care le-a făcut și ea când a sosit la Siena pentru prima oară, înainte de a se fi adaptat la ritmul localnicilor, înainte ca arșița lunii august să cuprindă acel oraș medieval. Sub fereastra ei, în piațetă, nu era niciun suflet. Dar, în vreme ce se întorcea, a zărit o mișcare în umbra unei uși. A încremenit și și-a îndreptat privirea asupra acelui loc. „Nu-l pot vedea. El mă vede?” Apoi, cel care se adăpostise în acel loc a ieșit din ascunzătoare și a traversat piațeta cu pași mărunți, după care a dispărut. Doar un câine. Cu un hohot de râs, s-a întors de la fereastră. Nu orice umbră ascunde un monstru. „Însă unele, da. Unele umbre te urmăresc, te amenință, oriunde te-ai duce.” În baia minusculă, s-a spălat pe față cu apa călâie, apoi și-a prins părul negru la spate, într-o coadă de cal. Nu a mai pierdut vremea cu machiajul; în cursul anului care trecuse, abandonase o serie de obiceiuri care o țineau în loc. Călătorise și trăise doar cu o valijoară și cu un rucsac, avusese doar două perechi 1387

de încălțăminte, sandale și pantofi sport. Blugii, tricourile și puloverele o ajutaseră să îndure căldura verii, dar și lapovița iernii. Dacă se gândea bine, supraviețuirea însemna doar o chestiune de a stabili prioritățile, indiferent că era vorba de îmbrăcăminte ori de protecția emoțională. Ferește-te de intemperii, evită legăturile care apropie. Așa ești în siguranță. Și-a înșfăcat rucsacul și a ieșit din cameră în holul întunecat. Acolo s-a oprit o clipă, așa cum proceda mereu, și a introdus o bucată ruptă dintr-un chibrit în partea de jos a ușorului ușii, după care a închis-o și a încuiat-o. Asta nu însemna că încuietoarea veche ar fi descurajat pe cineva. Ca și clădirea, de altfel, probabil că era veche de secole. Făcându-și curaj ca să înfrunte arșița, a pășit afară, intrând în piațetă. S-a oprit, verificând locul pustiu. Încă era devreme pentru ca localnicii să iasă cu treburi, însă peste o oră aceștia aveau să se trezească din somnolența provocată de masa de prânz, pornind din nou către magazinele ori birourile lor. Își acordase ceva timp pentru sine înainte să fie nevoită să se întoarcă la lucru, unde o aștepta Giorgio. Avusese șansa de a se plimba și de a-și pune ordine în gânduri, de a vizita locurile preferate din orașul la care ținea atât de mult. Se afla în Siena de trei luni, dar deja simțea că orașul se îndepărta de ea. Era nevoită să-l părăsească în curând, așa cum fugise și din alte locuri pe care le iubise. „Am stat deja prea multă vreme aici.” A mers prin piațetă și a luat-o pe aleea îngustă care ducea spre Via de Fontebranda. Drumul a dus-o către vechiul apeduct al orașului, prin dreptul unor clădiri în care cândva locuiseră meșteșugari medievali și care adăpostiseră apoi abatoare. Fontebranda fusese o emblemă a Senei, cândva celebrată de Dante, iar apele sale erau încă limpezi, îmbietoare, chiar după trecerea atâtor secole. Cândva, se plimbase aici sub luna plină. Potrivit legendei, la acele ceasuri apăreau vârcolacii să se scalde în ape, asta înainte de a căpăta din nou forme umane. În noaptea aceea însă, ea nu zărise vârcolaci, ci doar turiști beți. Poate că nu era nicio deosebire între unii și ceilalți. Mergând la deal, cu sandalele ei solide lipăind pe pietrele fierbinți ca scoase din cuptor, a trecut prin dreptul Sanctuarului și al casei Sfintei Caterina, patroana Sienei, care supraviețuise perioade foarte lungi de vreme fără mâncare, hrăninduse doar cu Sfânta Cuminecătură. Sfânta Caterina avusese viziuni foarte clare ale iadului, purgatoriului și raiului și-și dorise gloria și suferința divine ale martirajului. După o boală îndelungată, nu reușise decât să moară ca oricare altul, lucru absolut dezamăgitor. În timp ce făcea eforturi să urce dealul, Lily își spunea: „Și eu am avut viziuni ale iadului. Dar nu vreau martiraj. Vreau să trăiesc. Aș face orice ca să trăiesc”. Până să ajungă la bazilica din San Domenico, tricoul ei era leoarcă de sudoare. A rămas gâfâind pe culmea dealului și a contemplat orașul, cu 1388

acoperișurile din țiglă neclare din cauza aburului fierbinte care se înălța spre cer. Aceea era o priveliște care o făcea să sufere profund, pentru că știa că va trebui să o lase în urmă. Și așa zăbovise în Siena mai mult decât s-ar fi cuvenit, iar acum simțea deja cum răul o ajungea din urmă, aproape că-i simțea mirosul slab, respingător, adus de vânt. În jurul ei, turiștii cu coapse pline și pufoase viermuiau pe culmea dealului, însă ea a rămas într-un colț, mută, o fantomă între vii. „Deja moartă. Pentru mine, timpul ăsta e furat.” — Scuză-mă, domnișoară. Vorbești englezește? Luată pe neașteptate, Lily s-a întors și a văzut un bărbat între două vârste și pe soția acestuia, purtând tricouri asemănătoare cu inscripțiile unei universități din Pennsylvania și șorturi largi. Bărbatul avea în mână un aparat foto care părea foarte complicat. — Vreți să vă fac o fotografie? i-a întrebat Lily. — Ar fi grozav! Mulțumim. Lily a luat aparatul și a întrebat: — Are vreo chestie mai șmecheră? — Nu, doar apeși pe buton. Cei doi și-au împreunat brațele și s-au așezat pentru poză, priveliștea Sienei întinzându-se ca o tapiserie medievală în spatele lor. Acela era suvenirul lor după un urcuș greu pe o zi cumplit de fierbinte. — Ești americancă, nu-i așa? a întrebat-o femeia, când Lily le-a înapoiat aparatul. Din ce stat? Era o simplă întrebare amicală, una pe care nenumărați turiști și-o adresează de obicei unii altora, fiind o modalitate de a face conversație cu concetățeni cât sunt departe de țară și de casă. Însă asta a pus-o pe Lily în gardă. „Curiozitatea lor e aproape sigur nevinovată. Însă eu nu-i cunosc pe acești oameni. Nu pot fi sigură.” — Din Oregon, a mințit ea. — Serios? Și fiul nostru locuiește acolo! Din ce oraș? — Portland. — Vai, ce mică-i lumea! El stă pe Northwest Irving. Nu cumva e în apropierea locuinței tale? — Nu. Lily se retrăgea deja, refugiindu-se din fața acelor oameni insistenți, care probabil că urmau să o invite la o cafea ca să îi pună și alte întrebări, dorind să obțină amănunte pe care nu era dispusă să le ofere nimănui. Vă doresc o vizită plăcută! — Ascultă, n-ai vrea… — Trebuie să mă întâlnesc cu cineva. A fluturat din mână și a fugit de lângă ei. Ușile bazilicii se căscau în fața ei, oferindu-i adăpost. A pășit înăuntru, în tăcerea și răcoarea specifice unui asemenea loc, și a scos un oftat de ușurare. Biserica era aproape pustie; doar 1389

câțiva turiști umblau fără țintă prin spațiul vast, iar vocile lor erau, din fericire, foarte potolite. S-a îndreptat către arcada gotică, unde razele soarelui sclipeau prin vitraliu, creând o lumină ce părea ar fi trecut prin pietre prețioase, dincolo de mormintele nobililor din Siena care se înșirau de-a lungul ambelor ziduri. Pătrunzând într-o nișă a capelei, Lily s-a oprit înaintea altarului din marmură poleită și a privit concentrată la chivotul unde se găsea capul conservat al Sfintei Caterina de Siena. Rămășițele ei pământești fuseseră împărțite și dăruite ca relicve sfinte, trupul ei aflându-se la Roma, iar un picior – la Veneția. Știuse ea oare ce soartă o aștepta? Că îi va fi smuls capul de tors și că fața ei mumificată va fi expusă spre vizionare armatelor de turiști asudați și mulțimilor de copii care sporovăiesc neîncetat? Găvanele uscate ale sfintei priveau fix de sub sticla vitrinei. „Așa arată moartea. Dar deja știi asta, nu-i așa, Lily Saul?” Tremurând, Lily a părăsit nișa capelei și a mers grăbită prin biserica plină de ecouri, căutând ieșirea. Ajunsă iarăși afară, s-a simțit aproape recunoscătoare pentru arșița de acolo. Dar recunoștința ei nu cuprindea și turiștii. Erau prea mulți necunoscuți cu aparate de fotografiat. Oricare dintre ei ar fi putut să o fotografieze pe furiș. A părăsit bazilica și a pornit în josul dealului, prin Piazza Salimbeni, prin dreptul Palatului Tolomei. Labirintul de străduțe înguste îi năucea pe turiști, însă Lily știa drumul, astfel că s-a mișcat cu repeziciune și cu hotărâre către destinația ei. Întârziase deja, pentru că zăbovise prea mult pe culme, iar Giorgio sigur avea să o dojenească. O asemenea perspectivă nu o speria însă, pentru că mormăielile de nemulțumire ale lui Giorgio nu aveau niciodată consecințe grave. Așadar, deși a ajuns cu un sfert de oră mai târziu, nu a sesizat nici măcar o aluzie de nemulțumire. Clopoțelul de la ușă a scos un clinchet, anunțând sosirea ei în atelier; a intrat adulmecând mirosul cunoscut de cărți prăfuite, camfor și fum de țigaretă. Giorgio și Paolo, fiul lui, stăteau aplecați deasupra unei mese în partea din spatele atelierului, ambii având prinse pe cap niște lupe mari. Când a ridicat capul, Lily s-a simțit privită de un ochi uriaș, ciclopic. — Trebuie neapărat să vezi asta! i-a strigat el în italiană. Abia a sosit. Trimisă de un colecționar din Israel. Erau atât de emoționați, încât nici nu băgaseră de seamă că ea întârziase. Ea și-a așezat rucsacul în spatele pupitrului la care lucra și s-a strecurat pe lângă masa veche de când lumea și banca mănăstirească din stejar. Prin dreptul sarcofagului roman, care acum slujea, din nefericire, drept ladă pentru depozitarea dosarelor. A pășit peste o ladă desfăcută, din care talașul folosit drept material de protecție se împrăștiase pe jos, și a privit încruntată către obiectul de pe pupitrul lui Giorgio. Era un bloc din marmură sculptată, care făcuse probabil parte dintr-un edificiu. A remarcat patina de pe două suprafețe alăturate, o piatră fasonată de colț. 1390

Tânărul Paolo și-a scos lupa, ciufulindu-și părul. Așa cum îi rânjea, cu părul vâlvoi, arăta ca unul dintre vârcolacii legendari ai Sienei, cu toate că era în continuare foarte fermecător și cu totul inofensiv. La fel ca tatăl lui, Paolo nu știa câtuși de puțin ce însemna cruzimea, și, dacă nu ar fi fost conștientă de faptul că mai devreme sau mai târziu i-ar fi frânt inima, Lily l-ar fi acceptat ca iubit. — Cred că o să-ți placă piesa asta, a zis el și i-a întins lupa. Știu că mereu teau interesat asemenea lucruri. Ea s-a aplecat deasupra pietrei și a examinat o siluetă sculptată, amintind de un bărbat. Stătea drept în picioare, având o fustă în jurul taliei și brățări decorative la mâini și la picioare. Însă capul nu era uman. A plimbat lupa peste cap și s-a apropiat și mai mult. Când detaliile au căpătat viață prin lupă, s-a simțit cuprinsă brusc de o răceală cumplită. A văzut dinți de câine, rânjiți, și degete terminate cu gheare. Și coarne. S-a îndreptat de mijloc, simțindu-și gâtlejul uscat și glasul ciudat de rece. — Ai spus că acest colecționar e din Israel? Giorgio a dat aprobator din cap și și-a scos lupa, devenind o versiune mai vârstnică, mai plinuță a lui Paolo. Aceiași ochi negri, însă ridați de vârstă. — Omul ăsta nu a mai fost pe la noi până acum. Așa că nu știm nimic sigur despre originea lui. Și nici dacă putem să avem încredere în el. — Cum de ne-a trimis piesa asta? Giorgio a ridicat din umeri. — A sosit într-o ladă chiar azi. Asta e tot ce știu. — Dorește să o vindem în numele lui? — Ne-a cerut doar o evaluare. Ce părere ai? Ea și-a trecut un deget peste patina lăsată de vreme. A simțit din nou răceala care se strecura dinspre piatră în carnea ei. — De unde spune că are piesa? Giorgio a întins mâna după un maldăr de hârtii. — Spune că a primit-o acum opt ani, la Teheran. Cred că a scos-o în secret din țară. A ridicat din nou din umeri și a clipit. Dar ce ne doare pe noi? — E persană, a murmurat ea. Personajul sculptat este Ahriman. — Ce este acest Ahriman? a întrebat Paolo. — Nu ce este. Cine este. În Persia antică, Ahriman era un demon. Spiritul distrugerii. A lăsat lupa jos, pe pupitru, și a inspirat adânc. Este personificarea răului. Giorgio a scăpat un hohot de râs și și-a frecat palmele de bucurie. — Ai văzut, Paolo? Ți-am spus că ea își va da seama. Diavoli, demoni, se pricepe la tot. De fiecare dată găsește răspunsul potrivit. — De ce? a întrebat-o Paolo, privind-o. N-am înțeles niciodată de ce te interesează lucrurile rele atât de mult. 1391

Cum să-i răspundă la o asemenea întrebare? Cum să-i spună că s-a uitat cândva în ochii Fiarei, iar aceasta o fixase cu privirea? Că o văzuse? „De atunci mă tot urmărește.” — Așadar, este autentică? a vrut să știe Giorgio. Piatra asta de colț. — Da, cred că da. — Atunci ar trebui să-i scriu neîntârziat noului nostru amic din Tel Aviv, nu? Să-i spunem că a trimis-o neguțătorului potrivit, aceluia care îi știe valoarea. Cu mare grijă, el a așezat piatra înapoi în lada de transport. Pentru ceva atât de deosebit, sigur o să găsim un cumpărător. „Cine să vrea o asemenea monstruozitate în casă? s-a întrebat Lily. Cine și-ar dori să aibă Răul privindu-l de pe peretele propriului cămin?” — A, era cât pe ce să uit, a zis Giorgio. Știi că ai un admirator? Lily s-a încruntat spre el. — Poftim? — La ora prânzului, în atelier a intrat un bărbat. A întrebat dacă am angajat vreo femeie din America. Lily a înghețat. — Și ce i-ai răspuns? — L-am împiedicat pe tata să spună ceva, a intervenit Paolo. Puteam da de bucluc, pentru că nu ai permis de muncă. — Dar acum m-am gândit mai bine, a spus Giorgio. Și cred că probabil te-a plăcut. Și de aceea s-a interesat, a zis Giorgio și i-a făcut cu ochiul. Ea a înghițit în sec. — A spus cum îl cheamă? Giorgio l-a lovit amical pe fiul lui peste braț. — Ai văzut? a zis el drept dojană. Te miști prea încet, băiete. Acum o să vină altul și-o să ne-o răpească de sub nas. — Cum îl chema? a repetat Lily, de astă dată cu glas mai tăios. Cu toate acestea, nici tatăl, nici fiul nu au perceput schimbarea din tonul ei. Erau prea preocupați ca să se tachineze. — N-a zis, i-a răspuns Giorgio. Cred că vrea să pară misterios, nu? Să-ți stârnească interesul. — Era tânăr? Cum arăta? — Aha. Deci te interesează. — Arăta cumva… a făcut o pauză – oarecum neobișnuit? — Cum adică, neobișnuit? „Nu era uman”, i-a venit ei să spună. — Avea ochii foarte albaștri, a zis Paolo, foarte vioi. Ciudați. Sclipitori, ca ai unui înger. „Tocmai opusul unui înger.” 1392

S-a întors imediat și s-a apropiat de fereastră, apoi a privit prin geamul prăfuit spre trecători. „E aici. M-a găsit și la Siena.” — Se va întoarce, cara mia. Ai răbdare, i-a spus Giorgio. „Iar când va veni, eu nu va trebui să mai fiu aici.” Și-a ridicat rucsacul. — Iertați-mă, le-a zis el. Nu mă simt bine. — Ce-ai pățit? — Cred că n-ar fi trebuit să mănânc pește seara trecută. Nu mi-a priit. Trebuie să plec acasă. — Te conduce Paolo. — Nu! Nu e nevoie. A deschis ușa dintr-o mișcare, făcând clopoțelul să scoată un clinchet puternic. Nu e nimic grav. Apoi a fugit din atelierul-magazin și nu a mai privit înapoi de teamă că Paolo va încerca să fugă după ea, insistând să facă pe politicosul și să o însoțească. Nuși putea îngădui să îi stea în cale. Acum, important era să se îndepărteze cât mai rapid de acel loc. A urmat un traseu sinuos până la apartament, evitând piațetele aglomerate și străzile principale. A preferat să o taie pe alei lăturalnice, să urce trepte înguste prinse între ziduri medievale, descriind un drum în cerc spre cartierul Fontebranda. Avea nevoie de doar cinci minute pentru a împacheta. Învățase să se miște repede, să plece la primul indiciu, astfel că tot ce trebuia să facă era să-și azvârle hainele și trusa de toaletă în valiză și să-și recupereze rezerva de euro din ascunzătoarea aflată în spatele oglinzii. În ultimele trei luni, Giorgio o plătise la negru, în numerar, știind prea bine că ea nu avea permis de muncă. Strânsese o sumă rezonabilă, care să o ajute să depășească perioadele când nu găsea de lucru, suficientă pentru a se putea stabili într-un alt oraș. Trebuia să-și recupereze banii și valiza și să o șteargă imediat. Direct la stația de autobuz. Ba nu. Dacă se gândea mai bine, acest traseu putea fi ușor anticipat de el. Mai bine lua un taxi. Mai costisitor, desigur, dar avea să meargă cu el doar până la ieșirea din oraș, până la San Gimignano, de unde putea lua un tren până la Florența. Acolo, se putea face nevăzută, în mulțimea de turiști. Nu a intrat în clădire prin piațetă; a preferat să se apropie pe strada laterală, cotropită deja de umbre, s-a strecurat pe lângă pubele și biciclete legate cu lanț și a urcat pe treptele din dos. Într-unul dintre apartamentele vecine urla muzica, năvălind în hol pe ușa lăsată deschisă. Era adolescentul acela îmbufnat din imobilul alăturat. Tito și aparatul lui blestemat de radio. L-a zărit pe tânăr, ghemuit pe canapea, arătând de parcă ar fi fost drogat. A trecut prin dreptul camerei lui, îndreptându-se către apartamentul ei. Tocmai își scotea cheile, când a observat bățul de chibrit rupt și a înghețat. Nu mai era prins în ușorul ușii; căzuse pe podea. 1393

Dându-se înapoi, a simțit inima bătându-i cu putere. Când s-a retras dincolo de ușa lui Tito, acesta a ridicat privirea spre ea și a salutat-o făcându-i cu mâna, rămânând în continuare pe canapea. Cel mai nepotrivit moment ca să se arate prietenos față de ea. „Să nu-mi adresezi nicio vorbă, l-a implorat ea în gând. Să nu scoți niciun cuvânt.” — Nu te-ai dus la muncă azi? a întrebat-o el tare, în italiană. Ea s-a întors și a fugit pe trepte în jos, aproape împiedicându-se de bicicletele legate acolo. „Am întârziat prea mult”, s-a dojenit ea, în vreme ce a dat colțul în goană și a urcat câteva trepte. Ghemuindu-se într-o grădină năpădită de verdeață, s-a ascuns îndărătul unui zid dărăpănat și a încremenit acolo, abia îndrăznind să respire. Nu a auzit nici pași, nici alte zgomote care să trădeze prezența vreunui urmăritor. „Poate că acel chibrit a căzut singur. Poate reușesc să-mi recuperez valiza. Banii.” A îndrăznit să arunce un ochi peste zid, uitându-se de-a lungul aleii. Nimeni. „Să risc? Să fac o încercare?” S-a strecurat din nou pe alee. Și-a croit drum printr-o îmbârligătură de străduțe înguste, până a ajuns la marginile piațetei. Însă nu a ieșit la lumină, ci sa furișat către colțul cădirii și a aruncat o privire spre fereastra apartamentului ei. Obloanele de lemn erau deschise, așa cum le lăsase. În lumina crepusculară, a zărit ceva mișcându-se în dreptul ferestrei. O siluetă, doar o clipă, încadrată de obloane. S-a tras înapoi, îndărătul clădirii. „La naiba! La naiba!” Și-a desfăcut rucsacul și a verificat ce avea în portofel. Patruzeci și opt de euro. Bani de ajuns pentru câteva mese și un bilet de autobuz. Poate îi ajungeau să plătească un drum cu taxiul până la San Gimignano, dar pentru nimic mai mult. Avea un card, însă nu îndrăznea să îl folosească decât în orașe aglomerate, unde putea dispărea imediat în mulțime. Ultima oară o folosise în Florența, într-o sâmbătă noaptea, când străzile gemeau de lume. „Nu aici. Nu în Siena.” A părăsit piațeta și a pornit-o spre aleile ascunse din Fontebranda. Acela era cartierul pe care îl cunoștea cel mai bine; acolo putea scăpa de orice urmăritor. Sa îndreptat către o cafenea măruntă, pe care o descoperise cu câteva săptămâni în urmă, frecventată doar de localnici. Înăuntru era întuneric precum într-o grotă, iar fumul de țigară putea fi tăiat cu cuțitul. S-a așezat la o masă dintr-un colț și a comandat un sendviș cu cașcaval și roșii și un espresso. Când a terminat, a mai cerut o cafea. În acea noapte avea să rămână trează. Putea merge pe jos până la Florența. Erau doar – cât oare – între 32 și 40 de kilometri, nu? Mai dormise pe câmp și cu alte ocazii. Furase piersici ori culesese struguri sub protecția întunericului. Putea repeta isprava. 1394

Și-a devorat sendvișul, adunând în palmă aproape toate firimiturile și înghițindu-le. Nu știa când avea să mai mănânce. Când a părăsit cafeneaua, noaptea cuprinsese de mult orașul, așa că a putut să se deplaseze pe străzi fără să se teamă prea mult că va fi recunoscută. Mai avea o soluție. Riscantă, întradevăr, însă ar fi scutit-o de mers pe jos mai bine de treizeci de kilometri. Iar Giorgio ar fi ajutat-o. Ar fi dus-o până la Florența. A mers ce a mers, ocolind pe departe zona Campo, foarte aglomerată, și alegând cu precădere străzile lăturalnice. Când, într-un târziu, a ajuns la casa lui Giorgio, o dureau deja picioarele, iar tălpile îi erau rănite din cauza pietrelor din pavajul denivelat. La adăpostul întunericului, s-a oprit și a privit spre fereastră. Soția lui Giorgio murise cu ani în urmă, iar acum tatăl și fiul stăteau doar ei doi în apartament. Înăuntru, la etaj, luminile erau aprinse, însă nu putut observa nicio mișcare. Nu a fost chiar atât de nesăbuită încât să bată la ușa de la intrare. A preferat să dea roată casei, mergând prin grădinița din spate; a trecut pe lângă o tufă de lămâiță parfumată și alta de lavandă, apoi a bătut la ușa bucătăriei. Nu a primit niciun răspuns. Și-a încordat auzul ca să-și dea seama dacă mergea televizorul, gândindu-se că poate de aceea bătaia ei în ușă nu fusese auzită, însă nu a perceput decât zgomotele înfundate ale traficului de pe stradă. A încercat clanța, iar ușa s-a deschis singură. N-a avut nevoie decât de o privire. A văzut imediat sânge, brațe frânte și chipuri strivite. Ale lui Giorgio și Paolo, care stăteau strânși într-o ultimă îmbrățișare. S-a tras îndărăt, ținându-și palma strâns peste gură, simțind cum i se încețoșează ochii din pricina lacrimilor. „Am greșit. A fost vina mea. Au murit din cauza mea.” Împleticindu-se prin tufele de lavandă, s-a lovit de poarta de lemn. Zdruncinătura a făcut-o să-și vină în simțiri. „Du-te. Fugi!” A ieșit grăbită din grădină, fără să se mai oprească să tragă zăvorul porții, și a fugit pe stradă, făcând ca tălpile sandalelor să pleoscăie pe dalele mari. Nu a rărit pasul decât atunci când a ajuns la marginea orașului Siena.

1395

• NOUĂ — Suntem absolut siguri că există o a doua victimă? a întrebat locotenentul Marquette. Încă nu avem confirmarea ca urmare a analizei ADN. — Dar avem două tipuri de sânge, a obiectat Jane. Mâna amputată a aparținut unei persoane cu sânge din grupa 0 pozitiv. Lori-Ann Tucker are A pozitiv. Prin urmare, doctorul Isles a făcut o apreciere corectă. În sala de ședințe s-a lăsat liniștea. După o vreme, doctorul Zucker a zis încet: — Devine foarte interesant. Jane s-a uitat peste masă. Privirea neclintită a psihologului criminalist dr. Lawrence Zucker o făcuse mereu să se simtă stânjenită. Acum se uita la ea de parcă ar fi fost singurul lucru care-i stârnea curiozitatea, dându-i senzația că ochii lui îi sfredelesc creierul. Lucraseră împreună la ancheta desfășurată în cazul Chirurgului, în urmă cu doi ani și jumătate, iar Zucker știa cât de mult suferise din pricina acelui criminal. Avea cunoștință de coșmarurile ei, de atacurile de panică de care suferea. Remarcase obiceiul ei de a-și freca neîncetat cicatricele din palme, de parcă ar fi vrut să îndepărteze astfel amintirile neplăcute. De atunci încoace, coșmarurile în care apărea Warren Hoyt se mai răsăriseră. Însă când Zucker o privea astfel, Jane se simțea expusă, pentru că știa cât de vulnerabilă fusese cândva. Și îi purta ranchiună doctorului pentru asta. Și-a luat ochii de la el și s-a concentrat asupra celorlalți doi detectivi, Barry Frost și Eve Kassovitz. Includerea acesteia din urmă în echipă fusese o greșeală. Acum toată lumea din serviciu știa că femeia nu se ferise de nimeni când vărsase într-un troian de zăpadă, iar Jane ar fi putut anticipa încă din noaptea aceea glumele care aveau să se facă pe seama ei. A doua zi după Crăciun, o găleată uriașă din plastic, purtând o etichetă cu numele ei, apăruse în mod inexplicabil pe masa de la intrarea în birou. Kassovitz ar fi trebuit să ia totul în râs ori poate să se supere. Însă ea părea înfrântă, ca o focă lovită cu parul în cap, așa că stătea deprimată pe scaun, prea demoralizată ca să aibă vreo replică. Dacă nu învăța să riposteze cu vigoare, Kassovitz nu avea să reziste multă vreme atacurilor concertate ale colegilor. — Deci avem un ucigaș care nu se mulțumește doar să-și dezmembreze victimele, a zis Zucker, ci îi place să transfere părți din corp de la o victimă la alta. Avem vreo fotografie a mâinii? — Avem o mulțime, i-a răspuns Jane. I-a întins lui Zucker dosarul întocmit după autopsie. După cum arată, putem fi siguri că aceasta este mâna unei femei. 1396

Imaginile erau îndeajuns de respingătoare pentru a întoarce pe dos stomacul oricui, însă pe fața lui Zucker nu a apărut nicio expresie de șoc ori de dezgust în timp ce a răsfoit dosarul. Pe chipul lui se putea citi doar curiozitatea. Jane remarcase oare o înfiorare curioasă în ochii lui? Îi plăcea să vadă atrocitățile suferite de trupul acelei femei? Doctorul a rămas cu ochii la fotografia mâinii. — Unghiile nu sunt date cu ojă, dar degetele arată îngrijit, asta e clar. Da, întradevăr, avem mâna unei femei. A aruncat o privire spre Jane peste rama subțire a ochelarilor. Amprentele au fost identificate? — Persoana căreia i-a aparținut mâna nu are cazier. Nu a efectuat serviciul militar. De aceea, nu am găsit nimic la NCIC59. — Nu apare în nicio bază de date? — Amprentele ei sigur nu există în baza de date. — Iar mâna asta nu e cumva un rest de la vreun spital? Rezultată după vreo amputare? — Am verificat toate centrele medicale din zona Boston, a zis Frost. În ultimele două săptămâni, au avut loc două operații de amputare de mână, una la Mass Gen, iar cealaltă la Pilgrim Hospital. Ambele au fost efectuate ca urmare a unor traume. Primul caz a fost un accident provocat de o drujbă. Al doilea, atacul unui câine. În ambele situații, mâinile au fost atât de mutilate, încât nu au putut fi refăcute chirurgical. Iar în primul caz a fost vorba despre un bărbat. — Această mână nu a fost recuperată din deșeurile vreunui spital, a spus Jane. Și nici nu a suferit mutilări. A fost tăiată cu un cuțit cu lama zimțată, foarte bine ascuțită. De asemenea, tăierea nu s-a făcut cu îndemânare chirurgicală. Vârful radiusului a fost retezat, fără a se face nicio încercare evidentă de a reduce pierderea de sânge. Nu s-au efectuat ligaturi ale vaselor de sânge și nici disecția straturilor de piele. E o simplă tăietură. — Există vreo persoană dată dispărută care să se potrivească? — În Massachusetts, nu, a intervenit Frost. Extindem aria de căutare. Pentru femei albe. Imposibil să fi fost dată dispărută cu prea mult timp în urmă, pentru că mâna nu s-a degradat prea mult. — Poate a fost congelată, a spus Marquette. — Nu, a zis Jane. La examinarea cu microscopul nu s-au constatat deteriorări celulare. Așa a stabilit doctorul Isles. Când țesuturile sunt congelate, dilatarea apei fragmentează celulele, iar ea nu a găsit așa ceva. S-ar putea ca mâna să fi fost refrigerată ori ținută în apă rece cu gheață, așa cum se procedează cu National Crime Information Center – sistem informatic al FBI-ului, cuprinzând date privind caziere, bunuri furate, persoane date dispărute, la care au acces autoritățile federale, statale și alte agenții guvernamentale. (n.tr.). 59

1397

organele recoltate pentru transplanturi. Însă înghețată nu a fost. De aceea, considerăm că posesoarea acelei mâini a fost ucisă cu doar câteva zile în urmă. — Dacă a fost ucisă, a zis Zucker. Toți s-au întors spre el. Ideea îngrozitoare sugerată prin vorbe i-a făcut pe cei prezenți să amuțească. — Crezi că femeia ar mai putea fi în viață? a întrebat Frost. — Teoretic, amputările în sine nu sunt fatale, nu-i așa? — Of, Doamne, a gemut Frost. Să tai mâna unui om și să-l lași în viață… Zucker s-a uitat și la alte fotografii de la autopsie, oprindu-se la fiecare și studiindu-le cu concentrarea unui bijutier care examinează ceva prin lupă. Într-un târziu, a pus dosarul pe masă. — Există două motive posibile pentru care un criminal dezmembrează un cadavru. În primul rând, din rațiuni practice. Trebuie să scape de el. Asemenea ucigași sunt conștienți de ceea ce fac și au un scop precis. Înțeleg necesitatea de a se debarasa de probele criminalistice și de a-și ascunde crima. — Ucigași organizați, a zis Frost. — Dacă dezmembrarea este urmată de dispersarea ori ascunderea părților, asta presupune planificare. Avem așa-numitul ucigaș cognitiv. — Dar aceste părți nu au fost ascunse, a spus Jane. Au fost lăsate în casă, în locuri unde ucigașul știa că vor fi descoperite. I-a întins lui Zucker un alt set de fotografii. Astea sunt de la locul faptei. Doctorul a deschis dosarul și a privit atent prima fotografie. — Lucrurile devin tot mai interesante, a murmurat el. „Se uită la o mână retezată, așezată pe o farfurie întinsă, și doar atât poate să spună?” — Cine a aranjat masa? a întrebat Zucker ridicând ochii spre ea. Cine a așezat farfuriile, tacâmurile, paharele de vin? — Credem că făptașul. — Dar de ce? — Cine naiba să știe? — Adică, de ce ați presupus că el a făcut asta? — Pentru că am găsit o picătură de sânge sub una dintre farfurii, ceea ce înseamnă că a pus mâna pe ea. — Și amprente? — Din păcate, nu. A purtat mănuși. — Dovadă că a planificat amănunțit. A prevăzut totul. Zucker și-a îndreptat din nou privirea spre fotografie. Avem o masă pentru patru persoane. Asta are vreo semnificație? — Orice părere e binevenită. În dulap existau opt farfurii, așa că ar fi putut pune mai multe. Însă a preferat să folosească doar patru. 1398

— Doctore Zucker, cu ce crezi că avem de a face? a întrebat locotenentul Marquette. Psihologul nu i-a răspuns. A răsfoit în continuare fotografiile, oprindu-se la imaginea brațului retezat, aflat în cadă. Apoi a trecut la o fotografie făcută în bucătărie. A urmat o tăcere lungă, timp în care el a examinat lumânările topite și cercul desenat pe podea. Și ceea ce se găsea în centrul cercului. — Ăsta ni se pare un aranjament ritualic foarte bizar, a spus Frost. Cercul trasat cu cretă, lumânările arse… — Sigur reprezintă un ritual. Zucker a ridicat capul, iar sclipirea din ochii lui a făcut-o pe Jane să simtă un fior pe ceafă. Făptașul a desenat cercul? Luată prin surprindere de întrebarea lui, Jane a ezitat. — Adică, este posibil ca el să fi fost făcut de victimă? — Eu nu fac presupuneri. Sper că nici tu. Ce te face să fii atât de convinsă că nu victima a trasat cercul? Că nu a participat din proprie voință la acest ritual? Jane mai că a izbucnit în râs. „Mda, mă ofer să mi se taie gâtul.” — Doar ucigașul putea desena cercul și putea aprinde acele lumânări, a zis Jane. Pentru că nu am găsit nicio bucățică de cretă în casă. După ce a folosit-o să deseneze cercul pe podeaua bucătăriei, a luat-o cu el. Zucker s-a rezemat de speteaza scaunului și a rămas pe gânduri. — Așadar, ucigașul dezmembrează, dar nu ascunde părțile detașate. Nu procedează la desfigurarea feței. Lasă puține dovezi criminalistice, iar asta arată că este un bun cunoscător al legii. Cu toate acestea, ne predă – ca să spunem așa – cel mai important indiciu: o parte din corpul altcuiva. A făcut o pauză. S-a descoperit spermă? — În corpul victimei nu s-a descoperit. — Și nici la locul faptei? — Cei de la laboratorul criminalistic au verificat casa la lumină ultravioletă. Iar aparatul acela, Crimescope, a depistat numeroase fire de păr, dar nici urmă de spermă. — Avem din nou de a face cu un comportament cognitiv tipic. Nu a lăsat nicio probă privind activitatea sexuală. Dacă e cu adevărat un ucigaș motivat de sex, atunci știe să se controleze suficient de bine ca să aștepte până când eliberarea sexuală poate fi sigură. — Dar dacă nu e motivat de sex? a întrebat Marquette. — Atunci nu-mi este limpede ce reprezintă toate astea, a spus Zucker. Însă dezmembrarea, etalarea părților de corp… Lumânările, cercul trasat cu cretă. A privit în jur. Sunt convins că toți ne gândim la același lucru. La ritualuri sataniste. — Era ajunul Crăciunului, a adăugat Marquette. Cea mai sfântă dintre nopți. — Dar ucigașul nostru n-a mers acolo ca să-l sărbătorească pe Prințul Luminii, a spus Zucker. Nu, el a încercat să-l cheme pe Prințul Întunericului. 1399

— Mai există o fotografie pe care trebuie să o vezi, a spus Jane, făcând semn către teancul de fotografii pe care Zucker nu-l răsfoise. Am găsit și ceva scris pe perete. Cu sângele victimei. Zucker a găsit fotografia. — Trei cruci răsturnate, a zis el. Astea ar putea avea o semnificație satanistă. Dar ce reprezintă simbolurile de sub cruci? — E un cuvânt. — Nu-l pot citi. — E pe dos. Se poate citi în oglindă. Zucker a ridicat din sprâncene. — Știți care este semnificația scrierii în oglindă, nu? — Nu. Ce înseamnă? — Când Diavolul face un târg pentru a-ți cumpăra sufletul, pactul se încheie și se semnează prin scriere în oglindă. Apoi s-a încruntat, străduindu-se să descifreze cuvântul. Ce înseamnă? — Peccavi. E în latină, și înseamnă „Am păcătuit.” — O confesiune? a sugerat Marquette. — Ori o lăudăroșenie, a spus Zucker. Anunțându-l pe Satana: „Ți-am îndeplinit porunca, Stăpâne”. S-a uitat în continuare la celelalte fotografii răsfirate pe masă. Tare aș vrea să-l am pe acest ucigaș în camera de interogatorii. Există foarte mult simbolism aici. De ce a aranjat părțile corpului în felul ăsta? Care e semnificația mâinii așezate pe farfurie? Dar a mesei pregătite pentru patru persoane? — Cei patru călăreți ai Apocalipsei, a zis încet detectivul Kassovitz. Era prima oară când rostea ceva în cursul acelei ședințe. — De ce faci o asemenea sugestie? a întrebat-o Zucker. — Vorbim despre Satana. Despre păcat. Kassovitz și-a dres glasul, dând impresia că devine mai sigură pe ea, și s-a îndreptat de spate. Astea sunt teme biblice. — Cele patru tacâmuri puteau însemna că omul are trei prieteni invizibili care i se alătură pentru o masă la miezul nopții, a spus Jane. — Nu agreezi tema biblică? a intervenit Zucker. — Știu că arată a satanism, a spus Jane. Adică, totul e clar – cercul și lumânările. Scrisul în oglindă, crucile răsturnate. Ca și cum ar vrea să ne conducă spre concluzia asta. — Crezi că lucrurile au fost doar regizate în acest sens? — Poate, pentru a ascunde adevăratul motiv al uciderii lui Lori-Ann Tucker. — Dar ce alt motiv putea exista? Avea probleme sentimentale? — E divorțată, iar fostul soț trăiește în New Mexico. S-au despărțit în mod amiabil. Ea s-a mutat la Boston în urmă cu trei luni. Se pare că nu avea niciun prieten. 1400

— Muncea? Eve Kassovitz a zis: — Am stat de vorbă cu șeful ei de la Muzeul Științei. Lori-Ann lucra în atelierul de cadouri. Nimeni nu are cunoștință de vreun conflict ori de alte probleme de acest gen. — Știm asta sigur? a întrebat Zucker, adresându-se de fapt lui Jane, nu lui Kassovitz, un afront care nu a trecut neobservat de aceasta. Reprezenta încă o lovitură dată respectului de sine, și așa destul de șifonat. — Detectivul Kassovitz ți-a spus deja ce știm, a replicat Jane, sprijinind-o pe colega ei de echipă. — Bine, a făcut Zucker, atunci de ce a fost ucisă femeia asta? De ce s-a regizat totul ca să apară ca satanism, dacă de fapt nu e? — Ca să facă lucrurile mai interesante. Și să atragă atenția. Zucker a pufnit în râs. — Cum adică, nu ne atrăgea și așa atenția? — Nu e vorba despre noi. Atenția cuiva care este mult mai important pentru acest făptaș. — Te referi la doctorul O’Donnell, adevărat? — Știm că ucigașul i-a telefonat, dar ea susține că nu era acasă. — Și n-ai crezut-o? — Nu putem ști asta, pentru că a șters toate mesajele de pe robotul telefonic. A zis că a fost doar un apel, fără niciun mesaj. — Ce te face să crezi că nu e adevărat? El a privit-o câteva clipe. — Știu că voi două ați avut conflicte. Că prietenia ei cu Warren Hoyt te deranjează. — Aici nu mai e vorba despre relația mea cu O’Donnell… — Ba da. Ea întreține o amiciție cu omul care era cât pe ce să te ucidă, cel a cărui dorință profundă e să termine acea treabă începută cândva. Extrem de încordată, Jane s-a aplecat înspre el. — Doctore Zucker, te rog să nu mai amintești despre acest lucru, a zis ea cu glas reținut. El a privit-o fix și a văzut în ochii ei ceva care l-a făcut să bată ușor în retragere. — O consideri suspectă pe O’Donnell? a întrebat-o el. — N-am încredere în ea. A devenit un soi de accesoriu pentru răufăcători. Dacă este plătită îndeajuns pentru a depune mărturie, ea apare în instanță și apără aproape orice fel de criminal. Susține că omul a suferit din punct de vedere neurologic și că nu este răspunzător de acțiunile lui. Că locul lui este într-un spital, nu în închisoare. 1401

— Doctore Zucker, nu e iubită deloc de polițiști. De nimeni, a adăugat Marquette. — Chiar dacă am iubi-o, a spus Jane, tot rămân întrebări fără răspuns. De ce ia telefonat ucigașul de la locul faptei? De ce nu a fost acasă? De ce nu vrea să ne spună unde a fost? — Pentru că este conștientă de ostilitatea ta. „Nici nu-și închipuie cât de ostilă pot să fiu.” — Detective Rizzoli, dai de înțeles că doctorul O’Donnell are vreo legătură cu această crimă? — Nu, dar o văd în stare să exploateze situația asta. Să o alimenteze. Fie că a vrut, fie că nu, ea a inspirat acțiunea. — În ce fel? — Știi că, uneori, o pisică de casă ucide șoareci pe care îi aduce drept ofrandă pentru stăpâni? Ca semn de afecțiune? — Și crezi că ucigașul încearcă să o impresioneze pe O’Donnell. — Tocmai de aceea i-a telefonat. De aceea a regizat acea scenă cu atâta minuție, ca să-i stârnească interesul. Apoi, ca să se asigure că fapta lui este descoperită, a telefonat la poliție. Iar câteva ore mai târziu, în timp ce noi stăteam în bucătărie, telefonează la domiciliul victimei de la un telefon public, doar ca să se asigure că ne aflăm acolo. Ucigașul ăsta ne manipulează pe toți după bunul său plac. Pe polițiști. Și pe O’Donnell. — Ea își dă seama ce pericol poate prezenta o asemenea situație? a intervenit Marquette. Să atragă atenția unui ucigaș? — N-a lăsat să se înțeleagă că ar fi prea impresionată. — Dar femeia asta nu se sperie? — Poate după ce-i va trimite acel mic semn de afecțiune. Echivalentul șoarecelui mort, a zis Jane, apoi a tăcut o clipă. Să nu uităm, mâna lui Lori-Ann Tucker încă nu a apărut.

1402

• ZECE În timp ce stătea în bucătăria de acasă, tăind friptură rece de pui pentru o gustare de seară, lui Jane îi era imposibil să nu se gândească la acea mână. A dus mâncarea la masă, unde soțul ei, de obicei într-o ținută impecabilă, stătea cu mânecile suflecate și cu salivă de copil scurgându-i-se de pe guler. Ar putea fi ceva mai sexy decât un bărbat care, cu răbdare, o face să râgâie pe fetița lui? Regina a scos un râgâit lung, iar Gabriel a izbucnit în râs. Era un moment plăcut care avea să le rămână în memorie. Toți laolaltă, sănătoși și în siguranță. Apoi ea s-a uitat la friptura porționată și s-a gândit la ceea ce văzuse pe altă farfurie, pe masa altei femei. A împins farfuria deoparte. „Suntem doar carne. Ca puiul ăsta. Sau ca…” — Credeam că ți-e foame, a spus Gabriel. — M-am răzgândit. Parcă, dintr-odată, friptura asta nu mi se mai pare atât de apetisantă. — Din cauza acelui caz, nu? — Aș vrea să nu mă mai gândesc la el. — Am văzut dosarele pe care le-ai adus acasă în seara asta. N-am rezistat, și am aruncat o privire prin ele. Și pe mine m-ar tulbura. Jane a clătinat din cap. — Tu parcă erai în concediu. Când colo, cu ce te ocupi, verifici fotografiile unei autopsii? — Păi stăteau la vedere pe masă. A așezat-o pe Regina în cărucior. Vrei să vorbim despre asta? Poate-ți dau și eu vreo sugestie, nu se știe. S-ar putea să-ți slujească la ceva. Ea a aruncat o privire spre Regina, care se uita la ei cu ochi vii, și, brusc, a pufnit în râs. — Doamne, când o să fie suficient de mare ca să înțeleagă, asta va deveni o conversație de familie foarte potrivită. „Ia zi, scumpo, azi câte cadavre ai văzut?” — Ea nu ne poate înțelege. De aceea, te rog să-mi povestești. Jane s-a ridicat și s-a dus la frigider, de unde a luat o sticlă de bere și a desfăcut-o. — Jane. — Chiar vrei să auzi amănunte? — Vreau să știu ce te supără atât de mult. — Doar ai văzut fotografiile. Îți dai seama ce mă tulbură. S-a așezat din nou și a luat o gură de bere. Uneori, a zis ea încet, privind către sticla care se aburise, mă gândesc că e o nebunie să ai copii. Îi iubești, îi crești… Apoi îi vezi 1403

pătrunzând într-o lume unde pățesc tot felul de lucruri. Unde dau peste oameni ca… „Ca Warren Hoyt”, a continuat ea în gând, dar nu i-a rostit numele; aproape niciodată nu o făcea. Era ca și cum, spunându-l cu voce tare, l-ar fi invocat pe Satana. Bâzâitul brusc al interfonului a făcut-o să se îndrepte de spate. S-a uitat la ceasul de pe perete. — E zece și jumătate. — Să vedem cine e. Gabriel s-a dus în camera de zi și a apăsat butonul. Da. Din difuzor s-a auzit o voce neașteptată. — Eu sunt, a zis mama lui Jane. — Urcați, doamnă Rizzoli, a zis Gabriel și a apăsat pe butonul de deschidere a ușii. E foarte târziu. Ce caută la noi? — Nici nu îndrăznesc s-o întreb. Au auzit pașii Angelei pe trepte, ceva mai rari și mai apăsați decât de obicei, însoțiți de un bufnet intermitent, ca și cum ar fi târât ceva după ea. Abia când a ajuns pe palierul de la etaj au văzut ce era. O valiză. — Mamă? a făcut Jane, însă în clipa în care a rostit acel cuvânt, cu greu putea crede că femeia aceea cu părul în dezordine și cu ochi agitați era mama ei. Paltonul Angelei avea nasturii desfăcuți, o parte din guler îi stătea îndoită în interior, iar pantalonii îi erau umezi până aproape de genunchi, de parcă ar fi trecut prin nămeți de zăpadă ca să ajungă până acolo. Ținea mânerul valizei cu ambele mâini și părea pregătită să azvârle cu ea în cineva. În oricine. Arăta pusă pe harță. — Trebuie să stau la voi în noaptea asta, a zis Angela. — Poftim? — Păi, pot intra ori nu? — Sigur, mamă. — Lăsați-mă pe mine să o duc, doamnă Rizzoli, a spus Gabriel, luând valiza din mâinile ei. — Ai văzut? a zis Angela, arătând către Gabriel. Așa trebuie să se poarte un bărbat! Dacă vede că o femeie are nevoie de ajutor, sare imediat să o ajute. Așa se poartă un domn. — Mamă, ce s-a întâmplat? — Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat? Nici nu știu de unde să încep. Regina a scos un țipăt de protest pentru că fusese ignorată prea multă vreme. Imediat, Angela s-a grăbit să intre în bucătărie și și-a ridicat nepoata din cărucior. — Of, copile, sărmană fetiță! Nici n-ai idee ce te așteaptă când o să crești. 1404

S-a așezat apoi la masă și s-a apucat să o legene, strângând-o atât de tare, încât Regina a început să se zbată, încercând să scape din mâinile acelei femei care o sugruma. — Hai, mamă, a suspinat Jane. Ce ți-a mai făcut tata? — Nu vreau să-ți spun. — Atunci cine o să-mi spună? — N-o să-mi fac copiii să-și urască tatăl. Nu e bine ca părinții să se vorbească de rău unul pe celălalt. — Nu mai sunt copil. Vreau să știu ce se petrece. Însă Angela nu i-a dat nicio explicație. A continuat să se legene, strângând copilul în brațe. Regina făcea eforturi tot mai disperate să scape. — Hmm… cât crezi că o să rămâi la noi, mamă? — Nu știu. Jane a aruncat o privire spre Gabriel, care dăduse dovadă de înțelepciune și nu se vârâse în discuție. A remarcat aceeași sclipire de panică și în ochii lui. — Cred că va trebui să-mi găsesc o nouă locuință, a zis Angela. Să am propriul apartament. — Stai puțin, mamă. Doar nu vrei să spui că nu te mai întorci acasă. — Exact asta spuneam. Vreau să-ncep o viață nouă, Janie. S-a uitat la fiica ei și a împins bărbia înainte în semn de sfidare. Sunt atâtea femei care fac la fel. Își lasă soții și se descurcă foarte bine. Nu avem nevoie de ei. Putem trăi și singure. — Mamă, dar tu nu ai o slujbă. — Și ce crezi că am făcut în ultimii treizeci și șapte de ani? Gătind și făcând curat pentru omul acela? Îți închipui că a prețuit asta vreodată? Vine acasă și înfulecă tot ce-i pun dinainte. Nu-l interesează câtă grijă înseamnă asta. Știi câți oameni mi-au spus că ar trebui să deschid un restaurant? „Adevărat, i-a trecut lui Jane prin minte, ar fi unul grozav.” Însă nu avea de gând să spună ceva care să încurajeze acțiunea aceea necugetată. — Și atunci să nu-mi mai spui: „Dar tu nu ai o slujbă”. Slujba a fost să-l îngrijesc pe acel om, și cu ce m-am ales? Aș putea face aceeași treabă și să fiu plătită pentru asta. A strâns-o apoi pe Regina cu o vigoare reînnoită, iar copilul a scos un țipăt de nemulțumire. O să stau la voi o vreme. O să dorm în camera copilului. Chiar dacă aș dormi direct pe podea, nu mă deranjează. Și o să-i port de grijă când voi doi sunteți la muncă. E greu de crescut un copil, doar știți asta. — Cum vrei, mamă, a zis Jane, apoi, cu un oftat, s-a apropiat de telefon. Dacă tu nu vrei să-mi spui ce se petrece, poate-mi zice tata. — Ce-ai de gând să faci? — Îi telefonez. Pun rămășag că vrea să-și ceară iertare. „Pariez că-i este foame și vrea ca bucătarul-șef să se întoarcă.” A ridicat receptorul și a format numărul. — Nici nu era nevoie să te deranjezi, i-a zis Angela. 1405

Telefonul a sunat o dată, de două ori… — Îți spun, n-o să răspundă. Nu e acasă. — Păi, unde e? a întrebat-o Jane. — La ea acasă. Jane a înghețat auzind că telefonul de la domiciliul părinților ei suna și nu ridica nimeni receptorul. Încet, a închis și s-a întors cu fața către mama ei. — La cine acasă? — La ea. La târfă. — Isuse! — Isus n-are nimic de a face cu asta. Și Angela a inspirat adânc, reprimându-și un suspin. S-a aplecat, ținând-o strâns la piept pe Regina. — Tata se întâlnește cu altă femeie? Fără o vorbă, Angela a dat din cap. Apoi a ridicat o mână să-și șteargă fața. — Cine e? Cu cine se vede? Jane s-a așezat ca să se uite în ochii mamei. Spune-mi, cine e? — De la serviciu… a șoptit Angela. — Dar el lucrează cu un grup de bărbați în vârstă. — E nouă. E… e… și deodată glasul Angelei s-a frânt. E mai tânără. Brusc, s-a auzit telefonul sunând. — Nu vreau să vorbesc cu el. Te rog să-i spui tu asta, a zis Angela. Jane a aruncat o privire către numărul afișat pe ecran, dar nu l-a recunoscut. Poate că o suna tatăl ei. Poate telefona de la domiciliul celeilalte. Al târfei. — Detectiv Rizzoli, a spus ea apăsat. O pauză, după care a auzit: — O noapte cam agitată, nu crezi? „Și lucrurile nu se vor opri aici”, a anticipat ea, recunoscând vocea detectivului Darren Crowe. — Ce s-a întâmplat? — Ceva urât. Ne aflăm pe Beacon Hill. Tu și Frost trebuie să veniți încoace. Nu-mi place să fiu eu cel care vă anunță, dar… — Păi, nu ești de serviciu? — Da, dar asta ne privește pe toți, Rizzoli. Glasul lui Crowe suna mai sumbru decât își amintea ea, și din el lipsea obișnuita notă de sarcasm. E vorba despre unul dintre ai noștri, a zis el încet. Sigur. Un polițist. — Cine? a întrebat ea. — Eve Kassovitz. Jane a amuțit. A rămas cu receptorul între degetele parcă amorțite, gândinduse: „Dar am văzut-o în urmă cu câteva ore”. — Rizzoli? 1406

Jane și-a dres glasul. — Dă-mi adresa! După ce a închis, a văzut că Gabriel o dusese pe Regina în cealaltă încăpere, iar acum Angela stătea cu umerii căzuți, neștiind ce să facă cu mâinile. — Îmi pare rău, mamă, a zis Jane. Trebuie să plec. Angela a făcut un gest din umeri care îi trăda deznădejdea. — Sigur. Du-te! — Vorbim când mă întorc. S-a aplecat ca să o sărute pe obraz și i-a văzut de aproape pielea căzută a feței și ochii obosiți. „Când a îmbătrânit atât de mult?” Și-a prins arma în toc și și-a scos paltonul din dulap. În timp ce își încheia nasturii, l-a auzit pe Gabriel spunând: — A picat cam prost. S-a întors să-l privească. „Ce se va întâmpla când voi îmbătrâni, ca mama? O să mă părăsești și tu pentru o femeie mai tânără?” — S-ar putea să întârzii, a spus ea. Nu mă aștepta.

1407

• UNSPREZECE Maura a coborât din automobilul ei Lexus, făcând ca pojghița subțire de gheață de pe pavaj să scoată sunete ca de sticlă spartă. Zăpada care se topise în orele mai calde ale zilei înghețase în vântul rece și aspru care începuse să bată după căderea întunericului, iar în lumina intermitentă a girofarurilor de pe mașinile de patrulă orice suprafață sticlea, alunecoasă și periculoasă. A văzut un polițist mai mult lunecând decât pășind, dând din brațe în toate părțile ca să-și mențină echilibrul, apoi a observat că și mașina celor de la Criminalistică a derapat când a frânat, aproape oprindu-se în bara de protecție a unei mașini de poliție. — Doctore, ai grijă cum calci, a prevenit-o un polițist de pe cealaltă parte a străzii. Deja avem un ofițer care a căzut pe gheață. Se pare că și-a fracturat încheietura mâinii. — Ar trebui să se dea cu sare pe drum. — Da, a zis polițistul și și-a dres glasul. Cineva ar trebui să facă asta, pentru că indivizii de la serviciile municipale sigur n-o să se țină de treabă într-o noapte așa de rece. — Unde e detectivul Crowe? Polițistul a făcut un semn cu mâna înmănușată către șirul de case elegante. — La numărul patruzeci și unu. La câteva case mai sus. Dacă vrei, te conduc eu până acolo. — Nu, mulțumesc. Mă descurc. S-a oprit puțin, cât timp o altă mașină de patrulă a dat colțul și a derapat, lovindu-se ușor de bordura trotuarului. Maura a numărat cel puțin opt mașini parcate, care blocau deja strada îngustă. — O să avem nevoie de spațiu ca să poată trece și furgoneta morgii, a spus ea. Chiar trebuie să fie aici toate mașinile astea de patrulă? — Da, trebuie, i-a răspuns polițistul. Tonul vocii lui a făcut-o să se întoarcă pentru a-l vedea. Iluminată de girofarurile mașinilor, fața lui părea sculptată în umbre sumbre. Trebuie să fim cu toții aici. Îi datorăm asta. Maura s-a gândit la locul crimei din Ajunul Crăciunului, când Eve Kassovitz stătuse aplecată în zăpadă ca să verse. Și-a mai adus aminte și de faptul că polițiștii din echipele de patrulă își bătuseră joc de femeia detectiv căreia i se făcuse greață. Acum acea femeie murise, iar cei care-și dăduseră coate rămăseseră muți, dovedind brusc un respect sumbru, datorat oricărui polițist care cădea la datorie. Polițistul a respirat brusc, furios, scoțând aburi pe nări. 1408

— Și prietenul ei e dintre ai noștri. — Tot polițist? — Da. Ajută-ne să-l prindem pe făptaș, doctore! Ea a dat din cap. — O să-l prindem. A înaintat pe trotuar, dându-și brusc seama că era urmărită de mai toți polițiștii care observaseră sosirea ei. Îi cunoșteau mașina; știau cu toții cine era. A văzut gesturile de recunoaștere ale unora dintre ei, niște siluete care stăteau în grupuri strânse, în timp ce respirația lor se ridica asemenea unor nori de aburi, făcându-i să pară niște fumători adunați să tragă pe furiș câte-o țigară. Cu toții știau scopul macabru al sosirii ei, tot astfel cum știau că oricare dintre ei putea deveni într-o bună zi obiectul nedorit al atenției ei. Vântul a ridicat pe neașteptate un nor de zăpadă, iar ea a închis ochii, lăsânduși în același timp capul în jos ca să se ferească de înțepătura fulgilor de gheață. Când a ridicat capul, s-a trezit privind spre cineva a cărui prezență nu o anticipase. Pe cealaltă parte străzii stătea părintele Daniel Brophy, care vorbea încet cu un tânăr polițist care se rezemase deznădăjduit de o mașină de patrulă, părând prea slăbit ca să stea pe propriile picioare. Brophy și-a lăsat un braț pe umărul omului ca să-l consoleze, iar acesta s-a lipit moale de el, suspinând, iar Brophy l-a luat ușor în brațe. În apropiere se găseau și alți polițiști, tăcând stânjeniți, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul și privind în pământ, simțindu-se încurcați în fața acelei demonstrații de suferință amară. Cu toate că nu a auzit cuvintele rostite de preot, Maura l-a văzut pe tânărul polițist dând din cap și l-a auzit reușind să răspundă, în ciuda glasului înecat de lacrimi. „Eu n-aș fi în stare să fac ceea ce face Daniel”, s-a gândit ea. Era mult mai ușor să taie carnea moartă și să perforeze oase decât să se confrunte cu durerea celor vii. Brusc, Daniel a ridicat capul și a observat-o. Pentru un moment, au rămas privindu-se. Apoi ea s-a răsucit, continuându-și drumul spre casă, unde, legată de balustrada din fier forjat de pe verandă, flutura o bandă galbenă care marca locul faptei. El avea treaba lui, ea pe a ei. Trebuia să se concentreze. Însă, în timp ce privea fix la trotuarul pe care înainta, gândul îi era tot la Daniel. Oare avea să îl găsească acolo după ce-și va fi terminat treaba? Iar dacă-l găsea tot acolo, ce avea să se întâmple? O să-l invite la o cafea? Asta o va face să pară prea îndrăzneață, prea dornică? Ori îi va spune, pur și simplu, noapte bună și-și va vedea de drum, ca întotdeauna? „Ce vreau să se întâmple?” A ajuns la clădire și s-a oprit pe trotuar, ridicând ochii către reședința atrăgătoare, cu trei niveluri. Înăuntru, toate luminile erau aprinse. Treptele din cărămidă duceau către ușa de la intrare masivă, unde un ciocan din alamă strălucea în lumina plăcută a felinarelor decorative care imitau iluminatul cu gaz. Pe verandă nu se vedeau decorațiuni de sărbătoare. Pe acea stradă, nu era singura 1409

ușă lipsită de obișnuita cunună din flori. Prin ferestrele mari și arcuite a văzut licărul focului arzând în vatră, dar nu și sclipirea intermitentă a luminilor pomului de Crăciun. — Doctor Isles? A auzit scrâșnetul ascuțit scos de balamalele metalice și a aruncat o privire către detectivul care tocmai îi deschisese ușa din fier forjat din lateralul casei. Roland Tripp era unul dintre polițiștii mai în vârstă de la Omucideri, iar în acea noapte vârsta lui era mai vizibilă ca oricând. Stătea în apropierea unei lămpi de gaz, iar lumina acesteia îi făcea pielea să capete o paloare gălbuie, accentuând pungile de sub ochi și pleoapele umflate și grele. În ciuda jachetei mari, umplute cu puf, el părea să tremure foarte tare, și i-a vorbit Maurei printre fălcile încleștate, de parcă ar fi încercat să-și înfrâneze clănțănitul dinților. — Victima e aici, în spate, a spus el, deschizându-i ușa doar cât să poată trece. Maura a pășit înăuntru, iar Tripp a închis poarta cu un zăngănit. A condus-o apoi într-o curte interioară îngustă, luminând calea cu fasciculul tremurător al lanternei lui. Aleea fusese curățată de la ultimul viscol, astfel încât pe dale se depusese doar un strat superficial de fulgi aduși de vânt. Tripp s-a oprit, iar lanterna lui a rămas îndreptată spre un morman mic de zăpadă de la marginea aleii. Acolo se vedea o pată de culoare roșie. — Asta l-a alertat pe majordom. A văzut sângele. — Aici există așa ceva? — Da, bineînțeles. Aici locuiesc oameni cu bani. — Și cu ce se ocupă? Mă refer la proprietar. — Spune că este profesor pensionat. A predat la Boston College. — Nu știam că profesorii universitari o duc atât de bine. — Să vezi ce e înăuntru. Asta nu e casa unui profesor. Tipul ăsta are bani din alte surse. Tripp a îndreptat fasciculul lanternei către ușa laterală. Majordomul a ieșit pe ușa asta cu un sac de resturi menajere. A luat-o spre pubelele acelea, când a observat că poarta era deschisă. Atunci a bănuit că s-a petrecut ceva ciudat. De aceea s-a întors prin curtea laterală și s-a uitat peste tot. A zărit pata de sânge, iar urma roșie l-a făcut să priceapă că se întâmplase ceva rău. Și a observat și alte pete de sânge mergând spre partea din spate a casei. Maura a rămas cu privirea în pământ. — Victima a fost târâtă de-a lungul aleii. — Să-ți arăt! Detectivul Tripp a mers spre partea din spate a casei, ajungând într-o curte de mici dimensiuni. Și-a plimbat fasciculul lanternei peste dalele acoperite de o pojghiță de gheață și peste straturile de flori, acum acoperite cu niște ramuri de pin care le protejau de frig. În mijlocul curții se afla un chioșc alb. În cursul verii, construcția reprezenta un punct de atracție, un loc umbros, unde se putea sta la o cafea, inspirând parfumurile grădinii. 1410

Însă actualul ocupant al chioșcului nu respira defel. Maura și-a scos mănușile de lână și și-a pus unele din latex. Acestea nu constituiau o piedică în calea vântului aspru care pătrundea până la os. Lăsânduse pe vine, a tras folia de plastic pe care cineva o pusese peste silueta ghemuită. Detectivul Eve Kassovitz zăcea pe spate, cu brațele pe lângă trup, având părul blond îmbibat de sânge. Era îmbrăcată în negru – pantaloni de lână, un palton de culoare vernil și cizme negre. Paltonul avea nasturii desfăcuți, iar puloverul era ridicat, scoțând la iveală pielea mânjită de sânge. Avea tocul pistolului la centură, iar arma se găsea la locul ei. Însă ceea ce i-a atras Maurei atenția a fost fața cadavrului, iar ceea ce a văzut a făcut-o să se tragă înapoi, îngrozită. Pleoapele femeii fuseseră tăiate, iar ochii ei rămăseseră larg deschiși, într-o eternă privire în gol. Firicelele de sânge se uscaseră pe ambele tâmple, arătând ca niște lacrimi roșii. — Am văzut-o acum șase zile, a zis Maura. La locul unei alte crime. A ridicat privirea spre Tripp. Fața lui era ascunsă de umbre, astfel că nu a reușit să vadă decât o siluetă masivă care o domina. — În East Boston. El a dat din cap. — Eve a fost transferată la serviciul nostru cu câteva săptămâni în urmă. A venit de la Narcotice și Moravuri. — Locuiește în acest cartier? — Nu, doamnă. Are un apartament tocmai în Mattapan. — Atunci ce a căutat în Beacon Hill? — Nici măcar prietenul ei nu știe. Dar avem câteva ipoteze. Maura și-a amintit de tânărul polițist pe care îl văzuse suspinând în brațele lui Daniel. — Prietenul ei este acel polițist? Cel care e cu părintele Brophy? — Ben a suferit o lovitură cumplită. E al naibii de greu să reziști când afli așa ceva de la alții. Era în patrulare când a auzit prin stație vorbindu-se despre moartea ei. — Și nu știe ce căuta ea în această zonă? Îmbrăcată în negru și având o armă asupra ei? Tripp a șovăit o fracțiune de secundă, însă a fost suficient pentru ca Maurei să nu-i scape acest lucru. — Detective Tripp, a făcut ea. El a oftat. — I-am făcut viața grea de tot. Știi… după întâmplarea din Ajunul Crăciunului. Probabil că ironiile au mers cam prea departe. — Te referi la faptul că i s-a făcut greață când a văzut scena crimei?

1411

— Da. Îmi dau seama că a fost o chestie copilărească. Dar așa facem noi mereu. Ne luăm peste picior, uneori chiar ne insultăm. Se pare însă că Eve a luat totul ca un afront personal. — Asta tot nu explică prezența ei pe Beacon Hill. — Ben spune că, după toate ironiile și batjocurile, ea a dorit foarte mult să arate ce poate. Credem că a venit până aici ca să descopere ceva legat de caz. Dacă e adevărat, nu s-a deranjat să anunțe pe nimeni din echipă. Maura s-a uitat la fața Evei Kassovitz. La ochii care priveau în gol. Cu degetele înmănușate, a dat deoparte șuvițele de păr întărit de sânge și a descoperit o plagă la scalp, dar nu a reușit, prin palpare, să depisteze nicio fractură. Lovitura care îi desprinsese pielea de pe cap nu părea suficient de gravă ca să-i fi provocat moartea. Apoi și-a îndreptat atenția asupra torsului. Cu o mișcare blândă, a ridicat puloverul, descoperind cutia toracică, și a rămas cu privirea ațintită asupra sutienului plin de sânge. Rana produsă de înjunghiere străpunsese pielea imediat sub stern. Sângele se închegase, iar o crustă înghețată obtura deja marginile rănii. — La ce oră a fost găsită? — În jur de zece seara. Majordomul a venit ceva mai devreme, în jur de șase, ca să aducă un sac de resturi menajere, dar atunci nu a observat-o. — A dus gunoiul de două ori în seara asta? — În casă a avut loc o cină pentru cinci persoane. S-a gătit mult și au fost destule resturi. — Așadar, acceptăm o oră a morții situată între ora șase și zece seara. — Întocmai. — Și când a fost văzută ultima oară în viață de către prietenul ei? — În jurul orei trei. Cu puțin timp înainte ca el să plece pentru a intra în tură. — Deci are alibi. — De nezdruncinat. Iar partenerul lui a stat lângă el toată seara, a spus Tripp, apoi a tăcut. Vrei să iei temperatura cadavrului? Pentru că noi am măsurat deja temperatura mediului ambiant, dacă te ajută la ceva. Sunt -11°C. Maura s-a uitat la îmbrăcămintea groasă a cadavrului. — N-o să iau temperatura rectală aici. N-aș vrea să o dezbrac pe întuneric. Martorul a stabilit deja intervalul în care a survenit moartea. Să sperăm că nu s-a înșelat în privința orei. Tripp a scos un mormăit. — Probabil până la fracțiuni de secundă. Merită să-l cunoști pe acest majordom. Îl cheamă Jeremy. Acum îmi dau seama ce înseamnă să fii pedant. O rază de lumină a sfâșiat întunericul. Maura a observat o siluetă care se apropia, plimbându-și fasciculul lanternei prin curte. — Bună, doctore, a spus Jane. Nu știam că ai ajuns deja. 1412

— Abia am sosit, a zis Maura, ridicându-se în picioare. În semiîntuneric, nu a reușit să vadă chipul lui Jane, ci doar haloul masiv creat de părul ei. Nu mă așteptam să te văd aici. Cel care m-a chemat a fost Crowe. — Tot el m-a sunat și pe mine. — Unde e? — Înăuntru, ia declarații proprietarului. Tripp a pufnit cu dispreț. — Păi, sigur. Acolo e cald. Iar eu trebuie să îngheț afară. — Gata, Tripp, a zis Jane. S-ar părea că îl iubești pe Crowe la fel de mult ca mine. — Păi, bineînțeles, e un tip foarte de treabă. Nici nu mă miră că fostul lui partener a preferat să se pensioneze înainte de termen. A expirat cu forță, iar aburul s-a ridicat în vălătuci în aerul întunecat. Cred că ar trebui să-l punem pe Crowe să facă toate turele din serviciu, ca să mai împărțim puțin suferința. Apoi am putea lucra pe rând ca să îl înghițim pe Băiatul Simpatic. — Crede-mă, l-am suportat mai mult decât era cazul, a spus Jane. A privit atentă la Eve Kassovitz, după care glasul i s-a înmuiat. Pentru ea, omul a fost un ticălos, nu-i așa? Chestia aia, cu găleata în care să verși, nu? — Da, a recunoscut Tripp. Dar cu toții suntem vinovați, într-un fel sau altul. Poate că s-ar afla printre noi dacă… Apoi a suspinat. Ai dreptate. Am fost cu toții niște nesimțiți. — Ai spus că a venit aici ca să lucreze la caz, a zis Maura. Avea vreun indiciu? — O’Donnell, a spus Jane. A fost una dintre persoanele invitate la cina din seara asta. — Și Kassovitz o urmărea? — Am analizat pe scurt posibilitatea de a o ține sub supraveghere, dar a fost doar o alternativă. Nu mi-a zis că ar avea de gând să-i dea curs. — Iar O’Donnell s-a aflat în această casă? — Încă e înăuntru. Este interogată în aceste momente. Îndrăznesc să spun că admiratorul foarte credincios al lui O’Donnell tocmai i-a adus o nouă ofrandă. — Așadar, consideri că este vorba despre același făptuitor. — Sunt convinsă de asta. — Aici avem de a face doar cu mutilarea ochilor, fără vreo dezmembrare. Lipsesc simbolurile rituale de la crima din East Boston. Jane a aruncat o privire spre Tripp. — Nu i-ai arătat încă? — Eram cât pe ce. — Ce să îmi arate? a întrebat Maura.

1413

Jane a ridicat lanterna și a luminat ușa din spate a reședinței. Maura a văzut ceva ce a făcut-o să simtă un fior de gheață pe spate. Pe ușă au apărut trei cruci răsturnate. Și, între ele, cu cretă roșie, fusese trasat un ochi care privea fix. — Eu aș spune că este opera omului nostru, a spus Jane. — Ar putea fi un imitator. O serie de persoane au văzut simbolurile astea în dormitorul lui Lori-Ann Tucker. Iar polițiștii sunt slobozi la gură. — Dacă mai trebuie ceva care să te convingă… a spus Jane și a îndreptat lanterna spre partea de jos a ușii. Pe singura treaptă de granit, care ducea în casă, se afla ceva înfășurat într-o bucată de pânză. Am desfăcut-o cât să ne uităm înăuntru, a spus Jane. Cred că am găsit mâna stângă a lui Lori-Ann Tucker. O rafală neașteptată de vânt a măturat curtea, ridicând în aer un val de fulgi reci, care au pișcat-o de ochi pe Maura, înghețându-i în același timp obrajii. Numeroasele frunze moarte au început să fluture și să tremure deasupra verandei și a chioșcului în care se aflau. — Ai lua în calcul posibilitatea ca omul nostru să nu aibă nicio legătură cu Joyce O’Donnell? a zis Maura cu glas stăpânit. — Sigur că da. Kassovitz a urmărit-o pe O’Donnell până aici. Ucigașul a văzut-o și a ales-o drept următoarea victimă. Ea are totuși o legătură cu O’Donnell. — Ori a văzut-o pe Kassovitz în Ajunul Crăciunului. Și ea era la locul crimei. Probabil că criminalul urmărea casa lui Lori-Ann Tucker. — Cum adică, se amuza urmărind toate eforturile noastre? s-a mirat Tripp. — Da. Bucurându-se de faptul că toată agitația, toți polițiștii se aflau acolo din cauza lui și a faptelor sale. Asta îți dă un sentiment de putere. — Prin urmare, a urmărit-o pe Kassovitz până aici, a spus Tripp, doar pentru că i-a atras atenția în acea noapte? Doamne, asta dă o nouă dimensiune acestui caz! Jane s-a uitat la Maura. — Asta sugerează că ar fi putut să ne urmărească pe oricare dintre noi. Cu alte cuvinte, ne cunoaște pe toți. Maura s-a aplecat și a ridicat cearșaful de pe cadavru. Mâinile îi erau amorțite și greoaie când și-a scos mănușile de latex, ca să și le pună pe cele din lână. — Simt că îngheț. Aici nu mai pot face mare lucru. Trebuie să o transportăm la morgă. Iar eu simt nevoia să-mi dezgheț mâinile. — Ai chemat deja ambulanța? — E pe drum. Dacă nu te superi, cred că o să aștept în mașina mea. Vreau să scap de vântul ăsta aspru. — Cred că toți ar trebui să scăpăm de vântul ăsta înghețat, a spus Tripp. S-au întors și-au mers de-a lungul curții laterale, apoi au trecut prin poarta de fier, ajungând în strălucirea gălbuie a lămpilor cu gaz. Dincolo de stradă, 1414

profilate în lumina tremurândă a girofarurilor de la mașinile de patrulare, se vedeau câteva grupuri de polițiști. Printre aceștia se afla Daniel, ceva mai înalt decât toți, ținându-și mâinile vârâte adânc în buzunarele paltonului. — Poți intra în casă odată cu noi și poți aștepta acolo, i-a spus Jane. — Nu, a zis Maura, cu ochii la Daniel. O să stau în mașină. Jane a tăcut o clipă. Și ea îl observase pe Daniel și putea bănui de ce Maura întârzia pe afară. — Doctore, dacă vrei să stai la căldură, a spus Jane, nu cred că afară e locul cel mai potrivit. Dar faci cum dorești. Apoi l-a bătut pe umăr pe Tripp. Hai, să ne întoarcem înăuntru. Să vedem cum se descurcă Băiatul Simpatic. Apoi au urcat amândoi treptele și au intrat în casă. Maura s-a oprit o clipă pe trotuar, privind spre Daniel. El nu a dat impresia că o văzuse stând acolo. Se jena să se apropie de ea în prezența atâtor polițiști. Dar ce motiv avea să se simtă stânjenit, la urma urmei? Ea venise să-și facă treaba, iar el, de asemenea. E lucrul cel mai firesc din lume ca două cunoștințe să se salute când se întâlnesc. A traversat strada, către cercul de polițiști. Abia în acel moment Daniel a văzut-o. La fel și ceilalți. Toți au tăcut când ea s-a apropiat. Deși Maura avea de a face cu polițiști în fiecare zi, și îi vedea la locurile atâtor crime, niciodată nu se simțea în largul ei lângă aceștia, senzație împărtășită și de ei. Acest sentiment reciproc de respingere nu era niciodată mai evident ca în astfel de momente, când privirea lor cădea asupra ei. Își dădea seama ce gândeau despre ea. Glaciala doctoriță Isles, care nu râde niciodată. Ori poate se simțeau intimidați; poate titlul de doctor care-i însoțea numele era acela care o deosebea de ei, făcând-o inabordabilă. „Ori e vina mea. Poate se tem de mine.” — Furgoneta morgii trebuie să sosească dintr-o clipă în alta, a zis ea, găsind un subiect de conversație legat strict de activitatea ei. Ar trebui să-i faceți loc, să poată intra pe stradă. — Bineînțeles, doamnă doctor, a spus unul dintre polițiști și a tușit. S-a lăsat din nou tăcere, iar polițiștii s-au uitat care încotro, oriunde, numai la ea nu, mutându-și în același timp greutatea de pe un picior pe celălalt. — Îți mulțumesc, i-a zis ea. O să aștept în mașină. Nu a aruncat nicio privire spre Daniel, ci s-a răsucit pe călcâie și s-a îndepărtat. — Maura? Auzind sunetul vocii lui, ea a privit înapoi și a observat că polițiștii încă o urmăreau. „Întotdeauna o să ai public, s-a lamentat ea. Eu și Daniel nu reușim niciodată să rămânem singuri.” — Ce ai descoperit până acum? a întrebat-o el. 1415

Conștientă de privirile curioase ale polițiștilor, Maura a ezitat. — Deocamdată, nu știu mai multe decât alții. — Putem discuta despre asta? Dacă aș ști mai multe, mi-ar fi de folos ca să-l consolez pe polițistul Lyall. — Mi-e greu. Nu sunt sigură… — Nu e nevoie să-mi spui ceva care te-ar face să te simți stânjenită. Ea a ezitat din nou. — Hai în mașina mea! E aici în apropiere. Au pornit alături, cu mâinile în buzunarele paltoanelor, cu capetele plecate, ferindu-și fețele de rafalele înghețate. Maura s-a gândit la Eve Kassovitz, care zăcea singură în curte, corpul ei fiind deja rece, cu sângele înghețându-i în vine. În acea noapte, pe un asemenea vânt, nimeni nu voia să rămână în compania morții. Au ajuns la mașină și s-au strecurat înăuntru. Ea a pornit motorul ca să poată avea căldură, însă aerul abia începea să se dezmorțească. — Polițistul Lyall era prietenul ei? a întrebat ea. — Omul e distrus. Nu cred că am reușit să-l liniștesc. — N-aș fi în stare să fac treaba ta, Daniel. Nu mă pricep să mă apropii de suferință. — Ba te ocupi de ea. Nu ai încotro. — Nu în sensul în care o faci tu, când totul e atât de nemilos, de proaspăt. De la mine se așteaptă răspunsurile, nimeni nu apelează la mine ca să-l consolez. Apoi Maura s-a uitat la el. În semiîntunericul din mașină, el era doar o siluetă. Fostul capelan de la Departamentul de Poliție Boston a rezistat numai doi ani. Sunt convinsă că stresul a contribuit la atacul cerebral pe care l-a suferit. — Da, dar părintele Roy avea șaizeci și cinci de ani, doar știi asta. — Și ultima oară când l-am văzut arăta de optzeci. — Mda, nu e ușor să te scoli în miez de noapte, a recunoscut el. Apoi a oftat, făcând geamul din partea lui să se aburească. Nici pentru polițiști nu e ușor. Ori pentru doctori sau pompieri. Însă nu e cu totul neplăcut, a adăugat el, și a râs ușor, pentru că deplasarea la locul unor crime este singura mea șansă de a te întâlni. Deși nu a reușit să vadă expresia din ochii lui, Maura i-a simțit ochii ațintiți asupra ei și s-a bucurat că stăteau pe întuneric. — Aveai obiceiul să mă vizitezi, a spus el. De ce n-o mai faci? — Păi am venit la slujba de la miezul nopții, nu? El a râs fără convingere. — Toată lumea apare la Crăciun. Până și cei care nu cred. — Dar eu am fost acolo. Nu te-am ocolit. — Chiar așa, Maura? Nu m-ai ocolit?

1416

Ea nu a scos o vorbă. O clipă, în lumina slabă din automobil, s-au privit unul pe altul. Aerul dinăuntru abia se încălzise, însă degetele ei erau tot amorțite și simțea un val de căldură urcând către obraji. — Îmi dau seama ce se petrece, a spus el pe un ton discret. — Nu știi nimic. — Sunt la fel de uman ca tine, Maura. Ea a izbucnit brusc în râs. Într-un râs amar. — Da, vorbim de un clișeu. Care se petrece între un preot și o enoriașă. — Să nu simplificăm lucrurile atât de mult. — Tot un clișeu rămâne. Pesemne că s-a mai întâmplat de o mie de ori. Preoți și gospodine. Preoți și văduve neconsolate. E pentru prima oară, Daniel? Pentru că, în cazul meu, se întâmplă prima dată. Brusc, rușinată de faptul că-și dezlănțuise toată furia împotriva lui, Maura s-a uitat în altă parte. În afară de a-i oferi prietenia, atenția, ce altceva făcuse el? „Sunt creatorul propriei nefericiri.” — Dacă asta te face să te simți mai bine, a spus el discret, nu ești singura care se simte jalnic. Ea stătea perfect neclintită, în timp ce aerul a susurat dinspre ventilator. Privea drept înainte, prin parbrizul care se aburise deja din cauza condensului, însă celelalte simțuri i s-au concentrat dureros asupra lui. Chiar de-ar fi fost oarbă și surdă, tot ar fi perceput existența lui acolo, atât era de sensibilă la orice semn al prezenței lui. Trăind, în același timp, în ritmul propriei inimi, al nervilor ei care fierbeau. Trăise o emoție perversă care se născuse ca urmare a declarației lui că se simțea nefericit. Tot era bine că nu suferea doar ea, nu rămânea singura care stătea trează toată noaptea. Când este vorba despre sentimente, suferința își caută întotdeauna un tovarăș. Cineva a bătut cu putere în geam. Luată prin surprindere, Maura a întors capul și a văzut o siluetă fantomatică uitându-se înăuntru. A coborât geamul și a dat ochii cu un polițist de patrulare. — Doctore Isles? A sosit ambulanța morgii. — Mulțumesc. Vin imediat. Geamul s-a ridicat cu un foșnet, și pe el au apărut dungi de umezeală. A oprit motorul și s-a uitat la Daniel. Avem de ales, a zis ea. Putem să ne simțim amândoi mizerabil. Ori ne putem vedea de viețile noastre. Eu prefer să merg înainte. A coborât din mașină și a închis ușa. Apoi a inspirat adânc, și aerul i s-a părut atât de rece, încât a simțit că-i arde gâtlejul. Însă acea respirație i-a alungat și ultima urmă de nehotărâre, limpezindu-i mintea și făcând-o să se concentreze asupra a ceea ce avea de făcut în continuare. S-a îndepărtat de mașină fără să privească înapoi. A pornit din nou spre grupurile de polițiști, intrând și ieșind din insulele de lumină create de lămpile stradale. Acum Daniel se afla în spatele ei; 1417

iar înainte o aștepta femeia moartă. Și toți acei polițiști, care încă nu plecaseră. Ce așteptau? Răspunsuri pe care încă nu le putea da? Și-a strâns paltonul în jurul trupului, ca și cum ar fi vrut să respingă privirile lor, gândindu-se în același timp la Ajunul Crăciunului și la alt loc al unei crime. La Eve Kassovitz, care rămăsese pe stradă în acea noapte, ca să verse în zăpadă. Să fi presimțit Kassovitz că avea să fie următorul obiect al atenției Maurei? Tăcuți, polițiștii s-au strâns cu toții în apropierea casei, în timp ce brancardierii morgii au adus-o pe Eve Kassovitz din curte. Când brancarda pe care se afla cadavrul acoperit a ieșit pe poarta de fier, polițiștii au rămas cu capetele descoperite în vântul năprasnic, formând un șir solemn, pentru a saluta mut pe unul dintre ai lor. Nu s-au dispersat nici după ce targa a fost urcată în vehicul și ușile s-au închis. Și-a pus șepcile pe cap și au început să se îndrepte fără grabă spre mașinile lor de patrulare abia după ce luminile ambulanței s-au mistuit în noapte. Și Maura se pregătea să pornească spre mașina ei, când ușa casei s-a deschis. A ridicat ochii către lumina caldă ce se revărsa dinăuntru și a văzut silueta unui bărbat care a venit la ea privind-o fix. — Iertați-mă. Sunteți doctorul Isles? a întrebat omul. — Da, de ce? — Domnul Sansone ar dori să vă invite în casă. Acolo e mult mai cald, și am pregătit un ibric de cafea. Aflată încă la baza scării, Maura a ezitat și a ridicat ochii spre lumina plăcută în care era învăluit majordomul. Acesta stătea drept, urmărind-o cu o neclintire bizară, lucru care a făcut-o să-și aducă aminte de o statuie în mărime naturală pe care o văzuse cândva într-un magazin care vindea cadouri-surpriză, un majordom din mucava, ținând într-o mână o tavă cu băuturi. A aruncat o privire în lungul străzii, către mașina ei. Daniel plecase, așa că o aștepta o călătorie singuratică până la apartamentul pustiu. — Mulțumesc, a spus ea și a urcat treptele. Nu mi-ar strica o ceașcă de cafea.

1418

• DOISPREZECE A ajuns în holul de intrare, unde era cald. Fața îi era toată amorțită de la vântul mușcător și rece. A început să-și simtă obrajii abia după ce a stat în fața focului, cât a așteptat ca majordomul să-l anunțe pe domnul Sansone; a simțit înțepătura plăcută a nervilor redeșteptați, a pielii care se încălzește. A auzit murmurul discuției ce se purta în altă încăpere – glasul detectivului Crowe, apăsat când întreba câte ceva, apoi câte-un răspuns domol, abia auzit. O voce de femeie. Din șemineu a auzit pocnetul tăciunilor, și un firicel de fum i-a pătruns în nări, iar asta a făcut-o să-și dea seama că în vatră ardeau bușteni adevărați, ceea ce i-a anulat prima impresie că avea în față o imitație reușită, cu încălzire electrică. Însemna că și pictura foarte veche în ulei care atârna deasupra șemineului era autentică. Portretul unui bărbat purtând o robă de catifea de culoare roșie, având un crucifix la gât. Cu toate că nu era tânăr, iar în părul negru îi apăruseră fire argintii, în ochii lui sclipea un foc tineresc. În lumina pâlpâitoare din cameră, ochii aceia păreau extrem de vii și de pătrunzători. A simțit un fior și s-a întors, intimidată în mod straniu de privirea unui om care sigur murise demult. În cameră existau și alte curiozități, alte comori ce meritau examinate. A văzut scaune îmbrăcate în mătase în dungi, o vază chinezească având patina dată de secole, o masă din lemn de trandafir pe care se găseau o cutie de trabucuri și un vas din cristal plin cu brandy. Covorul pe care stătea avea o dungă de uzură pe centru, dovadă a vârstei lui și a nenumăratelor tălpi ce-l călcaseră, însă marginile lui, aproape neatinse, evidențiau calitatea neîndoielnică a lânii groase și măiestria țesătorului. A privit spre picioare, la tapiseria înfățișând nenumărate vițe ce se împleteau pe fondul roșu ca vinul de Burgundia și încadrau un unicorn așezat sub coroana unui copac. Brusc, s-a simțit vinovată că stătea cu tălpile pe o asemenea capodoperă. S-a tras deoparte, pe podea, și s-a apropiat de vatră. A ajuns iarăși față în față cu portretul de deasupra șemineului. A ridicat din nou privirea spre ochii care păreau să se uite drept la ea. — Face parte dintre bunurile familiei de generații întregi. Uimitor cât de vii au rămas culorile, nu? Chiar și după patru veacuri. Maura s-a întors către bărbatul care tocmai intrase în cameră. Își făcuse apariția atât de discret, de parcă s-ar fi materializat pe negândite în spatele ei, și o luase prin surprindere, așa că acum ea nu știa ce să-i răspundă. Purta un pulover negru pe gât, care contrasta șocant cu părul argintiu. După față, bărbatul nu părea să aibă mai mult de cincizeci de ani. Dacă ar fi trecut pe lângă el pe stradă, Maura sigur l-ar fi privit insistent, pentru că trăsăturile lui atrăgeau atenția, 1419

părând în același timp uimitor de familiare. A remarcat fruntea lată și atitudinea aristocratică. Ochii lui au reflectat licărul flăcărilor din șemineu, dând impresia că erau iluminați din interior. Se referise la portret ca la o moștenire de familie, și Maura a remarcat imediat asemănarea dintre bărbatul imortalizat acolo și cel din fața ei. Ochii erau identici. El i-a întins mâna. — Bună seara, doctore Isles. Sunt Anthony Sansone. Privirea lui se fixase asupra feței ei, iar ea s-a întrebat dacă nu cumva se mai văzuseră cu altă ocazie. „Nu. Sigur mi-aș fi adus aminte de un bărbat atât de atrăgător.” — Mă bucur că am ocazia să te cunosc, a zis el, strângându-i mâna. După câte am auzit despre tine. — De la cine? — De la doctorul O’Donnell. Maura a simțit că mâna îi îngheață în strânsoarea degetelor lui și s-a tras înapoi. — Nu-mi explic de ce aș deveni subiect de discuție pentru alții. — Are de spus numai lucruri frumoase despre tine. Crede-mă. — Asta mă surprinde. — De ce? — Pentru că eu nu pot vorbi la fel despre ea, a spus Maura. El a dat din cap, în semn că înțelege situația. — Da, poate stârni uneori antipatii. Până ajungi să o cunoști mai bine. Să-i prețuiești intuiția. Ușa s-a deschis, dar atât de încet, încât Maura nu a auzit-o. Însă clinchetul delicat al ceștilor de porțelan a anunțat-o că majordomul pătrunsese în încăpere, aducând o tavă cu cești și un ibric. Le-a așezat pe o măsuță, s-a uitat la Sansone cu o privire întrebătoare, apoi s-a retras. Nu fusese rostită nicio vorbă; stăpânul și majordomul comunicaseră doar din ochi și printr-un gest imperceptibil din cap – era tot vocabularul necesar celor doi, care se cunoșteau îndeajuns de bine ca să se dispenseze de cuvintele inutile. Sansone i-a făcut semn să se așeze, iar Maura s-a lăsat pe un fotoliu stil Empire, îmbrăcat în mătase vărgată. — Îmi cer scuze că te țin în salonașul acesta, a zis el, dar poliția a pus stăpânire pe restul încăperilor pe timpul anchetei. A turnat cafea în cești și i-a întins una. Am înțeles că ai examinat victima, adevărat? — Am văzut-o. — Și ce părere ai? — Știi că nu pot face comentarii. El s-a rezemat de spătarul scaunului, părând a se simți în largul său pe brocartul albastru cu auriu. 1420

— Nu mă refer la cadavru, a zis el. Înțeleg perfect de ce nu poți discuta despre constatările medicale făcute. Vorbeam despre scenă în sine. Aspectul general al locului crimei. — Ar trebui să o întrebi asta pe anchetatorul principal, detectivul Rizzoli. — Mă interesează mai mult impresiile tale. — Eu sunt doctor. Nu detectiv. — Dar eu consider că ai o percepție specială privind cele petrecute în grădina mea în această noapte. S-a aplecat ușor spre ea, fixând-o cu ochii negri ca de cărbune. Ai văzut simbolurile de pe ușa din spate? — Nu am dreptul să discut despre… — Doctore Isles, nu ai ce să divulgi. Am văzut și eu cadavrul. Iar doctorul O’Donnell la fel. Când Jeremy a găsit femeia, a venit direct în casă pentru a ne anunța. — Iar apoi tu și O’Donnell ați mers ca niște turiști să aruncați o privire? — Departe de noi ideea de turism. — V-ați gândit cumva la urmele de tălpi pe care le-ați distrus? La probele pe care probabil le-ați modificat? — Am fost conștienți de ceea ce făceam. Trebuia să vedem de aproape locul crimei. — Trebuia? — Casa aceasta nu-mi este doar reședință. Ea este și un loc de întrunire pentru colegi din întreaga lume. Faptul că acest act de violență s-a petrecut atât de aproape ne-a alarmat. — Ar alarma pe oricine ar găsi un cadavru în propria grădină. Dar prea puțini oameni ar ieși afară cu oaspeții ca să se uite la el. — Trebuia să aflăm dacă era vorba doar despre un act oarecare de violență. — Ori… — Un avertisment, adresat nouă. Sansone și-a lăsat ceașca de cafea pe masă și și-a îndreptat atenția asupra ei, însă părea atât de concentrat, încât ea s-a simțit ca țintuită pe scaunul tapițat. N-ai văzut simbolurile de pe ușă? Acel ochi? Cele trei cruci răsturnate? — Ba da. — Am înțeles că s-a mai petrecut o crimă, de Crăciun. O altă femeie. Și la locul acelei fapte s-au găsit cruci răsturnate, desenate pe peretele dormitorului. Nu era nevoie ca ea să-i dea o confirmare; bărbatul citise deja adevărul pe fața ei. Maura aproape că a simțit privirea lui scormonitoare care descoperise deja prea multe despre ea. — Am putea discuta despre asta, a zis el. Cunosc deja amănuntele importante. — De unde? Cine ți-a povestit? — Persoane de încredere. Ea a pufnit într-un fel care-i trăda neîncrederea. 1421

— Doctorul O’Donnell fiind una dintre aceste persoane? — Chiar dacă nu o placi, ea rămâne o autoritate în domeniu. Să nu uităm lucrările ei despre criminalii în serie. Ea înțelege aceste creaturi. — Unii ar spune că se identifică cu ele. — La un anumit nivel, trebuie să te identifici cu ele. Ea e dispusă să se strecoare în mintea lor. Să le examineze orice cotlon al creierului. Adică așa cum se simțise și Maura examinată de privirea de mai devreme a lui Sansone. — Trebuie să devii monstru ca să-i cunoști pe monștri, a spus Maura. — Chiar crezi asta? — În privința doctorului O’Donnell, da. Cred asta. El s-a aplecat și mai mult spre ea, iar vocea i-a devenit tot mai domoală, ajungând aproape un murmur. — Antipatia față de Joyce pornește din rațiuni personale? — Personale? — Pentru că știe atât de multe despre tine. Despre familia ta. Descumpănită, Maura l-a privit fix, incapabilă să scoată vreun sunet. — Ne-a vorbit despre Amalthea, a zis el. — Nu avea acest drept. — Întemnițarea mamei tale este o chestiune publică. Știm cu toții ce a făcut. — E vorba despre viața mea personală… — Da, iar ea reprezintă unul dintre demonii tăi personali. Înțeleg prea bine asta. — De ce dracu’ te interesează asta? — Pentru că ne interesează persoana ta. Ai privit răul în ochi. L-ai văzut pe chipul mamei tale. Știi că există acolo, în moștenirea ta. Asta mă fascinează, doctore Isles – faptul că provii dintr-un părinte atât de violent, și totuși, iată-te, lucrând de partea îngerilor. — Lucrez de partea științei și a rațiunii, domnule Sansone. Îngerii nu au niciun amestec. — Am înțeles, deci nu crezi în îngeri. Dar în omologii lor crezi? — Adică în demoni? a zis Maura și a pufnit în râs. Sigur că nu. El a privit-o o clipă cu o expresie ușor dezamăgită. — Dacă religia ta pare a fi știința și rațiunea, așa cum spui tu, cum explică știința ce s-a întâmplat în grădina mea? Și ceea ce s-a întâmplat de Crăciun? — Îmi ceri să explic răul. — Întocmai. — Nu pot. Nici știința nu poate. Răul există, pur și simplu. El a confirmat cu un gest din cap. — Exact. Există pur și simplu și se află mereu alături de noi. O entitate reală, care trăiește printre noi și ne urmărește. Așteaptă momentul potrivit să se 1422

hrănească. Majoritatea oamenilor nu sunt conștienți de el și nu-l recunosc, nici măcar atunci când îi atinge, când trece pe lângă ei pe stradă. Glasul lui a coborât, ajungând o șoaptă. În acel moment de tăcere, Maura a auzit pocnetul lemnelor care ardeau în vatră și murmurul vocilor din camera alăturată. Dar tu îl recunoști, a zis el. L-ai văzut cu ochii tăi. — Am văzut doar ceea ce a văzut orice polițist. — Nu mă refer la crimele obișnuite. Soți care-și omoară partenerii de viață, distribuitori de droguri care-și ucid concurenții. Vorbesc despre ceea ce ai văzut în ochii mamei tale. Sclipirea aceea. Scânteia. Nu divină, ci lipsită de sfințenie. O pală de vânt a gemut pe coș, împrăștiind cenușa, care s-a lovit de grătarul de protecție. Flăcările au tremurat, micșorându-se dinaintea unui intrus nevăzut. În încăpere parcă s-a răcit brusc, ca și cum toată căldura și lumina fuseseră aspirate. — Înțeleg perfect de ce nu vrei să vorbești despre Amalthea, a zis el. E cumplit să moștenești un asemenea sânge. — Ea nu are nimic de-a face cu ceea ce sunt, a zi Maura. Nu ea m-a crescut. Până în urmă cu câteva luni, nici n-am știut de existența ei. — Cu toate astea, ești foarte sensibilă în privința subiectului. Ea l-a privit drept în ochi. — Nici nu mă sinchisesc. — Mi se pare ciudat că nu-ți pasă. — Doar nu moștenim păcatele părinților noștri. Și nici virtuțile lor. — Unele păcate sunt prea grele ca să se șteargă. A făcut un semn către pictura de deasupra șemineului. De acel om mă despart șaisprezece generații. Și, cu toate acestea, nu voi scăpa de moștenirea lui. Nu mă voi izbăvi niciodată de lucrurile pe care le-a făptuit. Maura a rămas cu privirea ațintită asupra portretului. Din nou a impresionat-o asemănarea izbitoare dintre bărbatul viu care stătea alături de ea și chipul zugrăvit pe pânză. — Ai spus că pictura e moștenire de familie. — O moștenire de care nu m-am bucurat. — Cine a fost? — Monseniorul Antonino Sansone. Portretul a fost pictat la Veneția, în 1561. La apogeul puterii lui. Ori, mai curând, la apogeul depravării lui. — Antonino Sansone? Numele tău? — Sunt descendentul lui direct. Încruntată, ea a privit pictura. — Dar el… — Da, a fost preot. Asta voiai să spui, nu? — Da. 1423

— Mi-ar lua toată noaptea ca să depăn povestea lui. Poate altă dată. Să ne mulțumim a spune că Antonino nu a fost un om sfânt. A făcut altor ființe umane niște lucruri care te-ar îndemna să pui la îndoială însuși înțelesul… A tăcut o clipă. Nu e un strămoș cu care să mă mândresc. — Dar îi ții portretul expus în casă. — Ca memento. — Pentru ce? — Uită-te la el, doctore Isles. Seamănă cu mine, nu crezi? — Ciudat de mult. — De fapt, am putea fi frați. Tocmai de aceea stă agățat acolo. Ca să-mi aducă aminte că răul are chip uman, unul chiar atrăgător. Ai putea trece pe lângă acel om, ai putea să-l vezi zâmbindu-ți, dar ți-ar fi imposibil să-ți imaginezi ce gândește despre tine. Poți examina un chip cât de mult vrei, dar niciodată nu vei ști precis ce se află dincolo de mască. S-a aplecat spre ea, iar părul lui a reflectat lumina focului ca o cască argintie. Ei arată la fel ca noi, doctore Isles, a zis el încet. — Ei? Rostești acest cuvânt de parcă ar reprezenta o specie diferită. — Poate că da. Atavisme ale altei ere. Știu doar că nu sunt la fel ca noi. Iar singura modalitate de a-i identifica este să aflăm ce fac. Să ne luăm după urmele de sânge, să tragem cu urechea la țipete. Să căutăm ceea ce majoritatea departamentelor de poliție nu reușesc să remarce din cauza avalanșei de cazuri: asemănările. Noi căutăm dincolo de zgomotul de fond al crimelor de zi cu zi, al vărsărilor de sânge obișnuite, pentru a vedea punctele fierbinți. Noi veghem pentru a descoperi urmele monștrilor. — Ce să înțeleg prin acest noi? — Oamenii cu care mă aflam în această seară. — Oaspeții de la cină. — Noi împărtășim credința că răul nu este doar un concept. Este real și are o prezență reală. Are un chip. A făcut o pauză. Într-un anumit moment din viață, fiecare dintre noi l-am văzut în carne și oase. Maura a ridicat din sprâncene mirată. — Pe Satana? — Indiferent cum vrei să-l numești, a zis el, ridicând din umeri. S-au folosit multe nume pentru el, dacă pornim din vechime. Lucifer, Abigor, Samael, Mastema. Fiecare cultură are un nume pentru rău. Eu și prietenii mei ne-am lovit personal de el. I-am descoperit puterea și i-am recunoscut-o, doctore Isles. Și suntem speriați, a recunoscut el și a privit-o drept în ochi. Mai ales în această noapte. — Crezi că această crimă, comisă în grădina ta… — Are legătură cu noi. Cu ceea ce facem noi aici. — Mai precis? 1424

— Monitorizăm faptele monștrilor. Din această țară, din întreaga lume. — Ați înființat un club de detectivi amatori? Pentru că mie așa-mi sună. Apoi și-a mutat privirea la portretul lui Antonino Sansone, care, neîndoielnic, valora o avere. O simplă privire în jur îi spunea Maurei că acest om avea o grămadă de bani de aruncat pe fereastră. Dar și timp de pierdut cu ocupații excentrice. — De ce a fost ucisă femeia aceea în grădina mea, doctore Isles? a întrebat el. De ce a ales casa mea, și tocmai în această seară? — Crezi că are legătură cu tine și cu acest club din care faci parte? — Ai văzut desenele cu cretă de pe ușa mea. Și desenele de la locul crimei din noaptea de Crăciun. — Dar nu am nici cea mai vagă idee ce semnifică ele. — Crucile răsturnate sunt simboluri satanice obișnuite. Dar ceea ce mă interesează este cercul trasat cu cretă în casa lui Lori-Ann Tucker. Cel de pe podeaua bucătăriei. Nu avea rost să nege realitate; acest om cunoștea toate detaliile. — Bun, dar ce semnifică acel cerc? — Ar putea fi un cerc de apărare. Un alt simbol preluat din ritualurile satanice. Trasând un cerc, Lori-Ann a încercat, pesemne, să se protejeze. Poate a încercat să țină sub control forțele pe care le invoca din beznă. — Stai puțin. Crezi că victima l-a desenat, ca să îl alunge pe diavol? Tonul vocii ei nu lăsa niciun dubiu în privința părerii ei despre teoria avansată de Sansone – o absurditate fără egal. — Dacă l-a trasat ea, atunci nu știa pe cine – sau ce – invoca. Brusc, flăcările au fâlfâit, ridicându-se ca niște gheare orbitoare. Maura s-a întors și a văzut ușa deschizându-se, și în cadrul ei a apărut doctorul Joyce O’Donnell. Aceasta s-a oprit, evident surprinsă de prezența Maurei în cameră. Apoi și-a îndreptat atenția asupra lui Sansone. — Ce norocoasă am fost. După două ore de interogatoriu, drăguții de polițiști din Boston au hotărât că, în sfârșit, pot pleca acasă. Anthony, masa oferită de tine a fost extraordinară. Nu vei reuși nicicând să depășești ce ai realizat în seara asta. — Să sperăm că așa se va întâmpla, a zis Sansone. Dă-mi voie să-ți aduc paltonul. S-a ridicat și a deschis un panou de lemn, dând la iveală un dulap ascuns. A ținut apoi paltonul din blană, iar O’Donnell s-a strecurat în el cu o grație de felină, atingându-i mâinile cu părul blond. Maura a perceput o anumită familiaritate în acel contact de o clipă, un dans elegant între doi oameni care se cunoșteau bine. Poate chiar prea bine. În timp ce-și încheia nasturii, O’Donnell s-a uitat cu atenție la Maura. — A trecut ceva timp, doctore Isles, a spus ea. Cum se simte mama ta? 1425

„Întotdeauna atacă la vena jugulară. Nu-i îngădui să vadă că a nimerit ținta.” — Habar n-am, a răspuns Maura. — Nu te-ai întors să o vezi? — Nu. Dar probabil știai asta. — A, eu am terminat discuțiile cu Amalthea cu mai bine de o lună în urmă. De atunci n-am mai văzut-o. Încet, O’Donnell și-a tras mănușile de lână pe degetele lungi și elegante. Ultima oară când am văzut-o, se simțea foarte bine, dacă te interesează cumva. — Nu mă interesează. — Acum au pus-o să lucreze în biblioteca închisorii. A devenit pasionată de lectură. Citește orice carte de psihologie pe care o poate găsi. O’Donnell a făcut o pauză, ca să-și aranjeze mai bine mănușile pe degete. Dacă ar fi avut norocul să meargă la universitate, ar fi devenit o somitate în materie. „Însă mama mea a ales altă cale. Aceea de animal de pradă. De măcelar.” Indiferent cât de mult s-ar fi străduit Maura să se distanțeze, indiferent cât de mult ar fi încercat să nu se gândească la Amalthea, nu reușea să se uite în oglindă fără să vadă ochii mamei ei, maxilarul ei. Monstrul care îi întorcea privirea din oglindă. — Anamneza ei va ocupa un capitol întreg în următoarea mea carte, a spus O’Donnell. Dacă vei dori vreodată să stai de vorbă cu mine, cazul ei s-ar limpezi și mai mult. — Nu am ce adăuga. Anticipând că va fi refuzată, O’Donnell s-a mulțumit să zâmbească. — Merită să întrebi, a spus ea și s-a uitat la Sansone. Privirea ei a zăbovit, semn că ar mai fi voit să spună ceva, dar nu putea în prezența Maurei. Noapte bună, Anthony. — Vrei să-l pun pe Jeremy să te însoțească până acasă, pentru a fi siguri? — Nici gând, a zis ea și i-a aruncat un zâmbet care i s-a părut Maurei o parte a unui joc amoros. Îmi port și singură de grijă. — Joyce, trecem printr-o situație deosebită. — Ți-e teamă? — Am fi nebuni dacă nu ne-am teme. Ea și-a azvârlit fularul în jurul gâtului, un gest teatral menit să accentueze faptul că ea nu voia să admită că teama, ceva foarte vulgar, o va face să ezite. — Te sun mâine. A deschis ușa, lăsând să pătrundă în încăpere o rafală de aer rece, un vârtej de fulgi, care s-au împrăștiat ca niște puncte sclipitoare pe covorul foarte vechi. — Ai grijă, i-a spus el. A rămas în ușă, urmărind-o pe O’Donnell îndreptându-se către mașină. Întrun final, s-a întors din nou cu fața spre Maura. 1426

— Așadar, tu și prietenii tăi credeți că vă aflați de partea îngerilor, a spus Maura. — Așa credem. — Iar ea de partea cui este? — Știu foarte bine că între ea și forțele de ordine nu există sentimente de iubire. Faptul că slujește ca martor al apărării o pune în contradicție cu acuzarea. Numai că eu o cunosc pe Joyce de trei ani. Știu de partea cui este. — Poți băga mâna în foc pentru ea? Apoi Maura și-a ridicat paltonul, pe care îl așezase pe un taburet. El nu a încercat să o ajute la îmbrăcat; probabil simțise că ea, spre deosebire de O’Donnell, nu avea chef să fie cocoloșită. În timp ce-și încheia nasturii, a simțit că era urmărită de două perechi de ochi. Portretul lui Antonino Sansone o privea, iar ochii acelui bărbat străpungeau cețurile a patru secole, astfel că nu a rezistat ispitei de a arunca o privire în direcția tabloului, către bărbatul ale cărui acțiuni întreprinse cu multe generații în urmă îl făceau să se cutremure pe cel care îi ducea numele mai departe. — Spui că ai privit răul în ochi, a reluat ea, întorcându-se către gazda ei. — Amândoi am făcut-o. — Atunci ar trebui să știi deja că apelează la haine de împrumut, a spus ea. Apoi a ieșit din casă și a inspirat aerul care părea să sclipească, asemenea ceții. Trotuarul se întindea dinaintea ei ca un râu întunecat, iar felinarele aruncau insule de lumină palidă. Pe stradă era parcată o mașină de patrulă, cu motorul mergând la ralanti. Maura a zărit silueta unui polițist stând la volan. A ridicat o mână în semn de salut. Polițistul i-a răspuns. „N-am niciun motiv să fiu agitată, a încercat ea să se liniștească, mergând spre propriul automobil. Mașina e în apropiere, iar în zonă e și un polițist.” Sansone gândea la fel. Maura a aruncat o privire peste umăr și l-a văzut pe bărbat pe trepte, urmărind-o. Cu toate astea, a scos cheile mașinii și a ținut degetul mare deasupra butonului de declanșare a alarmei. În timp ce se deplasa pe trotuar, a fost atentă la umbre, căutând să depisteze orice mișcare, oricât de neînsemnată. A simțit că încordarea din umeri a dispărut abia după ce a urcat în mașină și a auzit portierele blocându-se. „E momentul să merg acasă. Să beau ceva tare.” Ajunsă acasă, a găsit două mesaje noi pe robotul telefonic. A făcut primul drum în bucătărie, ca să-și pună un pahar de brandy, apoi s-a întors în camera de zi și, în timp ce a sorbea, a apăsat pe butonul de redare a mesajelor. Auzind glasul primului apelant, a rămas nemișcată. — Sunt Daniel. Nu-mi pasă cât de târziu este când o să asculți mesajul meu. Dar telefonează-mi, te rog. N-aș vrea să cred că tu și… O pauză. Maura, trebuie să stăm de vorbă. Sună-mă! 1427

Nu a făcut niciun gest. A rămas locului, ținând în mână paharul cu brandy, simțindu-și degetele amorțite tot timpul cât s-a derulat cel de-al doilea mesaj. — Doctore Isles, sunt Anthony Sansone. Voiam să mă asigur că ai ajuns cu bine acasă. Telefonează-mi ca să mă anunți, te rog. Robotul a amuțit. Maura a respirat adânc, a întins mâna după receptor și a format numărul. — Reședința Sansone. Jeremy la telefon. — Sunt doctorul Isles. Vrei să…? — Bună seara, doctore. O clipă, să-l chem. — Anunță-l că am ajuns acasă. — Știu că ține foarte mult să discute cu dumneavoastră. — Nu-l mai deranja. Noapte bună. — Noapte bună, doamnă doctor. Maura a închis și a rămas cu mâna deasupra receptorului, dorind parcă să mai formeze un număr. O bufnitură pe verandă a făcut-o să-și îndrepte brusc spatele. S-a dus până la ușa de la intrare și a aprins lumina din curte. Afară, vântul răscolea zăpada fină ca un praf. Pe verandă, un țurțur zăcea în bucăți, semănând cu un pumnal spart. A stins lumina, însă a mai zăbovit la fereastră, privind în noapte; a văzut un camion al municipalității trecând încet, cu motorul ambalat, împrăștiind sare pe strada înghețată. A revenit pe canapea și s-a uitat lung la telefon, timp în care a sorbit restul de brandy. „Trebuie să stăm de vorbă, Maura. Sună-mă.” A pus paharul pe masă, a stins lampa și s-a dus la culcare.

1428

• TREISPREZECE 22 iulie. Faza lunii: primul pătrar. Mătușa Amy stă la mașina de gătit și amestecă într-o cratiță cu ghiveci, având pe față o expresie de vacă fericită. În această zi închisă, cu nori întunecați care se adună pe cer spre apus, ea pare să nu ia în seamă bubuitul tunetelor. În lumea ei, fiecare zi este însorită. Nu vede niciun rău, nici nu se teme de el. Seamănă cu vitele de la ferma de jos, de lângă drum, care se îngrașă cu trifoi și habar nu au că pe lume există și abator. Ea nu este în stare să vadă mai departe de propria fericire, nu are ochi pentru prăpastia ce se cască la picioarele ei. Nu seamănă defel cu mama. Mătușa Amy se întoarce de la mașina de gătit și ne anunță: — Cina e aproape gata. — Aranjez eu masa, mă ofer, iar ea îmi surâde recunoscătoare. Nu e nevoie de eforturi mari ca să o fac fericită. În vreme ce aranjez farfuriile și șervețelele pe masă și plasez furculițele cu dinții în jos, după moda franțuzească, îi simt privirea iubitoare. Ea vede doar un băiat tăcut și agreabil; e oarbă la ceea ce sunt eu de fapt. Doar mama mea știe adevărul. Ea poate urmări neamul nostru tocmai până la Hyksos, care a domnit peste partea de nord a Egiptului, într-o vreme când Zeul Războiului era sacru. „Prin venele tale curge sângele vânătorilor din Antichitate, mi-a spus mama. Dar e preferabil să nu vorbești despre asta, pentru că oamenii nu vor înțelege.” Vorbesc puțin după ce ne așezăm la masă. Membrii familiei flecăresc suficient cât să alunge orice clipă de tăcere. Vorbesc despre ce a făcut Teddy astăzi la lac sau ce a auzit Lily acasă la Lori-Ann. Despre recolta de roșii pe care o vor avea în august. După ce am terminat masa, unchiul Peter a spus: — Cine vrea să meargă până-n oraș la o înghețată? Sunt singurul care preferă să rămână acasă. Îi urmăresc din ușa de la intrare în timp ce se îndepărtează cu mașina. Imediat ce aceasta dispare în josul dealului, urc treptele și intru în dormitorul mătușii și al unchiului. Abia așteptam șansa de a-l explora. În încăpere miroase a ceară de lustruit mobilierul, cu aromă de lămâie. Patul este ordonat făcut, însă observ câteva amănunte care trădează dezordinea – pantalonii de blugi ai unchiului aruncați pe spătarul unui scaun, câteva reviste pe noptieră – care confirmă că în acea încăpere trăiesc oameni. 1429

În baia lor, deschid dulăpiorul de medicamente și descopăr, alături de obișnuitele pilule contra durerilor de cap și a răcelilor, o rețetă veche de doi ani, pe numele doctorului Peter Saul. „Valium, 5 mg. A se lua câte o tabletă de trei ori pe zi, după necesități, pentru dureri de spate.” Mai sunt cel puțin zece, douăsprezece pastile rămase în flacon. Revin în dormitor. Deschid sertarele dulapului și descopăr că mătușa mea poartă sutien cu cupă B. Și că lenjeria ei este din bumbac, și că unchiul meu poartă șorturi mărime medie. Într-un sertar de jos, găsesc o cheie. E prea mică pentru a fi de la vreo ușă. Cred că știu unde se potrivește. La parter, în biroul unchiului meu, introduc cheia într-o încuietoare, iar ușa dulapului se deschide fără probleme. Pe raftul dinăuntru se află un pistol vechi, pe care l-a moștenit de la tatăl lui, singurul motiv pentru care nu s-a debarasat de el. Nu l-a scos niciodată; cred că se teme puțin de el. Încui dulapul și pun cheia la loc în sertar. O oră mai târziu, aud mașina oprind pe alee și ies ca să-i întâmpin în vreme ce ei intră în casă. Mătușa Amy îmi zâmbește de cum mă vede. — Îmi pare rău că nu ai venit cu noi. Te-ai plictisit rău?

1430

• PAISPREZECE Scrâșnetul frânelor camionului a făcut-o pe Lily Saul să se trezească speriată. A ridicat capul, gemând din cauza gâtului care o durea, și a clipit somnoroasă către peisajul rural ce defila pe lângă ea. Tocmai se crăpa de ziuă, iar ceața de dimineață era o boare aurie ce plutea peste viile și livezile încărcate de rouă. Spera din tot sufletul ca sărmanii Paolo și Giorgio să fi ajuns într-un loc măcar la fel de frumos; cei doi ar fi meritat din plin să ajungă în rai. „Însă eu nu-i voi revedea acolo. Asta va fi singura mea șansă de a vedea cum arată raiul. Aici și acum. Un moment de pace, infinit de prețios, pentru că știu că nu va ține mult.” — A, te-ai trezit, în sfârșit, a spus șoferul în italiană, cântărind-o din ochi. Noaptea trecută, când oprise pe marginea șoselei, chiar la ieșirea din Florența, ca să o ia cu el, fata nici nu se uitase prea bine la el. Acum, când lumina dimineții pătrundea pieziș în cabina camionului, ea i-a remarcat trăsăturile aspre, fruntea teșită și barba crescută peste noapte. I-a citit imediat întrebarea din privire: „Domnișoară, vrei sau nu?” Americancele erau mereu prăzi ușoare. Dacă li se oferea o plimbare gratis ori un loc de dormit peste noapte, erau gata să se culce cu șoferii. „Asta se va întâmpla când o să înghețe iadul”, a promis în gând Lily. Asta nu însemna că nu se culcase cu unul sau doi necunoscuți. Poate mai fuseseră și alții, însă atunci fusese vorba de măsuri disperate. Acei bărbați avuseseră măcar ceva farmec și îi oferiseră lucrurile de care avea nevoie în acele momente – nu doar adăpost, ci protecția unor brațe de bărbat. Șansa de a se bucura pentru o clipă de dulcea amăgire că cineva era în stare să o protejeze. — Dacă ai nevoie de locuință, i-a spus șoferul, am un apartament în oraș. — Îți mulțumesc, dar nu e nevoie. — Ai unde să te duci? — Am… prieteni. M-au invitat să stau la ei. — Unde anume, în Roma? Ca să știu unde te las. Șoferul și-a dat seama că ea mințea. O punea la încercare. — Serios, i-a zis el. Nu e nicio problemă. — Lasă-mă în apropierea gării. Prietenii mei locuiesc în zonă. Privirea lui i-a măturat din nou chipul. Lui Lily nu i-au plăcut ochii lui. A văzut în ei răutate; o făceau să se gândească la sticlirea din ochii unui șarpe încolăcit, gata să atace în orice clipă. Brusc, el a ridicat nepăsător din umeri, apoi a arborat un zâmbet, vrând să arate astfel că nu-i păsa câtuși de puțin. 1431

— Ai mai fost la Roma? — Sigur. — Vorbești foarte bine italiana. „Da, dar nu suficient de bine. Localnicii își dau seama că sunt o străină de cum deschid gura.” — Cât o să stai în oraș? — Nu știu. „Până nu voi mai fi în siguranță. Până plănuiesc următoarea mutare.” — Dacă o să ai vreodată nevoie de ajutor, poți să-mi telefonezi, a zis el, scoțând o carte de vizită din buzunarul cămășii și întinzându-i-o. Ai acolo numărul meu de mobil. — O să te sun cândva, a spus ea, dând drumul cărții de vizită în rucsac. „Lasă-l să-și facă iluzii.” În felul ăsta, nu avea să-i facă probleme la coborâre. La Stazione Termine din Roma, ea s-a dat jos din cabina camionului și a fluturat mâna în semn de rămas-bun. S-a simțit privită insistent cât a traversat strada, către gară. Nu s-a uitat înapoi, ci a intrat direct în clădire. Ajunsă acolo, la adăpostul geamurilor, s-a întors să se uite la camionul lui. L-a văzut rămas acolo, așteptând. „Hai, cară-te. Dispari dracului din viața mea.” Ajuns în spatele camionului, un taximetrist a claxonat; abia în acel moment sa urnit camionul. Lily a ieșit din gară și a mers agale până în Piazza della Repubblica, unde s-a oprit câteva clipe, amețită de mulțimea de oameni, de arșiță, de hărmălaie și de gaze de eșapament. Înainte de a ieși din Florența, reușise să treacă pe la un bancomat, de unde extrăsese trei sute de euro, așa că simțea că are situația sub control. Cheltuind cu măsură, putea rezista vreme de două săptămâni. Trăind cu pâine, cașcaval și cafea, adăpostindu-se în cele mai prăpădite hoteluri. Acela era cartierul în care putea găsi cazarea cea mai ieftină. Și, având în vedere grupurile numeroase de turiști străini care intrau și ieșeau din gară, Lily se putea strecura cu ușurință printre aceștia. Trebuia totuși să fie prevăzătoare. Oprindu-se în fața unui magazin cu de toate, s-a gândit cum își putea schimba înfățișarea fără mari eforturi. Să-și vopsească părul? Nu. În țara frumuseților brunete, era cel mai bine să rămână brunetă. Probabil că se impunea o schimbare a garderobei. Să nu mai arate atât de americancă. Să renunțe la blugi, în favoarea unei rochițe ieftine. A intrat într-un magazin prăfuit și, jumătate de oră mai târziu, a ieșit purtând o rochie albastră, din bumbac. Într-un acces de extravaganță, s-a răsfățat apoi cu o farfurie ce dădea pe dinafară de spaghete Bolognese, prima ei masă caldă după două zile de călătorie. Sosul s-a dovedit nu tocmai reușit, iar pastele erau îmbibate de apă și fierte mai mult decât ar fi trebuit, însă a mâncat tot, adunând fiecare fărâmă de carne cu ajutorul dumicaților de pâine. Apoi, simțindu-și stomacul plin, cu umerii apăsați 1432

de arșiță, a pornit, pe jumătate somnoroasă, în căutarea unui hotel. A găsit unul pe o străduță murdară. În fața intrării câțiva câini își marcaseră trecerea pe acolo. La ferestre fluturau rufe spălate, iar o pubelă din care gunoiul și sticlele sparte dădeau pe afară era năpădită de muște. Perfect. Camera pe care a închiriat-o dădea spre o curte interioară plină de umbre. În timp ce-și descheia rochia, a rămas cu privirea fixată asupra unei pisici scheletice care se repezise asupra unui lucru prea mic pentru ca ea să-și dea seama ce era. O bucată de sfoară? Vreun șoricel nefericit? După ce s-a dezbrăcat și a rămas în lenjerie intimă, s-a prăbușit pe patul deșelat și a ascultat zdrăngănitul aparatelor de aer condiționat din curte, claxoanele stridente și uruitului de autobuze din Orașul Etern. „Un oraș cu patru milioane de locuitori reprezintă un loc potrivit pentru a te ascunde o vreme, a gândit ea. Nimeni nu mă va găsi aici cu una, cu două.” Nici măcar Diavolul.

1433

• CINCISPREZECE Casa Edwinei Felway se găsea în suburbia Newton. Era așezată la marginea terenului pe care se afla Braeburn Country Club, cu vedere către pârâul Cheesecake, acum doar o panglică șerpuitoare și lucioasă de gheață. Cu toate că nu era cea mai mare casă de pe strada aceea cu reședințe impunătoare, excentricitatea ei fermecătoare o făcea să se deosebească de vecinele ei mai impresionante. Vițele groase de glicină se cățăraseră pe pereții de piatră și se agățaseră de ei ca niște degete bolnave de artrită, așteptând primăvara pentru a încălzi articulațiile chinuite și pentru a scoate flori. Încadrată de una dintre coloanele de susținere, o fereastră mare cu vitraliu părea să privească în afară ca un ochi multicolor. Sub acoperișul ascuțit din ardezie, țurțurii sclipeau ca niște dinți zimțați. În curtea din fața casei, câteva sculpturi își ițeau capetele acoperite de gheață, de parcă ar fi ieșit dintr-o hibernare petrecută sub un strat gros de zăpadă: o zână înaripată, înghețată în plin zbor. Un balaur, a cărui respirație arzătoare era stinsă pe moment. O fată mlădioasă ca o salcie, având cununa de flori de pe cap transformată de iarnă într-o coroană de ghiocei. — Ce părere ai? a întrebat Jane după ce a privit pe geamul mașinii către casă. Două milioane? Două și jumătate? — În cartierul acesta, imediat lângă terenul de golf? Cred că face mai curând vreo patru milioane, a spus Barry Frost. — Casa asta veche și ciudată? — Eu nu cred că e chiar atât de veche. — Mda, dar cineva s-a chinuit mult de tot ca s-o facă să pară astfel. — Ține de atmosferă. La asta mă refeream. — Adevărat. Casa celor șapte pitici. Jane a virat, intrând pe alee, și a oprit lângă o furgonetă. Când au coborât pe pietrele bine presărate cu nisip, Jane a observat pe parbrizul furgonetei plăcuța anunțând o persoană cu handicap. Uitându-se pe lunetă, a văzut și un lift pentru scaunul cu rotile. — A, bună ziua! Sunteți detectivii pe care-i aștept? s-a auzit un glas foarte sonor. Femeia care stătea pe verandă și le făcea semn cu mâna era, evident, lipsită de orice handicap. — Doamna Felway? a întrebat Jane. — Da. Detectivul Rizzoli? — Da, și partenerul meu, detectivul Frost. — Să fiți atenți la pietrele acelea de râu, sunt lunecoase. Eu mă străduiesc să presar nisip pe alee, dar, vă asigur, nimic nu se compară cu niște pantofi sănătoși. 1434

„Sănătos” era un cuvânt care se aplica neîndoielnic garderobei Edwinei Felway, a remarcat Jane, când a urcat treptele ca să strângă mâna femeii. Gazda purta o haină largă din tweed, pantaloni de lână și cizme din cauciuc, costumația unei englezoaice de la țară, rol pe care ea părea să-l joace foarte bine, începând cu accentul și terminând cu cizmele verzi din picioare. Cu toate că sărise mai mult ca sigur de șaizeci de ani, stătea dreaptă și neclintită ca un copac, cu umerii largi ca ai unui bărbat și cu fața ușor îmbujorată de ger. Părul cărunt, tăiat cu un breton simplu, era prins la spate cu agrafe mari din baga, ceea ce îi scotea în evidență fața cu pomeți proeminenți și ochii albaștri și limpezi cu care cerceta totul. — Am pus deja ibricul la fiert, a spus Edwina, conducându-i în casă. Asta în caz că doriți un ceai. A închis ușa, și-a scos cizmele, rămânând în șosete, apoi a luat în picioare niște papuci destul de uzați. De la etaj s-a auzit lătrat de câini. Mari, judecând după sunet. — Ah, i-am închis în dormitor. Nu sunt prea disciplinați în prezența străinilor. Și pot intimida vizitatorii. — Să ne descălțăm? a întrebat-o Frost. — Doamne ferește! Câinii sunt când afară, când înăuntru, și aduc nisip pe labe. Nu-mi fac eu griji că se murdărește podeaua. Dați-mi paltoanele. Când și-a scos paltonul, Jane nu s-a putut abține și a privit în sus, către tavanul arcuit. Grinzile aparente aminteau de acelea din sălile castelelor medievale. Iar fereastra rotundă cu vitraliu pe care o observase de afară îngăduia luminii să se filtreze într-o nuanță ca de acadea. Oriunde s-ar fi uitat, pe fiecare perete vedea ciudățenii. O nișă adăpostind o madonă de lemn, decorată cu aplicații de aur și cu sticlă multicoloră. Un triptic ortodox rusesc, pictat în tonuri amintind de rubine. Statuete animaliere sculptate, șaluri de rugăciune tibetane și un șir de strane medievale din stejar. Iar rezemat de un perete se vedea un stâlp totemic indian care se înălța până la etaj. — Grozav, a exclamat Frost. Aveți o casă extrem de interesantă, doamnă. — Soțul meu a fost antropolog. Și colecționar, până când nu am mai avut loc să expunem toate obiectele strânse. A făcut semn către capul de vultur care îi privea cu ochi reci din vârful stâlpului totemic. Acesta a fost obiectul lui preferat. Mai avem asemenea lucruri la păstrare. Pesemne că valorează o avere, dar eu mam atașat de fiecare lucrușor, indiferent cât de urât ar fi, și nu mă îndur să mă despart de ele. — Iar soțul este… — Decedat, a spus ea fără nicio șovăială. Ca pe un fapt de viață. Era ceva mai în vârstă decât mine. Sunt văduvă de ani buni. Dar cincisprezece ani ne-am înțeles foarte bine. 1435

Apoi le-a agățat paltoanele în cuier, și Jane a reușit să arunce o privire în dulapul de haine aglomerat, remarcând un baston din abanos având drept măciulie un craniu uman. „Ce monstruozitate, eu l-aș fi aruncat de mult.” Edwina a închis ușa dulapului și i-a privit. — Sunt convinsă că abia respirați din cauza acestei anchete. De aceea, ne-am gândit să vă facem sarcina mai ușoară. — Mai ușoară? s-a mirat Jane. Țiuitul tot mai strident al ceainicului a făcut-o pe Edwina să arunce o privire către hol. — Să mergem în bucătărie, a propus ea, și i-a condus în zgomotul scos de tălpile papucilor târâți pe podeaua din stejar, roasă de vreme. Anthony ne-a prevenit că o să ne puneți multe întrebări, de aceea am așternut pe hârtie o dare de seamă completă. Tot ce mai ținem minte de seara trecută. — Domnul Sansone a discutat acest lucru cu dumneavoastră? — Mi-a telefonat noaptea trecută ca să-mi spună tot ce s-a petrecut după plecarea mea. — Îmi pare rău că a făcut-o. Ar fi fost mai bine dacă nu ați fi discutat cu el pe marginea acestui subiect. Edwina s-a oprit în mijlocul holului. — De ce? Ca să abordăm problema ca niște orbi? Dacă vrem să fim de ajutor poliției, trebuie să fim siguri de fapte. — Eu prefer declarațiile independente de la martori. — Fiecare membru al grupului nostru este independent, credeți-mă. Fiecare își menține părerile. Anthony nici nu ar dori ca lucrurile să se petreacă altfel. Tocmai de aceea cooperăm atât de bine. Țiuitul ceainicului s-a oprit brusc, iar Edwina a aruncat o privire către bucătărie. — Aha, înseamnă că el a reușit. El? Cine se mai afla în casă? Edwina s-a grăbit să intre în bucătărie, spunând: — Lasă-mă pe mine! — S-a rezolvat, Winnie, am umplut deja vasul. Ai vrut ceai irlandez pentru dejun, da? Bărbatul stătea într-un cărucior cu rotile, cu spatele la vizitatori. Așadar, acela era proprietarul furgonetei de pe alee. Și-a întors scaunul ca să-i salute, iar Jane a remarcat smocul de păr castaniu și moale, ochelarii cu rame groase din baga și ochii cenușii. Au măsurat-o pe Jane cu o privire directă și curioasă. Părea suficient de tânăr pentru a fi fiul Edwinei – nu părea să fi împlinit treizeci de ani. După accent, părea american, și nu exista nicio asemănare între Edwina, sănătoasă și robustă, și acel tânăr palid. 1436

— Să facem prezentările, a spus Edwina. Detectivul Frost și detectivul Rizzoli. Iar el este Oliver Stark. Jane l-a privit cu atenție pe tânăr. — Ați fost unul dintre oaspeții de la cina de seara trecută. La domiciliul domnului Sansone. — Da, a confirmat Oliver, apoi a făcut o pauză, încercând să descifreze expresia de pe fața ei. E ceva rău în asta? — Sperasem să discutăm separat cu fiecare. — Detectivii nu sunt încântați că am discutat deja despre caz între noi, a redat Edwina pe scurt situația. — Păi am anticipat că așa vor reacționa, nu-i așa, Winnie? — Dar e mult mai eficient în acest fel, când asamblezi toate amănuntele. Așa economisim timp. Edwina s-a apropiat de masa de bucătărie și a strâns un maldăr de ziare, începând cu Bangkok Post și terminând cu The Irish Times. Le-a mutat pe un blat alăturat, după care a tras două scaune. Veniți, vă rog, așezați-vă. Mă duc să aduc dosarul. — Dosarul? s-a mirat Jane. — Sigur, noi am inițiat deja un dosar. Anthony s-a gândit că veți dori un exemplar. Apoi a ieșit din bucătărie, și au auzit-o urcând treptele cu pași apăsați. — E rezistentă ca un arbore sequoia, nu credeți? a zis Oliver. Până să o cunosc, n-am știut că englezii sunt atât de puternici. Și-a împins apoi scaunul până lângă masă și le-a făcut semn să se așeze. Știu că tot ce vă propunem contravine principiilor în care credeți. Anchetarea independentă a martorilor, și restul. Dar acest demers sporește eficiența. Plus că azi-dimineață am purtat o discuție tip conferință cu Gottfried, așa că veți avea trei declarații simultan. — Vă referiți la Gottfried Baum? l-a întrebat Jane. Cel de-al patrulea oaspete la cină? — Da. Trebuia să fie Bruxelles la seara trecută, și tocmai de aceea el și Edwina au plecat de la masă ceva mai devreme. L-am sunat acum câteva ore ca să comparăm observațiile. Amintirile noastre seamănă foarte mult între ele, a zis el și a zâmbit vag. Probabil că e una dintre puținele ocazii când ne punem de acord în legătură cu ceva. Jane a oftat. — Știți ceva, domnule Stark… — Nimeni nu-mi spune așa. Prefer Ollie. Jane s-a așezat, pentru a-l privi în față. El i-a susținut privirea cu o expresie ușor amuzată, lucru care a iritat-o. Părea să spună: „Sunt deștept, și știu asta. Mai inteligent decât nu știu ce polițistă”. O mai irita și faptul că, probabil, el avea dreptate; arăta, ca băiatul genial de care te temi întotdeauna atunci când se așază 1437

alături de tine la ora de matematică. Puștiul care își predă lucrarea la algebră în timp ce restul colegilor încă se căznesc cu prima problemă. — Noi nu ținem să dăm peste cap protocolul pe care îl folosiți de obicei, a spus Oliver. Vrem doar să vă fim de ajutor. Și așa se va întâmpla dacă vom coopera. La etaj, s-a auzit lătrat de câini, zgomot de gheare pe podea, apoi încercarea Edwinei de a-i potoli și, în sfârșit, bufnitura de ușă închisă. — Ne puteți ajuta doar răspunzând la întrebările noastre, a spus Jane. — Cred că nu ați înțeles. — Ce anume îmi scapă? — Cât de utili vă putem fi. Mă refer la grupul nostru. — Așa. Domnul Sansone mi-a spus despre micul club de luptă împotriva criminalității. — E o societate, nu un club. — Și e vreo diferență? a întrebat Frost. Oliver l-a măsurat din priviri. — Seriozitatea, domnule detectiv. Avem membri în întreaga lume. Și nu suntem amatori. — Ollie, ești profesionist în aplicarea legii? l-a întrebat Jane. — De fapt, sunt matematician. Dar mă interesează cu precădere simbologia. — Poftim? — Interpretez simbolurile. Originile și înțelesurile lor, atât cele la vedere, cât și cele ascunse. — Aha. Și doamna Felway? — Ea e antropolog. Și a devenit de curând membră a societății noastre. A primit recomandări deosebite din partea filialei noastre din Londra. — Iar domnul Sansone? El sigur nu este polițist. — Dar ar putea fi. — Ne-a spus că este pensionar după o carieră academică. A predat istorie la Boston College. Asta nu-mi sugerează vreo legătură cu aplicarea legii. Oliver a râs. — Anthony preferă să fie subestimat. Așa e el. Edwina a revenit în bucătărie cu un dosar. — Așa e cine, Ollie? — Vorbeam despre Anthony. Domnii polițiști consideră că e profesor de istorie pensionat. — Păi asta și e, a zis Edwina și s-a așezat. Nu are rost să-și facă reclamă. — Și ce ar mai trebui să știm despre el? a întrebat Frost. — Păi, să știți că este foarte bogat, a spus Edwina. — Asta mi s-a părut evident. 1438

— Da, dar vreau să spun că e extrem de bogat. Casa din Beacon Hill nici nu se compară cu proprietatea din Florența. — Ori cu reședința din Londra, a intervenit Oliver. — Și asta ar trebui să ne impresioneze? a întrebat Jane. Edwina a replicat aruncând o privire glacială. — Banii în sine rareori fac pe cineva să impresioneze. Contează ce face omul cu acei bani. Apoi a așezat dosarul pe masă, în fața lui Jane. Pentru dumneavoastră, doamnă detectiv. Jane a deschis dosarul la prima pagina. Foaia cuprindea o cronologie tipărită îngrijit a evenimentelor petrecute în seara precedentă, așa cum și le amintiseră cei trei oaspeți la cină – Edwina, Oliver și misteriosul Gottfried Baum. (Toate orele sunt aproximative) 6.00: Sosesc Edwina și Gottfried 6.15: Sosește Oliver. 6.20: Sosește Joyce O’Donnell. 6.40: Primul fel servit de Jeremy… Și apoi întregul meniu. Consommé urmat de somon în aspic și salată de lăptuci proaspete. Turnedo de vită cu rondele crocante de cartofi. O degustare de porto drept garnitură la brânză de Reblochon. Și, la sfârșit, la cafea, o tartă Sacher cu frișcă. La ora nouă și jumătate, Edwina și Gottfried au plecat împreună la aeroportul Logan, unde Edwina l-a lăsat pe Gottfried, care avea avion pentru Bruxelles. La ora nouă și jumătate, Oliver a părăsit Beacon Hill, ducându-se direct acasă. — Asta e tot ce ne amintim despre desfășurarea orară, a spus Edwina. Ne-am străduit să fim cât se poate de preciși. „Mergând până la consommé”, a constatat Jane, verificând enumerarea cronologică. Nu a găsit niciun element de interes; se repetau informații pe care le furnizaseră deja Sansone și majordomul său, la care se adăugau amănuntele culinare. Imaginea de ansamblu rămânea aceeași: o noapte de iarnă. Cei patru oaspeți sosesc la reședința din Beacon Hill în interval de douăzeci de minute. Împreună cu gazda lor iau o cină elegantă, degustă vinuri scumpe și discută despre crimele zilei, fără să-și dea seama că afară, în grădina înghețată din spatele clădirii, o femeie era ucisă. „Mare club de luptă împotriva crimei. Amatorii ăștia nu sunt buni de nimic.” Urma apoi o simplă filă de hârtie purtând imprimată o singură literă ca frontispiciu: un „M”, cu caracter gotic. Iar dedesubt, scris de mână: „Oliver, analiza ta? A.S.” Anthony Sansone? Jane a trecut la fila următoare și a dat cu ochii de o fotografie pe care a recunoscut-o imediat: simbolurile care fuseseră desenate pe poarta din grădina lui Sansone. 1439

— Asta e de la locul crimei, a zis Jane. Cum ați intrat în posesia ei? — Anthony ne-a trimis-o azi-dimineață. E una dintre fotografiile pe care le-a făcut seara trecută. — Nu este pentru publicul larg, a spus Jane. Constituie o probă. — O probă foarte interesantă, a zis Oliver. Știți semnificația ei? Mă refer la simboluri. — Sunt satanice. — Da, acesta e un răspuns ce vine automat. Vedem simboluri ciudate la locul crimei și, imediat, presupunem că e fapta vreunui cult satanist. Iar asta pare să rezolve problema. — Credeți că este vorba despre altceva? a întrebat Frost. — Eu nu susțin că nu ar fi vorba despre un cult. Sataniștii folosesc crucea răsturnată, ca simbol al Antihristului. Iar în cazul crimei din Ajunul Crăciunului, cea în care victima a fost decapitată, a apărut cercul desenat pe podea, în jurul capului. Plus lumânările arse. Asta sigur amintește de un ritual satanic. — De unde știți toate astea? Oliver a aruncat o privire spre Edwina. — Domnii polițiști chiar ne cred niște nepricepuți, nu? — Nu are importanță cum am aflat amănuntele, a spus Edwina. Adevărul este că avem cunoștință despre acest caz. — Atunci, ce părere aveți despre acest simbol? a întrebat Frost, arătând către fotografie. Cel care pare ca un ochi. Și el este semn satanic? — Depinde, a zis Oliver. Întâi să analizăm ce ați văzut la scena crimei de la Crăciun. A existat un cerc trasat cu cretă roșie, în interiorul căruia a fost plasat capul retezat. Iar în exterior arseseră cinci lumânări. — Ceea ce înseamnă…? — Cercurile reprezintă simboluri primitive și sunt universale. Pot semnifica multe lucruri. Soarele, Luna. Protecție. Eternitatea. Renașterea, ciclul vieții. Și, desigur, este folosit de culturile satanice pentru a reprezenta organul sexual feminin. Nu știm precis ce a însemnat pentru persoana care l-a trasat în acea noapte. — Dar putea avea o semnificație satanică, a insistat Frost. — Desigur. Iar cele cinci lumânări ar putea reprezenta cele cinci vârfuri ale unei pentagrame. Acum, să vedem ce s-a desenat noaptea trecută pe poarta dinspre grădină a lui Anthony. A arătat către fotografie. Ce vedeți? — Un ochi. — Spuneți-mi mai multe despre acest ochi. — Are ceva ce seamănă cu o lacrimă. Și o geană, care atârnă dedesubt. Oliver a luat un pix din buzunarul cămășii și a întors foaia de hârtie pe partea cealaltă. 1440

— O să desenez simbolul ceva mai limpede, ca să vedeți exact ce elemente diferite cuprinde. A reprodus desenul pe foaie:

— Tot ca un ochi arată, a spus Frost. — Da, dar toate aceste trăsături – geana, lacrima – îl fac să fie un ochi foarte deosebit. Simbolul acesta se cheamă Udjat. Experții în culturile satanice vă pot spune că acesta este un simbol al ochiului lui Lucifer, care le vede pe toate. Lacrima apare pentru că el jelește după sufletele care nu îi sunt supuse. Unii teoreticieni ai conspirației susțin că este același ochi care e imprimat pe bancnotele americane. — Vă referiți la ochiul din vârful piramidei? — Exact. Acea așa-zisă dovadă că finanțele lumii sunt conduse de cei credincioși lui Satana. — Așadar, revenim la simbolurile satanice, a spus Jane. — Asta ar fi o interpretare. — Mai sunt și altele? — Ăsta este un simbol folosit de confreria antică a masonilor. Iar acest context are un înțeles nevinovat. Pentru ei, simbolizează propășirea, iluminarea. — Căutarea cunoașterii, a spus Edwina. Se referă la învățarea secretelor meseriei lor. — Vreți să spuneți că această crimă a fost făptuită de masoni? a întrebat Jane. — Nu, Doamne ferește! a spus Oliver. Nu voiam nicidecum să sugerez așa ceva. Sărmanii masoni au fost ținta atâtor acuzații nedrepte, încât nu vreau sub nicio formă să le repet. Vă fac o scurtă prezentare istorică. Ăsta e domeniul meu, înțelegeți, interpretarea simbolurilor. Încerc să vă explic că acest simbol, Udjat, este foarte vechi. Pentru unii, înțelesul lui este sacru. Pentru alții, e terifiant, un simbol al răului. Dar înțelesul lui originar, pe vremea Egiptului antic, era mai puțin amenințător. Era mai curând practic. — Și ce însemna atunci? — Reprezenta ochiul lui Horus, zeul soarelui. Horus este de obicei prezentat în picturi ori în sculpturi cu trup de om și cap de șoim. Era personificat pe pământ de faraon. Jane a suspinat. 1441

— Deci ar putea fi un simbol satanic ori unul al iluminării. Ori ochiul unui zeu egiptean cu cap de pasăre. — Mai există o posibilitate. — Chiar mă așteptam să spuneți asta. Oliver a pus din nou mâna pe pix și a desenat o altă variantă a ochiului. — Acest simbol, a zis el, a început să fie folosit în Egipt în jurul anului 1200 î.Hr. Se găsește în scrisul hieratic. — Acela este tot ochiul lui Horus? a întrebat Frost. — Dar, dar trebuie observat că ochiul este acum alcătuit din două secțiuni separate. Irisul este reprezentat de acest cerc, între două jumătăți ale albului ochiului. Apoi vin lacrima și geana cârlionțată, așa cum ați numit-o. Arată ca o versiune stilizată a Udjat, dar, de fapt, avea o utilizare foarte practică, fiind un simbol matematic. Fiecare parte a ochiului reprezintă o fracție. Și a scris numerele pe schița făcută:

— Aceste fracții rezultă din împărțirea numerelor la doi. Ochiul întreg reprezintă numărul integral, 1. Jumătatea din stânga a albului ochiului reprezintă 1 /2. Geana reprezintă 1/32. — Și ajungem la vreun înțeles? a întrebat Jane. — Desigur. — Care ar fi acesta? — Că probabil în acest ochi există un mesaj precis. La primul loc al faptei, capul tăiat era înconjurat de un cerc. La al doilea loc, apare semnul Udjat pe o ușă. Dacă aceste două simboluri ar fi legate? Ce se întâmplă dacă un simbol trebuie să fie cheia pentru interpretarea celuilalt? — Adică, o cheie matematică? — Da. Iar cercul, din prima crimă, a reprezentat un element din Udjat. Jane s-a încruntat la desenele lui Oliver, la numerele notate de el în diferitele secțiuni ale ochiului atotvăzător. — Vrei să spui că acel cerc de la prima crimă trebuie să fie interpretat ca iris? — Da. Și el are o valoare. — Adică reprezintă un număr? O fracție. S-a uitat la Oliver și a văzut că el se aplecase puțin spre ea, având obrajii ușor îmbujorați. 1442

— Exact, a spus el. Iar fracția ar fi? — 1/4, a spus ea. — Corect, a zis el și a zâmbit. Corect. — Un sfert din ce? a întrebat Frost. — Asta încă nu știm. Ar putea însemna pătrarul lunii. Ori unul dintre cele patru anotimpuri. — Ori ar putea însemna că a încheiat doar un sfert din treabă, a spus Edwina. — Da, a întărit Oliver. Poate ne spune că vor mai urma câteva crime. Că plănuiește în total patru. Jane s-a uitat la Frost. — Erau patru scaune și patru tacâmuri așezate la masă. În pauza care a urmat, țârâitul telefonului lui Jane a sunat șocant de tare. A recunoscut numărul laboratorului de criminalistică și a răspuns imediat. — Rizzoli. — Bună ziua, detective. Sunt Erin, de la analiza probelor. Mai ții minte cercul roșu trasat pe podeaua bucătăriei? — Da. Tocmai despre el discutam acum. — Am comparat pigmentul de acolo cu cel cu care s-au trasat simbolurile de la locul crimei din Beacon Hill. Desenul de pe ușă. Pigmenții sunt identici. — Deci făptașul a folosit aceeași cretă roșie la ambele crime. — Da, tocmai de aceea ți-am telefonat. Nu este cretă roșie. — Dar ce e? — Ceva mult mai interesant.

1443

• ȘAISPREZECE Laboratorul de criminalistică se afla în aripa sudică a Departamentului de Poliție Boston, din Schroeder Plaza, la câțiva pași de birourile Serviciului de omucideri. Plimbarea până acolo i-a dus pe Jane și pe Frost prin dreptul ferestrelor care dădeau spre Roxbury, un cartier obosit, cu oameni săraci. Însă în acele momente, sub mantia zăpezii, totul arăta pur și curat; până și cerul părea să se fi clătit, iar aerul era limpede. Însă acea priveliște sclipitoare a unei părți din oraș nu i-a reținut decât o clipă atenția lui Jane; pe ea o interesa ce se petrecea în camera S269, laboratorul de analiză chimică. Criminalista Erin Volchko îi aștepta. Imediat ce Jane și Frost au pătruns în încăpere, ea s-a răsucit de la microscopul asupra căruia stătuse aplecată până atunci și a ridicat un dosar care stătea pe tăblia mesei. — Să-mi faceți cinste cum se cuvine, a spus ea, pentru cât am muncit la analiza asta. — Mereu spui asta, a remarcat Frost. — De data asta vorbesc serios. După toate probele care s-au cules de la prima crimă, am crezut că asta nu-mi va da nicio bătaie de cap. Cu toate astea, a trebuit să umblu peste tot ca să descopăr cu ce a fost trasat cercul. — Deci nu e o cretă oarecare, a spus Jane. — Nici vorbă, a zis Erin și i-a întins un dosar. Te rog să arunci o privire. Jane a deschis dosarul. Deasupra era o fotografie cu o serie de imagini. Niște picături roșii pe un fundal neclar. — Am început cu microscopie de mare amplificare, a explicat Erin. Cam 600x până la 1000x. Picăturile care se văd acolo sunt particule de pigment, culese de pe cercul trasat pe podeaua bucătăriei. — Și ce înseamnă asta? — Câteva lucruri. Observați că există diferite variații de culoare. Particulele nu sunt uniforme. Indicele de refracție variază și el între 2,5 și 3,01, iar multe dintre acele particule sunt birefrigerente. — Și ce înseamnă asta? — Acelea sunt particule de oxid anhidru de fier. O substanță destul de obișnuită, care se găsește în toată lumea. Ea dă lutului nuanțele lui caracteristice. Se regăsește în pigmenții folosiți de artiști, ca să se obțină culori precum roșu, galben și brun. — Asta nu mi se pare chiar așa ieșit din comun. — Așa am gândit și eu, până când am adâncit puțin subiectul. Am presupus că provenea de la o bucată de cretă ori de la un creion pastel, de aceea am făcut 1444

comparații cu mostre pe care le-am primit de la un magazin cu produse pentru pictori. — Și ai găsit corespondențe? — Niciuna. Diferența a devenit imediat clară la microscopie. În primul rând, granulele de pigment roșu din creioanele pastel evidențiau o variabilitate mult mai mică a culorii și a indicelui de refracție. Asta pentru că, în prezent, mai toți oxizii de fier care se folosesc la producerea pigmenților sunt sintetici – produși chimici, nu extrași din sol. De obicei, se utilizează un compus roșu Marte, un amestec de oxizi de fier și aluminiu. — Deci aceste granule de pigment de aici, din fotografie, nu sunt sintetice? — Nu, acela este oxid anhidru de fier în stare naturală. Se mai cheamă și hematit, cuvânt ce vine din greacă, unde înseamnă sânge. Pentru că uneori este roșu. — Și în culorile folosite de artiști se folosesc pigmenți naturali? — Am găsit câteva creioane pastel și crete speciale la producerea cărora se folosește hematitul ca pigment. Dar creta conține și carbonat de calciu. Iar la fabricarea creioanelor pastel se utilizează liant natural pentru fixarea pigmentului. Un fel de amidon, metil celulozic ori gumă tragacantă. Totul se amestecă laolaltă într-o pastă, care este apoi extrudată printr-o matriță ca să se ajungă la forma de creion. În mostrele culese de la locul faptei, nu am găsit nicio urmă de gumă tragacantă ori de amidon de aglomerare. Și nici nu am constatat suficient carbonat de calciu care să ne arate că ar proveni de la cretă colorată. — Atunci nu avem de-a face cu ceva ce se poate cumpăra la orice magazin de produse pentru artiști plastici. — Cel puțin nu pe plan local. — Și atunci, de unde provine substanța aceea roșie? — Să vorbim întâi despre substanța roșie. Ce este ea, mai precis. — Ai spus că se numește hematit. — Exact. Oxid anhidru de fier. Dar, când se găsește în lut colorat, poartă alt nume: ocru. — Nu era substanța folosită de indienii americani ca să-și picteze fețele? a întrebat Frost. — Ocrul a fost folosit de omenire de cel puțin trei sute de mii de ani. S-a găsit și în mormintele omului de Neanderthal. Cel roșu, mai ales, a fost apreciat pretutindeni la ceremoniile mortuare, probabil datorită asemănării lui cu sângele. S-a găsit în picturile rupestre datând din Epoca Pietrei și pe zidurile din Pompei. Era folosit de antici pentru a-și colora trupurile în scop decorativ ori pentru război. Și se mai folosea la ritualuri magice. — Inclusiv la ceremonii satanice? — Are culoarea sângelui. Indiferent de religie, roșul are o putere simbolică. Erin a făcut o pauză. Ucigașul acesta a apelat la metode neobișnuite. 1445

— Știm asta deja, a spus Jane. — Cu alte cuvinte, știe istorie. Nu apelează la creta obișnuită pentru desenele lui rituale. Folosește în schimb același pigment cunoscut și în paleolitic. Și sigur nu l-a găsit în grădina casei lui. — Dar spuneai că ocrul roșu se găsește și în lutul obișnuit, a obiectat Frost. Poate l-a găsit pe undeva. — Nu, dacă te referi la vreo grădină din apropiere, a zis Erin și a făcut un semn către dosarul pe care Jane îl ținea în mână. Să vedeți analiza chimică. Ceea ce s-a constatat la cromatografie cu gaz și la spectroscopie Raman. Jane a dat încă o pagină și a văzut o foaie imprimată la computer. O diagramă cu nenumărate valori maxime. — Ne interpretezi și nouă diagrama asta? — Sigur. Întâi, spectroscopia Raman. — Nici n-am auzit de așa ceva. — E o tehnică folosită de specialiștii arheologi pentru analiza oricărui artefact istoric. Utilizează spectrul vizibil al unei substanțe pentru a-i stabili proprietățile. Marele avantaj pentru arheologi este că nu distruge obiectul în sine. Se pot analiza pigmenții de pe orice, începând cu feșele de pe mumii și terminând cu Giulgiul din Torino, iar obiectul nu se deteriorează câtuși de puțin. L-am rugat pe doctorul Ian MacAvoy, de la Catedra de arheologie de la Harvard, să analizeze rezultatele spectrelor Raman, iar el a confirmat că mostra conține oxid de fier, lut și siliciu. — Ăsta e ocrul roșu? — Da. — Dar știai asta de la bun început. — Da, dar mi-a prins bine confirmarea lui. Apoi doctorul MacAvoy s-a oferit să-mi depisteze sursa. De unde provine acel ocru. — Se poate afla așa ceva? — Tehnica se află deocamdată în etapa de cercetare. Probabil că tribunalul nu ar admite asemenea probe. Dar el a avut curiozitatea să facă o comparație cu profilurile de ocru pe care le-a adunat din mai toată lumea. A stabilit concentrații ale altor unsprezece elemente în acele mostre: magneziu, titan și toriu. Conform teoriei, orice sursă geografică prezintă un profil distinctiv în ceea ce privește prezența altor substanțe. E ca și cum s-ar analiza mostre de sol recoltate de pe un pneu de mașină și s-ar descoperi că prezintă profilul cu zinc și plumb tipic pentru o anumită zonă minieră din Missouri. În cazul de față, la acest ocru comparăm mostra cu unsprezece variabile separate. — Acele substanțe prezente în ocru. — Exact. Și arheologii au întocmit o bibliotecă de surse de ocru. — De ce? 1446

— Pentru că îi ajută să stabilească locul de proveniență a oricărui artefact. De exemplu, de unde provine pigmentul de pe Giulgiul din Torino? Din Franța ori din Israel? Răspunsul poate contribui la stabilirea locului de origine al giulgiului. Ori, în cazul unei picturi rupestre antice, de unde a procurat artistul ocrul pe care l-a folosit? Dacă sursa se află la mai bine de o mie de kilometri depărtare înseamnă că a călătorit chiar el până acolo ori că a existat o formă preistorică de comerț. Tocmai de aceea este atât de valoroasă biblioteca surselor de ocru. Ne oferă o imagine asupra vieții omului antic. — Și ce știm despre mostra noastră de pigment? a întrebat Frost. — Ei bine, a zis Erin și a zâmbit, în primul rând, conține o mare cantitate de bioxid de mangan – 15% –, ceea ce îi conferă o culoare mai profundă și mai bogată. Aceeași proporție s-a descoperit și în ocrul roșu folosit în Italia medievală. — Deci provine din Italia? — Nu, venețienii îl importau. Doctorul MacAvoy a comparat profilul de elemente și a descoperit că mostra se potrivea unui anumit loc, unde se extrage și în prezent ocru. Insula Cipru. — Vreau să văd pe harta lumii, a spus Jane. Erin i-a făcut semn către dosar. — Întâmplător, am extras una de pe internet. Jane a dat pagina, ajungând la hartă. — Aha, am văzut. În Mediterană, la sud de Turcia. — Am impresia că ar fi fost mai ușor dacă folosea o cretă roșie, a spus Frost. — Și mult mai ieftin. Ucigașul vostru a ales un pigment neobișnuit, provenind dintr-o sursă obscură. Poate are legături în Cipru. — Ori face un joc cu noi, a zis Frost. Se apucă să deseneze simboluri bizare. Folosește pigmenți ciudați. Parcă ar dori să ne sucească mințile. Jane a rămas cu ochii la hartă, examinând-o. S-a gândit la simbolul desenat pe ușa din grădina lui Anthony Sansone. Udjat, ochiul atotvăzător. S-a uitat apoi la Frost. Egiptul se află la sud de Cipru. — Te gândești la ochiul lui Horus? — Ce este acela? a întrebat Erin. — Simbolul care a fost desenat la locul crimei din Beacon Hill, a spus Jane. Horus e zeul egiptean al soarelui. — Și acela este un simbol satanic? — Nu știm ce semnifică el pentru făptaș, a spus Frost. Fiecare vine cu câte-o teorie. E satanist. Iubitor de istorie. Ori ar putea fi vorba pur și simplu despre nebunie. Erin l-a aprobat cu un gest din cap.

1447

— Ca Fiul lui Sam. Țin minte că poliția a pierdut foarte mult timp întrebânduse cine putea fi misteriosul Sam. S-a dovedit că era doar halucinația auditivă a ucigașului. Un câine care vorbește. Jane a închis dosarul. — Eu sper ca și făptașul nostru să fie nebun, să știi. — De ce? s-a mirat Erin. — Pentru că mă înspăimântă mai mult cealaltă variantă. Ideea că acest ucigaș este perfect sănătos mintal. • Jane și Frost au stat în mașină până când s-a încălzit motorul și parbrizul s-a dezaburit. Dacă ar fi fost la fel de ușor de alungat și ceața care îl învăluia pe ucigaș… Nu reușea să-și formeze o imagine a lui; nu reușea nicidecum să-și imagineze cum arăta. Un mistic? Artist? Istoric? „Știu doar că e măcelar.” Frost a băgat în viteză, apoi a pătruns în trafic, deplasându-se mai încet decât de obicei, deoarece drumurile erau presărate cu porțiuni de gheață. Cum cerul era senin, temperatura scădea, iar pentru acea seară se anunțase gerul cel mai aspru de până atunci. Era o noapte în care se cuvenea să stai acasă și să mănânci un ghiveci gustos, o noapte în care, spera ea, răul se va feri să apară pe străzi. Frost a condus spre est, pe Columbus Avenue, apoi s-a îndreptat spre Beacon Hill, unde plănuiau să mai arunce o privire la locul faptei. În mașină se făcuse în sfârșit cald, iar Jane ura până și ideea de a coborî în vânt, ca să ajungă în curtea lui Sansone, unde sângele înghețat încă nu fusese îndepărtat. A observat că se apropiau de Massachusetts Avenue și, brusc, i-a zis lui Frost: — Poți vira la dreapta? — Păi nu mai mergem la reședința Sansone? — Virează aici, te rog. — Dacă spui tu… Și a virat la dreapta. — Mergi înainte. Spre Albany Street. — Mergem la morgă? — Nu. — Atunci, unde? — Mai avem puțin. Câteva intersecții mai departe. A urmărit numerele de pe stradă defilând pe lângă ei și a zis: Oprește! Chiar aici. Apoi s-a uitat peste drum. Frost a oprit lângă bordură și a privit-o nedumerit. — Ce e Kinko’s ăsta? — Aici lucrează tata. S-a uitat la ceasul de la încheietură. Și e aproape amiază. — Ce faci? — Aștept. 1448

— Ce se întâmplă, Rizzoli? Ceva în legătură cu mama ta? — Ceva ce mi-a dat viața peste cap. — A, părinții tăi s-au certat? Se mai întâmplă. — Să vezi cum e când mama ta se va muta la voi. Să-mi spui dacă Alice va fi încântată. — Sunt convins că treaba se va lămuri, iar mama ta se va întoarce acasă. — Nu și dacă e vorba despre altă femeie. A ridicat brusc din umeri. Aha, uitel! Frank Rizzoli a ieșit pe ușa de la Kinko’s și și-a încheiat fermoarul gecii. S-a uitat spre cer, a tremurat puțin de frig și a expirat puternic, scoțând aburi pe gură și pe nas. — Se pare că se duce în pauza de masă, a spus Frost. Care-i treaba? — Uite, asta, a spus Jane încet. Asta este treaba. Pe ușă a ieșit și o femeie, cu părul blond și lung și purtând o jachetă neagră de piele peste blugi foarte strâmți. Frank i-a zâmbit și și-a strecurat brațul după talia ei. S-au îndepărtat de Jane și de Frost, ținându-se strâns unul pe celălalt. — La naiba! a suspinat Jane. Deci e adevărat. — Eu sunt de părere să ne vedem de treabă, a propus Frost. — Dar uită-te la ei. Uită-te numai! Frost a pornit motorul. — N-ar strica să ne oprim undeva să mâncăm de prânz. Ce-ar fi să… Jane a deschis portiera dintr-o mișcare și a coborât. — Hei, Rizzoli! Ce faci? Ea a traversat strada în goană și a pornit pe trotuar, ajungând în spatele tatălui ei. — Hei! a strigat ea. Hei! Frank s-a oprit și și-a retras brațul din jurul taliei femeii. S-a întors să vadă cine îl strigase și a rămas cu gura căscată văzându-și fiica apropiindu-se. Blonda nu a făcut nicio mișcare, continuând să stea agățată de Frank, deși acesta a făcut câteva încercări, inutile însă, de a se elibera. De departe, femeia arătase de-a dreptul atrăgătoare, dar, când s-a apropiat mai mult de ea, Jane a văzut riduri adânci ce porneau de la colțurile ochilor, riduri ce nu puteau fi ascunse nici de stratul gros de fard, apoi a prins în nări miros de fum de țigară. Deci asta era femeiușca de care fusese Frank atras, o tipă cu părul lung? O femeie care semăna cu un câine auriu de vânătoare? — Jane, a zis Frank. Nu e momentul potrivit să… — Dar când ar fi acel moment? — Te sun eu, bine? Discutăm în seara asta. — Frankie, dragule, ce se întâmplă? l-a întrebat blonda. „Să nu îndrăznești să-i spui Frankie!” a avertizat-o Jane și a fulgerat-o cu privirea. 1449

— Cum te cheamă? Femeia a făcut un gest sfidător din cap. — Da’ cine ești tu să mă întrebi? — Răspunde-mi la întrebare. — Cum mă poți obliga? a zis blonda și s-a uitat la Frank. Cine dracu’ e femeia asta? Frank a dus o mână la cap și a scos un geamăt, de parcă ar fi fost cuprins brusc de dureri. — Of, Dumnezeule! — De la Poliția din Boston, a spus Jane și, scoțându-și legitimația, a împins-o sub nasul femeii. Și acum spune-mi cum te cheamă. Blonda nici nu s-a uitat la legitimație; a rămas cu privirea speriată fixată asupra lui Jane. — Sandie, a murmurat ea. — Sandie, și mai cum? — Huffington. — Documentele, a spus Jane pe un ton poruncitor. — Janie, a intervenit tatăl ei. Ajunge. Cu un aer ascultător, Sandie și-a scos portofelul ca să-și arate permisul de conducere — Cu ce am greșit? Apoi a aruncat o privire bănuitoare spre Frank. Ce-ai făcut? — Totul e o prostie, a zis el. — Și când se termină prostia asta? a întrebat Jane pe un ton tăios. Când ai de gând să te maturizezi? — Asta nu e treaba ta. — Serios? Acum ea stă la mine și probabil că plânge de nu se mai oprește. Și asta pentru că nu ești în stare să te abții și-ți dai pantalonii jos una, două. — Ea? a făcut Sandie. Despre cine vorbește? — După treizeci și șapte de ani de căsătorie, te lepezi de ea pentru femeiușca asta? — Nu pricepi, a spus Frank. — Ei, înțeleg eu prea bine. — Nu ai habar cum stau lucrurile. Sunt doar un rob, atâta tot. Bun doar să aduc mâncare acasă. Am șaizeci și unu de ani și cu ce m-am ales de la viață? Nu crezi că merit și eu puțină distracție, măcar o dată? — Și mama ce distracție are? — Asta-i treaba ei. — Dar și a mea. — Ei bine, nu-mi asum răspunderea pentru asta. 1450

— Hei, a zis Sandie. Asta e fiica ta? a făcut ea și s-a uitat la Jane. Ai spus că tu ești polițist. Frank a suspinat. — Ea e polițist. — I-ai frânt inima, știi asta? a zis Jane. Chiar nu-ți pasă? — Dar la mine nu te gândești? a intervenit Sandie. Jane a ignorat-o pe femeie și a rămas cu privirea ațintită la Frank. — Tată, nici nu mai știu cine ești. Până acum, te respectam. Și acum, uită-te la tine! Ești patetic, pur și simplu patetic. Blonduța asta dă puțin din fund, și tu te ții după ea ca un cățeluș. Da, tată, fă-i vânt, și gata. Frank a împuns cu degetul spre ea. — Ajunge cu sfaturile tale! — Crezi că femeiușca asta o să te îngrijească atunci când o să fii bolnav? Crezi că o să mai rămână lângă tine? Ce naiba, măcar știe să gătească? — Cum îndrăznești? a spus Sandie. Te-ai folosit de insignă ca să mă intimidezi. — Mama o să te primească înapoi, tată. Știu că așa va face. Du-te și vorbește cu ea! — Legea prevede anumite lucruri pentru ce-ai făcut, a spus Sandie. Trebuie să existe un articol! E hărțuire! — Îți arăt eu imediat ce înseamnă hărțuire, s-a răstit Jane la ea. Continuă să mă zgândărești, și vezi tu! — Și ce-o să faci, mă arestezi? a întrebat-o Sandie, apropiindu-se de Jane și privind-o cu ochii întredeschiși, încărcați de rimei. Hai, îndrăznește! Și femeia a împuns-o puternic cu degetul în piept. Hai, ai curaj? Jane a cedat apoi în fața reflexelor. Nici nu a mai stat pe gânduri, ci a reacționat pur și simplu. Cu o mișcare bruscă, a prins-o de încheietură pe Sandie și a răsucit-o. Cu toate că furia parcă a făcut-o să devină surdă la glasul rațiunii, a auzit-o pe femeie răcnind injurii. Apoi l-a auzit pe tatăl ei strigând: — Termină! Pentru numele lui Dumnezeu, încetează! Însă ea reacționase ca un robot, cu nervi întinși la maximum, și a împins-o pe Sandie în genunchi, așa cum ar fi făcut cu vreun răufăcător. Dar, de data aceasta, ceea ce o mâna era furia, care o făcea să răsucească încheietura femeii mai tare decât ar fi trebuit, dorind să o pedepsească fizic. Să o umilească. — Rizzoli! Hei, ajunge, Rizzoli! Glasul lui Frost a reușit să străpungă zidul de ură dezlănțuită. Jane a dat drumul mâinii lui Sandie și a pășit înapoi, respirând precipitat. S-a uitat în jos, la femeia care stătea în genunchi pe trotuar și scâncea. Frank s-a lăsat în genunchi alături de Sandie și a ajutat-o să se ridice. — Și-acum ce dracu’ o să faci? a întrebat Frank, uitându-se la fiica lui. O arestezi? 1451

— Doar ai văzut. M-a bruscat. — Era tulburată. — Ea a atacat prima. — Rizzoli, a avertizat-o Frost cu discreție. Să lăsăm totul baltă, bine? — Aș putea s-o arestez? a spus Jane. La naiba, aș putea. — Da, bine, a zis Frost. Ai putea. Dar chiar ai vrea? Jane a oftat nervoasă. — Am lucruri mai bune de făcut, a mormăit ea. Apoi s-a întors și a pornit spre mașină. În timp ce urca în vehicul, tatăl ei și blonda au dispărut după un colț. Frost a urcat la volan și a închis portiera. — Nu ai procedat deloc bine în situația asta, a zis el. — Mai bine să plecăm de aici. — Te-ai dus la ea pregătită să o bați. — Păi, n-ai văzut-o? Tata s-a încurcat cu o parașută! — Ăsta era un motiv în plus pentru care trebuia să stai departe de ea. Erați în stare să vă ucideți una pe alta. Jane a suspinat și și-a lăsat capul în palme. — Ce-i spun mamei? — Nimic, a zis Frost, apoi a pornit mașina și s-a desprins de lângă trotuar. Sunt problemele lor. — Dar trebuie să merg acasă și să o privesc în ochi. Să o văd cât suferă. De aceea este treaba mea. — Atunci fii o fiică bună. Oferă-i sprijinul de care are nevoie, a spus el. Pentru că trebuie să o ajuți. • „Ce să-i spun mamei?” Jane a găsit un loc de parcare în fața apartamentului ei și a rămas în mașină câteva clipe, temându-se de ceea ce va urma. Poate era mai bine să-i spună ce se întâmplase mai devreme. Angela știa deja despre soțul ei și domnișoara retriever auriu. De ce să o mai amărască? De ce să o umilească în continuare? „Pentru că, dacă aș fi în locul ei, aș vrea să mi se spună. N-aș vrea ca fiica mea să păstreze secrete față de mine, indiferent cât de dureroase ar fi ele.” A coborât din mașină, încă gândindu-se cum să aducă vorba, știind că, indiferent de decizia ei, avea să aibă parte de o seară neplăcută, pentru că, orice ar fi zis, nu ar fi reușit să îi ușureze mamei sale suferința. „Fii o fiică bună, spusese Frost, oferă-i sprijin.” Bine, măcar de atâta lucru era stare. A urcat treptele până la primul etaj, simțind o apăsare crescândă cu fiecare pas, timp în care a blestemat-o pe domnișoara Sandie Huffington, care le stricase viața tuturor. „Ei, o să stau cu ochii pe tine. Cum o să faci o mișcare greșită, o să te am în vedere. Amenzi de parcare neachitate? O să-ți pară rău. Mama nu are 1452

cum să te pedepsească, dar eu sigur pot.” Cu o mișcare hotărâtă, a vârât cheia în broască și s-a oprit brusc, pentru că dinăuntru a auzit răzbătând sunetul vocii mamei ei. Râdea. „Mama?” Cum a deschis ușa, a simțit miros de scorțișoară și de vanilie. A mai auzit un hohot de râs, șocant de familiar. Al unui bărbat. A intrat în bucătărie și a dat cu ochii de detectivul pensionat, Vince Korsak, care stătea la masă cu o ceașcă de cafea în față. Tot pe masă trona un platou mare cu prăjituri pudrate cu zahăr. — Bună, a zis el, ridicând ceașca de cafea în semn de salut. Bebelușul Regina, care stătea alături de el în cărucior, a ridicat și ea mânuța, parcă dorind să-l imite. — Hm… ce faci aici? — Janie! a spus Angela cu glas dojenitor, așezând tava cu prăjituri proaspăt scoase din cuptor pe aragaz, ca să se răcească. Așa îi vorbești lui Vince? „Vince? Îi zice pe numele mic?” — A trecut pe aici ca să vă invite pe tine și pe Gabriel la o petrecere, a zis Angela. — Și pe tine, doamnă Rizzoli, a spus Korsak, făcându-i cu ochiul Angelei. Cu cât vin mai multe femei, cu atât mai bine! Angela a roșit, dar nu din cauza căldurii pe care o emana cuptorul. — Și pariez că a simțit mirosul de prăjituri la telefon, a spus Jane. — Eu tocmai le coceam. I-am spus că, dacă vine până aici, fac o șarjă suplimentară pentru el. — Cum să ratez o asemenea ofertă, a spus Korsak râzând. Bine ai făcut că ai adus-o la tine pe mama ta. Jane a observat firimituri pe cămașa lui boțită. — Văd că ai renunțat la regim. — Iar eu văd că ești într-o dispoziție de zile mari, a zis el și a luat o gură de cafea, după care s-a șters la gură cu dosul mâinii plinuțe. Am auzit că te-ai căptușit cu un caz al dracului de ciudat. A făcut o pauză, apoi a aruncat o privire către Angela. Scuze pentru limbaj, doamnă Rizzoli. — Ei, na, vorbește cum dorești, i-a zis Angela. Vreau să te simți ca acasă. „Te rog să nu-l încurajezi.” — Ceva ce aduce a cult satanist, a zis el. — Ai auzit și asta? — Păi pensionarea nu m-a făcut să surzesc. Și nici să tacă. Cu toate că o irita mult cu glumele lui brutale și cu murdăria lui îngrozitoare, Korsak era unul dintre cei mai buni detectivi pe care-i cunoscuse. Cu toate că se pensionase cu un an în urmă, după un preinfarct, Korsak nu-și uitase meseria. În câte-o seară din cursul săptămânii, se întâmpla ca Jane să-l vadă făcându-și veacul la JP Doyle, un mic local preferat de mulți 1453

polițiști, unde se depănau istorisiri legate de muncă. Pensionar sau nu, Vince Korsak avea să moară ca un polițist adevărat. — Și ce-ai mai auzit? l-a întrebat Jane, așezându-se la masă. — Că făptașul tău e un artist. Lasă desene interesante la locul faptei. Și-i place să… – s-a oprit și a aruncat o privire spre Angela, care lua cu atenție prăjiturile de pe tavă – să taie și să-nmoaie. Sunt pe aproape? — Mult prea aproape. Angela a ridicat ultimele prăjituri și le-a închis într-o pungă de plastic. Cu un gest teatral, a așezat punga în fața lui Korsak. Nu aceea era Angela pe care Jane se așteptase să o găsească acasă. Mama ei explodase de vioiciune în acele momente, agitându-se să strângă cratițe și tăvi, pe care se apucase deja să le spele în chiuvetă. Nu arăta nicidecum nenorocită și abandonată, nici deprimată; părea cu zece ani mai tânără. „Asta se întâmplă când soțul te lasă pentru alta?” — Mai spune-i lui Jane despre petrecere, l-a invitat Angela, umplându-i din nou ceașca de cafea. — A, da. A sorbit zgomotos. Știi, săptămâna trecută am semnat documentele de divorț. Ne-am hârâit aproape un an pentru bani, și, în sfârșit, s-a încheiat procesul. Mi-am renovat apartamentul. Mi-am luat o canapea din piele, televizor mare, cu ecran plat… O să mai cumpăr ceva mobilier și vreau să-mi chem amicii, să dăm o petrecere. Devenise un adolescent de cincizeci și cinci de ani, cu burtă și început pronunțat de chelie. Putea să fie mai patetic de-atât? — Deci vii, nu? a întrebat-o el pe Jane. În a doua sâmbătă din ianuarie. — Să discut cu Gabriel. — Dacă nu reușește, poți veni oricând, fără invitație specială. Dar neapărat să o aduci pe sora ta mai mare, și a făcut din ochi către Angela, care a chicotit. Clipă după clipă, situația devenea și mai dureroasă. Jane s-a simțit aproape ușurată când a auzit sunetul înfundat al soneriei telefonului ei mobil. S-a dus în camera de zi, unde-și lăsase poșeta, și a pescuit aparatul. — Rizzoli, a spus ea. Locotenentul Marquette nu era omul care să piardă vremea cu drăgălășenii. — S-ar cuveni să fii mai respectuoasă cu Anthony Sansone, i-a zis el. Din bucătărie, a auzit hohotele de râs ale lui Korsak, iar sunetul a iritat-o brusc. „Dacă ai de gând să flirtezi cu mama, fă-o în altă parte.” — Am auzit că ai fost dură cu el și cu prietenii lui, a spus Marquette. — Poate îmi explici și mie ce înseamnă că am fost dură? — I-ai interogat timp de aproape două ore. L-ai întors și pe față și pe dos pe majordom, dar și pe oaspeții lui de la cină. Apoi te-ai dus din nou să discuți cu el în după-amiaza asta. Îl faci să se simtă de parcă ar fi subiectul anchetei. — Mda, îmi pare rău dacă i-am rănit orgoliul. Am procedat ca de obicei. — Rizzoli, nu uita că nu el este suspectul. 1454

— N-am ajuns încă la o asemenea concluzie. O’Donnell s-a aflat în casa lui. Iar Eve Kassovitz a fost ucisă în grădina lui. Și când majordomul lui a găsit cadavrul, ce a făcut Sansone? Fotografii. Și le-a transmis prietenilor lui. Vrei să știi adevărul? Oamenii aceștia nu sunt normali. Îndeosebi Sansone. — Nu e suspect. — Nu l-am eliminat de pe listă. — În privința asta, ai încredere în mine. Dă-i pace! Ea a tăcut o clipă. — Domnule locotenent, vrei să-mi mai spui ceva? a întrebat ea încet. Ce nu știu despre Anthony Sansone? — Nu e o persoană pe care vrem să o îndepărtăm. — Îl cunoști atât de bine? — Personal, nu. Îți transmit ceea ce mi-au spus alții de deasupra noastră. Ni sa cerut să-l tratăm cu respect. După ce a închis, Jane s-a dus la fereastră și a privit cerul după-amiezii, care nu mai era albastru. Se pregătea probabil să ningă din nou. S-a gândit: „Când îți închipui că poți vedea până departe, apar norii care acoperă totul”. A luat din nou telefonul și a format un număr.

1455

• ȘAPTESPREZECE Maura s-a uitat pe ferestruica de vizionare la Yoshima, care, purtând un șorț din folie de plumb, a poziționat colimatorul deasupra abdomenului. Unii ajung la slujbă luni dimineața temându-se cel mai mult că-i așteaptă un maldăr de lucrări care trebuie terminate și o grămadă de bilețele cu mesaje. În acea luni, pe Maura o aștepta femeia care stătea întinsă pe masă, complet dezbrăcată. L-a văzut pe Yoshima reintrând din spatele scutului de plumb ca să recupereze caseta cu filmul pentru prelucrare. A ridicat capul și a făcut un semn. Maura a pătruns pe ușă, revenind în laboratorul de autopsii. În noaptea când, tremurând, se ghemuise în grădina lui Anthony Sansone, văzuse acel cadavru doar la lumina lanternelor. Acum, detectivul Eve Kassovitz stătea expusă în totalitate, iar lumina puternică alungase orice umbră. Sângele fusese îndepărtat, lăsând la vedere răni deschise, de culoare roz. O ruptură de scalp. O plagă înjunghiată în piept, imediat sub stern. Și ochii fără gene, ale căror cornee se tulburaseră acum din cauza expunerii la lumină. Erau singurul lucru de care nu putea scăpa, și păreau să o urmărească tot timpul: acei ochii mutilați. Zgomotul ușii a anunțat sosirea lui Jane. — Încă nu ai început? a întrebat-o Jane. — Nu. Mai vine cineva? — Nu, azi sunt doar eu. Jane s-a oprit din legatul halatului, fiindcă a rămas cu ochii țintă la masă. La fața colegei ei moarte. Ar fi trebuit să-i țin partea, a spus ea încet. Când ticăloșii aceia din serviciu au început să facă glume proaste pe seama ei, trebuia să intervin și să le pun capăt. — Ei ar trebui să se simtă vinovați, Jane. Nu tu. — Dar am fost și eu acolo. Îmi dau seama ce simți în asemenea ocazii. Jane a continuat să rămână cu privirea ațintită la ochii deschiși. Nu se va putea face nimic în privința ochilor pentru înmormântare. — Sicriul va fi sigilat. — Ochiul lui Horus, a spus Jane încet. — Poftim? — Desenul acela de pe ușa lui Sansone. Un simbol antic, datând de pe vremea egiptenilor. Se cheamă Udjat, ochiul atotvăzător. — Cine ți-a povestit toate astea? — Unul dintre oaspeții de la cina lui Sansone. S-a uitat apoi la Maura. Oamenii ăștia – Sansone și prietenii lui – sunt niște ciudați. Cu cât aflu mai multe despre ei, cu atât mă îngrozesc mai rău. Mai ales de el. 1456

Yoshima a apărut din sala de prelucrare, aducând un teanc de filme proaspăt developate. Când le-a fixat pe panoul luminos, ele au scos sunete aproape muzicale. Maura a luat o riglă și a măsurat tăietura de pe scalp, notând dimensiunile pe o foaie prinsă cu clame de o planșetă. — M-a sunat în noaptea aceea, știi? a zis ea, fără să ridice privirea. Ca să fie sigur că am ajuns cu bine acasă. — Cine, Sansone? Maura a ridicat ochii spre Jane. — Îl consideri suspect? — Gândește-te numai! După ce a descoperit cadavrul, știi ce a făcut? Chiar înainte de a chema poliția? A adus un aparat și a făcut fotografii. L-a pus pe majordom să le trimită prietenilor lui a doua zi de dimineață. Spune-mi că asta nu e o ciudățenie. — Dar îl consideri unul dintre suspecți? După o pauză, Jane a recunoscut: — Nu, și ar fi în neregulă dacă l-aș considera suspect. — Ce vrei să insinuezi? — Gabriel a făcut o mică investigație în numele meu. A întrebat pe ici, pe colo de Sansone. A pus doar câteva întrebări, și brusc i s-au trântit uși în nas. Nici FBI-ul, nici Interpolul, nimeni n-a vrut să vorbească despre Sansone. Este limpede că are prieteni sus-puși, care sunt gata să-i sară în apărare. Maura s-a gândit la casa din Beacon Hill. La majordom, la antichități. — O fi ceva în legătură cu bogăția lui. — Totul e moștenit. Doar n-a făcut avere predând istorie medievală la Boston College. — Cam cât de bogat este? — Casa din Beacon Hill? Prin comparație cu altele, e sărăcăcioasă. Mai are reședințe la Londra și Paris, plus o proprietate de familie în Italia. Tipul ar reprezenta o partidă bună, căci nu e doar plin de bani, ci și atrăgător. Dar nu apare în societate. Nu dă baluri de caritate, nu participă la donații simandicoase. Trăiește complet retras. — Nu mi s-a părut a fi genul de om pe care să-l întâlnești la petreceri. — Ce impresie ți-a făcut? — N-am stat mult de vorbă. — Dar ai discutat totuși cu el. — Înghețasem afară și m-a invitat înăuntru la o cafea. — Nu ți s-a părut bizară o asemenea invitație? — Poftim? — Că s-a sinchisit să te invite în casă? 1457

— Am apreciat gestul lui. Și, ca să fiu sinceră, majordomul a fost cel care a venit după mine să mă cheme. — Doar pe tine? Știa cine ești? Maura a șovăit. — Da. — Și ce-a vrut de la tine, doctore? Maura trecuse la tors, și acum măsura rana de înjunghiere de la piept, după care și-a notat dimensiunile acesteia pe foaia de hârtie. Întrebările deveniseră prea directe și nu-i plăcea nici insinuarea: aceea că ea s-ar fi lăsat folosită de Anthony Sansone. — N-am dezvăluit nimic esențial despre caz, Jane. Dacă asta vrei să știi. — Dar ai discutat despre caz? — Despre o serie de lucruri. Și, bineînțeles, a vrut să știe ce părere am. Asta nu m-a surprins, întrucât cadavrul a fost descoperit în grădina lui. E de înțeles, că e curios. Și poate puțin excentric. A întâlnit privirea lui Jane, și i s-a părut apăsător de întrebătoare. Și-a îndreptat din nou atenția spre cadavru, la rănile care nu o tulburau la fel de mult ca întrebările lui Jane. — Excentric? E singurul cuvânt care ți-a venit în minte? S-a gândit la felul cum Sansone o examinase în acea noapte, cum se reflectase lumina focului în ochii lui, și s-a gândit și la alte calificative. „Inteligent. Atrăgător. Impresionant.” — Nu ți s-a părut puțin înfricoșător? a întrebat-o Jane. Pentru că asta e impresia mea. — De ce? — Păi, i-ai văzut casa. Parcă ai pătrunde într-o buclă a timpului. Și nu ai văzut celelalte camere, cu toate portretele acelea care te străpung cu privirea. Parcă ai fi în castelul lui Dracula. — E profesor de istorie. — A fost. Nu mai predă. — Acelea sunt probabil obiecte de familie moștenite și de o deosebită valoare. Evident, apreciază ceea ce a moștenit de la familie. — Da, moșteniri de familie. Ăsta a fost norocul lui. Este garantul fondurilor la a patra generație. — Cu toate astea, a avut o carieră universitară strălucită. Trebuie să-i recunoști meritele de profesor. Nu a devenit un vântură-lume și un răsfățat al societății. — Tocmai aici este partea interesantă. Fondul de familie a fost înființat în 1905, de străbunicul lui. Știi cum se cheamă acest fond? — Habar n-am. — Fundația Mefisto. 1458

Surprinsă, Maura a ridicat privirea. — Mefisto? a murmurat ea. — Îți pui întrebarea, a spus Jane, despre ce moștenire de familie poate fi vorba cu un asemenea nume. — Ce înseamnă numele acela, Mefisto? a întrebat Yoshima. — M-am documentat, a spus Jane. E prescurtarea de la Mefistofel. Doamna doctor sigur știe cine a fost acesta. — Numele provine din legenda doctorului Faust, a dat Maura lămuriri. — Cine? a întrebat curios Yoshima. — Doctorul Faust era un vrăjitor, a spus Maura. Desena simboluri secrete ca să-l invoce pe diavol. Un spirit rău, pe nume Mefisto, a apărut și i-a propus un pact. — Ce fel de pact? — În schimbul cunoștințelor depline în domeniul magiei, doctorul Faust și-a vândut sufletul Diavolului. — Așadar, Mefisto este… — Un slujitor al Satanei. Brusc, din interfon s-a auzit o voce. — Doctore Isles, a spus Louise, secretara Maurei, aveți un apel din exterior pe linia unu. Un anume domn Sansone. Îi răspundeți ori preiau mesajul? „Vorbești de lup, și lupul la ușă.” Maura s-a uitat la Jane, iar aceasta a dat aprobator din cap. — Preiau apelul, a spus Maura. Și-a scos mănușile, s-a apropiat de telefonul de pe perete și a ridicat receptorul. — Domnul Sansone? — Sper că nu te întrerup din lucru, a început el. Ea a privit spre cadavrul de pe masă. „Eve Kassovitz n-o să se supere. Nimeni nu rămâne atât de imperturbabil ca un mort.” — Da, putem vorbi câteva clipe. — Sâmbăta aceasta dau o masă la mine acasă. Te-aș ruga să vii și tu. Maura a tăcut câteva momente, dându-și seama că Jane stătea cu ochii pe ea. — Va trebui să mă mai gândesc, a zis ea. — Sunt convins că te întrebi despre ce este vorba. — Da, sigur că da. — Promit să nu te trag de limbă în legătură cu ancheta. — Oricum nu pot vorbi despre ea. Doar știi asta. — S-a înțeles. Nu de aceea te-am invitat. — Atunci de ce? Era o întrebare directă, lipsită de eleganță, dar absolut necesară. — Împărtășim interese comune. Avem preocupări asemănătoare. — Nu prea înțeleg la ce te referi. 1459

— Vino la noi sâmbătă, în jurul orei șapte. Vom vorbi atunci. — Să-mi verific programul. Te anunț, a zis ea și a închis. — Ce-a vrut? s-a interesat Jane. — M-a invitat la cină. — Vrea ceva de la tine. — Nimic, așa a susținut. Maura a traversat încăperea, apropiindu-se de un dulap pentru a-și lua alte mănuși. Cu toate că mâinile nu i-au tremurat deloc atunci când și le-a tras pe degete, a simțit că roșește și că inima i-o ia razna. — Și crezi asta? — Sigur că nu. Tocmai de aceea nu voi accepta invitația. — Poate c-ar trebui să o accepți, a spus Jane încet. Maura s-a întors să o privească. — Nu cred că vorbești serios. — Aș vrea să afli mai multe despre Clubul Mefisto. Care sunt membrii, ce fac la întrunirile lor secrete. Probabil că nu aș putea obține astfel de informații din altă parte. — De ce vrei să fac asta? — Nu vreau să spun decât că n-ar fi deloc rău să te duci. Atâta vreme cât ești precaută. Maura s-a îndreptat spre masă. În timp ce o privea pe Eve Kassovitz, s-a gândit: „Femeia asta a fost polițist și a avut o armă asupra ei. Cu toate astea, nu a fost suficient de precaută”. Maura a ridicat bisturiul și a început să taie. A trasat cu lama un Y pe tors, două incizii care au pornit de la umeri și s-au unit ceva mai jos de stern, lucru nu tocmai obișnuit, însă era procedura folosită pentru a păstra urmele de înjunghiere. Chiar înainte de a tăia coastele; înainte de a deschide cutia toracică, Maura a știut ce va găsi. Putea vedea asta și în radiografiile toracice, care acum atârnau în caseta iluminată: conturul globular al inimii, mult mai mare decât ar fi trebuit să aibă o femeie tânără și sănătoasă. Ridicând scutul format de stern și coaste, a privit înăuntrul cuștii toracice și a strecurat mâna sub sacul umflat în care se găsea inima. — Tamponadă a pericardului, a spus ea și a ridicat privirea spre Jane. A sângerat înăuntrul sacului care înconjoară inima. Cum acesta e un spațiu închis, sacul devine atât de rigid, încât inima nu mai poate pompa sângele. Înjunghierea în sine a provocat o aritmie fatală. În orice caz, a fost o ucidere rapidă și eficientă. Însă trebuia să știe precis unde să înfigă lama cuțitului. — A știut ce face. — Ori a avut noroc. A făcut un semn către rană. Se poate vedea că lama a străpuns fix sub procesul xifoid. Deasupra acestui loc, inima este protejată destul de bine de stern și de coaste. Dar, dacă pătrunzi aici, unde este localizată rana, și îndrepți lama la unghiul potrivit… 1460

— Atingi inima, nu? — Nu e greu. Am făcut asta când eram intern și lucram la sala de urgențe. Dar am folosit un ac, desigur. — Pe o persoană decedată, presupun. — Nu, era o femeie în viață. Dar noi nu reușeam să-i auzim bătăile inimii, presiunea sângelui scădea dramatic, iar radiografiile făcute la nivelul toracelui indicau o inimă mărită. Trebuia să acționez într-un fel. — Și atunci ai înjunghiat-o? — Cu un ac cardiac. Am scos suficient sânge din sac pentru a o menține în viață până să ajungă pe masa de operație. — Ca în romanul acela de spionaj, Urechea acului60, a spus Yoshima. Ucigașul își înjunghie victimele exact în inimă, iar acestea mor atât de repede, încât nu sângerează mai deloc. În felul ăsta, reușește niște crime foarte curate. — Îți mulțumim pentru sugestia asta utilă, a spus Jane. — În realitate, Yoshima a ridicat o problemă interesantă, a spus Maura. Făptașul nostru a ales o metodă rapidă pentru a o ucide pe Eve Kassovitz. În cazul lui Lori-Ann Tucker, și-a făcut de lucru amputând o mână, un braț, apoi detașând capul. După care a desenat simbolurile. În cazul acestei victime, nu a mai pierdut vremea. Iar asta mă face să cred că a ucis-o pe Eve din motive practice. Poate că l-a surprins și a trebuit să se debaraseze de ea imediat. De aceea a ucis-o cât de repede a putut. A lovit-o în cap. Iar apoi a înjunghiat-o rapid în inimă. — Dar a avut vreme să deseneze simbolurile acelea pe ușă. — De unde știm că nu s-a ocupat mai întâi de ele? Ca să însoțească pachetul pe care l-a lăsat în prag? — Te referi la mâna aceea? Maura a confirmat cu o ușoară clătinare din cap. — Ofranda lui. Bisturiul a revenit la treabă, tăind ori făcând rezecții. A scos plămânii, pe care i-a așezat într-un lighenaș din inox, unde au devenit curând o masă spongioasă. O scurtă privire pe suprafața lor rozalie, câteva incizii în fiecare dintre lobi au lămurit-o că aceia erau plămâni sănătoși, de persoană nefumătoare, care ar fi slujit-o până la adânci bătrâneți. Maura a trecut apoi la cavitatea peritoneală și, cu mâinile înmănușate, a ajuns până în abdomen, pentru a face rezecția stomacului, a pancreasului și a ficatului. Stomacul Evei Kassovitz stârnise invidii datorită faptului că era plat, fiind, fără îndoială, rezultatul a multe ore de „lucru”, gimnastică și multă mișcare. Eforturile ei au fost anulate printr-o simplă tăietură de bisturiu, care a incizat mușchii și a lăsat pielea căscată. Lighenașul s-a umplut curând cu organe, bucle de intestine, care sclipeau ca niște țipari lucioși și 60

Eye of the Needle, roman de Ken Follett, publicat în 1978. (n.tr.). 1461

înnodați, ficatul și splina așezându-se și alcătuind o moviliță însângerată. Toate organele – sănătoase, foarte sănătoase. A efectuat o incizie în spațiul retroperitoneal și a extras rinichii netezi și mătăsoși, apoi a tăiat bucăți mici din ei, pe care le-a lăsat să cadă într-un vas de colectare a probelor. Feliile s-au cufundat în formol, iar din ele s-au înălțat firicele de sânge. În timp ce s-a îndreptat de spate, s-a uitat la Yoshima. — Acum poți pune filmul cu craniul? Să vedem ce avem acolo. Asistentul ei a scos radiografiile torsului și s-a apucat să instaleze noul set, pe care ea încă nu-l examinase. Radiografiile capului luceau în panoul de vizionare. Maura și-a concentrat atenția asupra suprafeței osoase de sub ruptura de scalp, examinând conturul craniului, în căutarea unei linii elocvente de fractură ori de adâncitură pe care nu reușise să o depisteze la palpare, însă nu a remarcat nimic. Chiar și fără să producă o fractură, lovitura putea fi suficient de puternică pentru a o năuci pe victimă, doborând-o la pământ câteva clipe, ceea ce i-a permis ucigașului să îi desfacă paltonul și să-i ridice puloverul. Pentru ca apoi să-i înfigă lama cuțitului drept în inimă. La început, Maura s-a concentrat asupra craniului. Apoi, a trecut la o vedere din lateral, îndreptându-și atenția asupra gâtului, iar privirea i s-a oprit asupra osului hioid. În partea posterioară a acestuia exista o opacitate sub forma unui con, ceva ce nu mai văzuse până atunci. Încruntându-se, s-a apropiat mai mult de panoul iluminat și a rămas cu ochii ațintiți asupra acelei anomalii. Din poziția frontală, ciudățenia era aproape ascunsă de vertebrele cervicale, ceva mai masive și mai dense. Însă în imaginea luată din lateral, ea se vedea clar și nu constituia o parte a structurii scheletice. — Ce Dumnezeu o fi asta? a murmurat ea. Jane a venit lângă ea. — La ce te uiți? — La chestia asta de aici. Nu e os. Nu face parte din gât. — Are ceva în gâtlej? Maura a revenit la masă și l-a rugat pe Yoshima: — Îmi aduci, te rog, laringoscopul? Stând în capul mesei, Maura a ridicat puțin bărbia moartei. Folosise pentru prima oară laringoscopul când era studentă și încercase să introducă un tub endotraheal în gâtlejul unui bărbat care nu mai respira. Condițiile erau disperate, iar pacientul făcuse stop cardiac. Rezidentul care o îndruma i-a permis Maurei doar o încercare de intubare. „Ai zece secunde la dispoziție, îi spusese acesta, și dacă nu reușești, preiau eu.” Ea vârâse laringoscopul în gâtul bărbatului și se uitase înăuntru, căutând coardele, însă nu văzuse decât limba și mucoasa. Pe măsură ce secundele se scurgeau, iar o asistentă apăsa pe pieptul omului, în timp ce echipa de Cod Albastru stătea pregătită, Maura se chinuise cu instrumentul, conștientă că în 1462

fiecare clipă cât pacientul era privat de oxigen mureau tot mai multe celule ale creierului. Într-un târziu, rezidentul preluase instrumentul din mâinile ei și o împinsese deoparte, ca să facă el însuși acea manevră. Totul fusese o demonstrație umilitoare a incompetenței ei. Morții nu impun intervenții atât de rapide. Acum, în timp ce introducea lama laringoscopului în gura moartei, nu exista niciun monitor care să țiuie, nici membrii vreunei echipe de Cod Albastru care să o urmărească febrili, nici viața care să atârne de un fir de păr. Eve Kassovitz era o pacientă răbdătoare; Maura a înclinat lama, ridicând limba pentru a face loc de vizionare. S-a aplecat și s-a uitat în gâtlej. Gâtul era lung și zvelt, iar Maura a reușit chiar din prima încercare să descopere coardele vocale, ca niște pliuri de un roz palid, care flancau calea aeriană. Între ele se prinsese un obiect care a strălucit umed. — Un forceps, a cerut ea, întinzând mâna. Yoshima i-a așezat instrumentul în palmă. — Îl vezi? a întrebat-o Jane. — Da. Maura a agățat obiectul și l-a extras din gâtlej. I-a dat drumul pe o tavă de colectare a probelor, și acesta a scos un clinchet când a atins vasul. — E ceea ce cred eu? a zis Jane. Maura a întors obiectul, care, sub lumina puternică, a strălucit ca o perlă. O cochilie de melc.

1463

• OPTSPREZECE Când Jane a ajuns la Universitatea Harvard, lăsându-și mașina în spatele Sălii Conant, lumina după-amiezii devenise cenușie. Parcarea era aproape pustie. A coborât, și a simțit imediat vântul aspru și rece; apoi a aruncat o privire la clădirile vechi din cărămidă care păreau părăsite, la vârtejurile delicate de zăpadă care se fugăreau pe pavajul înghețat, și s-a gândit că până își va termina treaba acolo avea să fie întuneric beznă. „Și Eve Kassovitz a fost polițist. Și totuși, ea nu a văzut moartea lovind-o.” Jane și-a încheiat nasturii de la gulerul paltonului și a pornit spre clădirile muzeului universității. Peste câteva zile, când studenții aveau să se întoarcă din scurta vacanță de iarnă, campusul avea să revină la viață. Însă în acea dupăamiază geroasă, Jane a pornit singură, ținând ochii întredeschiși, ca să și-i păzească de mușcătura vântului. A ajuns la o ușă laterală și a descoperit că era încuiată. Nimic surprinzător; era duminică după-amiază. A ocolit clădirea, ajungând la intrarea principală, mergând pe o alee curățată ce șerpuia printre mormane de zăpadă murdară. La intrarea dinspre Oxford Street, s-a oprit să arunce o privire la clădirea masivă. Deasupra ușii scria: „MUZEUL DE ZOOLOGIE COMPARATĂ”. A urcat treptele de granit și a pătruns în clădire, într-o altă epocă. Podeaua din lemn scârțâia sub tălpile ei. A simțit mirosul prafului din alte decenii și arșița caloriferelor vechi, apoi a remarcat nenumăratele șiruri de casete de expunere. N-a văzut însă pe nimeni. Holul de la intrare era pustiu. A pătruns mai adânc în clădire, trecând de casete din sticlă, în care se găseau fel de fel de specimene, și s-a oprit să privească o colecție de insecte înfipte în ace. A văzut câțiva gândaci negri, cu aspect de monștri, având cleștii desfăcuți, gata să strângă între ei pielea fină a vreunui om, apoi a admirat gândaci zburători, ale căror carapace luceau. Înfiorată, a pășit mai departe, trecând pe lângă fluturi sclipitori ca niște giuvaiere, prin dreptul unui dulap cu geam plin cu ouă de păsări, din care nu mai aveau să iasă pui, și cinteze împăiate, care nu aveau să mai cânte. Scârțâitul podelei a anunțat-o că nu mai era singură. S-a răsucit și a privit prin spațiul îngust dintre două dulapuri înalte. Iluminat din spate de lumina ce pătrundea pe fereastră, bărbatul părea doar o siluetă ușor îndoită de mijloc și fără chip care se apropia de ea. Jane a reușit să-i vadă fața ridată și ochelarii cu rame din oțel abia după ce omul s-a apropiat ceva mai mult, ieșind din ascunzișul lui prăfuit. Tot atunci a văzut și ochii lui albaștri, măriți de lentilele groase ale ochelarilor. 1464

— Nu cumva ești femeia de la poliție? a întrebat-o el. — Doctorul Von Schiller? Sunt detectivul Rizzoli. — Eram sigur. Nimeni nu calcă pe aici la o oră atât de târzie. De obicei, ușa e încuiată, dar ai avut prilejul să faci un tur prin muzeu. Apoi i-a făcut cu ochiul, ca și cum acea vizită trebuia să rămână un secret al lor. O șansă rară de a vedea gândaci morți și păsări împăiate, fără să fii împins mai departe de mulțimea vizitatorilor. Ei bine, ce mi-ai adus? a întrebat-o el. — Am obiectul aici. A scos punga de probe din buzunar, iar ochii lui s-au luminat imediat când a zărit conținutul, vizibil prin plasticul străveziu. — Hai cu mine! Să mergem în biroul meu, unde mă pot uita la ea cu lupa. Nu mai am ochii atât de buni. Detest lampa fluorescentă de acolo, dar, pentru o piesă ca asta, am nevoie de ea. Jane l-a urmat către scară, străduindu-se să meargă în ritmul agonizant de lent impus de bătrân. Oare Von Schiller mai preda? Părea prea bătrân chiar și pentru a urca treptele. Cu toate astea, omul îi fusese recomandat călduros când solicitase ajutorul celor de la Departamentul de zoologie comparată și îi fusese imposibil să nu remarce sclipirea de interes din ochii lui când zărise ceea ce scosese ea din buzunar. Se vedea că abia aștepta să pună mâna pe cochilia aceea. — Știi câte ceva despre cochilii, detective? a întrebat-o Von Schiller în timp ce urca încet, ținându-se cu o mână uscată de balustrada sculptată. — Doar ce-am învățat mâncând stridii. — Vrei să spui că nu ai colecționat niciodată scoici? A aruncat o privire peste umăr, spre ea. Știi că Robert Louis Stevenson a spus odată: „Probabil că e un destin mai plăcut să colecționezi scoici decât să te naști milionar”? — Chiar așa a spus? „Eu cred că aș prefera să fiu milionară.” — Asta e o pasiune pe care am avut-o de când eram copil. Părinții ne duceau în fiecare an pe Coasta Amalfi. Camera mea gemea de atâtea cutii cu cochilii, deabia mă puteam mișca acolo. Încă le mai am pe toate, înțelegi? Inclusiv un specimen frumos de Epitonium celesti. E foarte rară. Am cumpărat-o când aveam doisprezece ani și am plătit foarte mult pe ea. Dar am socotit întotdeauna că, dacă dai bani pe scoici și pe cochilii, faci o investiție. Reprezintă exemplarele cele mai minunate de artă ale naturii. — Ați avut timp să vă uitați la fotografiile pe care vi le-am trimis prin e-mail? — Da, sigur. I-am transmis fotografia lui Stefano Rufini, un vechi prieten. E consultant la o companie numită Medshells. Se ocupă cu identificarea specimenelor rare din lume, care sunt apoi vândute colecționarilor bogați. Am convenit cu el asupra originilor probabile ale cochiliei tale. — Și ce este această cochilie? Von Schiller a aruncat o privire înapoi și i-a zâmbit. — Crezi că o să-ți dau răspunsul definitiv fără să examinez piesa? 1465

— Se pare că știți deja. — Am făcut o încadrare aproximativă, asta e tot ce-ți pot spune. Apoi și-a reluat urcușul. Face parte din clasa gasteropodelor, a zis el. A mai urcat o treaptă. Ordinul: Caenogastropoda. Încă o treaptă, încă o informație. Familia: Buccinacea. — Iertați-mă. Ce înseamnă toate astea? — Înseamnă că această cochilie este, întâi de toate, o gastropodă, care în traducere înseamnă „picior-stomac”. Face parte din aceeași clasă generală de moluște ca melcul de uscat. Sunt univalve, având un picior muscular. — Așa se cheamă această cochilie? — Nu, asta e clasa filogenetică. Există cel puțin cincizeci de mii de varietăți diferite de gastropode în lume, și nu toate trăiesc în oceane. Melcul fără casă, de exemplu, este o gastropodă, chiar dacă nu are cochilie. A ajuns în capul scării și a pornit înainte pe un hol unde se găseau numeroase alte casete de expunere, care adăpostea o menajerie întreagă de creaturi, ale căror ochi sticloși păreau să o țintuiască dezaprobator pe Jane. Atât de puternică era senzația că este urmărită, încât s-a oprit și a aruncat o privire în urmă, sala pustie, unde se găseau doar dulapurile cu specimene împăiate. „Nu e nimeni aici în afară de noi și de animalele astea ucise.” S-a întors să-l urmeze pe Von Schiller. Acesta dispăruse. Pentru moment, a rămas singură în sala uriașă și a auzit doar bătăile propriei inimi, simțind privirile ostile ale nenumăratelor creaturi închise sub geam. — Doctore Von Schiller! a strigat ea, iar vocea ei a căpătat ecou, trecând dintr-o sală în alta. Doctorul a scos capul de după un dulap. — Ce faci, nu vii? a întrebat-o el. Aici e biroul meu. „Birou” era un cuvânt prea pompos pentru spațiul pe care îl ocupa. Ușa pe care stătea prinsă o plăcuță – „DR. HENRY VON SCHILLER, PROFESOR EMERITUS” – dădea într-o cămăruță fără nicio fereastră, ceva mai încăpătoare decât un dulap pentru păstrarea măturilor. Înăuntru se găseau îngrămădite un birouaș, două scaune și aproape nimic altceva. El a acționat comutatorul de pe perete și a clipit des, deranjat de lumina fluorescentă și orbitoare. — Hai să vedem, a zis el și, nerăbdător, a smuls punga de plastic din mâna lui Jane. Spui că ai găsit asta la locul comiterii unei crime? Ea a șovăit, apoi s-a mulțumit să confirme printr-un simplu „da”. N-a mai adăugat: „Vârâtă pe gâtul unei femei moarte”. — Și de ce crezi că are vreo semnificație? — Sper să aflu asta acum. — Pot să pun mâna pe ea? — Dacă trebuie… 1466

El a desfăcut punga și, cu degete artritice, a scos cochilia. — A, da, a murmurat el, în timp ce se strecura cu greu, ca să se așeze pe scaunul care a scârțâit jalnic. A prins apoi o lampă cu braț extensibil și a scos de undeva o lupă și o riglă. Da, exact cum am bănuit. Are cam douăzeci de milimetri lungime. Nu e un exemplar deosebit de frumos. Striațiile acestea nu sunt prea atrăgătoare și este și ciobită în câteva locuri, vezi? Probabil s-a lovit de altele în cutia vreunui colecționar. A ridicat capul și a privit-o pe Jane din spatele lentilelor cu ochii săi de un albastru spălăcit. Pisania maculosa. — Acesta este numele ei? — Da. — Sunteți sigur? Cu o pocnitură, el a lăsat jos lupa și s-a ridicat în picioare. — Cum, n-ai încredere în ce-ți spun? s-a răstit el. Atunci, vino cu mine! — N-am spus că nu am încredere… — Ba da, asta ai dat de înțeles. Și Von Schiller a ieșit din birou, mișcându-se cu o iuțeală de care Jane nu-l credea în stare. Iritat și grăbindu-se să se apere, el a pornit cu pași târșâiți, trecând dintr-o sală în alta, prin dreptul nenumăratelor exponate cu ochi sticloși și ficși, ajungând la un șir de casete îngrămădite în colțul cel mai îndepărtat al clădirii. Evident, secțiunea aceea a muzeului nu era prea vizitată. Etichetele scrise la mașină ale casetelor erau îngălbenite de vreme, iar sticla casetelor era acoperită de o peliculă de praf. Von Schiller a trecut printr-un coridor îngust aflat între dulapuri, a tras un sertar și a scos o cutie cu exemplare de scoici și cu cochilii. — Uite, a spus el și a deschis cutia. A scos o mână de cochilii și le-a așezat, una câte una, pe capacul unei casete de sticlă. Pisania maculosa. Și încă una, încă una. Iar asta este a ta. S-a uitat apoi la ea cu indignarea unui profesor insultat. Ei bine? Jane a examinat șirul de cochilii, toate având aceleași curbe grațioase, aceleași striații spiralate. — Seamănă. — Păi, sigur! Aparțin aceleiași specii! Doar știu despre ce vorbesc. E domeniul meu de activitate, detective. „Și ce domeniu util se dovedește a fi”, a apreciat ea și și-a scos agenda. — Cum ați spus că se numește? — Dă-mi mie să scriu. Și, spunând acestea, i-a smuls agenda, iar Jane l-a urmărit notând numele și strâmbându-se în tot acest timp. Bătrânul acela nu era deloc amabil. Nici nu era de mirare că fusese ascuns acolo, într-un dulap pentru mături. El i-a întins agenda. — Poftim. Scris corect. 1467

— Și ce înseamnă? — Acela e numele ei. — Nu. Voiam să știu care este semnificația acestei cochilii. — Dar trebuie să însemne ceva? Tu ești Homo sapiens sapiens, iar ea este Pisania maculosa. Așa stau lucrurile. — Și cochilia asta este rară? — Nicidecum. O poți cumpăra fără probleme de pe internet, de la numeroși vânzători. Acest lucru făcea cochilia să fie inutilă ca modalitate de identificare a ucigașului. Cu un suspin, și-a închis agenda. — Se găsesc frecvent în Mediterană, a zis el. Ea a ridicat privirea. — În Mediterană? — Și în insulele Azore. — Îmi pare rău. Nu prea știu unde se află aceste insule. El i-a aruncat o privire aspră, de neîncredere. Apoi i-a făcut semn să vină lângă o casetă cu exponate, care conținea zeci de cochilii, împreună cu o hartă decolorată a Mării Mediterane. — Uite, a spus el, arătându-i cu degetul. E vorba despre insulele astea, situate la vest de Spania. Pisania maculosa se găsește în zona asta, din insulele Azore, până în Mediterană. — Și în alte zone nu? Pe continentul american? — Ți-am spus doar aria de întindere. Cochiliile pe care le-am scos să ți le arăt au fost colectate în Italia. Cu privirea la casetă, Jane a păstrat un moment de tăcere. Nici nu mai ținea minte de când nu se uitase cu atenție la o hartă a Mediteranei. La urma urmelor, lumea ei era Bostonul; traversarea graniței statului era totuna cu o călătorie în străinătate. De ce fusese folosită o cochilie? De ce acea cochilie? Și-a îndreptat ochii către colțul răsăritean al Mediteranei. Asupra insulei Cipru. „Ocru roșu. Cochilii. Ce vrea să ne spună ucigașul?” — Ah, a făcut Von Schiller. Nu știam că mai e cineva pe aici. Jane nu auzise sunetul de pași, cu toate că podeaua scârțâise. S-a răsucit, și a văzut un tânăr cu o statură impresionantă chiar în spatele ei. Pesemne vreun student, judecând după cămașa lui mototolită și după blugi. Arăta ca un savant în devenire, cu ochelari cu rame groase, cu tenul de o paloare iernatică. Omul a rămas atât de tăcut, încât Jane s-a întrebat chiar dacă acesta putea vorbi. Apoi l-a auzit spunând ceva, cu un bâlbâit atât de chinuitor, încât i-a venit greu să-l asculte. — Ppp-pprofesore Von Schiller. E o-o-o-ra închi-chi-derii. 1468

— Malcolm, tocmai terminam aici. Voiam să-i arăt detectivului Rizzoli câteva exemplare din Pisania. Și profesorul a pus cochiliile înapoi în cutie. O să încui eu. — D-d-dar e s-s-sar-ci-cina mmmea. — Știu, știu. Pentru că am îmbătrânit, nimeni nu mai are încredere că sunt capabil să răsucesc o cheie în broască. Ascultă, mai am niște hârtii pe birou, și trebuie să le aranjez. Ce-ar fi să o conduci tu pe doamna detectiv? Îți promit că o să încui ușa când plec. Tânărul a șovăit, lăsând impresia că se străduia să găsească vorbele potrivite pentru a protesta. Apoi a oftat și a încuviințat cu un gest din cap. Jane a vârât înapoi în buzunar punga în care era cochilia. — Vă mulțumesc pentru ajutor, doctore Von Schiller, a spus ea. Însă bătrânul deja pornise, târându-și picioarele, ca să pună cutia cu cochilii înapoi în sertar. Tânărul nu a scos nicio vorbă cât a condus-o pe Jane prin sălile ce gemeau de exponate, pe lângă animale închise în cutii din geam, iar pantofii lui sport abia dacă au scos un scârțâit pe podeaua de lemn. „Ăsta nu este nici pe departe locul potrivit în care un tânăr să-și petreacă o seară de duminică. Ce idee, să stai în tovărășia unor fosile și a unor fluturi înfipți în bolduri.” Afară, în clarobscurul înserării timpurii, Jane a pornit cu pași greoi spre parcare, făcând zăpada murdară să-i scârțâie sub tălpile pantofilor. Ajunsă la jumătatea drumului până la mașină, s-a oprit. Întorcându-se, a privit cercetător clădirea întunecată și insulele de lumină aruncate de lămpile stradale. Nicio mișcare. „În noaptea când a murit, Eve Kassovitz l-a văzut pe ucigaș venind spre ea?” A grăbit pasul, având deja cheile pregătite în mână, și a traversat drumul către mașină, care rămăsese singura din parcare. A considerat că se poate relaxa abia după ce s-a strecurat înăuntru și a blocat portierele. „Cazul ăsta mă sperie de moarte, s-a gândit ea. Nici nu reușesc să traversez o parcare fără să simt că Diavolul mă urmărește.” Apropiindu-se.

1469

• NOUĂSPREZECE 1 August. Faza lunii: plină. Noaptea trecută, mama mi-a vorbit în vis. M-a dojenit. Mi-a reamintit că am fost nedisciplinat. „Te-am învățat toate ritualurile antice, și la ce bun? m-a întrebat ea. Ca să le nesocotești? Nu uita cine ești. Ești cel ales.” Nu am uitat. Cum aș putea? Încă din primii ani de viață, ea mi-a recitat poveștile strămoșilor, despre care Manetho de Sebennytos, din epoca lui Ptolemeu al II-lea, scria: „Ne-au incendiat orașul. Au făcut ca oamenii să sufere cumplit. Au pornit război, dorind să extermine rasa”. Prin vene îmi curge sângele sacru al vânătorilor. Acestea sunt secrete pe care, uituc și mereu distrat, nici măcar tatăl meu nu lea știut. Însă între mine și mama există legături peste timp, peste continente, până și în visele mele. Iar ea este nemulțumită de mine. De aceea, în această seară, duc o capră în pădure. Vine de bunăvoie, pentru că nu a simțit niciodată arsura cruzimii umane. Luna strălucește, astfel că nu am nevoie de lanternă ca să mă orientez. În urma mea, aud behăitul derutat al celorlalte capre pe care le-am eliberat din țarcul fermierului, însă ele nu mă urmează. Behăiturile lor rămân în urmă în vreme ce eu pătrund tot mai adânc în pădure, iar acum, pe pământul de sub copaci, aud doar zgomotul propriilor pași și al copitelor caprei. După ce am înaintat destul de mult, leg capra de un copac. Animalul simte ce urmează să se întâmple și scoate un behăit speriat în timp ce eu îmi scot hainele, rămânând în pielea goală. Îngenunchez pe mușchiul pădurii. Noaptea este răcoroasă, însă eu tremur de emoție. Înalț cuțitul, iar cuvintele ritualului curg de pe buzele mele la fel de ușor ca și până acum. „Lăudat fie stăpânul nostru Seth, zeul strămoșilor mei. Zeul morții și al distrugerii. De-a lungul a nenumărate milenii, el ne-a îndrumat mâinile, ne-a condus din Levant până în țările Feniciei și Romei, către toate colțurile pământului. Noi suntem pretutindeni.” Sângele țâșnește ca o arteziană fierbinte. Când se potolește, pășesc dezbrăcat către lac, având doar pantofii în picioare. În lumina lunii, pătrund în apă și mă spăl de sângele caprei. Ies afară curățat și plin de entuziasm. Inima mea se potolește abia după ce îmi îmbrac hainele, apoi extenuarea își lasă un braț greu peste umerii mei. Aș putea adormi imediat pe iarbă, dar nu îndrăznesc să mă întind; sunt foarte obosit și probabil că nu m-aș putea trezi până la răsăritul soarelui.

1470

Cu pași greoi, mă întorc spre casă. Când ajung în culmea dealului, o văd pe ea. Lily stă pe marginea peluzei, o siluetă zveltă cu părul sclipind în lumina lunii. Se uită la mine. — Unde ai fost? mă întreabă ea. — Am înotat. — Pe întuneric? — E cel mai potrivit moment. Încet, mă apropii de ea. Stă nemișcată, cu toate că mă apropii suficient de mult cât să o ating. Apa e caldă. Nu ne poate vedea nimeni dacă înotăm goi. Mâna mea e răcoroasă după ce a stat în apa lacului, iar ea tremură în clipa în care o mângâi pe obraz. Oare pentru că e fascinată? Nu am idee. Știu doar că ea m-a urmărit în ultimele săptămâni, așa cum și eu am stat cu ochii pe ea, și între noi sa petrecut ceva. Se spune că iadul se adresează iadului. Undeva, în adâncul ei, bezna a auzit chemarea mea și se trezește la viață. Mă apropii și mai mult. Cu toate că e mai mare decât mine, eu sunt mai înalt, iar brațul meu se strecoară cu ușurință în jurul taliei ei când mă aplec spre ea. Până când coapsele noastre se lipesc. Palma pe care mi-o trage peste față mă aruncă în spate. — Să nu mă mai atingi, spune ea, apoi se întoarce și se îndreaptă spre casă. Mă arde fața de la lovitura primită. Rămân în întuneric, așteptând ca urmele degetelor ei să se șteargă de pe obrazul meu. Ea nu știe cu adevărat cine sunt, pe cine a umilit. Nu are cum să știe care vor fi consecințele. În noaptea aceea nu am dormit. Am stat treaz, gândindu-mă la toate lecțiile pe care mi le-a dat mama privind răbdarea și așteptarea momentului oportun. „Premiul cel mai mulțumitor, a spus ea, este acela pentru care trebuie să aștepți.” A doua zi dimineață, când soarele răsare, eu stau în pat, gândindu-mă la cuvintele mamei mele. Mă gândesc în același timp și la palma umilitoare pe care am primit-o. La felul în care Lily și prietenele ei și-au demonstrat lipsa de respect față de mine. La parter, mătușa Amy stă în bucătărie și pregătește micul dejun. Simt miros de cafea proaspătă și de șuncă devenind crocantă în tigaie. Și o aud strigând: „Peter. N-ai văzut cumva cuțitul meu de tăiat carne?”

1471

• DOUĂZECI Ca de obicei, într-o zi toridă de vară ca aceea, Piazza di Spagna era o mare de turiști năclăiți de sudoare. Se buluceau, cot la cot, cu aparate scumpe de fotografiat legănându-se la gât, adăpostindu-și fețele îmbujorate de soare sub borurile late ale pălăriilor sau sub cozoroacele șepcilor de baseball. De pe Treptele Spaniole, care dominau piațeta, Lily urmărea mișcarea permanentă a mulțimii, observând mulțimile care gravitau periodic în jurul cărucioarelor vânzătorilor ambulanți, încrucișarea grupurilor de turiști care veneau sau plecau. Atentă la hoții de buzunare, a coborât treptele, alungându-i prin semne pe inevitabilii vânzători de nimicuri colorate, care se agitau ca niște muște insistente. A remarcat privirile câtorva bărbați aruncate în direcția ei, însă interesul acestora era de moment. O ocheadă, o licărire a unui gând lasciv, apoi ochii lor se îndreptau către altă femeie care trecea prin dreptul lor. Lily abia dacă i-a băgat în seamă în timp ce a coborât spre piațetă, strecurându-se pe lângă o pereche îmbrățișată pe trepte, apoi prin dreptul unui tânăr studios, care stătea aplecat asupra paginilor unei cărți. A înaintat în mijlocul mulțimii în continuă mișcare. În astfel de grupuri mari se simțea în siguranță, anonimă și ferită. Era doar o iluzie, bineînțeles, pentru că nu exista un loc cu adevărat sigur. În timp ce a traversat piața, trecând pe lângă turiști care făceau fotografii și prin fața copiilor care lingeau înghețată, și-a dat seama că putea fi depistată extrem de ușor. Mulțimile ofereau adăpost atât prăzii, cât și prădătorului. A ajuns la celălalt capăt al pieței și a mers pe lângă un magazin care vindea pantofi și poșete unicat, pe care nu avea cum să și le permită vreodată. Dincolo de acesta, se găsea o bancă și un bancomat în fața căruia așteptau trei persoane. S-a așezat la coadă. Până să-i vină rândul, se uitase cu atenție la toată lumea din preajmă și nu descoperise hoți pregătiți să se repeadă la cineva. Era momentul să extragă o sumă mai mare. Stătea în Roma de patru săptămâni, și încă nu găsise de lucru. Cu toate că vorbea cursiv italiana, nu găsise nicio slujbă la vreo cafenea sau la vreun magazin de suvenire, și mai avea doar cinci euro. A introdus cardul și a selectat trei sute de euro, apoi a așteptat ca automatul să-i dea banii. Din aparat a ieșit însă cardul, împreună cu soldul tipărit pe un petic de hârtie. Dar nicio bancnotă. S-a uitat lung la chitanță și a simțit un gol în stomac. Nu avea nevoie de traducător ca să înțeleagă ce scria pe hârtia aceea. „Fonduri insuficiente.” „Bine, poate c-am cerut prea mult dintr-odată.” A reintrodus cartea de credit, a tastat din nou codul și a cerut două sute de euro. „Fonduri insuficiente.” 1472

Femeia aflată în spatele ei începuse deja să pufnească nemulțumită, ceea ce se traducea prin „Dar grăbește-te odată!” Lily a introdus cartela a treia oară. De data asta a cerut o sută de euro. Fonduri insuficiente. — Hei, n-ai de gând să te miști mai repede? Poate termini azi, i-a zis femeia din spatele ei. Lily s-a întors și a privit-o. O singură căutătură, plină de furie, care a făcut-o pe femeie să se tragă speriată înapoi. Lily a trecut pe lângă ea și s-a îndreptat din nou spre piațetă, mergând orbește, fără să se mai sinchisească dacă nu cumva o depistase cineva și acum o urmărea. Înainte să ajungă pe Treptele Spaniole, a simțit că nu o mai țin picioarele. A înaintat totuși puțin și s-a așezat pe o treaptă și și-a lăsat capul în palme. Nu mai avea bani. Știuse că banii din cont se împuținaseră, că până la urmă se vor termina, dar considerase că mai avea suficiente rezerve ca să mai reziste măcar o lună. Mai avea bani doar pentru două mese, și gata. Fără hotel în acea noapte, fără să doarmă într-un pat. Bine, dar treptele acelea păreau destul de comode, iar priveliștea făcea toți banii. Iar când i se va face foame, ar putea să pescuiască prin pubele după resturile de sendvișuri aruncate de turiști. „Pe cine încerc eu să păcălesc? Trebuie să fac rost de niște bani.” A ridicat capul, a măturat piațeta cu privirea și a văzut o mulțime de bărbați singuri. „Bună, băieți, e cineva dispus să cheltuiască niște bănuți ca să petreacă după-amiaza cu o gagică bună și disperată?” Apoi a zărit trei polițiști care se plimbau agale pe la colțurile pieței și a socotit că nu era cel mai potrivit loc pentru a-și vinde nurii. Ar fi fost neplăcut să se trezească arestată; asta putea să-i fie fatal. A tras fermoarul rucsacului și, cu mișcări febrile, a scotocit în el. Poate mai era vreo bancnotă mototolită de care uitase ori câteva monede rătăcite. Nicio șansă. De parcă nu și-ar fi drămuit fiecare centimă și până atunci. A găsit un pachet de gumă mentolată și un pix. Dar bani nu. A dat în schimb peste o carte de vizită, pe care scria: „FILIPPO CAVALLI”. Și-a amintit imediat fața lui. Șoferul de camion care o măsurase cu ochi pofticioși. „Dacă nu ai unde sta, îi spusese el, am un apartament în oraș.” „Ei, ce părere ai? Uite, nu am unde sta.” A rămas pe trepte, frecând cartea de vizită între degete, fără să-și dea seama ce făcea, până a zdrențuit-o. S-a gândit la Filippo Cavalli și la ochii lui pofticioși, la fața nebărbierită. Cât de neplăcut ar fi? Făcuse lucruri și mai respingătoare. Mult mai rele. „Și încă plătesc pentru asta.” A tras la loc fermoarul rucsacului și a căutat din ochi un telefon public. Ochi pofticioși ori nu, trebuia să mănânce. • 1473

Stătea în holul din fața apartamentului 4G, trăgând în jos de bluză cu gesturi agitate, netezindu-și părul. Apoi s-a întrebat de ce-și făcea probleme, mai ales căși amintise cât de neîngrijit arăta bărbatul acela ultima oară când îl văzuse. „Doamne, măcar să nu-i miroasă gura urât”, s-a rugat ea. Era în stare să suporte bărbați grași și urâți. Putea închide ochii, ca să nu-i vadă. Însă unul căruia să-i pută respirația… Ușa s-a deschis. — Poftim! i-a spus Filippo. Imediat ce l-a văzut, i-a venit să se răsucească pe călcâie și să fugă. Arăta exact așa cum și-l amintea, cu barba nerasă de câteva zile, cu ochi lacomi care o devorau deja. Nici măcar nu se deranjase să se îmbrace mai ca lumea pentru vizita ei, ci purta un tricou fără mâneci și niște pantaloni largi. De ce s-ar fi sinchisit să se dichisească? Doar știa ce o împingea la el, pentru că nu venea să-i admire trupul lucrat ori mintea sclipitoare. A pășit în apartament, în care mirosurile de usturoi și de fum de țigară se înfruntau, fiecare voind să obțină supremația. În afara acestui aspect, casa nu arăta chiar respingător. A văzut o canapea și niște scaune, un teanc ordonat de ziare, o măsuță de cafea. Fereastra de la balcon dădea spre altă clădire de apartamente. Prin pereți, a auzit bubuitul sonorului de la televizorul unui vecin. — Vrei niște vin, Carol? a întrebat-o el. Carol. Aproape că uitase cum îi spusese că o cheamă. — Da, te rog, i-a răspuns. Și… n-ai, din întâmplare, ceva de mâncare? — Mâncare? Sigur că am. Apoi i-a zâmbit, dar expresia lubrică din ochi nu a dispărut. Știa că acelea sunt amabilitățile dinaintea tranzacției. I-a adus pâine, cașcaval și o farfurioară cu ciuperci marinate. Departe de a fi un ospăț, se putea numi doar o gustare. Deci doar atât făcea. Vinul era ieftin, aspru și astringent, însă a băut două pahare cât a mâncat. Mai bine să fie amețită decât trează pentru ceea ce avea să urmeze. El a stat în fața ei la masa din bucătărie, urmărind-o, în timp sorbea din paharul de vin. Câte alte femei ajunseseră în apartamentul lui, stătuseră la masă, făcându-și curaj ca să treacă apoi în dormitor? Sigur nu veneau acolo de bunăvoie. La fel ca Lily, probabil aveau nevoie de un pahar, două înainte de a trece la treabă. El a întins mâna peste masă. Ea a împietrit, iar el i-a desfăcut doi nasturi de sus ai bluzei. Apoi s-a rezemat de spătar și i-a admirat decolteul. A încercat să-l ignore și a mai luat o felie de pâine, după care a golit paharul și l-a umplut din nou. El s-a ridicat și a venit în spatele ei. A terminat de desfăcut nasturii bluzei, pe care i-a dat-o jos de pe umeri, după care i-a desfăcut sutienul. Lily și-a îndesat o bucată de cașcaval în gură, a mestecat-o și a înghițit. A fost apoi cât pe ce să o scuipe când el i-a prins sânii în palme. A înțepenit, cu pumnii strânși, reținându-și cu greu dorința instinctivă de a se răsuci ca să-l lovească. În 1474

schimb l-a lăsat să ajungă cu mâinile la blugi, ca să-i descheie fermoarul. Apoi a tras-o în sus, iar ea, supusă, s-a ridicat în picioare, pentru ca el să-i scoată restul hainelor. Când, într-un târziu, a rămas goală, el s-a tras un pas înapoi, ca să o admire în întregime, și s-a excitat vizibil. Nici măcar nu s-a deranjat să se dezbrace, ci a împins-o cu spatele de un dulap de bucătărie, și-a desfăcut pantalonii și a avut-o acolo, din picioare. A posedat-o cu atâta vigoare, încât a făcut dulapul să se cutremure și vesela și tacâmurile din sertare să zdrăngănească. „Mai repede. Termină odată, la naiba.” Însă el abia se stârnise. A răsucit-o, a îmbrâncit în genunchi și a posedat-o din nou pe podeaua acoperită cu gresie. Apoi a dus-o în camera de zi, în dreptul ferestrei balconului, de parcă ar fi vrut ca toată lumea să vadă că el, Filippo, putea avea o femeie în orice poziție, în fiecare cameră. Ea a închis ochii și s-a concentrat asupra zgomotului care răzbătea de la vecin. Muzică duduitoare de spectacol, prezentată de un italian entuziast. S-a concentrat asupra acelor sunete pentru că nu voia să asculte gâfâielile și gemetele lui Filippo, care se împingea ritmic în ea. Apoi a atins apogeul. El s-a prăbușit peste ea, ca o greutate inertă, care amenința să o sufoce. S-a strecurat de sub el și a rămas lungită pe spate, năclăită de sudoarea amândurora. Câteva momente mai apoi, el a început să sforăie. L-a lăsat acolo, pe podeaua camerei de zi, și s-a dus la baie ca să facă duș. A stat sub jetul de apă douăzeci de minute, străduindu-se să îndepărteze orice urmă a acelui bărbat. Cu părul șiroind, s-a întors în camera de zi ca să se asigure că el încă dormea. L-a găsit tot sforăind. Fără să facă zgomot, s-a strecurat în dormitorul lui și a scotocit prin sertarele de la o comodă. Sub un maldăr de șosete, a găsit un teanc de bancnote – cel puțin șase sute de euro. „N-o să simtă lipsa dacă iau o sută”, și-a zis ea, numărând banii. Oricum îi merita. S-a îmbrăcat, și tocmai își ridica rucsacul, când a auzit pașii lui în spate. — Pleci așa curând? a întrebat-o el. Cum te poți mulțumi doar cu atât? Încet, ea s-a întors și s-a silit să-i zâmbească. — Filippo, o dată cu tine face cât zece partide cu alți bărbați. El a rânjit. — Așa-mi spun toate femeile. „Atunci, te mint.” — Mai rămâi. O să gătesc ceva pentru diseară. S-a apropiat de ea și s-a jucat cu o șuviță din părul ei. Mai stai și poate… Lily a stat două secunde pe gânduri. Chiar dacă i se oferea și un loc în care săși petreacă noaptea, prețul pe care trebuia să-l plătească era prea mare. — Trebuie să plec, a spus ea și s-a întors către ușă. — Te rog să rămâi. El a făcut o pauză, apoi a adăugat, cu un ton aproape disperat: O să-ți dau bani. 1475

Ea s-a oprit și s-a uitat la el. — Deci asta e, nu? a zis el încet. Zâmbetul i-a dispărut de pe față, trăsăturile lui trădând tristețe. Nu mai era amantul plin de sine, ci un bărbat între două vârste, trist, cu burtă, în viața căruia nu exista nicio femeie. Ceva mai devreme, Lily socotise că în ochi avea o expresie de răutate; acum aceiași ochi exprimau doar oboseala, înfrângerea. Știu că-i adevărat, a zis el și a oftat. N-ai venit de dragul meu. Vrei bani. Abia în acel moment s-a uitat la bărbat fără să simtă dezgust față de el. În aceeași clipă a hotărât să fie cinstită cu el. — Da, a recunoscut. Am nevoie de bani. Am rămas pe jantă și nu găsesc nimic de lucru în Roma. — Dar ești americancă. Te poți întoarce acasă. — Nu mă pot duce acolo. — De ce? Ea s-a uitat în altă parte. — Nu pot și gata. Nu mă așteaptă nimic acolo. El a analizat vorbele ei câteva clipe, apoi a tras o concluzie care părea normală. — Ești căutată de poliție? — Nu. Nu de poliție… — Atunci de cine fugi? „Fug de Diavolul în persoană.” Însă nu putea spune asta. De aceea, i-a răspuns simplu: — De un bărbat. Cineva care îmi dă bătăi de cap. „Vreun prieten posesiv” a bănuit el. Apoi a clătinat din cap compătimitor. — Deci ai nevoie de bani. Atunci, vino! Îți dau eu niște bani, a zis el și s-a răsucit să meargă spre dormitor. — Stai, Filippo! Simțindu-se vinovată, a băgat mâna în buzunar și a scos cei o sută de euro pe care îi luase din sertarul cu șosete. Cum să fure de la un bărbat care era disperat să aibă tovărășia unei femei? Îmi pare rău, i-a zis. Ăștia sunt banii tăi. Aveam mare nevoie de ei, dar nu trebuia să ți-i iau. A întins mâna și i-a îndesat banii în palmă, abia reușind să ridice ochii spre el. O să mă descurc eu cumva. S-a întors apoi să plece. — Carol. Chiar așa te cheamă? Cu mâna pe clanța ușii, ea s-a oprit. — Ajunge și numele ăsta. — Spui că ai nevoie de o slujbă. Ce știi să faci? Ea l-a privit. — Orice. Pot face curat, servi la masă. Dar trebuie să fiu plătită în numerar. 1476

— Vorbești foarte bine italiana. A măsurat-o atent, gândindu-se. Am o verișoară, aici, în oraș, a zis el într-un final. Organizează tururi. — Ce fel de tururi? — La Forum, la bazilică, a spus el ridicând din umeri. La locurile vizitate de turiști în Roma. Uneori are nevoie de ghizi care să vorbească engleză. Dar trebuie pregătire. — Păi eu am! Am o diplomă în studii clasice. Speranța a făcut-o să capete viață. Știu istorie. Mă pricep foarte bine la cea antică. — Dar Roma o cunoști? Lily a izbucnit în râs și și-a lăsat rucsacul jos. — Sinceră să fiu, o cunosc bine, a zis ea.

1477

• DOUĂZECI ȘI UNU Maura a rămas pe trotuarul acoperit de gheață și a privit reședința Beacon Hill, ale cărei ferestre erau atrăgător iluminate. În salonul de la intrare se vedea licărul șemineului, la fel ca în noaptea când ea pășise pe ușă, atrasă de flăcările jucăușe și de promisiunea unei cești de cafea. În această seară se simțea atrasă spre scări de curiozitate, aceea de a cunoaște mai bine un bărbat care o intriga și, trebuia să recunoască asta, o și speria puțin. A apăsat pe butonul soneriei și a auzit sunetul ei răsunând prin încăperi pe care încă nu le văzuse. Se aștepta ca ușa să fie deschisă de majordom, dar a rămas surprinsă când chiar Anthony Sansone însuși a apărut în prag. — Nu eram sigur că vei veni, a zis el, după ce ea a intrat. — Nici eu, a recunoscut ea. — Ceilalți vor sosi mai târziu. M-am gândit că ar fi bine ca noi doi să discutăm netulburați. A ajutat-o să-și dezbrace paltonul și a deschis panoul secret care ascundea dulapul de haine. Și, până la urmă, cum de-ai decis să vii? — Ai spus că avem interese comune. Vreau să știu ce înțelegi tu prin asta. El i-a agățat paltonul și s-a întors, revelându-și silueta înaltă, îmbrăcată în negru, și având chipul iluminat în auriu de flăcările focului. — Răul, a zis el. Asta avem în comun. Amândoi l-am văzut de aproape. L-am privit în ochi, i-am simțit răsuflarea. Și l-am simțit fixându-ne cu ochi reci. — Multora li s-a întâmplat asta. — Dar tu l-ai cunoscut foarte bine. — Iar te referi la mama mea. — Joyce mi-a spus că nimeni nu a reușit încă să identifice toate victimele făcute de Amalthea. — Nu m-a preocupat ancheta aceea. Am stat deoparte. Ultima oară am văzuto pe Amalthea în iulie, și nu vreau să o mai vizitez din nou. — Chiar dacă ignori răul, nu-l poți alunga. A rămas acolo, ca parte a vieții tale… — Nu a vieții mele. — … ajungând până la ADN-ul tău. — O naștere accidentală. Nu ne suntem propriii părinți. — Dar, la un anumit nivel, crimele comise de mama ta sigur te apasă, Maura. Te fac să-ți pui întrebări. — Dacă nu cumva sunt și eu un monstru? — Nu te-ai întrebat asta? Ea a tăcut o clipă, conștientă de atenția cu care el îi urmărea reacțiile. 1478

— Nu semăn deloc cu mama mea. Dacă-mi permiți s-o spun, sunt chiar opusul ei. Uită-te la cariera pe care mi-am ales-o, la activitatea pe care o desfășor. — Nu cumva e o formă de ispășire? — N-am ce să ispășesc. — Dar ai ales să lucrezi de partea victimelor. Și a justiției. Nu toată lumea ia o asemenea hotărâre și nu oricine face asta atât de bine și cu o asemenea îndârjire. De aceea te-am invitat în această seară. A deschis ușa celeilalte camere. De aceea vreau să-ți arăt ceva. L-a urmat într-o sufragerie lambrisată, unde masa masivă era aranjată deja pentru cină. Fuseseră aduse cinci tacâmuri, a observat ea, și a admirat paharele de cristal și farfuriile din porțelan fin, tivite cu auriu și cu albastru cobalt. Și în acea încăpere se afla un șemineu, ale cărui flăcări tresăltau în vatră, însă încăperea foarte spațioasă, înaltă de peste trei metri și jumătate, era destul de răcoroasă, așa că s-a bucurat că păstrase pe ea puloverul de cașmir. — În primul rând, vrei un pahar de vin? a întrebat-o el, ridicând o sticlă de Cabernet. — Da. Mulțumesc. El a turnat și i-a întins paharul, dar ea abia s-a uitat la vin; atenția îi fusese atrasă de portretele atârnate pe pereți. O mulțime de chipuri, atât bărbați, cât și femei, se uitau la ea de peste veacuri. — Astea sunt doar câteva, a spus el. Portretele pe care familia mea a reușit să le procure de-a lungul anilor. Unele sunt copii moderne, iar altele sunt doar reprezentări ale felului cum socotim noi că arătau acei oameni. Dar câteva dintre aceste portrete sunt originale. Așa cum trebuie să fi arătat aceste persoane. A traversat încăperea și a rămas în fața unui portret. Reprezenta o femeie tânără cu ochi negri și sclipitori, cu părul negru strâns frumos la ceafă. Fața ei era un oval palid, iar în lumina discretă a camerei, la care se adăuga strălucirea focului, pielea ei părea transparentă și atât de vie, încât Maura a reușit să-și imagineze vibrația pulsului pe gâtul ei alb. Tânăra femeie stătea parțial întoarsă către artist, iar rochia ei de un roșu adânc sclipea de fire aurii. Privirea îi era directă și netemătoare. — O chema Isabella, a spus Sansone. Pictura a fost realizată cu o lună înainte de a se căsători. Portretul ar avea nevoie de o ușoară restaurare. Pe pânză au apărut câteva urme de bășicare. A avut noroc să supraviețuiască incendiului care i-a distrus casa. — E frumoasă. — Da, a fost. Spre marea ei nefericire. Maura s-a încruntat. — De ce? 1479

— S-a căsătorit cu Nicolo Contini, un nobil venețian. Din câte se spune, a fost o căsătorie foarte fericită, până când – și Sansone a făcut o pauză –, până când Antonino Sansone le-a distrus viețile. Surprinsă, Maura s-a uitat la el. — E vorba despre bărbatul din portret? Din cealaltă cameră? El a confirmat cu un gest. — Distinsul meu strămoș. Vai, el putea să-și justifice acțiunile susținând că făcea totul pentru a alunga Răul. Biserica l-a sprijinit în toate – tortură, sângerare, ardere pe rug. Venețienii erau deosebit de iscusiți la tortură și foarte inventivi când trebuiau să creeze instrumente noi și brutale pentru a stoarce mărturisiri. Indiferent cât de absurde ar fi fost acuzațiile, câteva ore petrecute în temniță cu Monseniorul Sansone făceau aproape pe oricine să-și recunoască vina. Fie că acele acuzații erau practicarea vrăjitoriei, ori aruncarea de farmece asupra vecinilor, ori însoțirea cu Diavolul, recunoașterea în fața tuturor era singura modalitate de a scăpa de dureri și de chinuri, de a obține îndurarea morții. Însă aceasta nu era chiar atât de îndurătoare, pentru că mai toți condamnații erau arși de vii. Sansone a privit în jur, către alte portrete. Fețele unor morți. Toți oamenii pe care îi vezi aici au suferit din pricina lui. Bărbați, femei, copii – omul nu alegea. Se spune că se trezea în fiecare zi dornic să se apuce de treabă, apoi se întărea cu un dejun sănătos, alcătuit din pâine și carne. După asta îmbrăca roba pătată de sânge și își începea munca, descoperind eretici. Cu toate că zidurile erau groase, din piatră, trecătorii puteau auzi țipetele și gemetele chiar din stradă. Maura și-a plimbat privirea prin cameră, încercând să rețină fețele celor sortiți pieirii; și le-a imaginat contorsionate de durere, desfigurate de lovituri. Cât de mult puteau rezista? Cât timp se agățau de speranța evadării, de șansa de a trăi? — Antonino i-a zdrobit pe toți, a spus Sansone. Cu excepția unei persoane. Și a ridicat privirea spre femeia cu ochi luminoși. — Isabella a supraviețuit? — Vai, nu. Nimeni nu supraviețuia tratamentului aplicat. Ca și ceilalți, ea a murit. Dar nu s-a dat bătută. — A refuzat să mărturisească? — Și să i se supună. Ar fi fost de ajuns să-l amestece pe soțul ei. Să renunțe la el, aruncând asupra lui acuzația de vrăjitorie, și ar fi rămas în viață. Pentru că Antonino nu dorea de fapt confesiunea ei. O voia chiar pe Isabella. „Frumusețea ei a fost și marea ei nefericire. Asta a vrut să spună mai devreme.” — Un an și o lună, a zis el. Atât a supraviețuit într-o celulă neîncălzită, fără lumină. În fiecare zi, a avut câte o întâlnire cu cel care o tortura. S-a uitat la Maura. Am văzut instrumentele de tortură din acele vremuri. Nu-mi pot imagina o versiune a iadului mai cumplită. 1480

— Și el nu a reușit să o înfrângă? — I s-a opus până în ultima clipă de viață. Chiar și atunci când i s-a luat nounăscutul. Chiar când i-au zdrobit mâinile, i-au jupuit pielea de pe spate și când iau rupt încheieturile. Toate aceste brutalități au fost înscrise meticulos în jurnalele personale ale lui Antonino. — Chiar ai citit acele jurnale? — Da. Au fost transmise dintr-o generație în alta. Sunt păstrate într-un seif, laolaltă cu alte lucruri neplăcute de familie din acea epocă. — Cumplită moștenire! — La asta mă refeream când ți-am spus că avem interese și preocupări comune. Amândoi am moștenit un sânge otrăvit. Ea și-a îndreptat din nou ochii spre fața Isabellei și, brusc, i-a venit în minte ceva ce îi spusese el cu doar câteva clipe în urmă. „I-au luat nou-născutul.” S-a uitat la el. — Ai spus că a avut un copil în temniță. — Da. Un fiu. — Ce s-a întâmplat cu el? — A fost dat spre îngrijire la o mănăstire, unde a crescut. — Dar era fiul unei eretice. De ce i s-a îngăduit să trăiască? — Datorită tatălui său. Înțelegând, Maura l-a privit cutremurată. — Antonino Sansone? El a confirmat cu un gest. — Băiatul s-a născut după ce mama lui stătuse închisă vreme de unsprezece luni. „Un copil născut din viol, s-a gândit ea. Deci astfel începe familia Sansone. Cu copilul unei femei condamnate la moarte. Și al unui monstru.” S-a uitat în jur, la celelalte portrete. — Nu cred că mi-aș dori portretele astea atârnate în casă. — Ți se pare morbid. — M-ar face să-mi amintesc în fiecare zi. M-ar urmări mereu felul în care au murit. — Și le-ai ascunde într-un dulap? Ai evita să le privești, așa cum te ferești să te gândești la mama ta? Ea a devenit dintr-odată crispată. — N-am niciun motiv să mă gândesc la ea. Nu face parte din viața mea. — Ba face. Și te gândești la ea, adevărat? Nu poți evita asta. — Dar e cât se poate de sigur că nu i-aș pune portretul în camera mea de zi. Și-a lăsat pe masă paharul cu vin. Practici o formă bizară de venerare a strămoșilor. Etalarea torționarului familiei în salonul de la intrare, ca pe un fel de icoană, de parcă te-ai mândri cu un asemenea strămoș. Iar aici, în sufragerie, ții 1481

portretele victimelor lui. Toate fețele astea care te privesc seamănă cu o colecție de trofee. E ceva ce… „Doar un vânător ar expune.” A tăcut o clipă, a privit spre paharul gol, conștientă brusc de liniștea din casă. Cinci tacâmuri la masă, ea fiind singurul oaspete care sosise, probabil singurul invitat la cină. A tresărit când el i-a atins brațul și a întins mâna să ia paharul gol. S-a întors să i-l umple, iar ea l-a privit din spate, remarcând umerii musculoși de sub puloverul pe gât. Apoi el s-a întors cu fața spre ea și i-a întins paharul. Ea l-a luat, dar nu a sorbit, cu toate că, deodată, și-a simțit gâtul uscat. — Știi de ce sunt toate aceste portrete aici? a întrebat el cu glas stăpânit. — Mi se pare… straniu. — Am crescut cu ele. Au fost expuse în casa tatălui meu și în casa tatălui său. La fel și portretul lui Antonino, dar întotdeauna în încăperi separate. Întotdeauna într-un loc unde să iasă în evidență. — Ca un altar. — Într-un fel. — Îl onorezi pe acel om? Pe călău? — Îi păstrăm amintirea vie. Nu ne îngăduim să uităm cine – și ce – a fost. — De ce? — Pentru că avem răspunderea asta. Îndatorirea sacră pe care familia Sansone a acceptat-o cu generații în urmă, începând cu fiul Isabellei. — Copilul născut în temniță. El a dat din cap. — Monseniorul Sansone a murit înainte ca Vittorio să devină adult. Dar reputația lui de monstru se răspândise, iar numele de Sansone nu mai prezenta un avantaj, ci mai curând un blestem. Vittorio și-ar fi putut lepăda numele sau nega sângele moștenit. Însă el a procedat tocmai invers. A îmbrățișat numele Sansone, precum și povara pe care acest lucru o presupunea. — Ai spus ceva de o îndatorire sacră. Despre ce este vorba? — Vittorio a jurat să ispășească pentru faptele tatălui său. Dacă te uiți la blazonul familiei, vei vedea cuvintele: „Sed libera nos a malo”. În latină. Maura l-a privit nelămurită. — Eliberează-ne de rău! — Întocmai. — Și ce trebuie să facă urmașii lui Sansone? — Să vâneze Diavolul, doctore Isles. Asta facem. Un moment, ea nu a reacționat. „Nu poate vorbi serios”, și-a spus, însă Anthony nu a slăbit-o din ochi. — E o figură de stil, nu? a zis ea în cele din urmă. — Știu că nu crezi în existența lui reală. 1482

— Satana? a întrebat ea, și nu și-a putut reține un hohot de râs. — Oamenilor nu le vine greu să creadă în existența lui Dumnezeu, a zis el. — De aceea se cheamă credință. Nu necesită dovezi, pentru că nu e nevoie de ele. — Cine crede în lumină trebuie să creadă și în întuneric. — Dar te referi la o ființă supranaturală. — Vorbesc despre rău, distilat în forma lui cea mai pură. Care se manifestă sub forma unor creaturi reale, în carne și oase, care pășesc printre noi. Nu mă refer la crimele făptuite sub imperiul impulsurilor, la soțul gelos care împinge gelozia la extrem, ori la soldatul speriat care seceră inamici neînarmați. Mă refer la ceva cu totul diferit. Oameni care par umani, dar sunt cu totul altceva. — Demoni? — Da, dacă vrei să-i numești astfel. — Și chiar crezi în existența lor, a monștrilor sau a demonilor, ori cum vrei să-i numești? — Știu că există, a zis el calm. Sunetul soneriei a făcut-o să tresară. A aruncat o privire spre salonul de la intrare, dar Sansone nu a făcut nicio mișcare ca să răspundă la ușă. A auzit pași, iar apoi glasul majordomului. — Bună seara, doamnă Felway. Dați-mi voie să vă iau paltonul. — Am întârziat puțin, Jeremy. Îmi cer scuze. — Nici domnul Stark, nici doctorul O’Donnell nu au sosit încă. — Încă nu? Ei, atunci nu mă mai simt atât de vinovată. — Domnul Sansone și doctorul Isles sunt în sufragerie, dacă vreți să vă alăturați lor. — Da, dar tare aș bea ceva mai întâi. Femeia care a intrat furtunos în cameră era înaltă cât un bărbat și arăta la fel de puternică, datorită umerilor largi, scoși în evidență de o jachetă din tweed, cu epoleți din piele. Cu toate că părul ei era brăzdat de fire argintii, se deplasa cu vigoarea și cu siguranța unei persoane care știa să se impună. Fără să ezite o clipă, s-a apropiat de Maura. — Pesemne că tu ești doctorul Isles, a zis ea și i-a strâns mâna cu simplitate. Edwina Felway. Sansone i-a întins un pahar cu vin. — Cum sunt șoselele, Winnie? — Nesigure, a spus ea și a sorbit din vin. Mă surprinde că Ollie nu a ajuns încă. — Păi e abia ora opt. Vine cu Joyce. Edwina s-a uitat lung la Maura. Privirea ei era directă, chiar insistentă. — S-a înregistrat vreun progres în anchetă? — N-am discutat despre asta, a precizat Sansone. 1483

— Serios? Dar e singurul lucru care ne preocupă. — Nu pot discuta pe marginea acestui subiect, a spus Maura. Sunt convinsă că înțelegeți de ce. Edwina s-a uitat la Sansone. — Să înțeleg că nu a fost de acord? — De acord cu ce? a întrebat Maura. — Să te alături grupului nostru, doctore Isles. — Winnie, grăbești puțin lucrurile. Nu i-am explicat pe deplin… — Despre Clubul Mefisto? a zis Maura. Despre asta vorbim? S-a lăsat tăcerea. Din încăperea alăturată s-a auzit țârâitul unui telefon. Brusc, Edwina a început să râdă. — Anthony, e cu un pas înaintea ta. — De unde știi de club? a întrebat-o el, uitându-se la Maura. Apoi a scos un oftat, semn că a înțeles. Detectivul Rizzoli, desigur. Am auzit că s-a interesat de noi. — E plătită să pună întrebări, a zis Maura. — S-a convins că nu suntem suspecți? — Numai că nu-i plac misterele. Iar grupul vostru e foarte misterios. — De aceea ai acceptat invitația mea din seara asta. Ca să afli cine suntem. — Cred că am aflat, a spus Maura. Și am impresia că am auzit destule ca să iau o decizie. Și-a lăsat paharul pe masă. Nu mă interesează metafizica. Știu că există rău pe lume, căci a existat dintotdeauna. Dar nu e nevoie să crezi în Satana ori în demoni ca să-l explici. Ființele umane sunt perfect capabile să făptuiască răul și singure. — Nu te interesează câtuși de puțin să te alături clubului? a întrebat-o Edwina. — Nu am ce căuta aici. Și aș dori să plec imediat. S-a răsucit, și l-a văzut pe Jeremy stând în cadrul ușii. — Domnule Sansone? Majordomul ținea în mână un telefon portabil. A telefonat domnul Stark. E foarte îngrijorat. — În legătură cu ce? — Doctorul O’Donnell trebuia să-l ia, dar nu a apărut încă. — Când trebuia să ajungă la el? — În urmă cu patruzeci și cinci de minute. I-a telefonat, dar ea nu răspunde, nici pe telefonul fix, nici pe mobil. — Stai să încerc și eu. Sansone a luat telefonul și a format, bătând darabana în tăblia mesei în vreme ce aștepta să i se răspundă. A închis, a format din nou și a bătut darabana și mai nervos. Nimeni nu a scos vreo vorbă; cu toții îl urmăreau, ascultând ritmul accelerat al degetelor lui. În noaptea când murise Eve Kassovitz, acești oameni stătuseră în aceeași încăpere, fără să-și dea seama că Moartea era dincolo de uși. 1484

Că își croise drum în grădină și că lăsase simboluri stranii pe ușă. Această casă fusese marcată. „Poate că și oamenii dinăuntru sunt marcați.” Sansone a închis. — N-ar trebui să anunțați poliția? a întrebat Maura. — A, s-ar putea ca Joyce să fi uitat, a spus Edwina. Mi se pare că e prematur să cerem intervenția poliției. — Nu vreți să plec eu cu mașina să văd ce se petrece acasă la doctorul O’Donnell? s-a oferit Jeremy. Sansone a privit lung la telefon. — Nu, a spus el după o vreme. Mă duc eu. Prefer să rămâi aici, poate telefonează ea între timp. Maura l-a urmat până în salon; el și-a luat paltonul din dulap, iar ea l-a urmat. — Te rog să rămâi la cină, a spus el și a întins mâna după cheile mașinii. Nu e nevoie să te grăbești spre casă. — Păi, nu merg acasă, a spus ea. Vin cu tine.

1485

• DOUĂZECI ȘI DOI La reședința doctorului Joyce O’Donnell, lumina de pe verandă era aprinsă, dar nimeni nu a răspuns la sonerie. Sansone a încercat clanța. — Încuiat, a zis el, scoțându-și telefonul mobil. Încerc să o mai sun o dată. În timp ce el îi forma numărul, Maura s-a retras de pe verandă și a rămas pe alee. De acolo a ridicat ochii spre casă, la fereastra de la etaj, pe care se revărsa o lumină vie. Slab, a auzit un telefon sunând înăuntru. Apoi, din nou, liniște. Sansone a închis. — A intrat robotul. — Trebuie să o chemăm pe Rizzoli. — Încă nu, a spus Sansone și, scoțând o lanternă din buzunar, a pornit pe aleea curățată de zăpadă care mergea de-a lungul casei. — Unde te duci? El a continuat să meargă, paltonul său negru făcându-l să se confunde cu umbrele întunecate. Fasciculul lanternei a jucat pe dalele de piatră și a dispărut după colțul casei. Maura a rămas singură în curtea din față, ascultând foșnetul frunzelor moarte din ramurile de deasupra capului. — Sansone? a strigat ea. Bărbatul nu i-a răspuns. Și-a auzit doar bătăile accelerate ale inimii. L-a urmat pe după colțul casei. Ajunsă acolo, s-a oprit pe aleea pustie, având în față garajul mare și întunecat. A dat să-l strige iarăși, dar ceva a făcut-o să se abțină: senzația îngrozitoare a prezenței cuiva care o urmărea, ținându-se aproape. S-a răsucit brusc și și-a plimbat privirea de-a lungul străzii. A văzut o bucată zdrențuită de hârtie purtată de vânt, rostogolindu-se nebunește de-a lungul trotuarului. A simțit apoi degetele cuiva cuprinzându-i brațul. Scoțând un țipăt aproape mut, a încercat să se smulgă și s-a împiedicat. S-a trezit privindu-l pe Sansone, care apăruse exact în spatele ei, fără să scoată niciun sunet. — Mașina ei este încă în garaj, a spus el. — Și atunci, unde e? — Mă duc prin spate. De această dată, Maura nu l-a mai scăpat din priviri, ci a mers în urma lui, prin curtea laterală, trecând prin zăpada mare și neatinsă care se depusese de-a lungul zidurilor garajului. Când au ajuns în curtea din spate, pantalonii ei se udaseră, iar în pantofi îi intrase zăpadă; aceasta se topise făcând-o să-și simtă 1486

picioarele reci. Fasciculul lanternei lui Sansone a trecut peste tufișuri și scaune pliante, toate acoperite de o pătură catifelată de zăpadă. Nicio urmă de talpă, zăpada era neatinsă. Curtea era închisă de un zid năpădit de vițele unei plante cățărătoare, creând un spațiu privat, complet ascuns de ochii vecinilor. Iar ea se afla în acel loc, împreună cu un bărbat pe care abia îl cunoscuse. Însă el nu a luat-o în seamă. Își concentrase atenția asupra ușii de la bucătărie, pe care nu reușea să o deschidă. O clipă, s-a uitat la ușă, gândindu-și următoarea mișcare. Apoi a privit-o pe Maura. — Ai numărul detectivului Rizzoli? a întrebat-o el. Telefonează-i! Maura și-a scos mobilul și s-a apropiat de fereastra bucătăriei, ca să aibă mai multă lumină. Tocmai se pregătea să formeze numărul, când privirea i-a căzut pe chiuvetă, aflată foarte aproape de geam. — Sansone, a șoptit ea. — Ce s-a întâmplat? — Sânge – aproape de gaura de scurgere. El a aruncat o privire, iar următoarea lui acțiune a șocat-o pe Maura. Sansone a luat unul dintre scaunele pliante și l-a azvârlit în fereastră. Geamul s-a spart, iar cioburile au sărit ca niște schije în bucătărie. Apoi a escaladat fereastra și, două secunde mai târziu, a deschis ușa. — Am văzut sânge și pe podea, a zis el. Maura s-a uitat la petele roșii de pe dalele crem. Sansone a ieșit în fugă din bucătărie, făcând pulpanele paltonului să fâlfâie ca poalele unei cape, deplasându-se atât de repede, încât, în vreme ce ea ajunsese abia la piciorul scării, el se afla deja pe palierul de la etaj. Maura a văzut alte dâre de sânge pe jos, pe treptele de stejar, pe lângă perete, ca și cum mâna sau piciorul victimei sar fi frecat de perete în timp ce trupul era târât în sus pe scară. — Maura! a strigat brusc Sansone. Ea a grăbit urcușul, a ajuns pe palierul de la etaj și a văzut și mai mult sânge, ca niște urme de schiuri pe podeaua din hol. Apoi a auzit și un sunet, amintind de cel scos de apa care gâlgâie printr-un aparat de respirat în apă. Și-a dat seama ce avea să vadă în încăpere chiar înainte de a pătrunde înăuntru: nu o victimă moartă, ci una care se zbătea cu disperare să trăiască. Joyce O’Donnell zăcea pe spate pe podea, cu ochii larg deschiși, ochi în care se citea spaima de moarte, în timp ce din gât îi țâșnea sânge. Scoțând un șuierat, aspira aer, care gâlgâia în plămâni, făcând-o să tușească. Din gât a explodat un jet de sânge de un roșu strălucitor, stropindu-l pe Sansone pe față, deoarece acesta îngenunchease lângă ea. — Preiau eu rănita! Telefonează la poliție! i-a spus Maura pe un ton poruncitor și s-a lăsat imediat în genunchi și și-a apăsat degetele pe rana tăiată. Obișnuită să atingă doar carnea morților, sângele care i-a curs pe mâini i s-a părut înspăimântător de fierbinte. „Să apelăm la ABC-ul măsurilor de prim 1487

ajutor, s-a gândit ea: deblocarea căilor aeriene, respirația și circulația.” Însă cu o tăietură brutală de cuțit, atacatorul compromisese toate cele trei căi de salvare. „Chiar dacă sunt doctor, nu pot face mai nimic pentru a o salva.” Sansone a terminat de vorbit la telefon. — Ambulanța este pe drum. Cu ce te pot ajuta? — Adu-mi niște prosoape. Trebuie să opresc sângerarea! Degetele lui O’Donnell s-au prins în jurul încheieturii Maurei, strângând-o cu o forță care trăda disperarea. Pielea era atât de alunecoasă, încât degetele Maurei au fugit de pe rană, făcând ca hemoragia să pornească din nou. Încă un șuierat, un acces de tuse care a azvârlit stropi din traheea incizată. O’Donnell se îneca. La fiecare inspirație, inhala sânge în plămâni. Acesta gâlgâia în trahee, devenind spumos în alveole. Maura examinase de multe ori plămânii incizați ai altor victime care suferiseră răni grave la gât; știa mecanismul morții. „Acum urmăresc ce se petrece și nu pot face nimic pentru a împiedica procesul.” Sansone a venit repede în dormitor, aducând prosoape, iar Maura a apăsat unul împăturit peste gât. Materialul alb și plușat s-a înroșit imediat, ca prin minune. O’Donnell a strâns-o și mai tare de încheietura mâinii. Buzele ei s-au mișcat, dar nu a putut articula niciun cuvânt, ci doar un gâlgâit de aer însoțit de stropi de sânge. — Stai liniștită, i-a zis Maura. Ambulanța va sosi curând. O’Donnell a început să tremure, membrele mișcându-i-se dezarticulat, de parcă ar fi fost cuprinsă de o criză. Însă ochii ei rămăseseră ațintiți asupra Maurei. „Citește oare adevărul din ochii mei? Că știu de moartea ei iminentă?” Auzind vaierul îndepărtat al unei sirene, Maura a ridicat capul. — Auzi, vine, a spus Sansone. — Ușa din față a rămas încuiată! — Mă duc să îi întâmpin. Și Sansone s-a ridicat, apoi Maura l-a auzit bocănind în timp ce cobora treptele spre parter. Ochii lui O’Donnell erau încă vii, privind fix. Buzele i se mișcau mai repede acum, iar degetele au prins-o pe Maura într-o strânsoare ca de gheare. De afară, urletul sirenei s-a auzit tot mai aproape, însă, în încăpere, singurele sunete erau cele ale respirației gâlgâite scoase de femeia muribundă. — Mai rezistă, Joyce! a îndemnat-o Maura. Știu că mai poți rezista! O’Donnell a tras-o pe Maura de încheietură, cu mișcări panicate care amenințau să smulgă degetele acesteia de pe rană. La fiecare gâfâit, din gâtlej în explodau stropi strălucitori de sânge. Ochii i s-au dilatat, de parcă ar fi zărit bezna căscându-se dinaintea ei. „Nu”, a format ea cuvântul din buze. „Nu”. În acea clipă, Maura și-a dat seama că femeia nu se mai uita la ea, ci la ceva aflat în spatele ei. Abia atunci a auzit scârțâitul podelei. 1488

„Atacatorul nu a părăsit casa. Încă este aici. În această încăpere.” S-a întors exact în clipa când lovitura a pornit spre ea. A văzut bezna năpustindu-se spre ea cu iuțeala bătăilor de aripă de liliac, apoi a căzut cu brațele în lături. S-a izbit cu fața de podea și a rămas întinsă acolo, năucită, văzând doar negru dinaintea ochilor. A simțit însă, transmis prin podeaua de lemn, duduitul pașilor celui care se îndepărta în fugă, semănând cu bătaia inimii acelei case, pulsând aproape de obrazul ei. Durerea și-a croit drum spre creier și a devenit un bubuit ritmic de baros care părea să bată cuie în țeasta ei. Nu a mai apucat să audă ultima răsuflare a lui Joyce O’Donnell. Brusc, cineva a prins-o de umăr. Cuprinsă de panică, a dat nebunește din brațe, luptându-se să scape, încercând să-l izbească orbește pe atacator. — Maura, oprește-te! Maura! Cu mâinile prinse între ale lui, a reușit doar să se zbată fără multă vlagă. Apoi ochii i s-au limpezit și l-a văzut pe Sansone care o privea. A auzit și alte voci, dar a perceput și luciul metalic al unei brancarde. Întorcându-se, a reușit să distingă doi paramedici care stăteau ghemuiți lângă trupul lui Joyce O’Donnell. — Nu detectez puls. Nici respirație. — Are vena asta deschisă. — Isuse, cât sânge a pierdut! — Cum se simte cealaltă doamnă? a întrebat paramedicul, uitându-se la Maura. — Pare să-și fi revenit. Cred că a leșinat, a spus Sansone. — Ba nu, i-a șoptit Maura și l-a prins de braț. A fost aici. — Poftim? — A fost aici! În camera asta! Brusc, Sansone și-a dat seama ce spunea Maura și s-a tras înapoi cu o expresie uimită, după care s-a ridicat în picioare. — Nu – așteaptă sosirea poliției! Dar Sansone ajunsese deja la ușă. Cu efort, s-a ridicat nesigură pe picioare, cu vederea în ceață, amenințând să i se întunece. Când, în cele din urmă, încăperea s-a mai luminat, a văzut cei doi paramedici îngenuncheați în sângele pierdut de Joyce O’Donnell și echipamente și ambalaje de la diverse medicamente de prim ajutor și intervenție împrăștiate în jur. Pe osciloscop se derula EKG-ul. Se vedea doar o linie dreaptă. • Jane s-a strecurat alături de Maura, pe bancheta din spate a mașinii de patrulare, și a închis ușa. Acel val scurt de aer rece a părut să alunge orice căldură din vehicul, iar Maura a început să tremure din nou. — Sigur te simți bine? a întrebat-o Jane. Poate ar trebui să te ducem la spital. — Vreau să ajung acasă, a zis Maura. Nu pot merge acum? 1489

— Îți mai amintești ceva? Alte amănunte care să-ți fi venit între timp? — Ți-am spus, nu i-am văzut fața. — Doar hainele. — Ceva negru. — Ceva? Vorbim de un om sau de vreun animal? — Nu știu. Totul s-a petrecut fulgerător. — Și Anthony Sansone era îmbrăcat în negru. — N-a fost el. El a ieșit din cameră. A coborât să deschidă ușa din față înainte de sosirea ambulanței. — Da, așa zice și el. Fața lui Jane era creionată având în fundal luminile mașinilor de poliție parcate pe cealaltă parte a străzii. Sosise deja convoiul de vehicule oficiale, iar între țărușii plantați în grădina din față flutura banda galbenă de plastic care izola locul crimei. Maura stătuse în mașină multă vreme, iar sângele de pe paltonul ei se închegase, făcând țesătura să devină rigidă ca un pergament. Avea să arunce acel palton; nu mai putea să-l poarte vreodată. S-a uitat spre casă, unde se aprinseseră toate luminile. — Când am ajuns acolo, ușile erau închise. Cum a pătruns înăuntru? — Nu se vede niciun semn de intrare forțată. Doar acea fereastră spartă la bucătărie. — A trebuit să o spargem. Am văzut sânge în chiuvetă. — Și Sansone a fost cu tine tot timpul? — Am stat împreună toată seara, Jane. — Cu excepția perioadei când a dat ocol casei. Susține că nu a văzut pe nimeni afară. Și a răscolit foarte rău zăpada când a căutat prin jurul casei. A distrus orice posibile urme lăsate de făptaș. — Dar el nu e suspect în toată afacerea asta. — N-am spus că e. Maura a tăcut, gândindu-se brusc la ceva ce tocmai îi spusese Jane. „Niciun semn de intrare forțată.” — Deci Joyce O’Donnell l-a primit în casă, a zis Maura. Ea l-a lăsat înăuntru pe ucigaș. — Ori a uitat să încuie ușa. — Sigur ar fi încuiat. Nu era atât de nesăbuită. — Dar nici n-a fost precaută. Când lucrezi cu monștri, nu se știe care dintre ei te va urmări până acasă. Toate crimele astea s-au petrecut în preajma ei, doctore. Cu prima dintre ele, ucigașul îi atrage atenția, telefonându-i. A doua se petrece chiar lângă reședința unde ea este invitată la cină. Totul ducea până aici. La evenimentul principal. — De ce crezi că l-a lăsat să intre? 1490

— Poate a crezut că-l va ține sub control. Gândește-te numai la numeroasele închisori în care a intrat, la oameni precum Warren Hoyt ori Amalthea Lank, pe care i-a intervievat. A reușit să stabilească relații personale cu toți. Auzind menționat numele mamei ei, Maura a avut o tresărire, dar nu a spus nimic. — Seamănă cu o dresoare de lei care, lucrând cu animalele în fiecare zi, începe să creadă că le ține pe toate sub control. Se așteaptă ca ele să reacționeze ca niște pisicuțe cuminți de fiecare dată când pocnește din bici. Poate chiar își închipuie că animalele o iubesc. Apoi, într-o zi, se întoarce o clipă cu spatele, iar ele își înfig colții în gâtul ei. — Știu că nu ai plăcut-o niciodată, a spus Maura. Dar, dacă ai fi fost acolo, dacă ai fi văzut-o murind… a zis ea, privind-o pe Jane. Era îngrozită. — Faptul că a murit nu mă va face să-mi placă tocmai acum. A devenit o victimă, iar eu sunt datoare să depun toate eforturile să-l prind pe ucigaș. Dar mie imposibil să cred altceva decât că s-a aruncat singură în brațele morții. S-a auzit o ciocănitură în geam, iar Jane l-a deschis. Un polițist s-a uitat la amândouă și a zis: — Domnul Sansone vrea să știe dacă ați terminat cu ancheta în ceea ce îl privește. — Nu, n-am terminat. Spune-i să aștepte. — Medicul legist și-a strâns lucrurile. Mai aveți întrebări? — O să-l întreb personal dacă voi avea nevoie. Prin geam, Maura l-a văzut pe colegul ei, doctorul Abe Bristol, ieșind din casă. Abe urma să se ocupe de autopsia lui Joyce O’Donnell. Din atitudinea lui nu a putut descoperi dacă îl tulburase ceea ce văzuse înăuntru. El s-a oprit pe verandă, și-a încheiat calm nasturii de la palton și a început să discute amical cu un polițist. „Abe n-a fost silit să o vadă murind. Nu și-a mânjit paltonul cu sângele ei.” Jane a deschis portiera, iar în mașină a năvălit încă un curent de aer rece. — Vino, doctore, a spus ea, în timp ce cobora. Să te ducem acasă. — Mașina mea a rămas parcată pe Beacon Hill. — Lasă grija mașinii pentru mai târziu. Te duc eu acasă. Apoi Jane s-a întors și a strigat: Părinte Brophy, e gata de plecare. Abia atunci l-a observat Maura pe Daniel, ascuns de umbrele de peste drum. El a pornit spre ele, o siluetă înaltă, pe a cărei față au început să joace luminile tremurătoare și schimbătoare ale girofarurilor. — Ești sigură că te simți bine? a întrebat-o el pe Maura în timp ce a ajutat-o să coboare din mașină. Nu vrei să mergi la spital? — Du-mă acasă, te rog. Cu toate că el i-a oferit brațul drept sprijin, ea l-a ignorat, ținându-și mâinile în buzunare în timp ce se îndreptau spre mașina lui. A simțit privirile polițiștilor 1491

care o urmăreau. „Uite-i pe doctorul Isles și pe preotul acela, iar sunt împreună.” Mai rămăsese cineva care să nu observe, care să nu-și pună întrebări în legătură cu relația dintre ei? „Nu există absolut nimic care să merite atâtea priviri întrebătoare.” S-a așezat pe scaunul din dreapta și a rămas uitându-se fix înainte până când el a pornit motorul. — Mulțumesc, i-a zis ea. — Știi că aș face oricând asta pentru tine. — Te-a chemat Jane? — Mă bucur că a făcut-o. Ai nevoie de un prieten să te conducă acasă. Nu vreun polițist pe care îl cunoști doar din vedere. S-a îndepărtat de bordură, iar luminile supărătoare ale vehiculelor de intervenție s-au estompat, rămânând în urmă. Ai mers prea departe în seara asta, a zis el încet. — Nu asta am încercat, crede-mă. — N-ar fi trebuit să intri în acea casă. Mai bine chemai poliția. — Ce-ar fi să nu mai vorbim despre asta? — Mai există ceva despre care putem vorbi, Maura? Sau așa va fi de acum înainte? N-o să mă mai vizitezi, n-o să-mi mai răspunzi la telefon? În cele din urmă, ea l-a privit. — Daniel, nu întineresc. Am patruzeci și unu de ani, căsătoria mea a fost un dezastru de nedescris și am talentul să dau naștere unor relații fără viitor. Vreau să mă căsătoresc. Vreau să fiu fericită. Nu-mi pot permite să risipesc timpul în relații care nu duc nicăieri. — Chiar dacă prietenia, sentimentele sunt reale? — Prieteniile se desfac mereu. La fel se despart și inimile. — Da, a zis el oftând. Adevărat. Au mers câteva clipe în tăcere, apoi el a zis: N-am vrut să-ți frâng inima. — Nici nu s-a întâmplat asta. — Dar te-am jignit. Știu asta. — Ne-am făcut rău unul altuia. Trebuia. A tăcut o clipă, apoi a spus cu amărăciune: Asta ne cere Dumnezeu atotputernic, nu? Rostise cuvintele cu intenția de a răni, iar din tăcerea lui Maura și-a dat seama că ele își atinseseră scopul. El nu a vorbit nici când s-au apropiat de strada ei; a parcat pe aleea de la intrare și a oprit motorul. A rămas un moment, apoi s-a întors spre ea. — Ai dreptate, a zis el, Dumnezeul meu cere prea mult. Și a tras-o spre el. Ea ar fi trebuit să i se opună; să-l împingă deoparte și să coboare din mașină. Dar nu a făcut-o, pentru că așteptase de prea multă vreme acea îmbrățișare, acel sărut. Și mai mult, mult mai multe. Era o nebunie; nu avea cum să se termine cu 1492

bine. Dar, în acele momente, între ei nu mai stătea nici bunul-simț, nici Dumnezeu. „Și nu ne duce pre noi în ispită.” S-au sărutat tot drumul de la mașină până la ușa casei. „Și ferește-ne de cel rău.” Vorbe inutile, un castel de nisip care încearcă să reziste în calea valurilor care se rostogolesc neîncetat. Au intrat. Ea nu a aprins lumina, și, așa cum stăteau în holul cuprins de umbre, întunericul a părut să amplifice sunetele aspre ale respirației lor, foșnetul hainelor. Ea și-a lepădat paltonul pătat de sânge, iar acesta a căzut la podea, formând o pată întunecată. Holul era iluminat doar de licărul slab care pătrundea prin ferestre. Nu era nimic care să lumineze păcatul lor, nici alți ochi care să fie martori la căderea din starea de sfințenie. Ea a pornit înainte, către dormitor. Al ei. Se rotiseră în acest dans aproape un an, iar fiecare pas îi adusese spre acest moment. Cunoștea inima acestui bărbat, iar el o știa pe a ei, dar carnea lui era aceea a unui străin, pe care nu-l atinsese niciodată. Degetele ei au trecut peste pielea caldă și i-au mângâiat curba spatelui, totul fiind un teritoriu pe care aștepta cu nesaț să îl exploreze. Au scăpat repede de îmbrăcăminte; pierduseră și ultima șansă de a se răzgândi. — Maura, a șoptit el și a început să o sărute pe gât, coborând spre sâni. Maura mea. Cuvintele lui erau ușoare ca o rugă, nu către Dumnezeu, ci către ea. Nu s-a simțit deloc vinovată când l-a primit în brațe. Ea nu călcase niciun jurământ, iar conștiința ei nu avea deloc de suferit. „În noaptea asta, în aceste momente, e al meu”, s-a gândit ea, bucurându-se de această victorie, în vreme ce Daniel gemea în strânsoarea femeii, a picioarelor ei încolăcite în jurul lui, torturându-l plăcut și îndemnându-l. „Am ceea ce tu, Domnul, nu-i poți da nicicând. Ți-l iau. Îl cer pentru mine. Hai, cheamă-ți toți demonii; nu mă sinchisesc.” În noaptea aceea, nici Daniel nu se sinchisea. Când, într-un târziu, trupurile li s-au desprins unul de celălalt, el s-a lăsat moale în brațele ei. Multă vreme au rămas tăcuți. În lumina care intra pe ferestre, ea a putut vedea lucirea slabă din ochii lui, care priveau în gol. Nu dormea, ci rămăsese pe gânduri. Poate regreta. Pe măsură ce clipele treceau, ea nu a mai putut îndura tăcerea. — Îți pare rău? l-a întrebat în cele din urmă. — Nu, a răspuns el în șoaptă, iar degetele i-au alunecat de-a lungul brațului. — Oare de ce nu te cred pe deplin? — Trebuie să fii convinsă? — Vreau să fii fericit. Ceea ce am făcut e firesc. Este uman. A făcut o pauză, apoi, suspinând, a zis: Dar poate că asta e o scuză neconvingătoare ca să păcătuiești. 1493

— Nu la asta mă gândeam. — Dar la ce te gândeai? El a sărutat-o pe frunte, iar răsuflarea i-a încălzit părul. — Mă gândeam la ceea ce se va întâmpla în continuare. — Ce vrei să se întâmple? — Nu vreau să te pierd. — Nu se va întâmpla asta. E opțiunea ta. — Opțiunea mea, a spus el încet. E ca și cum aș avea de ales între a inspira și a expira. S-a rostogolit apoi pe spate. Un moment, a rămas mut. Apoi a spus: Cred că ți-am povestit cum am ajuns să aleg preoția. — Ai spus că sora ta era pe moarte. Suferea de leucemie. — Și am făcut un târg. O înțelegere cu Dumnezeu. El și-a respectat promisiunea, iar acum Sophie trăiește. Iar eu mi-am respectat obligația. — Aveai doar paisprezece ani. E o vârstă prea fragedă ca să faci promisiuni pentru tot restul vieții. — Dar am promis. Și pot realiza multe în numele lui, Maura. Cât mi-am ținut promisiunea am fost fericit. — Iar apoi m-ai cunoscut pe mine. El a oftat. — Iar apoi te-am cunoscut. — Trebuie să alegi, Daniel. — Altfel dispari din viața mea. Știu. — Nu vreau asta. El a privit-o. — Atunci, să nu pleci, Maura! Te rog. Ultimele luni petrecute fără tine m-au făcut să mă simt pierdut în pustie. M-am simțit vinovat pentru că te doream. Dar numai la tine m-am gândit. — Iar dacă rămân în viața ta, ce se întâmplă cu mine? Tu trebuie să-ți păstrezi biserica, dar eu cu ce mă aleg? Pe întuneric, ea a privit spre el. Nu s-a schimbat mai nimic, adevărat? — Ba da, totul, a zis el și a prins-o de mână. Te iubesc. „Dar nu îndeajuns. Nu la fel de mult pe cât îți iubești Dumnezeul.” Cu toate astea, ea l-a lăsat să o ia din nou în brațe. I-a răspuns la sărutări. De astă dată, actul sexual nu a mai fost o uniune blândă; a fost o acuplare sălbatică, în care trupurile li s-au ciocnit cu furie. Nu mai era vorba despre iubire, ci despre pedeapsă. În această noapte aveau să se slujească unul de celălalt. Dacă ea nu putea primi iubire, atunci măcar să se bucure de patimă. Să îi ofere ceva de neuitat, care să-l bântuie în nopțile când Dumnezeu nu îi va fi de ajuns. „La asta vei renunța când vei pleca de aici. Ăsta este raiul pe care îl părăsești.”

1494

Înainte de crăpatul zorilor, el a plecat. L-a simțit când s-a trezit, apoi a văzut cum s-a ridicat în capul oaselor în partea lui de pat și a început să se îmbrace. Bineînțeles; era duminică dimineață, iar el trebuia să poarte turmei de grijă. S-a aplecat să o sărute pe păr. — Trebuie să plec, i-a șoptit el. — Știu. — Te iubesc, Maura. N-am crezut că voi spune asta vreunei femei. Dar o spun acum. A mângâiat-o pe față, iar ea s-a întors, pentru ca el să nu-i vadă lacrimile din ochi. — Să-ți fac o cafea, a spus ea, dând să se ridice. — Nu, rămâi în pat, la căldură. Mă descurc eu. Încă un sărut, apoi Daniel s-a ridicat în picioare. Ea l-a auzit pășind pe hol, apoi ușa principală s-a închis. Așadar, în cele din urmă, se petrecuse ceva. Devenise un fel de exemplificare a unui clișeu. Eva, cea cu mărul. Femeia care ademenește un bărbat sfânt să păcătuiască. De data asta, șarpele care îi făcuse să se simtă atrași unul de celălalt nu fusese Satana, ci propriile singurătăți. „Vrei să descoperi Diavolul, domnule Sansone. Atunci uită-te la mine. Uită-te la oricare dintre noi.” Afară, cerul s-a luminat încet, făcând loc zorilor, luminii strălucitoare, dar glaciale. Maura a dat deoparte păturile, iar aroma de iubire s-a înălțat din așternutul cald: mirosul amețitor al păcatului. Nu a făcut duș, ci, pur și simplu, a îmbrăcat un halat de casă, și-a luat papucii în picioare și s-a dus în bucătărie să-și pregătească o cafea. Stând la chiuvetă și umplând vasul cu apă, a privit afară, către vițele de curpen alb acoperite de un strat cristalin de gheață, la rododendronii strânși laolaltă, cu frunzele mototolite, și nu a mai trebuit să se uite la termometru ca să-și dea seama că gerul din acea zi era cumplit. Și i-a imaginat pe enoriașii lui Daniel strângându-și paltoanele pe lângă trupuri când coborau din mașini ca să meargă spre biserica Doamna Noastră a Luminii Divine, înfruntând frigul acelei duminici pentru a asculta cuvintele înălțătoare ale părintelui Brophy. Avea să se confeseze turmei că până și el, păstorul lor, rătăcise drumul? A pornit cafetiera și s-a dus la ușa principală ca să-și ia ziarul de dimineață. Când a pășit afară, a rămas năucită de ger. I-a pârlit gâtlejul, i-a făcut nările să ardă și să se lipească. Și-a luat în grabă ziarul, care aterizase pe alee, apoi s-a întors și a pășit iute pe treptele verandei. Tocmai întindea mâna spre clanță, când, brusc, a rămas împietrită, cu privirea ațintită asupra ușii. Asupra cuvintelor, asupra simbolurilor care stăteau scrijelite acolo. S-a răsucit și a măsurat strada cu privirea plină de disperare. A văzut razele soarelui sclipind pe pavajul înghețat, dar nu a sesizat decât liniștea normală pentru o dimineață de duminică. 1495

A reușit să ajungă în casă, a trântit ușa, care s-a închis, și a tras zăvorul până la capăt. Apoi a fugit până la telefon și a format numărul lui Jane Rizzoli.

1496

• DOUĂZECI ȘI TREI — Ești sigură că nu ai auzit niciun zgomot suspect noaptea trecută? Pași pe verandă ori ceva care nu părea în ordine? a întrebat-o Jane. Maura stătea pe canapea, tremurând, cu toate că purta un pulover și pantaloni de lână. Nu mai avusese timp să ia micul dejun, nici măcar nu apucase să-și toarne o ceașcă de cafea, însă nu simțea nici cea mai vagă senzație de foame. În jumătatea de oră care trecuse până la sosirea lui Jane și a lui Frost, Maura rămăsese la fereastra camerei de zi, urmărind ce se petrecea afară, analizând orice zgomot, cu ochii pe fiecare mașină care trecea pe stradă. „Ucigașul știe unde locuiesc. Știe și ce s-a petrecut noaptea trecută în dormitorul meu.” — Doamnă doctor? Maura a ridicat capul. — N-am auzit nimic. Scrisul era acolo, pe ușă, când m-am trezit. Atunci când am ieșit să-mi iau… A ezitat, simțind cum inima începe să-i bată mai tare. Telefonul ei suna. Frost a ridicat receptorul. — Reședința Isles. Sunt detectivul Frost. Regret, domnule Sansone, dar ne confruntăm cu o situație deosebită chiar în aceste clipe. Nu este momentul potrivit să stați de vorbă cu ea. O voi informa că ați telefonat. Jane și-a întors privirea spre Maura. — Ești sigură că inscripțiile acelea nu erau deja pe ușa ta seara trecută, când ai ajuns acasă? — Atunci nu le-am văzut. — Ai intrat pe ușa din față? — Da. În mod obișnuit aș fi venit dinspre garaj. Dar mașina mea se află încă la Beacon Hill. — Părintele Brophy te-a condus până la ușă? — Era întuneric, Jane. Nu le-am fi văzut. „N-aveam ochi decât unul pentru celălalt. Nu ne gândeam decât să ajungem mai repede în dormitor.” — Mă duc să verific pe afară, a zis Frost. Poate găsesc niște urme de tălpi. A ieșit pe ușa din față. Cu toate că acum umbla de-a lungul casei, sunetul pașilor lui nu se auzea prin geamurile duble. În noaptea dinainte, cineva ar fi putut să se plimbe prin dreptul ferestrei de la dormitor, iar ea nu ar fi auzit nimic. — Crezi că în noaptea trecută te-a urmărit până acasă? a întrebat-o Jane. De la domiciliul lui O’Donnell? 1497

— Nu știu. Probabil. Eu am fost prezentă la locul celor trei crime. La LoriAnn Tucker. La Eve Kassovitz. M-ar fi putut vedea în oricare dintre acele nopți. — Și te-a urmărit până acasă. Maura s-a cuprins cu mâinile pe după umeri încercând să-și potolească tremuratul. — N-am observat pe nimeni. Nu mi-am dat seama că aș fi fost supravegheată. — Ai sistem de alarmă? L-ai activat seara trecută? — Nu. — De ce? — Pur și simplu am uitat să-l armez. „Aveam alte lucruri în minte.” Jane s-a așezat pe scaunul din fața ei. — De ce o fi desenat simbolurile acelea pe ușa ta? Ce crezi că semnifică? — De unde să știu? — Și mesajul lăsat – e același ca acela din dormitorul lui Lori-Ann Tucker. Doar că de data asta nu s-a mai deranjat să-l scrie în latină. Acum a vrut să înțelegi precis ce vrea să-ți comunice. „Am păcătuit.” După o pauză, Jane a adăugat: De ce să-ți fi adresat aceste cuvinte? Maura a păstrat tăcerea. — Crezi că-ți sunt destinate? a întrebat Jane, iar privirea i-a devenit alertă, iscoditoare. „Mă cunoaște prea bine, s-a gândit Maura. Își dă seama că nu-i spun toată povestea. Ori poate a depistat mirosul păcatului pe pielea mea. Ar fi trebuit să fac duș înainte de sosirea echipei; era bine să îndepărtez parfumul lui Daniel.” Brusc, Maura s-a ridicat în picioare. — Nu mă pot concentra, a zis ea. Am nevoie de o ceașcă de cafea. S-a răsucit și a pornit spre bucătărie. Ajunsă acolo, și-a făcut de lucru, turnând cafea în căni, căutând frișcă în frigider. Jane a urmat-o până în bucătărie, dar Maura a evitat să o privească în ochi. A împins o cană aburindă în fața lui Jane, apoi, sorbind din cana ei, s-a întors spre fereastră, amânând atât cât se putea dezvăluirea rușinoasă. — Vrei să-mi spui ceva anume? a întrebat-o Jane. — Ți-am spus tot. M-am trezit azi-dimineață și am găsit scrisul pe ușă. Nu știu ce-aș mai putea adăuga. — După ce ai plecat de la O’Donnell, părintele Brophy te-a condus direct acasă? — Da. — Și n-ai observat vreo mașină urmărindu-vă? — Nu. — Mda, poate că părintele Brophy o fi remarcat ceva. O să văd ce-și mai aduce aminte. 1498

— Nu-i nevoie să vorbești cu el, a intervenit Maura. Dacă ar fi observat ceva nefiresc aseară, mi-ar fi zis. — Tot va trebui să discut cu el. Maura s-a întors cu fața la Jane. — Dar e duminică. — Știu ce zi este. — Are slujbă. Jane s-a uitat la Maura printre gene, făcând-o să-și simtă obrajii înfierbântați, ca și cum ar fi fost cuprinși de flăcări. — Ce s-a întâmplat noaptea trecută? a întrebat-o Jane. — Ți-am spus. De la O’Donnell, am venit direct acasă. — Și ai stat înăuntru toată noaptea? — N-am ieșit. — Dar părintele Brophy? Întrebarea, adresată cu nonșalanță, a șocat-o pe Maura, care a rămas mută. După un moment, s-a lăsat moale pe un scaun de la masă, dar nu a spus nimic, rămânând cu ochii ațintiți la cana de cafea. — Cât a stat la tine? a întrebat-o Jane. Fără nicio emoție în glas, cu detașarea polițistului, deși Maura și-a dat seama că întrebarea cuprindea și o notă de dezaprobare, iar sentimentul de vinovăție a devenit ca o gheară care a strâns-o de gât. — A rămas mai toată noaptea. — Până la ce oră? — Nu știu. Când a plecat, era încă întuneric. — Și ce-ați făcut amândoi cât a rămas aici? — Nu are legătură cu cazul. — Ba știi că are. E vorba despre ceea ce ar fi putut vedea ucigașul pe fereastră. Ce i-ar fi putut da ideea de a scrie acele cuvinte pe ușa casei tale. Ai lăsat aprinse toată noaptea luminile din camera de zi? Tu și Brophy ați rămas acolo, să discutați? Maura a scos un oftat lung. — Nu. Luminile au fost… stinse. — Deci a fost întuneric în casă. — Da. — Iar cineva care ar fi stat afară, urmărind prin ferestre, ar fi putut presupune că… — Știi prea bine ce ar fi putut presupune. — Și ar fi avut dreptate? Maura i-a înfruntat privirea. — Jane, mi-a fost frică de moarte noaptea trecută! Daniel a stat cu mine. Mereu m-a sprijinit. N-am plănuit ca lucrurile să se întâmple astfel. A fost 1499

singura dată… doar noaptea trecută… Apoi, cu glas slab, a adăugat: N-am vrut să rămân singură. Jane s-a așezat la masă. — Îți dai seama, cuvintele acelea capătă un nou înțeles. „Am păcătuit.” — Toți păcătuim, a ripostat Maura. Fiecare dintre noi. — Dar nu-ți aduc nicio vină, e clar? — Ba da. Crezi că nu-mi dau seama de asta din glasul tău? — Maura, dacă te simți vinovată, nu e din cauza celor spuse de mine. Maura s-a uitat la Jane, care nu clipea, și s-a gândit: „Are dreptate, bineînțeles. Vina îmi aparține doar mie”. — Va trebui să discutăm cu părintele Brophy despre asta, să știi. Despre ceea ce s-a petrecut noaptea trecută. Resemnată, Maura a oftat. — Te rog să fii discretă când discuți cu el. — N-o să vin cu o echipă de televiziune, ai înțeles? — Ar fi bine ca detectivul Frost să nu afle. — Ba trebuie să afle. Doar e partenerul meu. Maura și-a luat capul între palme. — Of, Doamne. — Asta are legătură cu cazul, și-ți dai seama că este așa. Dacă nu i-aș spune lui Frost, ar avea toate motivele să afirme că nu joc cinstit. „Așadar, de cum înainte, nu-l voi mai putea privi pe Frost vreodată fără să văd în ochii lui o reflectare a vinovăției mele”, s-a tânguit Maura, crispându-se imaginându-și reacția detectivului. Reputația cuiva este un lucru extrem de fragil; o fisură, indiferent cât de mică, și totul s-a năruit. Vreme de doi ani, ei o consideraseră regina morților, examinatorul medical netulburat, care, fără să tresară, putea privi scene care le întorceau stomacul pe dos până și celor mai experimentați anchetatori. Acum o vor privi și vor vedea slăbiciunile și defectele unei femei singure. Pe veranda din față s-au auzit pași apăsați. Era Frost, care se întorcea în casă. Maura nu voia să fie de față când detectivul avea să afle sumbrul adevăr. Frost, cu purtarea lui rezervată și politicoasă, avea să sufere un șoc aflând cu cine se culcase ea. Însă nu era singura persoană care îi intra în casă. Maura a auzit și alte voci și, recunoscând glasul lui Anthony Sansone, a ridicat dintr-odată capul. Acesta a intrat în bucătărie primul, urmat de Frost. — Ai pățit ceva? a întrebat-o Sansone. — Domnule Sansone, nu este momentul potrivit pentru vizite, a zis Jane. V-aș ruga să părăsiți casa. El a ignorat-o pe Jane, rămânând cu privirea la Maura. Nu era îmbrăcat în negru, ci în diferite nuanțe de gri. O haină de tweed, o cămașă de culoare 1500

cenușie. „Foarte diferit comparativ cu Daniel; nu-l pot înțelege pe acest om, iar asta mă face să mă simt ciudat.” — Am văzut semnele de pe ușă, a zis el. Când au fost făcute? — Nu știu, i-a răspuns Maura. În cursul nopții trecute. — Trebuia să te fi condus eu acasă. — Acum vă rog să plecați, a intervenit Jane. — Numai puțin, a zis Frost. Trebuie să auzim ce are de spus despre cele aflate pe ușă. Ce înseamnă totul. — „Am păcătuit”? Cred că înțelesul este foarte limpede. — Să lăsăm cuvintele, a spus Sansone. Ne referim la simbolurile de dedesubt. — Știm deja ce semnifică ochiul atotvăzător. Ne-a explicat prietenul dumneavoastră, Oliver Stark. — Poate s-a înșelat. — Nu sunteți de acord că este ochiul lui Horus? — Cred că reprezintă ceva cu totul diferit. S-a uitat la Maura. Vino afară, ca să-ți explic! Maura nu dorea să mai vadă cuvintele acuzatoare scrise pe ușă, însă insistența lui Sansone a făcut-o să-l urmeze. Imediat ce a pășit pe verandă, s-a oprit și a clipit des, orbită de strălucirea soarelui. Era o dimineață foarte frumoasă, una în care merita să zăbovești la o ceașcă de cafea în fața ziarului. Însă acum se temea să mai rămână în casă, ba chiar și să-și privească ușa de la intrare. A respirat adânc și s-a întors să se uite la ceea ce fusese desenat cu ocru, semănând cu sângele închegat. Cuvintele „Am păcătuit” păreau să strige la ea, o acuzație care o făcea să-și dorească să fugă, ca să-și ascundă fața pe care i se citea vina. Însă pe Sansone nu-l interesau cuvintele. A făcut semn către cele două simboluri desenate sub ele. Pe cel mare îl mai văzuseră pe ușa dinspre grădină. — Mie mi se pare că arată exact la fel cu ochiul atotvăzător, a spus Jane. — Dar mai apare un simbol, a remarcat Sansone, arătând către o figură desenată aproape de partea de jos a ușii. Era atât de mică, încât părea o rectificare. Desenată cu ocru, ca și la celelalte scene ale crimelor. — De unde ați aflat despre ocru? l-a întrebat Jane. — Colegii mei trebuie să vadă desenul. Ca să confirme ceea ce cred eu că reprezintă, a zis el, scoțându-și telefonul mobil. — Stați puțin, a intervenit Jane. Nu organizăm o expoziție deschisă publicului. — Doamnă detectiv, știți să interpretați semnele? Aveți idee de unde trebuie să începeți? Dacă vreți să descoperiți criminalul, trebuie să-i înțelegeți modul de gândire. Simbolurile pe care le folosește. A început apoi să formeze numărul. Jane nu l-a împiedicat. 1501

Maura s-a lăsat pe vine ca să poată privi mai de aproape desenul de pe partea de jos a ușii. A văzut coarnele arcuite, capul de formă triunghiulară, ochii ca niște tăieturi. — Sugerează o capră, a zis ea. Dar ce înseamnă? a întrebat și a ridicat ochii spre Sansone. Luminat din spate, acesta devenise o siluetă impunătoare, întunecată și fără chip. — Îl reprezintă pe Azazel, a spus el. Un simbol al veghetorilor. • — Azazel a fost căpetenia seirimilor, a spus Oliver Stark. Aceștia erau demoni sub formă de capre care băteau deșerturile antice înainte de apariția lui Moise, ba chiar și înainte de faraoni. Mergând până la epoca lui Lilit. — Cine e Lilit? a întrebat Frost. Edwina Felway s-a uitat la el cu mirare. — N-ai auzit de ea? Jenat, Frost a ridicat din umeri. — Nu cunosc atât de bine Biblia, îmi pare rău. — A, păi nici nu vei găsi menționat numele ei în Biblie, a spus Edwina. Numele ei nu este admis de doctrina creștină, cu toate că se regăsește în legendele ebraice. A fost prima soție a lui Adam. — Cum, Adam a mai avut o soție? — Da, înainte de Eva. Văzându-i mirarea de pe chip, Edwina a zâmbit. Cum, credeai că Biblia spune toată povestea? Se aflau în camera de zi a Maurei, strânși în jurul măsuței de cafea, pe care, printre cești goale și farfurioare, se găsea și un blocnotes cu desene făcute de Oliver. La jumătate de oră de la telefonul lui Sansone, Edwina și Oliver sosiseră să examineze simbolurile de pe ușă. Se sfătuiseră pe verandă doar câteva minute, după care frigul îi gonise pe toți în casă pentru a bea cafea fierbinte și a emite câteva teorii. Opinii care acum i se păreau Maurei ca fiind intelectuale și glaciale. Casa ei fusese însemnată de un ucigaș, iar acei oameni stăteau netulburați în camera ei de zi și discutau despre o teologie bizară. A aruncat o privire spre Jane, care avea pe față o expresie care părea să spună: „Oamenii ăștia sunt smintiți”. Însă Frost era de-a dreptul fascinat. — N-am știut că Adam a mai avut o soție, a recunoscut el. — Există o istorie întreagă care nu apare deloc în Biblie, domnule detectiv, i-a spus Edwina, o istorie secretă care poate fi găsită doar în legendele canaanite ori ebraice. Acolo se vorbește despre căsătoria dintre Adam și o femeie cu spiritul liber, o ispititoare vicleană care a refuzat să se supună soțului ei ori să i se ofere cuminte, așa cum i se cerea unei soții. Ea voia să facă sex sălbatic în orice poziție și îl batjocorea când nu o satisfăcea. Ea a fost prima femeie emancipată din lume, și nu se temea să caute plăcerile cărnii. — Pare mai interesantă decât povestea Evei, a comentat Frost. 1502

— Dar, în ochii bisericii, Lilit era o monstruozitate, o femeie care nu se supunea bărbatului, o creatură atât de nesătulă de sex, încât și-a părăsit în cele din urmă soțul, pe Adam, și a fugit de acasă pentru a face orgii cu demonii. Edwina a tăcut câteva clipe, apoi a continuat: Iar, drept urmare, a născut cel mai puternic demon, cel care, de atunci încoace, a bântuit lumea. — Te referi la Diavol? — În Evul Mediu exista o teorie în care credea toată lumea, a spus Sansone. Lilit a fost mama lui Lucifer. Edwina a pufnit. — Vedeți, așadar, cum tratează istoria o femeie care vrea să fie independentă? Dacă ea refuză să fie supusă, dacă îi place sexul mai mult decât e normal, atunci biserica o transformă într-un monstru. Și ajunge să fie cunoscută drept mama Diavolului. — Ori dispare cu desăvârșire din istorie, a spus Frost. Pentru că e prima oară când am auzit de Lilit. Ori despre acea persoană care seamănă cu o capră. — Azazel, a intervenit Oliver. El a desprins ultimul desen făcut și l-a așezat pe măsuța de cafea ca să-l poată vedea toți. Era o versiune mai amănunțită a feței care fusese desenată pe ușa Maurei: o capră cu coarne și cu ochi înguști și o flăcăruie arzând pe creștetul capului. — Demonii-capră sunt menționați în Levitic și Isaia. Erau creaturi păroase care se împreunau cu ființe nestăpânite precum Lilit. Numele Azazel provine din vechiul Canaan și este probabil o variantă a numelui unui vechi zeu de-al lor. — Și la el se referă simbolul de pe ușă? a întrebat Frost. — Eu așa bănuiesc. Nereușind să-și reprime scepticismul, Jane a râs. — Bănuiești? Ah, înseamnă că facem o treabă minunată, nu-i așa? — Socotești că discuția asta este o pierdere de vreme? a întrebat-o Edwina. — Cred că un simbol este ceea ce vrem noi să reprezinte. Dumneavoastră preferați să considerați că e un demon sub formă de capră. Dar pentru nebunul care l-a desenat s-ar putea să aibă alt înțeles. Mai țineți minte toate lucrurile pe care dumneavoastră și Oliver le-ați spus despre ochiul lui Horus? Fracțiunile, pătrarele lunii? Prin urmare, toate astea au devenit brusc niște vorbe în vânt? — V-am explicat că ochiul poate reprezenta mai multe lucruri, a spus Oliver. Un zeu egiptean. Ochiul atotvăzător al lui Lucifer. Ori simbolul masonic al iluminării, al înțelepciunii. — Toate înțelesurile astea se contrazic, a spus Frost. Diavolul contra înțelepciunii? — Dar nu se contrazic defel. Nu trebuie uitat înțelesul cuvântului „Lucifer”. În traducere, înseamnă „Aducătorul Luminii”. — Asta nu sună deloc rău. 1503

— Unii susțin că Lucifer nu este rău, a spus Edwina, că el reprezintă mintea curioasă, gândirea independentă, înseși lucrurile care cândva amenințau biserica. Jane a pufnit și a zis: — Așadar, acum Lucifer nu e rău? Doar că a pus prea multe întrebări? — În funcție de poziția pe care o adopți, definești și Diavolul, a spus Edwina. Fostul meu soț a fost antropolog. Am călătorit în toată lumea, am strâns imagini de demoni sub formă de șacali, pisici ori șerpi. Ori femei frumoase. Fiecare cultură are propria idee despre felul în care arată Diavolul. Există un singur lucru asupra căruia aproape toate culturile, de la cele mai primitive triburi până la cele mai înaintate, se pun de acord, acela că Diavolul există cu adevărat. Maura s-a gândit la învârtejirea întunecată fără chip, pe care o zărise în dormitorul lui O’Donnell noaptea precedentă, și a simțit un fior de gheață pe ceafă. Până în acel moment, nu crezuse în Satana. Crezuse însă în existența răului. „Iar noaptea trecută sigur i-am simțit prezența aproape.” Privirea i-a căzut pe desenul caprei încornorate, făcut de Oliver. — Personajul ăsta – Azazel – este și el un simbol al Diavolului? — Nu, a zis Oliver. Azazel e folosit deseori ca simbol al veghetorilor. — Și cine sunt acești veghetori despre care aduceți mereu vorba? a întrebat Frost. Edwina s-a uitat la Maura. — Doctore Isles, aveți o Biblie în casă? Maura s-a încruntat spre ea. — Da. — Ne-o aduceți puțin? Maura s-a dus la bibliotecă și și-a plimbat ochii peste șirul de cărți de sus, căutând coperta familiară, destul de uzată. Fusese Biblia tatălui ei, iar Maura nu o deschisese de ani de zile. A luat-o din raft și i-a întins-o Edwinei, care a răsfoito repede, ridicând un norișor de praf. — Iată. În Facerea, capitolul șase. Versetele unu și doi: „Iar după ce au început a se înmulți oamenii pe pământ și li s-au născut fiice, fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, și-au ales dintre ele soții, care pe cine a voit”. — Fiii lui Dumnezeu? s-a mirat Frost. — Pasajul acesta sigur se referă la îngeri, a explicat Edwina. Spune că îngerii tânjeau după femeile de pe pământ, astfel că le-au luat de soții. Căsătorii între divin și muritor. Apoi s-a uitat din nou în Biblie. Ah, și iată versetul patru: „În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriași, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor și începuseră a le naște fii: aceștia sunt vestiții viteji din vechime”. Edwina a închis Biblia. — Și ce înseamnă toate astea? a întrebat Frost. 1504

— Că ei au avut copii, a zis Edwina. Acesta e singurul loc din Biblie unde se menționează acești copii. Ființe care s-au născut din împreunarea oamenilor cu îngerii. Au alcătuit o rasă amestecată de demoni, numită nefilim. — Cunoscuți și sub numele de veghetori, a lămurit Sansone. — Se pot găsi referiri la ei și în alte surse care datează dinaintea Bibliei. În Cartea lui Enoh. În Cartea Jubileelor. Sunt descriși drept monștri, vlăstare ale îngerilor căzuți care au avut relații sexuale cu muritoare. Rezultatul a fost o rasă secretă de hibrizi, care încă se află printre noi. Se spune că aceste creaturi se bucură de un talent și de un farmec neobișnuite, dar și de o frumusețe ieșită din comun. Deseori foarte înalți, extrem de atrăgători. Însă ei tot demoni rămân și slujesc întunericul. — Iar dumneavoastră chiar credeți în asemenea lucruri? a întrebat Jane. — Eu mă refer doar la ceea ce se găsește în scrierile sfinte, doamnă detectiv. Anticii credeau că umanitatea nu este singură pe pământ, că existau și alte ființe care veniseră aici înaintea noastră și că unii oameni încă poartă sângele acelor monștri. — Dar i-ați numit copii de îngeri. — Îngeri căzuți. Păcătoși și răi. — Prin urmare, acești veghetori sunt ca niște mutanți, a zis Frost, niște hibrizi. Edwina l-a privit. — O subspecie. Violentă și cu caracter prădător. Noi, restul, suntem prada. — Stă scris că la sosirea Armagedonului, când lumea, așa cum o cunoaștem noi, se va sfârși, Antihristul însuși va fi unul dintre nefilimi, a spus Oliver. Un veghetor. „Iar semnul lor se află pe ușa mea.” Maura a rămas cu privirea la desenul reprezentând capul de capră. Oare acel simbol avea rol de avertisment? „Ori de invitație?” — Da, a spus Jane și s-a uitat cu subînțeles la ceas. Aș zice că ne-am folosit timpul cu folos. — Încă nu percepeți semnificația, am dreptate? a intervenit Sansone. — Ar fi o poveste grozavă dacă s-ar spune la un foc de tabără, dar nu mă apropie deloc de ucigaș. — Vă ajută să pătrundeți în mintea lui. Ne spune ceea ce crede el. — Îngeri și demoni sub formă de țapi. Asta e. Ori poate că ucigașului nostru îi place să practice jocuri intelectuale cu polițiștii. De aceea ne face să ne pierdem vremea alergând după urme de ocru și după cochilii, a spus Jane și s-a ridicat în picioare. Echipa de criminaliști va sosi dintr-o clipă în alta. Eu vă sugerez să vă duceți acasă, pentru ca noi să ne putem face treaba. — Așteptați puțin, a intervenit Sansone. Ați spus ceva despre cochilii, nu-i așa? Jane l-a ignorat și s-a uitat spre Frost. 1505

— Telefonează-le, te rog, celor de la Criminalistică, și întreabă-i de ce întârzie atât de mult. — Detective Rizzoli, a insistat Sansone, povestiți-ne despre cochilii! — S-ar părea că aveți propriile surse de informare. De ce nu le cereți lor detalii? — Acest aspect ar putea fi foarte important. Ce-ar fi să ne scutiți de efort spunându-ne? — Mai bine lămuriți-mă pe mine. Care este semnificația unei cochilii? — Ce fel de cochilie? Bivalvă, conică? — Are vreo importanță? — Sigur. — Un fel de spirală, a zis Jane, după o pauză. Conică, așa cred. — A fost lăsată la locul faptei, undeva? — Să zicem că da. — Descrieți-ne cochilia! — Ascultați-mă, nu prezintă nimic ieșit din comun. Omul cu care am vorbit mi-a zis că e o specie obișnuită în Mediterană. A tăcut, pentru că a auzit soneria propriului telefon. Iertați-mă, a spus ea și a ieșit din încăpere. Câteva momente, nimeni nu a scos nicio vorbă. Cei trei membri ai Clubului Mefisto s-au uitat unul la celălalt. — Ei, bine? a spus Edwina cu delicatețe, eu aș spune că asta lămurește totul. — Ce anume lămurește? s-a mirat Frost. — Cochilia, a spus Oliver, se află pe blazonul familiei lui Anthony. Sansone s-a ridicat de pe scaun și a traversat camera, ducându-se către fereastră. A rămas acolo, privind spre stradă, iar spatele lui lat, negru era încadrat de fereastră. — Simbolurile au fost desenate în ocru roșu, extras din Cipru, a spus el. Înțelegeți semnificația acestui amănunt, detective Frost? — Nicidecum, a recunoscut Frost. — Acest ucigaș nu face niciun joc cu poliția. El a pornit un joc cu mine. Cu cei din Clubul Mefisto. S-a întors cu fața spre ceilalți, iar lumina orbitoare a dimineții a făcut ca expresia de pe fața lui să fie greu de interpretat. În Ajunul Crăciunului, a ucis o femeie și a lăsat simboluri satanice la locul faptei – lumânări, cercul trasat cu ocru. Însă lucrul cel mai semnificativ pe care l-a făcut în acea noapte a fost telefonul către Joyce O’Donnell, membră a clubului nostru. Asta trebuia să ne trezească. Să ne atragă atenția. — Atenția dumneavoastră? Eu am avut impresia că totul a fost legat de O’Donnell. — Apoi Eve Kassovitz a fost ucisă în grădina mea. Într-o noapte când aveam întrunire. 1506

— A fost, în același timp, seara când O’Donnell a participat la cină. Ea era cea pe care a urmărit-o, cea asupra căreia a vegheat. — Până aseară, aș fi fost de acord cu o asemenea interpretare. Toate semnele, până în acel moment, o indicau pe Joyce drept țintă. Însă aceste simboluri de pe ușa Maurei ne demonstrează că ucigașul nu și-a încheiat activitatea. Încă vânează. — Anthony, știe de noi, a spus Edwina. Reduce numărul membrilor. Joyce a fost prima. Oare cine urmează? Sansone a privit spre Maura. — Din nefericire, el crede că ai devenit membră a clubului. — Dar nu sunt, a spus Maura. Nu vreau să am nicio legătură cu amăgirea voastră colectivă. — Doctore? a intervenit Jane. Maura nu o auzise revenind în încăpere. Jane rămăsese în ușă, ținând telefonul mobilul în aer. — Poți veni până în bucătărie? Maura s-a ridicat și a urmat-o în hol. — Ce s-a întâmplat? a întrebat ea în clipa în care au intrat în bucătărie. — Poți aranja să-ți iei liber mâine? Pentru că amândouă vom pleca din oraș, chiar în această seară. Eu mă duc până acasă pentru a-mi pregăti bagajul. O să revin ca să te iau pe la amiază. — Cu alte cuvinte, va trebui să mă ascund? Doar pentru că cineva a făcut niște desene pe ușa mea? — Asta nu are nicio legătură cu desenele de pe ușa ta. Am primit un telefon de la un polițist din nordul statului New York. Noaptea trecută, au găsit cadavrul unei femei. Evident, o omucidere. — Și de ce ne interesează pe noi o crimă din statul New York? — Îi lipsește mâna stângă.

1507

• DOUĂZECI ȘI PATRU 8 august. Faza lunii: ultimul pătrar. Teddy coboară până pe malul lacului în fiecare zi. Dimineața, aud scârțâitul și pocnetul ușii cu plasă contra țânțarilor, apoi răzbate până la mine bocănitul pantofilor lui când coboară de pe verandă. De la fereastra mea, îl urmăresc îndepărtându-se de casă și mergând spre apă, cu bățul undiței rezemat de umărul lui firav și având în mână cutia cu momeală. E un ritual ciudat, dar și inutil, după părerea mea, pentru că nu aduce niciodată acasă rodul trudei lui. În fiecare după-amiază revine acasă cu mâna goală, dar binedispus. Astăzi o să-l urmăresc. Cât merge prin pădure, nu mă vede. Rămân destul de departe în spatele lui, ca să nu-mi audă zgomotul pașilor. Oricum nu m-ar auzi, deoarece cântă, cu glas subțirel și copilăresc, dar și fals, o variantă a cântecului Kookaburra61, și nici prin cap nu-i trece că este urmărit. Ajunge la marginea lacului, pune momeală în cârlig și lansează firul în apă. Apoi se așază pe malul acoperit cu iarbă și privește visător la apa liniștită, al cărei luciu nu este tulburat de nicio adiere. Firul și bățul undiței se mișcă ușor. Mă dau mai aproape, în timp ce Teddy rulează firul, aducând captura la mal. E un pește maroniu care se zbate și se răsucește în cârlig, parcă îngrozit. Aștept lovitura fatală, acea clipă când scânteia divină se stinge. Spre uimirea mea, Teddy prinde peștele între degete, îi scoate cârligul din gură și, cu blândețe, îi dă drumul în apă. Se lasă pe vine, murmurând către pește, de parcă i-ar cere scuze că i-a tulburat dimineața. — De ce nu l-ai păstrat? îl întreb. Speriat de glasul meu, Teddy tresare și se ridică în picioare. — A, zice el, tu erai? — I-ai dat drumul. — Nu-mi place să-i omor. Oricum, nu era decât un crap. — Și-i arunci pe toți înapoi? — Îhâm. Teddy pune din nou momeală în ac și lansează undița. — Și atunci, ce rost mai are să-i prinzi? — Mă distrez. E ca o întrecere. Între mine și pești. Un cântec pentru copii, compus de Marion Sinclair în 1920, inspirat de pescărușul albastru, o pasăre tipică pentru Australia. (n.tr.). 61

1508

Mă așez pe mal, alături de el. În jurul nostru se rotesc țânțari, pe care Teddy îi alungă, fluturând din mână. A împlinit unsprezece ani, dar are pielea perfectă și mătăsoasă ca a unui copil, iar puful auriu de pe fața lui pare să sclipească în razele soarelui. Mă aflu suficient de aproape de el ca să-i aud respirația, să-i văd pulsul pe gâtul lui firav. Nu pare tulburat de prezența mea; dimpotrivă, îmi surâde sfios, de parcă ar aprecia drept favoare faptul că-și petrece dimineața leneșă cu vărul lui mai mare. — Vrei să încerci și tu? mă întreabă el, întinzându-mi bățul. Îl iau. Dar rămân cu ochii la Teddy, la broboanele fine de sudoare de pe frunte, la umbrele lăsate de genele lui. Firul se mișcă. — Ai prins unul! Încep să rulez firul, iar zbaterea peștelui îmi face mâinile să-mi transpire de emoție. Îi simt lupta, dorința disperată de a trăi, care se transmite prin băț. În cele din urmă, apare peste luciul apei, bătând din coadă când îl aduc la mal. Apoi îl prind, și descopăr ce lunecoși îi sunt solzii. — Acum scoate-l din cârlig, îmi spune Teddy. Dar ai grijă să nu-l rănești. Mă uit în cutia cu momeală, care stă deschisă, și văd un cuțit. — Nu poate respira afară din apă. Grăbește-te, mă îndeamnă Teddy. Mă gândesc să iau cuțitul și, ținând peștele apăsat pe iarbă, să-l străpung după urechi. Iar apoi să-l spintec de la gură până la coadă. Vreau să simt peștele zbătându-se ultima dată înainte de a muri, vreau să-i simt forța vitală sărind direct în mine cu un zvâcnet înviorător – același zvâcnet pe care l-am simțit când aveam zece ani și am depus jurământul lui Herem. Când mama m-a adus în cele din urmă în cerc și mi-a întins cuțitul. „Ai atins vârsta, mi-a zis ea. A sosit vremea să devii unul dintre noi.” Mă gândesc la zbaterea finală a caprei sacrificate și țin minte mândria din ochii ei și murmurele de aprobare ale cercului alcătuit din bărbați în robe. Vreau să simt din nou acea emoție. Un pește nu mi-ar fi de ajuns. Scot cârligul din gura crapului care se zbate și arunc peștele în lac. Cade cu un pleoscăit și apoi dispare în adânc. Șoapta unei brize încrețește luciul apei, iar libelulele așezate pe trestii flutură ușor din aripi. Mă întorc spre Teddy. Iar el mă întreabă: — De ce te uiți așa la mine?

1509

• DOUĂZECI ȘI CINCI Patruzeci și doi de euro doar din bacșișuri – o recoltă deloc rea pentru o duminică înghețată de decembrie. În timp ce își lua rămas-bun de grupul de turiști pe care tocmai îl plimbase prin Forum, a simțit o picătură rece izbind-o în față. A ridicat privirea către norii întunecați care atârnau amenințător de jos și a simțit un fior de frig. A doua zi sigur trebuia să îmbrace un pardesiu. Având în buzunar teancul de bani abia căpătați, a pornit-o către zona comercială preferată de orice student care împușcă francul la Roma: bazarul Porta Portese din Trastevere. Se făcuse deja ora unu după-amiază, iar negustorii aveau să-și închidă curând tarabele, însă mai avea șansa de a prinde vreun chilipir. Înainte de a ajunge în bazar, a început o ploaie cu stropi fini. În Piazza di Porta Portese răsunau deja bocăniturile lăzilor cu mărfuri care se strângeau. Lily n-a mai pierdut vremea și a cumpărat un pulover de lână purtat, cu numai trei euro. Duhnea a fum de țigară, dar problema se putea rezolva printr-o spălare viguroasă. A mai dat doi euro pentru o geacă cu glugă, al cărei singur cusur era o pată întunecată, de grăsime. Îmbrăcată călduros cu noile achiziții și având încă bani în buzunar, și-a îngăduit luxul de a se plimba prin bazar doar ca să arunce o privire. A mers fără țintă pe aleile înguste dintre tarabe, oprindu-se câte o clipă doar ca să dea ocol cutiilor pline cu ornamente ieftine pentru îmbrăcăminte și cu monede romane false, și și-a continuat drumul spre Piazza Ippolito Nievo, unde se găseau vânzătorii de antichități. Se părea că se lăsa atrasă în fiecare duminică de acea zonă a bazarului, pentru că o interesau de fapt lucrurile vechi, antice. Un petic de tapiserie medievală ori un ciob de bronz putea să-i facă inima să bată mai tare. Până să ajungă în acea parte a bazarului, majoritatea neguțătorilor își strângeau deja lucrurile, așa că a găsit doar câteva tarabe deschise, unde mărfurile stăteau expuse sub stropii burniței. A trecut pe lângă puținele lucruri care prezintă interes, prin dreptul vânzătorilor obosiți, cu fețe sumbre, și tocmai se pregătea să plece din piață, când ochii i-au căzut pe o lădiță din lemn. S-a oprit și privirea i-a rămas ațintită asupra ei. Trei cruci răsturnate, sculptate pe capacul lădiței. Brusc, a simțit că fața, umezită de burniță, îi este strânsă într-un înveliș de gheață. Apoi a observat că balamaua capacului era orientată spre ea și, scoțând un hohot slab de râs, a răsucit lada. Crucile au revenit în poziție normală. Când cauți prea insistent răul, îl descoperi pretutindeni. „Chiar și dacă el nu există acolo.” — Căutați obiecte religioase? a întrebat-o în limba italiană negustorul. 1510

Ea a ridicat capul și a văzut fața ridată a omului, ai cărui ochi erau aproape înghițiți de pliurile de grăsime. — Mă uitam doar, mulțumesc. — Uitați, mai am multe lucruri. A tras o ladă, iar Lily a văzut mătănii încurcate între ele, o sculptură în lemn reprezentând-o pe Fecioara Maria și cărți vechi, ale căror pagini se umflaseră și se ondulaseră din cauza umezelii. Uitațivă, uitați-vă! Nu vă grăbiți. La prima vedere, în lada aceea nu a văzut nimic interesant. Apoi și-a concentrat privirea asupra cotorului unei cărți. Titlul era imprimat cu litere aurii pe îmbrăcămintea din piele: Cartea lui Enoh. A ridicat-o și a deschis-o la pagina de gardă. Era traducerea în engleză de R.H. Charles, o ediție din 1912, tipărită de Oxford University Press. Cu doi ani înainte, la un muzeu din Paris, Lily văzuse un fragment vechi de secole a versiunii etiopiene. Cartea lui Enoh era un text antic și făcea parte din literatura apocrifă. — Este foarte veche, a spus negustorul. — Da, a murmurat ea, adevărat. — Din 1912. „Dar cuvintele astea sunt mult mai vechi, și-a spus ea, plimbându-și degetele pe paginile îngălbenite. Textul ăsta a fost scris cu două sute de ani înainte de nașterea lui Isus Hristos. Iar poveștile de aici datează dintr-o epocă dinaintea lui Noe și a arcei lui, dinainte de Matusalem.” A răsfoit paginile și s-a oprit la un pasaj care fusese subliniat cu stiloul. „Spiritele rele au ieșit din trupurile lor, deoarece sunt născute din oameni, iar originea lor primară, începutul lor este din sfinții veghetori; aceștia vor fi spiritele rele de pe pământ și aceștia vor fi numiți spirite rele.” — Mai am multe din lucrurile lui, i-a spus negustorul. Lily a ridicat ochii spre el. — Ale cui? — Ale omului care a vândut cartea. Tot ce vedeți aici i-a aparținut, a zis el și a făcut un semn către lăzi. A murit acum o lună, și totul trebuie vândut. Dacă vă interesează asemenea lucruri, mai am ceva. S-a aplecat și a scotocit prin altă ladă, din care a scos o cărticică subțire, îmbrăcată în piele, cu coperta boțită și pătată. E de același autor, a zis el. R.H. Charles. „Nu același autor, s-a gândit ea, ci același traducător.” Era o ediție din 1913 din Cartea Jubileelor, încă un text sfânt, ce-și avea originea înainte de apariția creștinismului. Deși titlul îi era cunoscut, nu avusese până atunci prilejul să citească acea carte. A ridicat coperta, și cartea s-a deschis la capitolul zece, versetul cinci, la un pasaj care era de asemenea subliniat cu cerneală: „Și trebuie să știi cum veghetorii tăi, părinții acestor spirite, au acționat pe vremea mea: și cât privește aceste spirite ce trăiesc, întemnițează-le și ține-le bine în locul ce le-a 1511

fost destinat prin condamnare, și nu le îngădui să aducă vătămări asupra fiilor slujitorului tău, Dumnezeul meu; căci acestea sunt spirite rele, create pentru a aduce pustiirea”. Pe margine, mâzgălite tot cu cerneală, se vedeau scrise cuvintele: „Fiii lui Set. Fiicele lui Cain.” Lily a închis cartea și brusc a observat pete maronii pe învelitoarea din piele. „Sânge?” — Vreți să o cumpărați? Lily a ridicat ochii spre vânzător. — Ce s-a întâmplat cu acest om? Proprietarul acestor cărți. — V-am spus. A murit. — Cum? Negustorul a ridicat din umeri. — Trăia singur. Era foarte bătrân, se purta ciudat. L-au găsit încuiat în apartamentul său, cu toate cărțile de aici îngrămădite în dreptul ușii. Ca să nu poată ieși. Nebun, ce să-i faci? „Ori îngrozit de ceea ce ar putea intra peste el.” — O să vă fac un preț special. O vreți? Lily s-a uitat la cea de-a doua carte, gândindu-se la posesorul ei zăcând fără viață, baricadat în apartamentul burdușit de obiecte, și aproape că a simțit mirosul de carne descompusă ridicându-se dintre pagini. Cu toate că o îngrețoșau petele de pe coperta de piele, voia acea carte. Dorea să afle de ce proprietarul ei mâzgălise acele cuvinte pe marginea paginilor și dacă nu cumva mai scrisese și altceva. — Cinci euro, i-a zis negustorul. Lucru de mirare, Lily nu s-a mai tocmit, ci a plătit pur și simplu prețul cerut și a plecat cu cartea. Ploaia s-a întețit când a ajuns în apartamentul situat la etajul unei clădiri, către care urca o scară măcinată de vreme și de umezeală. Cum a plouat toată dupăamiaza, a stat și a citit la lumina cenușie și neclară care venea pe fereastră. A citit despre Set. Cel de-al treilea fiu al lui Adam, Set, a avut un fiu, pe Enos, care, la rândul lui, a avut un fiu, Kenan. Era neamul din care mai târziu aveau să se nască patriarhii Iared și Enoh, Matusalem și Noe. Dar din aceeași spiță s-au născut și fii răi, ticăloșiți, care s-au împreunat cu fiicele unui strămoș criminal. Fiicele lui Cain. Lily s-a oprit la un alt pasaj subliniat, ale cărui cuvinte fuseseră marcate cine știe când de bărbatul a cărei prezență părea acum să îi dea târcoale, dornic să-i împărtășească din secretele lui, să-i transmită avertismente șoptite. „Și nelegiuirile au sporit pe pământ și carnea s-a ticăloșit și depravat, și deopotrivă, oameni, vite, și animale, și păsări, și tot ce pășește pe pământ, toate și-au stricat obiceiurile și rânduielile și au început a se devora unele pe altele, iar nelegiuirea 1512

a crescut și mai mult pe pământ și tot astfel a sporit mereu și răul gândit de oameni.” Lumina zilei era pe ducă. Rămăsese nemișcată atât de multă vreme, încât amorțise de tot. Ploaia n-a încetat să bată în fereastră, iar pe străzile Romei traficul continua să fie aglomerat și zgomotos. Însă în acea cameră, Lily stătea într-o tăcere amorțită. Cu un secol înainte de Hristos, înaintea Apostolilor, acele cuvinte vesteau deja o amenințare atât de veche, încât în prezent omenirea uitase cu totul de ea și nu îi mai simțea câtuși de puțin prezența. S-a uitat încă o dată la o pagină din Cartea Jubileelor, unde stăteau scrise cuvintele îngrozitoare ale lui Noe, rostite către fiii săi: „Pentru că eu mă uit și văd că demonii și-au început lucrarea de ademenire a voastră și a copiilor voștri, iar acum mă tem pentru voi, căci după moartea mea voi veți vărsa sânge de om pe pământ și veți fi stârpiți de pe fața pământului”. „Demonii există încă printre noi, s-a gândit Lily. Iar vărsarea de sânge a început deja.”

1513

• DOUĂZECI ȘI ȘASE Jane și Maura au pornit spre vest, gonind pe Autostrada Massachusetts printrun peisaj dezolant, doar zăpadă și copaci desfrunziți. Cu toate că era duminică după-amiază, traficul era îngreunat de un convoi de camioane monstruos de mari, în comparație cu care automobilul Subaru al lui Jane părea o jucărie care le depășea, strecurându-se printre ele ca un țânțar îndrăzneț. Maura a socotit că era mai bine să nu privească la drum, de aceea s-a cufundat în lectura notițelor luate de Jane. Scrisul semăna cu o mâzgălitură, dar nu se deosebea prea mult de al doctorilor, pe care Maura deprinsese de mult să-l descifreze. Sarah Parmley, în vârstă de 28 de ani. Ultima oară a fost văzută pe 23 decembrie părăsind motelul Oakmont. — A dispărut acum două săptămâni, a zis Maura. Și cadavrul ei abia acum a fost descoperit? — A fost găsită într-o casă părăsită. Evident, destul de izolată. Cel care o avea în grijă a observat mașina ei parcată afară. Tot el a constatat că ușa din față fusese descuiată, astfel că a intrat să cerceteze. El i-a descoperit cadavrul. — Ce căuta victima într-o casă părăsită? — Nu se știe. Sarah a sosit în oraș pe 20 decembrie, ca să participe la înmormântarea mătușii ei. Toată lumea a presupus că imediat după slujba religioasă a plecat spre California. Apoi patronul ei din San Diego a telefonat și a întrebat de ea. Nici măcar în acel moment nu s-a gândit nimeni la posibilitatea ca Sarah să nu fi părăsit orașul. — Jane, uită-te pe hartă! Din nordul statului New York până la Boston – locurile crimelor sunt situate la patru sute cincizeci de kilometri depărtare unele de altele. De ce ar fi transportat mâna ei atât de departe? Poate nici nu este a ei. — Sigur este. Știu că ei îi aparține. Radiografiile se vor potrivi ca piesele unui joc de puzzle. — Cum de poți fi atât de sigură? — Păi, uite numele orașului în care a fost descoperit cadavrul lui Sarah. — Purity, New York. Ciudat nume, dar asta nu îmi spune nimic. — Sarah Parmley a crescut în Purity. A absolvit liceul de acolo. — Și? — Păi, unde crezi că a urmat liceul Lori-Ann Tucker? Maura a privit-o surprinsă. — E din același oraș? 1514

— Bineînțeles. Lori-Ann Tucker avea tot douăzeci și opt de ani. În urmă cu unsprezece ani, probabil că au absolvit același liceu, poate au fost chiar în aceeași clasă. — Două victime care au crescut în același oraș și au urmat aceeași școală. Sigur s-au cunoscut! — Și pesemne că acolo le-a cunoscut făptașul. Așa le-a ales. Poate a fost obsedat de ele încă din liceu. Poate că ele l-au ironizat, iar el, în ultimii unsprezece ani, a conceput un plan de pedepsire a lor. Apoi, brusc, Sarah a apărut în Purity, la înmormântarea mătușii ei, iar el a văzut-o. Și asta l-a stârnit. A ucis-o și i-a tăiat mâna drept amintire. Și acest lucru i-a plăcut atât de mult, încât a hotărât să repete isprava. — Și atunci s-a dus tocmai până la Boston ca să o ucidă pe Lori-Ann? Cam mare efortul pentru a trăi o asemenea emoție. — Dar nu și pentru a se răzbuna. Gândindu-se, Maura nu și-a dezlipit ochii de la șosea. — Dacă e vorba doar de răzbunare, de ce i-a mai telefonat lui Joyce O’Donnell în acea noapte? De ce și-a dezlănțuit furia asupra ei? — Doar ea ar fi fost în stare să răspundă la această întrebare. Dar ea a refuzat să ne împărtășească secretele. — Dar de ce a scris pe ușa mea? Ce semnificație are acest mesaj? — Acel „Am păcătuit”? Maura a roșit. Închizând agenda, a strâns-o tare în mâini. Deci din nou se referea la asta. Singurul subiect pe care nu dorea să-l abordeze. — I-am spus lui Frost despre asta. Maura nu a scos niciun cuvânt, mulțumindu-se să rămână cu privirea ațintită înainte. — Trebuia să știe. A vorbit deja cu părintele Brophy. — Trebuia să mă lăsați să discut eu mai întâi cu el. — De ce? — Ca să nu fie luat prin surprindere. — Că știm despre relația dintre voi? — Te rog să nu mai folosești tonul ăsta de judecător. — Nu mi-am dat seama că ți-am vorbit astfel. — Dar simt asta în glasul tău. Nu am nevoie de așa ceva. — Atunci e bine că nu ai auzit ce a avut Frost de comentat pe tema asta. — Îți închipui că asta nu se întâmplă mereu? Oamenii se îndrăgostesc, Jane. Mai fac și greșeli. — Dar nu tu! glasul lui Jane suna aproape furios, ca și cum ar fi fost trădată. Am considerat întotdeauna că ești mai înțeleaptă de atât. — Nimeni nu e atât de înțelept. 1515

— Relația asta nu duce nicăieri, și ești conștientă de asta. Dacă te aștepți ca el să se căsătorească cu tine… — Am trecut deja printr-o căsătorie, ai uitat? A fost un eșec răsunător. — Și ce crezi că o să realizezi cu asta? — Nu știu. — Eu, da. Întâi de toate, se va șopti una, alta. Vecinii se vor întreba ce caută mașina acelui preot parcată mereu în fața casei tale. Apoi va trebui să vă furișați afară din oraș ca să vă puteți petrece timpul împreună. Însă, până la urmă, tot vă va vedea cineva. Și atunci va începe bârfa. Ea va deveni tot mai supărătoare. Te vei simți stingheră. Câtă vreme vei putea rezista în situația asta? Cât va trece până va trebui să alegi? — Nu vreau să discut despre asta. — Crezi că el te va prefera pe tine? — Încetează, Jane! — Răspunde-mi! Întrebarea era inutil de brutală, și, pe moment, Maura s-a gândit să coboare când vor ajunge la următoarea localitate și să închirieze o mașină pentru a se întoarce acasă. — Sunt destul de matură ca să iau hotărâri în ce mă privește, a spus ea. — Dar care va fi hotărârea lui? Maura a întors capul și a privit pe fereastră, către câmpurile acoperite cu zăpadă, și la stâlpii gardurilor pe jumătate îngropați în troiene. „Dacă nu mă alege pe mine, voi fi chiar atât de surprinsă? Îmi poate spune mereu cât de mult mă iubește. Dar își va părăsi biserica pentru mine?” Jane a oftat. — Iartă-mă. — E viața mea, nu a ta. — Da, ai dreptate. E viața ta, a zis Jane și a clătinat din cap, râzând. Dumnezeule, toată lumea a luat-o razna. Nu mai pot fi sigură de nimic. Dar de nimic. A condus câteva momente în tăcere, mijindu-și ochii, pentru că soarele care apunea o orbea. Nici nu ți-am spus vestea cea minunată. — Ce veste? — Părinții mei s-au despărțit. Maura a întors capul spre ea. — Când s-a întâmplat asta? — Imediat după Crăciun. După treizeci și șapte de ani de căsătorie, tata a făcut o pasiune pentru o tipă blondă pe care a cunoscut-o la serviciu. — Îmi pare foarte rău. — Iar apoi, treaba asta între tine și Brophy – ca și cum toată lumea e înnebunită după sex. Tu. Tatăl meu. Până și mama. A făcut o pauză, apoi a continuat: Vince Korsak i-a dat o întâlnire. Atât de ciudate au devenit lucrurile. 1516

Brusc, Jane a scos un geamăt. Of, Isuse! Abia acum îmi dau seama. Înțelegi că mi-ar putea deveni tată vitreg? — Lumea a înnebunit. — Se mai întâmplă, a zis Jane și s-a cutremurat. Mă înfior când mă gândesc la ei doi. — Atunci nu te mai gândi. Jane a scrâșnit din dinți. — Asta și încerc. „Iar eu voi încerca să nu mă gândesc la Daniel.” Dar, în timp ce și-au continuat drumul spre vest, spre soarele ce apunea, prin orașul Springfield, iar apoi printre dealurile domoale din Berkshire, Maura nu l-a putut alunga din gând pe Daniel. Când inspira, îi simțea încă mirosul, iar când șia încrucișat brațele la piept, i-a simțit atingerea, de parcă acele senzații îi rămăseseră gravate pe piele. Și atunci s-a întrebat: „La fel simți și tu, Daniel? Când ai apărut în fața enoriașilor în această dimineață și te-ai uitat la chipurile celor care te urmăreau, așteptând vorbele tale, mi-ai căutat fața, la ea te-ai gândit?” Se lăsase deja întunericul la ora când au traversat granița și au pătruns în statul New York. Brusc, telefonul ei a sunat și, în întunericul din mașină, i-a trebuit ceva timp până să îl găsească printre lucrurile aflate în dezordine în poșetă. — Doctorul Isles, a răspuns ea. — Maura, eu sunt. Auzind vocea lui Daniel, a simțit că obrajii îi iau foc și s-a bucurat că lipsa luminii îi ascundea fața de privirea curioasă a lui Jane. — Detectivul Frost a venit să discute cu mine, a spus el. — Am fost obligată să le povestesc. — Bineînțeles că trebuia. Dar era mai bine dacă mă anunțai și pe mine. Trebuia să-mi fi spus. — Îmi pare rău. Cred că a fost foarte neplăcut să afli asta de la el. — Nu, mă refer la scrisul de pe ușă. Nu am știut. Aș fi venit cât puteam de repede. Nu trebuia să te confrunți singură cu o asemenea situație. Maura a tăcut, conștientă că Jane auzea fiecare cuvânt. Și, fără îndoială, avea să-și exprime dezaprobarea imediat ce convorbirea lua sfârșit. — Am trecut pe la tine acum câteva minute, a spus el. Speram să te găsesc acasă. — În noaptea asta o să fiu departe. — Dar unde ești? — În mașină cu Jane. Tocmai am trecut prin Albany. — Ești în New York? De ce? 1517

— S-a descoperit încă o victimă. Considerăm că… Degetele lui Jane s-au strâns brusc în jurul mâinii ei, un avertisment clar că era preferabil să dezvăluie cât mai puține amănunte. Jane nu mai avea încredere în el de când se dovedise a fi prea uman. Nu-ți pot spune mai multe, a adăugat ea. S-a lăsat liniște. Apoi, încet, Daniel a spus: — Am înțeles. — Există amănunte pe care trebuie să le păstrăm secrete. — Nu-i nevoie să-mi explici. Știu cum stau lucrurile. — Pot să-ți telefonez mai târziu? „Când nu mai asistă nimeni la discuție.” — Nu e nevoie, Maura. — Dar vreau. „Trebuie.” A închis și a privit înainte, la întunericul străpuns de fasciculele farurilor. Acum se îndreptau spre sud-vest, pe un drum ce tăia câmpiile acoperite de zăpadă. Aici, singurele lumini pe care le-au văzut erau ale câte unei mașini care venea din sens opus ori licăririle câte unei ferme îndepărtate. — Doar nu ai de gând să-i povestești despre caz? — Chiar dacă aș face-o, el știe să păstreze secretul. Am avut întotdeauna încredere în el. — Da, și eu la fel. — Ceea ce înseamnă că ți-ai pierdut încrederea în el? — Doamnă doctor, ești implicată emoțional. Nu e momentul cel mai potrivit ca să te încrezi în judecată. — Dar îl cunoaștem amândouă pe acest bărbat. — Da, și n-am crezut niciodată că… — Ce anume, că se va culca cu mine? — Chiar mă gândeam, îți închipui că știi oamenii. Iar apoi ei te surprind. Fac vreun lucru la care nu te-ai fi așteptat, și atunci îți dai seama că, de fapt, nu mai știi nimic despre nimeni. Dacă mi-ar fi spus cineva acum câteva luni că tata o va părăsi pe mama pentru nu știu ce fufă, l-aș fi considerat nebun de legat. Te asigur, oamenii rămân un mister. Până și cei pe care îi iubim. — De aceea nu ai încredere în Daniel. — Nu, dacă ne referim la jurământul de castitate. — Nu la asta mă refeream. Vorbeam despre ancheta asta. La faptul că în prezența lui s-au menționat amănunte care ne privesc pe amândouă. — Dar el nu e polițist. Nu trebuie să știe. — A fost cu mine noaptea trecută. Ceea ce s-a scris pe ușă se referea și la el. — Ai în vedere acel „Am păcătuit”? Fața Maurei s-a îmbujorat. — Da, a zis ea. 1518

Câteva momente au mers în tăcere, singurele sunete fiind cele scoase de cauciucuri pe șosea și susurul ventilatorului de încălzire. — L-am respectat pe Brophy, înțelegi? a spus Jane. A fost de mare folos departamentului de poliție. Când avem nevoie de un preot la locul faptei, vine imediat, indiferent de oră. Mi-a plăcut asta. — Și atunci de ce ești pornită împotriva lui? Jane a privit-o. — Pentru că, întâmplător, țin la tine. — Nu lași deloc impresia asta. — Zău? Ei, când faci ceva atât de neașteptat, ceva atât de autodistructiv, încep să-mi pun întrebări. — Și cum sună ele? — Dacă te cunosc așa cum îmi închipui. • Au ajuns la parcarea Spitalului Lourdes din Binghamton după ora opt. Maura nu avea chef să stea la taclale când a coborât din mașină, simțindu-se înțepenită după o călătorie atât de lungă. Opriseră doar cât să ia o cină tăcută la un McDonald’s de pe marginea șoselei, iar stomacul îi era agitat din cauza stilului de șofat al lui Jane, a mâncării înghițite în grabă, dar mai ales din cauza tensiunii dintre ele, care devenise atât de acută, încât orice vorbă putea duce la ceartă. „Nu are niciun drept să mă judece, se gândea Maura în timp ce mergeau alături pe lângă mormanele de zăpadă adunate cu plugul. Jane era căsătorită și avea un copil, motiv pentru care se considera superioară din punct de vedere moral. Ce știa Jane despre viața ei, despre nopțile pe care le petrecea singură, urmărind filme vechi ori cântând la pian într-o casă pustie? Prăpastia dintre viețile lor se căsca prea adânc pentru a fi eliminată prin relații de prietenie. „Și, la o adică, ce am în comun cu această femeie obtuză și care nu știe ce este acela un compromis? Absolut nimic.” Au folosit intrarea pentru urgențe, iar vântul înghețat le-a însoțit până când ușile s-au închis în urma lor. Jane s-a dus direct spre geamul ghișeului de triaj și a strigat: — Alo! Pot primi niște informații? — Ești cumva detectivul Rizzoli? s-a auzit o voce din spatele lor. Nu-l văzuseră stând singur în sala de așteptare destinată pacienților. Bărbatul, cu fața obosită, îmbrăcat cu un sacou de tweed, peste un pulover de culoare verde vânător, s-a ridicat în picioare. „Nu e polițist”, și-a zis Maura, observând părul lung, iar el i-a confirmat această părere imediat, spunând: — Sunt doctorul Kibbie. M-am gândit să vă aștept, ca să nu vă rătăciți în drumul spre morgă. — Vă mulțumim pentru ajutor, a spus Jane. Ea e doctorul Isles, de la serviciul nostru de medicină legală. 1519

Maura i-a strâns mâna. — Ați efectuat deja autopsia? — A, nu. Nu sunt medic patolog, ci doar internist. Suntem patru cei care lucrăm prin rotație cu anchetatorii din districtul Chenango. Eu mă ocup de ancheta preliminară de deces și hotărăsc dacă este necesară autopsia. Aceasta va fi făcută probabil mâine după-amiază, dacă medicul legist din districtul Onondaga reușește să ajungă aici tocmai de la Syracuse. — Dar ar trebui să aveți propriul medic patolog în acest district. — Da, dar în cazul de față… a zis Kibbie și a clătinat din cap. Din nefericire, suntem conștienți că știrea privind această crimă va face cap de afiș în zonă. Va stârni mult interes. Unde mai pui că ancheta s-ar putea încheia cu un proces de răsunet într-o bună zi, iar patologul nostru ar dori să fie asistat și de un alt specialist. Ca să nu existe dubii privind concluziile. Mai bine să existe mai multe păreri, înțelegeți? Și-a ridicat apoi paltonul de pe un scaun. Liftul e în direcția asta. — Unde este detectivul Jurevich? l-a întrebat Jane. Credeam că o să ne aștepte el. — Din păcate, Joe a fost chemat cu ceva timp în urmă, așa că în seara asta nu va fi disponibil. A zis că o să discute cu dumneavoastră mâine-dimineață, la locul faptei. Doar să-i dați un telefon mâine la prima oră. Apoi Kibbie a făcut o pauză ca să-și tragă sufletul. Sunteți pregătite pentru ce urmează? — E așa de rău? — Dacă-mi dați voie, eu unul sper să nu mai văd așa ceva vreodată. S-au îndreptat către lift, iar doctorul a apăsat pe buton. — După două săptămâni, cred că este într-o stare avansată de descompunere, a presupus Jane. — De fapt, din acest punct de vedere, nu a suferit aproape deloc. Casa era nelocuită. Probabil că temperatura dinăuntru a fost cam de minus un grad. Ca și cum ai păstra carnea în frigider. — Și cum de-a ajuns acolo? — Nu știm. Nu s-a constatat nicio urmă de forțare a ușii, probabil că femeia a avut cheie. Sau poate ucigașul. Ușa liftului s-a deschis, și au urcat, cu doctorul încadrat de cele două femei. Ca un tampon între Maura și Jane, care încă nu-și adresaseră niciun cuvânt de când coborâseră din mașină. — Și cine e proprietarul acelei case? a întrebat Jane. — O femeie care nu mai locuiește în acest stat. A moștenit-o de la părinți și încearcă de ani de zile să o vândă. Nu am reușit să luăm legătura cu ea. Nici măcar agentul imobiliar nu îi știe adresa. Au coborât din lift la subsol. Kibbie a pornit înainte și a deschis o ușă, ajungând astfel în anticamera morgii. 1520

— A, doctore Kibbie, a spus o femeie tânără și blondă, purtând uniforma de spital, și a pus deoparte un roman sentimental din care citise până atunci, apoi s-a ridicat să le întâmpine pe Maura și pe Jane. Chiar mă întrebam dacă o să mai coborâți. — Mulțumesc că m-ai așteptat, Lindsey. Acestea sunt cele două doamne despre care ți-am vorbit. Detectivul Rizzoli și doctorul Isles. — Ați făcut atâta drum ca să o vedeți pe fata noastră? Ei, să o scot ca să o examinați. A trecut de ușile duble, intrând în laboratorul de autopsii, și a apăsat pe un comutator. Tuburile fluorescente de deasupra mesei goale s-au aprins orbitor. Doctore Kibbie, trebuie să plec foarte repede. La sfârșit, vrei să o bag înapoi în frigider și să încui sala? Nu uita să închizi ușa de la hol când plecați. — Te duci să mai prinzi ceva din meci? a întrebat-o Kibbie. — Dacă nu apar, Ian n-o să mai vorbească în veci cu mine. — Ian știe să și vorbească? Lindsey și-a dat ochii peste cap. — Doctore Kibbie! Te rog. — Mereu îți spun că ar trebui să-i telefonezi nepotului meu. Tocmai termină medicina la Corneli. Dacă nu te grăbești, o să ți-l sufle altă fată. Ea a pufnit în râs și a deschis ușa frigiderului. — Da, ca și cum aș vrea să mă căsătoresc cu un doctor. — Acum chiar mă supăr. — Cum să spun, vreau un soț care să nu întârzie la cină. A tras un pat-targă și l-a împins pe rotile afară din frigider. Vreți să o așez pe masă? — E bine și așa. Nu vom face autopsia. — Să mai verific o dată dacă am scos pe cine trebuia. A aruncat o privire la bilețelul legat de sacul de protecție, apoi a întins mâna spre fermoar. Nu a avut nicio ezitare, nici nu a dat semne de repulsie când a tras fermoarul sacului și a lăsat fața cadavrului la vedere. Da, ea este, a spus și s-a îndreptat, dându-și pe spate părul blond și etalându-și chipul cu obraji frumoși și tineri. Un contrast șocant în comparație cu fața lipsită de viață și cu ochii uscați care priveau fix prin deschizătura din sac. — De aici mai departe, ne ocupăm noi, Lindsey, i-a spus doctorul Kibbie. Fata a făcut un semn cu mâna. — Nu uita să închizi bine ușa, a zis ea pe un ton binedispus și s-a îndepărtat, lăsând în urmă o dâră de parfum. Maura a extras mănuși de latex dintr-o cutie aflată pe blatul mesei. Apoi s-a apropiat de targă și a tras complet fermoarul. Cât sacul de plastic s-a desfăcut, nimeni nu a scos o vorbă. Ceea ce se afla pe targă i-a redus pe toți la tăcere. La patru grade Celsius, evoluția bacteriilor este oprită, iar descompunerea nu se mai produce. În ciuda faptului că trecuseră cel puțin două săptămâni, temperatura de minus un grad din casa nelocuită păstrase țesuturile moi ale 1521

cadavrului, și nu era nevoie să se folosească unguent cu mentol ca să mascheze mirosurile neplăcute. Lumina nemiloasă dezvăluia orori mai cumplite decât cele produse de putrefacție. Gâtul fusese desfăcut și expus, în urma unei singure tăieturi adânci care secționase traheea, ajungând până la coloana cervicală. Însă nu rezultatele acelei lovituri fatale de lamă i-au atras atenția Maurei, ci torsul. Șia oprit privirea asupra nenumăratelor cruci care fuseseră scrijelite pe sâni și pe abdomen. Sângele mărginea crestăturile, iar numeroasele șiroaie de sânge izvorâseră din inciziile superficiale și se uscaseră, rămânând ca niște linii cărămizii ce coborau pe laturile torsului. Privirea i s-a îndreptat apoi spre brațul drept, aflat lângă cadavru. A văzut inelul de vânătăi, alcătuind o brățară crudă ce marca încheietura mâinii. A ridicat ochii și a întâlnit privirea lui Jane. În acel moment unic, toată furia dintre ele a fost dată uitării, alungată de viziunea ultimelor clipe de viață ale lui Sarah Parmley. — I-a făcut asta cât era în viață, a spus Maura. — Toate crestăturile astea, a zis Jane și a simțit imediat un nod în gât. Probabil că a durat ore în șir. Kibbie a zis: — Când am găsit-o, încheietura rămasă și gleznele erau legate cu o funie din nailon. Nodurile erau fixate de podea, astfel încât victima nu se putea mișca. — N-a procedat la fel și în cazul lui Lori-Ann Tucker, a spus Maura. — Vorbiți despre victima din Boston? — A fost dezmembrată. Dar nu a fost torturată. Maura a dat roată cadavrului, ajungând pe partea cealaltă, și s-a uitat la ciotul unde fusese mâna. Carnea incizată se uscase, căpătând o culoare maronie ca pielea tăbăcită, iar țesuturile moi se contractaseră, expunând suprafața osului tăiat. — Poate a vrut ceva de la femeia asta, a spus Jane. O fi avut vreun motiv să o tortureze. — Interogatoriu? a întrebat Kibbie. — Ori pedeapsă, a spus Maura, privind cu atenție fața victimei. Și-a adus aminte de cuvintele care fuseseră zgâriate pe ușa ei. Dar și pe peretele din dormitorul lui Lori-Ann. „Am păcătuit.” „Asta să fie răsplata?” — Acestea nu sunt tăieturi întâmplătoare, a observat Jane. Reprezintă cruci. Simboluri religioase. — Le-a desenat și pe pereți, a spus Kibbie. Maura a ridicat ochii spre el. — Mai era ceva pe pereți? Alte simboluri? — Da. O mulțime de chestii ciudate. Vă asigur că m-am îngrozit când am intrat pe ușă. Jurevich o să vă arate totul când veți vizita casa. S-a uitat apoi la 1522

cadavru. Asta e tot ce se poate vedea. Îndeajuns ca să ne demonstreze că avem de a face cu un om foarte bolnav. Maura a închis fermoarul sacului, trăgând plasticul peste ochii adânciți în orbite, peste corneele împâclite de moarte. Nu efectuase autopsia, dar nu avea nevoie de bisturiu și de vreo sondă ca să știe cum murise victima; văzuse răspunsul crestat în carnea femeii. Au împins targa pe rotile înapoi în frigider și și-au scos mănușile. În timp ce stătea la chiuvetă și se spăla pe mâini, Kibbie a spus: — Acum zece ani, când m-am mutat în districtul Chenango, am crezut că aici era țara lui Dumnezeu. Aer proaspăt, dealuri domoale… Cu oameni care te salută veseli, care-ți oferă o plăcintă când îi consulți la domiciliu. A oftat și a închis robinetul. Dar nu există scăpare nici aici, înțelegeți? Chiar dacă e vorba despre un oraș mare sau mic, tot există soți care-și împușcă nevestele, puști care fură și devastează. Dar o asemenea sălbăticie bolnavă n-am mai văzut. A smuls un prosop de hârtie și s-a șters pe mâini. În niciun caz nu într-un sat ca Purity. O să înțelegeți mai bine când o să ajungeți acolo. — Cât de departe este? — La vreo oră și jumătate, poate două. Depinde dacă vreți să vă riscați viața gonind pe drumuri accidentate și înguste. — Atunci ar trebui să o pornim într-acolo, a zis Jane, dacă mai vrem să găsim vreo cameră la un motel. — Motel? a zis Kibbie și a izbucnit în râs. Dacă aș fi în locul dumneavoastră, m-aș opri mai curând în orășelul Norwich. La Purity n-o să găsiți mare lucru. — Atât de mic este satul? Kibbie a azvârlit prosopul de hârtie în coșul de gunoi și a zis: — Da.

1523

• DOUĂZECI ȘI ȘAPTE Pereții camerei de motel erau subțiri ca hârtia. Stând întinsă pe pat, Maura a auzit-o pe Jane, aflată în camera de alături, vorbind la telefon. „Ce plăcut trebuie să fie, a reflectat ea, să-ți suni soțul și să râzi împreună cu el. Să te poți săruta ori îmbrățișa în public, fără să te uiți mai întâi în jur ca să te asiguri că nu e nimeni cunoscut, care să dezaprobe gestul tău.” Îi telefonase și ea lui Daniel, dar scurt și pe furiș. În încăperea în care se afla el mai erau niște persoane care discutau în fundal, alții care poate trăgeau cu urechea, motiv pentru care păruse destul de rezervat. Așa va fi mereu? Viața lor personală separată de cea publică, fără să se intersecteze niciodată? Asta era adevărata răsplată pentru păcat. Nu focul iadului și pedeapsa, ci suferința lăuntrică. Din camera alăturată, Maura a auzit cum Jane și-a încheiat convorbirea telefonică. Apoi a răzbătut până la ea sonorul televizorului și zgomotul apei la duș. Le despărțea doar un zid, însă bariera dintre ele era mai solidă decât lemnul și tencuiala. Abia dacă-și adresaseră vreun cuvânt de când trecuseră prin Binghamton, iar acum, doar sonorul televizorului din camera lui Jane devenea un amănunt din ce în ce mai supărător. Maura și-a pus o pernă peste cap ca să atenueze gălăgia, dar nu a reușit să amuțească șoaptele îndoielii care îi răsunau în minte. Chiar și după ce s-a lăsat liniștea deplină în camera lui Jane, Maura nu a putut să doarmă, conștientă de scurgerea minutelor, apoi a orelor. Nu se făcuse nici șapte, când s-a dat jos din pat, epuizată după noaptea agitată, și s-a uitat pe fereastră. Cerul avea o culoare cenușie, creându-i o senzație de claustrofobie. Peste noapte ninsese, iar mașinile din parcare păreau învelite cu plăpumi albe. Ar fi vrut să plece acasă. Ducă-se naibii ticălosul care scrisese pe ușa ei. Însă o aștepta o zi lungă, una de tăceri încărcate de reproș, o zi cu replici dezaprobatoare din partea lui Jane. „Strânge din dinți și o să treci și peste asta.” A avut nevoie de două cești de cafea ca să se simtă cât de cât pregătită să facă față noii zile. Oarecum întremată de un mic dejun cu cașcaval danez nu tocmai proaspăt, cadou din partea motelului, și-a dus geanta de călătorie până în parcare, unde Jane pornise deja motorul. — Jurevich ne așteaptă la casa aceea, i-a zis Jane. — Știi cum să ajungi acolo? — Mi-a transmis instrucțiuni. Apoi Jane s-a uitat la Maura și s-a încruntat. Dumnezeule, arăți terminată. — N-am dormit bine. — Din cauza saltelei, nu? — Printre altele. 1524

Apoi Maura și-a aruncat geanta pe bancheta din spate și a închis portiera. Au stat o vreme fără să-și vorbească, singurul sunet fiind acela al ventilatorului. — Încă ești supărată pe mine, a spus Jane. — Nu prea am chef de discuții acum. — Încercam să mă port prietenește. Când văd că viața unui prieten o ia razna, cred că am datoria să-mi spun măcar părerea. — Ți-am ascultat-o, a zis Maura și și-a prins centura de siguranță. Acum putem pleca? Au ieșit din Norwich și s-au îndreptat spre nord-vest, pe drumuri alunecoase din cauza zăpezii proaspăt căzute. Norii grei amenințau să se mai scuture în cursul zilei, și, văzut prin geam, peisajul părea mânjit de diferite nuanțe de gri. Micul dejun îi căzuse ca un bolovan în stomac, de aceea Maura s-a rezemat de spătarul scaunului, ținând ochii închiși ca să alunge senzația de greață. S-a trezit după o vreme cu o tresărire, având senzația că ațipise doar câteva clipe, și a descoperit că se deplasau cu greu pe un traseu dificil, în timp ce roțile automobilului răscoleau zăpada. Pădurea deasă părea să strivească șoseaua din ambele părți, iar cerul se întunecase între timp. — Cât mai e până la Purity? a întrebat ea. — Am trecut deja prin satul acela. N-ai pierdut nimic. — Ești sigură că ai luat-o pe unde trebuie? — Am mers așa cum mi s-a indicat. — Jane, o să rămânem blocate în zăpadă. — Am tracțiune integrală, nu știai? Și, la o adică, putem chema o mașină să ne scoată de aici. Maura s-a uitat la telefonul mobil. — Nu am semnal. Ăsta da, noroc! — Uite. Aici trebuie să fie bifurcația, a spus Jane, arătând către un anunț plasat de o companie imobiliară, pe jumătate îngropat în zăpadă. Casa e de vânzare, nu-ți amintești? Apoi a ambalat motorul, iar automobilul a derapat puțin cu roțile din spate, după care acestea au făcut priză cu drumul, care începuse să urce. Pădurea s-a tras curând în lături, oferind priveliștea casei așezate pe o ridicătură a terenului. Jane a intrat pe alee și a aruncat o privire către casa cu două etaje în stil victorian care se înălța impunătoare deasupra lor. — Mamă, a murmurat ea. Ce clădire mare! Banda galbenă care izola locul crimei flutura în vânt, prinsă de balustrada verandei largi. În ciuda semnelor evidente de neîngrijire, se vedea limpede că acea casă fusese cândva foarte frumoasă, beneficiind de o priveliște pe măsură. Au coborât din mașină, iar zăpada purtată de vânt le-a mușcat de obraji când au urcat treptele care duceau spre verandă. Uitându-se pe o fereastră, Maura a reușit 1525

să distingă formele fantomatice ale mobilierului acoperit cu cearșafuri, însă nimic altceva interesant. — Ușa e încuiată, a spus Jane. — La cât trebuie să sosească? — A întârziat deja un sfert de oră. Maura a oftat, expirând un nor de aburi. — Vântul ăsta te pătrunde până la os. Cât o să mai așteptăm? — Să vedem dacă am semnal, a zis Jane și s-a uitat încruntată la ecranul telefonului. Hai că are o liniuță. Cred că e de ajuns. — Eu mă duc la mașină, a zis Maura și a coborât treptele, dar, chiar în momentul în care se pregătea să deschidă portiera, a auzit-o pe Jane spunând: — Uite-l că vine. Întorcându-se, Maura a văzut un Jeep Cherokee urcând drumul. În spatele lui era un Mercedes negru. Jeepul a parcat alături de Subarul lui Jane, și din el a coborât un bărbat cu părul tuns scurt, îmbrăcat adecvat pentru acea vreme, cu o haină umplută cu puf și cu bocanci masivi. I-a întins mâna înmănușată Maurei, iar ea a văzut o față lipsită de haz și ochi cenușii, glaciali. — Detective Rizzoli? a întrebat-o el. — Nu. Sunt doctorul Isles. Sunteți detectivul Jurevich, da? El a confirmat cu un semn din cap, și și-au strâns mâinile. — De la biroul șerifului din districtul Chenango. Apoi a aruncat o privire spre Jane, care cobora treptele ca să îl salute. Dumneavoastră sunteți detectivul Rizzoli? — Da. Am ajuns acum câteva minute… a zis Jane, apoi a amuțit, rămânând cu ochii ațintiți asupra Mercedesului și asupra bărbatului care tocmai coborâse din el. Ce dracu’ caută aici? — A anticipat că veți reacționa astfel, a zis Jurevich. Spre ei se îndrepta Anthony Sansone, cu pulpanele paltonului fluturând în vânt. A salutat-o cu un gest pe Jane, iar ea i-a răspuns scurt, ceea ce a confirmat ceea ce era evident: nu-l dorea acolo. Apoi el s-a uitat la Maura, pe care a întrebat-o: — Ai văzut cadavrul? Ea a dat din cap. — Aseară. — Crezi că avem de a face cu același ucigaș? — De ce vorbiți la plural? l-a interpelat Jane. Domnule Sansone, nu știam că ați devenit polițist. Fără să se sinchisească, el s-a întors către ea. — N-o să vă încurc în activitate. — Ne aflăm la locul crimei. Nu ar trebui să fiți de față. 1526

— Cred că nu aveți jurisdicție în districtul Chenango. Asta e la latitudinea detectivului Jurevich. Jane s-a uitat la detectiv. — Îi aprobați prezența? Jurevich a ridicat din umeri. — Criminaliștii noștri au cercetat deja casa. Nu am niciun motiv să-i refuz accesul. — Așadar, organizăm un tur pentru public. — Prezența domnului Sansone a fost aprobată de biroul șerifului, în urma unei solicitări speciale. — Din partea cui? Jurevich a aruncat o privire spre Sansone, pe chipul căruia nu s-a citit nicio expresie. — Ne pierdem vremea, a spus Sansone. Sunt convins că doriți cu toții să scăpăm de vântul ăsta tăios. — Domnule detectiv? a insistat Jane. — Dacă aveți ceva de obiectat, a spus Jurevich, evident deranjat de faptul că fusese prins la mijloc în acea dispută, puteți să vă adresați Departamentului de Justiție. Eu propun să intrăm, altfel înghețăm aici. A urcat treptele către verandă, urmat de Sansone. Jane s-a uitat după cei doi și a zis încet: — Ce pile are acest om? — Ar fi mai bine să-l întrebi chiar tu, a spus Maura și a început să urce. Jurevich descuiase deja ușa principală, și Maura i-a urmat pe bărbați. Nu i s-a părut că înăuntru ar fi fost mai cald, dar măcar erau feriți de vânt. După sclipirea orbitoare a zăpezii, Maurei i-au trebuit câteva clipe ca să-și adapteze ochii la semiîntunericul dinăuntru. Uitându-se din prag la salonul de la intrare, a văzut mobila acoperită cu cearșafuri și luciul slab al podelei din lemn. Pe ferestre pătrundea lumina palidă, aruncând în cameră umbre cenușii. Jurevich a arătat către baza scării. — Nu se vede cu ochiul liber, dar, când s-a folosit Luminol, au apărut pete de sânge pe aceste trepte și în hol. S-ar părea că la plecarea din casă ucigașul a șters după el, așa că urmele de încălțăminte nu sunt clare. — Ați tratat toată casa cu Luminol? l-a întrebat Jane. — Cu Luminol, lumină ultravioletă, sursă alternativă de lumină. Am verificat fiecare cameră. Pe acolo se ajunge în bucătărie și în camera de zi. Și într-un birou dincolo de salonaș. Cu excepția urmelor de încălțăminte de aici, din hol, la etaj nu s-a descoperit nimic interesant. S-a întors apoi cu fața spre scară. Totul sa petrecut la etaj. — Ați spus că această casă era nelocuită, a zis Sansone. Cum a pătruns ucigașul? S-au constat semne de forțare? 1527

— Nu, domnule. Ferestrele erau bine închise. Iar doamna care este agent imobiliar jură că încuie de fiecare dată ușa la plecare. — Și cine mai are cheie? — Păi, doar ea. Iar ea spune că nu a înstrăinat cheia niciodată. — Cât de veche este încuietoarea? — Ah, cine știe? Pesemne că are peste douăzeci de ani. — Presupun că și proprietăreasa are o cheie. — N-a mai revenit în Purity de ani de zile. Am auzit că ar trăi undeva în Europa. Nu am reușit să luăm legătura cu ea. Jurevich a făcut un semn din cap către mobilierul acoperit. Peste tot s-a depus un strat gros de praf. Se vede că aici nu a locuit nimeni multă vreme. Mare păcat. O casă ca asta a fost construită să țină un secol, iar ea stă pustie. Lunar, vine un om care se ocupă cât de cât de curățenie. Așa s-a descoperit și cadavrul. A văzut mașina închiriată de Sarah Parmley parcată în față, iar apoi a constatat că ușa era descuiată. — L-ați verificat pe îngrijitor? a întrebat Jane. — Nu este suspectat de nimic. — De ce? — Păi, în primul rând, are șaptezeci și unu de ani. Și a ieșit din spital acum trei săptămâni. Operație de prostată, a spus Jurevich și s-a uitat spre Sansone. Vedeți ce-i așteaptă pe bărbați? — Așadar, avem o serie de întrebări la care trebuie găsite răspunsuri, a spus Sansone. Cine a descuiat ușa. De ce a venit victima aici? — Casa este de vânzare, a spus Maura. Poate a văzut semnul de pe șosea. O fi condus până aici din curiozitate. — Astea sunt simple speculații, a zis Jurevich. Am tot discutat despre asta, și nu cunoaștem motivul vizitei ei aici. — Povestiți-ne ceva mai multe despre Sarah Parmley, i-a spus Sansone. — A crescut în Purity. A absolvit liceul local, dar, ca mulți alți tineri, nu a găsit nimic care să o rețină aici, de aceea s-a mutat în California, stabilindu-se acolo. Singurul motiv al revenirii ei în oraș a fost moartea mătușii. — Din ce cauză? a întrebat Sansone. — În urma unui accident. S-a rostogolit pe scară și și-a rupt gâtul. Sarah a venit cu avionul ca să participe la slujba religioasă. A locuit la un motel din apropierea orașului și a plecat a doua zi după înmormântare. Atunci a fost văzută ultima oară. Până sâmbătă, când îngrijitorul a găsit mașina ei acolo. A ridicat ochii spre scară. Să vă arăt camera! Jurevich a pornit înainte. La jumătatea treptelor, s-a oprit și i-a îndemnat să se uite la perete. — Aici sunt primele semne observate, a zis el. Crucea asta, de pildă. Este același simbol pe care l-a făcut pe trupul ei. S-ar părea că e desenat cu un fel de cretă roșie. 1528

Maura a rămas cu privirea la simbol și a simțit că degetele îi amorțesc, cu toate că purta mănuși. — Crucea asta e răsturnată. — Mai sunt și altele la etaj, a precizat Jurevich. Chiar multe. Urcând, au observat alte cruci apărând pe perete. La început, acestea erau spațiate. Apoi, pe holul cufundat în semiîntuneric, ele se înmulțeau, arătând ca o masă furioasă pe tot peretele coridorului, parcă îngrămădindu-se să intre pe o ușă. — Aici lucrurile arată rău de tot, i-a pus în gardă Jurevich. Avertismentul a făcut-o pe Maura să ezite înainte de a pătrunde în încăpere. Chiar după ce au intrat ceilalți, ea a mai zăbovit în prag, făcându-și curaj pentru a vedea ceea ce se afla dincolo de el. A trecut pragul și a pășit în camera ororilor. Nu pata de sânge uscat de pe podea i-a atras atenția, ci urmele de palme de pe fiecare perete, ca și cum o sumedenie de suflete pierdute și-ar fi lăsat testamentul însângerat la trecerea prin acea cameră. — Aceste urme au fost făcute cu aceeași palmă, a spus Jurevich. Amprentele palmare și digitale sunt identice. Nu cred că ucigașul a fost atât de prost încât săși lase propriile urme. S-a uitat la Jane. Sunt gata să pariez că ele au fost făcute cu mâna retezată a lui Sarah Parmley. Cea care a apărut la locul celeilalte crime. — Isuse! a murmurat Jane. S-a slujit de mâna ei ca de o ștampilă. „Folosind sângele drept cerneală”, a completat Maura, plimbându-și privirea de-a lungul pereților. Câte ore își petrecuse criminalul în acea cameră, înmuind mâna în sânge, apăsând-o apoi pe perete, ca un copil care are un joc cu ștampile colorate? Apoi și-a concentrat atenția asupra celui mai apropiat perete, unde scrisul fusese ascuns parțial de amprentele palmare. A mai făcut un pas în față, urmărind cuvintele care se întindeau pe zid. Erau în latină și se repetau. A urmărit textul care dădea roată încăperii într-o linie neîntreruptă, continuând prin colțuri, ca un șarpe care se încolăcea tot mai aproape în jurul lor. Abyssus abyssum invocat abyssus abyssum invocat abyssus abyssum invocat… Înțelesul i s-a revelat brusc, și de aceea a făcut un pas înapoi, rămânând ca trăsnită. — Iadul cheamă iadul, a murmurat Sansone. Maura nu observase că acesta stătea lângă ea. — Asta înseamnă? a întrebat Jane. — Acesta este înțelesul literal. Dar mai înseamnă și altceva. — Dar „Iadul cheamă iadul” sună suficient de îngrozitor. 1529

— Abyssus abyssum invocat este o maximă ce datează de cel puțin o mie de ani. Înseamnă: „O faptă rea cheamă alta după ea”. Maura a privit cuvintele. — Ne spune că acesta este doar începutul. Abia s-a dezlănțuit. — Iar aceste cruci, a zis Sansone și a arătat către viesparul de semne îngrămădite pe perete, de parcă s-ar fi adunat roi să atace, toate sunt răsturnate. Constituie o batjocorire a creștinismului, o respingere a bisericii. — Da, ni s-a spus că e un simbol satanic, a intervenit Jurevich. — Aceste cuvinte și cruci au fost desenate aici pentru prima oară, a spus Maura, cu ochii la dârele de sânge scurse pe pereți, care acopereau parțial șirul de cuvinte latinești. A citit împroșcăturile și a văzut sângele arterial pulverizat în mii de picături mici ce descriau arce de cerc. Înainte de a o ucide, înainte de a-i despica gâtul, criminalul și-a rezervat timp să deseneze pe pereți. — Problema este, a spus Jurevich, dacă a scris cuvintele cât ea zăcea aici, așteptând să moară. Ori încăperea fusese deja pregătită ca loc al asasinării, înainte de sosirea victimei? — Iar apoi să o fi ademenit aici? — Se vede clar că a fost totul pregătit. Jurevich a arătat către podeaua de lemn, unde sângele se uscase, după ce formase o baltă. Vedeți cuiele? A venit echipat cu un ciocan și cu coardă de nailon. Așa a imobilizat-o. I-a legat încheieturile și gleznele. Apoi a fixat corzile de podea. După ce a țintuit-o astfel, a acționat fără grabă. Maura s-a gândit la ceea ce fusese scrijelit în carnea lui Sarah Parmley. A ridicat privirea și a văzut aceleași simboluri desenate pe pereți cu ocru. Un crucifix răsturnat. Crucea lui Lucifer. — Dar cum de-a reușit să o ademenească aici? a întrebat Sansone. Ce putea să o atragă în această casă? — Știm doar că, în perioada cât a stat la motel, a primit un telefon, a spus Jurevich. În ziua când a plecat. Recepționera de la motel i-a făcut legătura în cameră. — N-ați adus vorba despre asta, a comentat Jane. — Pentru că nu suntem siguri că ar avea vreo relevanță. Sarah Parmley a crescut în acest oraș. Probabil cunoștea o mulțime de oameni aici, oameni care-i puteau telefona după înmormântarea mătușii ei. — Un apel local? — De la un telefon public aflat la o benzinărie din Binghamton. — Asta e la câteva ore depărtare de aici. — Exact. Acesta a fost un motiv pentru care nu am considerat că ucigașul a fost cel care a sunat. — Mai există vreun motiv? — Da. Apelul a venit din partea unei femei. 1530

— Recepționera este sigură de asta? Doar s-a întâmplat acum două săptămâni. — Nu a ezitat deloc. Am întrebat-o de câteva ori. — Răul nu are sex, a spus Sansone. — Și care sunt șansele ca o femeie să fi făcut toate astea? a întrebat Jane, făcând semn către perete, către amprentele însângerate. — Eu nu aș respinge în mod automat posibilitatea ca aceste crime să fi fost comise de o femeie, a spus Sansone. Nu avem nicio amprentă de încălțăminte care să ne fie de folos. — Nu resping nimic. Mă las condusă de ciudățeniile constatate. — Păi asta și sunt. Ciudățenii. — Câți ucigași ați prins? a ripostat Jane. El a privit-o fără să plece ochii. — Cred că răspunsul v-ar surprinde, doamnă detectiv. Maura s-a întors către Jurevich. — Cred că ucigașul a stat în casă câteva ore. Trebuie să fi lăsat urme: fire de păr, fibre… — Criminaliștii noștri au verificat camerele cu toată atenția. — Imposibil să nu fi descoperit ceva. — Păi tocmai asta e, că au obținut prea multe. Avem de a face cu o casă veche, care a fost locuită cu intermitențe vreme de șaptezeci de ani. Am găsit ceva ce ne-a uimit. Să vă arăt și restul casei! S-au întors în hol, iar Jurevich a arătat către o încăpere. — Aici avem alt dormitor. E mult praf, plus câteva fire de păr de pisică, în rest nimic care să ne fi reținut atenția. A continuat de-a lungul holului, prin dreptul altui dormitor, pe lângă o baie cu faianța în alb și negru, apoi pe lângă alte încăperi. Într-un târziu, au ajuns la ultima ușă. Aici, a zis el. Asta s-a dovedit a fi o cameră foarte interesantă. Maura a depistat nota amenințătoare din glasul lui, dar, când a pășit în dormitor, nu a văzut nimic alarmant, ci doar un spațiu fără nicio piesă de mobilier, cu pereți goi. Podeaua de lemn arăta mai bine decât în restul casei, având scândurile rindeluite recent. Cele două ferestre dădeau spre panta împădurită a delușorului, care cobora spre lacul înghețat de dedesubt. — Și de ce a prezentat interes această cameră? a întrebat Jane. — Din cauza urmelor găsite pe podea. — Nu văd nimic. — Apare doar la Luminol. Cei de la Criminalistică au verificat toată casa, pentru a vedea unde ar mai fi putut lăsa urme de sânge. În celelalte încăperi nu am găsit nicio urmă. I-am descoperit amprentele de încălțăminte în hol, pe trepte și pe culoar, toate invizibile cu ochiul liber. Așa că știm de încercarea lui de a se curăța când a ieșit din casă. Dar sângele nu se poate ascunde complet. Dacă se 1531

pulverizează Luminol, apare imediat. Jurevich s-a uitat la podea. Iar aici s-a văzut foarte mult sânge. — Și alte urme de încălțăminte? a întrebat Jane. — Nu doar asta. Era ca și cum un val de sânge ar fi măturat camera și a stropit peretele. Se vedea și în crăpăturile dintre scândurile podelei, unde s-a strecurat în ornamentele peretelui. Pe cel de acolo erau dâre mari, în locul unde cineva a încercat să-l spele. Dar sângele nu se poate îndepărta complet. Chiar dacă acum nu se poate vedea, era sânge în întreaga încăpere. Am rămas aici și am privit camera luminându-se și ne-am îngrozit cu toții, vă asigur. Pentru că, după ce am aprins din nou lumina, totul arăta la fel ca acum. Nimic. Nicio urmă de sânge vizibilă cu ochiul liber. Sansone s-a uitat la pereți, de parcă s-ar fi străduit să audă acele ecouri ciudate ale morții. A văzut podeaua cu scândurile lustruite și foarte netede. — Ăsta nu putea fi sânge proaspăt, a murmurat el. În casă s-a mai întâmplat ceva. Maura și-a adus aminte de afișul „DE VÂNZARE”, pe jumătate îngropat în zăpadă, așezat la poalele dealului. S-a gândit la șindrila îmbătrânită, la vopseaua scorojită. De ce fusese o casă atât de frumoasă lăsată în paragină? — De aceea nu vrea să o cumpere nimeni, a spus ea. Jurevich a confirmat cu un gest. — S-a întâmplat în urmă cu doisprezece ani, înainte să mă mut eu în zonă. Am aflat de la agenta imobiliară. Nu este ceva despre care să-i facă plăcere să vorbească, pentru că reședința e de vânzare, dar trebuie să-i pună în temă pe cei interesați. Un detaliu pe care orice potențial cumpărător ar dori să-l cunoască. Și asta îi cam pune pe fugă pe toți. Maura s-a uitat la podea, la îmbinările și la crăpăturile unde se găsea sânge pe care nu-l putea vedea. — Cine a murit aici? — În această încăpere a avut loc o sinucidere. Dar, când te gândești la tot ce s-a întâmplat în casa asta, tragi concluzia că a fost bântuită de ghinion. — Au mai fost și alte decese? Jurevich a dat din cap. — În perioada aceea, aici a trăit o familie. Un doctor, soția, un fiu și o fiică. Plus un nepot care a stat cu ei o vară. Din câte spune toată lumea, membrii familiei Saul erau oameni de treabă. O familie unită, aveau mulți prieteni. „Nimic nu este ceea ce pare, s-a gândit Maura. Nimic.” — Primul a murit fiul lor de unsprezece ani. A fost un accident sfâșietor. Copilul s-a dus să pescuiască în lac și nu a mai revenit acasă. Se crede că a căzut în apă și a întrat în panică. I-au găsit cadavrul a doua zi. O săptămână mai târziu, mama a căzut pe trepte și și-a rupt gâtul. Lua niște sedative, și s-a considerat că și-a pierdut echilibrul din cauza lor. 1532

— Interesantă coincidență, a spus Sansone. — Poftim? — Nu așa a murit și mătușa lui Sarah Parmley? În urma unei căzături pe scări? Rupându-și gâtul? Jurevich a rămas tăcut câteva clipe. — Da. Nu m-am gândi la asta. E o coincidență, nu? — Nu ne-ai povestit despre sinucidere, a zis Jane. — Soțul s-a sinucis. Gândiți-vă numai prin ce trecuse. Întâi i se îneacă fiul. Apoi soția cade pe scară. Așa că, două zile mai târziu, a luat pistolul, s-a așezat în acest dormitor și și-a zburat creierii. Jurevich s-a uitat la podea. Pe jos e sângele lui. Când mă gândesc… O familie întreagă, practic ștearsă de pe fața pământului în doar câteva săptămâni. — Și ce s-a întâmplat cu fiica? l-a întrebat Jane. — A locuit la niște prieteni de familie. A încercat să scape de casă în toți anii aceștia. Agenta imobiliară spune că au existat câțiva doritori, dar, când au aflat ce s-a întâmplat acolo, au renunțat. Ați vrea să locuiți într-o asemenea casă? Eu, unul, nu, nici dacă m-ar plăti cineva. E un loc blestemat. Se simte asta de cum îi treci pragul. Maura s-a uitat în jur la pereți și s-a cutremurat. — Dacă există case bântuite, atunci asta sigur este. — Abyssus abyssum invocat, a rostit încet Sansone. Acum capătă un nou înțeles. Toți l-au privit întrebător. — Poftim? a zis Jurevich. — De aceea și-a ales casa drept loc pentru crimă. Cunoștea istoria ei, și asta la atras. Ar putea fi considerată o ușă către o altă dimensiune. Ori un vârtej. Dar există locuri întunecate pe lume, locuri respingătoare care pot fi considerate blestemate. Jane a râs oarecum neliniștită. — Chiar credeți asta? — Nu are importanță ce cred eu. Dar dacă ucigașul nostru crede, atunci a ales această casă pentru că l-a atras. „Iadul cheamă iadul.” — Of, Doamne, a spus Jurevich, îmi dați fiori. S-a uitat la pereții dezgoliți și s-a cutremurat, de parcă ar fi fost pătruns de un vânt înghețat. Știți ce cred eu? Casa asta ar trebui arsă. Până la temelie. Nicio persoană întreagă la minte nu ar cumpăra-o. — Ați spus că aici a locuit familia unui doctor, a zis Jane. — Întocmai. Familia Saul. — Și au avut un nepot care a locuit la ei pe durata vacanței de vară. Jurevich a dat din cap în semn că da. — Un băiat de cincisprezece ani. 1533

— Cu acest băiat ce s-a întâmplat? După toate tragediile petrecute aici? — Agenta imobiliară mi-a spus că a plecat la scurt timp după aceea din Purity. A venit mama lui și l-a luat. — Mai știți ceva despre el? — Nu uitați, asta s-a petrecut acum doisprezece ani. Nimeni nu l-a cunoscut prea bine. Și a stat aici doar o vară. Jurevich a tăcut câteva clipe. Știu la ce vă gândiți. Acum ar avea douăzeci și șapte de ani. Și ar putea ști ce s-a întâmplat aici. — Dar ar putea avea chiar și o cheie de intrare, a spus Jane. Cum să aflăm mai multe despre el? — De la verișoara lui, presupun. Femeia care are casa în proprietate, Lily Saul. — Dar nu știți cum să o găsiți. — Agenta a făcut nenumărate eforturi. — Aș dori să văd rapoartele poliției privind familia Saul. Presupun că au fost investigate toate decesele. — O să dau telefon la birou să vi se facă niște copii după documente. Le puteți lua înainte de a părăsi orașul. Vă întoarceți la Boston în această seară? — Așa intenționăm, imediat după masa de prânz. — Atunci, o să încerc să fie gata până atunci. Vă recomand să mergeți la Roxanne Café. Fac acolo niște sendvișuri de curcan… o minunăție. Și localul este situat peste drum de sediul nostru. — Aveți timp suficient să copiați totul? — Dosarele nu sunt voluminoase, deoarece conțin doar fișele de autopsie și raportul șerifului. În toate cele trei cazuri, modalitatea și cauza morții au fost foarte clare. Sansone rămăsese la fereastră și privise afară. Brusc, s-a întors spre Jurevich. — Cum se numește ziarul local? — Mai tot ce se petrece în districtul Chenango e prezentat în Evening Sun. Au sediul în Norwich, i-a răspuns Jurevich, apoi s-a uitat la ceas. Ei, eu cred că nu mai am ce să vă arăt aici. Când au revenit afară, au stat în vântul tăios câteva clipe, cât Jurevich a încuiat ușa și a încercat-o zgâlțâind de clanță. — Dacă vom mai face progrese în cercetarea cazului, i-a spus el lui Jane, o să vă telefonez. Dar cred că dumneavoastră veți reuși să prindeți criminalul. Și-a tras apoi fermoarul jachetei și și-a pus mănușile. Acum acționează mai mult în zona dumneavoastră.

1534

• DOUĂZECI ȘI OPT — Cum se face că apare cu mașina lui scumpă și nici mai mult, nici mai puțin, e invitat la locul faptei? a zis Jane, împungând aerul cu un cartof prăjit spre Maura. Ce înseamnă asta? Pe cine cunoaște Sansone la Departamentul de Justiție? Nici măcar Gabriel nu a reușit să afle. — Probabil există motive să aibă încredere în el. — Da, sigur, a făcut Jane și a băgat cartoful în gură, luând altul cu furculița, simțind că starea de agitație o face să fie și mai flămândă. După câteva minute, din enormul sendviș cu carne de curcan nu mai rămăseseră decât firimituri de pâine prăjită și de șuncă, iar acum își plimba și ultimii cartofi prăjiți prin ketchup. Să ai încrede în orice milionar pasionat de soluționarea crimelor, nu? — Multimilionar. — Dar cine se crede, Bruce Wayne? Ori tipul ăla dintr-un spectacol TV mai vechi? Bogătașul care făcea pe polițistul. Mama se uita la serialul ăla. — Cred că te referi la Legea lui Burke. — Așa. Câți polițiști bogați cunoști? Maura a oftat și și-a ridicat ceașca de ceai. — Niciunul. — Exact. E o năzărire. Un tip plictisit, dar cu bani își închipuie că ar fi grozav să se joace de-a polițistul, doar că nu ține să o pornească de jos. Nu are chef să fie polițist de stradă și nici să redacteze rapoarte privind tot soiul de incidente. El vrea doar să apară în Mercedesul lui și să ne spună nouă, tâmpiților, ce trebuie făcut. Ai impresia că n-am mai întâlnit oameni ca el până acum? Toți se cred mai deștepți decât polițiștii. — Nu mi se pare că e chiar un amator, Jane. Eu sunt de părere că merită să-l asculți. — Bravo. Pe un fost profesor de istorie. Jane și-a golit ceașca de cafea și a scos capul din separeu ca să caute din ochi chelnerița. Domnișoară, aș mai vrea niște… Apoi a tăcut o clipă, după care i-a zis Maurei: Ia te uită cine a intrat. — Cine? — Prietenul nostru. Maura a întors capul spre ușă, privind dincolo de tejgheaua cu mâncăruri, unde câțiva bărbați cu șepci cu cozoroc, stăteau cu cafele și farfurii de mâncare în față. L-a zărit pe Sansone în aceeași clipă în care a văzut-o și el. Când a pornit să traverseze restaurantul către separeul unde se afla Maura, mai multe persoane au întors capul după el, intrigate de acea neobișnuită siluetă masivă, cu părul argintiu. 1535

— Mă bucur că mai sunteți în oraș, a zis el. Pot să mă așez? — Tocmai ne pregăteam să plecăm, a spus Jane cu subînțeles, întinzând mâna către portofel, preferând să facă uitată intenția de a mai bea o cafea. — N-o să vă răpesc mult timp. Ori preferați să vă transmit asta prin e-mail, doamnă detectiv? Maura s-a uitat la teancul de ziare pe care le avea la el. — Ce e cu ele? — Din arhiva ziarului Evening Sun, a răspuns el și le-a așezat pe masă, în fața ei. Ea s-a tras într-o parte, făcându-i loc în separeul destul de strâmt, iar el s-a așezat alături de ea. S-a simțit încolțită de acest bărbat, a cărui simplă prezență părea să devină dominantă și copleșitoare în acel spațiu restrâns. — Arhiva lor digitală a fost înființată doar de cinci ani, a spus el. Astea sunt fotocopii din arhiva scrisă, iar reproducerea nu este chiar atât de bună pe cât miaș dori. Însă lămurește multe lucruri. Maura s-a uitat la prima foaie. Era o fotocopie a primei pagini din Evening Sun, din 11 august, cu doisprezece ani în urmă. Privirea i-a rămas ațintită asupra articolului din partea de sus a paginii. CADAVRUL BĂIATULUI A FOST RECUPERAT DIN LACUL PAYSON Fotografia care ilustra articolul înfățișa un băiat zâmbitor, care ținea în brațe un pisoi vărgat. Sub poză scria: „Teddy Saul abia a împlinit unsprezece ani”. — Ultima persoană care l-a văzut în viață a fost sora lui, Lily, a spus Sansone. Tot ea l-a descoperit plutind în lac o zi mai târziu. Ceea ce a surprins pe toată lumea, potrivit articolului, a fost faptul că băiatul era un înotător bun. Și mai apare un amănunt interesant. Maura a ridicat ochii spre Sansone. — Ce anume? — Se presupune că s-a dus la lac să pescuiască. Dar cutia cu momeală și bățul au fost găsite la mai bine de douăzeci de metri de mal. Maura i-a întins fotocopia lui Jane și s-a uitat la următorul articol, tipărit la 18 august. La o săptămână după descoperirea cadavrului lui Teddy, o nouă tragedie a lovit familia Saul. MOARTEA MAMEI ÎNDURERATE, APROAPE SIGUR CA URMARE A UNUI ACCIDENT Acest articol era însoțit de o altă fotografie, la fel de înduioșătoare. Amy Saul era înfățișată într-o perioadă mai fericită a vieții, zâmbind spre aparatul foto în 1536

timp ce ținea în brațe un copilaș. Același copil, Teddy, pe care avea să-l piardă unsprezece ani mai târziu în apele lacului Payson. — A fost găsită la baza scării, a spus Maura, ridicând ochii spre Jane. De fiica ei, Lily. — Iarăși Lily? Fiica i-a găsit pe amândoi? s-a mirat Jane și a întins mâna după articolul fotocopiat. Începe să miroasă tot mai mult a ghinion. — Și nu uitați că telefonul primit de Sarah Parmley acum două săptămâni venea din partea unei femei. — Înainte de a trage concluzii pripite, a spus Sansone, vreau să precizez că nu Lily Saul a găsit cadavrul tatălui ei. Vărul ei a fost acela. Este prima și singura oară când numele lui Dominic Saul apare în vreunul dintre aceste articole. Maura a trecut la cea de-a treia fotocopie și a văzut fotografia doctorului Peter Saul zâmbind către cameră. Dedesubt, scria: „Disperat de pierderea soției și fiului”. — Există vreo fotografie a lui Dominic? — Nu. Dar este menționat în acel articol ca fiind cel care a găsit cadavrul unchiului său. Tot el a chemat și poliția. — Și fata? s-a mirat Jane. Unde era Lily când s-a întâmplat tragedia? — Nu se precizează. — Presupun că poliția i-a verificat alibiul. — Presupun că da. — Eu n-aș mai presupune nimic. — Să sperăm că informațiile acestea se află în dosarele poliției, a spus Sansone, pentru că de la cel care a anchetat cazurile nu mai aveți ce afla. — De ce? — A murit anul trecut, în urma unui infarct. I-am găsit ferparul în arhiva ziarului. Așadar, tot ce avem pentru continuarea anchetei se găsește în dosarele acelea. Dar să ne gândim la situație. Ești polițist local și trebuie să discuți cu o fată de șaisprezece ani care tocmai și-a pierdut fratele, mama, iar apoi tatăl. Pesemne că era în stare de șoc. Poate era isterică. Să o mai hărțuiești cu întrebări privind locul unde se găsea la ora morții tatălui ei, când toate indiciile sugerau sinuciderea? — Meseria mea e să pun întrebări, a replicat Jane. Eu așa aș fi procedat. „Da, sigur ar fi făcut-o”, și-a zis Maura, uitându-se la expresia îndărătnică a lui Jane și amintindu-și de întrebările insistente care îi fuseseră adresate nu mai departe de dimineața trecută. Fără milă, fără nicio reținere. Dumnezeu să te ajute dacă Jane Rizzoli te socotește vinovat de ceva. Maura a coborât ochii spre fotografia lui Peter Saul. — Nu văd nicio poză cu Lily. Nu știm cum arată nici ea. — De fapt, există o fotografie, a spus Sansone. Și vi se va părea foarte interesantă. 1537

A trecut la următoarea pagină fotocopiată și a pus degetul pe articol. LA FUNERALIILE DOCTORULUI AU PARTICIPAT PERSOANE DIN TOT DISTRICTUL Prieteni, colaboratori, chiar necunoscuți s-au adunat la cimitirul Ashland în frumoasa după-amiază de august pentru a deplânge dispariția doctorului Peter Saul, care a decedat duminică în urma unei răni de pistol provocate de el însuși. Aceasta a fost a treia tragedie care a căzut asupra familiei Saul în ultimele două săptămâni. — Uite-o și pe Lily, a spus Sansone, arătând spre fotografia care însoțea articolul. Aceasta este Lily Saul. O imagine neclară, fața fetei fiind parțial ascunsă de alte două tinere care o încadrau. Maura nu a reușit să distingă decât profilul feței plecate, învăluite de părul lung și negru. — Asta nu ne ajută prea mult, a spus Jane. — Nu țineam să vedeți neapărat fotografia, a spus Sansone. Important este textul de sub ea. Priviți numele fetelor care stau alături de Lily. Abia în acea clipă a înțeles Maura de ce Sansone insistase atât de mult să le arate acele pagini de ziar. Textul de sub fotografia neconsolatei Lily Saul cuprindea două nume uimitor de familiare. Lily Saul este consolată de prietenele ei Lori-Ann Tucker și Sarah Parmley. — Asta este legătura care ne ajută în continuarea anchetei, a spus Sansone. Trei prietene. Două dintre ele acum moarte. Doar Lily Saul este încă în viață. A făcut o pauză, apoi a urmat: Și nici măcar nu putem fi siguri de situația ei. Jane a ridicat pagina și s-a uitat la ea. — Poate pentru că nici nu vrea să știm în ce situație se află. — Pe ea trebuie să o găsim, a zis Sansone. Ea știe răspunsurile. — Ori ar putea fi chiar ea răspunsul. Nu știm aproape nimic despre această fată. Dacă s-a împăcat bine cu familia. Dacă s-a ales cu o moștenire frumușică ori nu. — Nu vorbești serios, a sărit Maura. — Mă văd nevoită să recunosc că domnul Sansone a avut dreptate când a afirmat mai devreme că răul nu ține de sex. — Jane, dar să-și ucidă propria familie… 1538

— Îi ucidem pe cei pe care-i iubim, știm asta. Jane s-a uitat la fotografia cu cele trei fete. Și probabil că fetele astea au știut. E greu să păstrezi un secret vreme de doisprezece ani. A aruncat apoi o privire spre ceasul de la mână. Trebuie să mă interesez prin oraș, să aflu și altceva despre Lily. Trebuie să existe cineva care știe cum se poate lua legătura cu ea. — Dacă tot vreți să puneți întrebări, a spus Sansone, poate încercați să aflați și despre asta. A mai scos o fotocopie după un ziar și i-a întins-o lui Jane. Titlul suna: „Boy din South Plymouth primește punctajul maxim”. — Hm… trebuie să mă interesez de tauri premiați? l-a întrebat Jane. — Nu, articolul nostru este la rubrica „Aflăm de la poliție”, a precizat Sansone. Era cât pe ce să-mi scape și mie. De fapt, nu l-aș fi văzut deloc dacă nu s-ar fi aflat pe aceeași pagină, sub articolul despre înecarea lui Teddy Saul. — Vă referiți la ăsta? „Grajd vandalizat, o capră dispărută?” — Citiți articolul. Jane s-a apucat să citească articolul cu glas tare: — „Poliția a primit o reclamație din partea lui Eben Bongers din Purity, conform căruia persoane necunoscute au pătruns în grajdul său în noaptea de sâmbătă. Patru capre au scăpat și trei au fost recuperate, dar una lipsește. Făptașul a adus daune grajdului, scrijelind – aici Jane a făcut o pauză și s-a uitat spre Maura – cruci.” — Citiți mai departe, a îndemnat-o Sansone. Jane a înghițit în sec și a reluat lectura articolului. — „Scrijelituri similare au fost descoperite și pe alte clădiri din zonă. Persoanele care dețin informații sunt rugate să ia legătura cu biroul șerifului districtului Chenango.” — Deci criminalul se afla acolo, a spus Sansone. În urmă cu doisprezece ani, el trăia în acest district. Și nimeni nu a bănuit nicio clipă ce monstru se afla printre ei. Nimeni n-a avut habar ce fiară trăia în zonă. „Vorbește de parcă ucigașul ar fi inuman, a observat Maura. Nu vorbește despre el ca despre un om, ci îl socotește un lucru.” — Apoi, în urmă cu două săptămâni, a spus Sansone, acest ucigaș s-a întors în casa unde trăise cândva familia Saul. A desenat aceleași simboluri pe pereți, a bătut cuie în podea. Totul pregătit pentru victima lui. Pentru ceea ce avea să-i facă lui Sarah Parmley. Sansone s-a aplecat ușor în față, privind-o atent pe Jane. Nu cred că Sarah Parmley a fost prima lui victimă. Au mai existat și altele înaintea ei. Ați remarcat cât de aranjată era scena crimei în cazul lui Sarah, și câtă planificare și ceremonie a presupus acest lucru. Asta a fost o crimă a maturității, comisă de cineva care a avut la dispoziție luni, poate chiar ani pentru a-și exersa rafinamentul în privința ritualului.

1539

— Am solicitat o verificare VICAP62. Am căutat și crime comise înainte de asta. — Ați căutat parametri? — Dezmembrări. Simboluri satanice. Da, au apărut câteva cazuri în alte state, dar nimic care să se potrivească astfel încât să ne declarăm satisfăcuți. — Atunci lărgiți aria de cercetare. — Dacă se lărgește, nu se mai obțin rezultate. Totul devine prea generalizat și prea vast ca să găsești vreun suspect. — Vorbeam de o arie de cercetare internațională. — Rețeaua ar fi prea mare. — Pentru acest ucigaș nu există o rețea prea mare. Uitați-vă la indiciile pe care le-a lăsat. Inscripții în latină. Desene făcute cu ocru adus din Cipru. O cochilie tocmai din Mediterană. Practic ne-a anunțat că a trăit în străinătate. Și pesemne că a și comis crime pe acolo. Vă garantez, dacă veți verifica baza de date a Interpolului, veți mai găsi victime de-ale lui. — Cum de puteți fi atât de… a început Jane, apoi s-a oprit și, brusc, și-a îngustat ochii. Știți deja. Ați verificat. — Mi-am luat libertatea. Acest ucigaș a lăsat semne evidente pretutindeni. Nu se teme de poliție. Are o încredere nețărmurită în priceperea lui de a rămâne nevăzut. A făcut un semn către fotocopii. Acum doisprezece ani, el trăia aici. Începuse deja să aibă fantezii, să deseneze primele cruci. Jane a privit spre Maura. — O să mai rămân o noapte aici. Va trebui să discut și cu alte persoane. — Dar eu vreau să ajung acasă, a zis Maura. Nu mai pot întârzia aici. — Doctorul Bristol îți poate ține locul, adevărat? — Mai am și alte lucruri de rezolvat. Maurei nu i-a plăcut privirea pe care Jane i-a aruncat-o. „Alte lucruri fiind legate de Daniel Brophy?” — Eu voi pleca spre Boston în această seară, a intervenit Sansone. Poți merge cu mine.

Violent Criminal Apprehension Program – Programul de Identificare a Criminalilor Violenți este o baza de date organizata de FBI pentru a facilita cooperarea, comunicarea și coordonarea organelor legii pentru prinderea criminalilor violenți și a celor în serie. (n.tr.). 62

1540

• DOUĂZECI ȘI NOUĂ — Detectivul Rizzoli nu a părut prea încântată când mi-ai acceptat oferta, a spus Sansone. — În ultima vreme, o nemulțumesc o groază de lucruri, a replicat Maura, uitându-se lung la câmpurile acoperite cu un strat alb de zăpadă. După ce se stinseseră până și ultimele raze de lumină, pe cer apăruse luna, iar lumina ei se reflecta asemenea celei aruncate de un felinar pe zăpadă. Printre ele se numără și persoana mea. — Am observat încordarea dintre voi două. — Este atât de evidentă? — Detectivul Rizzoli nu face niciun efort să ascundă asta, adevărat? a zis el și a aruncat o privire către Maura, deși în mașină era destul de întuneric. Nici nu puteați să vă deosebiți mai mult. — În acest fel, aflu din ce în ce mai multe lucruri. — Vă cunoașteți de multă vreme? — De vreo doi ani. De când am acceptat slujba din Boston. — Și relația dintre voi a fost mereu la fel de tăioasă? — Nu. Asta doar pentru că… A amuțit. „Pentru că nu-mi aprobă purtarea. Pentru că are o atitudine morală superioară, iar mie nu mi se îngăduie să devin umană. Nu am dreptul să mă îndrăgostesc.” … așa se încheie perioada de stres, a încheiat ea fraza. — Mă bucur că avem posibilitatea de a discuta în particular, a spus el. Pentru că știu că ți se va părea absurd ceea ce-ți voi spune. Iar detectivul Rizzoli a respins ideea fără ca măcar să o analizeze câtuși de puțin. S-a uitat din nou spre Maura. Sper că ești mai dispusă decât ea să asculți. — Pentru că-ți închipui că eu sunt mai puțin sceptică decât ea? Nu te amăgi! — Ce părere ai despre locul crimei pe care l-ai văzut? Ce ți-a spus despre ucigaș? — Am văzut dovezi clare privind o minte profund tulburată. — Asta este o posibilitate. — Dar care este interpretarea ta? — Dincolo de toate astea, răzbate o inteligență deosebită. Nu este vorba despre un nebun oarecare ce se distrează torturând femei. Aici avem de a face cu un individ care are o motivație logică și precisă. — Iar o să-mi vorbești despre demonii mitici.

1541

— Știu că nu accepți existența lor. Dar ai văzut articolul din ziar, referitor la grajdul distrus acum doisprezece ani. Ți-a mai sărit în ochi vreun element din acel raport? — Cu alte cuvinte, în afară de crucile scrijelite în grajd? — Am în vedere capra lipsă. Din grajd au fost eliberate patru capre, iar fermierul a recuperat doar trei. Ce s-a întâmplat cu a patra? — Poate c-a fugit. S-a pierdut în pădure. — În Leviticul, capitolul 16, un alt nume al lui Azazel este „țap ispășitor”. Cel care a luat asupra sa toate păcatele, toate relele omenirii. Prin tradiție, animalul ales este dus în sălbăticie, ca să ia cu sine toate păcatele umanității. Și abia acolo este eliberat. — Iarăși revenim la simbolul lui Azazel. — Capul lui a apărut desenat pe ușa ta. Sper că nu ai uitat acest amănunt. „Nu, n-am uitat. Cum să uit că pe ușa mea au rămas semnele făcute de un ucigaș?” — Știu că ești sceptică, a spus el. Am convingerea că-ți închipui că totul se va termina la fel ca în cazul majorității anchetelor. Că veți ajunge la vreun personaj comun, ba chiar demn de milă, care locuiește singur, aparent fără să deranjeze pe nimeni. Vreun alt Jeffrey Dahmer ori alt Fiu al lui Sam. Poate că acest ucigaș aude voci. Poate a citit Biblia satanică a lui Anton Lavey de prea multe ori și a pus totul la suflet. Dar să avem în vedere și altă posibilitate, ceva mai înspăimântător. Apoi a privit spre ea. Aceea că nefilimii – veghetorii – chiar există. Că au existat mereu și că încă trăiesc printre noi. — Copiii îngerilor căzuți? — Asta este doar interpretarea biblică. — Totul e biblic. Și știi bine că eu nu cred în astea. — Vechiul Testament nu este singurul loc unde se menționează astfel de creaturi. Ele apar și în miturile culturilor anterioare. — Fiecare civilizație își are spiritele mitologice rele. — Eu nu vorbesc despre spirite, ci despre oameni în carne și oase, cu fețe umane. O specie paralelă de prădători, care a evoluat alături de noi. Care s-a amestecat cu a noastră. — Și nu ar fi trebuit să aflăm de existența ei până acum? — Aflăm despre ei din cauza răului pe care îl comit. Dar nu ne dăm seama de ceea ce reprezintă ei de fapt. Îi numim inadaptați social ori tirani. Ori Vlad Țepeș. Ei farmecă pe toată lumea și ajung în funcții care le conferă putere și autoritate. Ei profită de războaie, de revoluții și de dezordini sociale. Și nu ne dăm niciodată seama că se deosebesc de noi, ceilalți. Se deosebesc într-un mod fundamental, care merge până la codul genetic. Acești oameni sunt născuți prădători, iar lumea întreagă le este teren de vânătoare. 1542

— Iar aici intervine Clubul Mefisto? Căutând aceste creaturi mitice? a zis ea și a izbucnit în râs. Ați putea la fel de bine vâna unicorni. — Mulți dintre noi cred în asta. — Și ce faceți când chiar găsiți unul? Îl împușcați și-l împăiați ca pe un trofeu? — Suntem pur și simplu un grup de cercetare. Rolul nostru este de a identifica și de a studia. Și de a oferi consultații. — Consultații… cui? — Organelor de ordine. Le punem la dispoziție informații și analize. Iar ele se folosesc de ceea ce le oferim. — Și organele de ordine chiar se sinchisesc de ceea ce aveți de spus? a întrebat ea, iar din vocea ei a răzbătut o doză perceptibilă de neîncredere. — Da. Glasul nostru este ascultat, a spus el. Declarația calmă a unui om atât de sigur de afirmațiile lui, încât nici nu simțea nevoia de a și le apăra. Maura s-a gândit cât de ușor fusese pentru el să obțină amănunte confidențiale ale anchetei. Și-a adus aminte că verificările lui Jane în privința lui Sansone se loviseră de muțenia celor de la FBI, Interpol și Departamentul de Justiție. „Cu toții îl apără.” — Activitatea noastră nu a trecut neobservată, a spus el și s-a grăbit să adauge. Din păcate. — Așa m-am gândit și eu. Că e bine să ți se ia în seamă activitatea. — Dar nu de cei care nu trebuie. În orice caz, și aceștia au auzit de noi. Știu cine suntem și cu ce ne ocupăm. A făcut o pauză. Iar ei consideră că tu ești una dintre noi. — Eu nici măcar nu cred în existența lor. — Ți-au marcat ușa. Te-au identificat. Maura a admirat zăpada luminată de lună, albul ei fiind uimitor la acea oră din noapte. Totul strălucea aproape ca pe timpul zilei. Fără niciun ascunziș, fără niciun loc întunecos. În acel peisaj nemilos, putea fi văzută orice mișcare a unei prăzi. — Eu nu sunt membră a clubului vostru, a spus ea. — Dar ai putea deveni. Ai fost văzută la mine acasă. Cu mine. — Dar am vizitat și cele trei scene ale crimelor. Mi-am făcut meseria, și-atât. Ucigașul m-ar fi putut vedea în oricare dintre acele nopți. — Așa am crezut și eu la început. Că ai trecut prin câmpul lui vizual, devenind o pradă întâmplătoare. Așa am crezut și despre Eve Kassovitz – că poate a văzut-o la locul primei crime, cea din Ajunul Crăciunului, și i-a atras atenția. — Nu crezi că așa s-a întâmplat? — Nu. 1543

— De ce? — Cochilia. Dacă aș fi știut mai devreme de ea, am fi luat măsuri de prevedere. Iar Joyce poate ar fi fost în viață. — Crezi că acea cochilie era un mesaj pentru tine? — Vreme de secole, bărbații Sansone au intrat în luptă sub stindardul pe care era brodată cochilia. Asta a fost o sfidare, o provocare la adresa clubului nostru. Un avertisment privind ceea ce urma să se întâmple. — Adică? — Exterminarea noastră. A pronunțat cuvintele încet, ca și cum rostirea lor cu voce tare ar fi adus tăișul sabiei pe grumazul lui. Cu toate acestea, Maura nu a perceput nicio teamă în glasul lui, ci doar resemnare în fața sorții care îi fusese rezervată. Iar ei nu-i venea în minte niciun răspuns la acele vorbe. Discuția pătrunsese într-un teritoriu necunoscut, străin, iar ea nu reușea să-și găsească reperele. Universul lui cuprindea un peisaj atât de sumbru, de populat de coșmaruri, încât doar faptul că stătea alături de el în mașină îi schimba viziunea asupra lumii, modificând-o întrun tărâm unde se aflau monștri. „Daniel, am nevoie de tine acum. Am nevoie de atingerea ta, de speranța și de credința ta în lume. Acest om este alcătuit doar din întuneric, iar tu ești lumina.” — Știi cum a murit tatăl meu? a întrebat-o el. Maura l-a privit nedumerită, luată prin surprindere de o asemenea întrebare. — Poftim? — Crede-mă, are relevanță. Întreaga istorie a familiei mele este relevantă. Am încercat să mă distanțez de ea. Mi-am petrecut treisprezece ani predând istorie la Boston College, socotind că pot duce o viață normală, ca oricare altul, convins că tatăl meu era un excentric trăsnit, la fel ca tatăl lui, că toate poveștile bizare pe care mi le spunea când eram mai mic constituiau legende de familie. Sansone s-a uitat la Maura. Am crezut în ele la fel de mult cât crezi tu; cu alte cuvinte, deloc. „Pare extrem de rațional. Cu toate astea, nu e. Imposibil să fie.” — Am predat istorie. Cunosc miturile antice, a zis el. Dar nu aveai să mă convingi nicicând că demult au existat satiri, sirene ori cai zburători. De ce să fi dat crezare poveștilor tatălui meu despre nefilimi? — Și ce te-a făcut să-ți schimbi părerea? — Mi-am dat seama că o parte din ce-mi povestea el este adevărată. Moartea Isabellei, de pildă. La Veneția, am reușit să descopăr probe ale întemnițării și ale morții ei în documentele bisericești. A fost arsă de vie. A născut un copil, cu puțin timp înaintea execuției. Nu era fantezie tot ce s-a transmis în legătură cu trecutul familiei Sansone. — Iar partea referitoare la faptul că strămoșii tăi ar fi fost vânători de demoni? — Tata credea în asta. — Dar tu? 1544

— Eu cred că există forțe ostile care vor să distrugă Clubul Mefisto. Iar acum ele ne-au găsit. La fel cum l-au găsit și pe tata. Ea s-a uitat întrebătoare la el, așteptând o explicație. — În urmă cu opt ani, a spus Sansone, a mers la Napoli. Trebuia să se întâlnească cu un vechi prieten, un bărbat pe care îl cunoștea de pe vremea colegiului pe care l-a urmat la New Haven. Amândoi erau văduvi. Amândoi împărtășeau pasiunea pentru istoria antică. Și-au programat o vizită la Muzeul Național de Arheologie de acolo ca să cunoască mai bine viața strămoșilor lui. Tata era foarte emoționat. De la moartea mamei, era prima oară când detectasem vioiciune în glasul lui. Dar, când a ajuns la Napoli, prietenul nu l-a așteptat la aeroport. Nici la hotel. Mi-a telefonat și mi-a spus că se întâmplase ceva cumplit și a hotărât să se întoarcă acasă în ziua următoare. Mi-am dat seama că era tulburat, dar n-a vrut să-mi spună mai multe. Cred că era convins că cineva ne asculta discuția. — Chiar a crezut că telefonul era interceptat? — Vezi? Reacționezi exact cum am făcut și eu atunci. Că scumpul și excentricul meu tată iar avea vedenii cu spiriduși. Iar ultimul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Anthony, ei m-au găsit. Au aflat cine sunt”. — „Ei?” — Mi-am dat seama exact la ce se referea. Era aceeași prostie pe care o auzisem încă din copilărie. Forțe sinistre la guvernare. O conspirație universală a nefilimilor, care se ajutau unul pe altul ca să ajungă în funcții importante. Iar după ce dețineau controlul politic, aceștia puteau vâna după bunul-plac, fără să se teamă de pedeapsă. Așa cum au făcut-o în Kosovo. Și în Cambodgia. Ori în Rwanda. Le priește războiul, dezordinea și vărsarea de sânge. Se hrănesc cu așa ceva. Asta înseamnă Armagedonul pentru ei: paradisul vânătorului. De aceea abia așteaptă să apară asemenea situații. — Asta-mi sună ca o amăgire paranoică fără egal. — Dar și o modalitate de a explica inexplicabilul: de ce sunt oamenii în stare să facă așa ceva unul altuia. — Și tatăl tău credea toate astea? — A vrut ca eu să cred. Dar a trebuit să moară ca să mă convingă. — Ce i s-a întâmplat? — S-ar putea interpreta ca un jaf care a degenerat. Napoli este un oraș plin de tâlhari, iar turiștii trebuie să fie precauți când se află acolo. Tata se găsea pe Via Partenope, care merge de-a lungul Golfului Napoli, o stradă întotdeauna înțesată de turiști. Cu toate astea, totul s-a petrecut cu atâta repeziciune, încât nu a apucat să ceară ajutor. S-a prăbușit, pur și simplu. Nimeni nu l-a văzut pe făptaș. Nimeni n-a văzut ce s-a întâmplat. Dar tatăl meu zăcea la pământ, sângerând de moarte pe stradă. Lama îi pătrunsese exact sub stern, tăiase pericardul și străpunsese ventriculul drept. 1545

— Așa cum a murit Eve Kassovitz, a spus ea încet. O metodă de ucidere de o eficacitate cumplită. — Pentru mine, cel mai grav lucru era că murise socotind că nu-l voi crede, a spus Sansone. După ultima noastră convorbire telefonică, am închis și i-am spus unuia dintre colegii mei: „Bătrânul trebuie să treacă pe calmante”. — Dar acum crezi ce spunea el. — Chiar și după ce am ajuns la Napoli, câteva zile mai târziu, am fost convins că fusese un act întâmplător de violență. Un turist nefericit, aflat la locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Dar, cât am stat la secția de poliție, așteptând un exemplar al raportului privind decesul, în sala în care eram a sosit un domn bătrân care s-a prezentat. Îl auzisem pe tata menționându-i numele. Nu știusem că Gottfried Baum lucra pentru Interpol. — De unde mi-e cunoscut acest nume? — A fost unul dintre oaspeții mei în noaptea când a fost ucisă Eve Kassovitz. — A, bărbatul care a plecat la aeroport? — Da, trebuia să prindă avionul. Mergea la Bruxelles. — E membru al Clubului Mefisto? Sansone a dat din cap. — El m-a făcut să ascult, m-a convins să cred. Toate poveștile pe care mi le spusese tata, toate teoriile demente despre nefilimi – Baum mi le-a repetat pe toate. — Folie à deux,63 a spus Maura. O amăgire comună. — Aș vrea să fi fost o amăgire. Să fi putut respinge totul cu o ridicare din umeri, așa cum procedezi tu. Dar tu n-ai văzut și n-ai auzit lucrurile văzute și auzite de mine, de Gottfried sau de alții. Mefisto se luptă să trăiască. După patru secole, noi am rămas ultimii. A tăcut o clipă, apoi a adăugat: Iar eu sunt ultimul din neamul Isabellei. — Ultimul vânător de demoni, a zis ea. — Nu te-am convins deloc, așa e? — Nu înțeleg ceva. Nu e prea greu să ucizi pe cineva. Dacă ești ținta, de ce nu te elimină doar pe tine? Doar nu te ascunzi. Nu trebuie decât un glonț tras pe fereastră, o bombă plasată în mașina ta. De ce să facă glume ridicole cu cochilii și alte lucruri? Ce rost are să te avertizeze dacă tot te afli în atenția lor? — Nu știu. — Îți dai seama că e lipsit de logică. — Da. — Cu toate astea, tot mai crezi că aceste crime se învârt în jurul Clubului Mefisto. El a oftat. 63

În franceză, în original: „Nebunie în doi”. 1546

— Nici măcar nu voi încerca să te conving. Vreau doar să ții seama că tot ce ți-am spus este adevărat. — Că există o frăție mondială a nefilimilor? Iar Clubul Mefisto, și nimeni altcineva, este conștient de această conspirație generală? — Vocile noastre au început să fie ascultate. — Și ce ai de gând să faci pentru a te pune la adăpost? Îți bagi gloanțe de argint în pistol? — Vreau să o găsesc pe Lily Saul. Ea s-a încruntat. — Fiica? — Nu ți se pare ciudat că nimeni nu știe unde se află? Că nimeni nu poate da de ea? Lily știe ceva. — De ce crezi asta? — Pentru că nu vrea să fie găsită. • — Cred că ar trebui să intru cu tine, a zis el, ca să mă asigur că totul e bine. Stăteau în mașina parcată în fața casei, iar prin perdelele de la camera de zi se vedeau lumini aprinse, deoarece lămpile fuseseră pornite de un dispozitiv automat. În ziua dinaintea plecării, curățase semnele de pe ușă. Privind prin întuneric, s-a întrebat dacă nu cumva apăruseră altele, pe care acum nu le putea vedea, noi amenințări ascunse de umbre. — Cred că m-aș simți mai bine dacă ai veni cu mine, a recunoscut ea. El a scos o lanternă din torpedou, apoi au coborât amândoi din mașină. Niciunul din ei nu a vorbit; își concentraseră simțurile asupra împrejurimilor: strada cufundată în întuneric, zumzetul îndepărtat al traficului. Sansone s-a oprit pe trotuar, încercând parcă să surprindă mirosul a ceva ce încă nu putea fi văzut. Au urcat treptele, ajungând pe verandă, apoi el a aprins lanterna ca să verifice ușa. Era curată. Dinăuntru, au auzit telefonul sunând. „Daniel?” Maura a descuiat ușa și a intrat. I-au trebuit doar câteva secunde pentru a tasta codul de dezarmare a sistemului de alarmă, dar, până să ajungă la telefon, acesta amuțise. A apăsat butonul de afișare a apelurilor și a recunoscut numărul de mobil al lui Daniel. Abia aștepta să ridice receptorul ca să-l sune. Însă Sansone stătea lângă ea în camera de zi așa că trebuia să mai aștepte. — Ți se pare că totul e în ordine? Ea a făcut un semn scurt din cap. — Totul e în regulă. — Nu vrei să arunci o privire înainte de plecarea mea? — Ba da, a spus ea și a pornit pe hol. 1547

Maura a simțit privirea lui în spate. Oare el citise totul pe fața ei? Recunoscuse expresia care o trăda ca fiind bolnavă de dragoste? A trecut dintr-o cameră în alta, verificând ferestre, încercând uși. Totul era în regulă. Ca simplu gest de ospitalitate, ar fi trebuit să-i ofere măcar o ceașcă de cafea și să-l invite să stea jos câteva minute, mai ales după ce se arătase atât de amabil să o aducă până acasă. Însă Maura nu era într-o dispoziție ospitalieră. Spre ușurarea ei, el nu a mai zăbovit, ci s-a întors să plece. — O să-ți telefonez mâine-dimineață, a zis el. — N-o să pățesc nimic. — Trebuie să fii precaută, Maura. Și noi, de altfel. „Dar eu nu sunt unul dintre ai voștri. Nici nu vreau să devin.” Apoi s-a auzit soneria de la ușă. S-au privit unul pe celălalt. — Ce-ar fi să vezi cine e? a zis el încet. Maura a respirat adânc și a pășit în holul de la intrare. A aruncat o privire pe fereastră și a deschis ușa imediat. Nici măcar curentul de aer rece nu a putut alunga îmbujorarea de pe obrajii ei când Daniel a intrat, cu mâinile întinse să o îmbrățișeze. Apoi l-a văzut pe celălalt bărbat în hol și a înghețat pe loc. Sansone a evitat imediat o tăcere care putea deveni jenantă. — Cred că sunteți părintele Brophy, a zis el și i-a întins mâna. Anthony Sansone. V-am văzut acum două seri la locuința doctorului O’Donnell, când ați venit să o luați pe Maura. Daniel a dat din cap și i-a răspuns: — Am auzit de dumneavoastră. Cei doi și-au strâns mâinile într-un salut rigid și prevenitor. Apoi Sansone a avut bunul-simț de a se retrage. — Nu uita să activezi sistemul de securitate, i-a reamintit el Maurei. — Nu o să uit. Înainte de a ieși pe ușă, a mai aruncat o privire insinuantă spre Brophy. Sansone nu era nici orb, nici prost; probabil ghicise ce căuta preotul în casa Maurei. — Noapte bună, a zis el și s-a îndepărtat. Maura a încuiat ușa. — Mi-a fost dor de tine, a spus ea și s-a lăsat cuprinsă în brațe. — A fost o zi foarte lungă, a murmurat el. — Nu m-am gândit decât să revin cât mai curând acasă ca să fiu cu tine. — Și eu tot la asta m-am gândit. Iartă-mă că am venit așa, luându-te prin surprindere. Dar trebuia să trec pe aici. — E genul de surpriză care-mi place. — Am crezut că vei ajunge acasă mult mai devreme. — Ne-am oprit pe drum să luăm cina. — Mi-am făcut griji, să știi. Că ai călătorit cu el. 1548

— Nu aveai motive de îngrijorare, a zis Maura și a făcut un pas înapoi, zâmbind. Dă-mi paltonul! Însă el nu a făcut niciun gest pentru a se dezbrăca. — Ce-ai aflat despre el, dacă tot ați petrecut aproape toată ziua împreună? — Îmi pare doar un excentric plin de bani. Și are un hobby foarte ciudat. — Căutarea lucrurilor care țin de satanism? Asta merge ceva mai departe de ceea ce eu consider ciudat. — Partea cu adevărat ciudată e că a reușit să reunească un grup de prieteni care cred cu toții în aceleași lucruri. — Asta nu te sperie? Faptul că urmărește cu atâta înverșunare latura întunecată a lumii? Că, de fapt, îl caută pe Diavol? Știi zicala: „Când te uiți în abis…” — Și abisul se uită la tine. Da, știu vorba asta. — Nu trebuie uitată, Maura. Bezna ne poate înghiți cu mare ușurință. Ea a pufnit în râs. — Asta sună ca o predică de duminică. — Vorbesc serios. Nu știi destule lucruri despre acest om. „Știu că te îngrijorează. Că te face gelos.” Ea i-a atins fața. — Să nu mai discutăm despre el. Nu mă interesează. Hai, dă-mi haina, te rog. El a rămas nemișcat, semn că nu voia să se dezbrace de palton. Abia atunci a înțeles și Maura. — Deci nu rămâi în noaptea asta, a zis ea. El a oftat. — Nu pot. Iartă-mă. — Atunci de ce ai venit? — Ți-am spus, eram îngrijorat. Voiam să mă asigur că ai ajuns cu bine acasă. — Nu poți rămâne nici măcar câteva ore? — Regret, dar nu pot. În ultima clipă m-au anunțat să particip la o conferință care se desfășoară în Providence. Trebuie să plec cu mașina chiar în seara asta. Așadar, ea nu avea niciun drept asupra lui. Bineînțeles, biserica îi îndruma viața. Ea îi era stăpână. Daniel a strâns-o în brațe, iar răsuflarea lui i-a înfierbântat părul. — Să plecăm undeva într-o bună zi, a murmurat el. Undeva, afară din oraș. „Unde nu ne cunoaște nimeni.” Cât el s-a îndreptat spre mașină, ea a stat cu ușa larg deschisă, lăsând aerul rece să pătrundă în casă pe lângă ea. Chiar și după ce mașina s-a îndepărtat, ea a rămas în prag, fără să ia în seamă mușcătura aprigă a gerului. Era pedepsită pentru că-l dorea. Așa le cerea biserica. Paturi separate, vieți separate. Nici Diavolul nu se putea purta cu mai multă cruzime. 1549

„Dacă mi-aș putea vinde sufletul Diavolului pentru dragoste, cred că aș faceo.”

1550

• TREIZECI Doamna Cora Bongers și-a lăsat greutatea apreciabilă pe ușa grajdului, iar aceasta s-a deschis cu un scârțâit sfâșietor. Din interiorul întunecat s-a auzit behăitul speriat al caprelor, iar Jane a simțit în nări mirosul dulceag de paie umede și de animale. — Nu știu ce puteți vedea acum, a spus doamna Bongers, îndreptând fasciculul lanternei către interior. Îmi pare rău că nu am primit mai devreme înștiințarea dumneavoastră, când ar fi fost mai multă lumină. Jane a aprins și ea lanterna. — E suficient și așa. Vreau doar să văd semnele, dacă s-au păstrat. — Vai, s-au păstrat. Îl scoteau din sărite pe soțul meu de fiecare dată când intra și le vedea. I-am spus mereu să le acopere cu vopsea, ca să nu se mai văicărească atât. Dar el zicea că l-ar enerva și mai rău dacă ar trebui să vopsească grajdul pe dinăuntru. Socotea că asta ar fi însemnat să se ia după sfaturile celor de la revista de amenajări interioare, dar pentru capre. Doamna Bongers a intrat în grajd, călcând cu ghetele grele pe pardoseala din pământ, acoperită cu paie. Scurta deplasare din casă până acolo o lăsase fără suflu, de aceea s-a oprit, a respirat șuierător și a îndreptat lanterna spre o îngrăditură din lemn, unde vreo zece sau douăsprezece capre stăteau îngrămădite și speriate. — Caprele încă-i simt lipsa, înțelegeți? Da, Eben se plângea tot timpul că e prea mult de muncă, mai ales că trebuia să le mulgă în fiecare dimineață, dar ținea la ele. A murit acum șase luni, iar animalele încă nu s-au obișnuit să fie mulse de altcineva. A deschis îngrăditura și a aruncat o privire la Jane, care ezita să se apropie. Sper că nu vă e teamă de capre. — Chiar trebuie să intrăm acolo? — Haideți, că nu vă fac nimic. Doar să fiți atentă la palton. Le place să roadă orice. „Hai, caprelor, fiți cuminți, le-a poruncit Jane în gând și a pășit în îngrăditură, după care a tras zăvorul. N-o mâncați pe doamna polițist.” A pășit pe paie, străduindu-se să nu-și murdărească cizmele. Animalele au urmărit-o cu ochi reci și lipsiți de expresie. Ultima oară când se aflase atât de aproape de o capră se întâmplase în cursul unei excursii școlare la o grădină zoologică unde erau ținute animale domestice. Atunci se uitase la capră, iar capra la ea, după care, fără să-și dea seama, ajunsese cu burta în sus, iar colegii ei izbucniseră în hohote de râs. Nu avea încredere în animale, și nici caprele nu s-au arătat prea încrezătoare, stând la distanță în timp ce ea a traversat spațiul îngrădit. 1551

— Uitați, a spus doamna Bongers, îndreptând fasciculul lanternei către perete. Aici o să vedeți o parte dintre semne. Jane a venit mai aproape, cu ochii lipiți de simbolurile scrijelite adânc în scânduri. Cele trei cruci ale Golgotei. Însă asta era o variantă pervertită, întrucât crucile erau răsturnate. — Mai sunt câteva și acolo, a spus doamna Bongers și a îndreptat fasciculul în sus, luminând alte cruci, mai sus pe perete. A trebuit să se suie pe niște baloturi de paie ca să scrie semnele alea. Puștii ăștia nu au altă treabă mai bună de făcut? — De ce credeți că aceste semne au fost făcute de un puști? — Păi, cine altcineva să fi fost? Era vară și toți se plictiseau. Nu găseau nimic mai bun de făcut decât să mâzgălească pereții. Și să-și agațe farmecele lor de ramurile copacilor. Jane s-a uitat brusc la femeie. — Ce farmece? — Păpuși din rămurele și alte lucruri din astea. Niște chestii înspăimântătoare. Oamenii șerifului au râs de noi, dar mie nu-mi plăcea cum atârnau de crengi. A tăcut o clipă în fața unuia dintre simboluri. Uite, a zis ea, ca ăla. Arătase spre silueta unui om, alcătuit din bețe, având într-o mână ceva care părea o spadă. Sub păpușă era scrijelit: „RXX-VII”. — Nu știu ce înseamnă asta, a zis femeia. Jane s-a întors cu fața spre ea. — Am citit în revista poliției că una dintre caprele dumneavoastră a dispărut în acea noapte. Ați mai găsit-o? — Nici vorbă. — N-ați descoperit nici măcar resturi? — Ei, pe vremea aceea, erau haite de câini care bântuiau pe aici, înțelegeți? Câinii aceia n-ar fi lăsat nimic în urmă. „Dar un câine nu putea face așa ceva”, s-a gândit Jane, revenind la scrijelituri. Brusc, telefonul ei mobil a sunat, iar sunetul a făcut caprele să se repeadă spre celălalt capăt al îngrăditurii și să scoată niște behăituri speriate. — Îmi cer scuze, a spus Jane. Și-a scos telefonul din buzunar, surprinsă că avea semnal în acel loc. Rizzoli la telefon. — Am făcut tot ce mi-a stat în putință, i-a zis Frost. — De ce am impresia că asta sună ca un început de scuză? — Pentru că n-am avut prea mult noroc în încercarea de a o găsi pe Lily Saul. Pare să se deplaseze foarte mult. Știm că a stat în Italia cel puțin opt luni. Avem evidențe privind retrageri de fonduri din bancomate în acea perioadă, operațiuni efectuate în Roma, Florența și Sorrento. Însă nu apelează prea mult la cartea de credit. — Opt luni ca turistă? Cum de-și poate permite? 1552

— Călătorește fără să cheltuiască prea mult. Și vorbesc serios când spun asta. Hoteluri de ultima clasă, de la un capăt la altul. Pe de altă parte, probabil că lucrează ilegal. Am descoperit că, pentru scurtă vreme, a avut o slujbă în Florența, ajutându-l pe un curator de muzeu. — Are pregătirea necesară pentru așa ceva? — Are o diplomă de colegiu în studii clasice. Iar pe vremea cât era studentă a lucrat pe un șantier arheologic din Italia. Într-un loc numit Paestum. — Și de ce nu reușim să dăm de ea? — Am impresia că nu vrea să fie găsită. — În regulă. Dar vărul ei, Dominic Saul? — A, aici avem probleme serioase. — Chiar nu ai de gând să-mi oferi nicio veste bună în seara asta? — Am o copie a situației lui școlare de la Academia Putnam, o școală cu internat din Connecticut. A fost înscris acolo vreme de șase luni, cât a fost în clasa a zecea. — Ce vârstă avea pe vremea aceea – cincisprezece ori șaisprezece ani? — Cincisprezece. A încheiat acel an de studii, și era așteptat să revină pentru a continua în următorul an școlar. Dar n-a mai apărut. — E vorba despre vara în care a stat cu familia Saul. În Purity. — Exact. Tatăl băiatului murise de curând, de aceea doctorul Saul l-a luat la domiciliul lui pe durata vacanței. În momentul când băiatul nu a mai revenit la școală în luna septembrie, Academia Putnam a încercat să dea de urma lui. Întrun final, au primit o scrisoare din partea mamei lui, prin care era retras de la studii. — Și la ce școală a mai fost înscris? — Nu se știe. Cei de la Academia Putnam susțin că nu au primit vreo cerere privind situația școlară a băiatului. De acolo provine ultima foaie matricolă pe care am găsit-o. — Și mama lui? Unde se află? — Habar nu am. Nu am găsit nicio informație despre această femeie. Cei de la școală nu au văzut-o niciodată. Nu dețin decât o scrisoare, semnată de o anume Margaret Saul. — Ca și cum acești oameni ar fi fantome. Verișoara lui. Mama lui, și așa mai departe. — Am totuși fotografia lui Dominic din timpul școlii. Nu știu dacă ne va sluji prea mult, pentru că în perioada respectivă avea doar cincisprezece ani. — Și cum arăta? — Un puști foarte simpatic. Blond, cu ochi albaștri. Iar cei de la școală susțin că testele arătau că făcea parte din categoria copiilor geniali. Evident că era un băiat inteligent. Însă există o observație în fișa lui, unde se afirmă că puștiul nu părea să aibă prieteni. 1553

Jane era atentă cât doamna Bongers și-a liniștit caprele. Stătea ghemuită în apropierea lor, vorbindu-le cu calm în același grajd în care, în urmă cu doisprezece ani, cineva gravase simboluri ciudate pe perete, cineva care, între timp, ajunsese să cresteze simboluri pe trupurile unor femei. — Dar iată și partea interesantă a lucrurilor, a spus Frost. Chiar acum analizez formularele de admitere în școală ale băiatului. — Bine, și? — Există o rubrică pe care tatăl a trebuit să o completeze privind probleme speciale care ar putea exista. Iar tatăl scrie că este vorba de primul an de studiu într-o școală americană. Pentru că băiatul trăise în străinătate mai toată viața. — În străinătate? a întrebat ea, simțind că pulsul începe să i se accelereze. Unde? — Egipt și Turcia, a zis Frost, apoi a făcut o pauză, după care a adăugat pe un ton insinuant: Și Cipru. Jane și-a îndreptat privirea spre peretele grajdului, la ceea ce fusese gravat pe zid: „RXX-VII”. — Unde te afli acum? l-a întrebat ea. — Acasă. — Ai o Biblie la îndemână? — De ce? — Vreau să cauți ceva. — Stai să văd dacă Alice știe unde e Biblia. Apoi l-a auzit strigându-și soția, i-a auzit pașii, după care Frost i-a răspuns: Trebuie să fie o versiune oficială? — Da, dacă se poate. Acum te rog să te uiți la cuprins. Spune-mi ce secțiuni încep cu litera R64 în versiunea King James. — Din Vechiul Testament ori din Noul Testament? — Din amândouă. Așteptând cu receptorul la ureche, Jane l-a auzit întorcând paginile. — Există Cartea Rut. Epistola către Romani și Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. — Din fiecare, citește-mi pasajele de la capitolul douăzeci, versetul șapte. — Bine, hai să vedem. Cartea Rut nu are douăzeci de capitole. Se oprește la patru. — Dar Epistole către Romani? — Ah, se oprește la capitolul șaisprezece. — Dar Apocalipsa? — Stai puțin, a zis Frost, și Jane a auzit cum sunt întoarse paginile. Am găsit. Apocalipsa, capitolul douăzeci, versetul șapte: „Și către sfârșitul miilor de ani, Din păcate, la textului. (n.tr.). 64

traducere,

nu

se

poate

păstra

sensul

inițial

al

1554

Satana…” apoi Frost a amuțit. După aceea glasul i-a devenit aproape o șoaptă: „Satana va fi dezlegat din închisoarea lui”. Jane a simțit cum inima îi bate tot mai puternic. A rămas cu privirea la peretele grajdului, la figurina care înfățișa un om ținând o sabie în mână. Nu era o sabie. Ci o coasă. — Rizzoli? a spus Frost. — Cred că avem numele ucigașului, a spus ea.

1555

• TREIZECI ȘI UNU Sub Basilica di San Clemente, zgomotul apei ce curgea a răsunat din beznă. Lily a îndreptat fasciculul lanternei prin grătarul metalic care bloca drumul spre tunel, dezvăluind pereții vechi din cărămidă și luciul slab al apei care curgea dedesubt. — Sub bazilică există un lac subteran, a spus ea. Și puteți vedea fluviul subteran de aici; dar el nu își oprește niciodată curgerea. Dedesubtul Romei există încă o lume, una uriașă, alcătuită din tuneluri și catacombe. S-a uitat la chipurile pline de speranță ale unor oameni care o priveau prin semiîntuneric. Atunci când veți reveni la suprafață, când veți păși pe străzi, să nu uitați asta, să nu uitați de locurile secrete și întunecate care se află sub tălpile voastre. — Pot să mă uit mai de aproape la fluviu? a întrebat una dintre femei. — Da, bineînțeles. O să țin lanterna cât vă uitați toți printre gratiile porții. Unii după alții, cei din grup s-au apropiat de Lily ca să vadă mai bine tunelul. În fond, nu era mare lucru de văzut. Însă când traversezi jumătate de glob ca să vezi Roma, în cursul unei călătorii care nu se va mai repeta, datoria turistului este să se uite. În acea zi, Lily avea un grup alcătuit doar din șase persoane: doi americani, doi britanici și un cuplu din Germania. Nu reprezentau o pradă prea bogată; probabil că nu avea să se aleagă cu prea mulți bani din bacșișuri. Dar la ce se putea aștepta într-o geroasă zi de joi din ianuarie? Turiștii din grupul ei erau singurii vizitatori ai labirintului în acele momente, de aceea le-a îngăduit să se uite cât aveau chef la fluviul subteran, stând lipiți de poarta de metal, simțind cum impermeabilele lor se frecau de hainele ei. Din tunel răzbătea un aer umed, încărcat de mirosuri de mucegai și de pietre umede: aroma unor epoci demult trecute. — La origini, ce erau aceste ziduri? a întrebat neamțul. Lily îl categorisise drept om de afaceri. Trecut de șaizeci de ani, bărbatul vorbea o engleză excelentă și purta un palton scump, cumpărat de la Burberry. Cu toate astea, soția lui, după cum bănuia Lily, nu vorbea cursiv engleza, deoarece în cursul dimineții abia dacă scosese o vorbă sau două. — Sunt fundațiile caselor care existau pe vremea lui Nero, a spus Lily. Marele incendiu din anul 64 d.Hr. a transformat această zonă într-un loc pârjolit. — Vorbim despre incendiul în cursul căruia Nero a cântat la scripcă, în vreme ce Roma ardea? a întrebat-o americanul. Lily a zâmbit, pentru că mai auzise acea întrebare de zeci de ori și aproape că ajunsese să anticipeze cine anume din grup avea să o adreseze. 1556

— De fapt, Nero n-a cântat la scripcă. Pe vremea aceea, acest instrument nici nu exista. Se spune că, în timp ce Roma ardea, el a cântat la liră și din voce. — Iar după aceea a pus incendiul pe seama creștinilor, a adăugat soția omului. Lily a stins lanterna. — Poftiți, să mergem mai departe. Avem încă multe de văzut. Apoi a intrat mai adânc în labirintul întunecat. La suprafață, se auzea tumultul traficului pe străzile aglomerate. Negustorii ambulanți se străduiau să vândă cărți poștale ilustrate și nimicuri turiștilor care se foiau în preajma ruinelor Colosseumului. Însă aici, sub bazilică, nu se auzea decât susurul apei ce curgea permanent și foșnetul hainelor celor care umblau prin tunelul întunecat. — Acest tip de construcție se numește opus reticulatum, a spus Lily, arătând spre pereți. Adică, lucrări de zidărie în care se alternează cărămida cu tuful. — Cu tuful? a întrebat din nou americanul, singurul care punea întrebări ridicole. Cum adică, tuful e mai tare decât cărămida? Întrebarea a făcut-o doar pe soția lui să izbucnească în râs, într-un hohot strident, iritant. — Tuful, a intervenit englezul, este în realitate cenușă vulcanică întărită. — Da, exact asta este, a confirmat Lily. Și se folosea foarte frecvent pentru construirea locuințelor din Roma. — Cum se face că noi nu am auzit niciodată despre tuful ăsta până acum? l-a întrebat femeia pe soțul ei american, dând de înțeles că dacă ei nu aveau cunoștință de așa ceva însemna că un asemenea material nu putea exista. Cu toate că era întuneric, Lily a reușit să vadă cum englezul își dă ochii peste cap. De aceea, a răspuns printr-o ridicare amuzată din umeri. — Ești americancă, nu? a întrebat-o femeia pe Lily. Așa este, domnișoară? Lily a tăcut o clipă. Nu-i plăceau întrebările personale. — În realitate, a mințit ea, sunt canadiancă. — Și știai ce era tuful înainte de a deveni ghid? Ori e vreun cuvânt european? — Cuvântul nu este cunoscut de mulți americani, a spus Lily. — Am înțeles. Deci e un cuvânt european, a spus femeia, cu un aer mulțumit. Cu alte cuvinte, dacă americanii nu știau ce înseamnă, probabil că nu prezenta importanță. — Aici puteți vedea ce a mai rămas din vila lui Titus Flavius Clemens, s-a grăbit Lily să spună, trecând mai departe, împreună cu membrii grupului. În secolul I d.Hr., acesta a fost un loc secret de întrunire pentru creștini, înainte de a fi recunoscuți în mod oficial. La acea dată, creștinismul era doar un cult timpuriu, care câștiga popularitate în rândul soțiilor de nobili. A aprins din nou lanterna, slujindu-se de fasciculul ei ca să le atragă atenția. Acum pătrundem în cea mai interesantă porțiune a acestor ruine. Ea a fost descoperită abia în 1870. Vom vedea aici un templu secret pentru ritualuri păgâne. 1557

Au traversat pasajul, îndreptându-se către coloanele corintice aflate în umbră. Aceea era intrarea în templu, mărginită de bănci din piatră și decorată cu fresce și cu stucaturi antice. Au pătruns mai adânc în sanctuar, trecând de două nișe cotropite de umbre, loc al riturilor inițiatice. În lumea de deasupra, trecerea secolelor schimbase aspectul străzilor și al peisajului citadin, însă în acea grotă antică timpul împietrise. Tot acolo se găsea și sculptura zeului Mitra ucigând taurul. Acolo, susurul venind dinspre apa care se prelingea în întuneric era același. — La nașterea lui Isus, a spus Lily, cultul lui Mitra era deja bine înstăpânit; perșii îl venerau deja de câteva secole. Acum, să analizăm istoria vieții lui Mitra și să vedem ce credeau perșii despre el. Era mesagerul adevărului lui Dumnezeu. S-a născut într-o peșteră la vremea solstițiului de iarnă. Mama lui, Anahita, a fost fecioară, iar la nașterea lui au venit păstori care au adus daruri. A avut doisprezece discipoli care l-au însoțit în călătoriile sale. A fost înmormântat, iar mai târziu s-a ridicat din morți. Și, în fiecare an, înălțarea lui era sărbătorită ca o renaștere. A făcut o pauză, ca să sporească efectul dramatic al cuvintelor ei, și, uitându-se la fețele celor din grup, a întrebat: Vă sună cumva cunoscute aceste lucruri? — Asta e evanghelia creștină, a spus americanca. — Și totuși, cu câteva secole înainte de Isus, această poveste făcea deja parte din cultura persană. — N-am știut. Turista s-a uitat la soțul ei. Dar tu? — Nici eu. — Atunci probabil că s-ar cuveni să vizitați templele de la Ostia, a intervenit englezul. Sau Luvrul. Ori Muzeul Arheologic din Frankfurt. Cred că vi se vor părea educative. Americanca s-a întors spre el. — Nu e nevoie să ne dai lecții. — Credeți-mă, doamnă. Nimic din ceea ce ne-a spus încântătoarea noastră ghidă nu este șocant ori neadevărat. — Dar știi la fel de bine ca mine că Isus nu a fost un persan cu o căciulă caraghioasă, care ucide tauri. — Am vrut doar să arăt paralelismele interesante din iconografie, a explicat Lily. — Poftim? — Nu este chiar atât de important, a spus Lily, sperând cu disperare că femeia va lăsa lucrurile așa cum erau, dându-și în același timp seama că pierduse orice șansă de a primi vreun bacșiș generos din partea perechii de americani. Asta e doar mitologie. — Biblia nu e mitologie. — Nu m-am referit la Biblie în acest fel. 1558

— Ce se știe despre persanii ăștia, mă rog? Care este cartea lor sfântă? Ceilalți turiști au tăcut, stând deoparte și părând stânjeniți. „Lasă lucrurile așa. Nu merită să te contrazici cu ea.” Însă femeia nu terminase. Încă de dimineață, de cum pusese piciorul în microbuz, ea se plânsese de tot ce avea legătură cu Italia și cu italienii. Traficul roman era haotic, nu ca în America. Hotelurile erau scumpe, nu ca în America. Camerele de baie erau prea mici, nu ca în America. Iar, în cele din urmă, acea jignire supremă. Intrase în Basilica di San Clemente să vadă unul dintre locurile de întrunire ale primilor creștini și, în schimb, i se împuiase capul cu propagandă păgână. — De unde știi ce credeau cu adevărat cei care-l venerau pe Mitra? a întrebat ea. Și unde sunt ei acum? — Au fost exterminați, a spus englezul. Templele lor au fost distruse cândva demult. Ce credeți că se putea întâmpla după ce biserica a susținut că Mitra era din seminția lui Satana? — Asta pare o răstălmăcire a istoriei. — Și cine credeți că a răstălmăcit totul? — Aici se încheie turul nostru, a intervenit Lily. Vă mulțumesc tuturor pentru atenția acordată. Dacă doriți, mai puteți zăbovi aici. Șoferul vă va aștepta în microbuz până doriți să plecați. Vă va duce pe toți la hotelurile dumneavoastră. Dacă mai aveți vreo întrebare, vă voi răspunde cu plăcere. — Cred că ar trebui să-i anunți pe turiști din vreme, a spus americanca. — Din vreme? — Acest tur s-a numit „Începuturile creștinismului”. Însă nu a fost istorie. Ci mitologie pură. — De fapt, a spus Lily oftând, este istorie. Dar istoria nu este întotdeauna ceea ce am învățat noi. — Iar tu ești experta? — Am o diplomă în… Apoi Lily s-a controlat. „Fii atentă ce spui.” Am studiat istoria, a zis ea în cele din urmă. — Adică? — Și am lucrat la diverse muzee din toată lumea, i-a răspuns Lily, prea iritată ca să mai fie precaută. La Florența. Paris. — Iar acum ai ajuns ghid de tur. Cu toate că în încăperea subterană era frig, Lily a simțit că fața îi ia foc. — Da, a răspuns ea, după o tăcere lungă. Am ajuns doar ghid de tur. Nimic altceva. Acum, vă rog să mă iertați, dar vreau să văd ce mai face șoferul nostru. S-a răsucit pe călcâie și a pornit prin labirintul de tuneluri. Cum nu se putea aștepta să primească vreun bacșiș în acea zi, turiștii puteau să se descurce și singuri ca să găsească ieșirea spre suprafață. 1559

A urcat de la Mithraeum și, cu fiecare pas, deplasându-se în timp, a ajuns până la fundațiile bizantine. Acolo, sub Basilica di San Clemente, se găseau sălile unei biserici din secolul patru, care rămăsese ascunsă vreme de opt secole, îngropată sub biserica medievală care o înlocuise ulterior. A auzit voci apropiindu-se. Limba franceză. Un alt grup de turiști care cobora spre Mithraeum. Veneau pe coridorul îngust, iar Lily s-a tras deoparte ca să-i lase pe cei trei turiști și pe ghid să treacă. După ce zvonul glasurilor s-a stins, s-a oprit sub o frescă degradată, simțindu-se brusc vinovată că-și abandonase propriul grup. De ce se lăsase enervată de comentariile unei turiste ignorante? Ce fusese în mintea ei? S-a răsucit și a încremenit, pentru că a văzut silueta unui bărbat care stătea în celălalt capăt al coridorului. — Sper că nu te-a supărat prea mult, a spus el. Lily a recunoscut vocea turistului german și a respirat ușurată, iar încordarea s-a risipit. — A, nu face nimic. Mi s-au spus și lucruri mai urâte. — Nu le-ai meritat. Nu ai făcut decât să explici lucruri care țin de istorie. — Unii preferă propria interpretare a istoriei. — Dacă nu vor să li se zdruncine credințele, n-ar trebui să vină la Roma. Ea i-a adresat un zâmbet pe care el probabil nu l-a putut vedea tocmai în celălalt capăt al tunelului întunecos. — Da, Roma este capabilă să ne răstoarne tuturor credințele. El a pornit spre Lily, pășind încet, de parcă s-ar fi apropiat de o căprioară sperioasă. — Îmi permiți să-ți dau un sfat? Lily a simțit un gol în stomac. Deci trebuia să îndure și criticile lui. Ce anume îi va sugera? Chiar nu putuse mulțumi pe nimeni în acea zi? — O idee pentru un altfel de tur, a zis el, ceva care aproape sigur va atrage turiști de alt gen. — Și pe ce temă ar trebui să fie un asemenea tur? — Cunoști bine istoria biblică. — Nu sunt expertă, dar am studiat-o temeinic. — Fiecare agenție de turism oferă tururi ale locurilor sfinte, pentru turiști ca amicii noștri americani, oameni care vor să meargă pe urmele sfinților. Însă pe unii dintre noi nu ne interesează sfinții ori locurile sfinte. El se apropiase, ajungând alături lângă ea, atât de aproape, încât Lily a perceput mirosul de tutun de pipă impregnat în hainele lui. Unii dintre noi, a zis el încet, căutăm nesfințenia. Lily a împietrit. — Ai citit Apocalipsa după Ioan Teologul? — Da, a răspuns ea în șoaptă. 1560

— Deci știi de Fiară. Ea a simțit un nod în gât. — Da. — Și cine este Fiara? a întrebat-o el. Încet, Lily s-a tras înapoi. — Nu e vreun om sau vreun animal, ci un lucru. E… e o reprezentare a Romei. — Aha, deci cunoști interpretarea dată de savanți. — Fiara era Imperiul Roman, a zis ea, continuând să se retragă. Numărul 666 era un simbol pentru împăratul Nero. — Chiar crezi asta? Ea a aruncat o privire peste umăr, spre ieșire, și nu a văzut pe nimeni care să-i blocheze calea de scăpare. — Ori crezi că e vorba despre un om adevărat? a insistat el. În carne și oase? Unii spun că Fiara se află aici, chiar în acest oraș. Că așteaptă momentul prielnic. Și veghează. — Asta… asta trebuie să o spună filosofii. — Dar spune-mi tu, Lily Saul. Tu ce crezi? „Îmi cunoaște numele.” S-a răsucit, cu gândul de a fugi. Însă, ca prin magie, cineva apăruse în tunel în spatele ei. Era călugărița care permisese intrarea grupului condus de Lily în pasajul subteran. Femeia stătea nemișcată și o urmărea. Blocându-i calea. „Demonii lui m-au găsit.” Lily a luat hotărârea într-o fracțiune de secundă. A plecat capul și a izbit-o pe călugăriță în piept, făcând-o să se prăbușească pe spate într-un vârtej de voaluri negre. Femeia a încercat să o prindă de gleznă, dar ea a reușit să scape din strânsoare. „Trebuie să ajung în stradă!” Era cu cel puțin treizeci de ani mai tânără decât turistul german. Ajunsă afară, îl putea depăși în viteză, scăpând de el în mulțimea bulucită în zona Colosseumului. A urcat treptele, trecând printr-o ușă în lumina orbitoare și năucitoare din bazilica de sus, și a fugit către navă. Spre ieșire. A reușit să facă doar câțiva pași pe mozaicul sclipitor, când, îngrozită, a trebuit să se oprească. După niște coloane de marmură au apărut trei bărbați. În timp ce aceștia se apropiau, blocându-i orice cale de scăpare, ea a rămas mută. A auzit o ușă trântită în urma ei și pași care se apropiau: erau germanul și călugărița. „De ce nu mai sunt și alți turiști în preajmă? Nu e nimeni să mă audă țipând?” — Lily Saul, i s-a adresat germanul. Ea s-a întors cu fața spre el. Chiar în clipa când s-a răsucit, și-a dat seama că bărbații porniseră deja spre ea să o încolțească. „Deci așa voi sfârși. În acest loc sfânt, sub ochii lui Isus pe cruce.” Nu-și imaginase niciodată că asta s-ar putea 1561

întâmpla într-o biserică. Crezuse că totul se va petrece pe vreo alee întunecată ori într-o cameră sordidă de hotel. Dar nu aici, unde atâția oameni căutaseră lumina. — În sfârșit, te-am găsit, a spus el. Ea s-a îndreptat, înălțându-și sfidător bărbia. Dacă trebuia să-l înfrunte pe Diavol, măcar să o facă ținând capul sus. — Și el unde este? a întrebat-o germanul. — Cine? — Dominic. Ea l-a privit mirată. Era o întrebare pe care nu o anticipase. — Unde ți-e vărul? a întrebat el. Ea a clătinat nedumerită din cap. — El v-a trimis? a întrebat. Să mă ucideți? De astă dată, germanul a privit-o deconcertat. A făcut un semn din cap către unul dintre bărbații care se aflau în spatele ei. Ea s-a crispat surprinsă când brațele i-au fost răsucite la spate și a auzit clinchetul metalic al cătușelor puse la mâini. — Vei merge cu noi, a zis germanul. — Unde? — Într-un loc sigur. — Adică… doar nu o să mă… — Să te ucidem? Nu. S-a apropiat apoi de altar și a deschis o ușă secretă. Dincolo de prag se vedea un tunel despre existența căruia Lily nu avea știință. Dar s-ar putea ca altcineva să vrea să facă asta.

1562

• TREIZECI ȘI DOI Lily urmărea defilarea peisajului toscan prin geamurile fumurii ale limuzinei. Mersese pe același drum, însă în sens invers, în urmă cu șase luni, în alte condiții, în cabina unui camion condus de un bărbat nebărbierit, al cărui singur gând era să se culce cu ea. În acea noapte se simțise înfometată și la capătul puterilor, abia târându-și picioarele umflate. Acum făcea același drum, dar spre nord, întorcându-se la Florența, nu ca o autostopistă oarecare, ci călătorind cât se poate de confortabil. Oriunde s-ar fi uitat, la bancheta din spate, de exemplu, vedea doar lux. Tapițeria era din piele neagră, moale ca a unui om. Buzunarul de pe speteaza scaunului din față conținea o varietate surprinzătoare de ziare: exemplarele din acea zi ale International Herald Tribune, Times, ediția londoneză, Le Figaro și Corriere della Sera. Ventilatorul băga aer cald, iar în dulăpiorul cu băuturi se găseau sticle cu apă minerală, vin, o diversitate de răcoritoare, cașcaval și biscuiți. Cu toate că stătea confortabil, se simțea într-o închisoare pe roți, pentru că nu putea deschide portiera. Un geam incasabil o separa de șofer și de camaradul acestuia de pe scaunul din față. În ultimele două ore, niciunul dintre ei nu catadicsise să arunce o privire spre ea. Nici nu știa sigur dacă erau umani. Poate erau roboți. Nu le văzuse decât cefele. S-a întors și a privit prin lunetă către Mercedesul care îi urma. L-a văzut pe german uitându-se la ea. Așadar, era escortată spre nord de trei bărbați în două mașini foarte scumpe. Acești oameni aveau resurse și știau ce fac. Ce șansă avea împotriva lor? „Nici măcar nu știu cine sunt acești oameni.” Însă ei o cunoșteau. Cu toate că se arătase foarte precaută în acele luni, acei oameni reușiseră să o depisteze. Limuzina a virat, ieșind de pe autostradă. Prin urmare, nu mergeau chiar la Florența. Se îndreptau spre un alt loc, urcând dealurile blânde din Toscana. Ziua era pe sfârșite, iar în lumina crepusculară tot mai scăzută a văzut vii desfrunzite cocoțate pe pantele bătute de vânturi și case vechi și dărăpănate din piatră abandonate de multă vreme. De ce mergeau pe acel drum? Acolo nu se găseau decât clădirile șubrede ale unor ferme. Poate că asta explica totul. În acel ținut nu vor exista martori. Voise să-l creadă pe german când îi spusese că o ducea într-un loc sigur, dorise acel lucru atât de mult, încât se lăsase amăgită de călătoria confortabilă și luxoasă. Acum, când limuzina a încetinit și a pătruns pe un drum privat, neamenajat, a simțit că inima îi bate de să-i spargă pieptul, iar palmele i-au transpirat atât de abundent, încât a trebuit să și le șteargă de blugi. Se întunecase. 1563

Probabil că o vor duce pe un câmp și-i vor trage un glonț în cap. Celor trei bărbați nu le va lua mult să sape o groapă și să-i azvârle trupul înăuntru. În ianuarie, pământul era înghețat. Limuzina a urcat pe drumul ce șerpuia printre copaci, iar luminile farurilor au căzut pe tufișuri uscate. A văzut chiar și reflectarea roșiatică a ochilor unui iepure. Apoi copacii s-au retras, și mașina a oprit în fața unei porți de fier. Deasupra interfonului sclipea luminița roșie a unei camere de supraveghere. Șoferul a coborât geamul și a spus în italiană: — Am adus coletul. Imediat s-a aprins un reflector, sub a cărui lumină orbitoare camera a trecut în revistă toți ocupanții mașinii. Abia după aceea poarta s-a deschis. Au trecut de ea, urmați de Mercedesul care îi însoțise de la Roma. Abia după ce ochii i s-au obișnuit cu întunericul a reușit să vadă siluetele grupurilor statuare și gardul viu ce mărginea aleea pentru vehicule. Și, în față, ridicându-se semeț la capătul drumului acoperit cu pietriș, a văzut o vilă iluminată orbitor. S-a aplecat în față, plină de uimire; holbându-se la terasele de piatră și la urnele uriașe, la chiparoșii înalți semănând cu un șir de sulițe întunecate ațintite spre stele. Limuzina a oprit alături de o fântână din marmură, secată și mută, pentru că era iarnă. Mercedesul a parcat în spate, iar germanul a coborât și s-a grăbit să-i deschidă portiera. — Domnișoară Saul, să mergem în casă! Ea s-a uitat la cei doi bărbați care îl flancau. Acei oameni nu riscau să o scape din ochi, ca să nu evadeze. Nu avea încotro; trebuia să meargă cu ei. A coborât din mașină, simțindu-și picioarele înțepenite, și l-a urmat pe german pe treptele care urcau spre terasă. Vântul rece a suflat câteva frunze uscate în calea ei, împrăștiindu-le ca pe cenușă. Înainte de a ajunge la intrare, ușa s-a deschis și un bărbat vârstnic a apărut în prag pentru a-i întâmpina. S-a uitat fără mare interes la Lily, după care și-a îndreptat atenția spre german. — I-am pregătit camera, a spus el într-o engleză cu accent italian. — O să rămân și eu peste noapte, dacă nu ai nimic împotrivă. El va sosi mâine? Bătrânelul a încuviințat din cap. — Da, vine cu un zbor de noapte. „Cine o să vină mâine?” s-a întrebat Lily. Apoi au urcat treptele, mărginite de o balustradă magnifică. Trecerea lor a făcut tapiseriile atârnate pe pereți să se unduiască ușor. Lily nu a apucat să admire lucrările de artă. Cei doi au grăbit-o pe un hol, prin dreptul unor portrete care păreau să îi urmărească fiecare pas. Bătrânelul a descuiat o ușă masivă de stejar și i-a făcut semn să intre. Ea a pătruns într-un dormitor cu mobilă impresionantă, dintr-un lemn de culoare închisă, cu draperii grele la ferestre. — Este doar pentru noaptea asta, a zis germanul. 1564

Ea s-a întors, dându-și brusc seama că nimeni nu o urmase în cameră. — Ce se va întâmpla mâine? a întrebat ea. Ușa s-a închis și s-a auzit cheia rotindu-se în broască. „Nu vrea nimeni să-mi răspunde măcar la o întrebare?” Rămasă singură, s-a apropiat imediat de draperiile bogate, pe care le-a tras în lături, dar a descoperit o fereastră cu un grilaj din bare. S-a încordat încercând să îndoaie măcar una dintre ele, dar erau din fier forjat, montate prin sudură, iar ea nu avea atâta putere. Deznădăjduită, s-a întors și a aruncat o privire cercetătoare prin închisoarea ei catifelată. A văzut patul enorm, sculptat, din lemn de stejar, acoperit cu un baldachin de un roșu-închis. A ridicat apoi privirea spre mulurile din lemn întunecat, spre sculpturile înfățișând heruvimi și coarde de viță-de-vie care se încolăceau pe tavanul înalt. „Chiar dacă e o închisoare, mi se pare cel mai minunat dormitor în care am dormit vreodată. O încăpere demnă de un membru al familiei Medici.” Pe o masă cu intarsii extraordinar de frumoase stătea o tavă de argint acoperită, un pahar de vin și o sticlă de Chianti, deja desfăcută. A ridicat capacul și a văzut felii de carne, o salată de roșii cu mozzarella și pâine toscană fără sare. Și-a turnat un pahar de vin, apoi s-a oprit când l-a dus spre buze. „De ce m-ar otrăvi când e la fel de ușor să-mi tragă un glonț în cap?” A băut paharul pe nerăsuflate, și apoi și-a mai turnat unul. După aceea s-a așezat la masă și a început să mănânce hulpavă direct din tavă, băgând bucăți întregi de carne și clătindu-și gura cu vin. Carnea de vită era atât de fragedă și tăiată atât de fin, încât părea că se topește în gură. A devorat tot ce era pe tavă și a băut aproape tot vinul din sticlă. Când, într-un târziu, s-a ridicat de pe scaun, a constatat că era atât de stângace în mișcări, încât abia a ajuns la pat pe picioarele nesigure. „Nu am fost otrăvită. M-am cherchelit, atâta tot.” Nici nu-i mai păsa ce avea să se întâmple a doua zi. Nu s-a mai sinchisit să se dezbrace, prăbușindu-se, complet îmbrăcată, pe cuvertura din damasc. • A trezit-o o voce de bărbat, groasă și necunoscută, care a strigat-o pe nume. A deschis cu greu un ochi și s-a uitat nemulțumită la lumina care se strecura orbitoare pe fereastra cu grilaj. A strâns din pleoape imediat. Cine dracu’ trăsese perdelele? Când răsărise soarele? — Domnișoară Saul, trezește-te! — Mai târziu, a bolborosit ea. — Doar n-am călătorit toată noaptea ca să te văd dormind. Trebuie să stăm de vorbă. Lily a gemut și s-a întors cu fața în sus. — Nu vorbesc cu oameni care refuză să se prezinte. — Mă numesc Anthony Sansone. — Și ar trebui să te cunosc? 1565

— Asta este casa mea. Aceste cuvinte au făcut-o să deschidă ochii. A alungat somnul și s-a întors săl vadă pe bărbatul cu păr argintiu care se uita la ea. Chiar în starea de mahmureală în care se găsea, și-a dat seama că bărbatul acela arăta al naibii de bine, în ciuda oboselii pe care o trădau ochii lui ușor încercănați. Auzise că avea să zboare toată noaptea, și nu s-a îndoit de acest lucru când i-a văzut cămașa boțită și barba nerasă. Sansone nu venise singur în cameră; neamțul îl însoțise, dar rămăsese lângă ușă. S-a ridicat în fund și a început să-și frece tâmplele care-i zvâcneau. — Chiar ești proprietarul acestei vile? — Aparține familiei mele de generații. — Mare noroc pe tine. După un moment de tăcere, a continuat: Dar ai accent american. — Sunt american. — Iar tipul de colo? A ridicat capul și a privit spre neamț. El lucrează pentru tine? — Nu. Domnul Baum este un prieten. Lucrează la Interpol. Asta a făcut-o să încremenească. Și-a lăsat privirea în jos, pentru ca ei să nu-i vadă fața. — Domnișoară Saul, a spus el încet, de ce am eu impresia că ți-e teamă de poliție? — Nu mi-e. — Cred că minți. — Iar eu cred că nu ești o gazdă bună. M-ai încuiat în casa asta. Iar apoi dai buzna fără ca măcar să bați la ușă. — Dar am bătut. Nu te-ai trezit. — Dacă vreți să mă arestați, n-ar fi bine să-mi spuneți pentru ce? a întrebat ea. Acum înțelegea despre ce era vorba. Într-un fel sau altul, descoperiseră ce făcuse în urmă cu doisprezece ani, iar acum o găsiseră. Își imaginase în multe feluri sfârșitul aventurii ei, dar nu astfel. Un mormânt rece, fără niciun semn distinctiv, dar să o sfârșească în ghearele poliției? Îi venea să râdă. „Bine, arestați-mă. M-am confruntat cu lucruri mai rele decât teama de închisoare.” — Există vreun temei în baza căruia să te arestăm? a întrebat-o Baum. La ce se aștepta acel om, la o confesiune pe loc? Trebuiau să se trudească nițel ca să scoată ceva de la ea. — Lily, a spus Sansone și s-a așezat pe pat – o încălcare a spațiului ei personal, lucru care a făcut-o imediat să devină prevăzătoare –, știi cumva ce s-a întâmplat la Boston în urmă cu doar câteva săptămâni? — Boston? Nu știu la ce te referi. — Numele de Lori-Ann Tucker îți spune ceva? 1566

Lily a amuțit, uimită de o asemenea întrebare. Vorbise Lori-Ann poliției? Așa au aflat? „Lori-Ann, mi-ai promis. Mi-ai zis că vei păstra secretul.” — Era prietena ta, corect? a întrebat-o el. — Da, a recunoscut Lily. — Iar Sarah Parmley? Și ea îți era prietenă? Deodată, Lily a remarcat că el vorbise despre Sarah la trecut. Nu la prezent. A simțit că i se usucă gâtul. Lucrurile luau o turnură extrem de neplăcută. — Le-ai cunoscut pe aceste femei? a insistat el. — Am crescut împreună. Toate trei. De ce mă-ntrebi de ele? — Înseamnă că nu ai auzit. — Am pierdut legătura cu ele. N-am vorbit cu nimeni din America de luni întregi. — Și nu te-a anunțat nimeni? — Nu „Cum ar fi putut să mă anunțe? Doar am făcut tot ce mi-a stat în puteri să nu mă găsească nimeni.” Sansone a privit spre Baum, apoi spre ea. — Îmi pare rău că trebuie să-ți dau eu vestea. Dar prietenele tale… amândouă… sunt moarte. Ea a clătinat din cap. — Nu înțeleg. Vreun accident? Cum puteau să moară amândouă? — Nici vorbă de accident. Au fost ucise. — Împreună? — Separat. S-a întâmplat în preajma Crăciunului. Lori-Ann a fost ucisă la Boston. Iar Sarah, în Purity, New York. Cadavrul ei a fost găsit în casa părinților tăi, cea pe care încerci să o vinzi. De aceea te caută poliția. — Scuzați-mă, a șoptit ea. Mi-e rău. S-a ridicat de pe pat și a țâșnit spre baia alăturată. A trântit ușa și a căzut în genunchi în apropierea vasului de toaletă. Vinul pe care îl băuse în seara precedentă i-a ajuns în gură, urcând ca un firicel de acid arzător pe gât. S-a agățat de toaletă și a icnit până și-a golit stomacul, până nu a mai avut ce să verse. A tras apa, apoi a mers nesigură până la lavoar și s-a spălat pe față, clătindu-și și gura. Când s-a uitat la reflexia din oglindă, abia dacă a recunoscut ființa care o privea de acolo. Câtă vreme trecuse de când nu se mai uitase cu adevărat într-o oglindă? Când se transformase în ființa aceea care aducea cu o fiară? Fuga permanentă lăsase urme pe fața ei. Dacă tot alergi, ajungi să-ți pierzi și sufletul pe drum. Și-a șters fața cu un prosop gros, s-a slujit de degete ca să se pieptene și apoi și-a legat la loc coada de cal. Domnul atrăgător și bogat o aștepta pentru interogatoriu, iar ea trebuia să fie cu mintea limpede. Să-i spună doar atât cât să fie mulțumit. „Dacă nu știe ce am făcut, atunci eu sigur n-o să-i spun.” 1567

Culoarea i-a revenit în obraji. A ridicat bărbia și a văzut în ochi sclipirea de luptătoare pe care și-o recunoștea. Așadar, ambele ei prietene erau moarte. Rămăsese singură. „Ajutați-mă, fetelor. Ajutați-mă să supraviețuiesc acestei situații.” A inspirat adânc și a ieșit din baie. Bărbații au privit-o cu ochi îngrijorați. — Îmi pare rău că ți-am dat vestea atât de brutal, a spus Sansone. — Vreau detalii, a zis Lily sec. Ce a descoperit poliția? El a părut surprins de întrebarea directă, adresată pe un ton glacial. — Detaliile nu sunt deloc plăcute. — Nici nu-mi închipuiam, a zis ea încet și s-a așezat pe pat. Vreau doar să știu. Vreau să aflu cum au murit. — Întâi, aș vrea să-mi răspunzi la o întrebare, a spus neamțul, domnul Baum, apropiindu-se de ea. Acum amândoi stăteau în picioare în preajma ei, dominândo. Știi semnificația crucii răsturnate? Vreme de câteva secunde, Lily a rămas cu respirația tăiată. Apoi și-a regăsit glasul. — Crucea răsturnată este… este un simbol care are rolul de a batjocori creștinismul. Unii îl consideră satanic. A observat că Baum și Sansone au schimbat priviri uimite. — Și ce semnifică acest simbol? a întrebat-o Baum și a scos din buzunarul hainei un stilou și o foaie de hârtie. Cu repeziciune, a schițat ceva și i-a arătat. Uneori se numește ochiul atotvăzător. Îi cunoști înțelesul? — Acela este Udjat, a zis ea, ochiul lui Lucifer. Cei doi s-au privit din nou cu subînțeles. — Iar dacă aș desena un cap de capră cu coarne? a zis Baum. Ți-ar sugera ceva? Lily l-a privit în ochii care trădau doar blândețe. — Presupun că te referi la simbolul pentru Baphomet. Ori Azazel. — Văd că-ți sunt cunoscute aceste simboluri. — Da. — De unde? Ești satanistă, domnișoară Saul? Lily mai că a izbucnit în râs. — Nu tocmai. Se întâmplă să știu. M-a interesat subiectul. — Dar vărul tău, Dominic, este satanist? Lily a încremenit, simțind că și mâinile ținute în poală i-au înghețat. — Domnișoară Saul, îmi răspunzi? — Întrebați-l pe el asta, a șoptit ea. — Asta și vrem, a zis Sansone. Unde-l putem găsi? Ea și-a privit mâinile încleștate în poală. — Nu știu. El a oftat. 1568

— Am mobilizat multe forțe ca să aflăm unde te afli. Ne-au trebuit zece zile să te descoperim. „Doar zece zile? Dumnezeule, am devenit neglijentă.” — Deci, dacă ne-ai spune unde îl găsim pe Dominic, ne-ai scuti de un efort considerabil. — V-am spus că nu știu. — De ce-l protejezi? a întrebat-o Sansone. Asta a făcut-o să ridice capul brusc. — De ce naiba să-l protejez? — E singura ta rudă de sânge. Și chiar nu știi unde e? — Nu l-am văzut de doisprezece ani, a răspuns ea răstit. Sansone a privit-o printre gene. — Ții minte exact câți ani au trecut? A înghițit în sec. „Am făcut a greșeală. Trebuie să fiu mai atentă ce spun.” — Ceea ce li s-a întâmplat lui Lori-Ann și lui Sarah – totul a fost opera lui Dominic, Lily. — De unde știți? — Vrei să-ți spun ce i-a făcut lui Sarah? Câte ore o fi țipat în timp ce el cresta cruci pe pielea ei? Și ghici ce a desenat pe peretele din dormitorul lui Lori-Ann, unde i-a și dezmembrat trupul. Cruci răsturnate. Același simbol pe care l-a scrijelit și în grajdul ăla, când avea cincisprezece ani, când a stat cu voi în acea vară la Purity. Sansone s-a dat mai lângă ea, apropierea lui făcând-o brusc să se simtă amenințată. De el fugi? De vărul tău, Dominic? Ea nu a răspuns. — Este evident că fugi de ceva. De când ai părăsit Parisul, nu ai rămas nicăieri mai mult de șase luni. Și la Purity nu te-ai întors de ani buni. Ce s-a întâmplat în vara aceea, Lily, în vara când ți-ai pierdut familia? Ea și-a strâns umerii cu brațele, făcându-se aproape ghem. Pe neașteptate, a început să tremure, într-un moment în care trebuia, mai mult ca oricând, să se arate foarte tare. — Întâi se îneacă fratele tău, Teddy. Apoi mama ta se rostogolește pe scări. Iar pe urmă tatăl tău se împușcă. Totul, în decurs de câteva săptămâni. Cam multe tragedii pentru o fată de șaisprezece ani. Ea a intensificat strânsoarea, temându-se că altfel se va destrăma în bucăți. — A fost vorba doar despre ghinion, Lily? — Ce altceva putea fi? a șoptit ea. — Ori s-a petrecut altceva în acea vară, ceva între tine și Dominic? Ea a ridicat capul brusc. — Ce vreți să insinuați? — Refuzi să ne ajuți în încercarea noastră de a-l găsi. Nu pot înțelege din asta decât că-l protejezi. 1569

— Cum, credeți că noi am avut o relație? a întrebat ea ridicând glasul care i-a devenit aproape isteric. Credeți că am vrut să-mi moară familia? Fratele meu avea doar unsprezece ani. A tăcut, apoi a adăugat în șoaptă: Doar unsprezece ani. — Poate nu ți-ai dat seama ce primejdios a fost totul, a spus Sansone. Poate i te-ai alăturat la câteva incantații, câteva ritualuri nevinovate. Mulți tineri fac la fel, înțelegi? Din curiozitate. Poate pentru a demonstra că ei se deosebesc de toți ceilalți, că sunt unici. Poate pentru a-și șoca părinții. Au fost șocați ai tăi? — Nu l-au înțeles, a răspuns ea în șoaptă. Nu și-au dat seama… — Și nici celelalte fete. Prietenele tale, Lori-Ann și Sarah. Au participat și ele la ritualurile lui? Când a început să te sperie acel joc? Când ai descoperit că existau puteri pe care nu voiai să le stârnești? Asta s-a întâmplat, adevărat? Dominic v-a ademenit. — Nu, nu așa s-a întâmplat. — Iar atunci te-ai speriat. Ai încercat să te retragi, dar era prea târziu, pentru că ei stăteau cu ochii pe tine și pe familia ta. De îndată ce chemi bezna în viața ta, nu este ușor să scapi de ea. Te îngroapă, devine o parte din tine. Așa cum și tu devii o parte din ea. — Ba nu, a spus ea, uitându-se la el. Nu am vrut așa ceva! — Atunci de ce ai continuat? — Ce vrei să spui? Sansone a aruncat o privire spre Baum, care a deschis geanta-diplomat și a scos un teanc de hârtii. — Acestea sunt rapoartele pe care le-am întocmit privind locurile unde ai fost în ultimii ani, a spus Baum. Am discutat cu oamenii cu care ai lucrat. Curatori de muzee din Florența și Paris. Compania de turism din Roma. Un negustor de antichități din Napoli. Se pare că i-ai impresionat pe toți, domnișoară Saul, cu priceperea ta la lucruri mai puțin cunoscute. În sfera demonologiei. A lăsat foile cu transcrierea discuțiilor să cadă pe masă. Cunoști foarte multe în acest domeniu. — Am învățat singură, a spus ea. — De ce? a vrut să știe Sansone. — Am vrut să-l înțeleg. — Pe Dominic. — Da. — Și ai reușit? — Nu. Mi-am dat seama că nu voi putea niciodată, a zis ea și l-a privit în ochi. Cum poți înțelege, ceva ce nici măcar nu este uman? — Nu putem, Lily, a zis el încet. Dar măcar putem încerca să-l înfrângem. De aceea, ajută-ne! — Ești verișoara lui, a spus Baum. Ați locuit împreună în vara aceea. Probabil îl cunoști mai bine decât oricine. 1570

— Au trecut doisprezece ani. — Dar el nu te-a uitat, a spus Sansone. De aceea le-a ucis pe prietenele tale. Le-a folosit ca să dea de tine. — Atunci le-a omorât degeaba, a spus ea. Nu știau unde mă aflam. N-ar fi avut ce să dezvăluie. — Probabil că ăsta este motivul pentru care mai ești în viață, a spus Baum. — Ajută-ne să-l găsim, i-a cerut Sansone. Te întorci cu mine la Boston! Lily a rămas multă vreme pe pat, sub privirile celor doi bărbați. „Nu am de ales. Trebuie să le fac jocul.” A inspirat adânc și s-a uitat la Sansone. — Când plecăm?

1571

• TREIZECI ȘI TREI Lily Saul arăta ca o tânără drogată care fusese culeasă de pe stradă. Avea ochii injectați, și părul negru și gras îi era strâns într-o coadă neîngrijită. Se vedea că dormise cu acea bluză, iar blugii îi erau atât de zdrențuiți, încât după două spălări probabil că s-ar fi rupt. Ori era doar moda adoptată de tineri? Apoi Jane și-a adus aminte că nu avea în față chiar o puștoaică. Lily Saul avea douăzeci și opt de ani, deja o femeie, bineînțeles, dar în acele momente arăta mai tânără și foarte vulnerabilă. Aflată în sufrageria elegantă a casei lui Anthony Sansone, cu trupul ei subțirel parcă pitic în comparație cu scaunul masiv pe care stătea, Lily arăta nelalocul ei, lucru de care era foarte conștientă. Privirea ei se plimba agitată de la Jane la Sansone, de parcă ar fi încercat să ghicească din ce direcție se va declanșa atacul. Jane a deschis un dosar și a scos o copie mărită a situației matricole de la Academia Putnam. — Poți confirma că acesta este vărul tău, Dominic Saul? a întrebat-o ea. Privirea lui Lily a căzut pe fotografie și a rămas ațintită asupra ei. Adevărat, era un portret impresionant: un chip parcă sculptat, cu păr auriu și cu ochi albaștri, amintind de un înger pictat de Rafael. — Da, a confirmat ea. E vărul meu. — Fotografia asta e veche de doisprezece ani. Nu avem niciuna mai recentă. Știi cumva unde am putea găsi? — Nu. — Pari destul de sigură. — Nu am luat legătura cu Dominic. Nu mai știu de el de mulți ani. — Când l-ai văzut ultima oară? — În vara aceea. A plecat în săptămâna de după înmormântarea tatălui meu. Eu stăteam la Sarah, iar el nici măcar n-a catadicsit să-și ia rămas-bun. Mi-a scris un bilet și a plecat. A spus că venise mama lui să-l ia și că avea să părăsească orașul imediat. — Și de atunci nu l-ai văzut și nici nu ai primit vreo veste de la el? Lily a șovăit. Doar câteva fracțiuni de secundă, dar asta a fost de ajuns ca Jane să se aplece spre ea, brusc înviorată. — Nu sunt sigură. — Ce înseamnă asta? — Anul trecut, când eram la Paris, am primit o scrisoare de la Sarah. Primise o carte poștală care o tulburase mult. Mi-a trimis-o mie. — De la cine era? 1572

— Nu avea adresă și nici semnătură. Reprezenta o pictură aflată la Muzeul Regal din Bruxelles. Un portret de Antoine Wiertz. Îngerul răului. — Conținea vreun mesaj? — Nu în cuvinte. Doar simboluri. Pe care eu și Sarah le-am recunoscut pentru că îl văzusem scrijelindu-le pe copaci în acea vară. Lily a luat stiloul. A stat o clipă, de parcă i-ar fi displăcut să reproducă ce văzuse. În cele din urmă a așezat penița pe hârtie. Ceea ce a desenat a trimis un fior de gheață în inima lui Jane: trei cruci răsturnate și o notație: „A17:16”. — Asta se referă la vreun citat din Biblie? a întrebat Jane. — E din Apocalipsa după Ioan Teologul. Jane a aruncat o privire spre Sansone. — Îl puteți căuta? — Știu versetul respectiv, a spus Lily încet. „Și cele zece coarne pe care le-ai văzut și fiara vor urî pe desfrânată și o vor face pustie și goală și carnea ei o vor mânca și pe ea o vor arde în foc.” — Îl știi pe de rost. — Da. Jane a răsfoit agenda până a ajuns la o pagină goală și i-a întins-o apoi lui Lily. — Vrei să-mi scrii versetul? O clipă, Lily s-a uitat lung la pagina goală din agendă. Apoi, fără prea mare tragere de inimă, a început să scrie. Încet, de parcă fiecare cuvânt i-ar fi provocat o durere. Când, în cele din urmă, i-a înapoiat agenda lui Jane, a făcut-o cu un oftat de ușurare. Jane s-a uitat la cuvinte și din nou a simțit un fior rece pe spinare. „Și carnea ei o vor mânca și pe ea o vor arde în foc.” — Îmi sună a avertisment, a amenințare, a remarcat Jane. — Sigur. Am convingerea că-mi era destinată. — Atunci de ce a primit-o Sarah? — Pentru că era prea greu să mă găsească pe mine. Mă mutasem de nenumărate ori, trecusem printr-o mulțime de orașe. — De aceea i-a trimis-o lui Sarah. Iar ea știa cum să te găsească, a zis Jane, apoi a făcut o pauză. De la el era, nu? Lily a clătinat din cap. — Nu știu. — Hai, Lily. De la cine putea fi dacă nu de la Dominic? Asta este aproape exact cea ce a scrijelit în grajdul acela, acum doisprezece ani. De ce te caută? De ce te amenință? Lily și-a lăsat capul în piept, apoi a zis slab: — Pentru că știu ce a făcut în vara aceea. — Familiei tale? 1573

Lily a ridicat capul, având ochii plini de lacrimi. — N-am putut dovedi. Dar am știut. — Cum? — Tata nu s-ar fi sinucis! El știa cât de mult aveam nevoie de el. Dar nimeni nu a vrut să mă asculte. Nimeni nu-i acordă atenție unei fete de șaisprezece ani! — Și ce-ai făcut cu acea ilustrată? Cea cu simbolurile. Ea a ridicat bărbia. — Am ars-o. Și apoi am părăsit Parisul. — De ce? — Ce-ați face dacă ați primi o amenințare cu moartea? Ați sta să așteptați? — Puteai anunța poliția. De ce n-ai făcut-o? — Și ce să spun poliției? Că mi-a trimis cineva un citat din Biblie? — Nu te-ai gândit să anunți pe cineva? Știai în adâncul sufletului că vărul tău era un ucigaș. Dar nu ai informat autoritățile. Asta nu pricep, Lily. Te-a amenințat. Te-a speriat îndeajuns ca să te facă să fugi din Paris. Dar n-ai solicitat ajutor. Te-ai mulțumit să fugi. Lily a privit în pământ. A tăcut îndelung. Din camera alăturată s-a auzit ticăitul unui ceas. Jane și-a îndreptat privirea înspre Sansone, care părea la fel de deconcertat. Sa uitat din nou la Lily, care a refuzat cu îndărătnicie să o privească în ochi. — Bine, a zis Jane, ce ne ascunzi? Lily nu i-a răspuns. Jane a simțit că-și pierde răbdarea. — De ce naiba nu vrei să ne ajuți să-l prindem? — Nu-l puteți prinde, a spus Lily. — De ce? — Pentru că nu e uman. În tăcerea grea ce s-a lăsat, Jane a auzit ticăitul ceasului răsunând în cameră. Fiorul rece pe care îl simțise mai devreme s-a transformat într-unul de gheață. Nu e uman. „Și cele zece coarne pe care le-ai văzut și fiara…” Sansone s-a apropiat de ea și i-a șoptit ușor: — Atunci ce este, Lily? Tânăra s-a cutremurat și și-a petrecut brațele pe după umeri. — Nu mă pot ascunde multă vreme de el. Întotdeauna mă găsește. Și aici o va face. — Bine, a zis Jane, simțind că reușește să-și țină iritarea sub control. Discuția deviase atât de mult, încât se îndoia de tot ce îi spusese Lily mai devreme. Tânăra mințea ori trăia în cu totul altă lume, iar Sansone nu numai că înghițea fiecare amănunt bizar, ci chiar o hrănea cu propriile amăgiri. — De ajuns cu vrăjitoriile, a spus Jane. Eu nu caut Diavolul, ci un om. 1574

— Atunci n-o să-l prinzi. Și nu te pot ajuta, a zis Lily, privind spre Sansone. Vreau să mă duc la toaletă. — Nu poți să ne ajuți? a intervenit Jane. Ori nu vrei? — Vă rog, sunt obosită, s-a răstit Lily. Abia am coborât din avion, sunt nedormită și n-am făcut duș de două zile. Nu mai răspund la nicio întrebare, a adăugat ea și a ieșit din încăpere. — Nu ne-a spus niciun lucru folositor, s-a plâns Jane. Sansone s-a uitat la ușa pe care Lily abia ieșise. — Vă înșelați, a zis el. Eu consider că da. — Ne ascunde ceva, a reluat Jane, apoi s-a oprit, pentru că îi suna mobilul. Scuzați-mă, a murmurat ea și a băgat mâna în poșetă. Vince Korsak nu s-a mai deranjat să se prezinte. — Te rog să vii aici imediat, a rostit el apăsat. Din fundal se auzeau muzică și discuții aprinse. „Of, Doamne. Am uitat cu totul de petrecerea aia neroadă.” — Ascultă, îmi pare foarte rău, a zis ea. Nu voi reuși să vin în seara asta. Sunt într-o anchetă. — Dar ești singura care poate rezolva problema! — Vince, trebuie să plec. — Dar sunt părinții tăi. Ce dracu’ să fac cu ei? Jane era nedumerită. — Poftim? — S-au luat aici la ceartă, a zis el, apoi a făcut o pauză. Îhâm. Tocmai au intrat în bucătărie. Mă duc să ascund cuțitele. — Tatăl meu e la petrecere? — A apărut în prag pe nepusă masă. Doar nu l-am invitat! A ajuns aici la scurt timp după mama ta, și se ceartă deja de vreo douăzeci de minute. Vii sau nu? Pentru că, dacă nu se potolesc, o să chem poliția. — Nu! Isuse, să nu faci asta! „Mama și tata luați de acolo în cătușe? Nu mi-aș ierta-o.” Bine, vin imediat. A închis și i s-a adresat lui Sansone: Trebuie să plec. El a urmat-o până la salonașul din față, unde ea și-a îmbrăcat paltonul. — Vă mai întoarceți în seara aceasta? — Văd că acum nu vrea să coopereze. O să încerc din nou mâine. Sansone a făcut un gest din cap. — Până atunci, o să am grijă de ea. — Grijă? a făcut Jane și a pufnit. Mai bine ați fi atent să nu fugă. Noaptea era geroasă și senină. Jane a traversat strada către automobilul ei Subaru, și tocmai descuia, când a auzit o altă portieră trântindu-se. S-a uitat de-a lungul străzii și a văzut-o pe Maura venind spre ea. — Ce faci în cartierul ăsta? a întrebat-o Jane. — Am auzit că a găsit-o pe Lily Saul. — Și n-a făcut mare lucru cu asta. 1575

— Ai intervievat-o deja? — Da, dar n-am scos nimic de la ea. În felul ăsta batem pasul pe loc. Jane a văzut furgoneta lui Oliver Stark parcând. Ce se petrece aici în noaptea asta? — Am venit și noi să discutăm cu Lily Saul. — Noi? Să nu-mi spui că ai intrat în grupul ăsta de ciudați. — Nu m-am înscris în grup. Dar casa mea a fost însemnată, Jane, și vreau să știu de ce. Țin să aud ce are de spus tânăra asta, a zis Maura și s-a întors, pornind spre casa lui Sansone. — Hei, doctore! a strigat Jane după ea. — Da. — Păzește-ți spatele când te afli lângă Lily Saul! — De ce? — Ori e nebună, ori ascunde ceva. După o scurtă tăcere, a adăugat: Ori și una, și alta. • Jane a auzit muzica disco bubuind, ca o inimă care bate înfundat, chiar și prin ușa apartamentului lui Korsak. Omul avea cincizeci și cinci de ani, suferise un preinfarct, și melodia Staying alive65 ar fi fost probabil mai potrivită. A bătut la ușă, îngrozită la gândul că-l va vedea pe Korsak într-o ținută lejeră. El i-a deschis ușa, iar ea a rămas cu ochii ațintiți la cămașa lui de mătase cu valuri, și la subsuorile ce aveau deja cercuri de transpirație. Gulerul îi era descheiat și desfăcut, cât să i se vadă părul foarte des, ca de gorilă, de pe piept. Singurul lucru care-i lipsea era un lanț de aur în jurul gâtului gros. — Slavă Cerului! a făcut el, oftând. — Unde sunt? — Tot în bucătărie. — Sper că-s vii. — Au răcnit destul. Doamne, n-aș fi crezut că mama ta poate vorbi chiar întrun asemenea hal! Jane a trecut pe lângă el și a pătruns în camera de zi iluminată de un glob rotitor cu oglinzi, ca într-o discotecă. Prin lumina schimbătoare și neclară, a văzut vreo zece, doisprezece invitați, stând în picioare cu pahare de băutură în mână ori așezați pe o canapea, mestecând mecanic chipsuri. Era prima oară când Jane pătrundea în apartamentul de burlac al lui Korsak, și a trebuit să se oprească, stupefiată de acel spectacol. A observat o măsuță de cafea cromată, cu tăblia din sticlă fumurie, plus un televizor cu ecran imens și niște boxe atât de mari, încât puteai bate deasupra lor un acoperiș, improvizând astfel o căsuță.

Mare succes din 1983 al grupului Bee Gees, lansat pe discul „Saturday Night Fever”, vândut în peste 30 de milioane de exemplare. (n.tr.). 65

1576

Apoi a văzut multe obiecte din piele neagră. Aproape că și-a imaginat testosteronul scurgându-se din ziduri. Apoi, răzbătând prin zgomotul muzicii, a auzit două glasuri certărețe dinspre bucătărie. — Nu rămâi aici, în halul ăsta. Ce dracu’? Te crezi din nou de șaptesprezece ani? — Frank, nu ai niciun drept să-mi spui ce să fac. Jane a intrat în bucătărie, însă părinții ei nici măcar n-au băgat-o în seamă, pentru că erau prea concentrați asupra propriilor probleme. „Ce-i cu mama?” s-a mirat Jane, uitându-se ca prostită la rochia roșie, mulată. Când a avut timp să descopere pantofii cu toc înalt și fardul verde de pe pleoape? — Ești bunică, ce Dumnezeu, tocmai spunea Frank. Cum de ai ajuns să te îmbraci în halul ăsta? Uită-te la tine! — Măcar așa mă mai bagă cineva în seamă. Tu n-ai făcut-o niciodată. — Aproape că îți ies țâțele din decolteul rochiei. — Păi, dacă ai ce arăta, arată66. — Ce vrei să dovedești? Nu cumva tu și acel detectiv Korsak… — Vince se poartă frumos cu mine, să știi. — Mamă, a intervenit Jane. Tată… — Vince? Ai și ajuns să-i spui Vince? — Hei, a strigat Jane. Părinții ei au văzut-o în cele din urmă. — A, Janie, a făcut Angela. Ai reușit să ajungi? — Deci ai știut de treaba asta? a sărit Frank, uitându-se urât la fiica lui. Știi că mama ta a început să umble prin vecini? — Ha, ha! a pufnit Angela. I-auzi cine vorbește! — Și ai lăsat-o pe maică-ta să se îmbrace în halul ăsta? — Are cincizeci și șapte de ani, a zis Jane. Ce, trebuie să-i măsor lungimea rochiei? — Dar e… e necuviincioasă! — Îți spun eu ce e necuviincios, a zis Angela. Tu ești necuviincios, că m-ai jefuit de tinerețea și de frumusețea mea, și acum m-ai aruncat la gunoi. Tu ești necuviincios, că te înhăitezi cu orice curviștină care dă din fund pe lângă tine. „Mama mea să fie cea care vorbește așa?” — Tu ai neobrăzarea să-mi spui mie ce este nepotrivit? Hai, du-te înapoi la ea! Eu rămân aici. Pentru prima oară în viață, o să mă distrez. Vreau să petrec! Și Angela s-a întors pe călcâie și a ieșit din bucătărie legănându-se pe tocurile cui. În original, If you have it, flaunt it, titlul unui cântec din dublul album „Once Upon a Time” (1977) al cântăreței Donna Summer. (n.tr.). 66

1577

— Angela! Treci înapoi! — Tată, a zis Jane și l-a apucat cu fermitate de braț pe Frank. Te rog! — Trebuie s-o oprească cineva, altfel se face de râs! — Adică te face de râs pe tine, înțeleg eu. Frank a îndepărtat mâna fiicei lui. — E mama ta. Ar trebui să-i spui câteva lucruri de bun-simț. — E la o petrecere! Și ce dacă? Nu a comis nicio crimă. — Rochia aia e o crimă. Mă bucur că am ajuns aici înainte ca ea să facă vreun lucru pe care să-l regrete mai târziu. — Apropo, tu ce cauți aici? Cum de-ai știut că vine încoace? — Ea mi-a zis. — Mama? — Mi-a telefonat să-mi spună că m-a iertat. Și să-mi văd mai departe de treabă, pentru că și ea se distrează. Că se duce la o petrecere în seara asta. Mi-a mai zis că e cel mai bun lucru care i s-a întâmplat în ultima vreme. Ce naiba se întâmpla cu ea, și-a pierdut mințile? „De fapt, mama se răzbună. Vrea să-i demonstreze că nu se sinchisește câtuși de puțin că el a părăsit-o.” — Iar tipul ăsta, Korsak, e mai tânăr! a zis Frank. — Cu doar câțiva ani. — Acum îi ții partea? — Nu țin partea nimănui. Cred că amândoi aveți nevoie de o perioadă în care să stați departe unul de celălalt. Stai deoparte! Iar acum, du-te! — Nu vreau să plec. Nu mă duc decât după ce lămuresc lucrurile cu ea. — Nu ai niciun drept să ridici glasul. Doar știi bine asta. — Dar e soția mea. — Și ce-o să spună prietena ta despre asta, mă rog? — Să nu vorbești așa despre ea. — Dar cum să spun? Fufa? — Nu înțelegi. — Ba înțeleg că, în sfârșit, mama se distrează. N-a avut parte de așa ceva până acum. El a făcut semn în direcția din care se auzea muzica. — Asta numești tu distracție? Orgia de acolo? — Dar ceea ce faci tu cum se cheamă? Frank a scos un oftat adânc și s-a lăsat moale pe un scaun de bucătărie. Apoi și-a luat capul între mâini. — Ce situație nenorocită. Ce greșeală mare am făcut, fir-ar al dracu’! Jane s-a uitat la el, mai șocată de vorbele folosite decât de părerea de rău exprimată și deci recunoscută. — Nu știu ce să fac, a zis el. 1578

— Dar ce vrei de fapt, tată? El a ridicat capul și s-a uitat la ea chinuit. — Nu mă pot hotărî. — Mda. Mama o să se simtă grozav dacă aude asta. — N-o mai recunosc! Arată ca o străină cu sânii ridicați așa. Iar tipii de dincolo pesemne că se uită în decolteul ei. Brusc, s-a ridicat în picioare. Asta e. O să pun piciorul în prag. — Ba nu. O să pleci frumușel. Imediat. — Nu merg nicăieri dacă ea rămâne aici. — Nu faci decât să înrăutățești lucrurile, a zis Jane și l-a luat de braț scoțându-l afară din bucătărie. Mai bine pleacă, tată. În timp ce traversau camera de zi, el s-a uitat la Angela, care stătea cu un pahar în mână, în timp ce globul arunca lumini colorate pe rochia ei. — Să vii acasă până la unsprezece! a țipat el către soția lui. Apoi a ieșit din apartament trântind ușa în urmă. — Ha-ha, a zis Angela. N-ai decât să aștepți! • Jane s-a așezat la masa din bucătărie cu hârtiile răspândite în fața ei, cu ochii la cadranul ceasului de perete, care arăta că mai era un sfert de oră până la unsprezece. — Doar n-o să te duci acolo ca să o duci acasă de mână, i-a zis Gabriel. E femeie în toată firea. Dacă vrea să-și petreacă toată noaptea acolo, are tot dreptul. — Nici măcar să nu te gândești la o asemenea posibilitate, a zis Jane și și-a dus palmele la tâmple, încercând să alunge gândul că mama ei ar putea rămâne peste noapte în apartamentul lui Korsak. Însă Gabriel deschisese deja porțile îndoielii, iar imaginile a ceea ce s-ar putea întâmpla veneau nechemate. Trebuie să plec acolo imediat, înainte de a se petrece ceva rău. Înainte să… — Cum adică? Se distrează prea bine? Gabriel a venit și și-a lăsat palmele pe umerii ei, masându-i mușchii încordați. — Hai, draga mea, liniștește-te! Ce vrei să faci, îi impui mamei tale ora de mers la culcare? — Mă gândeam și la asta. Din camera ei, Regina a scos un țipăt neașteptat. — Niciuna din femeile din viața mea nu e fericită în seara asta, a zis Gabriel și a ieșit din bucătărie. Jane a mai aruncat o privire către ceas. Era unsprezece. Korsak îi promisese că o va trimite pe Angela cu taxiul. Poate că făcuse asta deja. „Poate c-ar fi bine să telefonez și să aflu.” În schimb, și-a îndreptat atenția asupra documentelor de pe masă. Era dosarul întocmit de ea despre invizibilul Dominic Saul. Avea în față cele câteva elemente privind un tânăr care, cu doisprezece ani în urmă, plecase și, pur și simplu, 1579

dispăruse fără urmă. A examinat din nou fotografia de la școală, uitându-se la fața aproape angelică. Păr auriu, ochi albaștri, nas acvilin. „Un înger căzut.” A revenit la cererea scrisă de mână de către mama băiatului, Margaret, prin care își retrăgea copilul de la Academia Putnam. „Dominic nu va reveni la școală în toamnă. Îl voi lua cu mine la Cairo…” Unde se făcuse nevăzut. Interpolul nu descoperise nicio dovadă privind sosirea lui și nici documente care să ateste că Margaret ori Dominic reveniseră în Egipt. S-a frecat la ochi, simțindu-se brusc prea obosită ca să-și mai îndrepte privirea către pagină, și s-a apucat să strângă toate hârtiile, ca să le vâre în dosar. Când a întins mâna spre agendă, s-a oprit brusc și s-a uitat îndelung la pagina din fața ei. A văzut citatul din Apocalipsa lui Ioan Teologul, scris de Lily Saul: Și cele zece coarne pe care le-ai văzut și fiara vor urî pe desfrânată și o vor face pustie și goală și carnea ei o vor mânca și pe ea o vor arde în foc. Dar nu cuvintele în sine au făcut-o pe Jane să tresară și să-și simtă inima bătând mai puternic. Era vorba despre scrisul de mână. A frunzărit dosarul și a scos din nou cererea prin care Margaret Saul își retrăgea fiul de la școală. A așezat-o alături de agendă. S-a uitat când la un text, când la celălalt, când la citatul din Biblie, când la scrisoare. A sărit în picioare și a strigat: — Gabriel! Trebuie să plec. El a ieșit din camera copilului, ținând-o pe Regina în brațe. — N-o să-i placă deloc asta, să știi. De ce n-o mai lași încă o oră la petrecere? — Acum nu am treabă cu mama, a zis Jane și s-a dus în camera de zi. Gabriel s-a uitat cu încruntare cum ea a descuiat un sertar din care și-a scos pistolul cu toc și l-a prins la umăr. — E vorba despre Lily Saul. — Ce-i cu ea? — A mințit. Știe precis unde se ascunde vărul ei.

1580

• TREIZECI ȘI PATRU — V-am spus tot ce știu, a zis Lily.

Jane stătea în camera de zi acasă la Sansone. Farfuriile de desert încă nu fuseseră luate de pe masă. Cu discreție, Jeremy a așezat în fața lui Jane o ceașcă de cafea, de care ea nu s-a atins însă. Nu s-a uitat nici la vreunul dintre oaspeții care ședeau la masă. Privirea ei a rămas ațintită asupra lui Lily. — Ce-ar fi să mergem în camera alăturată, Lily, ca să discutăm între patru ochi? — Nu mai am nimic de declarat. — Ba eu cred că ai multe să-mi spui. — Atunci adresează-i întrebările aici, doamnă detectiv, a spus Edwina Felway. Am vrea să le auzim și noi. Jane și-a plimbat privirea peste chipul lui Sansone și peste ale invitaților lui. Așa-numitul Club Mefisto. Deși Maura pretindea că nu era membră a clubului, stătea și ea în rând cu ceilalți. Chiar dacă-și închipuiau că pot înțelege răul, acești oameni nu reușeau să-l identifice, cu toate că el se afla la aceeași masă cu ei. Privirea lui Jane a revenit încă o dată asupra lui Lily Saul, care refuza cu încăpățânare să se ridice de pe scaun. „Bine, s-a gândit Jane. Așa vrei să jucăm? Așa vom proceda, cu public spectator.” A deschis dosarul pe care-l adusese cu ea și a trântit pagina în fața lui Lily, făcând câteva pahare de cristal și farfurii de porțelan să scoată clinchete muzicale. Lily s-a uitat la scrisoarea redactată de mână. — Nu mama lui Dominic a scris asta, a zis Jane. — Ce este acea hârtie? a întrebat-o Edwina. — O cerere de retragere a lui Dominic, în vârstă de cincisprezece ani, de la Academia Putnam, o școală cu internat din Connecticut. S-a pretins că ar fi fost scrisă de mama lui, Margaret Saul. — S-a pretins? — Nu Margaret Saul a scris-o, a zis Jane și s-a uitat la Lily. Tu ai făcut asta. Lily a pufnit în râs. — Arăt atât de vârstnică să-i fiu mamă? Jane a așezat și agenda ei pe masă, deschisă la pagina unde se găsea versetul din Apocalipsă. Tu mi-ai scris pasajul în seara asta, Lily. Știm că este scrisul tău. A făcut semn către cerere. Aici avem același scris. S-a lăsat tăcere. Lily a strâns din buze. — În vara aceea, când aveai șaisprezece ani, vărul tău Dominic a vrut să i se piardă urma, a zis Jane. După lucrurile pe care le făcuse în Purity, probabil că 1581

trebuia să dispară. A măsurat-o pe Lily cu severitate. Iar tu l-ai ajutat. Le-ai spus tuturor o poveste de fațadă: că mama lui a apărut brusc în oraș ca să-l ia. Că au părăsit țara împreună. Însă era o minciună, am dreptate? Margaret Saul n-a venit să-și ia fiul. N-a apărut deloc. Adevărat? — Nu vreau să-ți răspund, a zis Lily. Îmi cunosc drepturile. — Unde se află? Unde e Dominic? — Când o să-l găsiți, să mă anunțați și pe mine, a zis Lily, împingându-și scaunul și ridicându-se. — Ce s-a petrecut între voi în acea vară? — Mă duc la culcare, a zis Lily, întorcându-se și dând să iasă din sufragerie. — El a făcut toate treburile murdare în numele tău? De aceea îl protejezi? Lily s-a oprit. Încet, s-a răsucit și a privit-o tăios pe Jane. — După moartea părinților tăi, ai beneficiat de o moștenire considerabilă, a continuat Jane. — Am moștenit o casă pe care nimeni n-o va cumpăra vreodată. Și un cont din care mi-am plătit facultatea, dar nimic mai mult. — Lily, te-ai înțeles bine cu părinții tăi? Ori v-ați certat? — Dacă-ți închipui că aș fi… — Toți adolescenții au discuții cu părinții. Dar poate că neînțelegerile voastre au mers ceva mai departe. Poate că abia așteptai să pleci din orășelul ăla mort și să-ți vezi de viață. Atunci a apărut vărul tău să-și petreacă vara la voi și ți-a dat câteva idei, câteva modalități de a evada mai ușor și mai repede. — N-aveți habar ce s-a întâmplat! — Atunci spune-mi tu. Spune-mi de ce tu ai fost cea care a descoperit cadavrul lui Teddy în lac, de ce tu ți-ai găsit mama la baza scării. — Eu nu le-aș fi făcut niciodată vreun rău. Dacă aș fi știut… — Ați fost iubiți? Tu și Dominic? De furie, Lily s-a făcut albă ca varul la față. Un moment, Jane a crezut că tânăra femeie se va arunca asupra ei. Tăcerea a fost întreruptă de un țiuit puternic. Toată lumea s-a uitat la Sansone. — E alarma cu perimetru, a spus el și s-a ridicat în picioare. S-a apropiat de un tablou de comandă de pe perete. Cineva a încercat să deschidă fereastra dinspre grădină. — A pătruns cineva în casă? a întrebat Jane. — El e, a zis Lily încet. În încăpere a intrat Jeremy. — Domnule Sansone, am verificat. Fereastra e închisă. — E posibil să fie o eroare, a zis Sansone și s-a uitat către ceilalți. Cred că ar fi de preferat să rămâneți aici deocamdată, cât verific eu sistemul de alarmă.

1582

— Ba nu, a zis Lily, uitându-se agitată de la o ușă la alta, de parcă s-ar fi așteptat ca atacatorul să apară brusc în încăpere. Eu nu rămân. Nu mai stau în această casă. — Vei fi în siguranță. Te vom apăra noi. — Dar pe voi cine vă apără? S-a uitat pe rând la cei din cameră, la Maura, Edwina și Oliver. Nici măcar nu aveți habar cu ce vă confruntați! — Vă rog, stați cu toții pe loc, le-a zis Jane. Mă duc afară să arunc o privire. — Vin și eu, a sărit Sansone. Jane s-a oprit, cât pe ce să refuze ofertă. Apoi și-a adus aminte de Eve Kassovitz, târâtă în timp ce sângera pe aleea înghețată, cu arma încă în toc. — Bine, a acceptat ea. Să mergem! Și-au îmbrăcat paltoanele și au ieșit afară. Sub stâlpii de iluminat stradal, gheața lucea. Era o lume înghețată, în care orice suprafață părea lustruită și lucioasă ca sticla. Chiar dacă intrusul venise pe acolo, pe jos nu se vedeau urme de încălțăminte. Fasciculul lanternei lui Jane a alunecat pe caldarâmul tare ca diamantul. Împreună cu Sansone, a dat ocol casei, ajungând la poarta de fier, și au pătruns împreună în curtea interioară, care era îngustă. Acolo o doborâse ucigașul pe Eve Kassovitz. Pe acea alee o târâse, iar sângele din scalpul ei rănit mânjise pavelele de granit, după care dârele roșii înghețaseră. Jane și-a scos arma, ținând-o în mână, o prelungire a trupului. S-a deplasat către grădina din spate, iar fasciculul lanternei a despicat umbrele. A simțit că tălpile îi alunecă pe gheață. Lumina a măturat vițele firave și chircite ale iederii. Știa că Sansone era exact în spatele ei, însă el se mișca atât de tăcut, încât a trebuit să se oprească o clipă și să arunce o privire peste umăr ca să se convingă de prezența lui, de faptul că el îi apăra spatele. Jane a înaintat către colțul clădirii și a plimbat fasciculul lanternei peste grădina închisă și peste curtea unde o găsiseră întinsă pe Eve, după ce sângele ei înghețase pe pietre, în urmă cu doar câteva săptămâni. Jane nu a văzut nimic mișcându-se, nicio umbră furișându-se, niciun demon purtând o capă neagră. — Asta este fereastra? a întrebat ea. A îndreptat lanterna spre ea, și lumina s-a reflectat în geam. E cea despre care sistemul de siguranță arată că a fost deschisă? — Da. Jane a traversat curtea ca să se uite mai de aproape. — Nu are oblon? — Pe durata iernii, Jeremy le scoate. — Și întotdeauna este închisă pe dinăuntru? — Sigur. Ținem foarte mult la securitatea casei. Jane a plimbat lumina pe pervaz și a observat o adâncitură în lemn. „Proaspătă.” — Avem necazuri, a zis ea încet. Cineva a încercat să forțeze fereastra. 1583

Sansone s-a uitat la pervaz. — Alarma nu ar fi pornit doar din atât lucru. Se declanșează doar la deschiderea geamului. — Dar majordomul a spus că fereastra e închisă pe dinăuntru. — Asta înseamnă că… a început Sansone. Isuse! — Ce este? — A intrat și a blocat-o la loc. E deja înăuntru! Sansone s-a răsucit pe călcâie și a alergat înapoi prin curtea laterală, deplasându-se atât de repede, încât tălpile pantofilor îi lunecau pe alee. Era cât pe ce să cadă, dar și-a recăpătat echilibrul și a continuat alergarea. Până să ajungă și Jane în casă, el se afla deja în sufragerie și le cerea tuturor să se ridice. — Vă rog să vă luați paltoanele, le-a zis el. Trebuie să părăsiți casa. Jeremy. O să-l ajut eu pe Oliver la coborâre, dacă aduci tu scaunul cu rotile. — Ce Dumnezeu se petrece? a întrebat Edwina. — Vă rog să procedați așa cum vi s-a spus, le-a poruncit Jane. Luați-vă paltoanele și ieșiți pe ușa principală. Ceea ce le-a reținut atenția a fost faptul că Jane nu-și mai ținea arma în toc, ci în mână, un amănunt care spunea: „Nu mai e vorba despre un joc; lucrurile au devenit serioase”. Lily a fost prima care a reacționat. A țâșnit din cameră, conducându-i practic pe ceilalți, care au ajuns în salonaș, unde și-au căutat paltoanele aflate în dulap. În timp ce toți au ieșit afară, în frig, pe ușa principală, Jane a telefonat cerând ajutoare. Chiar înarmată, socotea că nu trebuia să acționeze necugetat; nu avea intenția să cerceteze toată casa de una singură. Câteva momente mai târziu, a apărut primul echipaj de poliție, cu girofarurile pornite, dar fără sirenă. A oprit patinând ușor. Apoi doi polițiști au coborât din automobil. — Vreau să se organizeze un cordon, le-a spus Jane. Nimeni nu iese din clădire! — Dar cine este înăuntru? — Vom afla curând. A ridicat privirea și a văzut farurile altei mașini de patrulă apropiindu-se. La fața locului mai sosiseră doi polițiști. Tu, a zis ea și i-a făcut semn unuia dintre polițiștii mai tineri. Avea nevoie de cineva cu reflexe bune și cu ochi ageri. Tu vii cu mine. A intrat prima în casă, avându-l pe polițist în spatele ei, cu arma pregătită. El a verificat rapid interiorul imediat ce a intrat și a remarcat mobilierul elegant și pictura în ulei de deasupra șemineului. Jane și-a dat seama ce gândea polițistul: „Asta e casa unui om bogat”. A dat deoparte panoul secret și a verificat dintr-o privire dulapul de haine, ca să se asigure că nu era nimeni acolo. Apoi au continuat cercetarea, prin sufragerie, bucătărie, ajungând în biblioteca impresionantă. Nu au avut timp să 1584

admire rafturile încărcate de cărți de la podea și până în tavan; erau în căutarea unui monstru. Au urcat scara cu balustradă curbată. S-au simțit urmăriți de ochii portretelor din picturile în ulei. Au trecut pe sub tablourile înfățișând un bărbat căzut pe gânduri, o femeie cu ochi umezi ca de căprioară, două fete cu chipuri de heruvimi, amândouă așezate în fața unui clavecin. Ajunși în capul scării, au privit în jos spre holul mochetat, dincolo de o serie de uși. Jane nu știa configurația casei și nici la ce se putea aștepta. Cu toate că îl avea alături pe polițist și știa că afară mai erau trei polițiști, postați chiar în fața casei, a simțit că-i transpiră palmele și că inima îi bate de să-i sară din piept. Au trecut dintr-o încăpere în alta, deschizând dulapuri, trecând cu precauție dincolo de pragul ușilor. Au verificat astfel patru dormitoare și trei băi. Apoi au ajuns la o scară foarte îngustă. Jane s-a oprit, deoarece scara ducea spre pod. „Of, Doamne. Nu vreau să merg acolo.” A strâns balustrada între degete și a făcut primul pas. A auzit treapta scârțâind sub greutatea ei și și-a dat seama că oricine s-a fi aflat mai sus a auzit-o, dându-și seama că urca. În spatele ei, a auzit respirația polițistului devenind mai apăsată. „Și el simte. Răul care plutește în aer.” A urcat treptele scârțâitoare ce duceau spre ușă. Și-a simțit palma năclăită de sudoare pe clanță. A aruncat o privire scurtă spre colegul ei și l-a văzut dând ușor din cap, în ciuda încordării. Jane a deschis ușa brusc și a intrat repede, iar fasciculul lanternei a descris un arc prin beznă, dezvăluind forme umbrite și schimbătoare. A perceput sclipiri metalice și a văzut umbre masive, parcă pregătite să atace. Apoi, în spatele ei, polițistul a găsit în cele din urmă comutatorul și a aprins lumina. Surprinsă de explozia de lumină, Jane a clipit ca să-și adapteze ochii. După o clipă, atacatorii ghemuiți s-au transformat în mobilier, lămpi și covoare rulate. În pod se afla depozitată o adevărată comoară de antichități. Sansone era atât de bogat, încât până și piesele de mobilier la care renunțase valorau probabil o avere. A trecut prin pod și a simțit cum, treptat, pulsul i-a scăzut, iar temerile au pierit. Nici acolo nu exista vreun monstru. Și-a băgat pistolul în toc și a rămas în mijlocul acelor bogății, simțindu-se rușinată. Pătrunderea intrusului trebuie să fi fost o alarmă falsă. „Atunci, cine sau ce lăsase semnul acela pe pervaz?” Brusc, aparatul de emisie-recepție al polițistului a căpătat viață. — Graffam, care e situația? — S-ar părea că nu există niciun motiv de temeri. — Rizzoli e acolo? — Da, chiar lângă mine. — Avem o problemă aici. 1585

Jane s-a uitat întrebător la polițist. — Ce s-a întâmplat? a întrebat prin radio polițistul. — Doctorul Isles o așteaptă jos cât mai repede. — Coborâm imediat. Jane a mai aruncat o privire prin pod, apoi a început să coboare scara, ajungând în hol și trecând prin dreptul dormitoarelor deja verificate, pe lângă portretele din care se simțiseră priviți. Inima îi bătea iar cu putere când a ieșit pe ușa principală, în noaptea străpunsă de luminile roșii și albastre ale mașinilor de poliție. Între timp, mai sosiseră câteva echipaje de poliție, astfel că s-a oprit brusc, orbită de sclipirile caleidoscopice. — Jane, a fugit. A reușit să distingă trăsăturile Maurei, care era luminată din spate de girofarurile mașinilor de patrulare. — Poftim? — Lily Saul. Stăteam cu toții acolo, pe trotuar. Iar când ne-am întors, ea dispăruse. — La naiba, a făcut Jane și a măsurat strada din ochi, văzând siluetele neclare ale polițiștilor și pe spectatorii curioși care ieșiseră din case în frigul nopții ca să urmărească ce se petrecea. — Asta s-a întâmplat acum câteva clipe, a spus Maura. Imposibil să fi ajuns prea departe.

1586

• TREIZECI ȘI CINCI Lily Saul a țâșnit pe o stradă lăturalnică, apoi pe alta, șerpuind și mai adânc în labirintul străzilor din cartierul necunoscut ei. Nu cunoștea Bostonul și nici nu avea idee încotro se îndrepta. A auzit sirenele mașinilor de patrulare ale poliției, dând târcoale ca niște rechini. Luminile schimbătoare ale girofarurilor au făcut-o să se refugieze pe o alee. Ajunsă acolo, s-a ghemuit îndărătul unor pubele în timp ce mașina de poliție trecea încet pe lângă ea. În clipa când automobilul a dispărut după colț, a sărit în picioare și a pornit în direcția opusă. Acum cobora și aluneca pe pietrele de râu acoperite de gheață, iar rucsacul o lovea în omoplați. Nu era îmbrăcată pentru acea vreme aspră și-și simțea deja picioarele ciupite de ger, iar degetele îi cam amorțiseră. Tălpile netede ale pantofilor sport au patinat pe pietre, făcând-o să aterizeze direct în fund. Ca urmare a căzăturii, a simțit o înțepătură puternică de-a lungul spinării. A rămas năucită vreme de câteva secunde, având senzația că are un gong în cap. Când, într-un târziu, privirea i s-a limpezit, a observat că ajunsese la poalele dealului. De cealaltă parte a străzii se afla un parc înconjurat de un gard viu și de tufișuri, copacii dezgoliți aruncânduși umbrele ciudate pe zăpada acoperită cu o pojghiță de gheață. Un simbol luminos i-a reținut atenția. Semnul care anunța o stație de metrou. Va sări într-un tren, și în câteva minute putea ajunge în altă parte a orașului. Plus că avea să stea la căldură. Simțind o arsură în palme și o durere în șezut, ambele provocate de căzătură, s-a ridicat în picioare. Șchiopătând, a traversat strada, a făcut câțiva pași pe trotuar, apoi s-a oprit. O mașină de poliție tocmai dăduse colțul. S-a repezit în parc și s-a ascuns îndărătul unor tufișuri. Acolo, a așteptat, simțindu-și inima în gât, dar mașina de poliție nu a trecut mai departe. Uitânduse pe furiș printre crengi, a văzut că parcase și aștepta în fața stației de metrou. La naiba! Trebuia să găsească altă soluție. A aruncat o privire în jur și a zărit un semn luminos anunțând o altă intrare la metrou, aflată de cealaltă parte a parcului. S-a ridicat în picioare și a pornit să traverseze zona cu gazon, deplasându-se doar la adăpostul copacilor. Zăpada era acoperită cu o crustă de gheață, și la fiecare pas se auzea un zgomot de parcă fata ar fi călcat pe sticlă, iar picioarele i se afundau în omătul gros. S-a chinuit să meargă mai departe, cât pe ce să piardă un pantof în zăpadă, iar curând a început să gâfâie din cauza efortului făcut pentru a înainta. Apoi, acoperind zgomotul 1587

respirației gâfâite, a auzit un alt sunet înapoia ei, un scârțâit, un hârșâit. S-a oprit și s-a întors, și brusc a simțit că-i îngheață sufletul. Silueta stătea sub un copac – fără chip, fără trăsături, o formă întunecată care părea a fi mai mult o umbră decât ceva material. „El este”, a gândit. Cu un suspin, Lily a luat-o la fugă împleticindu-se prin zăpadă, simțind cum pantofii ei sparg pojghița de gheață. Respirația ei precipitată, bubuitul propriei inimi au acoperit orice zgomot scos de urmăritor, însă ea era conștientă de prezența lui. Mereu se aflase în spatele ei, în fiecare clipă, cu fiecare răsuflare, ținându-se după pașii ei, parcă prevestindu-i sfârșitul. Dar nu fusese niciodată atât de aproape, niciodată! N-a mai privit înapoi, pentru că nu voia să vadă cum se furișa creatura care îi dăduse atâtea coșmaruri. S-a năpustit din nou înainte, fără să mai bage în seamă că își pierduse un pantof, iar șoseta îi era deja îmbibată de apă rece ca gheața. Apoi, brusc, a trecut clătinându-se de un troian și a ajuns pe trotuar. Intrarea la metrou se afla exact în fața ei. A coborât treptele parcă în zbor, aproape așteptându-se să audă un vâjâit de aripi și să simtă mușcătura unor gheare în spinare. În loc de toate astea, a simțit în față respirația caldă a tunelului de metrou și a văzut călătorii care se îndreptau spre scări. „Nu mai am vreme să mă complic plătind. O să sar peste turnichet!” A făcut un pas pentru a-și lua avânt, după care piciorul încălțat doar în șosetă a plescăit pe pardoseală. Încă doi pași, apoi s-a oprit alunecând într-un picior. Jane Rizzoli stătea exact în fața ei. Lily s-a răsucit, pornind înapoi spre turnichetul peste care sărise, însă un polițist era postat acolo, blocându-i calea. Disperată, a privit în jur, căutând din ochi creatura care o urmărise, dar nu a văzut decât călători care o priveau mirați. Imediat după aceea, a auzit declicul unor cătușe care i s-au închis peste încheieturile mâinilor. • S-a trezit în mașina parcată a detectivului Rizzoli, prea epuizată ca să se mai gândească la evadare. Șoseta umedă părea un bloc de gheață care îi prinsese laba piciorului, și, cu toate că radiatorul funcționa, nu reușea să se încălzească și nu se oprea din tremurat. — Așa, domnișoară, a zis Jane. Acum o să-mi spui adevărul. — Dar n-o să-l crezi. — Pune-mă la încercare! Lily nu s-a clintit, și nu a făcut niciun efort de a-și îndepărta de pe față părul încâlcit. Nu mai conta. Era prea sătulă să tot fugă. „Renunț.” — Unde e Dominic? a întrebat-o Jane. — E mort, a răspuns Lily. 1588

Au trecut câteva momente până când Jane a procesat acel răspuns și a reușit să ajungă la unele concluzii. Prin fereastra închisă se auzea vaietul unei mașini de pompieri gonind către un incendiu, însă în mașină singurul zgomot era murmurul sistemului de încălzire. — Tu l-ai ucis? a întrebat Jane. Lily și-a înghițit nodul din gât. — Da. — Așadar, mama lui nu a venit după el? Nu l-a luat în străinătate. De aceea ai scris cererea aceea către conducerea școlii. Lily a lăsat capul în piept. Nu avea rost să îl ia pe „nu” în brațe. Femeia din fața ei reușise să rezolve deja o mare parte din puzzle. — Cei de la școală au telefonat. Au insistat, dorind să știe dacă se va întoarce. A trebuit să trimit acea scrisoare ca să pun capăt întrebărilor insistente ale conducerii școlii. — Și cum l-ai ucis? Lily a respirat adânc și zgomotos. — S-a întâmplat la o săptămână după înmormântarea tatei. Dominic era în garajul nostru și se uita la mașina mamei. Spunea că ea nu mai avea nevoie de mașină, așa că voia să o ia el. Glasul lui Lily a scăzut până la o șoaptă reținută. Atunci i-am spus. Știam că el i-a ucis pe toți. — Cum de ți-ai dat seama? — Pentru că îi descoperisem jurnalul. Îl ținea sub saltea. — Și ce conținea acel jurnal? — Totul despre noi. O pagină după alta despre plicticoasa familie Saul. Ce făceam în fiecare zi, ce ne spuneam unul altuia. Își notase până și pe ce cărare mergea Teddy până la lac. Ce pastile se găseau în dulăpiorul din baie. Ce mâncam la micul dejun, cum ne spuneam noapte bună. A făcut apoi o pauză, ca să-și înghită nodul din gât, după care a continuat: Știa și unde ținea tata cheia de la dulapul unde se afla pistolul. S-a uitat spre Jane. Era ca un om de știință care ne studia atent. Nu eram decât niște cobai. — Chiar a scris în jurnal că îți ucisese familia? Lily a ezitat. — A, nu. Ultima notație era din opt august, ziua în care Teddy… a zis ea, apoi a amuțit. Își dăduse seama că nu era cazul să scrie așa ceva. — Unde este acum acel jurnal? Îl mai ai? — L-am ars. Împreună cu toate cărțile lui. Nu mai suportam să le văd. Lily a descifrat expresia din ochii lui Jane. „Ai distrus probe. Cum să te cred?” — Bine, a spus Jane. Ai zis că l-ai găsit pe Dominic în garaj, că l-ai pus în fața faptelor lui. 1589

— Eram atât de tulburată, încât nici nu m-am gândit la ce se va întâmpla după aceea. — Și ce s-a întâmplat? — Când i-am spus că știam ce făcuse, el s-a mulțumit să mă măsoare cu privirea. Fără teamă, fără nicio expresie de vinovăție. „N-ai cum să dovedești asta”, mi-a zis el. Lily a inspirat adânc, apoi a expirat treptat. Chiar dacă aș fi putut să dovedesc ce făcuse, avea doar cincisprezece ani. N-ar fi fost trimis la pușcărie. După câțiva ani ar fi fost eliberat, iar familia mea tot nu ar fi înviat. — Și ce s-a întâmplat după aceea? — L-am întrebat de ce a făcut-o. De ce comisese ceva atât de îngrozitor. Și știi ce mi-a răspuns? — Ce? — Că ar fi trebuit să mă port mai frumos cu el. Atât mi-a spus. Nimic mai mult. Apoi a surâs și a ieșit din grajd, de parcă nu s-ar fi sinchisit deloc. Lily a tăcut o clipă, apoi a continuat: Atunci n-am mai rezistat. — Cum adică? — Am ridicat o cazma. Stătea rezemată de perete. Nici măcar nu țin minte când am apucat-o. N-am simțit greutatea ei. A fost ca și cum… ca și cum aș fi acționat prin brațele altcuiva. A căzut, dar era conștient, și a început să se îndepărteze târâș, a zis Lily și a scos un oftat adânc, apoi a continuat mai încet: De aceea l-am mai lovit o dată. Afară, zgomotele nopții se stinseseră. Vremea geroasă gonise trecătorii de pe stradă; din când în când, mai trecea câte un automobil. — Iar după aceea? a întrebat Jane. — M-am gândit doar cum să scap de cadavru. L-am urcat în mașina mamei. M-am gândit să fac totul să arate ca un accident. Era noapte, așa că nimeni nu văzuse nimic. Am mers cu mașina până la o carieră aflată la câțiva kilometri de oraș. Am împins mașina peste mal, în apă. Am presupus că, până la urmă, o va descoperi cineva. Și va anunța autoritățile, a adăugat Lily, scoțând un hohot de râs, drept semn de neîncredere. Dar nu s-a întâmplat așa. Îți dai seama, a făcut ea și a privit-o pe Jane. Nimeni n-a descoperit-o până acum. — Iar după aceea, tu ți-ai văzut de viață. — Da, am absolvit liceul. Apoi am părăsit orașul, pentru totdeauna. Nu voiam să fiu acolo când avea să i se descopere cadavrul. Cele două femei s-au privit fix un moment, apoi Jane a zis: — Sper că înțelegi că ai recunoscut că l-ai ucis pe Dominic Saul. Va trebui să te arestez. — Aș face-o din nou, a zis ea fără să tresară. A meritat. — Cine a mai știut de faptă? Cui i-ai spus că l-ai ucis? Lily a tăcut. Prin dreptul lor a trecut o pereche, amândoi ținând capetele plecate, ca să se ferească de vânt, încorsetați în hainele de iarnă. 1590

— Sarah și Lori-Ann au știut? — Erau cele mai bune prietene ale mele. Trebuia să le spun. Au înțeles de ce am făcut-o și au jurat să păstreze secretul. — Iar acum sunt moarte. — Da, a zis Lily cutremurându-se și prinzându-și umerii cu brațele. E vina mea. — Cine a mai știut? — N-am mai spus altcuiva. Crezusem că s-a terminat, a zis ea și a răsuflat amărâtă. Apoi Sarah a primit cartea aceea poștală. — Cu trimiterea la Apocalipsă? — Da. — Nu se poate, mai știe cineva de faptă. O persoană care te-a văzut în acea noapte ori a aflat ulterior. Iar acum se amuză torturându-te. Lily a clătinat neîncrezătoare din cap. — Doar Dominic ar fi trimis acea ilustrată. — Dar e mort. Cum putea face asta? Lily a rămas tăcută o vreme, știind că tot ce avea să spună de acum încolo i se va părea absurd acelei femei glaciale și raționale. — Doamnă detectiv, crezi în viața de apoi? Așa cum anticipase Lily, Jane a pufnit disprețuitoare. — Eu cred că avem doar o șansă în viață. De aceea nu este cazul să-ți bați joc de ea. — Vechii egipteni credeau în viața de apoi. Considerau că fiecare are un Ba, pe care o descriau ca pe o pasăre cu chip uman. Ba este sufletul fiecăruia. După moarte, pasărea devine liberă și poate reveni în zbor în lumea celor vii. — Și ce legătură are această legendă cu vărul tău? — Păi tocmai asta este, că el s-a născut în Egipt. Avea nenumărate cărți de la mama lui, unele dintre ele foarte vechi, cu incantații extrase din textele de pe sarcofage, farmece pentru a-l aduce la viață pe Ba. Cred că a găsit o modalitate de a reveni. — Vorbești despre înviere? — Nu. Posesie. Tăcerea care s-a lăsat a fost extrem de apăsătoare. — Te referi la posesia demonică? a întrebat-o Jane în cele din urmă. — Da, i-a răspuns Lily cu fereală. Ba își găsește alt cămin. — Preia trupul altcuiva? Îl pune pe acesta să comită crimele? — Sufletul nu are formă fizică. El trebuie să-i comande unui trup din carne și oase. Conceptul de posesie demonică nu este nou. Biserica Catolică a cunoscut asta de la începuturi și a înregistrat unele cazuri concrete. De aceea există riturile de exorcizare. 1591

— Vrei să spui că Ba-ul vărului tău a răpit un corp, și în acest fel a reușit să te urmărească, ucigându-ți astfel prietenele? Lily a simțit nota de scepticism din glasul lui Jane și a oftat. — N-are rost să mai discutăm despre asta. Nu crezi câtuși de puțin în așa ceva. — Dar tu? Tu chiar crezi? — Acum doisprezece ani nu credeam, a zis Lily, aproape în șoaptă, privind-o pe Jane. Dar acum cred. • „Doisprezece ani sub apă”, a gândit Jane, în timp ce, tremurând, stătea la marginea carierei de piatră. Motoarele urlau, iar cablurile întinse gemeau, trăgând automobilului scufundat. Ce se întâmplase cu trupul care stătuse în apă vreme de doisprezece ani, acoperit de alge pe durata verii și înghețat bocnă la vreme de iarnă? Ceilalți oameni care stăteau alături de ea erau tăcuți, chiar sumbri, cu siguranță temându-se de imaginea cadavrului lui Dominic Saul. Medicul legist al districtului, doctorul Kibbie, și-a ridicat gulerul și și-a tras fularul peste față, de parcă ar fi vrut să dispară în întregime sub palton – ori să se afle în cu totul alt loc. În copacii care străjuiau lacul, trei ciori au început să cârâie, ca și cum abia ar fi așteptat să vadă și să ia o îmbucătură din cadavrul ce urma să fie adus la suprafață. „Sper să nu mai fi rămas nicio rămășiță de carne”, se ruga Jane. Ar fi fost în stare să îndure priveliștea scheletului dezgolit. Scheletele aminteau de decorațiuni de Halloween, făcute din plastic. Nu sugerau nimic uman. A aruncat o privire spre Lily, care stătea alături de ea. „Pentru tine, sigur e mai neplăcut. L-ai cunoscut. Și l-ai ucis.” Dar Lily nu s-a întors dezgustată; a rămas alături de Jane, cu privirea ațintită asupra carierei cotropite de apă. Cablul s-a încordat, scoțând povara din apa întunecată, pe luciul căreia jucau bucăți de gheață. Un scufundător coborâse în adânc și confirmase existența automobilului, însă apa fusese prea tulbure ca să poată vedea ceva în interiorul lui. După ce apa a lăsat impresia că dă în clocot, vehiculul a ieșit la suprafață. Aerul din cauciucuri îl făcuse să se răstoarne cu roțile în sus, așa că pneurile s-au ivit primele, iar apa a început să șiroiască de pe metalul ruginit. Asemenea unei balene care iese pentru a respira, la suprafața apei a apărut bara de protecție din spate, având numărul de înmatriculare acoperit de alge și de sedimente. Motorul macaralei a vuit și mai puternic, iar Jane a simțit cum mugetul pătrunzător al mașinii îi sfredelește creierul. A observat cum Lily se crispează, și a crezut că tânăra se va răsuci pe călcâie și se va retrage în mașină. Însă Lily a reușit să-și păstreze atitudinea glacială, chiar și când macaraua a îndepărtat povara de carieră și a coborât-o delicat pe zăpadă.

1592

Un muncitor a eliberat cablul. A urmat încă o ambalare de motor, o tresărire a macaralei, după care mașina s-a răsucit, ajungând pe roți. Din vehicul a început să șiroiască apa, care a pătat zăpada, făcând-o să devină de un maroniu murdar. Un timp, nimeni nu a vrut să se apropie de automobil. L-au lăsat să stea locului, șiroind de apă. Apoi doctorul Kibbie și-a tras mănușile și a pășit atent prin zăpada înnoroită, până la portiera șoferului. A tras de ea, însă aceasta a refuzat să se deschidă. A dat ocol mașinii, ajungând la portiera din dreapta, și a tras cu putere. A făcut un salt înapoi când ușa s-a deschis, slobozind brusc un val de apă care i-a udat ghetele și manșetele pantalonilor. A aruncat o privire spre ceilalți, apoi și-a îndreptat din nou atenția asupra portierei deschise, prin care continua să se reverse apa. A inspirat adânc, făcându-și curaj pentru ce avea să vadă, și s-a aplecat, băgând capul în mașină. A rămas în acea poziție destul de multă vreme, ținându-și corpul îndoit din talie, doar fundul rămânându-i practic la vedere, pentru că restul corpului se afla în interiorul vehiculului. Brusc, s-a îndreptat și s-a întors către oamenii care se aflau în apropiere. — Nu-i nimic înăuntru, a zis el. — Poftim? a făcut Jane. — E goală. — Și nu vezi nici rămășițe umane? Doctorul Kibbie a clătinat din cap. — În mașină nu există niciun cadavru. • — Scafandrii nu au găsit nimic, Lily. Nici cadavru, nici schelet. Nicio dovadă că vărul tău s-a aflat acolo. Stăteau în mașina lui Jane, iar fulgii se așezau pe parbriz, alcătuind un strat tot mai gros de zăpadă, trimițând cu gândul la o dantelărie fină. — Dar n-am visat, a spus Lily. Știu că așa s-a întâmplat. A privit-o pe Jane disperată. De ce-aș fi inventat așa ceva? De ce aș fi mărturisit că l-am ucis dacă nu ar fi fost adevărat? — Ni s-a confirmat că e mașina mamei tale. Înmatricularea nu a fost reînnoită de doisprezece ani. Cheia este încă în contact. — Așa am și declarat. V-am spus precis unde veți găsi mașina. — Da, totul s-a verificat, mai puțin acest mic amănunt. Nu există niciun cadavru. — Poate s-a descompus. — Trebuia să existe măcar scheletul. Dar nu e nimic. Nici îmbrăcăminte, nici oseminte. Jane a făcut o pauză. Știi ce înseamnă asta, nu? Lily a înghițit în sec și a privit spre parbriz, devenit deja complet acoperit de zăpadă. — Că trăiește. 1593

— Nu ai fugit de o fantomă ori de vreun spirit rău. E viu, și cred că este extrem de supărat pe tine pentru că ai încercat să-l ucizi. Asta e problema, Lily. Răzbunarea. Acum doisprezece ani, era doar un puști. Acum însă e bărbat, și poate în sfârșit să treacă la represalii. În august anul trecut, ți-a pierdut urma în Italia și nu știa unde să te găsească. De aceea s-a dus la Sarah și la Lori-Ann încercând să capete informații. Dar ele nu știau unde te aflai; deci nu i-au fost de niciun folos. Avea nevoie de altă modalitate de a te găsi. — Clubul Mefisto, a murmurat Lily. — Dacă acest club este atât de bine privit cum susține Sansone, atunci vestea privind reputația lui a ajuns și la alte urechi decât la ale autorităților. Evident, Dominic a aflat despre el. Și, bineînțeles, a știut cum să-i atragă pe membrii ei. Telefonul acela dat lui Joyce O’Donnell. Cuvintele în latină, cochilia, simbolurile satanice – toate astea i-au făcut pe cei din Clubul Mefisto să-și închipuie că erau pe urmele Satanei. Eu însă cred că au fost trași pe sfoară. — Dominic s-a slujit de ei ca să mă găsească. — Iar ei au făcut o treabă grozavă, nu? Cei din Clubul Mefisto te-au găsit în doar zece zile. Lily a rămas puțin pe gânduri. — Fără cadavru, nu mă mai poți acuza de nimic. Nu mai ai dreptul să mă reții. Jane s-a uitat în ochii ei sclipitori de teamă și și-a zis: „Vrea să fugă din nou”. — Sunt liberă să plec, nu? — Liberă? a făcut Jane și a pufnit în râs. Asta numești tu libertate, să trăiești ca un iepure mereu pe goană? — Dar am supraviețuit, nu? — Și când o să ripostezi? Când o să ai curajul să-l înfrunți? Nu discutăm despre diavol, ci despre un om. Poate fi doborât. — Îți vine ușor să vorbești. Nu pe tine te vânează! — Nu, dar eu îl vânez, și am nevoie de ajutorul tău. Cooperează cu mine, Lily! Îl cunoști mai bine decât oricine. — Tocmai de aceea nu-și poate permite să mă lase în viață. — Îți promit că vei fi în siguranță. — Nu ai cum să respecți o astfel de promisiune. Crezi că nu știe deja unde sunt? Doar ai văzut cât de meticulos este. Nu i-a scăpat niciun amănunt, nicio ocazie. Poate că e viu. Dar n-o să mă convingi că este uman. Telefonul lui Jane a sunat, ceea ce le-a făcut pe amândouă să tresară. În timp ce a răspuns la apel, a remarcat privirea încordată și întrebătoare a lui Lily. „Se gândește la ce poate fi mai rău.” La telefon era Barry Frost. — Unde ești acum? — Încă suntem toți la Norwich. E târziu, de aceea probabil că vom înnopta la un motel și vom reveni în oraș mâine. 1594

— Cred că ar fi mai bine să nu o aduci pe fată aici. — De ce? — Pentru că avem o mare problemă. Oliver Stark e mort. — Poftim? — Cineva a folosit telefonul lui ca să cheme poliția, apoi a lăsat receptorul alături. Așa am aflat despre crimă. Acum sunt în casa lui. Doamne, să vezi ce nenorocire e aici… a rămas legat de scaunul cu rotile, dar e de nerecunoscut. Sărmanul tânăr n-a avut nicio șansă să se apere. A făcut apoi o pauză, așteptând reacția lui Jane. Alo, Rizzoli? — Trebuie să-i prevenim pe ceilalți. Pe Sansone și pe doamna Felway. — I-am anunțat deja, dar și pe doctorul Isles. Mefisto mai are membri și în Europa, și trebuie și ei să-și ia măsuri de prevedere. Jane s-a gândit la cele spuse de Lily: „N-o să mă convingi că e uman”. Ce precauții se puteau lua împotriva unui ucigaș care părea capabil să treacă prin ziduri? — Acum îi vânează pe toți, a spus ea. — Așa s-ar părea. Lucrurile au căpătat dimensiuni mai înspăimântătoare decât ne-am închipuit. Nu e vorba doar despre Lily Saul. Mă refer la toți membrii clubului. — De ce dracu’ procedează astfel? De ce e atât de pornit împotriva tuturor? — Știi cum a numit Sansone asta? a întrebat Frost. Exterminare. Poate ne înșelăm în privința lui Lily Saul. Probabil că nu ea este adevărata țintă. — Oricum ar fi, acum n-o pot aduce acolo. — Locotenentul Marquette consideră că în afara Bostonului poate fi protejată mai bine, și sunt de acord cu asta. Elaborăm un plan pe termen lung, dar ne va lua o zi sau două. — Și, până atunci, ce fac cu ea? — Sansone a sugerat un loc din New Hampshire. O casă în Munții Albi. Susține că este sigură. — A cui este casa? — Aparține unei prietene de-a doamnei Felway. — Și să ne încredem în sfatul lui Sansone? — Marquette a fost de acord. Spune că șefii nu au îndoieli în ce-l privește. „Atunci ei știu mai multe despre Sansone decât mine.” — Bine, a zis ea. Cum găsesc această casă? — O să-ți telefoneze doamna Felway ca să-ți dea detalii. — Dar Sansone și Maura? Ei ce fac? — Vor merge și ei. Vă întâlniți acolo.

1595

• TREIZECI ȘI ȘASE Era unu după-amiază când au trecut granița statului Massachusetts, intrând în New Hampshire. Lily abia dacă scosese o vorbă de dimineață, când plecaseră de la motelul din Oneonta. Acum, în timp ce mergeau spre nord, către Munții Albi, singurul sunet era scârțâitul ușor al ștergătoarelor care îndepărtau fulgii de zăpadă de pe parbriz. „E prea agitată ca să flecărească”, a remarcat Jane, uitânduse la tovarășa ei de călătorie. Noaptea trecută, o auzise răsucindu-se și frământându-se în patul de alături, iar acum avea ochii înfundați în orbite. Era suficient de slăbită încât să i se vadă oasele feței prin pielea palidă. Dacă ar mai fi pus pe ea câteva kilograme, Lily Saul ar fi fost chiar atrăgătoare. Însă așa cum o vedea Jane în acele momente arăta ca un cadavru ambulant. „Poate chiar asta și este.” — O să stai cu mine și la noapte? Întrebarea fusese adresată atât de încet, încât aproape că a fost acoperită de zgomotul ștergătoarelor. — O să verific casa, a spus Jane. După aceea o să-ți spun părerea mea. — Deci s-ar putea să nu rămâi. — Nu vei fi singură acolo. — Cred că vrei să te întorci acasă, nu? a zis Lily și a oftat. Ești căsătorită? — Da. — Ai copii? Jane a ezitat. — Am o fiică. — Nu vrei să vorbești despre tine. Nu ai încredere. — Nu te cunosc îndeajuns de bine. Lily s-a uitat pe geam. — Toți cei care m-au cunoscut cu adevărat au murit. A făcut o pauză. Mai puțin Dominic. Afară ninsoarea se transformase într-un văl dens și alb. Drumul urca printr-o pădure deasă de pini, și, pentru prima oară, Jane s-a întrebat dacă automobilul ei va face față condițiilor dacă ninsoarea avea să continue. — De ce să ai încredere în mine? a zis Lily, cu un hohot de râs amar. Păi, tot ce știi despre mine este că am încercat să-mi ucid vărul. Și nici asta nu mi-a ieșit cum trebuia. — Ce înțeles are mesajul acela de pe peretele dormitorului lui Lori-Ann? a întrebat Jane. „Am păcătuit.” 1596

— Exact asta s-a întâmplat, a murmurat Lily. Și nu voi înceta să plătesc pentru acest păcat. — Iar cele patru locuri de la masa pentru cină? Asta a vrut să reprezinte familia Saul, nu? O familie formată din patru persoane. Lily și-a trecut palma peste ochi și a întors capul spre geam. — Iar eu sunt ultima. A patra persoană la masă. — Știi ceva? a spus Jane. Și eu l-aș fi ucis pe ticălos. — Te-ai fi descurcat mai bine decât mine. Drumul a devenit mai abrupt. Motorul mașinii Subaru gemea la urcuș, iar cauciucurile răscoleau zăpada proaspătă, așezată în strat destul de gros. Jane a aruncat o privire la telefonul mobil și a constatat că nu avea deloc semnal. Iar de mai bine de opt kilometri nu trecuseră prin dreptul nici unei case. „Poate c-ar trebui să ne întoarcem, își zise ea. Trebuie să am grijă să rămână în viață, nu să ne înzăpezim pe vreun munte, unde o să înghețe de frig.” Oare acela era drumul bun? A privit mai atentă prin parbriz, încercând să vadă vârful dealului. Atunci a zărit și casa de lemn, cocoțată ca un cuib de vultur pe un pisc stâncos. În apropiere nu mai existau alte case și ăla era singurul drum de acces. De sus, panorama asupra văii era cu siguranță extraordinară. Au trecut o poartă lăsată deschisă special pentru ele. — Casa asta pare cât se poate de sigură, a remarcat Jane. Cu poarta închisă, acest loc e inatacabil. Nu va putea ajunge aici decât dacă are aripi. Lily a rămas cu privirea la faleza stâncoasă. — Dar nici noi n-am avea vreo scăpare, a zis ea încet. În fața casei stăteau parcate două mașini. Jane a oprit în spatele Mercedesului lui Sansone, apoi amândouă au coborât. Oprindu-se pe alee, Jane a ridicat ochii spre bârnele negeluite și spre acoperișul ascuțit, țâșnind spre cerul pe care se învârtejeau fulgii de zăpadă. S-a dus la portbagaj să ia valizele, și tocmai închidea portiera, când a auzit un mârâit în spatele ei. Cei doi câini doberman apăruseră ca niște furii din pădure, apropiindu-se atât de discret, încât nici măcar nu-i auzise. Rânjind, ei au înaintat către Jane și Lily, care au înghețat. — Să nu fugi. Nici să nu te clintești, i-a șoptit Jane lui Lily și a scos arma. — Balan! Bakou! Înapoi! Câinii s-au oprit și au întors capetele spre stăpâna lor, care tocmai apăruse din casă și stătea pe verandă. — Îmi cer scuze dacă v-au speriat, a spus Edwina Felway. A trebuit să le dau drumul să mai facă puțină mișcare. Jane nu și-a băgat arma în toc. Nu avea încredere în acele animale și nici în stăpâna lor. Câinii au rămas în fața femeilor, urmărindu-le cu ochii negri care aveau fixitatea celor de șarpe. 1597

— Au un simț teritorial foarte pronunțat. Dar își dau imediat seama cine le este dușman și cine prieten. Sper că v-ați venit în fire. Bagă arma în buzunar și veniți spre mine. Dar să nu vă grăbiți. Cu o expresie de îndoială, Jane și-a băgat arma în toc. Ea și Lily au trecut prin dreptul câinilor, care le-au urmărit cât au urcat treptele spre verandă. Edwina le-a condus înăuntru, într-o încăpere foarte mare, care mirosea a fum de lemne. Deasupra capului se arcuiau bârne impresionante, iar pe pereții din scânduri noduroase de pin se aflau așezate trofee de vânătoare: capete de ren și de cerb. În căminul din piatră, flăcările devorau bușteni de mesteacăn. Maura s-a ridicat de pe canapea ca să le salute. — Bine că ați reușit să ajungeți, a spus ea. Când am văzut că începe viscolul, am început să ne facem griji. — Drumul până aici a fost destul de prost, a spus Jane. Când ați ajuns? — Am urcat aseară, imediat după ce ne-a telefonat Frost. Jane s-a dus spre o fereastră și a privit spre vale. Prin perdeaua groasă a ninsorii, a reușit să zărească piscurile îndepărtate. — Aveți mâncare pentru câteva zile? a întrebat ea. Dar combustibil? — Avem un stoc suficient pentru câteva săptămâni, a liniștit-o Edwina. Prietena mea are aici destule provizii. Inclusiv o pivniță plină cu vinuri bune. Avem și lemn din belșug. Și un generator, dacă rămânem fără curent electric. — Iar eu sunt înarmat, a zis Sansone. Jane nici nu-l auzise intrând în încăpere. S-a întors și a rămas surprinsă văzând cât de sumbru arăta. Evenimentele petrecute în ultimele douăzeci și patru de ore îl făcuseră să se schimbe radical. El și prietenii lui se simțeau acum asediați, iar acest lucru se vedea pe fața lui suptă. — Mă bucur că veți rămâne cu noi, a recunoscut el. — Dacă mă gândesc bine, a zis Jane și s-a uitat la ceasul de la mână, cred că situația nu prezintă riscuri. — Doar nu te gândești să pleci în noaptea asta, a intervenit Maura. — Eu așa speram. — Peste o oră se întunecă. Până dimineață, drumul nu va fi curățat. — Trebuie să rămâi peste noapte, a sfătuit-o Sansone. Drumul nu este foarte accesibil. Jane s-a uitat afară la ninsoarea abundentă. S-a gândit la lipsa de aderență a pneurilor și la drumurile montane singuratice. — Cred că ai dreptate, a admis ea. — Așadar, rămâne toată lumea aici peste noapte? a întrebat Edwina. Bun, atunci mă duc să încui poarta. • — Propun un toast, a zis Edwina. 1598

Au rămas cu toții în încăperea spațioasă, adunați în jurul șemineului uriaș din piatră. Sansone a mai pus un buștean pe foc, iar coaja albă ca hârtia a scos un fâsâit, apoi s-a aprins azvârlind scântei. Afară se întunecase. Vântul șuiera, ferestrele zdrăngăneau, iar o rafală neașteptată de vânt a aruncat o pală de fum din horn drept în cameră. „Ca și cum Lucifer și-ar anunța intrarea”, i-a trecut prim minte lui Jane. Cei doi dobermani, care stăteau întinși lângă scaunul Edwinei, și-au înălțat capetele brusc, de parcă ar fi simțit un intrus. Lily s-a ridicat de pe canapea și a venit mai aproape de vatră. Cu toate că focul ardea întețit, în cameră era răcoare, iar ea a rămas acolo cu o pătură strânsă peste umeri, urmărind flăcările, lumina lor roșiatică reflectându-i-se pe chip. Erau cu toții prinși în acel loc, însă Lily era adevărata prizonieră. Singura persoană în jurul căreia bântuia întunericul. Ea nu a vorbit aproape deloc în tot cursul serii. Abia dacă s-a atins de mâncare și nici nu a dus mâna spre paharul de vin atunci când ceilalți au cinstit în amintirea lui Oliver. — Pentru Oliver, a murmurat Sansone. Au ridicat paharele, în semn de tribut trist și tăcut. Jane a sorbit doar o înghițitură din pahar. Dorindu-și mai curând o bere, a împins paharul ei spre Maura. — Avem nevoie de sânge proaspăt, Anthony, a spus Edwina. Mă gândeam la noi candidați. — Nu pot cere nimănui să ni se alăture. Mai ales acum, a zis el, apoi s-a uitat spre Maura. Îmi pare rău că ai fost atrasă în situația asta. Știu că nu ai vrut să fii amestecată. — Cunosc pe cineva din Londra, a spus Edwina. Sunt convinsă că el va fi dispus să devină membru al fundației. I-am sugerat deja numele lui Gottfried. — Nu e momentul potrivit, Winnie. — Atunci, când? Acel om a colaborat cu soțul meu în urmă cu mulți ani. Este egiptolog, și probabil poate interpreta tot ce Oliver n-a… — Nimeni nu îi poate lua locul lui Oliver. Răspunsul tăios al lui Sansone a părut că o ia prin surprindere pe Edwina. — Sigur că nu, a zis ea într-un târziu. Nu asta am vrut să spun. — V-a fost student la Boston College? l-a întrebat Jane pe Sansone. Acesta a confirmat printr-o mișcare din cap, apoi a zis: — Avea doar șaisprezece ani, fiind cel mai tânăr student din campus. Mi-am dat seamă de înzestrarea lui din prima zi când a intrat în clasă stând în cărucior. Punea mai multe întrebări decât oricare altul. Faptul că în liceu avusese rezultatele cele mai bune la matematică l-a ajutat să fie atât de priceput la ceea ce făcea. Arunca o privire la câte un cod antic și vedea imediat relațiile. Sansone șia lăsat paharul pe masă. N-am mai cunoscut pe cineva care să-i semene. Din momentul în care îl cunoșteai, îți dădeai seama că era sclipitor. 1599

— Spre deosebire de noi, ceilalți, a spus Edwina și a surâs strâmb. Eu sunt unul dintre membrii lipsiți de strălucire, căci a trebuit să fiu recomandată de cineva. Apoi s-a uitat la Maura și a adăugat: Bănuiesc că știi… tu ai fost propusă de Joyce O’Donnell. — Părerile Maurei sunt încă împărțite, a spus Sansone. — Nu ți-a plăcut Joyce prea mult. Maura a golit și paharul lui Jane. — Aș prefera să nu vorbesc urât despre morți. — Pe mine nu mă deranjează să mă exprim fără menajamente, a zis Jane. Clubul la care Joyce O’Donnell ar fi membră nu m-ar atrage câtuși de puțin. — Nici nu m-aș aștepta să devii membră, a spus Edwina, în timp ce a desfăcut încă o sticlă de vin, pentru că nu crezi. — În Satana? a zis Jane și a râs. Nu v-ați găsit persoana potrivită. — Mai poți face o asemenea afirmație chiar și după ce ai văzut atâtea nenorociri de-a lungul timpului, doamnă detectiv? a întrebat-o Sansone. — Dar acele crime au fost comise de oameni obișnuiți. Și nu, eu nu cred în posedarea satanică. Sansone s-a aplecat spre ea, iar strălucirea flăcărilor i s-a reflectat pe față. — Ai auzit de cazul numit Ceașca Otrăvită? — Nu. — E vorba despre un băiat din Anglia, pe nume Graham Young. La vârsta de paisprezece ani, a început să-i otrăvească pe membrii propriei familii. Mama, tatăl și sora. În cele din urmă, a ajuns la închisoare pentru uciderea mamei. După anii de detenție, când a fost eliberat, a reînceput să otrăvească oameni. Când l-au întrebat de ce făcea așa ceva, a spus că pentru a se distra. Și pentru renume. Nu era o ființă umană obișnuită. — Era mai curând bolnav psihic, a spus Jane. — E foarte comod să apelezi la un asemenea șablon. Prin atribuirea unui diagnostic psihiatric, se explică inexplicabilul. Însă există unele fapte atât de groaznice, încât ele nu pot fi explicate, a spus Sansone, apoi a tăcut câteva clipe. Graham Young a inspirat un alt ucigaș tânăr. O fată din Japonia, cu care am discutat anul trecut. Citise jurnalul lui Graham Young, care fusese publicat, iar crimele comise de el o inspiraseră într-atât încât hotărâse să-l depășească, întâi a ucis animale. Le tăia, și apoi bucățile de corp îi slujeau drept obiecte de joacă. A păstrat un jurnal în format electronic, în care a descris cu minuție ce simțea când înfigea cuțitul în carnea vie. Căldura sângelui, tremurul final al creaturii muribunde. Apoi a trecut la oameni. Și-a otrăvit mama cu taliu și a notat în jurnalul ei toate simptomele dureroase simțite de aceasta. Sansone s-a rezemat de spătarul canapelei, dar a rămas cu privirea ațintită la Jane. Și pe ea o considerați tot bolnavă psihic? — Ați numi-o demon? 1600

— Nu există alt cuvânt pentru ceea ce este. Ori pentru ceea ce este un om ca Dominic Saul. Noi suntem convinși că demonii există, a zis el, apoi s-a întors să privească focul. Din nefericire, și ei par să știe de existența noastră, a adăugat el încet. — Doamnă detectiv, ați auzit de Cartea lui Enoh? a întrebat-o Edwina, în timp ce umplea din nou paharele. — Ați mai adus vorba despre ea. — A fost descoperită printre Manuscrisele de la Marea Moartă. Este un text antic, dinainte de creștinism. Face parte din literatura apocrifă. Prezice distrugerea lumii. Ne spune că pământul este chinuit de o rasă numită veghetori, care au fost primii care au învățat umanitatea să facă săbii, cuțite și scuturi. Ei ne-au oferit instrumentele propriei distrugeri. Chiar și în Antichitate, oamenii știau despre aceste creaturi și recunoșteau că ele se deosebesc de noi. — Fiii lui Set, a spus șoptit Lily. Urmașii celui de-al treilea fiu al lui Adam. Edwina s-a uitat la ea. — Știi despre asta? — Știu că poartă multe nume. — N-am auzit ca Adam să fi avut și un al treilea fiu, a sărit Jane. — De fapt, el apare în Facere, dar Biblia trece cu vederea multe lucruri, a zis Edwina. Foarte multe fapte istorice au fost cenzurate ori suprimate. Abia acum, la două mii de ani distanță, am putut să citim Evanghelia după Iuda. — Iar acești urmași ai lui Set… sunt veghetorii? — Au primit multe nume de-a lungul veacurilor. Elohimi, nefilimi. În Egipt, au fost numiți Shemsu Hor. Noi știm doar că originea lor este foarte veche, tocmai în Levant. — Unde? — În Țara Sfântă. Cartea lui Enoh ne spune că, într-un final, va trebui să luptăm cu ei pentru a supraviețui. Și vom trece prin suferințe cumplite, în vreme ce ei vor ucide, vor oprima și vor distruge. Edwina a făcut o pauză pentru a umple din nou paharul lui Jane. Apoi, în sfârșit, se va hotărî totul. După bătălia decisivă. Apocalipsa, a zis ea și s-a uitat la Jane. De crezi ori nu, furtuna se apropie. Flăcările au părut să se stingă dinaintea ochilor obosiți ai lui Jane. Și, pentru o clipă, și-a imaginat o mare de flăcări, care înghițeau totul. „Așadar, asta e lumea în care locuiți voi. Una pe care eu n-o recunosc.” A privit spre Maura. — Doctore, te rog să nu-mi spui că dai crezare unor astfel de lucruri. Însă Maura s-a mulțumit să-și termine paharul cu vin și să se ridice. — Sunt epuizată, a zis ea. Mă duc la culcare.

1601

• TREIZECI ȘI ȘAPTE Cineva părea să pipăie la marginea conștiinței lui Lily, încercând să pătrundă în peisajul tainic al visurilor ei. S-a trezit și, pe întuneric, s-a simțit cuprinsă de panică în clipa când nu a recunoscut locul. După aceea, a văzut lumina lunii și șia adus aminte unde se afla. Prin fereastră a zărit zăpada uimitor de scânteietoare. Viscolul încetase, iar acum luna strălucea peste o lume albă și pură, tăcută și fermecată. Pentru prima oară după luni de zile, se simțea în siguranță. „Nu mai sunt singură. Stau alături de oameni care îmi înțeleg temerile, care mă vor apăra.” A auzit apoi un clic-clic trecând prin dreptul camerei și stingându-se pe hol. „Probabil e vreunul dintre dobermani, a socotit ea. Bakou și Balan. Ce nume respingătoare.” A rămas întinsă în pat, trăgând cu urechea după același sunet trecând prin dreptul ușii, dar în sens invers, însă n-a mai auzit nimic. Bine. Asta, pentru că voia să se ducă la baie, și nu avea chef să dea nas în nas cu vreunul din câini pe hol. A coborât din pat și s-a apropiat de ușă. Scoțând capul pe hol, s-a uitat în stânga și-n dreapta după câini, dar nu a văzut nici urmă de ei și nici n-a auzit sunetul de gheare pe pardoseală. Dinspre scară se vedea o lumină scăzută, cât săi îngăduie să parcurgă holul până la baie. A privit în jos, și a văzut luciul slab al unei mici bălți. Dezgustată, și-a retras piciorul. Vreunul dintre câini, desigur. Ce altceva mai lăsaseră pe podea? N-ar fi vrut să calce în ceva mai neplăcut. Ajunsă în baie, a pipăit peretele după comutator, a apăsat pe el și, în lumină, a examinat podeaua. A văzut și alte mici băltoace, dar și-a dat seama că nu aveau nicio legătură cu câinii, căci erau de fapt zăpadă topită și aveau forma unor tălpi. Prin urmare, cineva ieșise afară și adusese zăpadă în casă. A ridicat privirea către o oglindă aflată pe hol și și-a văzut chipul cu obraji supți și ochi somnoroși. Și a mai observat ceva care a făcut să i se ridice părul de pe ceafă – reflectarea desenului de pe peretele din spatele ei. „Trei cruci răsturnate.” Gâfâind, s-a tras înapoi și a fugit din baie. Panica a făcut-o să gonească de-a lungul holului, iar picioarele desculțe i-au alunecat pe podeaua umedă când a țâșnit spre cea mai apropiată ușă. Era dormitorul Maurei. — Trezește-te! i-a șoptit ea. Trebuie să te scoli! A scuturat-o pe femeia care dormea, însă a procedat atât de violent, încât a făcut căpătâiul patului să zdrăngănească, iar arcurile să protesteze. Maura s-a mulțumit să suspine în somn, fără să se trezească. „Ce-ai pățit? De ce nu te pot trezi?” 1602

Dinspre hol, a auzit un scârțâit, așa că a întors capul spre ușă. A simțit că inima îi bate gata să-i spargă pieptul, dar a reușit să ajungă la ușă. Acolo a stat și a tras cu urechea, încercând să audă și alte sunete decât propriile bătăi de inimă. Nimic. A scos capul pe după ușorul ușii și s-a uitat de-a lungul holului. Era pustiu. „Să-i trezesc pe ceilalți. Trebuie să afle că el a pătruns în casă!” S-a strecurat pe hol și a fugit cu pași mărunți către camera în care știa că trebuia să se afle Jane. A întins mâna spre clanță și a scos un oftat de disperare descoperind că ușa era încuiată. „Să bat la ușă până o trezesc? Să fac zgomot ori nu?” Apoi a auzit scâncetul unui câine și sunetul ghearelor pe pardoseală, venind de la parter. S-a îndreptat spre scară, vrând să coboare. Uitându-se peste balustradă, aproape că a izbucnit în râs de ușurare. La parter, focul încă ardea în vatră. Iar pe canapea, așezată cu fața spre flăcări, era Edwina Felway. Când Lily a coborât treptele, cei doi dobermani au ridicat capetele spre ea, iar unul din ei a scos un mârâit. Ajunsă la capătul scării, Lily a înghețat. — Gata, gata. Balan, a spus Edwina. Ce te agiți atât? — Edwina! a șoptit Lily. Edwina s-a întors și a văzut-o. — Ah, te-ai trezit. Mă pregăteam să mai pun niște bușteni pe foc. Lily a aruncat o privire spre focul care ardea cu putere; flăcările se vânzoleau, înghițind un morman destul de înalt de lemne. — Ascultă, a șoptit Lily către Edwina, făcând un pas în față și oprindu-se când unul din câini s-a ridicat în picioare, arătându-și colții. A ajuns în casă! Trebuie să-i trezim pe ceilalți! Netulburată, Edwina a ridicat doi bușteni și i-a aruncat în focul și așa puternic, de parcă ar fi vrut să alimenteze infernul. — Ah, Lily, am observat că abia dacă te-ai atins de vin. — Dominic e aici! — La fel ca toată lumea, ai fi putut dormi cât ținea totul. Dar, dacă te-ai trezit, e și mai bine. — Poftim? Câinele a scos încă un mârâit, iar Lily i-a văzut colții sclipind în lumina focului. „Câinii”, și-a dat ea brusc seama. Aceștia nu lătraseră deloc până atunci. Iar în casă pătrunsese cineva care lăsase urme de încălțăminte pe podele. Și câinii nu reacționaseră în niciun fel. „Pentru că-l cunosc.” În timp ce Edwina se întorcea cu fața spre ea, Lily a țâșnit spre foc și a înșfăcat vătraiul din apropierea focului. 1603

— Tu l-ai adus încoace, a spus ea, trăgându-se înapoi și ținând vătraiul pregătit ca să se apere. Tu i-ai spus. — Vai, dar nici nu a trebuit. Se afla deja aici, pe munte, așteptându-ne. — Unde este acum? — Dominic va sosi când va socoti de cuviință. — Să te ia dracu’! a strigat Lily și a strâns vătraiul și mai bine în mână. Unde se ascunde? A observat prea târziu atacul. A auzit mârâitul gros, zgomotul de gheare pe podeaua de lemn, și abia a apucat să vadă cum, din lateral, cei doi câini, ca niște săgeți întunecate, au țâșnit spre ea. Izbitura lor a făcut-o să se prăbușească la podea și să scape vătraiul din mână, care a căzut cu zgomot. A simțit cum colții câinilor îi străpung brațele. A scos un țipăt chiar în clipa când carnea i-a fost sfâșiată. — Balan! Bakou! Pe loc repaus! Nu Edwina rostise acea comandă, ci altcineva: glasul pe care îl auzise în toate coșmarele ei. Câinii i-au dat drumul; era în stare de șoc și sângera. A încercat să se ridice pe brațe, dar cel stâng era moale și fără de vlagă, deoarece tendoanele îi fuseseră sfârtecate de fălcile puternice ale unuia din animale. Iar ceva mai în față, dincolo de băltoaca de sânge, a văzut bocancii cuiva îndreptându-se spre ea. Respirând printre suspine, a reușit să se ridice cât de cât. El s-a oprit lângă foc și a rămas cu spatele luminat de flăcări, ca o siluetă întunecată care apare din infern. Bărbatul a privit în jos spre Lily. — Nu știu cum, dar întotdeauna reușești asta, Lily, a spus el. Mereu îmi pricinuiești necazuri. Lily s-a tras înapoi cu greu, dar s-a lovit cu umerii de un scaun și nu s-a putut retrage mai mult din fața lui. Înghețată, a privit spre Dominic, devenit acum bărbat. Avea părul la fel de auriu, aceiași ochi albaștri. Însă era foarte înalt, umerii i se lățiseră, iar fața, cândva ca de înger, căpătase trăsături ascuțite, aspre și crude. — M-ai ucis acum doisprezece ani, a zis el. Acum o să-ți răspund cu o favoare identică. — Te rog să stai cu ochii pe ea, l-a sfătuit Edwina. E foarte iute. — Păi și eu ți-am spus același lucru, mamă. Privirea lui Lily a trecut de la unul la celălalt. „Aceeași înălțime. Aceiași ochi.” Dominic a observat expresia de deconcertare de pe chipul ei și a zis: — Cui altcuiva să se adreseze un băiat de cincisprezece ani când are necazuri? Mai ales când reușește să iasă la suprafață dintr-un automobil aflat pe fundul unui lac, doar cu hainele de pe el? A trebuit să mă dau mort și să nu apar nicăieri, altfel ai fi pus poliția pe urmele mele. Mi-ai răpit orice șansă de viață, Lily. Norocul meu că-mi mai rămăsese una. 1604

„Mama lui.” — Scrisoarea mea a ajuns la ea abia după câteva luni. N-am spus mereu că va veni după mine? Dar părinții tăi n-au vrut să creadă asta. Edwina a întins mâna să mângâie fața fiului ei. — Dar tu ai știut că voi veni. El i-a surâs. — Tu îți respecți întotdeauna promisiunile. — Pe asta mi-am respectat-o, nu-i așa? Ți-am adus-o la picioare. Tu trebuia doar să ai răbdare și să-ți închei pregătirea. Lily a săgetat-o cu privirea pe Edwina. — Dar parcă făceai parte din Clubul Mefisto. — Și am știut cum să mă folosesc de oamenii din club, a spus Edwina. Am avut priceperea de a-i atrage în acest joc. Lily, tu îți închipui că e vorba doar despre tine, dar, în realitate, e vorba despre ei. Despre răul pe care ni l-au făcut de-a lungul anilor. Acum o să-i doborâm, a zis ea și a privit spre foc. O să avem nevoie de lemne. Mă duc afară să mai aduc un braț. — Nu cred că mai trebuie, a spus Dominic. Casa asta e uscată ca o cutie de chibrituri. Nu e nevoie decât de o scânteie să ia foc. Lily a clătinat din cap și a spus: — Așadar, îi ucizi pe toți… — Asta trebuie să facă, i-a răspuns Edwina. Nici nu vor apuca să se trezească. — Nu va fi la fel de amuzant ca atunci când am ucis-o pe Joyce O’Donnell, a recunoscut Dominic. Dar măcar ești trează, ca să te bucuri de priveliște, Lily. A ridicat vătraiul și a împins vârful lui adânc între flăcări. Grozav aliat este focul. Cât de deplin topește el carnea, nelăsând altceva decât oasele carbonizate. Nimeni nu va ști cum ai murit de fapt, pentru că nu va vedea tăieturile de pe trupul tău. Și nici urmele de arsură. Se va crede că ai pierit la fel ca toți ceilalți, în somn. Un accident nefericit, căruia doar mama mea va reuși să îi supraviețuiască. Nu se va ști că ai țipat ore în șir înainte de a muri, a adăugat el, și a scos vătraiul din foc. Cu sângele șiroind din brațe, Lily a reușit să se ridice cu greu în picioare. S-a repezit spre ușă, dar cei doi dobermani s-au azvârlit în calea ei. A încremenit cu privirea la colții lor dezveliți. Edwina a prins-o și a târât-o înapoi, spre șemineu. Țipând, Lily și-a vânturat brațele, lovind la întâmplare. A avut un sentiment de satisfacție când a simțit că o izbise pe Edwina cu pumnul în obraz. Din nou câinii au fost cei care au îngenuncheat-o, pentru că amândoi s-au repezit asupra ei din spate, făcând-o să cadă la podea. — Lăsați-o! a strigat Dominic la ei. Câinii s-au retras. Cu o mână la obrazul lovit, Edwina i-a tras un pumn în coaste lui Lily, care s-a rostogolit, simțind dureri mult prea mari ca să mai poată 1605

măcar respira. În amețeala care o cuprinsese din cauza durerilor, Lily a văzut ca prin ceață bocancii lui Dominic apropiindu-se de ea. A simțit de asemenea cum Edwina o strângea de încheieturi, țintuind-o la podea. A ridicat ochii și a văzut fața lui Dominic, în ochii căruia se reflectau flăcările focului. — Bun venit în iad, a zis el, ridicând vătraiul aproape înroșit. Urlând, Lily s-a răsucit și a încercat să se elibereze din strânsoare, însă Edwina s-a dovedit mai puternică. În clipa când Dominic a ridicat vătraiul, ea a întors capul, și-a lipit obrazul de podea și a închis ochii în așteptarea durerii ce avea să urmeze. Bubuitura explozivă a azvârlit o boare fierbinte peste obrazul ei. A auzit-o pe Edwina scoțând un gâfâit, apoi a perceput duduitul înfundat al vătraiului prăbușindu-se la podea. Și, brusc, și-a simțit brațele libere. A deschis ochii și a văzut cei doi câini gonind de-a latul camerei, către Jane Rizzoli. Polițista a ridicat arma și a tras din nou. Unul din câini a căzut, însă celălalt era deja în aer, zburând ca o rachetă. Jane a tras încă o dată, exact în momentul când dobermanul s-a izbit de ea. Pistolul i-a scăpat din mână, apoi ea și câinele rănit au căzut la podea, luptându-se. — Nu, a gemut Edwina, stând în genunchi alături de fiul ei prăbușit la pământ, punându-i mâna pe față și dându-i pe spate părul căzut pe frunte. Nu se poate să mori! Tu ești alesul. Lily s-a chinuit să se ridice în capul oaselor, iar încăperea a părut să se încline într-o parte. În lumina flăcărilor ce înghițeau buștenii din vatră, a văzut-o pe Edwina ridicându-se în picioare ca o furie răzbunătoare. A observat-o aplecânduse și ridicând pistolul scăpat de Jane. Camera a părut să se rotească nebunește când Lily s-a ridicat cu greu în picioare. Dansul vertiginos al imaginilor refuza să se liniștească. Flăcările. Edwina. Balta de sânge pierdut de Dominic, sclipind în lumina focului. Și vătraiul. Câinele a mai tresărit o dată convulsiv; Jane l-a împins deoparte. Cadavrul, cu limba scoasă și atârnând moale, a căzut la podea cu un bufnet. Jane a văzut-o abia după aceea pe Edwina stând deasupra ei cu pistolul în mână. — Totul s-a sfârșit. În noaptea asta, a zis Edwina. Viața ta. Și existența celor din Clubul Mefisto. A ridicat arma, iar mușchii brațului i s-au încordat, anticipând bubuitura. Atenția îi era atât de concentrată asupra lui Jane, încât nu a văzut cum moartea o pândea din spate. Lily a izbit-o cu vătraiul în cap și a simțit scrâșnetul produs de oasele sfărâmate și vibrația ce s-a transmis prin mânerul de fier forjat. Edwina s-a năruit la podea fără să scoată niciun sunet. Lily a scăpat vătraiul din mână și l-a auzit zăngănind când a atins lemnul. S-a uitat în jos și la ceea ce făcuse. La țeasta diformă a Edwinei. Și la sângele care curgea ca un șuvoi negru. Brusc, încăperea 1606

s-a întunecat, iar picioarele ei au cedat. A alunecat pe podea, căzând în fund. Și-a lăsat capul în piept și nu a mai simțit nimic: nici durere, nici vreo altă senzație în brațe ori în picioare. Plutea, parcă lipsită de trup, către un tărâm întunecat. — Lily, a zis Jane și a atins-o pe umăr. Lily, sângerezi. Dă-mi voie să-ți văd brațul. Lily a scos un oftat. Încăperea s-a mai luminat puțin. Încet, a ridicat capul și sa uitat la chipul lui Jane. — Am ucis-o. — Nu te uita la ea, m-auzi? Hai, vino pe canapea! Jane s-a aplecat să o ajute pe Lily să se ridice în picioare. Apoi a înghețat, degetele ei crispându-se pe brațul lui Lily. Auzind șoaptele, Lily a simțit că sângele îi îngheață în vene. S-a uitat la Dominic și a văzut că avea ochii deschiși și părea conștient. A întredeschis buzele, rostind cuvintele atât de slab, încât cele două femei abia au reușit să le audă. — Nu… nu… Jane s-a aplecat peste el ca să audă mai bine. Lily a rămas unde era, temânduse că Dominic va sări brusc la ea ca un șarpe. Îl puteau ucide mereu, mereu, însă el avea să învie de fiecare dată. Fără să moară. „Răul nu moare niciodată.” Focul a licărit în balta de sânge, tot mai întinsă, de parcă și flăcările se țârâiau pe podea, ca o prelungire a infernului, avându-l ca izvor pe Dominic. Tânărul a mișcat din nou buzele. — Nu suntem… — Spune, l-a îndemnat Jane. Spune-mi mie! — Nu suntem… singurii. — Cum? a exclamat Jane și l-a prins pe Dominic de umeri, scuturându-l cu putere. Cine mai este? Dominic și-a dat ultima suflare. Încet, gura s-a deschis moale, iar trăsăturile de pe fața lui s-au înmuiat, de parcă ar fi fost din ceară topită. Jane a dat drumul cadavrului și s-a ridicat în picioare. Apoi a privit-o pe Lily. — Ce a vrut să spună cu asta? Lily s-a uitat la ochii goi ai lui Dominic, la fața lipsită de viață. — Ne-a spus că nu s-a terminat cu adevărat.

1607

• TREIZECI ȘI OPT Un plug de zăpadă își făcea loc pe drum, iar duduitul puternic al motorului răsuna în toată valea, ajungând până în vârful mulților. Stând pe terasa acoperită de zăpadă a casei, Jane a urmărit înaintarea lentă a plugului de-a lungul drumului șerpuit, lăsând în urmă o potecă largă prin zăpada proaspăt căzută. Luând o gură de aer rece și înviorător, și-a ridicat fața spre soare, încercând să alunge și ultimele rămășițe de ceață din minte. După ce drumul va fi curățat, pe munte vor sosi o mulțime de vehicule oficiale: poliția statului, medicul legist, echipa de criminaliști. Trebuia să fie cu mintea trează, ca să poată răspunde la toate întrebările acestora. Cu toate că nu deținea încă toate răspunsurile. A bătut din picioare ca să se scuture de zăpadă, a deschis ușa glisantă și a intrat înapoi în casă. Ceilalți supraviețuitori stăteau în jurul mesei din bucătărie. Cu toate că în încăperea mare, unde focul încă ardea, era mai cald, nimeni nu voia să plece din bucătărie. Nimeni nu voia să stea în aceeași încăpere cu cadavrele. Maura a terminat de bandajat a doua oară rana lui Lily. — Se pare că au fost afectate tendoanele flexoare. Cred că vei avea nevoie de o intervenție chirurgicală. În orice caz, de antibiotice nu vei scăpa, a zis ea, apoi s-a uitat la Jane. După ce vor curăța drumul, trebuie dusă urgent la spital. — Nu mai durează mult, a spus Jane. Plugul a ajuns la jumătatea drumului. Sa așezat și a privit spre Lily. Sper că-ți dai seama, poliția îți va pune o sumedenie de întrebări. Multe. — Pot aștepta până când primește îngrijire medicală. — Da, desigur. Dar să știi, Lily, că va trebui să răspunzi în legătură cu cele întâmplate în noaptea trecută. — Nu poți susține ce va spune ea? a întrebat Lily. — N-am văzut totul, a zis Jane. Am dormit o bună parte din noapte. — Slavă Cerului că nu ți-ai terminat vinul. Altfel, acum am fi fost cenușă. — Mă simt vinovat, a intervenit Sansone. N-ar fi trebuit să adorm deloc. Am greșit lăsând-o pe Edwina să-mi toarne vin. Jane l-a privit încruntată pe Sansone. — Cum adică, plănuiai să stai treaz toată noaptea? — Mă gândisem că cineva trebuia să rămână treaz. Pentru orice eventualitate. — Înseamnă că deja o suspectai pe Edwina? — Nu, recunosc că nu, din păcate. Trebuie să înțelegeți că suntem foarte precauți când primim noi membri. Aceștia vin la noi doar cu recomandări din 1608

partea unor persoane pe care le cunoaștem foarte bine. Iar apoi facem și noi verificările necesare. În privința Edwinei nu am avut îndoieli, a zis el și s-a uitat la Lily. În tine nu am avut încredere. — De ce tocmai Lily nu prezenta încredere? l-a întrebat Jane. — În noaptea aceea, când s-a forțat fereastra dinspre grădină, am spus că stă întotdeauna încuiată, mai țineți minte? — Da. — Asta însemna că a deschis-o cineva dinăuntru, cineva care se afla în casa mea în acea noapte. Am presupus că Lily fusese aceea. — Tot nu înțeleg, a spus Maura. Dacă aveți atâta grijă când primiți un nou membru, cum de v-ați putut înșela în privința Edwinei? — Eu și Gottfried va trebui să descoperim cauza. Felul în care s-a infiltrat. Cum s-a plănuit și s-a executat acest lucru. Doar n-a apărut din senin la ușa noastră; a beneficiat de sprijin din partea cuiva care face parte din Clubul Mefisto, cineva care a făcut curățenie în trecutul ei, eliminând orice element care ne-ar fi putut trezi suspiciuni. — Înainte de a muri, Dominic a rostit ceva, a zis Lily. „Nu suntem singurii.” — Sunt convins că mai există și alții, replicat Sansone și s-a uitat spre Jane. Doamnă detectiv, chiar dacă nu vă dați seama, ducem un război. El se desfășoară de secole, iar noaptea trecută s-a dat doar o luptă. Răul abia de-acum urmează. Jane a clătinat din cap și a râs trist. — Văd că iarăși vorbiți despre demoni. — Eu cred în ei, a zis apăsat Lily. Știu că există în realitate. Au auzit scrâșnetul lamei plugului pe pietrele din pavaj și zgomotul puternic al motorului. În cele din urmă, drumul fusese curățat, iar ei puteau coborî de pe munte, revenind astfel fiecare la viața lui. Maura, în brațele lui Daniel Brophy, care îi putea aduce speranță ori durere. Jane, înapoi la familie, unde-și putea relua eforturile de a face pace între mama și tatăl ei, acum dezbinați și învrăjbiți. „Iar eu mă întorc la Gabriel, care mă așteaptă.” Jane s-a ridicat și s-a apropiat de fereastră. Afară, soarele făcea zăpada de un alb neîntinat să strălucească. Cerul se limpezise, iar la acea oră probabil că drumurile fuseseră curățate și presărate cu nisip. Era o zi minunată pentru întoarcerea acasă. Ca să-și strângă în brațe copilul și să-l sărute. „Abia aștept să ajung la voi.” — Încă nu mă credeți, doamnă detectiv? a întrebat-o Sansone. Nu sunteți convinsă că suntem în plin război. Jane a ridicat ochii spre cer și a zâmbit. — Azi prefer pacea, a zis ea.

1609

• TREIZECI ȘI NOUĂ Norii întunecați păreau că se târăsc aproape de pământ, iar Lily a simțit miros de ninsoare când a ridicat privirea spre casa în care crescuse. Nu o vedea așa cum arăta în acea zi, o clădire părăsită și neglijată, cu veranda scufundându-se, cu acoperișul din șindrilă cenușie. Nu, o vedea așa cum fusese vara, cu flori de curpen alb cățărându-se pe garduri, cu briboi și cu flori roșii atârnând de streșini. L-a văzut pe fratele ei Teddy ieșind din casă, a auzit scârțâitul și pocnetul ușii cu plasă contra țânțarilor, apoi l-a zărit coborând în goană treptele verandei. A văzut-o de asemenea pe mama ei, făcând semn cu mâna și strigând: „Teddy, să nu întârzii la cină!” Apoi și-a văzut tatăl bronzat fluierând în timp ce, cu săpăliga în mână, traversa curtea, îndreptându-se spre straturile lui cu legume. Acelea erau zilele pe care voia să le țină minte, zilele dragi ei. „Restul, tot ce s-a întâmplat de atunci încoace, trebuie să devină scrum.” — Sunteți sigură de ceea ce vreți să faceți, domnișoară Saul? a întrebat-o șeful echipei de pompieri. Oamenii din echipa lui, în echipament complet, stăteau în așteptarea ordinului. Ceva mai jos, câteva persoane venite din oraș așteptau să participe la spectacol. Însă Lily și-a concentrat, atenția asupra lui Anthony Sansone și asupra lui Gottfried Baum. Avea încredere în ei, iar acum ei stăteau alături de ea, să asiste la exorcizarea demonilor ei. S-a întors din nou spre casă. Mobilierul fusese scos și donat unor organizații caritabile. Cu excepția baloturilor de paie pe care pompierii le îngrămădiseră în dormitorul de la etaj, structura era golită cu totul pe dinăuntru. — Domnișoară Saul? a mai întrebat-o o dată șeful pompierilor. — Dați-i foc, a spus ea. Bărbatul a dat semnalul, iar oamenii din echipa lui au înaintat cu furtunuri și cu canistre pline cu kerosen amestecat cu motorină. Nu se întâmpla des să li se ofere o casă atât de mare care să fie sacrificată pentru antrenament, astfel că pompierii s-au apucat de treabă cu hotărâre, dornici să dea lupta cu flăcările. Pentru aplicație, ei aveau să mai potolească flăcările, pentru ca apoi să le întețească, după care să le controleze din nou, până când urmau să lase focul săși ducă opera la bun sfârșit. În timp ce fumul negru s-a înălțat spre cer, Lily s-a tras înapoi și a rămas între cei doi bărbați pe care ajunsese să-i considere mentorii ei, ba chiar părinți. Sansone și Baum nu au scos o vorbă, însă Lily l-a auzit pe Baum suspinând puternic atunci când la fereastra de la etaj au apărut primele flăcări și a simțit palma lui Sansone așezată pe umărul ei, pentru a o liniști. Nu avea nevoie de 1610

sprijin; stătea dreaptă, cu privirea ațintită asupra casei. Înăuntru, flăcările aveau să înghită scândurile podelelor încă pătate de sângele lui Peter Saul și aveau să devoreze zidurile care fuseseră pângărite de cruci lipsite de sfințenie. Asemenea locuri nu aveau dreptul să supraviețuiască. Un asemenea rău nu poate fi nicicând curățat, ci doar distrus. În cele din urmă, pompierii s-au retras din apropierea casei ca să urmărească ultimul asalt al flăcărilor. Acestea au înghițit acoperișul, iar zăpada topită a sfârâit, transformată în aburi. Ghearele roșietice s-au întins prin ferestre și s-au cățărat de-a lungul șindrilei uscate ca iasca. Arșița i-a silit pe pompieri să se îndepărteze și mai mult, iar vâlvătăile au căpătat consistență și tărie, asemenea unor fiare care-și simt victoria aproape. Lily s-a uitat spre inima acelui incendiu, care înghițea și ultimele rămășițe ale copilăriei, și a văzut, încadrat de flăcări, un singur moment din trecut. O seară de vară. Mama, tata și Teddy stând pe verandă, urmărind-o pe ea alergând prin iarbă și vânturând o plasă de fluturi. Și insecte zburătoare luminiscente, atât de multe, încât păreau o constelație de stele ce sclipeau în noapte. „Uite, sora ta a mai prins una!” spune mama ei, iar Teddy râde, întinzând borcanul în față pentru a-și primi darul. Toți îi zâmbesc de peste ani, dintr-un loc în care flăcările nu pot ajunge deoarece se află în siguranță, în sufletul ei. Apoi acoperișul s-a năruit, iar scânteile au zburat spre cer, moment în care Lily a auzit exclamațiile uimite ale oamenilor care asistaseră la acel incendiu și simțiseră câte ceva din emoțiile ei. Pe măsură ce flăcările s-au potolit, spectatorii din oraș au început să se scurgă în josul dealului, către mașini, pentru că atracția zilei se încheiase. Lily și cei doi prieteni ai ei au rămas, urmărind ultimele flăcări care erau stinse de pompieri și fumul ce se vălătucea din bârnele carbonizate. După ce molozul și resturile aveau să fie duse de acolo, Lily urma să planteze pomi. Cireși și meri. „Dar pe acest deal nu se va mai construi niciodată o casă.” A simțit o sărutare rece pe nas și, ridicând ochii, a văzut fulgi mari căzând alene din cer. Iată că venea și binecuvântarea supremă, sacră și purificatoare. — Lily, putem pleca? a întrebat-o Baum. — Da. Sunt gata, a zis ea zâmbind, apoi s-a întors să-i urmeze. Cei trei vânători de demoni au pornit în josul dealului.

1611

• POSTFAȚĂ Întrucât am studiat antropologia la Stanford University, am fost mereu fascinată de miturile lumii antice. Îmi place să cred că există o fărâmă de adevăr în istorisirile ce ne-au fost transmise de-a lungul veacurilor. Cețurile timpului au mai modificat unele amănunte, dar până și cea mai neverosimilă poveste sigur a pornit de la evenimente și persoane reale. În urmă cu câțiva ani, frunzărind câteva cărți într-o librărie din Oxford, Anglia, am dat peste un exemplar al Cărții lui Enoh, în traducerea lui R.H. Charles, și nu m-am putut abține să nu o cumpăr. Cartea lui Enoh este un text antic, cunoscut cu două secole înainte de nașterea lui Isus Hristos. Deși cuprinde istoria unui patriarh al Vechiului Testament, Enoh, stră-străbunicul lui Noe, cartea a fost eliminată din scriptura ebraică și discreditată ca apocrifă de către primii părinți creștini. A dispărut din istorie, iar vreme de secole textul a fost considerat definitiv pierdut. Însă el nu se pierduse. Ascuns în diferite locuri secrete, Cartea lui Enoh a supraviețuit. Pe la 1700, în Etiopia s-au descoperit exemplare ale textului, traduse din greacă. Iar în 1947, într-o peșteră de pe țărmul nordic al Mării Moarte, un păstor beduin a făcut o descoperire uimitoare: vase conținând manuscrise antice. Din complexul de peșteri de acolo au apărut șapte fragmente din Cartea lui Enoh, scrise în aramaică. În paginile acestui text de mult pierdut se găsește un mister care continuă să-i uimească pe savanți. Este vorba despre povestea veghetorilor, îngeri căzuți care au avut legături intime cu femei din rasa umană, dând naștere unei rase păgâne care avea să aducă mereu nenorociri asupra umanității: Spiritele rele au ieșit din trupurile lor; fiindcă ei sunt născuți din bărbat și din sfinții veghetori este începutul și originea lor dintru început; aceștia vor fi spiritele rele de pe pământ, și atunci spirite rele se vor chema. Aceste creaturi de rasă amestecată, cunoscute și sub numele de nefilimi, mai apar într-un text antic, Cartea Jubileelor. Și în această scriere ei sunt descriși drept răi și malefici. Potrivit acestei cărți, nefilimii au fost distruși pe vremea lui Noe, dar Dumnezeu a îngăduit ca o zecime dintre aceștia să supraviețuiască drept supuși ai Satanei. Prin neamul lor, răul va continua să afecteze pământul. Așadar, femeile care se împerecheau cu îngeri dădeau naștere unor monștri hibrizi? Aceasta este cu adevărat o poveste extraordinară, iar unii savanți, 1612

cunoscători ai Bibliei, sugerează pe drept cuvânt că aceste împerecheri au fost, în realitate, amestecuri interzise între diferite triburi. „Îngerii” erau bărbați din spița superioară a lui Set, iar femeile proveneau din triburi mai puțin importante, născute din neamul lui Cain. Cu toate acestea, ca romancier, m-am gândit, în mod firesc: „Dar dacă povestea veghetorilor nu e doar o alegorie, ci istorie? Dacă acești nefilimi erau reali, iar descendenții lor se află încă printre noi, producând haos?” În întreaga istorie a omenirii, anumiți oameni au comis fapte de o cruzime atât de îngrozitoare, încât ne întrebăm dacă aceștia sunt cu adevărat membri ai rasei umane ori dacă nu reprezintă cumva o subspecie violentă, animată de nevoi și de instincte diferite de ale noastre. Dacă e să dăm crezare celor scrise în Cartea lui Enoh și în Cartea Jubileelor, atunci faptele unor monștri care au ucis oameni, precum Pol Pot și Vlad Țepeș, pot fi explicate. Nefilimii coexistă, pur și simplu, ca prădători invizibili, în rândul celorlalți, care constituie prăzi. Iar când apare prilejul, când societatea se descompune în vreme de război ori de tulburări civile, când forțele care apără legea nu ne pot asigura pacea, acești prădători ies la atac. Abia atunci descoperim cine sunt ei cu adevărat. Răul nu se explică prea lesne. În prezent, la mai bine de două mii de ani după scrierea Cărții lui Enoh, nu am reușit să înțelegem mai bine de ce există răul. Știm doar că el există.

1613