Tess Gerritsen - Seria Jane Rizzoli & Maura Isles - V2 Ucenicul

TESS GERRITSEN Seria JANE RIZZOLI & MAURA ISLES Volumul 2

UCENICUL Original: The Apprentice (2002) Traducere din limba engleză RALUCA MATIȘ

virtual-project.eu

RAO International Publishing Company 2009



MULȚUMIRI

Pe toată durata scrierii acestei cărți, am fost sprijinită de o echipă minunată, care mi-a oferit sfaturi și sprijinul afectiv de care am avut nevoie pentru a continua. Multe, multe mulțumiri agentei, prietenei și luminii mele călăuzitoare, Meg Ruley, lui Jane Berkey, Don Cleary și oamenilor magnifici de la Agenția Jane Rotrosen. Le datorez de asemenea mulțumiri extraordinarei Linda Marrow, editorul meu, Ginei Centrello, pentru entuziasmul ei neabătut, lui Louis Mendez, pentru că nu m-a lăsat să mă scufund, lui Gilly Hailparn și Marie Coolman, pentru că m-au sprijinit pe parcursul zilelor triste și întunecate de după 11 septembrie și m-au ajutat să-mi găsesc drumul spre casă. Mulțumesc, de asemenea, lui Peter Mars, pentru informațiile pe care mi le-a oferit despre Poliția din Boston și Selinei Walker, susținătoarea mea înflăcărată aflată de cealaltă parte a oceanului. În cele din urmă, cele mai profunde mulțumiri soțului meu, Jacob, care știe cât de dificilă e viața cu o scriitoare – și totuși e mereu alături de mine.

• Prolog • Azi am văzut un om murind. A fost cu totul neașteptat și mă mir și acum că această dramă s-a desfășurat chiar la picioarele mele. Atât de multe lucruri din viață considerate palpitante nu pot fi anticipate, încât trebuie să învățăm să savurăm spectacolele pe măsură ce apar, să apreciem emoțiile tari atât de rare ce întrerup curgerea altfel monotonă a timpului. Și zilele mele trec atât de încet aici, în această lume ascunsă după ziduri, unde oamenii nu sunt decât numere, deosebiți unul de altul nu după numele noastre sau după talentele dăruite de Dumnezeu, ci după tipul de nelegiuire pe care am înfăptuit-o. Ne îmbrăcăm la fel, mâncăm aceeași mâncare, citim aceleași cărți jerpelite din același cărucior de închisoare. Fiecare zi e asemenea oricărei alteia. Și apoi, dintr-odată, un incident surprinzător ne reamintește că viața se poate schimba într-o clipită. Așa s-a întâmplat azi, a doua zi din august, o zi teribil de fierbinte și de însorită, exact așa cum îmi place mie. În timp ce alții asudă și se plimbă de colo-colo ca niște vite letargice, eu stau în mijlocul curții, cu fața îndreptată spre soare, ca o șopârlă ce absoarbe căldura. Am ochii închiși, așa că nu văd cum cuțitul este înfipt, nici nu văd bărbatul cum face un pas împleticit înapoi și cade. Dar aud murmurul vocilor agitate și-mi deschid ochii. Într-un colț al curții, un bărbat zace sângerând. Toți cei din jur se îndepărtează de el, însușindu-și masca obișnuită de indiferență a omului care n-a văzut nimic și nu știe nimic. Numai eu mă apropii de omul prăbușit la pământ. Pentru o clipă rămân în picioare, uitându-mă în jos la el. Are ochii deschiși și conștienți; cu siguranță pentru el nu par să fiu mai mult decât un contur negru, decupat pe cerul strălucitor. E tânăr, cu părul alb-blond, cu barba aproape ca un puf. Își deschide gura și pe buze îi apar bule rozalii de spumă. Pe piept i se întinde o pată roșie. Îngenunchez lângă el și-i sfâșii cămașa ca să-i văd rana aflată la stânga sternului. Lama cuțitului a trecut curat printre coaste și sigur i-a străpuns plămânul, probabil ciupind puțin și din pericard. E o rană mortală, și o știe și el. Încearcă să-mi vorbească, i se mișcă buzele, deși nu se aude niciun sunet, și ochii se chinuie să se focalizeze. Vrea să mă aplec mai aproape de el, probabil ca să ascult vreo mărturisire făcută în pragul morții, dar nu mă interesează câtuși de puțin ce are de zis. Mă concentrez în schimb asupra rănii. Asupra sângelui. Sunt foarte obișnuit cu sângele. Îi cunosc toate elementele componente. Am mânuit nenumărate eprubete cu sânge, i-am admirat multele nuanțe diferite de roșu. L-am învârtit în centrifugă până s-a transformat în coloane bicolore de celule comasate și ser de culoarea paiului. Îi știu sclipirea și textura mătăsoasă. L-am văzut scurgându-se în pârâiașe satinate din pielea proaspăt incizată. Sângele i se scurge din piept ca apa vie dintr-un izvor sacru și-mi lipesc palma de rană, scăldându-mi pielea în căldura aceasta lichidă, iar sângele îmi acoperă mâna cu o mănușă stacojie. El crede că vreau să-l ajut și o scânteiere scurtă de recunoștință îi iluminează privirea. E foarte puțin probabil ca tânărului acestuia să i se fi arătat multă bunăvoință în scurta lui viață; ce ironie ca tocmai pe mine să mă confunde cu chipul îndurării. În spatele meu se aude tropăit de cizme și voci aspre ce latră comenzi: — La o parte! Toată lumea, trageți-vă la o parte!

Cineva mă apucă de cămașă și mă trage în picioare. Sunt îmbrâncit în spate, departe de bărbatul muribund. Aerul e încărcat de praf, strigăte și înjurături și suntem mânați într-un colț al curții. Instrumentul morții, șișul, zace abandonat pe pământ. Gardienii pretind răspunsuri, dar nimeni n-a văzut nimic, nimeni nu știe nimic. Nimeni nu vede și nu știe niciodată nimic. În haosul din curtea închisorii, stau puțin la o parte de ceilalți deținuți, care m-au evitat întotdeauna. Îmi ridic mâna udă încă de sângele mortului și inhalez aroma metalică și rafinată. Chiar și numai după miros mi-aș fi dat seama că e sânge tânăr, scurs din carne tânără. Ceilalți deținuți se holbează la mine și se trag și mai departe. Știu că sunt diferit de ei; au simțit-o întotdeauna. Cât de brutali sunt acești oameni, și totuși sunt temători față de mine, pentru că înțeleg cine – și ce – sunt eu. Le cercetez fețele, căutându-mi printre ei fratele de sânge. Un altul asemenea mie. Nu-l văd însă, nu aici, nici chiar aici, în casa aceasta plină de oameni monstruoși. Dar știu că există. Știu că nu sunt singurul de felul meu de pe acest pământ. Undeva, acolo, mai este unul. Și mă așteaptă.

• UNU • Muștele roiau deja. Patru ore pe asfaltul încins din sudul Bostonului, care copsese carnea pulverizată, eliberând în aer echivalentul unui gong de chemare la masă, și văzduhul era încărcat de zumzetul muștelor. Deși rămășițele din tors erau acum acoperite cu o folie, tot mai rămăsese suficient de mult țesut descoperit pentru ospățul necrofagelor. Bucățele de materie cenușie și alte părți neidentificabile erau dispersate pe o rază de nouă metri de-a lungul străzii. Un fragment de craniu aterizase într-un ghiveci cu flori de la etajul doi și bucăți moi de țesut se lipiseră de câteva mașini din parcare. Doamna detectiv Jane Rizzoli avusese întotdeauna un stomac puternic, dar chiar și ea trebui să stea o clipă, cu ochii strâns închiși și pumnii încleștați, furioasă pe ea însăși pentru acest moment de slăbiciune. „Nu te pierde cu firea. Nu te pierde cu firea.” Era singurul detectiv femeie din Departamentul de omucideri al Poliției din Boston și știa că lumina nemiloasă a reflectoarelor era îndreptată încontinuu asupra ei. Orice greșeală, orice reușită, va fi observată de toți. Partenerul ei, Barry Frost, își vomase micul dejun în mod umilitor de public, și acum stătea în vehiculul cu aer condiționat, ținându-și capul plecat între genunchi, așteptând să i se liniștească stomacul. Ea însă nu-și putea permite să cadă pradă greții. Era ofițerul de poliție cel mai vizibil de la locul crimei și de cealaltă parte a panglicii poliției stăteau mai mulți privitori, analizându-i fiecare mișcare, fiecare detaliu al înfățișării. Știa că arăta mai tânără decât cei treizeci și patru de ani ai ei și era mereu preocupată să mențină un aer de autoritate. Compensa lipsa înălțimii cu privirea ei directă și umerii ținuți drept. Învățase arta de a domina scena unei crime prin determinarea ei. Însă arșița îi slăbea hotărârea. Venise în costumul ei obișnuit, sacou și pantaloni, și părul pieptănat ordonat. Acum însă fusese nevoită să-și dea jos sacoul; cămașa îi era șifonată și umiditatea îi cârlionțase părul negru într-o încâlceală dezordonată de bucle. Se simțea asaltată din toate direcțiile de mirosuri, muște și de lumina orbitoare a soarelui. Erau prea multe lucruri asupra cărora trebuia să se concentreze. Și toți ochii aceia erau îndreptați spre ea. Niște voci ridicate îi atraseră atenția. Un bărbat în cămașă și cravată încerca să-l convingă pe un polițist să-l lase să treacă. — N-auzi că trebuie s-ajung la o întâlnire de afaceri? Am întârziat deja o oră. Da’ v-ați pus voi nenorocita de panglică de poliție în jurul mașinii mele și acuma-mi spui că nu pot să intru în ea? E mașina mea, ce naiba! — E scena unei crime, domnule. — E un accident! — Încă nu s-a stabilit acest lucru. — Da’ ce, vă ia o zi întreagă să vă dați seama de-atâta lucru? De ce nu ne-ascultați? Toată lumea din cartier a auzit ce s-a întâmplat! Rizzoli se apropie de omul cu fața lucind de sudoare. Era unsprezece și jumătate, și soarele, aproape de zenit, strălucea asupra lor ca un ochi orbitor. — Și ce ați auzit, exact, domnule? întrebă ea. Bărbatul pufni. — Același lucru ca toată lumea. — Un zgomot puternic.

— Da. Pe la șapte și treizeci. Chiar atunci ieșeam de sub duș. M-am uitat afară pe geam și l-am văzut întins pe trotuar. Se vede clar că e un colț nenorocit aici. Șoferii mai cretini zboară pe-aici ca niște lilieci scăpați din iad. Sigur l-a lovit un camion. — Ați văzut un camion? — Nu. — Ați auzit un camion? — Nu. — Nici vreo mașină n-ați văzut? — Mașină, camion, ridică el din umeri. Oricum, tot accident cu fugă de la locul faptei a fost. Era aceeași poveste repetată de vreo zece ori de vecinii omului. La un moment dat, între șapte și cincisprezece și șapte și treizeci de minute dimineața, auziseră un zgomot puternic în stradă. Nimeni nu văzuse de fapt ce se întâmplase. Pur și simplu auziseră gălăgia și găsiseră cadavrul bărbatului. Rizzoli considerase deja – și respinsese – posibilitatea să fi fost un sinucigaș care se aruncase de pe acoperiș. În jur nu erau decât clădiri cu două etaje, niciuna suficient de înaltă să explice o distrugere atât de îngrozitoare a trupului săritorului. Nici nu vedea dovada vreunei explozii care să fi cauzat o dezintegrare anatomică atât de mare. — Hei, pot să-mi iau mașina acum? întrebă bărbatul. E Fordul ăla verde. — Acela cu stropi de creier pe portbagaj? — Mda. — Tu ce crezi? se răsti ea. Îi întoarse apoi spatele și se duse la medicul legist care stătea ghemuit în mijlocul străzii, studiind asfaltul. — Oamenii de pe strada asta sunt niște nemernici, zise Rizzoli. Nimeni nu dă nicio ceapă degerată pe victimă. Și nimeni nu știe cine e. Doctorul Ashford Tierney nu-și ridică privirea spre ea, ci continuă să se uite foarte atent la stradă. Pe sub firele rare de păr cărunt, pielea capului îi sclipea de transpirație. Doctorul Tierney părea mai bătrân și mai obosit decât îl văzuse ea vreodată. Când încercă să se ridice, își întinse o mână spre ea într-o rugăminte tăcută să-l ajute. Rizzoli îl prinse de mână și simți, transmise prin mână, scârțâiturile oaselor obosite și a încheieturilor artritice. Era un gentleman sudist de modă veche, născut în Georgia, și nu apreciase niciodată franchețea de Boston cu care vorbea Rizzoli, așa cum nici ea nu apreciase niciodată formalismul lui. Singurul lucru pe care-l aveau în comun erau rămășițele omenești ce treceau pe masa de autopsie a doctorului Tierney. Dar, în timp ce-l ajuta să se ridice în picioare, Rizzoli se simți brusc întristată de cât de firav era, amintindu-și de bunicul ei, a cărui nepoată favorită fusese, poate pentru că se recunoștea pe el însuși în mândria și tenacitatea ei. Rizzoli își aminti cum îl ajuta să se ridice din fotoliu, cum mâna lui amorțită de la atacul cerebral stătea ca o gheară pe brațul ei. Chiar și oamenii puternici și aprigi ca Aldo Rizzoli erau în cele din urmă reduși de timp la oase și încheieturi firave. Vedea acum efectul timpului asupra doctorului Tierney, care se clătină pe picioare din cauza caniculei, scoțându-și batista și ștergându-și sudoarea de pe frunte. — Ce caz șocant mi-e dat să am la sfârșitul carierei, zise el. Deci, ia spune-mi, vii la petrecerea mea de pensionare? — Ăă… ce petrecere? zise Rizzoli.

— Aceea cu care plănuiți să-mi faceți o surpriză. Rizzoli oftă. — Da, vin, recunoscu ea. — Ha. Am știut eu că pot scoate un răspuns direct de la dumneata. O să fie săptămâna viitoare? — Peste două săptămâni. Și nu eu ți-am zis, bine? — Mă bucur că mi-ai zis, spuse el, uitându-se la asfalt. Nu-mi prea plac surprizele. — Deci ce-avem aici, doctore? Accident cu fugă de la locul faptei? — Acesta pare a fi punctul de impact. Rizzoli se uită la pata mare de sânge. Apoi se uită la cadavrul acoperit cu o folie, ce se găsea la mai bine de trei metri și jumătate depărtare, pe trotuar. — Vrei să zici că a lovit prima dată pământul aici, și apoi a sărit până acolo? întrebă ea. — Așa se pare. — Înseamnă c-a fost ditamai camionul dacă a reușit să-l zdrobească în halul ăsta. — N-a fost un camion, răspunse Tierney enigmatic. Se duse apoi ceva mai încolo de-a lungul străzii, cu ochii fixați în jos. Rizzoli se luă după el, fluturându-și mâna spre roiul de muște. Tierney se opri la aproximativ zece metri distanță și arătă o masă informă cenușie pe bordură. — Încă o bucată de materie cenușie, observă el. — Nu un camion a făcut asta? zise Rizzoli. — Nu. Și nicio mașină. — Și ce zici de urmele de anvelope de pe cămașa victimei? Tierney se îndreptă de spate, studiind cu privirea strada, trotuarul și clădirile. — Observi ceva foarte interesant la locul ăsta, detectiv Rizzoli? — În afară de faptul că e un mort acolo fără creier în cap? — Uită-te la punctul de impact, zise Tierney, arătându-i locul din stradă unde se ghemuise mai înainte. Vezi forma de dispersie a fragmentelor corporale? — Da. S-a împrăștiat în toate direcțiile. Punctul de impact e în centru. — Corect. — E o stradă aglomerată, zise Rizzoli. Vehiculele vin de după colțul acela prea repede. În plus, victima are urme de anvelope pe cămașă. — Hai să mergem să ne mai uităm o dată la urmele alea. Când se apropiau din nou de cadavru, veni lângă ei și Barry Frost, care ieșise în sfârșit din mașină, arătând palid și puțin jenat. — Măiculiță, Doamne, gemu el. — Te simți bine? îl întrebă ea. — Crezi că am luat un virus la stomac sau ceva de genul ăsta? — Ceva de genul ăsta. Întotdeauna îi plăcuse de Frost, îi apreciase felul de a fi vesel și faptul că nu se plângea de nimic niciodată, și ura acum să-i vadă mândria călcată în picioare atât de mult. Îl bătu ușor cu mâna pe umăr și-i oferi un zâmbet matern. Frost părea să inspire un tratament matern, chiar și de la Rizzoli, care în general era în mod clar lipsită de instincte materne. — Data viitoare îți pun cu tine o pungă de hârtie pentru vomat, se oferi ea. — Știi, zise el, mergând încet după ea. Chiar cred c-am luat un virus… Ajunseră la torsul cadavrului. Tierney se ghemui lângă el cu un geamăt, încheieturile

protestându-i zgomotos la acest efort suplimentar, și ridică folia de unică folosință. Frost se albi la față și se trase înapoi cu un pas. Rizzoli își stăpâni impulsul de a face același lucru. Corpul fusese rupt în două părți, separate la nivelul ombilicului. Partea de sus, purtând o cămașă de bumbac de culoare bej, era întinsă de la est la vest. Partea de jos, purtând blugi, era întinsă de la nord la sud. Cele două jumătăți erau conectate numai de câteva fâșii de piele și mușchi. Organele interne se revărsaseră afară și zăceau într-o masă însângerată. Partea din spate a craniului era complet zdrobită, și creierul zburase afară. — Tânăr bărbat, bine hrănit, pare să fie de origini hispanice sau mediteraneene, între douăzeci și treizeci de ani, zise Tierney. Văd fracturi evidente la vertebrele toracice, coaste, clavicule și craniu. — Un camion nu putea face asta? întrebă Rizzoli. — Desigur, e posibil ca un camion să fi putut cauza răni atât de masive, zise el, uitânduse fix la Rizzoli cu ochii de un albastru palid. Dar nimeni n-a auzit și n-a văzut un asemenea vehicul. Nu-i așa? — Din nefericire, nu, recunoscu ea. Frost reuși în sfârșit să adauge un comentariu. — Știi, nu cred că alea de pe cămașa lui sunt urme de roți. Rizzoli se concentră asupra urmelor negre de pe partea din față a cămășii victimei. Cu o mână înmănușată, atinse una din pete și-și privi apoi degetul. Mănușa de latex avea o pată neagră mânjită pe vârful degetului. Rizzoli se uită fix la ea pentru o clipă, analizând această nouă informație. — Ai dreptate, zise ea. Nu e urmă de cauciuc. E unsoare. Se îndreptă de spate și se uită la toată strada. Nu se vedea nicio urmă însângerată de roți, niciun fragment spart de mașină. Nicio bucățică de sticlă sau de plastic care s-ar fi spart la impactul cu trupul bărbatului. Pentru o clipă nu vorbi nimeni. Se uitară numai unul la altul, în timp ce singura explicație posibilă le veni brusc în minte. Ca și cum ar fi vrut să le confirme teoria, deasupra se auzi vuietul îndepărtat al unui avion cu reacție. Rizzoli se uită în sus cu ochii mijiți, și văzu trecând un Boeing 747, coborând în aer, pregătindu-se pentru aterizare pe Aeroportul Internațional Logan, aflat la opt kilometri la nord-est. — Oh, Doamne sfinte! exclamă Frost, umbrindu-și ochii cu mâna din cauza soarelui. Ce fel de a muri! Spune-mi, te rog, că măcar era deja mort când a căzut. — Este foarte probabil, zise Tierney. Mă gândesc că i-a alunecat afară corpul în momentul când au coborât trenul de aterizare. Asta bineînțeles dacă presupunem că a fost un avion ce venea încoace. — Păi, da, interveni Rizzoli. Câți pasageri clandestini încearcă să iasă afară din țară? Se uită la tenul măsliniu al mortului. Deci a venit cu un avion, să zicem din America de Sud… — Ar fi trebuit să zboare la o altitudine de cel puțin nouă mii de metri, zise Tierney. Spațiul din cală unde se află roțile nu e presurizat. Un pasager clandestin ar trebui să înfrunte o decompresiune foarte rapidă. Degerături. Chiar și în miezul verii, temperaturile la altitudinile acelea sunt mult sub zero grade. După câteva ore în condițiile astea, ar avea hipotermie și și-ar pierde cunoștința de la lipsa de oxigen. Sau ar fi deja zdrobit când s-ar retrage roțile înăuntru după decolare. O călătorie suficient de lungă în cală l-ar termina probabil. Sunetul pagerului lui Rizzoli întrerupse prelegerea. Și cu siguranță s-ar fi transformat

într-o prelegere; doctorul Tierney tocmai începuse să-și între în formă. Rizzoli se uită la numărul de pe ecran, dar nu-l recunoscu. Avea un prefix de Newton. Își scoase mobilul și-l formă. — Detectiv Korsak, răspunse un bărbat. — Aici e Rizzoli. M-ați sunat pe pager? — Vorbiți de pe mobil? — Da. — Puteți ajunge la un telefon fix? — Nu în momentul acesta. Nu știa cine era detectivul Korsak, și voia să scurteze conversația. De ce nu-mi spuneți mai bine despre ce e vorba? O pauză. Auzi niște voci în fundal și apoi fâșâitul unui walkie-talkie de poliție. — Sunt la scena unei crime, aici în Newton, zise el. Cred c-ar trebui să veniți până aici să vedeți. — Cereți asistența Poliției Boston? Vă pot îndruma spre altcineva din departament. — Am încercat să iau legătura cu detectivul Moore, dar mi-au zis că e în concediu. De aceea v-am sunat pe dumneavoastră, zise el și făcu din nou o pauză. E în legătură cu cazul condus de dumneavoastră și de Moore vara trecută, adăugă apoi, cu intensitate semnificativă. Știți de care vorbesc. Rizzoli tăcu. Știa exact la ce caz se referea. Era încă bântuită de amintirile acelei investigații, și acum mai avea coșmaruri despre ea. — Continuați, zise ea încet. — Vreți adresa? întrebă el. Rizzoli își scoase carnetul. Un moment mai târziu închise și-și întoarse atenția iar către doctorul Tierney. — Am mai văzut asemenea distrugeri la parașutiștii cărora nu li s-a deschis parașuta, zise el. De la înălțimea aceea, un corp în cădere poate ajunge la o viteză fatală. Adică aproximativ șaizeci de metri pe secundă. Atâta e de-ajuns pentru a provoca dezintegrarea pe care o vedem aici. — E un preț al naibii de mare pentru a intra în țara asta, spuse Frost. Pe deasupra mai trecu un avion, cu umbra alunecând ca aceea a unui uliu. Rizzoli își ridică privirea spre cer. Își imagină un corp căzând, rostogolindu-se de la trei sute de metri înălțime. Se gândi la aerul rece șuierând pe lângă el. Și apoi aerul mai cald, pe măsură ce pământul se apropie cu rapiditate, într-un vârtej. Se uită apoi la rămășițele acoperite cu folie ale unui bărbat care îndrăznise să viseze la o lume nouă, la un viitor mai bun. Bine ai venit în America. • Polițistul din Newton postat în fața casei era evident începător, și n-o recunoscu pe Rizzoli. O opri la perimetrul însemnat cu panglica de poliție și i se adresă pe un ton răstit, în concordanță cu uniforma lui proaspăt obținută. Pe ecusonul cu numele lui scria: RIDGE. — Aceasta e scena unei crime, doamnă. — Sunt detectiv Rizzoli, Poliția Boston. Am venit să-l văd pe detectivul Korsak. — Legitimația, vă rog. Rizzoli nu se așteptase la această cerere și trebui să-și cotrobăie în poșetă să și-o găsească. În orașul Boston, aproape orice polițist în uniformă știa exact cine era. Însă ieșise

puțin din teritoriul ei, în suburbia aceasta înstărită, și uite că era nevoită să-și caute enervată legitimația. I-o ținu chiar în fața ochilor. Tânărul aruncă o singură privire și roși. — Îmi pare foarte rău, doamnă. Vedeți, a fost o afurisită de reporteră mai înainte, care m-a convins s-o las să treacă acum câteva minute. N-aveam de gând să mă mai las păcălit o dată. — Korsak e înăuntru? — Da, doamnă. Rizzoli se uită la mulțimea de vehicule parcate în stradă, printre care și o dubiță albă pe care scria: PROPRIETATEA STATULUI MASSACHUSETTS, MEDICINĂ LEGALĂ. — Câte victime sunt? întrebă ea. — Una. Se pregătesc să-l scoată afară acum. Polițistul ridică panglica pentru a o lăsa să treacă în curte. Păsările ciripeau în copaci și mirosea a iarbă dulce. „Nu mai ești în sudul Bostonului”, se gândi ea. Peisajul era imaculat, cu garduri vii tunse ordonat și o peluză strălucitoare de gazon. Se opri o clipă pe aleea de cărămizi și se uită la linia acoperișului ce avea accente de stil Tudor. „Stăpânul imitației de conac englezesc”, se gândi ea. Aceasta nu era o casă sau un cartier în care își putea permite să locuiască un polițist cinstit. — Frumoasă cocioabă, nu? zise polițistul Ridge. — Ce meserie avea tipul ăsta? — Am auzit că era un fel de chirurg. Chirurg. Pentru ea, acest cuvânt avea un înțeles special, și auzindu-l se simți pătrunsă de ace înghețate, ce o făcură să se înfioare de răceală chiar și în ziua aceea atât de caldă. Se uită la ușa din față și văzu clanța mânjită cu pudră de prelevare a amprentelor. Trase adânc aer în piept, își puse pe mâini mănușile de latex și peste pantofi papuceii de hârtie. Înăuntru văzu podele de stejar lustruite și o scară ce se ridica la înălțimi de catedrală. Un vitraliu lăsa să intre lumina, sclipind în romburi de culoare. Auzi fâșâit de papucei de hârtie, și un bărbat mare cât un urs apăru în hol. Deși era îmbrăcat ca un om de afaceri, cu cravată cu un nod elegant, efectul era distrus de cele două continente de sudoare ce-i pătau subsuorile. Avea mânecile suflecate, lăsând să se vadă brațe vânjoase acoperite cu păr negru. — Rizzoli? o întrebă el. — În persoană. Veni spre ea cu brațul întins, dar își aminti că avea mânușile pe mână și-și lăsă mâna să-i cadă la o parte. — Vince Korsak. Scuze că n-am putut să spun mai multe la telefon, dar toată lumea are scaner în ziua de azi. Am avut deja mai înainte o reporteriță care s-a furișat înăuntru. Ce nemernică! — Am auzit. — Uite, probabil te întrebi de ce naiba te-am chemat până aici. Dar ți-am urmărit munca de anul trecut. Știi, crimele Chirurgului. M-am gândit c-o să vrei să vezi asta. Rizzoli simți că i se uscase gura. — Ce e? — Victima e în living. Doctor Richard Yeager, de treizeci și șase de ani. Chirurg ortoped. Asta e casa lui.

Rizzoli se uită la vitralii. — Voi, băieții din Newton, aveți parte de toate crimele din lumea bună. — Hei, Poliția Boston poate să și le ia ea pe toate. Nu trebuia să se întâmple o chestie de asta aici. Mai ales nu o porcărie din asta dementă. Korsak o conduse prin hol în living. Primul lucru pe care-l observă Rizzoli fu lumina strălucitoare a soarelui ce inunda camera prin peretele de un etaj acoperit în întregime de ferestre de sus până jos. În ciuda numărului mare de polițiști și tehnicieni criminaliști care lucrau înăuntru, camera dădea senzația de spațiu și minimalism, doar pereți albi și podele lucioase de lemn. Și sânge. Deși fusese deja în atâtea locuri unde avusese loc o crimă, prima imagine a sângelui o șoca întotdeauna. O urmă lungă ca o coadă de cometă de sânge arterial stropise peretele și se scursese apoi în jos în mai multe pârâiașe subțiri. Sursa acelui sânge, doctorul Richard Yeager, stătea cu spatele rezemat de perete, cu încheieturile mâinilor legate la spate. Nu purta decât un șort, avea picioarele întinse în față, cu gleznele legate cu bandă adezivă. Capul i se prăbușise în față, ascunzând rana care provocase hemoragia fatală, dar Rizzoli nu avea nevoie să vadă tăietura ca să știe că era adâncă, ajungând până la carotidă și trahee. Era deja mult prea familiarizată cu rezultatul unei asemenea răni și putea să-i citească ultimele momente din modelul de sânge: artera stropind, plămânii umpluți de sânge, victima aspirând aer prin traheea secționată. Se înecase în propriul sânge. Sângele traheal pulverizat la expirare i se uscase pe pieptul gol. După umerii largi și musculatură, fusese în formă fizică bună – cu siguranță capabil să se lupte cu un atacator. Cu toate astea, murise cu capul plecat, într-o postură de supunere. Doi asistenți de la morgă își aduseseră deja targa și stăteau lângă cadavru, încercând să hotărască metoda cea mai bună de a muta corpul înțepenit în rigiditatea cadaverică. — Când l-a văzut medicul legist la zece dimineața, era instalată deja lividitatea, zise Korsak. Și era complet rigid. A estimat momentul morții între miezul nopții și ora trei. — Cine l-a găsit? — Asistenta lui de la cabinet. Când n-a apărut la clinică azi-dimineață și nu a răspuns la telefon, a venit aici cu mașina să verifice. L-a găsit pe la nouă. Nu e nici urmă de nevastăsa. Rizzoli se uită la Korsak. — Nevastă-sa? — Gail Yeager, de treizeci și unu de ani. A dispărut. Rizzoli fu cuprinsă din nou de fiorul de gheață pe care îl simțise stând în fața ușii de la intrare a familiei Yeager. — O răpire? — Nu știu decât c-a dispărut. Rizzoli se uită fix la Richard Yeager, al cărui corp musculos nu se dovedise un adversar pe măsură al Morții. — Spune-mi despre oamenii ăștia. Despre căsnicia lor. — Erau fericiți. Așa zice toată lumea. — Așa se zice întotdeauna. — În cazul ăsta, se pare că era adevărat. Nu sunt căsătoriți decât de doi ani. Au cumpărat casa asta anul trecut. Ea e asistentă în blocul operator la spitalul lui, așa că au același cerc de prieteni, același orar de muncă.

— Înseamnă că stăteau o grămadă de timp împreună. — Da, știu. Eu, unul, aș înnebuni dac-ar trebui să stau toată ziua cu nevastă-mea. Dar ei păreau să se înțeleagă destul de bine. Luna trecută și-a luat liber două săptămâni întregi ca să stea acasă cu ea după ce a murit mama ei. Cât crezi că o fi câștigând un chirurg ortoped în două săptămâni, ei? Cincisprezece, douăzeci de mii de dolari? Asta e o consolare foarte scumpă, nu crezi? — Probabil a fost necesară. Korsak ridică din umeri. — Totuși. — Așadar, n-ați găsit niciun motiv pentru care ea să-l fi părăsit. — Cu atât mai puțin să-l termine. Rizzoli aruncă o privire la peretele de geamuri. Orice vedere spre casele vecine era complet acoperită de copaci și tufișuri. — Ai zis că ora morții a fost estimată între miezul nopții și trei. — Da. — Vecinii n-au auzit nimic? — Cei din stânga sunt la Paris. Oh-la-la! Vecinii din dreapta au dormit bine-mersi toată noaptea. — Intrarea e forțată? — Fereastra de la bucătărie. A scos plasa și a tăiat în geam cu un tăietor de sticlă. Pe răsadurile de flori sunt urme de pantofi de mărimea patruzeci și patru. Aceleași urme au adus sânge și în camera asta. Își scoase o batistă și își șterse fruntea umedă. Korsak era unul dintre nenorocoșii pentru care niciun deodorant nu era suficient de puternic. Nu începuseră să vorbească decât de câteva minute și petele de transpirație de pe cămașă se lățiseră vizibil. — Bine, hai să-l tragem de lângă perete, zise unul din asistenții de la morgă. Răstoarnă-l către folie. — Ai grijă la cap! Alunecă! — Oh, Doamne! Rizzoli și Korsak priviră în liniște cum doctorul Yeager fu întins lateral pe o folie de unică folosință. Rigiditatea cadaverică înțepenise corpul într-un unghi de nouăzeci de grade, și asistenții discutară cum să-l aranjeze pe targă, având în vedere postura sa grotescă. Un ciob alb de pe podea îi atrase brusc atenția lui Rizzoli. Se afla în locul unde mai înainte era cadavrul. Se ghemui lângă el și luă în mână ceea ce părea să fie un mic ciob de porțelan. — Ceașca de ceai spartă, zise Korsak. — Poftim? — Era o ceașcă de ceai cu o farfurioară lângă victimă. Părea să-i fi căzut din poală sau așa ceva. Am pus-o deja în pungi pentru amprente. Îi văzu expresia nedumerită și ridică din umeri. Nu mă întreba pe mine. — Artefact simbolic? — Da. Servirea rituală a ceaiului pentru tipul mort. Rizzoli se uită lung la ciobul mic de porțelan din palma acoperită cu mănușă și se gândi ce însemna. În stomac i se formă un nod. O senzație îngrozitoare de familiaritate. Gâtul tăiat. Legat cu bandă adezivă. Intrarea nocturnă printr-o fereastră. Victima sau victimele

surprinse din somn. Și o femeie dispărută. — Unde e dormitorul? întrebă ea. Nu voia de fapt să-l vadă. Îi era frică să-l vadă. — Așa. Asta e ceea ce-am vrut de fapt să vezi. Pe coridorul care ducea la dormitor erau fotografii alb-negru înrămate. Nu pozele zâmbitoare de familie ce apar în majoritatea caselor, ci imagini clare și puternic reliefate de nuduri feminine, cu fețele umbrite sau întoarse dinspre aparat, torsuri anonime. O femeie îmbrățișând un copac, pielea netedă lipită de scoarța aspră. O femeie așezată, aplecată înainte, cu părul lung revărsându-i-se într-o cascadă între coapsele goale. O femeie întinsă spre cer, cu trupul sclipind de transpirația exercițiului fizic viguros. Rizzoli se opri să studieze o fotografie ce fusese strâmbată puțin. — Acestea sunt toate aceeași femeie, zise ea. — E ea. — Doamna Yeager? — Se pare că erau cam perverși, nu? Rizzoli se uită la trupul în formă excelentă al lui Gail Yeager. — Nu cred că e pervers deloc. Sunt niște fotografii minunate. — Mda, mă rog. Pe aici e dormitorul. Îi arătă o ușă. Rizzoli se opri în prag. Înăuntru era un pat mare, cu învelitorile aruncate la o parte, ca și cum ocupanții ar fi fost treziți brusc din somn. Pe covorul sidefiu, firele de nailon fuseseră turtite în două brazde ducând de la pat la ușă. — Amândoi au fost târâți din pat, zise Rizzoli încet. Korsak încuviință. — Criminalul i-a surprins în pat. A reușit cumva să-i imobilizeze. Le-a legat mâinile și picioarele. I-a târât pe covor până în hol, unde începe podeaua de lemn. Era extrem de surprinsă de acțiunile criminalului. Și-l imagină stând în locul unde era ea acum, uitându-se la cuplul ce dormea. Prin fereastra înaltă fără perdele de deasupra patului ar fi venit destulă lumină să-și dea seama care era bărbatul și care femeia. Prima dată s-a dus la doctorul Yeager. Asta ar fi cel mai logic, să controleze bărbatul. Să lase femeia pe mai târziu. Până aici își putea imagina ușor. Apropierea, atacul inițial. Însă nu înțelegea ceea ce urma. — De ce i-a mutat? întrebă ea. De ce nu l-a omorât pe doctorul Yeager chiar aici? Ce sens a avut să-i scoată afară din dormitor? — Nu știu, zise el și-i arătă înăuntru. Totul e fotografiat. Poți intra. Rizzoli intră șovăitoare în cameră, evitând urmele de târâre de pe covor și se duse la pat. Nu văzu nicio picătură de sânge pe așternuturi. Pe o pernă era un fir lung și blond – partea de pat a doamnei Yeager, se gândi ea. Se întoarse spre dulap, unde o fotografie înrămată a cuplului confirma faptul că Gail Yeager era într-adevăr blondă. Era frumoasă, cu ochii de un albastru-deschis și câțiva pistrui pe pielea puternic bronzată. Doctorul Yeager o ținea cu brațul pe după umeri și dădea impresia de siguranță de sine a unui bărbat care știe că e impunător fizic. Nu un bărbat care va ajunge într-o zi mort, în lenjeria intimă, cu mâinile și picioarele legate. — E pe scaun, zise Korsak.

— Ce e? — Uită-te pe scaun. Rizzoli se întoarse către colțul camerei și văzu un scaun cu spătarul în formă de scară. Pe șezut era împăturită o cămașă de noapte. Când se apropie, văzu picături sclipitoare de roșu care pătaseră satinul crem. Dintr-odată simți cum i se ridică părul pe ceafă și pentru câteva secunde uită să respire. Se aplecă și ridică un colț al cămășii. Și partea dinăuntru era stropită. — Nu știm al cui e sângele, zise Korsak. S-ar putea să fie al doctorului Yeager; ar putea fi al soției lui. — Era stropită înainte s-o împăturească. — Dar nu mai e nicio altă picătură de sânge în cameră. Ceea ce înseamnă că s-a stropit în altă cameră. Și a adus-o în dormitor după aceea. A împăturit-o frumos și ordonat. A pus-o pe scaunul acela, ca pe un cadou de despărțire. Korsak făcu o pauză. Îți aduce aminte de cineva? Rizzoli înghiți. — Știi că da. — Criminalul copiază semnătura băiatului vostru. — Nu. E diferit. E cu totul diferit. Chirurgul n-a atacat niciodată cupluri. — Hainele de noapte împăturite. Banda adezivă. Victimele surprinse în pat. — Warren Hoyt își alegea femei singure. Victime pe care să poată să le învingă rapid. — Dar uită-te la toate asemănările! Ascultă la mine, e un imitator. Un descreierat care-a citit despre Chirurg. Rizzoli continuă să se uite la cămașa de noapte, amintindu-și alte dormitoare, alte locuri ale morții. Se întâmplase într-o vară cu o căldură insuportabilă, așa ca aceasta, când femeile dormeau cu ferestrele deschise, și un bărbat numit Warren Hoyt li se strecurase în case. Își adusese cu el fantezii întunecate și bisturie, instrumente cu care-și înfăptuise ritualurile sângeroase asupra victimelor treze și conștiente de fiecare tăietură a lamei. Se uită la cămașa de noapte și în minte îi apăru limpede chipul perfect obișnuit al lui Hoyt – o față care o bântuia încă în coșmaruri. „Dar asta nu e opera lui. Warren Hoyt e închis în siguranță într-un loc de unde nu poate scăpa. Știu asta, pentru că eu însămi l-am băgat acolo pe nemernic.” — În Boston Globe au tipărit fiecare detaliu suculent, zise Korsak. Băiatul vostru a ajuns chiar și în New York Times. Și criminalul ăsta îl imită acum. — Nu, criminalul vostru face lucruri pe care Hoyt nu le-a făcut niciodată. A târât perechea afară din dormitor, în altă cameră. Îl reazemă pe bărbat în poziție șezândă, apoi îi taie gâtul. Seamănă mai mult cu o execuție. Ori parte a unui ritual. Și, apoi, mai e și femeia. Omoară soțul, dar ce face cu soția? Se opri, amintindu-și ciobul de porțelan de pe podea. Ceașca spartă. Însemnătatea acesteia îi apăru dintr-odată în minte ca un viscol înghețat. Fără un cuvânt, ieși din dormitor și se întoarse în living. Se uită la peretele unde fusese rezemat cadavrul doctorului Yeager. Se uită la podea și începu să meargă într-un cerc din ce în ce mai larg, studiind stropii de sânge de pe lemn. — Rizzoli? zise Korsak. Se întoarse spre ferestre și se uită cu ochii mijiți la lumina soarelui. — E prea puternică lumina aici. Și e prea multă sticlă. Nu putem s-o acoperim pe toată.

Va trebui să ne întoarcem diseară. — Te gândești să folosim Luma-lite? — O să avem nevoie de ultraviolete ca să vedem. — Ce vrei să cauți? Se întoarse iar spre perete. — Doctorul Yeager stătea acolo când a murit. Subiectul nostru necunoscut l-a târât din dormitor. L-a rezemat de peretele acela și l-a făcut să stea cu fața spre centrul camerei. — Da. — De ce l-a așezat acolo? De ce să se chinuie atât de mult când victima era încă în viață? Trebuie să fie un motiv. — Ce motiv? — A fost pus acolo ca să privească ceva. Să fie martor la ceea ce se întâmpla în această cameră. În cele din urmă pe fața lui Korsak se văzu că înțelesese și era oripilat. Se holbă la peretele unde stătuse doctorul Yeager, un public de o persoană la o piesă de teatru de groază. — Oh, Doamne sfinte, zise el. Doamna Yeager.

• DOI • Rizzoli își cumpără o pizza de la restaurantul din colț și pe fundul cutiei de legume din frigider găsi după multe cotrobăieli o căpățână de salată din timpuri imemoriale. Desfăcu frunzele maronii până ajunse la centrul doar vag comestibil. Era o salată palidă și neapetisantă, pe care o mâncă din datorie, și nu din plăcere. Nu avea timp de plăcere; nu mânca decât pentru a avea combustibil pentru noaptea ce avea să vină, o noapte pe care nu o aștepta deloc cu nerăbdare. După câteva înghițituri, își împinse farfuria la o parte și se uită la petele de ketchup de un roșu intens din farfurie. „Te dărâmă coșmarurile, se gândi ea. Te crezi imună, destul de puternică, destul de detașată ca să poți trăi cu ele. Și știi cum să-ți joci rolul, știi cum să te prefaci că nu există. Dar fețele acelea îți rămân în minte. Ochii morților.” Oare și Gail Yeager se număra printre ei? Se uită în jos la mâinile ei, la cele două cicatrice de pe fiecare palmă, ca niște răni de răstignire vindecate. Oricând se făcea mai rece și umed, o dureau mâinile, o amintire palpabilă a ceea ce-i făcuse Warren Hoyt cu un an în urmă, în ziua când îi tăiase carnea cu lamele sale. Ziua când se gândise că va fi ultima ei zi pe pământ. Vechile răni o dureau și acum, dar nu putea da vina pe vreme. Nu, era din cauza a ceea ce văzuse azi în Newton. Cămașa împăturită. Urma de sânge de pe perete. Intrase într-o cameră unde aerul însuși era încărcat încă de teroare și simțise ecourile prezenței lui Warren Hoyt. Imposibil, bineînțeles. Hoyt era în închisoare, exact unde trebuia să fie. Și totuși Rizzoli stătea înfrigurată de amintirea acelei case din Newton, pentru că oroarea pe care o simțise i se păruse atât de familiară. Se simți tentată să-l sune pe Thomas Moore, cel cu care lucrase la cazul Hoyt. El știa detaliile la fel de bine ca ea și înțelegea cât de tenace era spaima pe care Warren Hoyt o țesuse ca o pânză de păianjen în jurul lor. Dar de când Moore se căsătorise, viața lui și a lui Rizzoli o luase pe căi diferite. Noua lui fericire era exact lucrul ce-i făcea acum să fie străini. Oamenii fericiți nu au nevoie de nimeni; ei respiră un aer diferit și se supun unei legi diferite a gravitației. Deși Moore probabil nu era conștient că apăruse o schimbare între ei, Rizzoli o simțea, și îi era dor de el, deși se simțea rușinată că-i invidia fericirea. Îi era rușine de asemenea pentru gelozia pe care o simțea față de femeia care îi cucerise inima lui Moore. Cu câteva zile înainte primise o vedere din Londra, unde Moore și Catherine își petreceau vacanța. Nu era decât un salut scurt mâzgălit pe spatele unei vederi, suvenir de la Muzeul Scotland Yard, doar câteva cuvinte prin care, să-i spună că se simțeau bine și că totul era perfect în lumea lor. Gândindu-se acum la vederea aceea, cu optimismul său vesel, Rizzoli își dădu seama că nu putea să-l tulbure cu acest caz; nu putea să aducă din nou umbra lui Warren Hoyt în viețile lor. Rămase pe loc, ascultând sunetele traficului de pe străzi, ce nu păreau decât să sublinieze nemișcarea completă din apartamentul ei. Se uită în jur, la livingul sumar mobilat, la pereții goi pe care nu atârnase încă niciun tablou. Singura piesă de decor, dacă se putea numi așa, era o hartă a orașului, pusă pe perete deasupra mesei din sufragerie. Cu un an înainte, harta fusese presărată cu ace cu gămălii colorate ce marcau crimele Chirurgului. Fusese atât de însetată de dorința de a fi recunoscută, de a-și obliga colegii să admită că era într-adevăr egala lor, încât trăise și respirase numai această vânătoare. Chiar și acasă,

mâncase uitându-se la priveliștea sinistră a urmelor criminalului. Acele Chirurgului nu mai erau acum pe hartă, dar harta în sine rămăsese, așteptând un set proaspăt de ace care să marcheze mișcările unui alt ucigaș. Se întrebă ce anume spunea asta despre ea, ce interpretare tristă se putea face despre firea ei, dacă după doi ani în care locuise în acest apartament, singurul ornament atârnat pe pereții ei era această hartă a Bostonului. „Ritmul meu interior”, se gândi ea. „Universul meu.” • Luminile erau stinse în casa Yeager când Rizzoli ajunse la ora nouă seara. Ea sosise prima, și din moment ce nu avea acces înăuntru, rămase în mașină cu geamurile deschise pentru a lăsa să intre aerul proaspăt al serii cât timp îi aștepta pe ceilalți. Casa era la capătul unui drum foarte liniștit și amândouă casele vecinilor erau întunecate. Acest lucru le va fi de folos în seara asta, pentru că nu va fi prea multă lumină ambientală care să le împiedice cercetarea. Dar în momentul acesta, stând singură și contemplând această casă a ororilor, tânjea să vadă lumină strălucitoare și alți oameni. Ferestrele casei Yeager se holbau la ea ca ochii sticloși ai unui cadavru. Umbrele din jurul ei aveau mii de forme, niciuna binevoitoare. Rizzoli își scoase arma, îi trase piedica și o așeză în poală. De-abia atunci se simți mai calmă. În oglinzile retrovizoare apărură brusc faruri de mașină. Se răsuci și fu ușurată să vadă dubița Secției de criminalistică oprind în spatele ei. Își puse arma înapoi în geantă. Un tânăr cu umerii masivi ieși din dubiță și se apropie de mașina ei. Când se aplecă să se uite prin geamul mașinii, îi văzu sclipirea cercelului de aur. — Bună, Rizzoli, zise el. — Salut, Mick. Mersi c-ai venit. — Ce cartier frumos. — Așteaptă numai să vezi casa. Zăriră o nouă pereche de faruri de mașină apropiindu-se pe stradă. Ajunsese și Korsak. — A venit toată gașca, spuse ea. Hai să mergem la lucru. Korsak și Mick nu se cunoșteau. Rizzoli îi prezentă unul altuia la luminile interioare ale dubiței și-l văzu pe Korsak holbându-se la cercelul tehnicianului criminalist și-i observă ezitarea înainte să-i strângă mâna. Aproape vedea raționamentul din capul lui Korsak. „Cercel. Halterofil. Precis e homosexual.” Mick începu să-și descarce echipamentul. — Am adus noul Mini Crimescope 400, zise el. De patru sute de wați. De trei ori mai puternică decât vechea GE de numai trei sute cincizeci de wați. Cea mai intensă sursă de lumină cu care am lucrat vreodată. Chestia asta e mai strălucitoare și decât un Xenon de cinci sute de wați. Aruncă o privire spre Korsak. Te superi să duci tu camera? Înainte să apuce Korsak să răspundă, Mick îi împinse în mâini o cutie de aluminiu, apoi se întoarse înapoi la dubiță să mai ia și alte echipamente. Korsak rămase nemișcat pentru o clipă, ținând cutia cu camera în mâini, cu o expresie incredulă pe chip. Apoi porni cu pași mari spre casă. Când Rizzoli și Mick ajunseră la ușa de la intrare, ducând diferite cutii în care aveau Crimescope, cabluri de curent și ochelari de protecție, Korsak aprinsese deja luminile în casă și ușa era întredeschisă. Cei doi își puseră în picioare papuceii de hârtie și intrară. Cum făcuse și Rizzoli la amiază, Mick se opri în holul de la intrare, uitându-se uluit la

scările extraordinar de înalte. — În vârf sunt vitralii, zise Rizzoli. Ar trebui s-o vezi la lumina soarelui. Un Korsak iritat îi strigă din living. — Ne apucăm de treabă aici, sau ce facem? Mick îi aruncă lui Rizzoli o privire ce spunea clar „ce dobitoc”, și ea ridică din umeri. Se îndreptară amândoi spre living. — Asta-i camera, zise Korsak. Purta o altă cămașă decât cea pe care o avusese înainte, dar și aceasta era deja pătată de transpirație. Stătea cu bărbia împinsă înainte și cu picioarele îndepărtate, precum căpitanul Bligh stând furios pe punte. — Ne axăm aici, pe zona asta de podea. Sângele nu-și pierduse nimic din impactul emoțional. Cât timp Mick își aranjă echipamentul, băgând în priză cablul de curent, pregătind camera și tripodul, privirea lui Rizzoli fu atrasă de perete. Oricât de mult ar fi frecat, mărturia aceea tăcută a violenței nu va putea fi niciodată îndepărtată. Urmele biochimice vor rămâne întotdeauna într-o amprentă fantomatică. Dar nu sânge căutau ei acum seara. Căutau ceva mult mai greu de văzut, și de aceea aveau nevoie de o sursă alternativă de lumină care să fie suficient de intensă ca să dezvăluie ceea ce acum era invizibil cu ochiul liber. Rizzoli știa că lumina era pur și simplu energie electromagnetică mișcându-se în unde. Lumina vizibilă, pe care ochiul omenesc o poate detecta, are lungimi de undă între 400 și 700 de nanometri. Lungimile mai scurte de undă, în gama ultravioletă, nu sunt vizibile. Dar când ultravioletele luminează diferite substanțe naturale și artificiale, uneori stimulează electroni în aceste substanțe, eliberând lumină vizibilă într-un proces numit fluorescență. Razele ultraviolete pot revela fluide corporale, fragmente de os, păr și fibre. De aceea ceruse Mini Crimescope-ul. La lumina lui de raze ultraviolete, o întreagă gamă de probe ar putea deveni vizibile. — Aproape suntem gata aici, zise Mick. Acum trebuie să facem camera asta cât de întunecată posibil. Vrei să stingi luminile de pe hol pentru început? îl întrebă pe detectivul Korsak. — Stai puțin. Dar ochelari? întrebă Korsak. Razele alea ultraviolete n-o să-mi ardă ochii? — La lungimile de undă pe care le folosesc, nu sunt chiar așa de periculoase. — Aș vrea totuși o pereche. — Sunt în cutia aceea. Sunt ochelari pentru toți. — Mă duc să sting eu luminile de pe hol, zise Rizzoli. Ieși din cameră și stinse luminile. Când se întoarse, Korsak și Mick stăteau cât mai departe posibil unul de celălalt, de parcă se temeau să nu se molipsească de vreo boală. — Deci pe ce zonă ne concentrăm? întrebă Mick. — Hai să începem de la capătul acela, unde a fost găsită victima, zise Rizzoli. Ne vom mișca înainte de acolo. Toată camera. Mick se uită în jur. — Ai un covor bej aici. Probabil o să emită fluorescență. Și canapeaua aia albă o să se lumineze sub ultraviolete. Vreau numai să vă avertizez, o să fie dificil să zăriți ceva pe fundalul ăsta. Aruncă o privire spre Korsak, care purta deja ochelarii de protecție și acum arăta ca un

ratat amărât de vârstă mijlocie care încearcă să pară la modă cu ochelari de soare șmecheri. — Stinge lumina, ceru Mick. Hai să vedem cât de întuneric putem să facem aici. Korsak apăsă pe întrerupător și camera se cufundă în beznă. Prin ferestrele mari fără perdele se vedea sclipirea vagă a stelelor, dar nu era lună, și copacii deși din curte blocau luminile caselor din vecini. — Nu-i prea rău, zise Mick. Pot lucra aici. E mai bine decât în unele locuri unde a trebuit să mă târăsc în jur sub o pătură. Știi, se lucrează la niște sisteme de imagine care să poată fi folosite la lumina zilei. Într-o zi n-o să mai trebuiască să orbecăim prin întuneric. — Nu se poate să trecem direct la treabă odată? se răsti Korsak. — M-am gândit că poate vă interesează să aflați ceva despre tehnologia asta. — Altă dată, OK? — Mă rog, făcu Mick, imperturbabil. Rizzoli își puse la ochi ochelarii când se porni lumina albastră a Crimescope-ului. Lucirea stranie a formelor fluorescente crea parcă stafii în camera întunecată, covorul și canapeaua strălucind așa cum prezisese Mick. Lumina albastră se mută spre peretele opus, unde fusese corpul doctorului Yeager, și pe perete sclipiră pete strălucitoare. — Destul de drăguț, ei? zise Mick. — Ce anume? întrebă Korsak. — Fire de păr ce au aderat de sânge. — Aha. Foarte drăguț. — Luminează podeaua, ceru Rizzoli. Acolo trebuie să fie. Mick întoarse lentilele de ultraviolete în jos și la picioarele lor sclipi un nou univers de fibre și fire de păr. Probe pe care aspirarea inițială făcută de Secția de criminalistică nu le descoperise. — Cu cât sursa de lumină e mai intensă, cu atât e mai intensă fluorescența, zise Mick, scanând podeaua. De aceea e așa de grozav aparatul ăsta. La patru sute de wați, lumina e suficient de intensă încât să prindă totul. FBI-ul a cumpărat șaptezeci și una din frumusețile astea. E așa de compactă, că poți s-o aduci cu tine pe avion ca bagaj de mână. — Da’ ce, ești nebun după tehnologie? întrebă Korsak. — Îmi plac aparatele ingenioase. Am făcut ingineria la facultate. — Serios? — De ce pari așa de surprins? — Nu m-am gândit că tipilor de genul tău le plac chestiile astea. — Tipii de genul meu? — Adică, știi, cercelul și toate alea. Știi tu. Rizzoli oftă. — Deschide gura, trântește una. — Ce? zise Korsak. Nu-i fac critică, sau mai știu eu. Atâta că am observat că nu mulți dintre ei se ocupă de inginerie. Le plac mai mult teatrul și artele, și chestiile astea. Adică, asta e bine. Artiștii sunt necesari. — Am fost la Universitatea Massachusetts, zise Mick, refuzând să se arate jignit, și continuă să scaneze podeaua. Inginerie electrică. — Hei, electricienii fac bani frumoși. — Ăă, nu e chiar aceeași meserie.

Se mișcau într-un cerc din ce în ce mai larg, iar razele ultraviolete continuau să lumineze ocazionale fragmente de păr, fibre și alte particule neidentificabile. Dintr-odată ajunseră la un spațiu surprinzător de luminos. — Covorul, spuse Mick. Nu știu ce fibre sunt astea, dar sunt ca naiba de fluorescente. N-o să putem vedea prea multe pe fundalul ăsta. — Scanează-l totuși, zise Rizzoli. — E în drum măsuța de cafea. Nu vreți s-o mutați? Rizzoli se aplecă spre ceea ce ei i se părea doar o umbră geometrică pe fundalul fluorescent de alb. — Korsak, prinde de capătul celălalt, ceru ea. După ce mutară măsuța de cafea, covorul se vedea ca un oval strălucitor ce lucea albalbăstriu. — Cum o să vedem ceva pe fundalul ăsta? întrebă Korsak. Parcă am încerca să vedem o sticlă plutind pe apă. — Sticla nu plutește. — Oh, da. Ești inginer. Deci de la ce vine Mick ăsta? De la Mickey? — Hai să vedem canapeaua acum, interveni Rizzoli. Mick redirecționă aparatul. Și materialul canapelei strălucea sub razele ultraviolete, dar era o fluorescență mai slabă, ca zăpada în lumina lunii. Scană încet structura canapelei, apoi pernele de pe ea, dar nu zări nicio pată suspectă, în afara câtorva fire izolate de păr lung și particule de praf. — Ce oameni ordonați au fost, zise Mick. Nu sunt pete, nici măcar praf nu e prea mult. Pun pariu că și canapeaua asta e nou-nouță. Korsak scoase un mârâit indistinct. — Precis e frumos așa. Eu nu mi-am mai cumpărat o canapea de când m-am însurat. — OK, mai e o porțiune de podea aici. Hai se ne apropiem pe aici. Rizzoli îl simți pe Korsak ciocnindu-se de ea și-i simți mirosul stătut de sudoare. Respira foarte zgomotos, ca și cum ar fi avut probleme cu sinusurile, și întunericul părea să-i amplifice fornăitul. Dezgustată, făcu un pas mai încolo și se izbi cu fluierul piciorului în măsuța de cafea. — La naiba. — Hei, vezi pe unde mergi, zise Korsak. Rizzoli își înghiți o replică; atmosfera din cameră era deja suficient de tensionată. Se aplecă să-și frece piciorul. Întunericul și schimbarea bruscă de poziție o făcură să amețească și se simți dezorientată. Trebui să se ghemuiască la pământ ca să nu-și piardă echilibrul. Câteva secunde rămase ghemuită în întuneric, sperând să nu se răstoarne Korsak peste ea, pentru că era suficient de masiv s-o strivească. Îi auzea însă pe cei doi bărbați mișcându-se la mai mult de un metru de ea. — S-a încurcat cablul, zise Mick. Lumina Crimescope-ului se mută brusc în direcția lui Rizzoli când Mick se răsuci ca să elibereze cablul de alimentare. Raza trecu peste covor în locul unde stătea ea ghemuită. Rizzoli se uită fix în fața ei. Pe fundalul fluorescent al fibrelor covorului vedea o pată neregulată, mai mică decât o monedă de zece cenți. — Mick, zise ea.

— Poți să ridici capătul acela al măsuței de cafea? Cred că s-a înfășurat cablul în jurul piciorului. — Mick. — Ce e? — Adu aparatul aici. Focalizează pe covor. Exact aici unde sunt eu. Mick veni lângă ea. Se apropie și Korsak; îi auzea respirația gâfâită apropiindu-se. — Țintește către mâna mea, zise ea. Am degetul chiar lângă pată. Lumina albăstrie scăldă brusc covorul și mâna ei se vedea ca un contur negru pe fundalul fluorescent. — Aici, zise ea. Ce e asta? Mick se ghemui lângă ea. — Un fel de pată. Ar trebui să-i fac o poză. — Dar e un punct întunecat, zise Korsak. Am crezut că trebuie să căutăm ceva fluorescent. — Când fundalul e extrem de fluorescent, cum sunt fibrele din covorul ăsta, fluidele corporale pot fi efectiv întunecate, pentru că nu au o fluorescență atât de mare. Pata asta poate fi orice. Va trebui confirmat de laborator. — Și ce, ai de gând să tai o bucată din covorul ăsta frumos, numai pentru că am găsit o pată veche de cafea sau mai știu eu ce? Mick tăcu o clipă. — Mai e o șmecherie pe care am putea-o încerca. — Ce anume? — O să schimb lungimea de undă la aparat. O s-o micșorez până la ultraviolete de undă scurtă. — Și astea ce-o să facă? — E super dacă se întâmplă. Mick ajustă setarea aparatului, apoi focaliză lumina pe zona de covor ce conținea pata întunecată. — Priviți, zise el, și opri curentul în Crimescope. În cameră se făcu beznă. Totul cu excepția unui singur punct strălucitor de la picioarele lor. — Ce naiba e aia? întrebă Korsak. Rizzoli avu senzația că halucinează. Se holbă la imaginea fantomatică, ce părea să ardă cu flăcări verzi. Lucirea spectrală se topi văzând cu ochii și câteva secunde mai târziu erau în întuneric deplin. — Fosforescență, zise Mick. E fluorescență întârziată. Apare când razele ultraviolete stimulează electronii din anumite substanțe. Electronilor le trebuie încă puțin timp în plus ca să se întoarcă la starea energetică de bază. Și în timp ce fac asta, emit fotoni. Asta vedem acum. Avem aici o pată cu fosforescență verde puternică după o expunere la raze ultraviolete de undă scurtă. Ceea ce e foarte sugestiv. Se ridică în picioare și aprinse luminile în cameră. În lumina bruscă și puternică, covorul la care se uitaseră cu atâta fascinație părea complet obișnuit. Dar nu se mai putea uita la el fără o senzație de repulsie, căci acum știa ce se întâmplase aici; dovada chinului prin care trecuse Gail Yeager era încă agățată în aceste fibre bej.

— E materie seminală, zise ea. — Este extrem de posibil, fu de acord Mick. Fixă tripodul aparatului de fotografiat și atașă un filtru Kodak Wratten pentru o fotografie în ultraviolete. — După ce-i fac o fotografie, o să tăiem secțiunea asta de covor. Laboratorul va trebui să confirme cu acid fosfataza și microscopic. Dar Rizzoli nu avea nevoie de nicio confirmare. Se întoarse spre peretele stropit cu sânge. Își amintea poziția corpului doctorului Yeager, și-și aminti și ceașca aceea ce-i căzuse din poală și se spărsese pe podeaua de lemn. Pata de verde fosforescent de pe covor îi confirmase temerile. Înțelegea acum ce se întâmplase, la fel de limpede ca și cum scena s-ar fi desfășurat în fața ochilor ei. „I-ai târât din pat în camera asta, cu podeaua de lemn. Ai legat încheieturile mâinilor și gleznele doctorului și i-ai pus o bandă și peste gură ca să nu strige și să te deranjeze. L-ai așezat aici, rezemat de perete, transformându-l într-un public mut de o singură persoană. Richard Yeager era încă în viață și perfect conștient de ceea ce aveai de gând să faci. Dar nu se putea lupta. Nu putea să-și protejeze soția. Și ca să fii alertat de mișcările lui, de zbaterea lui, i-ai pus o ceașcă de ceai cu farfurioară în poală, ca sistem de avertizare. Dacă reușea să se ridice în picioare, ceașca urma să cadă cu zgomot pe podeaua tare. Lăsându-te pradă pasiunii tale, nu mai puteai să-l supraveghezi pe doctorul Yeager și nu voiai să fii luat prin surprindere. Dar voiai să-l faci să privească.” Rizzoli se uită fix la punctul ce lucise într-un verde sclipitor mai înainte. Dacă n-ar fi mutat măsuța de cafea, dacă n-ar fi căutat exact urme minuscule, nu l-ar fi descoperit. „Ai posedat-o chiar aici, pe covorul ăsta. Ai făcut în așa fel încât soțul ei să vadă totul și să nu poată face nimic s-o salveze; nu putea face nimic să se salveze pe el însuși. Și când ai terminat, când ți-ai luat prada, o mică picătură de spermă a rămas pe fibrele astea, uscându-se într-o pojghiță invizibilă.” Oare uciderea soțului era parte din plăcere? Se oprise oare criminalul, cu mâna încleștată pe cuțit, ca să savureze momentul? Sau fusese doar concluzia practică a evenimentelor ce o precedaseră? Simțise oare ceva când îl apucase pe Richard Yeager de păr și îi pusese lama cuțitului la gât? Lumina din cameră se stinse. Aparatul lui Mick scoase clic după clic, capturând pe film pata întunecată, înconjurată de lucirea fluorescentă a covorului. „Și când ți-ai terminat treaba, și doctorul Yeager stă cu capul plecat și sângele i se scurge pe peretele din spatele lui, îndeplinești un ritual împrumutat din arsenalul unui alt criminal. Împăturești cămașa de noapte pătată de sânge a doamnei Yeager și o pui într-un loc vizibil în dormitor, exact așa cum făcea și Warren Hoyt. Dar încă n-ai terminat. Acesta n-a fost decât primul act. Urmează și alte plăceri, plăceri îngrozitoare. Și pentru el, o iei pe femeie cu tine.” Mick aprinse iar luminile în cameră și lumina atât de intensă îi străpunse ochii ca niște pumnale. Stătea încremenită și înfiorată, tremurând de o groază pe care nu o mai simțise de luni de zile. Și era umilită de faptul că acești doi bărbați o vedeau cu siguranță pe chipul ei alb și pe mâinile tremurânde. Dintr-odată simți că nu poate respira. Ieși afară din cameră și apoi din casă. Se opri în curtea din față, trăgând aer adânc în

piept. Auzise pași urmând-o afară, dar nu se întoarse să vadă cine era. Numai când îl auzi vorbind știu că era Korsak. — Te simți bine, Rizzoli? — Sunt bine. — Nu arătai prea bine mai înainte. — M-am simțit un pic amețită. — Ți-ai adus aminte de cazul Hoyt, nu? Când ai văzut toate astea, sigur că te-a zdruncinat. — De unde știi tu? O pauză. Apoi, cu un pufnit: — Da, ai dreptate. De unde naiba să știu eu? Se întoarse și porni înapoi spre casă. Rizzoli se răsuci și strigă după el. — Korsak? — Ce? Se uitară fix unul la celălalt pentru un moment. Aerul nopții nu era neplăcut, și mirosul ierbii era dulce și răcoros. Dar teroarea era vâscoasă și dezgustătoare în stomacul ei. — Știu ce simte ea, zise ea încet. Știu prin ce trece. — Doamna Yeager? — Trebuie s-o găsești. Trebuie să scoți tot arsenalul. — Fotografia ei e la toate știrile. Urmărim fiecare indiciu telefonic, oricine zice c-a văzuto. Korsak clătină din cap și oftă. Dar știi, în momentul ăsta, trebuie să spun că mă întreb dacă mai e în viață. — E în viață. Știu că a lăsat-o în viață. — Cum poți fi atât de sigură? Rizzoli își înfășură brațele în jurul ei ca să nu mai tremure și se uită la casă. — Asta ar fi făcut și Warren Hoyt.

• TREI • Dintre toate îndatoririle ei ca detectiv în Departamentul de omucideri din Boston, Rizzoli ura cel mai mult vizitele la clădirea de cărămidă cu aspect atât de obișnuit din Albany Street. Deși bănuia că nu se scârbea mai mult decât bărbații din secție, ea în mod deosebit nu-și putea permite să lase să i se vadă vreo urmă de vulnerabilitate. Bărbații sunt mult prea buni la detectarea slăbiciunilor și în mod inevitabil ar ținti exact aceste puncte mai sensibile cu bancurile și farsele lor. Învățase să afișeze mereu un aspect stoic, privind fără să clipească orice orori i se prezentau pe masa de autopsie. Nimeni nu bănuia cât de multă voință îi trebuia ca să poată intra atât de dezinvoltă în clădirea aceea. Știa că bărbații credeau despre ea că era Jane Rizzoli cea neînfricată, cățeaua cu boașe de oțel. Dar stând în mașină în parcarea din spatele cabinetului medicului legist, nu se simțea nici neînfricată, nici oțelită. Noaptea trecută nu dormise bine. Pentru prima dată după săptămâni întregi, Warren Hoyt i se furișase din nou în vise, și se trezise scăldată în sudori reci, cu dureri în mâinile cu rănile vechi. Se uită la cicatricele din palme și dintr-odată își dori să pornească mașina și să se îndepărteze, orice, numai să evite chinul ce o aștepta în acea clădire. Nu trebuia să fie aici; asta era, la urma urmei, o crimă în Newton – nu era responsabilitatea ei. Dar Jane Rizzoli nu fusese niciodată o lașă, și era prea mândră să dea înapoi acum. Ieși din mașină, trânti ușa cu o izbitură năprasnică și intră în clădire. Ajunsese ultima în sala de autopsie și ceilalți trei oameni din încăpere înclinară ușor din cap către ea în semn de salut. Korsak era înfășurat într-un halat chirurgical extrem de mare și pe cap avea o tichie bufantă de hârtie. Semăna cu o gospodină obeză având pe cap o plasă de păr. — Ce am pierdut? întrebă ea. Își puse și ea un halat ca să-și protejeze hainele de eventuali stropi. — Nu prea mult. Tocmai vorbeam de banda adezivă. Doctorița Maura Isles făcea autopsia. Departamentul de omucideri o poreclise Regina Morții cu un an înainte, când intrase în Departamentul de Medicină Legală a statului Massachusetts. Doctor Tierney însuși o momise la Boston de la postul ei călduț de la Facultatea de Medicină a Universității San Francisco. Presa locală nu pierduse mult timp și începuse să o numească și ea Regina Morții. La prima ei prezentare în fața tribunalului din Boston, ca să depună mărturie în numele Departamentul de Medicină Legală, venise îmbrăcată în negru gotic. Camerele de filmat îi urmăriseră silueta regală în timp ce urca scările tribunalului, o femeie șocant de palidă cu buzele date cu ruj roșu, păr negru ca pana corbului lung până la umeri și breton, și atitudinea de impenetrabilitate rece. În boxa martorilor, nimic nu îi deranja calmul. Avocatul apărării flirtă, o linguși și în cele din urmă, din disperare, începu efectiv s-o agreseze verbal. Doctor Isles îi răspunsese la întrebări cu logică infailibilă, menținându-și încontinuu zâmbetul de Mona Lisa. Presa o adora. Avocații apărării erau terorizați de ea. Iar polițiștii erau înfiorați și fascinați de această femeie care alesese să-și petreacă zilele în comuniune cu morții. Doctorul Isles prezida autopsia cu detașarea ei obișnuită. Asistentul ei, Yoshima, era la fel de calm și de prozaic în timp ce aranja instrumentele și ajusta luminile. Amândoi

priveau corpul lui Richard Yeager cu privirea rece a unor oameni de știință. Rigiditatea cadaverică dispăruse de când Rizzoli văzuse cadavrul ultima dată, și doctorul Yeager zăcea acum moale pe masă. Banda adezivă fusese tăiată, șortul scos de pe el și majoritatea sângelui curățat de pe piele. Stătea cu brațele moi pe lângă corp, amândouă mâinile umflate și vinete, ca niște mănuși de culoarea vânătăilor, de la combinația dintre legăturile strânse și lividitatea morții. Dar ceea ce atrăgea atenția tuturor celor prezenți era tăietura de pe gât. — Lovitura de grație, zise Isles și măsură cu o riglă dimensiunile rănii. Paisprezece centimetri. — Ce ciudat, nu pare chiar așa de adâncă, afirmă Korsak. — Pentru că tăietura a fost făcută de-a lungul liniilor Langer. Tensiunea pielii trage marginile laolaltă, așa că rana nu se deschide aproape deloc. E mai adâncă decât pare. — Spatulă? întrebă Yoshima. — Mersi, zise Isles și introduse cu grijă plăcuța rotunjită de lemn în rană, murmurând ca pentru sine: Spune aaa… — Ce naiba? făcu Korsak. — Măsor adâncimea rănii. Aproape cinci centimetri. Isles luă apoi o lupă și se uită cu atenție la tăietura roșie din carne. Artera carotidă stângă și jugulara stângă au fost amândouă secționate. Și traheea a fost incizată. Nivelul penetrării traheale, imediat sub cartilajul tiroid, îmi sugerează că prima dată gâtul a fost întins, și tăietura a fost făcută după aceea. Își ridică privirea spre cei doi detectivi. Subiectul vostru necunoscut a tras în spate capul victimei și apoi a făcut o incizie foarte hotărâtă. — O execuție, zise Korsak. Rizzoli își aminti cum văzuseră la lumina Crimescope-ului lucirea firelor de păr ce aderaseră de peretele stropit cu sânge. Părul doctorului Yeager, smuls din scalp în momentul când lama i-a tăiat carnea. — Ce fel de lamă? întrebă ea. Isles nu răspunse imediat la întrebare. Se întoarse în schimb spre Yoshima. — Bandă scotch. — Am pus deja câteva bucăți aici. — Eu o să aproximez marginile. Tu pune banda. Korsak scoase un hohot de râs uimit când își dădu seama ce aveau de gând să facă. — Îl lipiți la loc? Isles îi aruncă o privire de amuzament sec. — Ai prefera Super Glue? — Și asta o să-i țină capul, sau ce? — Ei, asta-i bună, detective. O bandă scotch nu ți-ar ține nici ție capul. Se uită prin lupă și dădu din cap. Așa e bine, Yoshima. Acum pot să văd. — Ce să vezi? întrebă Korsak. — Minunile benzii scotch. Detectiv Rizzoli, m-ai întrebat ce fel de lamă a folosit. — Te rog, spune-mi că nu un bisturiu. — Nu, nu un bisturiu. Hai să vezi singură. Rizzoli se apropie de lupă și se uită la rană. Marginile incizate fuseseră lipite de banda transparentă și acum vedea o aproximare mai clară a formei armei pe secțiune transversală. De-a lungul unei margini a inciziei erau niște striații paralele.

— O lamă zimțată, zise ea. — La prima vedere, așa pare. Rizzoli se uită în sus și întâlni privirea vag provocatoare a lui Isles. — Dar nu e? — Marginea tăiată în sine nu e crestată, pentru că cealaltă margine a inciziei e absolut netedă. Și observi cum aceste zgârieturi paralele apar numai de-a lungul unei treimi din incizie? Nu pe întreaga lungime. Zgârieturile astea au fost făcute în momentul când lama a fost scoasă afară. Criminalul și-a început tăietura sub falca stângă și a tăiat înspre mijlocul gâtului, sfârșind incizia la marginea opusă a inelului traheal. Zgârieturile apar când și-a terminat tăietura și a răsucit ușor lama ca să o scoată afară. — Deci ce a cauzat zgârieturile? — Nu marginea de tăiat. Arma aceasta are zimți pe marginea opusă și ei au făcut zgârieturile paralele în momentul când a scos arma afară. Acest fenomen e tipic la cuțitele tip Rambo sau de supraviețuire, zise ea, uitându-se la Rizzoli. Ceva folosit de un vânător. Un vânător. Rizzoli se uită la mușchii solizi ai lui Richard Yeager și se gândi: „Ăsta nu e un bărbat care să se complacă umil în rolul de pradă”. — OK, stai să văd dac-am înțeles, zise Korsak. Victima asta, doctor Halterofilu’, îl vede pe criminal că scoate ditamai cuțitul lui Rambo. Și el stă cuminte pe loc și-l lasă să-i taie gâtul? — Avea mâinile și picioarele legate, spuse Isles. — Ce-are a face? Și să fi fost legat fedeleș ca Tutankhamon, orice bărbat cu sânge-n vine s-ar zbate ca un diavol. — Are dreptate, fu de acord Rizzoli. Chiar dacă ai mâinile și picioarele legate, tot poți lovi cu picioarele. Poți lovi și cu capul la urma urmei. Dar el a stat pur și simplu acolo, rezemat de perete. Doctorița Isles se îndreptă de spate. Pentru o clipă nu zise nimic, rămase nemișcată într-o atitudine regală, ca și cum halatul chirurgical de pe ea era o robă sacerdotală. Se uită la Yoshima. — Dă-mi un prosop ud. Îndreaptă lumina încoace. Hai să-l ștergem bine și să trecem peste tot corpul. Centimetru cu centimetru. — Și ce căutăm? întrebă Korsak. — Vă spun când văd. Câteva momente mai târziu, când Isles ridică brațul drept, zări urmele într-o parte a pieptului. Sub lupă se vedeau două umflături mici și roșii. Isles trecu peste piele cu degetul înmănușat. — Pustule, zise ea. E un Lewis Triple Response. — Un ce fel de Lewis? întrebă Rizzoli. — Lewis Triple Response. E un efect-semnătură lăsat pe piele. Prima dată se văd eriteme – puncte roșii – și apoi o inflamație provocată de dilatarea arteriolară cutanată. Și în cele din urmă, în al treilea stadiu, apar pustule din cauza permeabilității vasculare crescute. — Mie mi se pare că e o urmă de pistol cu electroșocuri, zise Rizzoli. Isles încuviință. — Exact. Aceasta e reacția clasică a pielii la un șoc electric de la un aparat de acest fel. Cu siguranță l-a făcut incapabil să se apere. Zap! și și-a pierdut tot controlul neuromuscular. Și asta cu siguranță pentru suficient timp să-i lege mâinile și picioarele.

— Cât timp durează urmele astea de obicei? — Pe un subiect viu, în mod normal dispar în aproximativ două ore. — Și pe un subiect mort? — Moartea oprește procesul epidermic. De aceea se mai vede încă. Deși foarte slab. — Deci a murit în mai puțin de două ore după ce a primit acest șoc? — Corect. — Dar un pistol cu electroșocuri nu te pune la pământ decât pentru câteva minute, zise Korsak. Cinci, maximum zece. Ca să-l țină așa, trebuia să-l mai șocheze o dată. — Și de aceea vom continua să căutăm și alte urme, zise Isles. Mută lumina mai jos pe trup. Raza ilumină nemiloasă organele genitale ale lui Richard Yeager. Până în momentul acela Rizzoli evitase să se uite la acea regiune a anatomiei lui. Întotdeauna i se păruse o intruziune crudă să se holbeze la organele sexuale ale unui cadavru, o umilință și o degradare în plus pentru corpul victimei. Acum lumina era focalizată pe penisul moale și pe scrot și violarea lui Richard Yeager părea completă. — Mai sunt și alte urme, zise Isles, ștergând o pată de sânge ca să le arate pielea. Aici, pe parte de jos a abdomenului. — Și pe coapsă, rosti încet Rizzoli. Isles își ridică privirea. — Unde? Rizzoli arătă urmele evidente aflate la stânga scrotului victimei. „Deci acestea au fost ultimele momente îngrozitoare de viață ale lui Richard Yeager”, se gândi ea. Perfect treaz și conștient, dar nu se putea mișca. Nu se putea apăra. Mușchii puternici, orele de exerciții fizice nu însemnaseră nimic în cele din urmă, pentru că trupul nu-l asculta. Mâinile și picioarele îi atârnau inutile, scurtcircuitate de furtuna electrică ce-i străfulgerase prin sistemul nervos. Fusese târât din dormitorul lui, neajutorat ca o vită paralizată dusă la abator. Rezemat de perete, martor a ceea ce urmase. Dar efectul pistolului paralizant e scurt. În curând mușchii tresar; degetele i se încleștează în pumni. Privește chinul prin care trece soția sa și furia turbată îi inundă trupul de adrenalină. De data asta, mușchii îl ascultă când se mișcă. Încearcă să se ridice, dar zăngănitul ceștii ce-i cade din poală îl trădează. Nu e necesar decât un nou electroșoc și se prăbușește disperat, ca Sisif prăvălindu-se de pe deal. Rizzoli se uită la chipul lui Richard Yeager, la pleoapele întredeschise, și se gândi la ultimele imagini pe care le înregistrase creierul său. Propriile picioare, întinse inutile în fața lui. Soția sa zăcând înfrântă pe covorul bej. Și un cuțit, în mâinile vânătorului, apropiinduse să-l omoare. • În living e gălăgie, bărbații se mișcă asemenea unor fiare închise în cușcă, ceea ce și sunt. Televizorul urlă și scările metalice ce duc la primul etaj de celule zdrăngăne cu fiecare pas. Nu suntem niciodată scăpați din ochi de gardieni. Camerele de supraveghere sunt peste tot, la dușuri, chiar și în zona toaletelor. De la geamurile stației gardienilor, paznicii noștri se uită în jos la noi cum stăm aici în puț într-o învălmășeală. Pot să ne vadă fiecare mișcare. Centrul Corecțional Souza-Baranowski este o unitate de nivelul șase, cel mai nou din sistemul de Instituții Corecționale Massachusetts, și este o minune a tehnicii. Încuietorile sunt fără chei, operate de calculatoarele aflate în turnul de pază. Comenzile ne sunt

transmise de voci impersonale prin interfoane. Ușa fiecărei celule poate fi deschisă și închisă prin acces la distanță, fără prezența vreunei ființe omenești. Sunt zile în care mă întreb dacă gardienii noștri sunt oameni din carne și oase sau dacă siluetele pe care le vedem în spatele sticlei sunt doar roboți antropomorfi, trunchiuri ce se răsucesc și capete ce se înclină ușor. Dar fie că sunt oameni, fie că sunt mașini, sunt privit; însă asta nu mă deranjează, din moment ce nu pot să-mi vadă în minte; nu pot să intre în peisajul întunecat al fanteziilor mele. Locul acela îmi aparține numai mie. Stau în living, uitându-mă la televizor la știrile de la ora șase și mă plimb exact prin acest peisaj. Crainica de la știri, care zâmbește pe ecran, călătorește împreună cu mine. Îmi imaginez părul ei negru ca o pată întunecată pe pernă. Văd transpirația sclipind pe pielea ei. Și în lumea mea, nu zâmbește; oh, nu, are ochii mari, cu pupilele dilatate ca niște puțuri fără fund, cu buzele trase într-un rictus de groază. Asta-mi imaginez uitându-mă la crainica drăguță cu sacoul ei verde ca de jad. Îi văd zâmbetul, îi aud vocea frumos modulată, și mă întreb cum ar suna urletele ei. Apoi apare o nouă imagine la televizor, și toate gândurile despre crainică îmi dispar. Un reporter stă în fața casei din Newton a doctorului Richard Yeager. Cu o voce sobră, reporterul spune cum, la două zile de la uciderea doctorului și răpirea soției sale, încă nu s-a făcut nicio arestare. Deja cunosc bine cazul doctorului Yeager și al soției lui. Acum mă aplec înainte, uitându-mă atent la ecran, așteptând o imagine cu ea. În sfârșit o văd. Camera s-a răsucit către casă și o prinde într-un prim-plan în momentul în care iese pe ușă. Un bărbat masiv iese imediat în urma ei. Rămân în curtea din față câteva clipe să vorbească, fără să-și dea seama că în acel moment cameramanul a focalizat camera pe ei. Bărbatul pare grosolan și porcin, cu fălcile atârnânde și părul extrem de rar pieptănat peste craniul lucios. Lângă el, ea pare mică și imaterială. A trecut multă vreme de când am văzuto ultima dată și pare mult schimbată. Oh, părul îi e și acum o coamă nesupusă de bucle negre și iar poartă unul dintre costumele ei bleumarin, cu sacoul atârnându-i prea larg pe umeri, croiala nearătând deloc bine pe silueta ei micuță. Dar are fața diferită. Mai demult era pătrățoasă și încrezătoare în sine, nu deosebit de frumoasă, dar totuși impresionantă, datorită inteligenței sclipitoare din ochi. Acum însă pare epuizată și tulburată. A slăbit. Îi văd umbre noi pe chip, în umerii obrajilor. Dintr-odată observă camera de televiziune și se uită fix, drept la mine, cu ochii părând să mă vadă, așa cum o văd și eu, de parcă ar sta în fața mea în carne și oase. Avem un trecut împreună, eu și ea, o experiență împărtășită, atât de intimă, că suntem legați pentru totdeauna ca niște amanți. Mă ridic de pe canapea și mă duc lângă televizor. Îmi pun mâna pe ecran. Nu ascult cuvintele reporterului; nu sunt concentrat decât asupra feței ei. Mica mea Janie. Și acum te mai supără mâinile? Îți mai freci încă palmele, așa cum ai făcut în sala de judecată, ca și cum ai încerca să-ți scoți o așchie prinsă în carne? Și tu te gândești la cicatrice așa ca mine, ca la niște dovezi de dragoste? Mici amintiri ale considerației înalte pe care o simt pentru tine? — Du-te dracului din fața televizorului! Nu văd nimic! strigă cineva. Nu mă mișc. Stau în picioare în fața ecranului, atingându-i fața, amintindu-mi cum s-au uitat în sus la mine cu supunere ochii ei negri ca de cărbune. Amintindu-mi netezimea pielii ei. Piele perfectă, neîmpodobită nici măcar de o urmă vagă de machiaj.

— Hei, dobitocule, mișcă odată! Dintr-odată a dispărut de pe ecran. Crainica în costumul verde jad vorbește iar. Acum doar un minut, mă mulțumisem cu manechinul acesta bine îngrijit în fanteziile mele. Acum însă mă șochează cât de insipidă e, doar un chip drăguț obișnuit, doar un gât zvelt. N-a trebuit decât o privire fugară asupra lui Jane Rizzoli ca să-mi amintesc ce înseamnă o pradă merituoasă. Mă întorc pe canapea și începe o reclamă la automobilele Lexus. Dar nu mă mai uit la televizor. Îmi amintesc în schimb cum a fost să mă plimb liber. Să merg pe străzile orașului, inhalând parfumurile femeilor care treceau pe lângă mine. Nu compozițiile chimice florale ce se vând în sticluțe, ci parfumul adevărat al transpirației unei femei sau al părului ei încălzit de soare. În zilele de vară, mă alăturam altor pietoni care așteptau să se schimbe în verde culoarea semaforului. În aglomerația unui colț de stradă plin de oameni, cine ar observa că bărbatul de lângă tine s-a aplecat mai aproape să-ți miroasă părul? Cine ar observa că bărbatul de lângă tine se uită fix la gâtul tău, marcând în minte punctele de puls, acolo unde știe că pielea îți miroase cel mai dulce? Dar niciuna nu observa. Semaforul se făcea verde. Mulțimea începea să se miște. Și femeia se ducea, fără să știe, fără să bănuiască măcar că vânătorul i-a luat urma. • — Faptul că i-a împăturit cămașa de noapte nu înseamnă în sine că avem de-a face cu un imitator, zise doctorul Lawrence Zucker. Aceasta e doar o demonstrație de putere. Ucigașul își arată controlul asupra victimelor. Asupra scenei crimei. — În felul în care o făcea Warren Hoyt, spuse Rizzoli. — Și alți criminali au făcut asta. Nu e o chestie unică, numai a Chirurgului. Doctorul Zucker o privea cu o sclipire ciudată, aproape sălbatică, în ochi. Era psiholog criminolog la Universitatea Northeastern și era chemat frecvent pentru consultanță la Departamentul de Poliție Boston. Lucrase cu echipa de la Omucideri în timpul anchetei asupra Chirurgului cu un an în urmă, și profilul psihologic pe care-l făcuse despre ucigașul necunoscut la vremea aceea se dovedise ciudat de corect. Uneori, Rizzoli se întreba cât de normal era Zucker însuși. Numai un om familiarizat intim cu teritoriul răului se putea infiltra atât de adânc în mintea unuia ca Warren Hoyt. Nu se simțise niciodată în largul ei în prezența acestui om, a cărui voce șireată și șoptită și ale cărui priviri intense și fixe o făceau mereu să se simtă invadată și vulnerabilă. Dar era unul dintre puținii oameni care-l înțelegeau cu adevărat pe Hoyt; probabil va înțelege și un imitator al lui. — Nu e doar cămașa împăturită, zise Rizzoli. Mai sunt și alte asemănări. S-a folosit banda adezivă pentru a lega victima. — Din nou, nu e o chestie unică. Nu te-ai uitat niciodată la serialul acela de la televizor, MacGyver? Ne-a arătat o mie și una feluri de a folosi banda adezivă. — Intrare nocturnă printr-o fereastră. Victimele surprinse în pat… — Când sunt cel mai vulnerabile. E un moment logic de atac. — Și o singură tăietură de-a latul gâtului. Zucker ridică din umeri. — E o metodă tăcută și eficientă de a ucide. — Dar dacă le aduni pe toate laolaltă – cămașa împăturită; banda adezivă; metoda de intrare; lovitura de grație… — Ceea ce obții este un subiect necunoscut care alege niște strategii destul de obișnuite.

Chiar și ceașca din poala victimei – e o variațiune la ceea ce s-a mai făcut și înainte, de către violatorii în serie. Mulți au așezat o farfurie sau alte vase pe soț. Dacă acesta se mișcă, porțelanul cade și-l avertizează pe violator. Acestea sunt strategii obișnuite pentru că funcționează. Frustrată, Rizzoli scoase fotografiile de la scena crimei din Newton și le așeză pe biroul lui. — Încercăm să găsim o femeie dispărută, doctore Zucker. Până acum n-avem nicio pistă. Nici nu vreau să mă gândesc prin ce trece ea acum – asta dacă e încă în viață. Așa că uită-te bine la astea. Spune-mi despre criminalul ăsta. Spune-mi cum să-l găsim. Cum s-o găsim pe ea. Doctorul Zucker își puse ochelarii pe ochi și ridică prima fotografie. Nu zise nimic, se uită numai la ea un moment, apoi se întinse după următoarea fotografie din șir. Singurele sunete erau scârțâitul fotoliului de piele și murmurul său ocazional de interes. Prin fereastra biroului său, Rizzoli vedea campusul Universității Northeastern, aproape gol în această zi de vară. Foarte puțini studenți erau întinși pe iarbă, cu rucsacuri și cărți risipite în jurul lor. Simțea că-i invidiază pe acești studenți, le invidia zilele lipsite de griji și inocența. Credința oarbă în viitor. Și nopțile neîntrerupte de vise întunecate. — Zici c-ați găsit materie seminală, spuse doctorul Zucker. Își întoarse cu reticență privirea de la priveliștea studenților care stăteau la soare. — Da. Pe covorul acela oval din fotografie. Laboratorul a confirmat că e un tip diferit de sânge de cel al soțului. Au introdus ADN-ul în baza de date CODIS. — Drept să spun, mă îndoiesc că suspectul nostru e așa de neglijent, încât să fie identificat dintr-o bază de date națională. Nu, pun pariu că ADN-ul lui nu e în CODIS. Și pariez că n-a lăsat nici amprente, mai zise el, ridicându-și privirea de la fotografie. — N-a apărut nimic în AFIS. Din păcate, familia Yeager a avut cel puțin cincizeci de vizitatori în casă după înmormântarea mamei doamnei Yeager. Ceea ce înseamnă că avem de-a face cu o mulțime de amprente neidentificate. Zucker se uită la fotografia doctorului Yeager, prăbușit lângă peretele stropit de sânge. — Crima asta a avut loc în Newton. — Da. — Nu e o anchetă la care e normal să iei parte dumneata. De ce ești implicată? Își ridică din nou privirea, cu ochii fixați într-ai ei cu o intensitate tulburătoare. — M-a rugat detectivul Korsak… — Care este nominal la conducerea anchetei. Corect? — Corect. Însă… — Nu sunt destule crime în Boston care să te țină ocupată, doamnă detectiv? De ce simți nevoia să te ocupi de asta anume? Rizzoli se holbă la el, simțindu-se ca și cum doctorul i s-ar fi furișat cumva în creier, și acum cotrobăia pe acolo, căutând punctul cel mai sensibil ca s-o chinuie. — Ți-am spus, repetă ea. E posibil ca femeia să fie încă în viață. — Și vrei s-o salvezi. — Și dumneata nu vrei asta? se răsti ea înapoi. — Sunt curios, zise Zucker, nederanjat de furia ei. Ai discutat cu cineva despre cazul Hoyt? Vreau să spun, despre impactul pe care l-a avut asupra dumitale, personal? — Nu sunt sigură că știu la ce te referi.

— Ai primit vreo consiliere? — Mă întrebi dacă am fost la psihiatru? — Sunt sigur că a fost o experiență îngrozitoare, ce ți s-a întâmplat atunci. Warren Hoyt ți-a făcut lucruri ce l-ar bântui pe orice polițist. Ți-a lăsat cicatrice, emoționale și fizice. Majoritatea oamenilor ar suferi de traume îndelungate. Amintiri neașteptate, coșmaruri. Depresie. — Amintirile nu sunt o plăcere. Dar mă descurc. — Ăsta a fost întotdeauna felul dumitale, nu? Să rămâi tare în fața a orice. Să nu te plângi niciodată. — Și eu mă plâng de diverse chestii exact la toată lumea. — Dar niciodată de ceva ce ar putea să te facă să pari slabă. Sau vulnerabilă. — Nu suport smiorcăiții. Refuz să fiu eu însămi o smiorcăită. — Nu vorbesc despre smiorcăială. Vorbesc despre a fi destul de cinstit cu tine însuți și să recunoști că ai probleme. — Ce probleme? — Spune-mi dumneata, doamnă detectiv. — Nu, spune-mi dumneata. Din moment ce pari să crezi că sunt dată peste cap. — N-am spus așa. — Dar ai gândit așa. — Dumneata ești cea care a folosit expresia „dată peste cap”. Așa te simți? — Ascultă, am venit aici pentru asta, zise ea, arătând fotografiile de la locul crimei din casa Yeager. De ce discutăm acum despre mine? — Pentru că atunci când te uiți la aceste fotografii, nu-l vezi decât pe Warren Hoyt. Așa că mă întrebam de ce. — Cazul acela s-a închis. Am trecut peste asta. — Sigur? Chiar ai trecut? Întrebarea pusă cu o voce foarte joasă o făcu să tacă. Era supărată pe el pentru întrebările lui. Era supărată cel mai mult pe faptul că recunoscuse un adevăr pe care ea nu putea să-l recunoască. Warren Hoyt lăsase într-adevăr cicatrice. Nu trebuia decât să se uite la mâinile ei ca să-și aducă aminte de rănile pe care i le făcuse. Dar cele mai grave răni nu erau cele fizice. Ceea ce pierduse vara trecută, în acea pivniță întunecată, era senzația ei de invincibilitate. Încrederea în sine. Warren Hoyt o învățase cât de vulnerabilă era de fapt. — Nu am venit aici să vorbesc despre Warren Hoyt, zise ea. — Și totuși el e motivul pentru care ești aici. — Nu. Sunt aici pentru că văd paralele între acești doi ucigași. Și nu sunt singura care le vede. Detectivul Korsak vede și el acest lucru. Așa că hai să nu ne abatem de la subiect, bine? Doctorul Zucker o privi cu un zâmbet blând. — Bine. — Deci ce poți să-mi spui despre acest criminal? întrebă ea, lovind fotografiile cu vârful degetului. Ce poți să-mi spui despre el? Zucker se concentră asupra imaginii doctorului Yeager. — Suspectul dumitale e, evident, organizat. Dar deja știai asta. A venit la locul faptei complet pregătit. Tăietorul de sticlă, pistolul paralizant, banda adezivă. A reușit să imobilizeze cuplul atât de rapid, încât te face să te gândești… Nu cumva mai era și un al

doilea suspect? întrebă el uitându-se la ea. Un partener? — Nu există decât un singur set de urme de picior. — Înseamnă că băiatul vostru e foarte eficient. Și meticulos. — Dar și-a lăsat sperma pe covor. Ne-a înmânat cheia identității lui. Asta este o greșeală al naibii de mare. — Da, așa e. Și cu siguranță o știe foarte bine. — Și atunci de ce a violat-o chiar acolo, în casă? De ce n-a făcut-o mai târziu, într-un loc mai sigur? Dacă e așa de organizat încât să reușească să intre în casă și să-l controleze pe soț… — Poate ăsta era, de fapt, scopul. — Poftim? — Gândește-te numai. Doctorul Yeager stă acolo, legat și neajutorat. Forțat să privească în timp ce un alt bărbat îi ia în posesie proprietatea lui. — Proprietatea, repetă ea. — În mintea criminalului, asta este, de fapt, femeia. Proprietatea altui bărbat. Majoritatea prădătorilor sexuali nu riscă să atace un cuplu. Aleg o femeie singură, o țintă ușoară. Un bărbat de față poate face totul să fie mult mai periculos pentru el. Și totuși, subiectul acesta a știut cu siguranță că va fi și soțul de față. Și a venit pregătit pentru el. Poate fi asta parte din plăcerea lui, din motivația lui? Faptul că are un public? Un public de o persoană. Rizzoli se uită la fotografia lui Richard Yeager, rezemat de perete. Da, aceasta fusese și impresia ei imediat ce intrase în cameră. Privirea lui Zucker se mută la fereastră. Trecu un moment. Când vorbi din nou, avea vocea scăzută și somnoroasă, de parcă vorbea într-o stare de visare. — Nu e vorba decât de putere. Și control. Despre dominarea unei alte persoane. Nu numai femeia, ci și bărbatul. Poate prezența bărbatului e, de fapt, ceea ce-l excită mai tare, parte vitală a fanteziei sale. Criminalul nostru cunoaște riscurile, și totuși nu se poate abține să nu acționeze pe baza impulsurilor sale. Fanteziile lui îl controlează, și el, la rândul lui, controlează victimele. E atotputernic. Dominatorul. Dușmanul lui stă imobilizat și neajutorat, și subiectul nostru face ceea ce au făcut întotdeauna armatele victorioase. Și-a capturat trofeul. Violează femeia. Plăcerea îi e mărită de înfrângerea completă a doctorului Yeager. Atacul ăsta e mai mult decât simplă agresiune sexuală; e o demonstrație de putere masculină. Victoria unui bărbat asupra altui bărbat. Cuceritorul care-și ia prada. Afară, studenții de pe peluză își adunau lucrurile și-și scuturau iarba de pe haine. Soarele de după-amiază scălda totul într-un auriu cețos. Și ce îi aștepta astăzi pe acești studenți? se întrebă Rizzoli. Poate o seară de huzur și conversație, pizza și bere. Și un somn sănătos, fără coșmaruri. Somnul inocenților. „Ceea ce eu n-o să mai am niciodată.” Îi sună telefonul mobil. — Scuză-mă, zise ea, și deschise telefonul. O suna Erin Volchko, de la laboratorul unde se examinau părul, fibrele și celelalte probe prelevate la locul crimei. — Am examinat fâșiile de bandă adezivă luate de pe corpul doctorului Yeager, începu Erin. I-am trimis deja prin fax un raport detectivului Korsak. Dar știu că voiai să știi și tu. — Ce-ai găsit? — Câteva fire scurte de păr castaniu au fost prinse în adeziv. Păr de pe picioare și mâini,

smulse când s-a îndepărtat banda adezivă de pe el. — Fibre? — Și fibre. Dar aici apare o chestie într-adevăr interesantă. Pe fâșia luată de pe gleznele victimei, era un fir de păr castaniu-închis, lung de douăzeci și unu de centimetri. — Soția lui e blondă. — Știu. De aceea e atât de interesant firul acesta. „Subiectul, se gândi Rizzoli. E de la criminal.” — Sunt și celule epiteliale? întrebă ea. — Da. — Deci putem verifica ADN-ul din firul acela, să-l comparăm cu materia seminală… — Nu se va potrivi cu materia seminală. — De unde știi? — Pentru că e imposibil ca firul acesta să fie al criminalului, zise Erin și făcu o pauză. Decât dacă e un zombi.

• PATRU • Pentru detectivii Departamentului de omucideri al Poliției din Boston, o vizită la laboratorul de criminalistică însemna o plimbare scurtă printr-un coridor scăldat de soare în aripa de sud din Schroeder Plaza. Rizzoli străbătuse acest coridor de nenumărate ori, cu privirea rătăcindu-i deseori la ferestrele ce dădeau în cartierul Roxbury, atât de plin de probleme, unde magazinele erau baricadate noaptea cu bare metalice și lacăte și fiecare mașină parcată era echipată cu un dispozitiv de blocare a volanului. Astăzi însă, era stăpânită complet de căutarea răspunsurilor la întrebările ei și nu aruncă nici măcar o privire în jur, îndreptându-se în schimb glonț către Camera S269, laboratorul de păr, fibre și alte probe. În această încăpere fără ferestre, plină până la refuz cu microscoape și un cromatograf Gammatech cu prismă de gaz, criminalista Erin Volchko era stăpâna absolută. Neavând acces la lumina soarelui și la priveliști naturale, își concentra în schimb privirea pe lumea de sub obiectivul microscopului, și avea ochii mijiți în încruntarea perpetuă a celor care se uită prea mult printr-un aparat optic. Când Rizzoli intră în cameră, Erin se răsuci pe scaun să o întâmpine. — Tocmai l-am pus la microscop pentru tine. Hai să vezi. Rizzoli se așeză pe scaun și se uită prin ocular. Văzu un fir de păr întins orizontal pe câmpul obiectivului. — Acesta e firul acela lung și castaniu pe care l-am luat de pe banda adezivă de pe gleznele doctorului Yeager, zise Erin. E singurul asemenea fir prins în adeziv. Celelalte erau fire scurte de păr de pe mâinile și picioarele victimei, plus un fir de pe capul victimei, în banda de pe gură. Dar firul ăsta lung e orfan. Și e foarte misterios. Nu se potrivește nici cu părul de pe capul victimei și nici cu firele de păr de pe peria soției. Rizzoli mișcă lama microscopului, studiind întreaga lungime a firului. — Și este sigur de om? — Da, e de om. — Și atunci de ce nu poate fi al criminalului? — Uită-te la el. Spune-mi ce vezi. Rizzoli se gândi puțin, amintindu-și tot ceea ce învățase despre examinarea firelor de păr. Știa că Erin avea cu siguranță un motiv s-o facă să treacă atât de sistematic prin acest proces; îi auzea clar entuziasmul din voce. — Firul acesta e curbat, gradul de curbare de aproximativ 0,1 sau 0,2. Și ai zis că lungimea firului e de aproximativ douăzeci și unu de centimetri. — E între limitele obișnuite la o femeie, zise Erin. Destul de lung însă pentru un bărbat. — Lungimea e ceea ce te deranjează? — Nu. Lungimea nu spune sexul subiectului. — Și atunci pe ce trebuie să mă concentrez? — Capătul proxim. Rădăcina. Observi ceva ciudat? — Capătul cu rădăcina pare puțin zdrențuit. Aproape ca o perie. — Exact ăsta e cuvântul pe care l-aș folosi și eu. Se numește rădăcină în formă de perie. E o colecție de fibrile corticale. Examinând rădăcina, putem estima stadiul de creștere în care se afla firul de păr. Vrei să încerci să ghicești?

Rizzoli se uită din nou asupra rădăcinii bulboase, cu teaca subțire ca de mătase. — Este ceva transparent agățat de rădăcină. — O celulă epitelială, zise Erin. — Asta înseamnă că era în creștere activă. — Da. Rădăcina în sine e ușor mărită, așa că firul acesta era în stare târzie de anageneză. Tocmai își termina faza de creștere activă. Și celula aceea epitelială ne-ar putea da ADN-ul. Rizzoli își înălță capul și se uită la Erin. — Nu înțeleg ce-are asta a face cu un zombi. Erin râse ușor. — Nu am vrut s-o iei de bună întru totul. — Ce-ai vrut să spui, atunci? — Mai uită-te o dată la firul de păr. Urmărește-l în cealaltă direcție de rădăcină. Rizzoli se uită încă o dată în microscop și focaliză imaginea pe un segment mai întunecat al firului de păr. — Culoarea nu e uniformă, zise ea. — Continuă. — Văd o bandă neagră pe fir, la mică distanță de rădăcină. Ce este? — Se numesc benzi distale de rădăcină, zise Erin. Acolo intră ductele glandei sebacee în folicul. Secrețiile glandei sebacee includ enzime ce efectiv dezintegrează celulele cafenii, într-un fel de proces digestiv. Asta cauzează umflarea și apariția benzilor negre lângă rădăcina firelor. Asta am vrut să vezi. Banda distală. Asta elimină orice posibilitate ca acest fir de păr să provină de la criminalul vostru. Poate că i-a picat de pe haine. Dar nu de pe cap. — De ce nu? — Bandarea distală și capătul rădăcină în formă de perie sunt amândouă schimbări postmortem. Rizzoli își ridică brusc capul. Se holbă la Erin. — Post-mortem? — Exact. Firul acesta provine de la un scalp în stare de descompunere. Schimbările din fir sunt clasice, și sunt extrem de specifice pentru procesul de descompunere. Așa că, în afară de cazul în care criminalul tău s-a ridicat din mormânt, firul ăsta nu putea să provină de pe capul lui. Rizzoli avu nevoie de un moment ca să-și regăsească vocea. — Și de cât timp trebuia să fie mort? Pentru ca părul să prezinte aceste schimbări? — Din nefericire, apariția benzii nu ne ajută în stabilirea intervalului post-mortem. Putea fi smuls din scalpul mortului oricând, de la opt ore la mai multe săptămâni de la moarte. Chiar și părul din cadavre îmbălsămate cu mai mulți ani în urmă tot așa ar arăta. — Dar dacă smulgi părul cuiva în timp ce e încă în viață? apoi lași firele de păr așa pentru o vreme? Ar apărea schimbările astea? — Nu. Aceste schimbări de descompunere nu apar decât dacă firele rămân pe scalpul victimei moarte. Trebuie să fie smulse mai târziu, după moarte. Erin întâlni privirea uluită a lui Rizzoli. Subiectul tău necunoscut a avut contact cu un cadavru. A luat firul de păr pe haine, apoi l-a trecut pe banda adezivă, în timp ce lega gleznele doctorului Yeager. — Mai are o victimă, rosti Rizzoli încet.

— Asta e o posibilitate. Aș vrea să-ți propun încă una. Erin se duse la altă masă și se întoarse cu o mică tavă pe care era o secțiune de bandă adezivă așezată cu partea adezivă în sus. — Bucata asta a fost luată de pe încheieturile mâinilor doctorului Yeager. Vreau să ți-o arăt sub raze ultraviolete. Stinge lumina de acolo, te rog. Rizzoli se duse la întrerupătorul de pe perete. În întunericul brusc, micul aparat de ultraviolete emitea un albastru-verde straniu. Era o sursă de lumină mult mai slabă decât aparatul Crimescope pe care-l folosise Mick la reședința familiei Yeager, dar când raza sa acoperi banda adezivă, dezvălui totuși niște detalii surprinzătoare. Banda adezivă lăsată în locul unde se desfășurase o crimă poate fi o adevărată comoară ascunsă pentru detectivi. Fibre, fire de păr, amprente digitale, chiar și ADN-ul criminalului poate rămâne în celule epidermice lipite de bandă. Sub razele ultraviolete, Rizzoli vedea acum particule de praf și câteva fire scurte de păr. Și, de-a lungul unei margini a benzii, ceea ce părea a fi un tiv subțire de fibre. — Vezi cum fibrele astea de la capăt sunt continue? zise Erin. Se continuă pe întreaga lungime a benzii adezive de pe încheieturile și gleznele lui. Aproape că seamănă cu un artefact al fabricantului. — Și nu sunt? — Nu, nu sunt. Dacă așezi o rolă de bandă adezivă pe o parte, urme din suprafață, ori de ce fel este ea, aderă de marginile lipicioase. Acestea sunt fibre din acea suprafață. Oriunde mergem, luăm cu noi urme ale mediului nostru înconjurător. Și mai târziu lăsăm aceste urme în alte locuri. Așa a făcut și subiectul vostru. Erin aprinse lumina și Rizzoli clipi din cauza intensității neașteptate. — Ce fel de fibre sunt astea? — O să-ți arăt, zise Erin, îndepărtând lamela cu firul de păr și înlocuind-o cu alta. Uită-te la asta. O să-ți explic eu ce vezi. Rizzoli se uită prin microscop și văzu o fibră de culoare întunecată, răsucită în formă de C. — Aceasta e de la marginea benzii adezive, spuse Erin. Am folosit aer fierbinte presurizat ca să desfac diferitele straturi de bandă. Aceste fibre bleumarin apar pe întreaga lungime. Acum hai să-ți arăt o secțiune transversală, zise Erin, luând un dosar din care scoase o fotografie. Așa arată sub un microscop cu scanare electronică. Vezi cum fibra are o formă delta? Ca un mic triunghi? Este fabricată așa ca să reducă aderarea murdăriei. Forma asta delta este caracteristică la fibrele de covor. — Deci este un material făcut de om? — Exact. — Și birefringența? Rizzoli știa că trecând printr-o fibră sintetică, lumina iese deseori polarizată în două planuri diferite, ca și cum ar trece printr-un cristal. Refracția dublă se numește birefringență. Fiecare tip de fibră are un index caracteristic, ce poate fi măsurat cu un microscop polarizant. — Această fibră albastră are un index de birefringență de 0,063, zise Erin. — Și asta e caracteristic la vreo substanță anume? — Nailon șase, șase. Folosit de obicei la covoare, pentru că e rezistent la pete, la uzură, și e tare. La fibra aceasta anume, forma secțiunii transversale a fibrei și spectrograma prin

infraroșu se potrivesc cu un produs Dupont numit Antron, folosit în fabricarea covoarelor. — Și e bleumarin? întrebă Rizzoli. Majoritatea oamenilor nu ar alege culoarea asta în casă. Sună mai degrabă a covor de mașină. Erin încuviință. — De fapt, culoarea asta, numărul 802 albastru, este oferită de multă vreme ca opțiunea standard pentru mașinile americane de lux. Cadillac și Lincoln, de exemplu. Rizzoli înțelese imediat unde voia să ajungă. — Cadillac fabrică și dricuri. — Și Lincoln, zâmbi Erin. Amândouă se gândeau la același lucru: „Ucigașul e o persoană care lucrează cu cadavre”. Rizzoli se gândi la toți oamenii care ar putea intra în contact cu morții. Polițiștii și medicii legiști chemați la locul unei morți. Doctorul patolog și asistenții săi. Îmbălsămătorul și directorul casei funerare. Restauratorul, cel care spală capul mortului și-l machiază, ca să fie prezentabil în fața celor dragi pentru ultima dată. Morții trec pe la un șir întreg de persoane cu diverse sarcini în domeniu, și urmele trecerii lor pot rămâne agățate de oricare persoană care pune mâna pe cadavru. Se uită la Erin. — Femeia dispărută. Gail Yeager… — Ce-i cu ea? — Mama ei a murit luna trecută… • Joey Valentine îi făcea pe morți să revină la viață. Rizzoli și Korsak stăteau în camera de pregătiri puternic luminată a Casei Funerare și Capelei Whitney, privindu-l pe Joey scotocind prin setul de machiaj Graftobian. Înăuntru avea borcănașe cu fonduri de ten, rujuri și pudre. Semăna cu orice set de machiaj de teatru, dar aceste creme și rujuri aveau scopul să refacă aspectul de viață al pielii cenușii a cadavrelor. Vocea catifelată a lui Elvis Presley cânta Love Me Tender dintr-un casetofon, în timp ce Joey aplica ceară de modelat pe mâinile cadavrului, acoperind diferitele găuri și incizii lăsate de numeroasele catetere intravenoase și injecții arteriale. — Asta era muzica favorită a doamnei Ober, zise el în timp ce lucra. Ocazional, își arunca privirea la cele trei fotografii prinse pe șevaletul așezat lângă masa de lucru. Rizzoli presupuse că erau imagini ale doamnei Ober, deși femeia în viață care apărea în acele fotografii nu semăna aproape deloc cu cadavrul cenușiu la care lucra acum Joey. — Fiul ei a zis că era moartă după Elvis, afirmă Joey. S-a dus de trei ori la Graceland. Mia adus caseta ca să cânte în timp ce-i fac machiajul. Întotdeauna încerc să le pun muzica favorită, știi. Mă ajută să-i înțeleg mai bine. Înveți multe despre cineva din muzica pe care o ascultă. — Și cum trebuie să arate un fan al lui Elvis? întrebă Korsak. — Oh, știi. Ruj mai intens. Păr mai voluminos. Deloc în stilul cuiva care ascultă, să zicem, Șostakovici. — Deci ce muzică asculta doamna Hallowell? — Nu-mi amintesc. — Ai lucrat la ea acum numai o lună. — Da, dar nu-mi amintesc întotdeauna amănuntele.

Joey terminase aplicarea cerii pe mâini. Acum se duse la capătul mesei, unde dădea ușor din cap în ritm cu You Ain’t Nothing but a Hound Dog. Îmbrăcat în blugi negri și Doc Martens, părea un tânăr artist la modă contemplând o pânză goală. Dar pânza lui era piele rece și metoda de lucru era peria de machiaj și borcanul de ruj. — Puțin Bronze Blush Light, cred, zise el și luă borcanul cu rujul corect. Da, ăsta se potrivește la o fană Elvis. Cu o spatulă de amestecat începu să combine culorile pe o paletă de oțel inoxidabil. Apoi întinse pasta pe obrajii cadavrului, netezind-o până la nivelul părului, unde se întrezăreau rădăcinile argintii de sub vopseaua neagră. — Poate îți amintești că ai vorbit cu fiica doamnei Hallowell, zise Rizzoli. Scoase o fotografie a lui Gail Yeager și i-o arătă lui Joey. — Ar trebui să-l întrebați pe domnul Whitney. El se ocupă de aproape toate aranjamentele de aici. Eu nu sunt decât asistent… — Dar dumneata și doamna Yeager ați discutat cu siguranță cum să fie machiajul mamei sale pentru înmormântare. Din moment ce dumneata ești cel care a făcut pregătirile. Privirea lui Joey zăbovi încă o vreme asupra fotografiei lui Gail Yeager. — Îmi amintesc că era o doamnă foarte drăguță, zise el încet. — Era? întrebă Rizzoli uitându-se întrebător la el. — Ei, da, și eu ascult știrile. Doar nu credeți cu adevărat că doamna Yeager mai trăiește, nu? Joey se întoarse și se încruntă la Korsak, care se învârtea prin încăpere, uitându-se prin dulapuri. — Ăă… domnule detectiv? Căutați ceva anume? — Nu. Mă întrebam numai ce fel de lucruri sunt într-o casă funerară. Se întinse să ia ceva dintr-un dulap. Hei, ăsta e un fier de coafat? — Da. Vopsim părul și facem permanente. Manichiură. Tot ce trebuie ca să ne facem clienții să arate cât de bine se poate. — Am auzit că ești foarte bun la asta. — Toți au fost satisfăcuți de munca mea. Korsak râse. — Ți-au zis ei, ha? — Vreau să zic familiile lor. Familiile lor sunt satisfăcute. Korsak puse la loc fierul de ondulat. — Lucrezi pentru domnul Whitney de șapte ani? — Cam așa ceva. — Presupun că imediat după liceu. — La început am spălat dricurile. Am făcut curățenie în camera mortuară. Am răspuns la telefon pe timpul nopții. După aceea domnul Whitney m-a luat să-l ajut la îmbălsămări. Acum că a mai îmbătrânit, eu fac aproape totul pe aici. — Deci probabil ai o licență de îmbălsămător, nu? O pauză. — Ăă, nu. N-am apucat încă să-mi fac actele. Îl ajut numai pe domnul Whitney. — De ce nu-ți faci acte? Mi se pare că ar fi un avantaj. — Sunt mulțumit cu meseria mea așa cum este. Joey își îndreptă din nou atenția asupra feței doamnei Ober, care acum căpătase o

sclipire roz. Luă o periuță pentru sprâncene și începu să aplice o pudră maronie pe sprâncenele ei cărunte, mișcându-și mâinile cu delicatețe aproape tandră. La o vârstă când majoritatea tinerilor sunt nerăbdători să dea piept cu viața, Joey Valentine alesese în schimb să-și petreacă zilele cu morții. Luase cadavre din spitale și aziluri de bătrâni și i le adusese în această cameră curată și luminoasă. Le spăla, le usca, le vopsea părul, le punea pudre și creme ca să le dea iluzia vieții. În timp ce punea culoare pe obrajii doamnei Ober, murmură: — Frumos. Ei, așa da. O să arăți absolut superb… — Așadar, Joey, zise Korsak. Lucrezi aici de șapte ani, da? — N-am zis asta chiar mai înainte? — Și nu te-ai obosit încă să-ți faci rost de calificări profesionale? — De ce mă tot întrebați asta? — Nu cumva pentru că știai că n-o să poți obține licența? Joey îngheță, cu mâna întinsă să aplice rujul. Nu zise nimic. — Domnul Whitney știe că ai cazier? întrebă Korsak. Joey își ridică în sfârșit privirea. — Nu i-ați spus, nu? — Poate ar trebui. Dacă mă gândesc cum ai speriat-o de moarte pe fata aia, săraca de ea. — N-aveam decât optsprezece ani. A fost o greșeală… — O greșeală? Ce vrea să-nsemne asta? Ai pândit la fereastra greșită? Ai spionat fata greșită? — Am fost colegi de liceu! Nu e ca și cum n-aș fi cunoscut-o! — Deci nu le spionezi pe fereastră decât pe fetele pe care le cunoști? Ce altceva ai făcut și n-ai fost prins niciodată? — V-am spus deja, a fost o greșeală! — Te-ai furișat vreodată în casa cuiva? Ai intrat în dormitorul lor? Poate ai șterpelit ceva micuț, un sutien sau niște chiloței? — Dumnezeule! Joey se uită fix la rujul pe care-l scăpase pe podea. Părea pe punctul de a leșina. — Știi, cei care se uită pe gaura cheii sau pe geam ajung de multe ori să facă și alte lucruri, rosti Korsak, neabătut. Lucruri rele. Joey se duse la casetofon și-l opri. În tăcerea ce urmă, rămase cu spatele către ei, uitându-se afară pe geam la cimitirul aflat de cealaltă parte a străzii. — Vreți să-mi nenorociți viața, zise el. — Nu, Joey. Încercăm doar să avem o discuție cinstită. — Domnul Whitney nu știe. — Și nici nu trebuie să știe. — Cu condiția ca? — Unde ai fost duminică noaptea? — Acasă. — Singur? Joey oftă. — Uite, știu despre ce e vorba. Știu ce încercați să faceți. Dar v-am spus, aproape că n-o cunoșteam pe doamna Yeager. N-am făcut decât să am grijă de mama ei. Și am făcut treabă bună, de altfel. Toată lumea mi-a zis, după aceea. Cât de vie părea.

— Te superi dacă aruncăm o privire în mașina ta? — De ce? — Numai de verificare. — Da, mă supăr. Dar oricum o s-o faceți, nu-i așa? — Numai cu permisiunea ta, zise Korsak și făcu o pauză. Știi, cooperarea merge în amândouă direcțiile. Joey continuă să se uite afară pe geam. — E o înmormântare azi, rosti el încet. Vedeți câte limuzine sunt? Încă de când eram copil îmi plăceau procesiunile funerare. Sunt așa de frumoase! Așa de pline de demnitate! E singurul lucru pe care oamenii încă îl fac bine. Singurul lucru pe care nu l-au stricat. Nu ca nunțile, unde fac lucruri idioate ca de exemplu să sară din avion. Sau să-și spună jurămintele la televiziunea națională. La înmormântări, încă arătăm respect pentru ceea ce se cade… — Joey, mașina. În cele din urmă, Joey se întoarse și se duse la sertarul unui dulap. Scoase dinăuntru un set de chei și i le înmână lui Korsak. — E Honda maro. • Rizzoli și Korsak stăteau în parcare, uitându-se la carpeta gri din portbagajul mașinii lui Joey Valentine. — La naiba! zise Korsak trântind capota. Încă n-am terminat cu individul ăsta. — N-ai nicio dovadă împotriva lui. — I-ai văzut pantofii? Mie mi s-a părut că are mărimea patruzeci și patru. Și dricul avea carpetă bleumarin. — La fel ca mii de alte mașini. Asta nu-l face omul tău. — Ei, cu siguranță nu e bătrânul Whitney. Șeful lui Joey, Leon Whitney, avea șaizeci și șase de ani. — Ascultă, avem deja ADN-ul criminalului, spuse Korsak. Acum n-avem nevoie decât de-a lui Joey. — Crezi c-o să scuipe pur și simplu într-o ceașcă pentru tine? — Dacă vrea să-și păstreze slujba. Cred c-ar sta în genunchi și m-ar implora ca un câine. Rizzoli se uită peste drumul tremurând de la arșiță către cimitir, unde procesiunea funerară se apropia în ritm solemn către ieșire. „Odată ce morții sunt îngropați, viața merge mai departe, se gândi ea. Orice tragedie ar fi fost, viața trebuie întotdeauna să meargă mai departe. Și tot așa și eu.” — Nu-mi mai pot permite să-mi pierd timpul cu asta, zise ea. — Poftim? — Am și eu o grămadă de cazuri. Și nu cred că această crimă are ceva de-a face cu Warren Hoyt. — Nu așa gândeai acum trei zile. — Ei bine, m-am înșelat. Se duse de cealaltă parte a parcării la mașina ei, deschise ușa și coborî ferestrele. Din interiorul ca un cuptor năvăliră spre ea valuri de căldură. — Te-am enervat eu? întrebă el. — Nu.

— Atunci de ce te debarasezi de cazul ăsta? Rizzoli se așeză la volan. Scaunul era fierbinte ca o plită, chiar și prin pantaloni. — De un an de zile încerc să depășesc cazul Chirurgului, spuse ea. Trebuie să renunț odată la asta. Trebuie să încetez să-l văd în orice caz pe care-l întâlnesc. — Știi, uneori instinctul de la început e cea mai bună unealtă pe care o ai. — Uneori însă asta e tot ce e. O senzație, nu un fapt. Nu e nimic sacru în instinctul de polițist. Și ce naiba e instinctul? De câte ori o intuiție pe care o ai se dovedește complet greșită? Mult prea des, la naiba! Porni motorul mașinii. — Deci nu te-ai enervat pe mine? Rizzoli trânti ușa mașinii. — Nu. — Ești sigură? Se uită la el prin geamul deschis. Stătea cu ochii mijiți în lumina soarelui, privind-o cu ochii îngustați ca niște despicături pe sub sprâncenele stufoase. Brațele îi erau acoperite de păr negru, des ca o blăniță, și postura sa, cu șoldurile împinse înainte și umerii lăsați în jos, o făceau să se gândească la o gorilă cocârjată. Nu, nu era enervată pe el. Dar nu putea să se uite la el fără să simtă un fior de dezgust. — Pur și simplu nu mai pot să-mi pierd timpul cu cazul ăsta, afirmă ea. Știi și tu cum e. • Înapoi la biroul ei, Rizzoli își concentră atenția asupra hârțogăriei acumulate. În vârful teancului era dosarul Omului din Avion, a cărui identitate rămăsese încă necunoscută și al cărui trup zdrobit zăcea încă la Departamentul de Medicină Legală, necerut de nimeni. Neglijase mult prea mult timp această victimă. Dar chiar și în timp ce deschidea dosarul și revedea fotografiile de autopsie, se gândea tot la cei doi Yeager și la bărbatul cu fire de păr de pe un cadavru pe haine. Se uită pe orarul aterizărilor și decolărilor din Aeroportul Logan, dar chipul lui Gail Yeager îi rămăsese în prim-planul minții, zâmbind din fotografia de pe măsuța de toaletă. Își aminti galeria de fotografii cu femei, ce fusese lipită de perete cu un an înainte în sala de conferințe în timpul anchetei Chirurgului. Și acele femei zâmbeau în fotografii, cu fețele prinse într-un moment când erau încă din carne și sânge cald, când viața le sclipea în ochi. Nu putea să se gândească la Gail Yeager fără să-și aducă aminte de femeile moarte de dinaintea ei. Se întrebă dacă Gail se număra deja în rândul lor. Pagerul de la brâu începu să-i vibreze și bâzâitul o făcu să tresară ca un șoc electric. Un avertisment în avans la o descoperire ce-i va zgudui ziua. Ridică receptorul. Un moment mai târziu, ieșea grăbită din clădire.

• CINCI • Câinele era un labrador galben, agitat de prezența polițiștilor din apropiere până devenise aproape isteric. Țopăia și lătra la capătul lesei legate de un copac. Proprietarul câinelui, un bărbat vânjos de vârstă mijlocie, îmbrăcat în pantaloni scurți de jogging, stătea în apropiere pe un bolovan mare, ținându-și capul plecat în mâini, ignorând chelălăiturile imploratoare ale câinelui ce încerca să-i atragă atenția. — Numele proprietarului este Paul Vandersloot. Locuiește pe River Street, la un kilometru și jumătate de aici, zise polițistul Gregory Doud. Deja asigurase locul împotriva persoanelor neautorizate și agățase de copaci un semicerc de panglică a poliției. Erau la marginea terenului de golf municipal, uitându-se spre pădurea Rezervației Stony Brook, ce se învecina cu terenul de golf. Situată la marginea de sud a orașului Boston, această rezervație era înconjurată de o mare de suburbii. Dar în Stony Brook, 200 de hectare formau un peisaj sălbatic de coline și văi împădurite, aflorimente stâncoase și mlaștini mărginite de papură. Iarna, schiorii explorau cei douăzeci de kilometri de pârtii ale parcului; vara, cei care făceau jogging își găseau un refugiu în aceste păduri liniștite. Asta făcuse și domnul Vandersloot, până când fusese condus de câinele lui la ceea ce zăcea între copaci. — Zice că vine aici în fiecare după-masă să alerge cu câinele, zise Doud. De obicei, merge prima dată pe East Boundary Road, prin pădure, apoi face un ocol înapoi de-a lungul marginii interioare a terenului de golf. E un traseu de aproximativ șase kilometri și jumătate. Zice că ține câinele în lesă pe toată durata. Dar azi câinele a fugit de lângă el. Veneau în sus când câinele a luat-o la goană spre vest, în pădure, și n-a mai vrut să vină înapoi. Vandersloot s-a dus după el. Practic s-a împiedicat de cadavru, zise Doud, aruncând o privire spre omul care stătea în continuare ghemuit pe bolovan. A sunat la 911. — A sunat de pe mobil? — Nu, doamnă. A mers la o cabină telefonică la Thompson Center. Eu am ajuns aici pe la ora 14:20. Am avut grijă să nu ating nimic. Am intrat numai în pădure ca să confirm că e un cadavru. După vreo cincizeci de metri, am simțit mirosul. Apoi, după încă cincizeci de metri, l-am văzut. M-am întors imediat și am securizat locul. Am închis amândouă capetele traseului Boundary Road. — Și ceilalți, când au sosit aici? — Detectivii Sleeper și Crowe au sosit cam pe la ora 15:00. Medicul legist a venit la 15:30. Nu mi-am dat seama că veți veni și dumneavoastră, adăugă el după o scurtă pauză. — Doamna doctor Isles m-a chemat. Mă gândesc că toate mașinile sunt parcate pe terenul de golf deocamdată? — Așa a ordonat domnul detectiv Sleeper. A zis că nu vrea să fie niciun vehicul vizibil din parcarea Enneking. Să nu fim în ochii publicului. — A apărut cineva de la presă? — Nu, doamnă. Am avut grijă să nu trimit niciun mesaj prin radio. Am folosit în schimb telefonul fix de jos de pe drum. — Bine. Poate avem noroc și n-o să apară deloc. — Oho! exclamă Doud. Nu cumva ăsta e primul șacal ce vine acum?

O mașină albastră marca Marquis veni peste iarba terenului de golf și opri lângă dubița biroului de medicină legală. O siluetă masivă familiară ieși cu greutate din mașină și-și netezi părul rar peste scalp. — Nu e reporter, zise Rizzoli. Pe tipul ăsta-l așteptam. Korsak se apropie cu pași grei de ei. — Chiar crezi că e ea? întrebă el. — Doamna doctor Isles crede că e foarte posibil. Și dacă e așa, atunci crima ta s-a mutat în interiorul orașului Boston, zise ea, uitându-se apoi la Doud. Din ce direcție să ne apropiem, ca să nu contaminăm nimic? — Puteți merge dinspre est. Sleeper și Crowe au filmat deja locul. Urmele de picioare și de târâre vin toate din cealaltă direcție, începând din parcarea Enneking. Urmați-vă nasul. Rizzoli și Korsak se strecurară pe sub panglica poliției și se îndreptară spre pădure. Această secțiune cu copaci tineri era la fel de deasă ca orice adânc de codru. Se aplecară să treacă pe sub crengi ascuțite ce-i zgâriară pe față și mărăcinii de pe jos li se agățară de pantaloni. Ajunseră pe traseul de jogging East Boundary și văzură o panglică a poliției fluturând dintr-un copac. — Bărbatul alerga pe aleea asta când i-a fugit câinele de lângă el, zise ea. Se pare că Sleeper ne-a lăsat o urmă de panglici. Traversară cărarea de jogging și pătrunseră din nou în pădure. — Oh, Doamne. Cred că simt deja mirosul, spuse Korsak. Chiar înainte de a vedea cadavrul, auziră zumzetul de rău augur al muștelor. Crenguțele uscate le plesneau sub pantofi, scoțând un sunet la fel de șocant ca focul de armă. Printre copacii din față, îi văzură pe Sleeper și pe Crowe, cu fețele contorsionate de dezgust și fluturând din mâini să alunge insectele. Doctorița Isles era ghemuită lângă ei, cu părul negru sclipind cu străluciri de diamant în lumina soarelui. Când se apropiară, văzură ce făcea Isles. Korsak scoase un geamăt oripilat. — Oh, la naiba. Chiar n-aveam chef să văd asta. — Potasiu vitros, zise Isles, și cuvintele răsunară aproape seducătoare cu vocea ei joasă. O să ne dea încă o estimare pentru intervalul post-mortem. Momentul morții urma să fie dificil de hotărât, se gândi Rizzoli, uitându-se la corpul gol. Isles îl rostogolise pe o folie, și zăcea cu fața în sus și ochii ieșind în afară din țesuturile dilatate de căldură din interiorul craniului. Gâtul îi era înconjurat de o salbă de vânătăi în formă de disc. Părul blond și lung era ca o legătură țeapănă de paie. Abdomenul era umflat și pântecul avea nuanțe verzui. Vasele de sânge fuseseră pătate de descompunerea bacteriană a sângelui și venele erau șocant de vizibile, ca niște pârâiașe negre curgând pe sub piele. Dar toate aceste orori păleau în comparație cu procedura pe care o făcea Isles acum. Membranele din jurul ochiului omenesc sunt cea mai sensibilă suprafață a corpului; o singură geană sau cel mai mărunt grăunte de nisip prins sub pleoapă poate cauza o neplăcere imensă. Așa că atât Rizzoli, cât și Korsak se strâmbară văzând-o pe Isles străpungând ochiul cadavrului cu un ac de grosimea douăzeci. După aceea absorbi fluidul vitros într-o seringă de zece centimetri cubi. — Pare limpede și bine, zise Isles, părând mulțumită. Puse seringa într-un răcitor plin cu gheață, apoi se ridică în picioare și studie zona cu o privire regală.

— Temperatura ficatului e cu doar două grade mai scăzută decât temperatura ambientală, zise ea. Și nu prezintă nicio urmă de insecte sau animale. Nu e aici de multă vreme. — E doar o un loc de debarasare a cadavrului? întrebă Sleeper. — Lividitatea indică faptul că a murit cu fața în sus. Vedeți cum e mai întunecată înspre spate, unde s-a adunat sângele? Dar a fost găsită cu fața în jos. — A fost mutată aici. — Acum mai puțin de douăzeci și patru de ore. — Pare moartă de mult mai mult de-atâta, afirmă Crowe. — Da. E flacidă, și prezintă o umflare semnificativă. Pielea deja alunecă de pe ea. — I-a curs sânge din nas? întrebă Korsak. — Sânge descompus. A început deja epurația. Fluidele sunt forțate afară din corp de către acumularea internă de gaze. — Momentul morții? întrebă Rizzoli. Isles făcu o pauză, cu privirea fixată pentru o clipă pe rămășițele umflate grotesc ale femeii despre care toți credeau că fusese Gail Yeager. Muștele bâzâiau, umplând tăcerea cu zumzetul lor lacom. În afara părului blond, cadavrul nu semăna deloc cu femeia din fotografii, o femeie care cu siguranță întorsese capetele bărbaților cu un singur zâmbet. Era o reamintire tulburătoare a faptului că atât oamenii frumoși, cât și cei urâți sunt aduși de bacterii și insecte pe același plan similar și sinistru al cărnii putrede. — Nu mă pot pronunța încă, zise Isles. Încă nu. — Mai mult de o zi? insistă Rizzoli. — Da. — Răpirea a avut loc duminică noaptea. E posibil să fi fost moartă de atunci? — Patru zile? Depinde de temperatura ambientală. Absența urmelor de insecte mă face să cred că a fost ținută în interior până de curând. Protejată de mediu. O cameră cu aer condiționat ar încetini descompunerea. Rizzoli și Korsak schimbară priviri, amândoi întrebându-se același lucru. De ce așteptase criminalul atât de mult timp să se descotorosească de un cadavru în descompunere? Auziră țiuitul unui walkie-talkie, al detectivului Sleeper, și apoi vocea lui Doud: — Tocmai a sosit detectivul Frost. Și a sosit și mașina criminaliștilor. Sunteți pregătiți pentru ei? — Așteaptă puțin, zise Sleeper. Deja părea epuizat, dărâmat de arșiță. Era cel mai bătrân detectiv din secție, nu mai avea decât cinci ani până la pensionare, și nu mai simțea deloc nevoia să-și facă o reputație. Se uită la Rizzoli. — Noi am ajuns la coada acestui caz. Ai lucrat cu poliția din Newton la el? Rizzoli încuviință. — De luni. — Deci tu o să coordonezi cazul? — Exact, zise Rizzoli. — Hei, protestă Crowe. Noi am ajuns primii la fața locului. — Răpirea a avut loc în Newton, interveni Korsak. — Dar cadavrul e acum în Boston, replică Crowe. — Of, Doamne, zise Sleeper. De ce naiba ne certăm pentru el?

— E al meu, afirmă Rizzoli. Eu conduc cazul. Se uită fix la Crowe, provocându-l să o înfrunte. Așteptându-se ca rivalitatea lor obișnuită să explodeze iar, ca totdeauna. Văzu cum colțul gurii i se ridică în începutul unui rânjet răutăcios. În clipa aceea Sleeper zise în walkie-talkie: — Detectiv Rizzoli e acum la conducerea anchetei. Ești gata să-i lași pe criminaliști să vină? o întrebă el. Rizzoli se uită în sus spre cer. Era deja ora 17:00 și soarele coborâse după copaci. — Hai să-i lăsăm să vină cât timp mai pot să vadă ceva. Un loc al crimei în aer liber, în lumina scăzută a amurgului, nu era exact scenariul ei favorit. În zonele împădurite, animalele sălbatice aveau întotdeauna tendința să coboare să împrăștie rămășițele și să mute sau să strice probele lăsate. Ploile spală sângele și materia seminală, iar vântul împrăștie fibrele. De asemenea, nu există uși pe care să le încui ca să împiedici accesul persoanelor neautorizate și perimetrele erau ușor încălcate de curioși. Așa că simțea că e urgent ca oamenii de la Criminalistică să înceapă cercetarea locului. Își aduseseră cu ei detectoare de metal, ochi pătrunzători și pungi pentru probe, așteptând să fie umplute cu comori grotești. Pe când ieșise din pădure și se găsea din nou pe terenul de golf, Rizzoli era transpirată, murdară și obosită să tot alunge țânțarii. Se opri să-și scuture o crenguță din păr și să-și culeagă scaieții de pe pantaloni. Când se îndreptă în sfârșit de spate, văzu un bărbat cu păr de culoarea nisipului în costum și cravată, care stătea lângă mașina de medicină legală, cu un telefon mobil la ureche. Se duse la Doud, care era încă însărcinat cu protejarea perimetrului. — Cine e tipul în costum? întrebă ea. Doud aruncă o privire înspre bărbatul respectiv. — Acela? zice că e de la FBI. — Poftim? — Mi-a arătat legitimația și a încercat să mă convingă să-l las să treacă. I-am spus că trebuie să am aprobarea dumneavoastră mai întâi. N-a părut prea fericit să audă asta. — Ce face aici FBI-ul? — Habar n-am. Rizzoli se uită fix la agentul FBI pentru o clipă, deranjată de sosirea lui. Ca șef al anchetei, voia ca delimitarea autorității să nu fie câtuși de puțin neclară, iar acest bărbat, cu postura lui militară și costumul de om de afaceri, arăta deja ca și cum el era șeful. Rizzoli se duse la el, dar agentul nu păru să-i observe prezența până nu ajunse exact în fața lui. — Scuză-mă, zise ea. Să înțeleg că ești de la FBI? Bărbatul își închise telefonul cu un pocnet și se răsuci să o privească. Avea trăsături puternice și clar conturate, și o privire rece și impenetrabilă. — Sunt detectiv Jane Rizzoli, eu conduc acest caz, confirmă ea. Pot să-ți văd legitimația? Agentul își vârî mâna în haină și-și scoase legitimația. În timp ce o studia, Rizzoli îl simți privind-o din cap până-n picioare, evaluând-o. Era furioasă pe estimarea lui tăcută, pe felul în care o punea în gardă, ca și cum el era cel la conducere. — Agent Gabriel Dean, zise ea, dându-i înapoi legitimația. — Da, doamnă. — Pot să știu și eu ce face FBI-ul aici?

— Nu știam că suntem adversari. — Am spus eu că suntem? — Îmi dai senzația clară că n-ar trebui să fiu aici. — FBI-ul nu apare de obicei la crimele noastre. Sunt pur și simplu curioasă ce anume te-a adus la asta. — Am primit o informare de la Poliția Newton despre crima Yeager. Era un răspuns incomplet; lăsase deoparte mult prea multă informație, forțând-o pe ea să ceară lămuriri. Reținerea informațiilor era o formă de putere, și Rizzoli înțelegea foarte bine jocul pe care-l făcea el. — Presupun că primiți o tonă de informări de rutină, afirmă ea. — Da, așa e. — Despre fiecare crimă, nu-i așa? — Suntem anunțați, da. — Și e ceva anume la asta ce o face mai specială? Bărbatul o privi cu expresia lui impenetrabilă. — Mă gândesc că victima ar fi de părerea asta. Furia ei ieșea la iveală ca o așchie vârâtă sub piele. — Cadavrul ăsta a fost găsit de-abia de câteva ore, zise ea. Informările astea sunt acum instantanee? Îi văzu fluturând pe buze începutul unui zâmbet. — Nu suntem cu totul pe dinafară, doamnă detectiv. Și v-am fi recunoscători dacă ne-ați ține la curent cu desfășurarea anchetei. Rapoartele de autopsie. Probele prelevate. Copii ale declarațiilor martorilor… — Astea-s o mulțime de hârtii. — Sunt conștient de asta. — Și le vreți pe toate? — Da. — Există și un motiv? — N-ar trebui să fim interesați de o crimă și o răpire? Am vrea să urmărim cazul ăsta. Pe cât de impunător era, Rizzoli nu ezită să-l provoace, și făcu un pas către el. — Și când aveți de gând să dați porunci? — Rămâne cazul dumitale. Eu nu sunt aici decât să asist. — Chiar și dacă eu nu văd nicio nevoie pentru asta? Privirea lui se mută la doi oameni care ieșeau din pădure și încărcau acum targa cu rămășițele moartei în dubița de medicină legală. — Chiar contează cine rezolvă cazul? întrebă el cu glas scăzut. Atâta timp cât este prins criminalul? Priviră amândoi dubița îndepărtându-se, ca să ducă la sala de autopsie pentru alte umilințe cadavrul deja profanat. Răspunsul lui Gabriel Dean îi reaminti cu claritate nemiloasă cât de puțin importante erau, de fapt, chestiunile de jurisdicție. Lui Gail Yeager nu-i păsa cine își asuma meritul capturării ucigașului ei. Tot ceea ce cerea era să se facă dreptate, oricine ar fi făcut-o. Rizzoli nu-i datora decât dreptate. Dar mai trecuse și înainte prin frustrarea de a-și vedea rezultatele propriilor eforturi chinuitoare asumate de către colegii ei. Deja de mai multe ori văzuse bărbați venind și pretinzând cu aroganță dreptul de comandă asupra cazurilor pe care ea însăși le clădise cu

trudă din nimic. Și nu va permite să se întâmple asta din nou acum. — Sunt recunoscătoare FBI-ului pentru oferta de ajutor, zise ea. Dar pe moment, cred că am situația sub control. O să vă anunț dacă am nevoie de voi. Și cu aceste cuvinte se întoarse cu spatele și se îndepărtă. — Nu sunt sigur că înțelegi situația, spuse el. Facem acum parte din aceeași echipă. — Nu-mi amintesc să fi cerut ajutorul FBI-ului. — A fost aranjat prin comandantul unității dumitale: domnul locotenent Marquette. Vrei să-ți confirme chiar el? întrebă el, întinzându-i celularul lui. — Și eu am telefon, mulțumesc. — Atunci, te îndemn să-l suni. Ca să nu pierdem vremea cu certuri teritoriale. Rizzoli era uluită de cât de ușor intrase în echipă. Și de cât de bine îl evaluase de la început. Acesta era un bărbat care nu va sta liniștit deoparte. Își scoase propriul telefon și începu să formeze numerele. Dar înainte să răspundă Marquette, îl auzi pe Doud strigând-o. — Domnul detectiv Sleeper vă caută, zise el, și-i dădu un walkie-talkie. Rizzoli apăsă butonul de emisie. — Rizzoli. Printr-un bâzâit de static, îl auzi pe Sleeper: — Cred c-ar trebui să vii înapoi aici. — Ce-ați găsit? — Ăă… ar fi mai bine să vii să vezi cu ochii tăi. Suntem cam la cincizeci de metri la nord de unde a fost găsit celălalt. Celălalt? Îi dădu aparatul de recepție înapoi lui Doud și o luă la fugă înspre pădure. Era atât de grăbită, încât nu observă imediat că Gabriel Dean o urmărea. Abia când auzi plesnetul unei crenguțe uscate se răsuci și-l văzu exact în spatele ei, cu fața mohorâtă și implacabilă. Nu mai avea răbdare să se certe cu el, așa că-l ignoră și se năpusti înainte. Observă bărbații care stăteau într-un cerc trist sub copaci, ca niște îndoliați tăcuți, cu capetele plecate. Sleeper se întoarse și-i întâlni privirea. — Tocmai terminaseră prima verificare cu detectoarele de metal, zise el. Tehnicianul se îndrepta deja înapoi spre terenul de golf când a sunat alarma. Rizzoli se apropie de cercul de oameni și se ghemui la pământ să inspecteze ceea ce găsiseră. Craniul fusese separat de corp și stătea izolat de restul rămășițelor aflate aproape în stadiul de schelet. O coroană de aur sclipea ca un dinte de pirat din șirul de dinți pătați de pământ. Nu văzu nicio îmbrăcăminte, nicio urmă de material, numai oase pe care atârnau bucăți de carne în descompunere ca pielea tăbăcită. Pe frunze erau grămăjoare de păr lung castaniu năclăit, sugerând că era cadavrul unei femei. Se ridică în picioare, scrutând cu privirea terenul din jur. Pe față i se așezară țânțari ce începură să-i bea sângele, dar Rizzoli nu le băga în seamă înțepăturile. Nu se concentra decât pe straturile de frunze moarte și crenguțe și pe ierburile dese. Un adăpost ascuns în pădure pe care-l privea acum cu oroare. „Câte femei zac în pădurea asta?” — Aici își aruncă victimele. Se întoarse și se uită la Gabriel Dean, care tocmai vorbise. Acesta stătea ghemuit la

câțiva pași distanță, scormonind printre frunze cu mâinile în mănuși. Nici măcar nu-l văzuse punându-și mănușile. Acum se ridică și el în picioare și-i întâlni privirea. — Criminalul vostru a folosit locul ăsta și înainte, afirmă Dean. Și probabil o să-l mai folosească. — Dacă nu-l speriem. — Și asta e provocarea. Să ținem totul secret. Dacă nu-l alarmați, există șansa să vină înapoi. Nu numai ca să mai arunce un cadavru, ci și în vizită. Să retrăiască fiorul. — Ești de la Biroul de psihologie comportamentală. Nu-i așa? Se întoarse fără să-i răspundă la întrebare, ca să se uite la mulțimea de polițiști care se găseau în pădure. — Dacă noi reușim să ținem asta secret de presă, am putea reuși. Dar trebuie să începem de pe-acum. Noi. Cu această simplă exprimare la persoana întâi, intrase într-un parteneriat cu ea, pe care ea nu-l căutase deloc și la care nu consimțise. Și totuși, iată-l emițând edicte. Ceea ce făcea asta și mai enervant era faptul că toți le ascultau discuția și înțelegeau că autoritatea ei era pusă sub semnul întrebării. Numai Korsak, cu franchețea lui obișnuită, îndrăzni să intervină în dialog. — Scuză-mă, detectiv Rizzoli, zise el. Cine este domnul ăsta? — FBI, răspunse ea, cu privirea fixată încă pe Dean. — Și-mi explică și mie cineva când s-a transformat ăsta într-un caz federal? — Nu s-a transformat, zise ea. Iar agentul Dean este pe punctul de a pleca de aici. Vrea cineva să-i arate drumul? Rizzoli și Dean își continuară duelul vizual pentru încă un moment. După aceea, Dean înclină ușor din cap către ea, într-o recunoaștere tăcută a faptului că se admitea învins în runda aceasta. — Pot să merg și singur, spuse el. Se întoarse și plecă înapoi spre terenul de golf. — Care-i treaba cu FBI? întrebă Korsak. Întotdeauna ei cred că sunt regii universului. Ce vor de aici? Rizzoli se uită lung la pădurea unde dispăruse Gabriel Dean, o siluetă cenușie pierzânduse în înserare. — Asta aș vrea să știu și eu. • Locotenentul Marquette sosi o jumătate de oră mai târziu. Prezența superiorilor era de obicei ultimul lucru pe care și-l dorea Rizzoli. Nu-i plăcea deloc să aibă un ofițer superior uitându-i-se peste umăr în timp ce lucra. Dar Marquette nu interveni, rămase pur și simplu în tăcere între copaci, evaluând situația. — Domnule locotenent, spuse ea. Marquette răspunse cu un gest scurt din cap. — Rizzoli. — Care-i treaba cu FBI-ul? Au trimis un agent aici, care-a pretins acces complet. Marquette încuviință. — Cererea a venit prin OPC{1}. Deci fusese aprobat din vârful ierarhiei – Biroul Comisarului Poliției. Rizzoli privi echipa de criminaliști care-și împacheta echipamentele și se îndrepta spre

mașină. Deși erau în perimetrul orașului Boston, acest colț întunecat al Rezervației Stony Brook dădea senzația de izolare a unui codru adânc. Vântul sufla frunzele în aer și răscolea mirosul de putreziciune. Printre copaci văzu lumina lanternei lui Barry Frost mișcându-se prin întuneric în timp ce dezlega panglica din jurul copacilor, îndepărtând orice urmă a activității poliției. În seara asta va începe urmărirea, în speranța că ucigașul va dori să vină înapoi în acest parc singuratic, în acest pâlc tăcut de copaci, ca să simtă încă o dată mirosul de putreziciune. — Deci n-am niciun cuvânt de spus? întrebă ea. Trebuie să cooperez cu agentul Dean. — L-am asigurat pe comisar că vom coopera. — Dar ce interes are FBI-ul în cazul acesta? — L-ai întrebat pe Dean? — E ca și cum ai vorbi cu un copac. Nu primești nimic înapoi. Nu sunt deloc încântată de asta. Noi trebuie să-i dăm lui totul, dar el nu trebuie să ne zică nouă nimic. — Poate nu l-ai abordat cum trebuie. Se simți străpunsă de furie ca de o săgeată otrăvită. Înțelegea sensul nerostit al acelei fraze: „Ești foarte urâcioasă, Rizzoli. Întotdeauna îi enervezi pe toți bărbații”. — Nu l-ai întâlnit niciodată pe agentul Dean? întrebă ea. — Nu. Rizzoli râse cât mai sarcastic. — Ce norocos ai fost! — Ascultă, o să văd ce pot afla. Încearcă măcar să lucrezi cu el, bine? — A zis cineva că n-am încercat? — Așa mi-au zis la telefon. Am auzit că l-ai fugărit afară de-aici. Asta nu se cheamă întru totul o relație de cooperare. — Mi-a pus la îndoială autoritatea. Trebuie să stabilesc ceva de la bun început, aici. Eu conduc cazul? Sau nu? O pauză. — Tu. — Sper că și agentul Dean primește acest mesaj. — O să am grijă să-l primească, zise Marquette întorcându-se să se uite la pădure. Deci acum avem două seturi de rămășițe. Amândouă femei? — Având în vedere mărimea scheletului și părul lung, și a doua pare să fie tot femeie. Aproape că n-a mai rămas deloc țesut moale. Cadavrul prezintă urme lăsate post-mortem de animale necrofage, dar nicio cauză evidentă a morții. — Suntem siguri că nu mai sunt și altele aici? — Câinii de căutare a cadavrelor n-au mai găsit niciunul. Marquette oftă. — Slavă Domnului. Pagerul lui Rizzoli vibră. Aruncă o privire spre el și recunoscu numărul de pe ecran. Departamentul de Medicină Legală. — E exact ca vara trecută, murmură Marquette, rămas nemișcat între copaci. Chirurgul a început să omoare cam tot în perioada asta. — E din cauza căldurii, zise Rizzoli scoțându-și mobilul. Scoate monștrii la suprafață.

• ȘASE • Îmi țin libertatea în palmă. Are forma unui pentagon mărunt alb cu MSD 97 ștanțat pe o parte. Decadron, patru miligrame. Ce formă drăgălașă pentru o pastilă, nu un disc plictisitor sau o capsulă în formă de torpilă ca atâtea alte medicamente. Designul acesta a avut nevoie de un efort de imaginație, de o scânteiere de capriciu. Parcă-i văd pe tipii de marketing de la Merck Pharmaceuticals, stând la o masă de conferință, întrebându-se unul pe altul: „Cum să facem tableta asta instantaneu de recunoscut?” Și rezultatul este această pastilă cu cinci laturi, ce arată ca o mică bijuterie în palma mea. Am păstrat-o ascunsă într-o mică ruptură a saltelei, așteptând momentul potrivit să-i folosesc magia. Așteptând un semn. Stau ghemuit pe patul din celulă, cu o carte rezemată pe genunchi. Camera de supraveghere nu vede decât un prizonier dedat studiului, care citește Opere complete de William Shakespeare. Nu poate vedea prin coperta cărții. Nu poate vedea ce țin în mână. Jos în camera de zi, o reclamă face gălăgie la televizor și o minge de ping-pong păcănește înainte și înapoi pe masă. O seară obișnuită de relaxare în Blocul de Celule C. Într-o oră interfonul va anunța ora de stingere și oamenii vor urca scările cu pantofii bocănind pe treptele metalice. Fiecare va intra în cușca lui, șobolani ascultători supunânduse voinței stăpânilor lor de la megafoane. În cabina de gardă, comanda va fi scrisă în calculator și toate ușile celulelor se vor închide simultan, încuind șobolanii pe perioada nopții. Mă îndoi și mai tare de spate, apropiindu-mi fața de pagină, ca și cum scrisul ar fi prea mărunt. Mă uit fix, concentrându-mă amarnic pe A douăsprezecea noapte, Actul 3, Scena trei: „O stradă. Antonio și Sebastian se apropie…” Nu e nimic de văzut aici, prieteni. Numai un bărbat în patul lui, citind. Un bărbat care tușește dintr-odată și-și duce din reflex mâna la gură. Camera nu poate vedea mica tabletă din palma mea. Nu vede nici mișcarea limbii mele sau pastila ce se lipește de ea ca o ciocolată amară în momentul în care o trag în gură. Înghit pastila uscată, nu am nevoie de apă. E suficient de mică să o pot înghiți ușor. Chiar înainte să mi se dizolve în stomac, îmi imaginez că-i simt puterea învolburându-mise în sânge. Decadron este un nume de marcă pentru dexametazon, un steroid adrenocortical cu efecte profunde asupra fiecărui organ din corpul omenesc. Glucocorticoizii, așa cum e și Decadronul, afectează totul, de la zahărul din sânge și retenția de fluide până la sinteza ADN-ului. Fără ei, corpul intră în colaps. Ei ne ajută să ne menținem presiunea arterială și să prevenim șocul rănirilor și a infecțiilor. Ne afectează creșterea oaselor și fertilitatea, dezvoltarea mușchilor și imunitatea. Ne schimbă compoziția sângelui. Când în cele din urmă ușile cuștii se închid și se sting luminile, stau întins în pat, simțindu-mi sângele pulsând în mine. Imaginându-mi celulele rostogolindu-se prin vene și artere. Am văzut celule sangvine de nenumărate ori la microscop. Știu forma și funcția fiecăreia, și cu o singură privire prin ocular pot să-mi dau seama dacă o pată de sânge e normală. Pot scana un câmp și estima imediat procentajul diferitelor leucocite – globulele albe din sânge

care ne apără de infecții. Testul se numește diferențial al globulelor albe, și l-am făcut de nenumărate ori ca laborant. Mă gândesc la propriile leucocite circulându-mi în vene. În exact acest moment, numărul meu diferențial de globule albe se schimbă. Pastila de Decadron pe care am înghițit-o acum două ore mi s-a dizolvat deja în stomac și hormonul mi se învârte prin sistem, înfăptuindu-și vraja. O mostră de sânge luată din vena mea va arăta șocant de anormal: o oștire copleșitoare de globule albe cu nuclee multilobate și modele granulare. Acestea sunt leucocitele neutrofile, care roiesc automat în acțiune când sunt amenințate de o infecție uriașă. Când auzi sunet de copite – sunt învățați studenții de la medicină –, trebuie să te gândești la cai, nu la zebre. Doctorul care-mi va vedea analiza sângelui se va gândi cu siguranță la cai. Va ajunge la o concluzie perfect logică. Nici nu-i va trece prin minte că, de data asta, cea care galopează este într-adevăr o zebră. • Rizzoli se îmbrăcă în vestiarul sălii de autopsie, punându-și halatul, acoperitoarele de pantofi, mănușile și casca de hârtie pentru păr. Nu avusese timp să facă duș de când cutreierase prin Rezervația Stony Brook și în această cameră foarte rece transpirația de pe ea i se răcise ca promoroaca pe piele. Nu mâncase nimic la cină și se simțea amețită de foame. Pentru prima dată în cariera ei, se gândi să-și pună puțin Vicks sub nas ca să blocheze mirosurile autopsiei, dar rezistă tentației. Nu făcuse niciodată uz de el până acum, pentru că se gândise că era un semn de slăbiciune. Un polițist de la Departamentul de omucideri ar trebui să fie în stare să facă față fiecărui aspect al meseriei, oricât de neplăcut, și în timp ce colegii ei aveau voie să se retragă în spatele scutului de mentol, ea îndurase cu încăpățânare mirosurile nemascate ale sălii de autopsie. Respiră o dată adânc, inhalând o ultimă gură de aer relativ curat, și trecu printre ușile batante în cealaltă încăpere. Se așteptase să-i găsească pe Korsak și pe doctorița Isles așteptând-o; nu se așteptase însă să-l găsească și pe Gabriel Dean în cameră. Stătea în picioare de cealaltă parte a mesei, cu un halat chirurgical acoperindu-i cămașa și cravata. Pe fața lui Korsak și în ținuta pleoștită a umerilor săi se citea cu ușurință epuizarea; în schimb, agentul Dean nu părea nici obosit, nici dărâmat de întâmplările zilei. Numai obrajii și bărbia nerase de dimineață îi umbreau oarecum aspectul spilcuit și frumos. Se uită la ea cu privirea mândră a unui om care știe foarte bine că are dreptul să fie unde se află. Sub luminile strălucitoare ale mesei de examinare, corpul arăta într-o stare cu mult mai degradată decât cea în care îl văzuse cu doar câteva ore în urmă. Fluidele de excreție continuaseră să se scurgă din nas și din gură, lăsând dâre însângerate pe față. Abdomenul era atât de umflat, încât părea să fie în stadiu avansat de graviditate. Bășici umplute cu fluid se umflau pe sub piele, ridicând-o de la nivelul dermei în foițe ca de hârtie. Pielea se decojea în întregime de pe zone mari pe trunchi și se adunase ca un pergament șifonat sub sâni. Rizzoli observă că vârfurile degetelor îi fuseseră date cu tuș. — Ai luat deja amprentele. — Exact înainte să ajungi aici, zise doctorița Isles. Atenția îi era concentrată asupra tăvii cu instrumente pe care o adusese Yoshima lângă masă. Morții o interesau pe Isles mai mult decât viii și, ca de obicei, nu părea să bage deloc

de seamă tensiunea emoțională ce vibra în încăpere. — Dar mâinile? Înainte să le dai cu tuș? — Am finalizat examenul extern, zise agentul Dean. Pielea a fost lipită cu bandă adezivă pentru prelevarea fibrelor și s-au prelevat de asemenea unghiile tăiate. — Și când ai ajuns dumneata aici, agent Dean? — Era aici și când am ajuns eu, zise Korsak. Presupun că unii dintre noi suntem situați mai sus pe lanțul trofic. Dacă prin acest comentariu Korsak intenționase să o enerveze și mai tare, atunci reușise. Unghiile unei victime pot avea sub ele bucățele de piele zgâriate de pe atacator. Fire de păr sau fibre pot rămâne încleștate în pumnul strâns. Examinarea mâinilor victimei era un pas crucial în autopsie, și ea o ratase. Dean însă fusese aici. — Avem deja o identificare clară, zise Isles. Radiografia dentară a lui Gail Yeager e pe ecranul luminos. Rizzoli se duse la ecran și studie șirul de mici filme agățate acolo. Dinții sclipeau ca un șir de pietre de mormânt fantomatice pe fundalul negru al filmului. — Dentistul doamnei Yeager i-a pus o coroană anul trecut. Se poate vedea aici. Coroana de aur este numărul douăzeci în seria periapicală. De asemenea, avea plombe de amalgam de argint la numerele trei, paisprezece și douăzeci și nouă. — Se potrivește? Isles încuviință. — Nu am nicio îndoială că acestea sunt rămășițele lui Gail Yeager. Rizzoli se răsuci iar către cadavrul de pe masă, și privirea i se opri asupra cercului de vânătăi din jurul gâtului. — I-ai făcut o radiografie la gât? — Da. Are fracturi bilaterale tiroidiene, în concordanță cu strangularea manuală. Isles se întoarse spre Yoshima, a cărui eficiență tăcută și fantomatică te făcea uneori să uiți chiar că e în încăpere. — S-o așezăm în poziție pentru prelevarea de probe vaginale. Ceea ce urmă după aceea i se păru lui Rizzoli drept cea mai gravă profanare ce se putea întâmpla corpului muritor al unei femei. Era mai rău decât despicarea burții și rezecția inimii și a plămânilor. Yoshima manevră picioarele flacide într-o poziție ca de broască, desfăcând larg coapsele pentru examinarea pelviană. — Scuză-mă, domnule detectiv? i se adresă Yoshima lui Korsak, care stătea cel mai aproape de coapsa stângă a lui Gail Yeager. Ridici te rog piciorul acela în poziție? Korsak se holbă la el oripilat. — Eu? — Nu trebuie decât să-i ții genunchiul îndoit așa, ca să facem prelevările. Korsak puse mâna cu reticență pe coapsa cadavrului, apoi sări brusc un pas înapoi când un strat de piele i se decoji în mâna cu mănușă. — Oh, Dumnezeule! Oh! Isuse Hristoase! — Pielea o să alunece, orice faci. Nu trebuie decât să-i ții piciorul desfăcut așa, OK? Korsak suflă adânc și se apropie iar. Prin duhoarea din încăpere, Rizzoli simți o adiere de mentol Vicks. Korsak, cel puțin, nu fusese prea mândru să nu-și dea cu el pe buza superioară. Cu o grimasă, apucă de picior și-l roti lateral, expunând astfel organele genitale

ale lui Gail Yeager. — Ei na, asta chiar c-o să facă sexul foarte atrăgător de-acum înainte, murmură el. Doctorița Isles dirijă lumina de examinare pe perineu. Desfăcu blând labiile umflate și lăsă să se vadă orificiul vaginal. Rizzoli, pe cât de stoică era, tot nu suportă să vadă această invazie grotescă și își întoarse capul. Întâlni privirea lui Gabriel Dean. Până în momentul acela, acesta observase procedura cu detașare și în liniște. Dar în clipa aceea Rizzoli îi văzu furie în ochi. Era aceeași furie turbată pe care o simțea acum și ea împotriva bărbatului care-i provocase această ultimă degradare lui Gail Yeager. Uitându-se unul la altul, în egală măsură de revoltați, uită momentan de rivalitatea dintre ei. Doctor Isles inseră un bețișor cu vată în vagin, îl trecu apoi peste o lamelă de microscop și așeză lamela pe o tavă. După aceea luă și o probă rectală, ce urma de asemenea să fie analizată pentru prezență de materie seminală. După ce termină prelevarea probelor și picioarele lui Gail Yeager erau din nou întinse drept pe masă, Rizzoli simți că partea cea mai rea se terminase. Chiar și când Isles începu incizia în formă de Y, tăind în diagonală de la umărul drept până la partea de jos a sternului, Rizzoli tot se gândi că nimic nu putea depăși umilința a ceea ce se întâmplase deja cu victima. Isles era tocmai pe punctul de a începe o incizie similară de la umărul stâng, când Dean o întrebă: — Și ce faceți cu proba vaginală? — Lamelele vor fi trimise la laboratorul de criminalistică, zise doctor Isles. — Nu faceți o probă udă? — Laboratorul poate identifica la fel de bine materia seminală și pe o lamelă uscată. — Dar aceasta e singura șansă de a examina specimenul proaspăt. Doctorița Isles se opri pe loc, cu vârful bisturiului deasupra pielii și se uită la Dean cu o privire nedumerită. Apoi se întoarse spre Yoshima. — Pune câteva picături de soluție salină pe lamelă și pune-o la microscop. O să arunc o privire pe ea într-o secundă. Urmă incizia abdominală și bisturiul despică pântecul umflat. Duhoarea organelor în descompunere fu mai mult decât putu suporta Rizzoli. Se îndepărtă cu pași împleticiți și rămase pe punctul de a vomita deasupra chiuvetei, regretând că încercase să-și dovedească tăria atât de prostește. Se întrebă dacă agentul Dean o privea și dacă avea un sentiment de superioritate. Nu văzuse lucirea cremei mentolate Vicks nici pe buza lui. Rămase cu spatele la masă și ascultă, nu privi, cum se continua autopsia în spatele ei. Auzi aerul suflând constant prin sistemul de ventilație, apa gâlgâind și clinchetul instrumentelor metalice. Apoi îl auzi pe Yoshima exclamând, cu o voce surprinsă: — Doctor Isles? — Da? — Am pus lamela la microscop și… — E materie seminală? — Chiar că trebuie să veniți să vedeți singură. Cu senzația de greață slăbind, Rizzoli se întoarse ca s-o vadă pe Isles dându-și jos mănușile și așezându-se la microscop. Yoshima rămase în apropiere cât timp se uită ea. — Le vedeți? întrebă el. — Da, murmură ea, rezemându-se de spătarul scaunului, părând uluită. Se întoarse spre

Rizzoli. Cadavrul a fost găsit la orele paisprezece? — Aproximativ, da. — Și acum e douăzeci și unu… — Ei bine, este spermă sau nu? interveni Korsak. — Da, este spermă, zise Isles. Și e mobilă. Korsak se încruntă. — Ce înseamnă asta? Că se mișcă? — Da. Se mișcă. Încăperea fu cufundată în tăcere. Semnificația acestei descoperiri îi șocase pe toți. — Cât timp rămâne materia seminală mobilă? întrebă Rizzoli. — Depinde de mediu. — Cât timp? — După ejaculare, poate rămâne mobilă o zi sau două. Cel puțin jumătate din spermatozoizii de la microscopul acela se mișcă. Aceasta e ejaculație proaspătă. Probabil nu mai veche de o zi. — Și de cât timp a murit victima? întrebă Dean. — Pe baza nivelurilor de potasiu vitros, pe care l-am extras acum aproximativ cinci ore, e moartă de cel puțin șaizeci de ore. Se lăsă din nou tăcerea. Rizzoli văzu aceeași concluzie apărând pe chipurile tuturor. Se uită la Gail Yeager, care zăcea acum cu trunchiul despicat și deschis, și organele interne scoase la lumină. Mâinile îi zburară la gură și Rizzoli se răsuci către chiuvetă. Pentru prima dată în cariera ei de polițist, Jane Rizzoli vomă. • — El știa, zise Korsak. Nemernicul ăla știa. Stăteau împreună în parcarea din spatele clădirii de medicină legală, iar vârful țigării lui Korsak sclipea portocaliu. După aerul rece din sala de autopsie, era aproape plăcut să fie scăldată în aburul nopții de vară, să scape de luminile necruțătoare ale sălii de examinare și să se retragă la adăpostul mantiei de întuneric. Se simțea umilită din cauza slăbiciunii ei, umilită mai ales pentru că agentul Dean fusese de față să o vadă. Cel puțin fusese suficient de bine-crescut să nu comenteze nimic și o privise fără milă sau batjocură, ci doar cu indiferență. — Dean e cel care a cerut testul acela pe spermă, zise Korsak. Cum i-o fi zicând… — Proba udă. — Da, proba udă sau mai știu eu cum. Isles nici măcar n-avea de gând să se uite la ea proaspătă. Voia s-o lase să se usuce prima dată. Și atunci vine tipul ăsta de la FBI și-i zice doctoriței noastre ce să facă. Ca și cum ar ști exact ce să caute, exact ce-o să găsească. De unde a știut? Și de ce naiba e implicat FBI-ul în cazul ăsta, de fapt? — Tu ai făcut verificarea familiei Yeager. Ai găsit ceva acolo care să atragă atenția FBIului? — Nimic. — Erau implicați în ceva ce n-ar fi trebuit? — Faci să sune ca și cum ei personal ar fi fost de vină c-au fost omorâți. — El era doctor. Nu cumva avem de-a face cu trafic de droguri? Sau era martor federal? — Era curat. Și nevastă-sa era curată. — Lovitura aceea de grație – semăna cu o execuție. Poate era simbolică. O tăietură pe tot

gâtul, ca să-l facă să tacă. — Doamne, Rizzoli. Dar chiar c-ai făcut o schimbare de o sută optzeci de grade. Prima dată am crezut că e un criminal sexual care omoară pentru senzații tari. Acum vii și spui că e o conspirație. — Încerc să înțeleg de ce e implicat Dean. Cei de la FBI n-au dat niciodată o ceapă degerată pe ce facem noi. Ei nu se bagă în treburile noastre, noi nu ne băgăm într-ale lor, toată lumea e mulțumită. Nu le-am cerut ajutorul nici cu Chirurgul. Ne-am descurcat noi singuri, am avut propriul analist comportamental. Echipa lor de psihologi e prea ocupată să se dea bine cu Hollywoodul ca să se uite măcar la noi. Atunci, ce e diferit la cazul ăsta? Ce face familia Yeager să fie așa de specială? — N-am găsit nimic despre ei, zise Korsak. Nicio datorie sau alte chestii suspecte financiar. Niciun caz judiciar în desfășurare. Nimeni n-a zis nimic rău despre niciunul din ei. — Și atunci de ce sunt interesați cei de la FBI? Korsak se gândi pentru câteva clipe. — Poate cei doi Yeager aveau prieteni sus-puși. Cineva care acum strigă să se facă dreptate. — Nu ne-ar spune Dean asta? — FBI-ul nu-ți spune niciodată nimic, zise Korsak. Rizzoli se uită la clădire. Era aproape miezul nopții și încă nu o văzuseră pe Maura Isles plecând. Când Rizzoli ieșise din sala de autopsii, Isles își dicta raportul și abia se obosise să facă un semn de noapte bună cu mâna. Regina Morților nu dădea prea mare atenție viilor. „Și parcă eu sunt așa de diferită! Când stau trează noaptea în pat, nu văd decât fețele celor uciși.” — Cazul ăsta e mai mare decât cei doi Yeager, zise Korsak. Acum avem și al doilea cadavru. — Cred că asta îl dezvinovățește pe Joey Valentine, spuse Rizzoli. Acum se explică părul acela de cadavru de pe criminalul nostru – era de pe o victimă de dinainte. — N-am terminat încă de discutat cu Joey. Mai trebuie să-l iau la bani mărunți o dată. — Ai găsit ceva împotriva lui? — Caut, mai caut încă. — O să-ți trebuiască mai mult decât o condamnare veche pentru spionare sexuală. — Dar Joey ăsta e tare ciudat. Trebuie să fii ciudat să-ți placă să pui ruj pe femei moarte. — Ciudățenia nu e de-ajuns. Se uită din nou la clădire, gândindu-se la Maura Isles. Întrun fel, toți suntem ciudați. — Da, dar suntem normal de ciudați. Joey însă n-are niciun pic de normalitate în ciudățenia lui. Rizzoli izbucni în râs. Conversația asta alunecase în domeniul absurdului, și era prea obosită să mai încerce s-o înțeleagă. — Ce naiba am zis? întrebă Korsak. Rizzoli se întoarse la mașina ei. — Sunt deja amețită de oboseală. Trebuie să mă duc acasă să mă culc. — O să fii aici când vine doctorul de oase? — O să fiu. A doua zi după-amiaza, un antropolog juridic o va asista pe Isles la examinarea scheletului celei de-a doua femei. Deși nu era încântată de o a doua vizită atât de rapidă în

acea casă a ororilor, era o datorie pe care Rizzoli nu avea cum s-o evite. Ajunse la mașină și descuie ușa. — Hei, Rizzoli? strigă Korsak. — Da? — Ai mâncat ceva de cină? Vrei să mergem la un hamburger sau așa ceva? Era tipul de invitație pe care polițiștii și-o făceau deseori unul altuia. Un hamburger, o bere, câteva ore să se deconecteze după o zi stresantă. Nimic neobișnuit sau necuviincios, și totuși o făcu să se simtă stânjenită pentru că simțea singurătatea și disperarea ce se ascundeau în spatele ei. Și nu voia să fie prinsă în pânza lipicioasă de nevoi personale ale acestui om. — Poate altă dată, răspunse ea. — Da, OK, zise el. Altă dată. Cu un gest rapid de salut, Korsak se răsuci pe loc și se duse la mașina lui. • Când ajunse acasă, Rizzoli găsi un mesaj de la fratele ei Frankie pe mesageria telefonică. Îi ascultă vocea răsunătoare în timp ce-și răsfoia corespondența și putea să-i vadă silueta trufașă în fața ochilor, cu chipul poruncitor. — Hei, Janie? Ești acasă? O pauză lungă. Oh, la naiba. Ascultă, am uitat de ziua mamei de mâine. Ce zici să împărțim cadoul de la tine pe din două. Pune și numele meu pe el. O să-ți trimit eu un cec. Tu spune-mi numai cât să-ți trimit, bine? Salut. Oh, și hei, ce mai faci? Rizzoli își trânti scrisorile pe masă și murmură: — Da, Frankie, sigur. Exact așa cum mi-ai plătit și pentru celălalt cadou. Era oricum prea târziu. Cadoul fusese deja trimis – o cutie cu prosoape de baie de culoarea piersicii, cu monogramă, inițialele Angelei. „Anul ăsta, Janie își asumă tot meritul. Cât de multă importanță o fi având și asta, mă rog.” Frankie era omul celor o mie de scuze, și toate valorând aur curat după părerea mamei lui. Era sergent de instrucție la Camp Pendleton, și Angela era îngrijorată din cauza lui, obsedată de siguranța lui, ca și cum ar fi avut de înfruntat foc inamic în fiecare zi în acea cazarmă periculoasă din California. Chiar se întrebase cu voce tare dacă Frankie avea de ajuns de mâncare. „Da, sigur, mamă. Marina SUA o să-ți lase bebelușul de o sută de kilograme să moară de foame.” De fapt, cea care nu mâncase nimic de la amiază era Jane. Și accesul atât de stânjenitor de vomă din sala de autopsie îi golise stomacul de orice o mai fi fost înăuntru, așa că acum se simțea absolut lihnită. Cotrobăi în dulapuri și găsi comoara femeii leneșe: conserve de pește Starkist Tuna, pe care le mâncă direct din conservă cu o mână de biscuiți sărați. Îi era încă foame, așa că mai căută în dulap și găsi niște piersici felii, pe care le înfulecă pe loc, lingând siropul de pe furculiță, uitându-se la harta Bostonului agățată de perete. Rezervația Stony Brook era o pată mare de verde înconjurată de suburbii – West Roxbury și Clarendon Hills la nord, Dedham și Readville la sud. În orice zi de vară, rezervația atrăgea un număr mare de familii și de oameni veniți la jogging sau picnicuri. Cine ar observa un bărbat singur într-o mașină, în parcarea Enneking? Cine s-ar obosi să se uite la el dacă oprea într-o zonă de serviciu și se uita lung înspre pădure? Un parc suburban e irezistibil pentru toți cei săturați de beton și asfalt, concasoare și claxoane asurzitoare. Împreună cu cei care veneau aici în căutarea unui refugiu în răcoarea pădurii și a ierbii era însă și o persoană care avea un scop cu totul diferit. Un prădător care căuta un loc unde să-

și arunce prada. Rizzoli analiză parcul prin ochii lui: copacii deși, covorul de frunze moarte. O lume unde insectele și animalele pădurii vor colabora bucuroase să-l scape de cadavru. Lăsă furculița să-i cadă din mână, și zăngănitul metalic fu șocant de zgomotos. Luă din bibliotecă un pachet de ace cu gămălii colorate. Înfipse un ac roșu pe strada unde trăise Gail Yeager în Newton și încă unul roșu în Stony Brook, unde fusese găsit corpul lui Gail Yeager. Mai adăugă un ac în Stony Brook – albastru – ca să reprezinte rămășițele femeii necunoscute. Apoi se așeză iar pe scaun și analiză geografia lumii criminalului. În timpul crimelor Chirurgului învățase să studieze harta orașului în felul în care un prădător își studiază terenul de vânătoare. La urma urmei, și ea era un vânător, și ca să-și prindă prada trebuia să înțeleagă universul în care trăia, străzile pe care mergea, zonele pe unde colinda. Știa că prădătorii umani cel mai adesea vânau în zone familiare. Ca toată lumea, și ei aveau zone în care se simțeau în siguranță, rutina lor zilnică. Așa că, uitându-se la acele de pe hartă, știa că vedea mai mult decât doar locurile unde se desfășurase crima și unde aruncase cadavrele; vedea, de asemenea, sfera lui de activitate. Orașul Newton era înstărit și elitist, o suburbie de oameni de carieră. Rezervația Stony Brook se găsea la cinci kilometri la sud-est de el, într-o zonă nici pe departe atât de șic ca Newton. Oare criminalul era rezident într-una din aceste zone și-și pândea prada ce-i ieșise în cale în timp ce mergea de acasă la serviciu? Ar trebui atunci să fie cineva care se potrivea perfect în peisaj, care nu trezea bănuieli arătând ca o persoană venită din afară. Dacă trăia în Newton, atunci trebuia să fie un bărbat cu o profesie bine plătită și cu educație superioară, cu toate gusturile acestei clase sociale. Și, de asemenea, cu victime din această clasă. Rețeaua străzilor bostoniene i se împăienjeni în fața ochilor obosiți, dar nu se dădu bătută și nu se duse la culcare; rămase într-o stare de amețeală, dincolo de epuizare, cu sute de amănunte învârtindu-i-se în cap. Se gândi la materia seminală proaspătă din cadavrul în descompunere. Se gândi la rămășițele scheletizate ce nu aveau încă nume. La fibre de carpetă bleumarin. Un ucigaș care lăsa în urmă păr de la victimele anterioare. Un pistol cu electroșocuri, un cuțit de vânătoare și haine de noapte împăturite. Și Gabriel Dean. Ce rol avea FBI-ul în toate astea? Își lăsă capul în mâini, simțind că-i va exploda de atâtea informații. Ea voise conducerea cazului, o pretinsese de fapt, și acum povara anchetei o zdrobea. Era prea obosită să gândească și prea agitată să doarmă. Se întrebă dacă așa te simți în timpul unei căderi nervoase și apoi alungă gândul acesta fără milă. Jane Rizzoli nu și-ar permite niciodată să fie așa de penibilă, încât să sufere o cădere nervoasă. În cursul carierei ei fugărise un suspect pe un acoperiș, spărsese uși și se confruntase cu propria moarte într-o pivniță întunecată. Omorâse un om. Dar până în acest moment, nu se simțise niciodată atât de aproape de prăbușire. • Infirmiera închisorii îmi leagă garoul în jurul brațului drept fără blândețe, plesnește latexul ca pe o bandă de cauciuc. Mi-a prins pielea și-mi trage firele de păr de pe braț, dar nu-i pasă; pentru ea, nu sunt decât un bolnav prefăcut care-a trezit-o din somn și i-a întrerupt tura de obicei plictisitoare în clinica închisorii. E de vârstă mijlocie, sau cel puțin așa arată, cu ochii umflați și sprâncenele pensate prea mult, și respirația îi miroase a somn și a țigări. Dar e femeie, și mă uit lung la gâtul ei, moale și ridat, când mi se apleacă peste

braț ca să localizeze o venă bună. Mă gândesc la ceea ce se ascunde sub pielea ei albă ca de hârtie creponată. Artera carotidă, pulsând cu sânge sclipitor și, lângă ea, vena jugulară, umflată cu râul său mai întunecat de sânge venos. Anatomia gâtului unei femei îmi este foarte familiară și îl studiez și pe al ei, pe oricât de neatrăgător este. Vena din antebraț mi s-a umflat și asistenta scoate un sunet de satisfacție. Deschide o compresă cu alcool și-mi șterge cu ea pielea. E un gest neglijent și neatent, nu ceea ce te-ai aștepta de la o persoană cu pregătire medicală profesională, gest făcut din obișnuință și nimic mai mult. — O să simți o înțepătură, mă anunță ea. Simt înțepătura acului fără să tresar. A nimerit vena foarte curat și sângele se scurge întrun tub Vacutainer cu un capac roșu. Am lucrat cu sângele a nenumărați alți oameni, dar niciodată cu al meu, așa că mă uit la el cu interes, observând că e intens și întunecat, de culoarea vișinelor coapte. Tubul e aproape plin. Îl scoate de pe acul din Vacutainer și fixează încă un tub. Tubul acesta are capac violet, pentru o analiză completă de sânge. Când și acesta e plin, îmi scoate acul din venă, desface garoul și-mi împunge o bucată de vată în locul înțepăturii. — Ține-o acolo, îmi poruncește. Zăngănesc neajutorat din cătușa de la mâna stângă, prinsă de marginea metalică a patului medical. — Nu pot, zic cu o voce înfrântă. — Oh, pentru numele lui Dumnezeu, oftează ea. Nu e compasiune, ci doar iritare. Există unii oameni care-i disprețuiesc pe cei slabi, și evident această asistentă face parte dintre ei. Dacă i s-ar da putere absolută și un subiect vulnerabil, s-ar transforma cu ușurință în tipul de monștri care i-au torturat pe evrei în lagărele de concentrare. Cruzimea e chiar acolo, imediat sub suprafață, mascată de uniforma albă și ecusonul cu inițialele R.N. Aruncă o privire către gardian. — Ține-o tu, zice ea. Acesta ezită, apoi își pune degetele pe vată, apăsându-mi-o pe piele. Neplăcerea sa de a mă atinge nu e din cauză că s-ar teme de violență din partea mea; m-am purtat întotdeauna foarte bine și politicos, un prizonier model, și niciun gardian nu se teme de mine. Nu, sângele meu e cel ce-l sperie. Vede roșul trecând prin vată și-și imaginează tot felul de orori microbiene năpustindu-se spre degetele lui. Când infirmiera desface un pansament cu leucoplast și-mi lipește vata pe braț, gardianul pare ușurat. Se duce imediat la chiuvetă și-și spală mâinile cu apă și săpun. Îmi vine să râd de groaza lui din cauza unui lucru atât de elementar ca sângele. Stau în schimb nemișcat pe pat, cu genunchii ridicați și ochii închiși, scoțând ocazional un geamăt nefericit. Infirmiera iese din încăpere cu tuburile pline cu sângele meu și gardianul, cu mâinile bine spălate, se așază pe scaun să aștepte. Așteaptă. Mi se pare că trec ore întregi în această cameră rece și sterilă. Nu auzim nimic de la infirmieră; parcă ne-a abandonat sau uitat. Gardianul se foiește în scaun, întrebându-se ce-i ia atât de mult timp. Eu știu deja. Deja aparatul și-a încheiat analiza sângelui și infirmiera ține rezultatele în mână.

Numerele o alarmează. Orice îngrijorare că sunt un prizonier care se preface numai că e bolnav a dispărut; vede negru pe alb dovada că o infecție periculoasă îmi devastează corpul. Că plângerea mea că simt dureri abdominale este cu siguranță autentică. Deși mi-a examinat burta, mi-a simțit mușchii tresărind și m-a auzit gemând la atingerea ei, nu mi-a crezut cu adevărat simptomele. E infirmieră de închisoare de prea multă vreme, și experiența a făcut-o sceptică în ceea ce privește plângerile deținuților. În ochii ei toți suntem manipulatori și escroci, și fiecare simptom pe care-l acuzăm nu e decât o încercare de a pune mâna pe niște droguri. Dar un test de laborator e obiectiv. Sângele intră în mașină și o hârtie cu numere iese afară. Nu poate ignora numărul alarmant de leucocite. Așa că este cu siguranță la telefon, consultându-se cu ofițerul medical: — Am un prizonier aici cu dureri abdominale grave. Prezintă sunete intestinale, însă în zona inferioară a pântecului simte dureri. Ceea ce mă îngrijorează cu adevărat e numărul de leucocite… Se deschide ușa, și aud scârțâitul pantofilor infirmierei pe linoleum. Când mi se adresează, nu detectez deloc tonul batjocoritor cu care mi-a vorbit mai înainte. Acum e politicoasă, chiar respectuoasă. Știe că are de-a face cu un om grav bolnav și că dacă mi se întâmplă ceva ea va fi făcută răspunzătoare. Dintr-odată nu mai sunt un motiv de dispreț, ci o bombă cu ceas ce ar putea să-i distrugă cariera. Și deja a amânat prea mult. — O să te transferăm la spital, îmi zice, și se uită la gardian. Trebuie să fie mutat imediat. — Shattuck? întreabă el, referindu-se la Spitalul Lemuel Shattuck, Unitatea Corecțională din Boston. — Nu, e prea departe. Nu poate aștepta așa de mult. Am aranjat să fie transferat la Spitalul Fitchburg. În voce i se aude graba și gardianul îmi aruncă acum și el o privire îngrijorată. — Dar ce are? întreabă el. — S-ar putea să aibă apendicele perforat. Am pregătit deja actele, și am sunat la Urgențe la Fitchburg. O să trebuiască să fie dus cu ambulanța. — Oh, la naiba. Atunci trebuie să merg și eu cu el. Cât timp o să dureze? — Probabil o să fie internat. Cred că trebuie operat. Gardianul se uită la ceas. Se gândește la ora când i se termină schimbul și dacă va apărea cineva la timp să-l înlocuiască la spital. Nu se gândește deloc la mine, ci la detaliile propriului program, ale vieții personale. Eu nu sunt decât o complicație. Infirmiera îndoaie un teanc de hârtii și le pune într-un plic. Îi dă plicul gardianului. — Asta e pentru Camera de Urgențe de la Fitchburg. Ai grijă să ajungă la doctor. — Trebuie să meargă neapărat cu ambulanța? — Da. — Securitatea va fi problematică. Infirmiera îmi aruncă o privire. Mâna mi-e în continuare legată cu o cătușă de pat. Stau perfect nemișcat, cu genunchii îndoiți – poziția clasică a unui pacient ce suferă de o peritonită agonizantă. — Eu nu mi-aș face prea multe griji pentru securitate. Ăsta e prea bolnav ca să-ți facă vreo problemă.

• ȘAPTE • Necrofilia, sau iubirea pentru morți, zice doctorul Lawrence Zucker. A fost dintotdeauna unul dintre secretele cele mai întunecate ale umanității. Cuvântul vine din greacă, dar există dovezi despre această practică încă din vremea faraonilor. O femeie frumoasă sau de rang înalt care murea în vremea aceea era întotdeauna ținută departe de îmbălsămători cel puțin trei zile după deces. Asta pentru a se asigura că bărbații însărcinați s-o pregătească pentru înmormântare nu-i profanau cadavrul. Abuzul sexual al morților a fost semnalat de-a lungul întregii istorii. Chiar și regele Irod se zice că ar fi făcut sex cu soția lui timp de șapte ani după moartea ei. Rizzoli se uită în jur în sala de conferințe și fu frapată de familiaritatea stranie a scenei: o adunare de detectivi obosiți, dosare și fotografii ale crimei răspândite pe masă. Vocea șoptită a psihologului Lawrence Zucker, ademenindu-i în mintea coșmărescă a unui prădător. Și răceala – cel mai mult își amintea răceala din cameră, cum i se infiltrase în oase și-i amorțise mâinile. Multe fețe erau aceleași: detectivul Jerry Sleeper, Darren Crowe și partenerul ei, Barry Frost. Polițiștii cu care lucrase și în ancheta Chirurgului cu un an înainte. O altă vară, un alt monstru. Dar de data asta era o persoană lipsă din echipă. Detectivul Thomas Moore nu era între ei, și îi era dor de el, de prezența și siguranța lui de sine, de stabilitatea lui. Deși se certaseră în timpul anchetei Chirurgului, își reparaseră între timp prietenia, și acum îi simțea absența ca pe un gol. În locul lui Moore, stând exact pe scaunul în care stătea de obicei Moore, era un bărbat în care nu avea încredere: Gabriel Dean. Oricine ar fi intrat în încăpere ar fi observat imediat că Dean era un intrus în această adunare de polițiști. De la costumul lui bine croit, până la postura militărească, se deosebea clar de ceilalți, și toți erau perfect conștienți de această diferență. Nimeni nu vorbea cu Dean; el era observatorul tăcut, omul de la FBI, al cărui rol rămânea un mister pentru toți. — Sexul cu un cadavru e o activitate la care majoritatea dintre noi nici nu vrem să ne gândim, continuă doctorul Zucker. Dar este menționat în mod repetat în literatură, istorie și într-un număr de cazuri penale. Nouă la sută dintre victimele ucigașilor în serie sunt violate sexual după moarte. Jeffrey Dahmer, Henry Lee Lucas și Ted Bundy, toți au recunoscut că au făcut acest lucru. Așa că prezența materiei seminale proaspete în această victimă nu este chiar așa de surprinzătoare, zise el, lăsându-și privirea pe fotografia de autopsie a lui Gail Yeager. — Mai demult se spunea că numai nebunii fac așa ceva, interveni Darren Crowe. Așa mia zis un analist psiholog de la FBI. Tipul ăla de demenți care merg pe stradă vorbind cu vocile din capul lor. — Da, se credea la început că e semnul unui criminal foarte grav dezechilibrat, zise Zucker. O persoană care plutește într-o ceață de psihoză profundă. E adevărat că un mare număr dintre acești criminali sunt psihopați care intră în categoria ucigașilor dezorganizați – nebuni și lipsiți de inteligență. Au atât de puțin control asupra propriile impulsuri încât lasă tot felul de probe în urma lor. Fire de păr, materie seminală, amprente. Sunt cel mai ușor de prins, pentru că nu știu, sau nu le pasă, de medicina legală. —

— Și atunci individul ăsta? — Subiectul acesta nu e psihopat. E o creatură cu totul diferită. Zucker deschise dosarul de fotografii de la domiciliul familiei Yeager și le aranjă pe masă. Apoi se uită la Rizzoli. — Doamnă detectiv, dumneata ai fost la locul crimei. Rizzoli încuviință. — Subiectul acesta a fost metodic. A venit cu o trusă pregătită pentru crimă. A fost ordonat și eficient. N-a lăsat aproape nicio urmă sau probă. — A lăsat materie seminală, îi atrase atenția Crowe. — Dar nu într-un loc unde era probabil că o să căutăm. Ar fi fost foarte ușor să n-o găsim. De fapt, aproape că n-am găsit-o. — Și impresia generală? întrebă Zucker. — E organizat. Inteligent. Exact ca și Chirurgul, adăugă ea, după o scurtă pauză. Privirea lui Zucker o fixă pe a ei. Zucker o făcuse întotdeauna să se simtă inconfortabil, și se simți invadată de privirea lui meditativă. Dar aproape sigur toți se gândeau la Warren Hoyt. Nu era posibil ca ea să fie singura care simțea că aceasta nu era decât o repetiție a unui vechi coșmar. — Sunt de acord cu dumneata, zise Zucker. Acesta e un ucigaș organizat. Urmează ceea ce unii analiști comportamentali numesc o temă de obiect cognitiv. Comportamentul lui nu are scopul doar de a dobândi o satisfacție imediată, acțiunile lui au un țel anume, și acest țel este de a controla complet trupul unei femei – în cazul acesta victima Gail Yeager. Subiectul acesta vrea s-o posede, să se folosească de ea, chiar și după moartea ei. Violând-o în fața soțului ei, își stabilește dreptul de posesie. Devine dominatorul, asupra amândurora. Mi se pare interesant că nu a fost nici mutilată, nici dezmembrată, zise el, luând o fotografie în mână. Cu excepția schimbărilor naturale ale primelor stadii de descompunere, cadavrul pare a fi într-o stare destul de bună. Se uită la Rizzoli pentru o confirmare. — Nu avea nicio rană deschisă, afirmă ea. Cauza morții a fost strangularea. — Care este cea mai intimă metodă de a ucide pe cineva. — Intimă? — Gândiți-vă ce înseamnă de fapt să sugrumi pe cineva manual. Cât de personal este. Contactul direct. Piele lipită de piele. Mâinile tale pe carnea ei. Apăsându-i gâtul în timp ce simți cum se scurge viața din ea. Rizzoli se holbă la el dezgustată. — Dumnezeule! — Așa gândește el. Așa simte el. Acesta e universul în care trăiește, și trebuie să descoperim cum e acest univers. Zucker arătă fotografia cu Gail Yeager. E obsedat de dorința de a-i poseda trupul, de a-i fi proprietar, fie că e moartă, fie că trăiește. Acesta e un bărbat care dezvoltă un atașament personal față de un cadavru, și continuă să-l mângâie. Să-l abuzeze sexual. — Atunci de ce s-a debarasat de el? întrebă Sleeper. De ce nu l-a ținut șapte ani? Așa cum a făcut regele Irod cu nevastă-sa? — Motive practice? oferi Zucker. Poate că trăiește într-un bloc de apartamente, unde mirosul unui cadavru în putrefacție ar atrage atenția vecinilor. Trei zile este limita duratei în care ai vrea să păstrezi un cadavru.

Crowe râse. — Zi mai bine trei secunde. — Deci spui că are un atașament aproape de amant pentru corpul acesta? întrebă Rizzoli. Zucker încuviință. — Înseamnă că i-a fost foarte greu să o arunce acolo. În Stony Brook. — Da, cu siguranță i-a fost greu. Ca și cum ai fi abandonat de iubita ta. Rizzoli se gândi la locul acela din pădure. Copacii, lumina trecând printre crengi. Atât de departe de arșița și de zgomotul orașului. — Nu e numai un loc unde să se debaraseze de ele, zise ea. Poate e un loc sacru. Toți se uitară la ea. — Cum ai zis? se miră Crowe. — Doamna detectiv Rizzoli a exprimat exact părerea la care voiam să ajung, zise Zucker. Locul acela, în rezervație, nu e numai un loc unde să arunce cadavrele folosite. Trebuie să vă întrebați, de ce nu le-a îngropat? De ce le-a lăsat expuse unei posibile descoperiri? Rizzoli răspunse încet: — Pentru că le vizitează. Zucker încuviință. — Acestea sunt iubitele lui. Haremul lui. Se întoarce acolo de multe ori, să se uite la ele, să le atingă. Poate chiar să le îmbrățișeze. De aceea avea pe el fire de păr de pe cadavre. Când mânuiește cadavrele, ia fire de păr de pe ele pe haine. Zucker se uită la Rizzoli. Firul acela post-mortem se potrivește cu al doilea cadavru? Rizzoli încuviință. — Eu și detectivul Korsak am pornit de la presupunerea că acest subiect a cules firul pe haine la locul său de muncă. Acum că știm de unde provine părul, mai are sens să verificăm pista casei de pompe funebre? — Da, zise Zucker. Și să vă spun de ce. Necrofilii sunt atrași de cadavre. Ei simt o excitare sexuală de la mânuirea cadavrelor. Când le îmbălsămează, când le îmbracă. Când le machiază. S-ar putea să încerce să obțină acces la această plăcere alegându-și meserii în domeniul morților. Un asistent de îmbălsămător, de exemplu, sau un cosmetician de la pompele funebre. Țineți minte că rămășițele neidentificate s-ar putea nici să nu aparțină măcar unei victime de crimă. Unul dintre cei mai cunoscuți necrofili a fost un psihopat numit Ed Gein, care a început prădând cimitire. Profana morminte de femei și ducea cadavrele la el acasă. De-abia mai târziu a început să ucidă ca să obțină cadavre. — Oh, mamă! murmură Frost. Este din ce în ce mai bine. — E un aspect al gamei largi al comportamentului uman. Necrofilii ni se par nouă bolnavi și perverși. Dar au existat dintotdeauna printre noi, această subdiviziune de oameni conduși de obsesii bizare. Apetituri stranii. Da, unii dintre ei sunt psihopați. Dar câțiva sunt perfect normali în toate privințele. „Warren Hoyt era și el perfect normal.” Cel care vorbi primul fu Gabriel Dean. Până în clipa aceea, nu spusese nimic pe parcursul întregii întâlniri și Rizzoli fu surprinsă să-i audă glasul baritonal profund. — Ai zis că subiectul s-ar putea reîntoarce în pădure să-și viziteze haremul. — Da, zise Zucker. De aceea urmărirea din Stony Brook ar trebui să continue pe o perioadă nedeterminată.

— Și ce se întâmplă când descoperă că i-a dispărut haremul? Zucker făcu o pauză. — Nu va fi încântat. Rizzoli simți un fior rece pe spinare auzind aceste cuvinte. „Sunt iubitele lui. Cum ar reacționa orice bărbat dacă i se fură iubita?” — Va fi înnebunit, afirmă Zucker. Turbat de furie că cineva i-a răpit proprietatea. Și nerăbdător să înlocuiască ceea ce a pierdut. O să-l facă să vâneze din nou. Zucker se uită la Rizzoli. Trebuie neapărat să păstrați secretul față de presă cât de mult posibil. Urmărirea asta s-ar putea să fie cea mai bună șansă să-l prindem. Pentru că sigur se va întoarce în pădure, dar numai dacă e convins că e în siguranță. Numai dacă el crede că haremul e încă acolo, așteptându-l. Se deschise ușa sălii de conferințe. Toți se întoarseră să-l vadă pe locotenentul Marquette care stătea în ușă. — Detectiv Rizzoli? zise el. Trebuie să vorbim. — Chiar acum? — Dacă nu te superi. Să mergem în biroul meu. Având în vedere expresiile celorlalți din încăpere, tuturor le venise aceeași idee: Rizzoli era chemată să i se facă morală. Și nu avea nici cea mai mică idee de ce. Se ridică roșind de pe scaun și ieși după el. Marquette o conduse pe coridor în tăcere până la Departamentul de omucideri. Intrară în biroul lui și locotenentul închise ușa. Prin peretele de sticlă, Rizzoli îi văzu pe ceilalți detectivi holbându-se la ea de la birourile lor. Marquette se duse și închise cu violență obloanele. — Stai jos, Rizzoli. — Sunt bine așa. Vreau să știu ce se întâmplă. — Te rog, zise el mai încet, aproape cu blândețe. Stai jos. Această solicitudine nou apărută o tulbură. Ea și Marquette nu deveniseră niciodată apropiați. Departamentul de omucideri era încă un club al bărbaților și Rizzoli știa foarte bine că era considerată și acum invadatoarea ticăloasă. Se așeză pe un scaun și simți că-i bubuia sângele în vine. Marquette mai păstră tăcerea pentru un moment, încercând parcă să-și găsească niște cuvinte potrivite. — Am vrut să-ți spun asta înainte să audă și ceilalți. Pentru că mă gândesc că pentru tine va fi cel mai greu. Sunt sigur că e doar o situație temporară și că se va rezolva totul în câteva zile, dacă nu chiar în câteva ore. — Ce situație? — Azi-dimineață, pe la cinci dimineața, Warren Hoyt a evadat. Acum înțelegea de ce insistase să se așeze; se așteptase să se prăbușească. Dar Rizzoli nu se prăbuși. Rămase perfect nemișcată, cu toate sentimentele blocate, cu fiecare nerv amorțit. Când vorbi, avea vocea atât de straniu de calmă, că aproape nu și-o recunoscu. — Cum s-a întâmplat? întrebă ea. — În timpul unui transfer medical. A fost internat noaptea trecută la Spitalul Fitchburg pentru o apendictomie de urgență. Nu știm exact ce anume s-a întâmplat. Dar în blocul operator… Nu a rămas niciun martor în viață, zise Marquette după o pauză.

— Câți au murit? întrebă ea. Vocea îi răsuna la fel de plat ca înainte. La fel de străină. — Trei. Asistenta și anestezista care-l pregăteau pentru operație. Plus gardianul care l-a însoțit la spital. — Souza-Baranowski e o închisoare de nivelul șase. — Da. — Și i-au permis să meargă la un spital civil? — Dacă ar fi fost o internare de rutină, ar fi fost transportat la închisoarea medicală Shattuck. Dar într-o urgență medicală, politica MCI{2} este de a duce prizonierii la spitalul cel mai apropiat. Și cel mai apropiat era cel din Fitchburg. — Cine a decis că era o urgență? — Infirmiera închisorii. L-a examinat pe Hoyt și s-a consultat cu doctorul MEI. Amândoi au fost de acord că are nevoie de îngrijire imediată. — Pe ce bază? Vocea începea să i se înăsprească acum, i se strecurase în ea prima notă de sentiment. — Avea simptome. Dureri abdominale… — Are pregătire medicală. Știa exact ce să le zică. — A avut și teste de laborator anormale. — Ce teste? — Ceva cu numărul prea mare de globule albe. — Au înțeles cu cine au de-a face? Au avut măcar cea mai vagă idee? — Nu poți să falsifici un test de sânge. — El poate. A lucrat într-un spital. Știe cum să manipuleze testele de laborator. — Rizzoli… — Pentru numele lui Dumnezeu, a fost laborant care se ocupa de sânge, ce mama dracului! Vocea îi răsună atât de strident, că și ea fu surprinsă. Se uită fix la el, șocată de izbucnirea ei. Și copleșită de sentimentele care acum în sfârșit se învolburau în ea. Furie. Neputință. Și frică. Toate lunile astea, o suprimase, pentru că știa că e irațional să-i fie frică de Warren Hoyt. Era închis într-un loc de unde nu putea ajunge la ea, de unde nu putea s-o rănească. Coșmarurile nu erau decât niște ecouri stăruitoare ale unei terori vechi și sperase că în cele din urmă vor slăbi. Dar acum frica era perfect logică și o cuprinsese în gheare. Sări brusc în picioare și se întoarse să plece. — Detectiv Rizzoli! Se opri în ușă. — Unde mergi? — Cred că știi unde trebuie să merg. — Poliția locală din Fitchburg și poliția statală au situația sub control. — Serios? Pentru ei, nu e decât un simplu evadat. O să se aștepte să facă aceleași greșeli ca toți ceilalți. Dar n-o să facă nicio greșeală. O să se strecoare prin plasa lor. — Nu le acorzi suficientă încredere. — Ei nu-l consideră pe Hoyt demn de suficientă atenție. Nu înțeleg cu cine au de-a face, zise ea. „Dar eu știu. Eu înțeleg perfect.”

Afară, în parcare, lumina de un alb incandescent tremura străvezie sub soarele strălucitor și vântul ce sufla dinspre stradă era dens și sulfuros. Pe când intră în sfârșit în mașină, cămașa îi era deja udă de transpirație. „Lui Hoyt i-ar plăcea canicula asta”, se gândi ea. Era vremea lui favorită, așa cum unei șopârle cel mai mult îi place să stea pe nisipul dogoritor al deșertului. Și ca orice reptilă, și el știa să se strecoare șerpuit din calea pericolului. „N-o să-l găsească.” În timp ce conducea spre Fitchburg, se gândi la Chirurg, liber din nou prin lume. Și-l imagină plimbându-se pe străzile orașului, prădătorul ajuns din nou la pradă. Se întrebă dacă mai avea tăria să-l înfrunte iarăși. Dacă nu cumva, acum că-l învinsese o dată, își epuizase toată rația de curaj pe viață. Nu se considera o lașă; niciodată nu dăduse înapoi în fața unei provocări și întotdeauna se avântase cu capul înainte în miezul acțiunii. Dar gândul să-l înfrunte pe Warren Hoyt o făcea aproape să tremure. „M-am luptat o dată cu el, și aproape am murit. Nu știu dacă mai pot s-o fac o dată. Dacă pot să forțez monstrul înapoi în cușca lui.” • Perimetrul nu era păzit de nimeni. Rizzoli se opri pe coridorul spitalului, uitându-se în jur să vadă vreun polițist în uniformă, dar nu văzu decât niște asistente, două îmbrățișându-se consolator, celelalte îngrămădite laolaltă și vorbind cu voce scăzută, cu fețele pământii de șoc. Se strecură pe sub panglica galbenă de poliție ce atârna pleoștită și, fără să o întrebe nimeni ce căuta acolo, trecu prin ușile duble care se deschiseră automat cu un foșnet, ca s-o lase să intre în zona de primire a blocului operator. Văzu petele și pașii deși ca de la școala de dans conturați în sânge pe jos. Un tehnician criminalist își împacheta deja trusa. Era un loc al crimei vechi deja, de unde se recoltaseră toate probele și peste care se umblase mult, gata să fie eliberat pentru curățenie. Dar oricât de vechi era, oricât de contaminat era, Rizzoli putea încă să vadă ce se întâmplase în această încăpere, căci era scris în sânge pe pereți. Văzu curbele uscate de stropi arteriali ieșiți din arterele pulsânde ale victimei. Trasau un val sinuos pe perete și pătaseră o tablă mare pe care era scris orarul chirurgical al zilei, listând numărul sălii de operație, numele pacienților, numele chirurgilor și procedurile de operație. Fusese înscris întreg orarul pentru o zi. Se întrebă ce se întâmplase cu pacienții ale căror operații fuseseră anulate brusc pentru că blocul operator era acum o scenă a crimei. Se întrebă ce consecințe avea o colecistectomie amânată – ce-o fi fiind și aceea. Orarul atât de încărcat explica de ce locul fusese procesat atât de rapid. Prima dată trebuie servite nevoile celor în viață. Nu puteai pur și simplu închide pe o perioadă nedefinită cel mai aglomerat bloc operator din orașul Fitchburg. Urmele curbe de sânge stropit se continuau peste panoul cu orarul, apoi peste colț și până pe celălalt perete. Aici vârfurile erau mai mici, pentru că presiunea sistolică scăzuse și pulsațiile începeau să coboare înspre podea, alunecând în jos. Se sfârșeau într-o băltoacă lângă biroul de recepție. „Telefonul. Cel care a murit aici încerca să ajungă la telefon.” Dincolo de zona de primire, un coridor lat mărginit de chiuvete trecea pe lângă sălile de operații. Auzi voci de bărbați și fâșâitul unui radio portabil și urmă sunetul până la o ușă deschisă. Trecu pe lângă un șir de chiuvete, de lângă care tehnicianul criminalist de-abia îi aruncă o privire. Nimeni n-o întrebă ce făcea acolo, nici când intră în sala de operații

numărul 4 și se opri, oripilată de urmele masacrului. Deși nu mai era nicio victimă în încăpere, sângele lor era pretutindeni, stropind pereții, dulapurile, mesele și era purtat pe podea de pașii celor care veniseră aici după plecarea criminalului. — Doamnă? Doamnă? Doi bărbați îmbrăcați în civil stăteau lângă dulapul cu instrumentarul, încruntându-se la ea. Cel mai înalt din ei se apropie de ea, cu papucii de hârtie peste pantofi, lipindu-se la fiecare pas de podeaua plină de sânge. Avea aproximativ treizeci și cinci de ani și aerul de superioritate arogantă pe care-l au toți bărbații masivi și musculoși. Compensație masculină pentru părul ce i se rărea vizibil, se gândi ea. Înainte ca acesta să-i pună întrebarea evidentă, își scoase legitimația. — Jane Rizzoli, Omucideri. Poliția Boston. — Ce caută Boston aici? — Scuze. Nu știu cum vă numiți, răspunse ea. — Sergent Canady. Secția de capturare a evadaților. Un polițist al Poliției Statale Massachusetts. Își întinse mâna să i-o strângă pe a lui, când observă că purta mănuși de latex. În orice caz, tot nu părea dispus să-i ofere acest gest de politețe. — Vă putem ajuta cu ceva? întrebă Canady. — Poate vă pot ajuta eu pe voi. Canady nu păru deloc entuziasmat de ofertă. — Cum? Rizzoli se uită la dârele multiple de sânge stropite pe perete. — Bărbatul care a făcut asta – Warren Hoyt… — Ce-i cu el? — Îl cunosc foarte bine. Acum li se alăturase și bărbatul mai scund. Acesta avea chipul palid și urechile ca Dumbo, însă, deși era și el evident polițist, nu părea să aibă instinctul teritorial al lui Canady. — Hei, te cunosc. Rizzoli. Tu l-ai prins. — Am lucrat cu echipa. — Nu, tu ești cea care l-a încolțit în Lithia. Spre deosebire de Canady, el nu purta mănuși și dădu mâna cu ea. — Detectiv Arlen. Poliția Fitchburg. Ai venit până aici numai pentru asta? — Imediat ce-am aflat. Înțelegeți cu cine aveți de-a face, nu? întrebă ea, uitându-se la pereți. — Situația e sub control, interveni Canady. — Îi știți povestea? — Știm ce-a făcut aici. — Dar îl știți pe el? — I-am primit dosarul de la Souza-Baranowski. — Și gardienii de acolo n-au nici cea mai vagă idee cu cine au de-a face. Altfel nu s-ar fi întâmplat așa ceva. — Întotdeauna i-am adus înapoi, zise Canady. Toți fac aceleași greșeli. — Nu și ăsta. — N-are decât șase ore avans.

— Șase ore? zise ea, clătinând din cap. Deja l-ați pierdut. Canady se enervă. — Răscolim toată zona. Am stabilit baraje pe stradă și verificări pentru toate mașinile. Am anunțat presa, și fotografia i-a apărut la toate posturile locale de televiziune. Cum am zis, situația e sub control. Rizzoli nu răspunse, întorcându-și atenția asupra șuvoaielor de sânge. — Cine a murit aici? întrebă ea încet. — Anestezista și asistenta de la sala de operație, îi răspunse Arlen. Anestezista zăcea aici, la capătul mesei. Asistenta a fost găsită acolo, lângă ușă. — N-au țipat? Nu l-au alertat pe gardian? — Nu prea ar fi putut scoate un sunet. Le-a spintecat laringele la amândouă. Rizzoli se duse la capul mesei și se uită la bara metalică pe care erau agățate punga de soluție pentru o perfuzie intravenoasă, tubul de plastic și cateterul ce atârnau până la băltoaca de apă de pe jos. Sub masă era o seringă de sticlă spartă. — I-au pus o perfuzie, zise ea. — I-au pus-o în camera de urgență, confirmă Arlen. L-au mutat direct aici, după ce chirurgul l-a examinat jos. I-au diagnosticat un apendice perforat. — De ce n-a urcat și chirurgul cu el? Unde era? — Consulta alt pacient în camera de urgență. A urcat cam la zece, cincisprezece minute după ce s-au întâmplat toate aici. A intrat pe ușa aceea dublă, a văzut gardianul mort în zona de recepție și a alergat direct la telefon. Practic tot personalul de la urgențe s-a repezit aici, dar nu mai puteau face nimic pentru victime. Rizzoli se uită la podea și văzu urmele și petele mânjite lăsate de prea mulți pantofi, prea mult haos pentru a putea fi interpretat. — De ce nu era gardianul aici, păzind prizonierul? întrebă ea. — Sala de operații trebuie să fie o zonă sterilă. Nu e voie cu haine de stradă. Probabil i sa spus să aștepte în afara ușii. — Dar nu e politica MEI ca prizonierii să fie încătușați încontinuu când nu sunt în interiorul închisorii? — Ba da. — Chiar și în sala de operații, chiar și sub anestezie, Hoyt ar fi trebuit să aibă un picior sau o mână legată de masă cu o cătușă. — Așa ar fi trebuit. — Ați găsit cătușele? Arlen și Canady își aruncară o privire unul altuia. — Cătușele erau pe jos, sub masă, zise Canady. — Deci a fost încătușat. — La un moment dat, da… — De ce oare i-au dat drumul? — Probabil un motiv medical? sugeră Arlen. Ca să-i pună o altă perfuzie? Să-i schimbe poziția? Rizzoli clătină din cap. — Ar avea nevoie de gardian înăuntru ca să-i descuie cătușele. Gardianul nu ar ieși afară, lăsând prizonierul fără cătușe. — Înseamnă că a fost neglijent, zise Canady. Toată lumea de la Urgențe avea impresia

că Hoyt era extrem de bolnav, cu dureri prea mari ca să fie în stare să se lupte cu cineva. Evident, nu s-au așteptat… — Dumnezeule, șopti ea. Nu și-a pierdut îndemânarea. Se uită la căruciorul de anestezie și văzu un sertar deschis. La lumina puternică din sală, dinăuntru sclipeau mai multe fiole de thiopental. Un anestezic. Aveau de gând să-l adoarmă, realiză ea. Stătea întins pe masă, cu perfuzia în braț. Gemând, cu fața contorsionată de durere. Iar ei n-aveau nicio idee ce se va întâmpla; toți erau ocupați făcându-și meseria. Asistenta se gândea ce instrumente să pregătească, de care dintre ele va avea nevoie doctorul. Anestezista calcula dozele de medicamente, urmărind pe monitor pulsul pacientului. Poate că i-a văzut accelerația inimii și a presupus că e din cauza durerii. Nu și-a dat seama că de fapt se încorda pentru atac. Pentru crimă. Și apoi… ce s-a întâmplat apoi? Se uită la instrumentarul de lângă masă. Era gol. — A folosit un bisturiu? întrebă ea. — N-am găsit arma. — E instrumentul lui favorit. Întotdeauna folosește un bisturiu… Un gând brusc făcu să i se ridice părul de pe ceafă. Se uită la Arlen. — Nu cumva e încă în clădire? — Nu e în clădire, interveni Canady. — S-a prefăcut și înainte că e doctor. Știe cum să se amestece printre cadrele medicale. Ați verificat spitalul? — Nu a fost necesar. — Și atunci de unde știi că nu e aici? — Pentru că avem dovada că a ieșit din clădire. E pe caseta video. Rizzoli își simți pulsul accelerându-i-se. — L-ați prins pe camera de securitate? Canady încuviință. — Presupun c-o să vrei s-o vezi personal.

• OPT • — E ciudat ce face, zise Arlen. Ne-am uitat la caseta asta de mai multe ori, și tot n-am

înțeles. Coborâseră în sala de conferințe a spitalului. Într-un colț era un dulap cu un televizor și un video. Arlen îl lăsă pe Canady să pornească toate aparatele și să folosească telecomanda. Controlul telecomenzii e rolul masculului alfa din haită, și Canady avea nevoie să fie acest mascul. Arlen era suficient de sigur pe sine să nu-i pese. Canady puse caseta în aparat și zise: — OK. Să vedem dacă Poliția Boston poate să ne lămurească. Era echivalentul verbal al aruncării mănușii. Porni înregistrarea. Pe ecran apăru o ușă închisă la capătul unui coridor. — Asta e camera fixată pe tavan în holul de la parter, zise Arlen. Ușa pe care-o vezi duce direct afară, la parcarea personalului, în estul clădirii. E una dintre cele patru ieșiri. În josul imaginii e momentul înregistrării. — 5:10, citi ea. — În registrul de la Urgențe, prizonierul a fost mutat la etaj la blocul operator în jurul orei 4:45, așa că asta e cu douăzeci și cinci de minute mai târziu. Uită-te acum. Se întâmplă pe la 5:11. Pe ecran, secundele se scurgeau una după alta. La 5:11:13, o siluetă apăru brusc pe ecran, înaintând cu pas calm, fără grabă, apropiindu-se de ieșire. Era cu spatele la cameră, și-i văzură părul castaniu tuns scurt peste gulerul halatului alb de laborator. Purta pantaloni de chirurg și acoperitori de hârtie pentru pantofi. Ajunsese deja lângă ușă și împingea bara de ieșire când dintr-odată se opri. — Uită-te acum, zise Arlen. Bărbatul se întoarse încet. Privirea i se ridică spre cameră. Rizzoli se aplecă înainte, cu gâtul uscat, cu ochii lipiți de chipul lui Warren Hoyt. I se uita direct în ochi și avu senzația că și el se uita direct la ea. Hoyt se apropie de cameră și Rizzoli observă că ținea ceva sub brațul stâng. O legătură cu ceva. Bărbatul se apropie până ajunse direct sub cameră. — Acuma începe partea bizară, zise Arlen. Uitându-se în continuare la cameră, Hoyt își ridică mâna dreaptă, cu palma înainte, ca și cum ar fi fost pe punctul de a depune jurământul în tribunal că va spune adevărul. Cu mâna stângă, își arătă palma deschisă. Și zâmbi. — Ce naiba vrea să însemne asta? zise Canady. Rizzoli nu răspunse. Îl privi în tăcere pe Hoyt întorcându-se, mergând spre ieșire și dispărând afară. — Mai pune-o o dată, ceru ea încet. — Ai idee ce vrea să reprezinte chestia cu mâna? — Mai pune o dată caseta. Canady se încruntă și întoarse înregistrarea cu câteva secunde înapoi, apoi o lăsă să meargă din nou. Încă o dată, Hoyt se duse la ușă. Se răsuci. Veni înapoi la cameră, cu privirea fixată pe cei care priveau acum înregistrarea.

Rizzoli stătea cu fiecare mușchi din corp încordat, cu inima bubuindu-i în piept, așteptând gestul următor. Cel pe care ea îl înțelesese deja. Hoyt își ridică palma. — Apasă pe „pauză”, zise ea. Chiar aici! Canady apăsă pe „pauză”. Pe ecran, Hoyt stătea cu un zâmbet pe chip, cu degetul arătător de la mâna stângă arătându-și palma deschisă a mâinii drepte. Imaginea o paraliză. Arlen rupse tăcerea în cele din urmă. — Ce înseamnă? Știi? Rizzoli înghiți în gol. — Da. — Ei bine, ce e? se răsti Canady. Rizzoli își desfăcu palmele pe care le ținuse încleștate în pumni pe genunchi. Pe amândouă palmele avea cicatricele lăsate de atacul lui Hoyt cu un an în urmă, noduri groase ce se vindecaseră peste cele două găuri tăiate de bisturiul lui. Arlen și Canady se holbară la cicatrice. — Hoyt ți-a făcut asta? zise Arlen. Rizzoli încuviință. — Asta e ceea ce înseamnă. De aceea și-a ridicat mâna. Se uită la ecranul pe care Hoyt zâmbea încă, ținându-și palma deschisă către cameră. E o mică glumă, doar între noi doi. Felul lui de salut. Chirurgul vorbește cu mine. — Înseamnă că l-ai enervat, nu glumă, spuse Canady, gesticulând cu telecomanda către ecran. Uită-te, numai. Parcă ți-ar zice: „Du-te naibii!” — Sau „Ne mai vedem noi”, zise Arlen încet. Cuvintele lui o înghețară. „Da, știu c-o să ne mai vedem. Dar nu știu când și unde.” Canady porni din nou înregistrarea și priviră continuarea. Îl văzură pe Hoyt coborânduși mâna și întorcându-se din nou către ușă. În timp ce ieșea afară, Rizzoli se concentră asupra legăturii de sub braț. — Mai oprește-o o dată, zise ea. Canady apăsă din nou pe „pauză”. Rizzoli se aplecă și atinse ecranul. — Ce are sub braț? Seamănă cu un prosop făcut sul. — Asta și e, zise Canady. — De ce ar duce așa ceva cu el? — Nu prosopul. E ceea ce duce în prosop. Rizzoli se încruntă, gândindu-se la ceea ce tocmai văzuse în blocul operator. Își aminti tava goală de lângă masă. Se uită la Arlen. — Instrumente, zise ea. A luat instrumente chirurgicale. Arlen încuviință. — Lipsește un set de laparotomie din sală. — Laparotomie? Ce e asta? — E termen medical pentru despicarea abdomenului, zise Canady. Pe ecran, Hoyt ieșise deja afară și acum nu mai vedeau decât holul gol și o ușă închisă. Canady stinse televizorul și se întoarse către ea. — Se pare că băiatul tău e nerăbdător să se întoarcă la lucru.

Sunetul mobilului ei o făcu să tresară. Simțea că-i bubuie inima în timp ce-și căuta telefonul. Cei doi bărbați o priveau, așa că se ridică și se duse la fereastră înainte să răspundă. Era Gabriel Dean. — Știi că antropologul de medicină legală se întâlnește cu noi la ora trei? întrebă el. Rizzoli se uită la ceas. — O să ajung la timp. De-abia. — Unde ești? — Bine, o să fiu acolo, în regulă? Închise. Se uită afară pe geam și trase adânc aer în piept. „Nu pot să fac față, se gândi ea. Monștrii mă trag în toate direcțiile…” — Rizzoli? zise Canady. Se întoarse spre el. — Îmi pare rău. Trebuie să mă întorc în oraș. Sunați-mă în secunda când auziți ceva de Hoyt. Canady încuviință și zâmbi. — Nu credem c-o să ia prea mult timp. • Ultima persoană cu care avea chef să vorbească era Dean, dar când intră în parcarea de la Departamentul de Medicină Legală, îl văzu ieșind din mașina lui. Intră rapid într-un loc de parcare și opri motorul, gândindu-se că dacă așteaptă doar câteva minute, acesta va intra primul înăuntru, și în felul acesta va evita orice conversație inutilă cu el. Din nefericire însă, și el o observase pe ea, și rămase așteptând în parcare, un obstacol de neevitat. Acum nu mai avea de ales și trebuia să-l înfrunte. Ieși din mașină în arșița dogoritoare și se apropie de el, cu viteza unei persoane care nare timp de pierdut. — Nu te-ai mai întors la ședință azi-dimineață, zise el. — Marquette m-a chemat în biroul lui. — Mi-a spus. Rizzoli se opri în loc și se uită la el. — Ce ți-a spus? — Că unul dintre foștii tăi criminali a evadat. — Exact. — Și că te-a tulburat. — Marquette ți-a zis asta? — Nu. Dar din moment ce n-ai mai venit înapoi la ședință, am presupus că ești supărată. — Au apărut alte lucruri care necesitau atenție. Porni cu pași hotărâți spre clădire. — Dumneata ești la conducerea acestui caz, doamnă detectiv, strigă el în urma ei. Rizzoli se opri și se întoarse să se uite la el. — Și de ce simți nevoia să-mi reamintești? Dean se apropie încet de ea, până când ajunse suficient de aproape să fie intimidant. Probabil asta și intenționa. Stăteau acum față în față, și deși nu s-ar fi dat niciodată înapoi din fața lui, Rizzoli simți fără să vrea că roșește sub privirea lui. Nu doar superioritatea lui

fizică o făcea să se simtă amenințată; mai degrabă faptul că-și dăduse dintr-odată seama că era un bărbat dezirabil – o reacție cu totul perversă, având în vedere cât de furioasă era. Încercă să-și suprime atracția, dar deja își înfipsese ghearele adânc în ea și nu mai putea să se descotorosească de ea. — Cazul acesta va avea nevoie de întreaga noastră atenție, zise el. Ascultă, înțeleg că ești supărată din cauza evadării lui Warren Hoyt. Asta ar fi de-ajuns să zdruncine orice polițist. Destul cât să te facă să-ți pierzi echilibrul… — Nu mă cunoști aproape deloc. Nu încerca să joci rolul de psihiatru cu mine. — Mă întreb doar dacă te simți suficient de concentrată să conduci această anchetă. Sau dacă vor interveni aceste „alte” probleme. Rizzoli reuși să-și păstreze cumpătul. Să-l întrebe, foarte calm: — Domnule agent Dean, știi câți oameni a omorât Hoyt în această dimineață? Trei. Un bărbat și două femei. Le-a tăiat gâturile și apoi a plecat, pur și simplu. Așa cum reușește s-o facă totdeauna. Își ridică mâna și Dean se holbă la cicatricele ei. Acestea sunt niște suvenire pe care mi le-a lăsat anul trecut, chiar înainte de a fi pe punctul de a-mi tăia gâtul. Își lăsă mâinile în jos și râse. Așa că, da, ai perfectă dreptate. Am niște probleme cu el. — Ai, de asemenea, o treabă de făcut. Aici. — Și o fac. — Hoyt îți distrage atenția. Îl lași să-ți stea în cale. — Singura problemă care-mi stă în cale ești tu. Nici măcar nu știu ce faci aici. — Cooperare între agenții. Nu asta e descrierea oficială? — Eu sunt singura care cooperează. Tu ce-mi dai în schimb? — Ce anume ai vrea să-ți dau? — Ai putea începe spunându-mi de ce e implicat FBI-ul. Nu s-a băgat niciodată în cazurile mele înainte. De ce e familia Yeager așa de diferită? Ce știi despre ei și eu nu știu? — Știu exact la fel de multe despre ei ca tine, răspunse el. Să fie acesta adevărul? Nu-și dădea seama. Nu-l putea citi deloc pe acest om. Și acum atracția sexuală venea să-i mărească deruta și mai mult, încurcând și mai mult mesajele dintre ei. Dean se uită la ceas. — E trecut de trei. Ne așteaptă. Cu aceste cuvinte porni spre intrare, dar Rizzoli nu-l urmă imediat. Pentru o clipă rămase singură în parcare, zguduită de reacția pe care o avusese față de Dean. În cele din urmă trase adânc aer în piept și se duse către morgă, adunându-și puterile pentru o nouă vizită la morți. • Cel puțin aceasta nu o mai făcu să-i vină rău. Duhoarea copleșitoare de putrefacție care o făcuse să vomite în timpul autopsiei lui Gail Yeager era în mare măsură absentă la acest al doilea cadavru. Cu toate acestea, Korsak își luase precauțiile obișnuite și se mânjise din nou cu Vicks pe sub nări. Numai câteva bucăți de țesut de legătură, asemănător cu pielea tăbăcită, mai erau atașate de oase, iar mirosul, deși neplăcut, cel puțin nu o mai forță pe Rizzoli să se repeadă la chiuvetă. Era hotărâtă să evite o repetare a scenei atât de stânjenitoare de seara trecută, mai ales cu Gabriel Dean stând chiar în fața ei, în așa fel încât să-i vadă orice tresărire și grimasă. Își păstră o atitudine stoică cât timp doctorița Isles și antropologul criminalist, doctorul Carlos Pepe, desigilară cutia și scoaseră cu grijă

rămășițele scheletizate, așezându-le pe masa de morgă acoperită cu un cearșaf. În vârstă de șaizeci de ani și gârbovit ca un gnom, doctorul Pepe era agitat și entuziasmat ca un copil; scotea conținutul cutiei, privind fiecare bucată ca și cum ar fi fost de aur. În timp ce Rizzoli nu vedea decât o colecție amestecată de oase murdare, imposibil de deosebit unul de altul, ca niște rămurele din același copac, doctorul Pepe vedea clavicule, radius și cubitus, pe care le identifica imediat și le așeza în poziție anatomică. Coaste dezarticulate și osul pieptului căzură cu zgomot pe masa de oțel inoxidabil. Vertebrele, dintre care două fuseseră fuzionate chirurgical, formau un colier butucănos în centrul mesei până la inelul gol al pelvisului, având forma unei coroane regale macabre. Oasele brațelor formau membre subțiri ce se terminau în grămăjoare ce păreau a fi niște pietricele murdare, dar în realitate erau oscioarele minuscule care oferă mâinii omenești o versatilitate atât de miraculoasă. Dovada unei vechi răni era imediat evidentă: tije chirurgicale de oțel în osul coapsei stângi. Doctorul Pepe plasă în capul mesei craniul și falca dezarticulată. Din crusta de mizerie sclipeau niște dinți de aur. Acum toate oasele erau aranjate. Dar cutia nu era încă goală. O răsturnă cu fața în jos, vărsând restul conținutului pe o tavă acoperită cu pânză. Din cutie se revărsă o ploaie de pământ, frunze și ghemotoace de păr castaniu încâlcit. Îndreptă lumina de examinare asupra tăvii și cu o pensetă începu să culeagă prin pământ. În câteva secunde, găsi ceea ce căuta: un grăunte negru, în forma unui bob mare de orez. — Pupă, zise el. Deseori confundată cu fecale de șobolan. — Așa aș fi zis și eu, spuse Korsak. Răhăței de șobolan. — Sunt multe aici. Trebuie pur și simplu să știi ce cauți, zise doctorul Pepe, mai culegând câteva boabe negre și așezându-le împreună într-o mică grămăjoară. Specia Calliphoridae. — Poftim? întrebă Korsak. — Muște de carne, răspunse Gabriel Dean. Doctorul Pepe încuviință. — Acesta e învelișul în care se dezvoltă larvele de muște de carne. Sunt ca niște coconi. Este exoscheletul larvelor de stadiul trei. Ies din ele ca muște adulte, zise el și le privi prin lupă. Acestea sunt toate eclozate. — Ce înseamnă asta? Eclozate? întrebă Rizzoli. — Înseamnă că sunt goale. Muștele au ieșit deja din ele. — Care e perioada de dezvoltare pentru Calliphoridae în regiunea asta? întrebă Dean. — În această perioadă a anului, aproximativ treizeci și cinci de zile. Dar observați cum diferă în culoare și condiție aceste două pupe? Toate sunt din aceeași specie, dar învelișul acesta a fost expus la intemperii mai multă vreme. — Două generații diferite, zise Isles. — Așa mă gândesc și eu. Sunt curios să aud ce va zice entomologul. — Dacă fiecare generație are nevoie de treizeci și cinci de zile ca să se maturizeze, înseamnă că au fost șaptezeci de zile de intemperii? întrebă Rizzoli. De atâta vreme stă acolo victima asta? Doctorul Pepe se uită la oasele de pe masă. — Ceea ce văd aici nu contrazice un interval post-mortem de două luni de vară. — Nu puteți spune un moment mai clar? — Nu de la niște rămășițe scheletizate. Este posibil să fi zăcut în pădurea aceea de două luni. Sau de șase luni.

Rizzoli îl văzu pe Korsak făcând o grimasă, câtuși de puțin impresionat de expertul lor de oase. Dar doctorul Pepe de-abia își dădea drumul. Își mută atenția asupra mesei. — Un singur individ, femeie, zise el, scrutând șirul de oase. Destul de scundă – nu mai înaltă de un metru cincizeci și cinci. Fracturile vindecate sunt evidente. Avem o fractură veche femurală prin cominuție, tratată cu șurub chirurgical. — Seamănă cu o tijă Steinman, interveni Isles, arătând coloana lombară. Și a avut o fuziune chirurgicală la L-2 și L-3. — Răniri multiple? întrebă Rizzoli. — Această victimă a suferit o traumă majoră. Doctorul Pepe își continuă inventarul: — Două coaste stângi lipsesc, și tot așa… Răscoli prin colecția de oase mărunte ale mâinii. — … trei carpiene și majoritatea falangelor de la mâna stângă. Cred că un animal a furat din ea cât de-o gustare. — Un sandvici de mână, zise Korsak. Nimeni nu râse. — Toate oasele lungi sunt prezente. Și toate vertebrele… Făcu o pauză, încruntându-se la oasele gâtului. Lipsește hioidul. — Nu l-am putut găsi, zise Isles. — Ați cernut? — Da. Am mers chiar eu acolo să-l caut. — E posibil să fi fost luat de animale, zise doctorul Pepe. Vedeți înțepăturile acestea în formă de V? zise el, ridicând o scapulă – unul dintre oasele în formă de aripă de la umeri. Sunt făcute de dinți canini și carnasieri. Capul a fost găsit separat de corp? întrebă el ridicându-și privirea. — Era la câțiva pași de trunchi, răspunse Rizzoli. — Asta e tipic pentru câini, încuviință Pepe. Pentru ei, capul e ca o minge mare. O jucărie. Îl rostogolesc prin jur, dar nu pot să-și înfigă dinții cu adevărat într-un cap, așa cum pot cu un gât sau o mână ori un picior. — Stați puțin, zise Korsak. Vorbim de Fifi și Nero acum? — Toate canidele, sălbatice sau domestice, se comportă în mod asemănător. Chiar și lupilor și coioților le place să se joace cu mingea, exact ca Fifi și Nero. Din moment ce acest cadavru a fost într-un parc suburban, înconjurat de locuințe, aproape sigur aceste păduri erau frecventate de câini domestici. Ca toate canidele, instinctul lor e să fie necrofagi. Vor roade orice suprafață în jurul căreia își pot deschide fălcile. Marginile sacrumului, procesele spinale. Coastele și crestele iliace. Și bineînțeles, vor sfâșia orice țesut moale rămas. Korsak păru oripilat. — Soția mea are un terier mic de Highland. Asta e ultima dată când îl mai las pe afurisitul ăla să mă lingă pe mine pe față. Pepe luă craniul și-i aruncă lui Isles o privire ironic-jucăușă. — Deci hai să jucăm întreabă-l pe măgăruș, doctor Isles. Care e părerea dumitale? — Întreabă-l pe măgăruș? făcu Korsak. — E o expresie de la Facultatea de Medicină, zise Isles. Întreabă-l pe măgăruș înseamnă săi testezi cuiva cunoștințele. Să-l pui în încurcătură.

— Ceea ce sunt convins că făceai și dumneata cu studenții dumitale de patologie la U.C., zise Pepe. — Fără milă, recunoscu Isles. Gemeau de fiecare dată când mă uitam înspre ei. Știau că urma o întrebare grea. — Și acuma eu o să te întreb pe dumneata, rosti el, cu veselie. Spune-ne despre această victimă. Isles se concentră asupra rămășițelor. — Incisivii, forma palatului și lungimea craniului confirmă rasa caucaziană. Craniul este destul de mic, cu creste supraorbitale minimale. Apoi mai e și pelvisul. Forma unghiului suprapubian. E o femeie caucaziană. — Și ce vârstă are? — Are o fuziune epifizară incompletă pe creasta iliacă. Nu prezintă schimbări artritice pe coloană. Tânără adultă. — Sunt de acord, zise doctorul Pepe, și ridică mandibula. Trei coroane de aur, observă el. Și a avut lucrări masive de restaurare cu amalgam. I-ați făcut radiografii? — Yoshima i le-a făcut azi-dimineață. Sunt pe ecran, la lumină, zise Isles. Pepe se duse să se uite la ele. Le arătă filmul mandibulei. — A avut două obturații, afirmă el. Par a fi plombe de gutapercă. Și uite aici. Vezi cum rădăcinile de la șapte până la zece și de la douăzeci și doi până la douăzeci și șapte sunt scurte și tocite? A avut o mișcare ortodontică. — N-am observat asta, zise Isles. Pepe zâmbi. — Mă bucur că mai am ceva să te învăț, doctor Isles. Începeai să mă faci să mă simt inutil. — Deci e o persoană suficient de bogată să-și permită lucrări dentare, interveni agentul Dean. — Lucrări dentare destul de scumpe, adăugă Pepe. Rizzoli se gândi la Gail Yeager și la dinții ei perfect drepți. Mult după ce inima încetează să le mai bată, mult după ce carnea li se descompune, starea danturii îi deosebește cel mai clar pe bogați de săraci. Cei care se chinuie să adune bani de chirie își neglijează molarul ce-i doare sau aspectul neatrăgător al danturii. Caracteristicile acestei victime începeau deja să sune straniu de familiare. O tânără femeie. Albă. Înstărită. Pepe puse mandibula la loc și-și mută atenția către tors. Studie pentru o clipă cutia toracică înfundată și sternul. Ridică o coastă dezarticulată, o arcui către stern și studie unghiul făcut de cele două oase. — Pectus excavatum, zise el. Pentru prima dată, Isles păru supărată. — N-am observat asta. — Ce zici de tibii? Isles se duse imediat la picioarele mesei și ridică unul din oasele lungi. Se uită îndelung la el, încruntându-se din ce în ce mai tare. Luă apoi osul de același fel de la celălalt picior și le așeză unul lângă altul. — Genu varum bilateral, rosti ea, părând acum foarte tulburată. Poate la cincisprezece grade. Nu-mi dau seama cum de n-am observat.

— Te concentrai pe fractură. Tija aceea chirurgicală îți lua ochii. Și asta nu e o condiție întâlnită prea des în zilele de azi. E nevoie de un bătrânel ca mine ca s-o recunoască. — Asta nu e o scuză. Ar fi trebuit să observ imediat, zise ea, rămânând tăcută pentru o clipă, cu privirea încruntată alternând între oasele picioarelor și piept. Dar asta n-are nicio logică. Nu se potrivește deloc cu lucrările dentare. Parcă avem de-a face cu două persoane diferite. — Dacă nu vă deranjează, nu ne explicați și nouă despre ce vorbiți? interveni Korsak. Ce n-are nicio logică? — Persoana aceasta avea o boală numită genu varum, zise doctorul Pepe. Cunoscută în mod obișnuit sub numele de „picioare încovoiate”. Fluierele picioarelor îi erau curbate cu aproximativ cincisprezece grade. Asta e o curbatură a tibiei de două ori mai mare decât cea normală. — Și de ce faceți amândoi așa mare caz de chestia asta? Mulți oameni au picioarele încovoiate. — Nu e vorba doar de picioarele încovoiate, zise Isles. E vorba și de piept. Uitați-vă la unghiul dintre coaste și stern. Are pectus excavatum, sau piept în formă de pâlnie. O creștere anormală a oaselor și a cartilajelor ce face ca sternul – osul pieptului – să fie prăbușit în interior. Dacă e grav, poate cauza greutăți respiratorii și probleme cardiace. În cazul acesta, a fost o formă ușoară și probabil nu i-a provocat niciun simptom. Boala a fost în primul rând de ordin estetic. — Și asta din cauza unei formări anormale a oaselor? zise Rizzoli. — Da. Un defect în metabolismul oaselor. — Despre ce boală e vorba? Isles ezită și se uită la doctorul Pepe. — Are o statură foarte scundă. — Ce estimare Trotter-Gleiser are? Isles luă o ruletă și măsură femurul și tibia. — Presupun că aproximativ 152 de centimetri. Plus sau minus trei. — Deci avem pectus excavatum. Genu varus bilateral. Înălțime mică. E foarte sugestiv, dădu el din cap. Isles se uită la Rizzoli. — A avut rahitism în copilărie. Pentru Rizzoli „rahitismul” era un cuvânt aproape ciudat. Îi aduse în minte viziunea unor copii în picioarele goale printre cocioabe dărăpănate, țipete de sugari și mizeria sărăciei lucii. O epocă diferită, colorată în sepia. „Rahitism” nu era cuvântul ce i se potrivea unei femei cu trei coroane de aur și dinți îndreptați ortodontic. Și Gabriel Dean observase această contradicție. — Eu credeam că rahitismul e cauzat de malnutriție, zise el. — Așa și e, răspunse Isles. Lipsă de vitamina D. Majoritatea copiilor primesc o cantitate adecvată din lapte sau de la lumina soarelui. Dar dacă suferă de malnutriție, sau sunt ținuți mereu în casă, vor prezenta o deficiență de vitamina D. Și asta afectează metabolismul calciului și al dezvoltării oaselor. De fapt, n-am văzut niciodată un astfel de caz până acum, zise ea după o pauză. — Hai cu mine la o deshumare într-o zi, o invită doctorul Pepe. O să-ți arăt o mulțime de cazuri din secolul trecut. Scandinavia, nordul Rusiei…

— Dar în ziua de azi? În Statele Unite? întrebă Dean. Pepe clătină din cap. — E destul de rar. Considerând deformările osoase și statura mică, aș zice că această persoană a trăind în condiții de mare sărăcie. Cel puțin până la adolescență. — Asta nu se potrivește cu lucrările dentare. — Nu. De aceea a zis doamna doctor că parcă am avea de-a face cu două persoane diferite. „Copilul și adultul”, se gândi Rizzoli. Își aminti de propria copilărie din Revere, când toată familia se înghesuise într-o casă mică luată cu chirie, un spațiu atât de mic, că trebuia să se târască să ajungă în locul ei secret de sub verandă ca să fie puțin singură. Își aminti scurta perioadă când tatăl ei fusese concediat, șoaptele speriate venind din dormitorul părinților, masa de cină din conserve de porumb și pireu din fulgi de cartofi. Perioada atât de grea nu durase mult; în mai puțin de un an, tatăl ei își găsise o nouă slujbă și avuseseră din nou carne pe masă. Dar o întâlnire cu sărăcia – oricât de scurtă ar fi ea – lasă întotdeauna urme, dacă nu pe corp, atunci în minte, și cei trei frați Rizzoli își aleseseră toți profesii cu venituri sigure, chiar dacă nu spectaculoase – Jane în poliție, Frankie în marină și Mikey în Serviciul Poștal SUA, toți trei încercând să scape de nesiguranța din copilărie. — De la zdrențe la bogății, zise ea, uitându-se la scheletul de pe masă. Se mai întâmplă. — Parc-ar fi dintr-un roman de Dickens, spuse Dean. — Oh, da, zise Korsak. Puștiul ăla, Tiny Tim. — Tiny Tim era rahitic, da, afirmă Isles. — Și apoi a trăit fericit până la adânci bătrâneți, pentru că bătrânul Scrooge probabil i-a lăsat o tonă de bani, confirmă Korsak. „Dar tu n-ai trăit fericită până la adânci bătrâneți”, gândi Rizzoli uitându-se la rămășițele moartei. Acum nu mai era doar o colecție de oase, ci o femeie a cărei viață începea deja să ia formă în mintea lui Rizzoli. Văzu o copilă cu picioarele strâmbe și pieptul adâncit, împiedicată să crească de mediul atât de aspru al sărăciei. Văzu copila trecând în adolescență, purtând cămăși cu nasturi nepotriviți, cu materialul uzat până la transparență zdrențuită. Chiar și acum, era oare ceva deosebit, special, în legătură cu această fată? O privire hotărâtă în ochi, o postură înălțată a bărbiei, care anunța că era sortită unei vieți mai bune decât cea în care se născuse? Pentru că femeia care devenise trăia într-o lume diferită, unde banii îți cumpără dinți drepți și coroane de aur. Norocul, munca sau poate atenția bărbatului potrivit o ridicaseră la o condiție mult mai confortabilă. Dar sărăcia din copilărie îi rămăsese săpată în oase, în arcuirea picioarelor și în gaura din piept. Existau de asemenea urme ale durerii, un eveniment catastrofic care-i zdrobise piciorul stâng și șira spinării, lăsând-o cu două vertebre fuzionate și o tijă de oțel înfiptă permanent în osul coapsei. — Având în vedere lucrările dentare de proporție și statutul socio-economic probabil, aceasta e o femeie a cărei absență trebuia să fie observată, zise Isles. A murit de cel puțin două luni. Sunt șanse mari să fie în baza de date NCIC. — Da, ea și încă o sută de mii de alte femei, zise Korsak. Centrul Național de Informații Criminalistice de la FBI păstra un dosar cu persoanele dispărute, ce putea fi comparat cu rămășițele pământești neidentificate, pentru a produce o listă cu posibilele potriviri.

— N-avem nimic local? întrebă Pepe. Niciun caz deschis de dispariție care s-ar putea să se potrivească? Rizzoli clătină din cap. — Nu în statul Massachusetts. • Deși era atât de epuizată în noaptea aceea, nu putea adormi. Se sculă din pat ca să verifice încă o dată încuietoarea de la ușă și de la geamul ce dădea spre scara de incendiu. Apoi, o oră mai târziu, auzi un zgomot și și-l imagină pe Warren Hoyt venind pe coridor cu bisturiul în mână către dormitorul ei. Își luă pistolul de pe noptieră și se ghemui în întuneric. Năclăită de transpirație, așteptă cu pistolul îndreptat spre ușă, ca umbra să se materializeze în prag. Nu văzu nimic, nu auzi nimic, în afară de bubuitul propriei inimi și pulsațiile muzicii dintr-o mașină ce trecea afară pe stradă. În cele din urmă se duse încet în hol și aprinse luminile. Nu era niciun intrus. Se duse iar în living, și aprinse și aici lumina. Cu o privire rapidă văzu din nou că lanțul era pus la ușă și că închizătoarea geamului dinspre scara de incendiu era fixată bine. Rămase uitându-se lung la camera ce arăta exact așa cum o lăsase și se gândi: „îmi pierd mințile”. Se prăbuși pe canapea, își puse pistolul jos și-și lăsă capul în mâini, vrând să-și stoarcă din creier toate gândurile despre Warren Hoyt. Dar era întotdeauna acolo, ca o tumoare ce nu poate fi extirpată, metastazându-i fiecare moment din viață. În pat nu se gândise la Gail Yeager sau la femeia fără nume ale cărei oase tocmai le examinase. Nu se gândise nici la bărbatul din avion, al cărui dosar rămăsese pe biroul ei la serviciu, uitându-se cu reproș tăcut la ea pentru felul cum îl neglijase. Atâtea nume și rapoarte concurau pentru atenția ei, dar când se culca seara și se uita la formele apărute în întuneric, numai fața lui Warren Hoyt îi venea în minte. Sună telefonul. Tresări brusc, cu inima bubuindu-i nebunește în piept. Trebui să respire adânc de câteva ori ca să se calmeze suficient să poată ridica receptorul. — Rizzoli? zise Thomas Moore. Nu era o voce pe care se aștepta să o audă și fu surprinsă de cât de dor îi fusese de el. Deabia cu un an în urmă, lucrase împreună cu Moore ca parteneri în ancheta Chirurgului. Deși relația dintre ei nu ajunsese niciodată mai mult decât pur și simplu colegială, avuseseră încredere unul în altul cu propria viață, și într-un anumit fel acesta este un nivel de intimitate aproape la fel de profund ca cel dintr-o căsătorie. Auzindu-i acum vocea, își aminti cât îi era de dor de el. Și cât de mult o rănise căsătoria lui cu Catherine. — Hei, Moore, răspunse ea. Cât e ora la tine? Tonul obișnuit al vocii ei nu dezvăluise niciunul dintre sentimentele ei. — E aproape cinci. Scuză-mă că te sun la ora asta. N-am vrut să audă și Catherine. — E în regulă. Încă sunt trează. — Și acum ai probleme cu somnul, rosti el după o pauză. Nu era o întrebare, ci o afirmație. Știa că erau amândoi bântuiți de aceeași stafie. — Te-a sunat Marquette? întrebă ea. — Da. Speram că deja… — Nimic încă. Au trecut aproape douăzeci și patru de ore și încă n-a fost văzut nici măcar

o dată, fir-ar să fie. — Deci i s-a răcit urma. — N-au avut nicio urmă de la început. A omorât trei oameni în blocul operator, s-a transformat în omul invizibil și a ieșit afară din spital. Poliția statală și cea locală din Fitchburg au măturat toată zona, au pus blocaje. I-a apărut chipul la toate știrile de seară. Nimic. — E un singur loc unde o să fie atras. O persoană… — Blocul tău e deja pus sub urmărire. Dacă Hoyt se apropie de el, l-am prins. Se lăsă o tăcere lungă. — Nu pot s-o aduc acasă, zise apoi Moore, încet. O țin aici, unde știu că e în siguranță. Rizzoli îi auzi teama din voce, nu pentru el însuși, ci pentru soția lui, și se întrebă cu o urmă de invidie: „Oare cum e să fii iubită atât de mult?” — Catherine știe că a evadat? întrebă ea. — Da. A trebuit să-i spun. — Și cum a reacționat? — Mai bine ca mine. Mai degrabă încearcă să mă calmeze ea pe mine. — Deja a trecut prin ce-a fost mai rău, Moore. L-a învins de două ori. A dovedit că e mai puternică decât el. — Crede ea că e mai puternică. Și când crezi asta lucrurile devin periculoase. — Ei, măcar te are pe tine. „Și eu nu mă am decât pe mine.” Așa cum a fost întotdeauna și cum va fi probabil mereu. Cu siguranță îi auzise nota de oboseală din voce, căci îi răspunse: — Și pentru tine e un coșmar, sunt sigur. — Eu sunt bine. — Înseamnă că faci față mai bine ca mine. Rizzoli râse, cu un sunet ascuțit și brusc ce nu era fanfaronadă. — Parcă am timp să-mi fac griji din cauza lui Hoyt. Sunt șef de anchetă la un caz nou. Am găsit un depozit de cadavre în Rezervația Stony Brook. — Câte victime? — Două femei, plus un bărbat pe care l-a omorât în timpul răpirii. Și ăsta e rău, Moore. Știi că e rău când Zucker îi dă o poreclă. Pe ăsta îl numim Dominatorul. — De ce Dominatorul? — Asta e plăcerea lui favorită, se pare. Puterea asupra altora. Controlul absolut asupra soțului. Monștrii și ritualurile lor demente. — Parcă ar fi o repetiție a verii trecute. „Numai că de data asta nu mai ești aici să ai grijă de mine. Acum ai alte priorități.” — Și, ați găsit ceva? întrebă el. — Prea puțin. Avem mai multe jurisdicții implicate, jucători multipli. Poliția din Newton și – ascultă aici – afurisitul de FBI s-a băgat și el. — Poftim? — Da. Un agent pe nume Gabriel Dean. Zice că e consultant, dar se bagă peste tot. Ți s-a mai întâmplat vreodată așa ceva? — Niciodată. Ceva nu e bine, Rizzoli, adăugă el după o pauză. — Știu. — Marquette ce zice?

— El s-a culcat pe-o ureche și face pe mortul, pentru că ne-a ordonat comisarul să cooperăm. — Și Dean ce zice? — Tipul face pe secretosul, știi? Stilul „dacă-ți spun ceva, trebuie să te omor după aceea”. Făcu o pauză, amintindu-și privirea lui Dean, cu ochii pătrunzători ca niște cioburi de sticlă albastră. Da, și-l putea imagina foarte ușor apăsând pe trăgaci fără să clipească măcar. — Oricum, confirmă ea, Warren Hoyt nu mai e grija mea numărul unu. — Dar e a mea, zise Moore. — Dacă apare ceva nou, te anunț imediat. Închise telefonul și în tăcerea ce urmă, toată bravada pe care o simțise vorbind cu Moore se topi instantaneu. Era din nou singură cu temerile ei, stând într-un apartament cu ușile barate, ferestrele închise și un pistol ca singur tovarăș. „Poate că ești cel mai bun prieten pe care-l am, se gândi ea. Și luă arma și o duse înapoi cu ea în dormitor.”

• NOUĂ • Agentul Dean a fost să mă vadă azi-dimineață, zise locotenentul Marquette. Are îndoieli în legătură cu tine. — Sentimentul este reciproc, răspunse Rizzoli. — Nu-ți pune la îndoială competența. Crede că ești un polițist bun. — Și atunci? — Se întrebă dacă ești detectivul potrivit pentru conducerea acestui caz. Pentru o clipă, Rizzoli nu răspunse nimic, rămase calmă, uitându-se la Marquette. Când o chemase în biroul lui în acea dimineață, bănuise deja despre ce va fi vorba. Intrase înăuntru hotărâtă să-și păstreze controlul absolut asupra emoțiilor, să nu-i ofere nicio secundă ceea ce aștepta să vadă de fapt: un semn că era deja la limită, că trebuia înlocuită. Când vorbi, vocea îi era liniștită și rezonabilă: — Ce anume îl îngrijorează? — Că ai atenția distrasă. Că ai probleme nerezolvate în legătură cu Warren Hoyt. Că nu ți-ai revenit pe deplin după ancheta în cazul Chirurgului. — Ce vrea să însemne nu mi-am revenit? întrebă ea. Știa însă deja exact la ce se referise. — Doamne, Rizzoli, ezită Marquette. Nu-mi e ușor să-ți spun asta. Știi și tu. — Aș prefera să-mi spui pur și simplu. — Crede că ești instabilă, bine? — Și dumneata ce crezi, domnule locotenent? — Cred că ai destule pe cap. Cred că evadarea lui Hoyt ți-a dat o lovitură. — Crezi că sunt instabilă? — Și doctorul Zucker și-a exprimat îngrijorarea. N-ai fost la nicio consiliere toamna trecută. — Nu mi s-a ordonat niciodată. — Numai așa merge cu tine? Trebuie să ți se ordone? — N-am simțit că e necesar. — Zucker crede că încă n-ai trecut peste Chirurg. Zice că-l vezi pe Warren Hoyt după fiecare colț. Cum poți coordona ancheta asta, dacă o trăiești încă pe cealaltă? — Cred că mi-ar plăcea să aud și părerea dumitale, domnule locotenent. Dumneata crezi că sunt instabilă? Marquette oftă. — Nu știu. Dar când vine la mine agentul Dean și-mi spune că e îngrijorat, sunt nevoit să iau seama. — Nu cred că agentul Dean este întru totul o sursă demnă de încredere. Marquette se încruntă și se aplecă spre ea. — Asta e o acuzație gravă. — Nu e mai gravă decât acuzația pe care a făcut-o el în legătură cu mine. — Ai cu ce să-ți susții afirmația? — Am sunat la birourile FBI Boston azi-dimineață. — Și? — Nu știu nimic de agentul Gabriel Dean. —

Marquette se lăsă pe spătarul scaunului și o privi pentru un moment, fără să zică nimic. — A venit aici direct de la Washington, confirmă ea. Biroul din Boston n-are nicio legătură cu el. Nu așa se presupune că funcționează chestia asta. Dacă le cerem un profil psihologic, întotdeauna trece prin coordonatorul diviziei locale. Ordinul ăsta însă n-a trecut prin divizia locală. A venit direct de la Washington. De ce se bagă FBI-ul în ancheta mea în primul rând? Și ce-are face Washingtonul cu asta? Marquette rămase în continuare tăcut. Rizzoli insistă, din ce în ce mai frustrată, începând să-și piardă controlul. — Mi-ai zis că ordinul de a coopera a venit de la biroul comisarului? — Da. — Cine l-a contactat pe comisar de la FBI? Cu care parte a FBI-ului avem de-a face aici? Marquette clătină din cap. — N-a fost FBI. — Poftim? — Cererea n-a venit de la FBI. Am discutat săptămâna trecută cu biroul comisarului, în ziua când a apărut Dean. Le-am pus și eu exact întrebarea asta. — Și? — Le-am promis că o să păstrez confidențialitatea. Și pretind același lucru de la tine. Nu continuă decât după ce Rizzoli înclină din cap în semn de încuviințare. Cererea a venit de la birourile senatorului Conway. Rizzoli se uită la el încremenită de uimire. — Ce-are a face senatorul nostru cu toate astea? — Nu știu. — Comisarul nu ți-a zis? — Cred că nici ei nu știu. Dar nu pot să ignore o cerere venită direct de la Conway. Și oricum nu cere marea cu sarea. Pur și simplu cooperarea între agenții. Oricum facem asta întotdeauna. Rizzoli se aplecă înainte și zise cu voce scăzută: — Ceva nu e bine, aici. Și o știi foarte bine. Dean nu a fost cinstit cu noi. — Nu te-am chemat aici ca să vorbim despre Dean. Vorbim despre tine. — Dar te bazezi pe cuvântul lui. FBI-ul dictează acum ordine către Poliția Boston? Marquette păru complet luat prin surprindere. Se îndreptă brusc și o privi fix. Rizzoli atinsese exact nervul potrivit. „FBI-ul contra Noastră. Ești cu adevărat șeful aici?” — OK, zise el. Am vorbit. M-ai ascultat. Asta e suficient pentru mine. — Și pentru mine. Se ridică în picioare. — Dar o să te urmăresc, Rizzoli. — Nu așa faci totdeauna? încuviință ea. • — Am găsit niște fibre foarte interesante, zise Erin Volchko. Au fost prelevate cu bandă adezivă de pe pielea lui Gail Yeager. — Tot din covorul bleumarin? întrebă Rizzoli. — Nu. Să-ți spun drept, nu sunt sigură ce sunt astea. Erin nu recunoștea deseori că era nedumerită de ceva. Așa că asta era suficient să trezească interesul lui Rizzoli față de lamela de la microscop. Se uită prin obiectiv și văzu un

singur fir întunecat. — Ne uităm la o fibră sintetică, a cărei culoare aș caracteriza-o verde murdar. În baza indicelor de refracție, acesta este vechiul nostru prieten nailonul Dupont, tip șase, șase. — Exact ca fibrele de covor bleumarin. — Da. Nailon șase, șase este o fibră foarte folosită pentru că e rezistentă și tare. Se găsește într-o mulțime de materiale. — Și zici că asta a fost luată de pe pielea lui Gail Yeager? — Aceste fibre au fost găsite prinse pe coapsele ei, pe sâni și pe un umăr. Rizzoli se încruntă. — Un cearșaf? Ceva în care i-a înfășurat corpul? — Da, dar nu un cearșaf. Nailonul nu e potrivit pentru asta, pentru că nu absoarbe umezeala aproape deloc. În plus, aceste fire sunt făcute din filamente extrem de fine de treizeci de denieri, zece filamente într-un fir. Și firul e mai subțire decât un fir de păr de om. Din tipul ăsta de fibră se face un produs finit foarte dens. Probabil rezistent la apă. — Un cort? O prelată? — Posibil. E tipul de material ce se folosește la înfășurarea unui cadavru. Rizzoli avu o viziune bizară: prelate împachetate agățate în Wal-Mart, cu utilizările sugerate de fabricant pe etichetă: PERFECT PENTRU EXCURSII CU CORTUL, REZISTENT LA APĂ ȘI LA ÎNFĂȘURAREA CADAVRELOR. — Dacă e doar o prelată, atunci avem de-a face cu un material destul de obișnuit, zise Rizzoli. — Ei, asta-i acum. Te-aș chema până aici ca să te uiți la o fibră perfect obișnuită? — Nu e? — De fapt, e foarte interesantă. — Ce e așa de interesant la o prelată de nailon? Erin luă un dosar de pe masa laboratorului și scoase un grafic generat pe calculator, pe care o linie trasa o siluetă de vârfuri ascuțite. — Am făcut o analiză ATR{3} pe fibrele astea. Uite ce-a ieșit. — ATR? — Reflexie Totală Atenuată. Folosește microspectroscopul cu infraroșu ca să examineze fibrele. Radiațiile infraroșii sunt proiectate asupra fibrei și citim apoi spectrul de lumină ce se reflectă. Graficul acesta arată caracteristicile infraroșii ale fibrei în sine. Pur și simplu confirmă că e nailon șase, șase, așa cum ți-am spus deja. — Nicio surpriză. — Încă nu, replică Erin, cu un zâmbet șmecheresc, luând încă un grafic din dosar și așezându-l lângă primul. Aici vedem trasarea infraroșie pe exact aceeași fibră. Observi ceva? Rizzoli se uită când la una când la cealaltă. — Sunt diferite. — Da, sunt diferite. — Dar dacă sunt de la aceeași fibră, graficele ar trebui să fie identice. — La al doilea grafic, am schimbat planul imaginii. Acest ATR e reflexia de la suprafața fibrei. Nu a centrului. — Deci suprafața și centrul sunt diferite. — Exact.

— Două fibre diferite răsucite împreună? — Nu. E o singură fibră. Dar materialul a suferit un tratament la suprafață. Asta se vede pe al doilea ATR – chimicale de suprafață. Am trecut-o prin cromatograf, și pare să fie pe bază de silicon. După ce fibrele au fost țesute și vopsite, pe materialul finisat s-a aplicat o baie de silicon. — De ce? — Nu sunt sigură. Ca să-l facă rezistent la apă? La rupere? Cu siguranță e un procedeu scump. Presupun că materialul acesta are un scop foarte precis. Atâta că nu știu care. Rizzoli se rezemă de spătarul scaunului. — Deci dacă găsim materialul ăsta, îl găsim și pe criminal, zise ea. — Da. Spre deosebire de covorul albastru obișnuit, materialul ăsta e unic. • Prosoapele cu monogramă erau așezate pe măsuța de cafea ca să fie văzute de toți invitații, cu literele AR, de la Angela Rizzoli, împletite în cârlionți baroci. Jane alesese culoarea piersicii, favorita mamei ei, și plătise o taxă în plus pentru împachetarea luxoasă de zi de naștere, cu panglici de culoarea caisei și un buchet de flori de mătase. Fuseseră livrate în mod special prin Federal Express, pentru că mama ei asocia camioanele lor cu roșu, alb și albastru cu pachete surpriză și evenimente fericite. Și ziua de naștere a Angelei Rizzoli, la împlinirea a cincizeci și nouă de ani trebuia considerată un eveniment fericit. Se făcea foarte mare tevatură în legătură cu zilele de naștere în familia Rizzoli. În fiecare decembrie, când Angela cumpăra un calendar pentru anul nou, primul lucru pe care-l făcea era să răsfoiască printre pagini pentru a marca diferitele zile de naștere ale familiei. A uita ziua specială a unei persoane iubite era o infracțiune foarte gravă. A uita însă ziua de naștere a mamei tale era un păcat de neiertat, și Jane avea mare grijă să nu lase niciodată ziua aceasta nesărbătorită. Ea era cea care cumpărase înghețata, agățase ornamentele și trimisese invitațiile la duzina de vecini adunați acum în sufrageria casei Rizzoli. Ea era cea care acum tăia tortul și împărțea farfuriile de carton oaspeților. Își făcuse datoria ca de obicei, dar anul acesta petrecerea era un eșec. Și asta numai din cauza lui Frankie. — S-a întâmplat ceva, zise Angela. Stătea pe canapea între soțul și fiul ei mai mic, Michael, și se uita fără nicio bucurie la cadourile aranjate pe măsuța de cafea – suficiente bile de ulei de baie și pudră de talc s-o facă să miroasă frumos încă un deceniu. — Poate e bolnav. Poate a avut un accident și nimeni nu m-a sunat încă. — Mamă, Frankie e bine, zise Jane. — Da, interveni Michael. Poate l-au trimis la – cum li se zice? Când se joacă de-a războiul? — Manevre, răspunse Jane. — Da, ceva manevre. Sau poate chiar în străinătate. Într-un loc în care n-are voie să spună nimănui, de unde nu poate ajunge la un telefon. — E sergent de instrucție, Mike. Nu e Rambo. — Chiar și Rambo îi trimite o felicitare mamei lui de ziua ei, se răsti Frank senior. În tăcerea bruscă, toți oaspeții își feriră privirile și luară simultan câte o îmbucătură de tort. Următoarele câteva secunde le petrecură mestecând într-o concentrare înverșunată. Gracie Kaminsky, vecina de vizavi a familiei, sparse tăcerea cu mare curaj:

— Tortul ăsta e așa de bun, Angela! Cine l-a făcut? — Eu singură, zise Angela. Imaginează-ți, să trebuiască să-mi fac singură tort. Dar așa se întâmplă în familia asta. Jane se înroși ca și cum ar fi primit o palmă. Totul era din vina lui Frankie. Pe el era de fapt Angela furioasă, dar ca de obicei, pe Jane se răsfrângeau cele mai urâte cuvinte. — M-am oferit să aduc eu tort, mamă, rosti ea încet, cu voce rezonabilă. Angela ridică din umeri. — De la o patiserie. — N-am avut timp să fac eu unul. Acesta era adevărul, dar, oh, Doamne, era exact lucrul greșit de spus. Își dădu seama de asta în momentele în care cuvintele îi ieșiră afară pe gură. Îl văzu pe fratele ei Mike făcându-se mic pe canapea. Tatăl său se înroși la față și se întări vizibil. — N-ai avut timp, zise Angela. Jane scoase un mic hohot disperat de râs. — Și oricum, torturile mele sunt totdeauna un dezastru. — N-ai avut timp, repetă Angela. — Mamă, vrei niște înghețată? Ce zici de… — Din moment ce ești atât de ocupată, presupun c-ar trebui să mă pun în genunchi și săți mulțumesc că ai reușit să vii la ziua mamei tale. Fiica ei nu zise nimic, rămase pur și simplu acolo cu fața roșie ca focul, luptându-se să-și țină lacrimile sub control. Musafirii se întoarseră cu frenezie la devorarea tortului, niciunul dintre ei neîndrăznind să întâlnească privirea cuiva. Sună telefonul. Toată lumea îngheță. În cele din urmă, Frank senior răspunse. — Maică-ta e chiar aici, zise el. Îi dădu mobilul Angelei. „Doamne, Frankie, ce ți-a luat așa de mult?” Cu un oftat de ușurare, Jane începu să adune farfuriile de carton folosite și furculițele de plastic. — Ce cadou? zise mama ei. Nu l-am primit. Jane făcu o grimasă. „Oh, nu, Frankie. Nu încerca să-mi pui asta mie în cârcă.” În secunda următoare însă, toată furia se topise ca prin magie din vocea mamei sale. — Oh, Frankie, înțeleg, scumpule. Sigur că da. Marina asta, ești obligat să lucrezi atât de mult! Clătinând din cap, Jane se îndreptă spre bucătărie, când fu strigată de mama ei. — Vrea să-ți zică ceva. — Mie? — Așa a spus. Jane luă telefonul. — Salut, Frankie, zise ea. — Ce mama dracului, Janie? se răsti fratele ei. — Poftim? — Știi despre ce vorbesc. Ieși imediat din cameră, ducând cu ea telefonul în bucătărie și lăsând ușa să se închidă în urma ei. — Te-am rugat să-mi faci o singură nenorocită de favoare, zise el.

— Vorbești despre cadou? — Sun să-i zic la mulți ani și începe să țipe la mine. — Puteai să te aștepți la asta. — Pun pariu că te gândești că e superdistractiv, nu? Să o faci să se enerveze pe mine. — Tu singur ți-ai făcut-o. Și se pare că ai știut să te scoți imediat. — Și de asta ți-e de fapt ciudă, nu? — Nu mă interesează ce faci tu, Frankie. Chestia asta e între tine și mama. — Da, dar tu ești totdeauna acolo, pe furiș pe la spatele meu. Orice numai să mă faci să cad eu de rău. Nici măcar n-ai putut să-mi pui naibii și numele meu pe cadoul tău nenorocit. — Cadoul meu era deja trimis. — Și presupun că era prea dificil să te duci să iei ceva și pentru mine? — Da, era. Nu-i treaba mea să te șterg pe tine la fund. Eu lucrez optsprezece ore pe zi. — Oh, da. Așa zici totdeauna. „Sărăcuța de mine, cum mă spetesc toată cu lucrul, nici napuc să dorm mai mult de cincisprezece minute pe noapte.” — Și-n plus de asta, nici nu mi-ai plătit pentru celălalt cadou. — Ba ți-am plătit. — Ba nu. „Și mă înfurie și acum când o aud pe mama zicând «Veioza aceea drăgălașă de la Frankie».” — Deci toată chestia asta e pentru bani, atunci? zise el. Îi sună brusc pagerul, vibrându-i la centură. Se uită la număr. — Nu dau o ceapă degerată pe banii tăi. E pur și simplul felul cum mereu faci chestii din astea și nimeni nu-ți zice nimic. Nici măcar nu încerci, și cumva tot tu ești cel care primește toate laudele. — Iar începi cu circul ăsta, „Sărăcuța de mine, ce persecutată sunt”? — Să știi că închid, Frankie. — Dă-mi-o pe mama! — Prima dată trebuie să răspund la un apel. Sună tu din nou într-un minut. — Ce naiba! Nu mai plătesc pentru încă o convorbire interurbană… Îi închise telefonul. Așteptă o clipă să se calmeze, apoi formă numărul de pe ecranul pagerului. Răspunse Darren Crowe. N-avea niciun chef să discute cu încă un bărbat dezagreabil și-i răspunse răstit. — Rizzoli. Mi-ai dat apel. — Mamă, Rizzoli, ia un calmant, ce ai? — Vrei să-mi spui ce se întâmplă? — Da, am primit un 10-54. Beacon Hill. Am ajuns aici cu Sleeper acum aproape o jumătate de oră. Auzi un hohot de râs din sufrageria mamei ei și aruncă o privire către ușa închisă. Se gândi la scena ce sigur va urma dacă pleca în timpul petrecerii de ziua Angelei. — O să vrei să vezi și tu asta, continuă Crowe. — De ce? — O să-ți fie clar odată ce ajungi aici.

• ZECE • Stând pe treapta de sus din fața ușii de la intrare, Rizzoli simți mirosul de moarte prin ușa deschisă și se opri, nedorind să facă acest prim pas în interiorul casei. Să vadă ceea ce știa deja că o așteaptă înăuntru. Ar fi preferat să amâne momentul încă o clipă sau două, să se pregătească pentru acest chin, dar Darren Crowe, care deschisese ușa ca s-o lase să intre, se uita acum la ea, și nu avu de ales. Își puse mănușile și acoperitorile de hârtie pentru pantofi și intră pentru a face ceea ce trebuia făcut. — Frost a sosit deja? întrebă ea în timp ce-și punea mănușile. — A ajuns acum aproximativ douăzeci de minute. E înăuntru. — Aș fi ajuns și eu mai repede, dar a trebuit să vin din Revere. — Ce s-a întâmplat în Revere? — Ziua de naștere a mamei mele. Crowe izbucni în râs. — Da’ știu că păreai să te distrezi de minune când te-am sunat. — Nu mă întreba. Își acoperi și al doilea pantof și se îndreptă de spate, cu expresia serioasă. Bărbații de felul lui Crowe nu respectau decât puterea, așa că Rizzoli nu le permitea să vadă decât putere. În momentul când pășiră înăuntru, știa că se uita fix la ea, urmărind să vadă orice reacție va avea la ceea ce o aștepta. Testând, mereu testând, așteptând momentul când va face o greșeală. Știind că mai devreme sau mai târziu, se va întâmpla. Crowe închise ușa de la intrare și Rizzoli avu brusc o senzație de claustrofobie, de sufocare. Duhoarea de moarte era mult mai puternică aici și plămânii i se umplură cu otrava sa. Nu lăsă însă niciuna dintre aceste emoții să i se citească pe față, studie holul, tavanul înalt, de aproape patru metri, pendula mare și veche – care nu bătea. Întotdeauna considerase zona Beacon Hill din Boston ca locul de vis, cartierul unde s-ar muta dacă ar câștiga vreodată la loterie sau, chiar și mai extravagant, dacă s-ar mărita cu Domnul Perfect. Și aceasta ar fi putut fi exact casa ei de vis. Deja era tulburată de asemănarea cu locul crimei din casa Yeager. O casă frumoasă într-un cartier frumos. Mirosul măcelului plutea în aer. — Sistemul de securitate era oprit, zise Crowe. — Deconectat? — Nu. Victimele nu l-au pornit. Probabil n-au știut cum funcționează, din moment ce asta nu e casa lor. — A cui casă e? Crowe își deschise carnetul și citi. — Proprietarul e Christopher Harm, de șaizeci și doi de ani. Agent de bursă pensionat. Face parte din consiliul de administrație al Orchestrei Simfonice Boston. Își petrece vara în Franța. Le-a oferit celor doi Ghent casa pe durata turneului lor în Boston. — Ce turneu? — Amândoi sunt muzicieni. Au venit cu avionul săptămâna trecută din Chicago. Karenna Ghent e pianistă. Soțul ei Alexander era violoncelist. Astă-seară trebuia să aibă ultimul spectacol la Symphony Hall. Rizzoli observă că se referise la bărbat la timpul trecut, însă nu și la femeie.

Se apropiară de vocile ce se auzeau dinăuntru și acoperitorile de hârtie de pe pantofi le foșneau pe podelele de lemn de pe coridor. Când intră în living, Rizzoli nu văzu la început cadavrul, pentru că Sleeper și Frost îi blocau vederea, stând cu spatele la ea. Ceea ce văzu era povestea de groază deja familiară scrisă pe pereți: curbe multiple de stropi de sânge arterial. Probabil trăsese aer adânc în piept, pentru că atât Frost cât și Sleeper se răsuciră simultan să se uite la ea. Se traseră apoi la o parte, și o văzu pe doctorița Isles, ghemuită lângă victimă. Alexander Ghent stătea rezemat de perete ca o marionetă tristă, având capul lăsat pe spate, lăsând să se vadă rana deschisă ce fusese gâtul său. „Ce tânăr e!” fu prima ei reacție uitându-se la chipul tulburător de calm, la ochii albaștri. „E așa de tânăr.” — O funcționară de la Symphony Hall – pe nume Evelyn Petrakas – a venit să-i ia pe la șase pentru spectacolul de seară, zise Crowe. N-au răspuns la ușă. Femeia a văzut că ușa nu era încuiată, așa că a intrat să vadă ce fac. — Bărbatul poartă pantaloni de pijama, zise Rizzoli. — E în rigiditate cadaverică, spuse Isles ridicându-se în picioare. Și prezintă o răcire semnificativă. Voi putea fi mai precisă când voi avea rezultatele analizei potasiului vitros. În momentul de față pot estima momentul morții între șaisprezece și douăzeci de ore în urmă. Ceea ce înseamnă… Aproximativ între orele unu și cinci noaptea, zise uitându-se la ceas. — Patul e nefăcut, afirmă Sleeper. Cei doi au fost văzuți ultima dată în viață aseară. Au plecat de la Symphony Hall pe la unsprezece noaptea și doamna Petrakas i-a adus aici cu mașina ei. Victimele dormeau, se gândi Rizzoli, uitându-se la pantalonii de pijama ai lui Alexander Ghent. Dormeau fără să știe că cineva era în casă cu ei. Apropiindu-se de dormitorul lor. — Este o ușă deschisă la bucătărie, ce dă într-o curte mică în spatele casei, zise Sleeper. Am găsit mai multe urme de picioare în straturile cu flori, dar nu sunt toate de aceeași mărime. Câteva dintre ele sunt poate ale grădinarului. Sau chiar ale victimelor. Rizzoli se uită la banda adezivă cu care erau legate gleznele lui Alex Ghent. — Și doamna Ghent? întrebă ea, știind deja răspunsul. — A dispărut, zise Sleeper. Rizzoli își mută privirea într-un cerc mai mare în jurul corpului, dar nu văzu nicio ceașcă spartă, niciun ciob de porțelan. „Ceva nu e bine”, se gândi ea. — Doamna detectiv Rizzoli? Se întoarse și văzu un tehnician criminalist stând în hol. — Polițistul de la intrare zice că e un tip afară care pretinde că vă cunoaște. Face un circ de toată frumusețea ca să-l lase să intre. Vreți să vedeți ce-i cu el? — Știu cine e, spuse ea. Mă duc să-l aduc înăuntru. Korsak fuma o țigară și mergea înainte și-napoi pe trotuar, atât de furios că era umilit și redus la statutul de trecător civil, încât fumul părea să-i iasă și pe urechi. O văzu și-și aruncă imediat chiștocul, strivindu-l apoi cu pantoful ca și cum ar fi fost un gândac dezgustător. — Mă scoți afară acum, sau ce? zise el. — Hei, îmi pare rău. Polițistul n-a fost informat. — Naiba să-l ia de începător. N-are niciun pic de respect. — N-a știut, OK? A fost vina mea. Rizzoli ridică panglica galbenă și Korsak se strecură pe

sub ea. Hai să vezi asta. La ușa de intrare, așteptă până își puse acoperitorile de pantofi și mănușile de latex. Când încercă să stea în echilibru într-un picior, se clătină. Rizzoli îl prinse să nu cadă și fu șocată să-i simtă miros de alcool în respirație. Îl sunase din mașină, și îl găsise acasă într-o seară când nu era de serviciu. Acum regreta că-l anunțase. Era deja nervos și arțăgos, dar nu putea să-i refuze intrarea fără să provoace o scenă zgomotoasă și foarte publică. Nu putea decât să spere că era suficient de treaz să nu-i facă de rușine pe amândoi. — OK, zise el gâfâit. Arată-mi. În living se uită fără comentariu la cadavrul lui Alexander Ghent, prăbușit într-o băltoacă de sânge. Korsak avea cămașa scoasă din pantaloni și respira cu fornăitul adenoidal obișnuit. Rizzoli îi văzu pe Crowe și pe Sleeper aruncându-le o privire și-l văzu pe Crowe făcând o grimasă; dintr-odată se simți furioasă pe Korsak pentru că apăruse în halul ăsta. Îl chemase pentru că fusese primul detectiv la locul crimei Yeager și voise să afle ce impresie îi făcea și cazul acesta. Și în schimb avea de-a face cu un polițist beat a cărui simplă prezență începea s-o umilească. — S-ar putea să fie omul nostru, zise Korsak. Crowe pufni. — Nu mai spune, serios, Sherlock? Korsak își întoarse ochii injectați spre Crowe. — Tu ești unul dintre băieții ăia genii, nu? Știe-tot. — Nu e nevoie de un geniu să vadă ce avem aici. — Ce crezi că avem? — O repetiție. Intrare forțată noaptea. Cei doi surprinși în pat. Soția răpită, soțul primește lovitura de grație. Totul e aici. — Și atunci, unde e ceașca de ceai? Deși era băut, Korsak reușise să observe exact detaliul ce o deranjase și pe Rizzoli. — Nu e nicio ceașcă, zise Crowe. Korsak se uită la victima ce nu avea nimic în poală. — A așezat victima în poziție. L-a rezemat de perete să se uite la spectacol, exact ca data trecută. Dar a uitat sistemul de alarmă. Ceașca de ceai. Dacă o viola pe soție, cum îl supraveghea pe soț? — Ghent e un tip slăbuț. Nu era prea amenințător. Și-n plus de asta, era legat fedeleș. Cum să se ridice să-și apere soția? — E diferit; asta-i tot ce-am spus. Crowe ridică din umeri și se întoarse cu spatele. — Ei și? Și-a schimbat scenariul. — Frumușelul ăsta le știe pe toate, nu-i așa? Se lăsă tăcerea. Chiar și doctor Isles, care deseori avea pregătit un comentariu ironic, se uită doar, fără să spună niciun cuvânt, însă cu o expresie vag amuzată. Crowe se întoarse și își fixă privirea ca niște raze laser pe Korsak. Dar cuvintele îi fură adresate lui Rizzoli. — Doamnă detectiv, există vreun motiv pentru omul acesta să deranjeze scena crimei? Rizzoli îl apucă pe Korsak de braț. Era jilav și moale și mirosea a transpirație râncedă. — N-am văzut încă dormitorul. Haide. — Da, râse Crowe. Nu vrem să ratezi dormitorul.

Korsak se smuci de lângă ea și făcu un pas spre Crowe. — Am lucrat la criminalul ăsta mult înaintea ta, cretinule. — Hai, Korsak, zise Rizzoli. — … urmărind fiecare nenorocită de pistă. Pe mine trebuia să mă fi chemat aici primul, pentru că eu îl știu acum. Îl pot mirosi. — Oh. Asta mirosea? făcu Crowe. — Hai odată, zise Rizzoli, pe punctul de a-și pierde cumpătul. Îi era frică de furia turbată ce ar fi explodat din ea dacă ar fi lăsat-o. Furie atât împotriva lui Korsak, cât și a lui Crowe, pentru rivalitatea lor stupidă. Barry Frost interveni cu abilitate și eleganță să potolească tensiunea. Instinctul lui Rizzoli era de obicei să se repeadă în orice altercație cu amândouă picioarele înainte, dar al lui Frost era să facă pe împăciuitorul. Era blestemul copilului de la mijloc, îi spusese el odată, cel care știe că altfel fața lui va încasa pumnii de la toți cei implicați. Nici măcar nu încercă să-l calmeze pe Korsak, adresându-se în schimb lui Rizzoli: — Trebuie să vezi ce-am găsit în dormitor. Asta leagă cele două cazuri. Ieși din living și intră în alt hol, cu mers obișnuit și hotărât ce spunea: „Dacă vrei să mergi unde e miezul acțiunii, hai după mine”. După un moment, Korsak îl urmă. În dormitor, Frost, Korsak și Rizzoli se uitară la cearșafurile mototolite și la așternuturile aruncate la o parte. Pe covor erau două dâre identice. — Au fost târâți din pat, zise Frost. Ca și cei doi Yeager. Dar Alexander Ghent era mai scund și mult mai puțin musculos decât doctorul Yeager, și suspectului îi va fi venit mult mai ușor să-l mute în hol și să-l rezeme de perete. De asemenea, mai ușor să-l prindă de păr și să-i dezvelească gâtul. • — E pe măsuța de toaletă, zise Frost. Era o pijama de mătase albastră de mărimea 34, împăturită frumos și stropită cu sânge. Stilul de haine de noapte pe care o tânără le poartă să atragă un iubit sau să excite un soț. Cu siguranță Karenna Ghent nu-și imaginase niciodată scena violentă în care această pijama va servi atât de recuzită, cât și de costumație. Lângă ea erau două bilete de avion Delta Airline. Rizzoli se uită la ele și văzu itinerarul, aranjat prin agenția familiei Ghent. — Trebuiau să zboare mâine, zise ea. Următoarea oprire era la Memphis. — Ce păcat, zise Korsak. N-au mai apucat să vadă Graceland. • Rizzoli și Korsak stăteau în mașina lui cu ferestrele deschise și detectivul fuma o țigară. Trăgea fumul adânc în piept, unde acesta își îndeplinea magia otrăvitoare în plămânii lui, și apoi scotea un oftat satisfăcut. Părea mai calm, mai concentrat decât atunci când sosise, cu trei ore în urmă. Explozia de nicotină părea să-i fi ascuțit mintea. Sau probabil alcoolul i se epuizase în sfârșit din sânge. — Te îndoiești că ăsta e tipul nostru? o întrebă el. — Nu. — Crimescope-ul n-a găsit niciun pic de materie seminală. — Poate a fost mai ordonat de data asta. — Sau poate n-a violat-o, zise Korsak. Și de aceea nici n-a avut nevoie de ceașcă. Enervată pe fumul lui, Rizzoli se întoarse cu fața spre fereastra deschisă și flutură din

mână să limpezească aerul. — Crima nu urmează un scenariu fix, afirmă ea. Fiecare victimă reacționează diferit. E o piesă cu două personaje, Korsak. Criminalul și victima. Oricare din ei poate influența rezultatul. Doctorul Yeager a fost un bărbat mult mai masiv decât Alex Ghent. Poate că suspectul nostru nu s-a simțit așa de sigur pe el că-l va putea controla pe Yeager, așa că a folosit ceașca de ceai ca pe un semnal de alarmă. Iar cu Ghent n-a mai simțit nevoia să facă asta. — Nu știu, zise Korsak scuturându-și scrumul țigării pe geam afară. E o chestie așa de bizară, faza cu ceașca de ceai. E o parte din semnătura lui. Nu e ceva ce ar lăsa pe dinafară. — În rest totul a fost identic, îi atrase ea atenția. Cuplu înstărit. Bărbatul legat și poziționat. Femeia dispărută. Tăcură amândoi fiind copleșiți de același gând deprimant: „Femeia. Ce i-a făcut Karennei Ghent?” Rizzoli știa deja răspunsul. Deși chipul Karennei va apărea în curând pe ecranele televizoarelor din tot orașul însoțit de un apel la ajutorul publicului, deși Poliția Boston se va chinui să urmărească fiecare indiciu primit la telefon de la oricine va pretinde că o văzuse pe femeia cu părul negru, Rizzoli știa care va fi rezultatul. Îl putea simți, ca pe o piatră rece în stomac. Karenna Ghent era moartă. — Corpul lui Gail Yeager a fost lăsat în parc la două zile după dispariția ei, zise Korsak. Și acum a trecut – cât? Aproximativ douăzeci de ore de la atacul asupra acestui cuplu. — Rezervația Stony Brook, spuse Rizzoli. Acolo o s-o ducă. O să aranjez să se întărească supravegherea. Îl vezi cumva pe Joey Valentine implicat în chestia asta? întrebă ea, aruncându-i o privire. — Verific încă. Mi-a dat în sfârșit o probă de sânge. Trebuie să primesc rezultatele de ADN. — Asta nu prea sună a om vinovat. Îl mai urmărești și acum? — L-am urmărit. Până a depus plângere că-l hărțuiesc. — Și? îl hărțuiai? Korsak râse, pufnind un val de fum. — Orice bărbat adult care se excită pudrând femei moarte o să chelălăie ca o fetiță, orice i-aș face. — Și exact cum chelălăie fetițele? replică ea iritată. Cam așa ca băieții? — Oh, Doamne. Nu mă lua cu feminismele astea tâmpite. Fiică-mea mă bate la cap cu astea totdeauna. Și apoi își cheltuie toți banii și vine să se smiorcăie la șovinul de taică-său să-i dau bani. Hei, zise el îndreptându-se brusc. Uite cine a apărut. Un Lincoln negru parcase într-un spațiu de cealaltă parte a străzii. Rizzoli îl văzu pe Gabriel Dean ieșind din mașină, cu silueta atletică și elegantă smulsă parcă din paginile revistei GQ. Se opri să se uite la fațada de cărămidă roșie a locuinței. Apoi se apropie de polițistul care păzea perimetrul și-i arătă insigna. Polițistul îl lăsă să treacă de panglică. — Ia uite la asta, zise Korsak. Ei, vezi, asta chiar că mă calcă pe nervi. Exact polițistul ăla m-a făcut să stau afară până ai venit tu. Ca și cum aș fi fost un derbedeu de pe stradă. Dar Dean, el nu trebuie decât să-și fluture insigna magică și să zică „nenorocit de agent federal” și zici că e de aur. Pe el de ce naiba l-a lăsat să treacă? — Poate pentru că s-a obosit să-și bage cămașa în pantaloni.

— Da, exact, parcă un costum fain m-ar schimba pe mine. E din cauza atitudinii lui. Uităte la el. Zici că e regele lumii, naiba să-l ia. Rizzoli îl privi pe Dean stând grațios în echilibru într-un picior ca să-și pună acoperitorile de pantofi. Își vârî mâinile lungi în mănuși, ca un chirurg pregătindu-se de operație. Da, într-adevăr, era din cauza atitudinii lui. Korsak era ca un pugilist nervos care se aștepta ca lumea să-l ia la șuturi. Așa că natural că asta se și întâmpla. — Cine l-a chemat aici? zise Korsak. — Nu eu. — Și totuși a apărut, ca din întâmplare. — Întotdeauna face așa. Cineva îl ține la curent cu tot ce se întâmplă. Și nu cineva din echipa mea. Cineva de mai sus. Rizzoli se uită din nou la ușa din față. Dean intrase deja înăuntru și Rizzoli și-l imagină stând în living, studiind petele de sânge. Citindu-le așa cum ai citi un raport de teren, stropii sclipitori detașați de umanitatea provenienței lor. — Știi, m-am gândit la asta, zise Korsak. Dean n-a apărut în peisaj până aproape trei zile după ce a fost atacată familia Yeager. Prima dată l-am văzut la Rezervația Stony Brook, când a fost găsit corpul doamnei Yeager. Nu-i așa? — Așa e. — De ce i-a trebuit așa de mult timp? Zilele trecute, ne jucam cu ideea că a fost o execuție. Că cei doi Yeager au intrat în cine știe ce încurcătură. Dacă erau deja pe radarul FBI-ului – anchetați de exemplu, sau poate doar urmăriți – s-ar crede că FBI-ul ar interveni în ancheta noastră în secunda când doctorul Yeager a fost omorât. Dar au așteptat trei zile ca să se implice. Ce i-a atras până la urmă? Ce i-a făcut să fie așa de interesați? Rizzoli se uită la el. — Ai completat un raport VICAP? — Da. Mi-a trebuit o afurisită de oră să-l termin. O sută optzeci și nouă de întrebări. Chestii bizare ca de exemplu: „A fost mușcată vreo parte din corp? Ce obiecte au fost introduse în care orificii?” Acum trebuie să fac un raport suplimentar pentru doamna Yeager. — Ai cerut o evaluare de profil psihologic când ai trimis formularul? — Nu. N-am văzut ce sens are să vină un tip de la FBI să-mi facă un profil pe care oricum îl știu dinainte. Mi-am făcut pur și simplu datoria civică și am trimis formularul VICAP. VICAP, sau Programul de Arestare al Criminalilor Violenți, era baza de date FBI asupra crimelor violente. Întocmirea acestei baze de date necesita cooperarea ofițerilor de poliție deseori epuizați și hărțuiți care, confruntați cu un chestionar atât de lung, deseori nici nu se mai oboseau cu el. — Când ai trimis raportul? întrebă ea. — Imediat după autopsia doctorului Yeager. — Și atunci a apărut Dean. A doua zi. — Crezi că asta e? zise Korsak. Asta l-a adus? — Poate raportul tău a pornit o alarmă. — Dar ce anume le-a atras atenția? — Nu știu, zise ea, uitându-se la ușa pe care dispăruse Dean. Și e foarte clar că el n-are de gând să ne spună.

• UNSPREZECE • Jane Rizzoli nu era o fată interesată în muzica simfonică. Întregul ei contact cu muzica era colecția de CD-uri de muzică ușoară și cei doi ani în care cântase la trompetă în generală, una din cele doar două fete care aleseseră acest instrument. Fusese atrasă de trompetă pentru că producea cel mai zgomotos și mai neobrăzat sunet dintre toate, nu ca șuierăturile clarinetului sau ciripiturile fluierelor la care cântau celelalte fete. Nu, Rizzoli voia să fie auzită, așa că stătea lângă băieții din secțiunea trompetelor. Adora să audă explozia de sunet a notelor trompetei. Din nefericire, multe dintre aceste note erau greșite. După ce tatăl ei o exilase în curtea din spate pentru repetiții și apoi câinii vecinilor începură să urle nefericiți de fiecare dată când repeta, se hotărî și ea în cele din urmă să renunțe cu totul la acest instrument. Chiar și ea recunoștea că simplul entuziasm și plămânii puternici nu sunt suficienți pentru a compensa o lipsă descurajatoare de talent. De atunci, muzica nu însemnase nimic mai mult pentru ea decât sunetul slab din lifturi și notele bas tunătoare ale mașinilor din trafic. Nu intrase în Symphony Hall de la colțul dintre Huntington și Mass Avenue decât de două ori în viață, de amândouă dățile ca elevă de liceu în excursii școlare ca să audă repetițiile Orchestrei Simfonice. În 1990 se adăugase aripa Cohen, o parte din Symphony Hall în care Rizzoli nu mai fusese niciodată. Când intră împreună cu Frost în aripa nouă, fu surprinsă de cât de modernă arăta – nu semăna deloc cu clădirea întunecoasă și părăginită pe care și-o amintea. Își arătară insignele gardianului în vârstă de la intrare, care-și îndreptă spinarea îndoită când văzu că cei doi vizitatori erau de la Omucideri. — În legătură cu soții Ghent? întrebă el. — Da, domnule, zise Rizzoli. — Îngrozitor. Absolut îngrozitor. I-am văzut săptămâna trecută, imediat după ce au ajuns în oraș. Au trecut pe aici să vadă sala. Părea un cuplu de tineri atât de drăguți, spuse el clătinând din cap. — Erați de serviciu în noaptea când au dat spectacolul? — Nu, doamnă. Eu lucrez numai în timpul zilei. Trebuie să plec la cinci ca să-mi iau soția de la sanatoriu. Are nevoie de îngrijire constantă, știți? Uită să oprească gazul la cuptor… Se opri brusc, înroșindu-se la față. Dar mă gândesc că voi n-ați venit aici la pălăvrăgeală. Ați venit să vorbiți cu Evelyn? — Da. Încotro e biroul ei? — Nu e aici. Am văzut-o intrând în sala de concerte acum câteva minute. — Are loc o repetiție, sau ceva? — Nu, doamnă. E sezonul liniștit. Orchestra e plecată în Tanglewood pe durata verii. Perioada asta a anului, nu avem decât spectacole oaspete. — Deci putem intra pur și simplu în sală? — Doamnă, aveți insigne de poliție. După câte știu eu, puteți intra oriunde. • Nu o văzură imediat pe Evelyn Petrakas. Când intră în auditoriul întunecos, Rizzoli nu văzu la început decât o mare de locuri goale, coborând înspre scena iluminată de reflectoare. Atrași de lumină, începură să coboare pe coridor, podeaua de lemn scârțâindu-

le sub pași ca scândurile unei corăbii vechi. Ajunseseră deja la scenă când o voce le strigă de departe. — Vă pot ajuta cu ceva? Mijindu-și ochii din cauza strălucirii reflectoarelor, Rizzoli se întoarse spre rândurile din spate ale sălii. — Doamna Petrakas? — Da? — Sunt detectiv Rizzoli. Acesta e detectiv Frost. Putem discuta pentru un moment? — Sunt aici. În ultimul rând. Urcară culoarul între scaune și ajunseră la ea. Evelyn nu se ridică de pe scaun, rămânând ghemuită unde era, părând să se ascundă de lumină. Își înclină mohorâtă capul către cei doi detectivi când aceștia se așezară pe două scaune lângă ea. — Am vorbit deja cu un polițist. Aseară, zise Evelyn. — Detectivul Sleeper? — Da. Cred că așa îl chema. Un bărbat mai în vârstă, destul de simpatic. Știu că trebuia să aștept să mai vorbesc și cu alți detectivi, dar a trebuit să plec. Pur și simplu n-am mai putut sta în casa aceea… Se uită la scenă, ca hipnotizată de un spectacol pe care numai ea îl putea vedea. Chiar și în întunecimea din sală, Rizzoli văzu că avea un chip plăcut, de probabil patruzeci de ani, cu fire cărunte premature în părul negru. — Am avut responsabilități aici, zise Evelyn. Toți banii de pe bilete trebuiau restituiți. Și a început să apară și presa. A trebuit să mă întorc să mă ocup de asta, spuse cu un râset obosit. Mereu sting incendii. Asta-i sarcina mea. — Ce sarcini aveți aici exact, doamnă Petrakas? întrebă Frost. — Titlul meu oficial? zise ea ridicând din umeri. „Coordonator de program pentru artiști oaspeți”. Ceea ce înseamnă că încerc să-i mențin fericiți și sănătoși cât timp sunt în Boston. E uluitor cât de neajutorați sunt unii dintre ei. Își petrec toată viața în săli de repetiții și studiouri. Lumea reală este un mister pentru ei. Așa că le recomand unde să se cazeze. Aranjez să fie așteptați la aeroport. Coșuri de fructe în cameră. Orice alte facilități în plus au nevoie. Îi țin de mână. — Când v-ați întâlnit prima dată cu soții Ghent? întrebă Rizzoli. — A doua zi după ce au sosit în oraș. Am mers să-i iau de acasă. Nu puteau să ia un taxi pentru că violoncelul lui Alex nu ar fi încăput bine într-o mașină mică. Dar eu am o dubiță cu bancheta din spate rabatabilă. — I-ați condus prin oraș cât timp au stat aici? — Numai de la casă la Symphony Hall și înapoi. Rizzoli își aruncă o privire în carnet. — Casa de pe Beacon Hill aparține unui membru din consiliul de administrație al Simfoniei. Un anume Christopher Harm. Deseori invită muzicieni să stea acolo? — Pe perioada verii, când e în Europa. E mult mai frumos decât la hotel. Domnul Harm are încredere în muzicienii de muzică clasică. Știe că aceștia o să aibă grijă de casă. — S-a plâns vreodată vreun oaspete în casa domnului Harm de probleme cât a stat acolo? — Probleme? — Intruși. Spărgători. Ceva care să-i neliniștească.

Evelyn clătină din cap. — E Beacon Hill, doamnă detectiv. Nu se poate pretinde un cartier mai bun. Știu că lui Alex și Karennei le-a plăcut foarte mult acolo. — Când i-ați văzut ultima dată? Evelyn înghiți. — Aseară, răspunse apoi, încet. Când l-am găsit pe Alex… — M-am referit la ultima dată când i-ați văzut în viață, doamnă Petrakas. — Oh, zise Evelyn cu un râset jenat. Bineînțeles că la asta v-ați referit. Îmi cer scuze; nu mai gândesc bine. E așa de greu să mă concentrez. Nici nu știu de ce m-am mai obosit să vin la serviciu azi, continuă, clătinând din cap. Mi s-a părut pur și simplu că trebuie să fac asta. — Ultima dată când i-ați văzut? o îndemnă Rizzoli. De data asta Evelyn răspunse mai sigură pe ea: — Cu o noapte înainte. După spectacol, i-am dus cu mașina înapoi la Beacon Hill. Era aproximativ ora unsprezece. — Pur și simplu i-ați lăsat acolo? Sau ați intrat cu ei înăuntru? — I-am lăsat exact în fața casei. — I-ați văzut intrând efectiv în casă? — Da. — Deci nu v-au invitat înăuntru? — Cred că erau destul de obosiți. Și se simțeau cam deprimați. — De ce? — După toate așteptările pe care și le făcuseră că vin la Boston, n-a fost un public chiar atât de numeros pe cât se așteptaseră. Și ăsta se presupune că e orașul muzicii. Dacă nu am putut atrage mai mulți oameni aici, atunci ce speranțe puteau avea pentru Detroit sau Memphis? Evelyn se uită nefericită spre scenă. Noi suntem dinozaurii. Așa a zis Karenna, în mașină. Cine mai apreciază muzica clasică în ziua de azi? Majoritatea tinerilor preferă să se uite mai degrabă la videoclipuri muzicale. Oameni care se fâțâie cu inele de metal vârâte în față. Nu mai e vorba decât de sex, sclipici și costume cretine. Și de ce trebuie cântărețul acela – cum Dumnezeu îl cheamă? – să-și scoată limba din gură? Ce are asta a face cu muzica? — Absolut nimic, încuviință Frost, aprobând imediat subiectul. Știți, doamnă Petrakas, eu și soția mea am avut chiar această conversație zilele trecute. Alice pur și simplu adoră muzica clasică. În fiecare an cumpărăm abonamente de sezon la simfonie. Evelyn îi oferi un zâmbet trist. — Atunci mă tem că și dumneavoastră sunteți dinozauri. Când se ridicară să plece, Rizzoli observă un program tipărit pe hârtie lucioasă pe scaunul din fața ei. Se întinse să-l ia. — Și familia Ghent e trecută aici? întrebă ea. — Întoarceți la pagina cinci, zise Evelyn. Acolo. Aceea e fotografia lor de publicitate. Era o fotografie cu doi oameni îndrăgostiți. Karenna, subțire și elegantă într-o rochie neagră de seară, se uita în sus în ochii zâmbitori ai soțului ei. Avea chipul luminos și părul negru ca de spaniolă. Alexander se uita în jos la ea cu un zâmbet băiețesc, cu o șuviță de păr blond căzându-i în ochi. — Erau frumoși, nu-i așa? zise Evelyn încet. Ce ciudat e. N-am apucat să stau pur și simplu să vorbesc cu ei cu adevărat. Dar le-am cunoscut muzica. Le-am ascultat

înregistrările. I-am privit în spectacol, pe scenă. Îți poți da seama de multe ascultându-le muzica. Și ceea ce-mi amintesc cel mai bine e cu câtă tandrețe cântau. Cred că ăsta e cuvântul ce-i descrie cel mai bine. Erau oameni atât de tandri. Rizzoli se uită la scenă și și-i imagină pe Alexander și pe Karenna în noaptea ultimului lor spectacol. Părul ei negru și lucios sub luminile scenei, violoncelul lui sclipitor. Și muzica lor, ca vocile a doi îndrăgostiți cântându-și unul altuia. — În noaptea spectacolului, zise Frost. Ați zis că a fost un public dezamăgitor de mic. — Da. — Cam cât de mic? — Cred că am vândut în jur de patru sute cincizeci de bilete. Patru sute cincizeci de perechi de ochi, se gândi Rizzoli, toți concentrați asupra scenei, unde un cuplu de îndrăgostiți era încununat de lumină. Ce sentimente inspiraseră publicului cei doi Ghent? Plăcerea muzicii interpretată bine? Bucuria de a privi doi tineri îndrăgostiți? Sau apăruseră și alte sentimente, mai întunecate, în inima cuiva care stătea chiar în această sală? Foame. Invidie. Amărăciunea de a dori proprietatea altuia. Se uită din nou la fotografia soților Ghent. „Oare frumusețea ei ți-a atras atenția? Sau faptul că erau îndrăgostiți?” • Bău cafeaua neagră și se uită fix la morții adunați pe biroul ei. Richard și Gail Yeager. Doamna rahitică. Alexander Ghent. Bărbatul din avion care, deși nu mai era considerat victimă a unei crime, era încă o povară în mintea ei. Morții erau întotdeauna așa pentru ea. Un șir nesfârșit de cadavre, fiecare pretinzându-i atenția, fiecare cu propria poveste de groază, dacă Rizzoli ar săpa doar suficient de adânc să dezvelească oasele poveștii lor. Săpa de atât de mult timp, încât toți morții pe care-i știa începeau să se amestece laolaltă ca scheletele încâlcite dintr-un mormânt comun. Când primi un mesaj de la laborator pentru rezultatele de ADN, fu ușurată pentru această evadare, chiar și momentană, din fața teancului acuzator de dosare. Se ridică de la birou și se îndreptă spre coridorul ce ducea în aripa de sud a clădirii. Laboratorul de ADN era în S253 și criminalistul care o sunase era Walter De Groot, un olandez blond cu o față palidă ca a omului de pe lună. De obicei se strâmba când o vedea, pentru că vizitele ei aveau aproape întotdeauna scopul de a-l îndemna sau sâcâi, orice numai să obțină mai repede un profil ADN. Astăzi însă, îi oferi un zâmbet larg. — Am developat o autorad, zise el. Am agățat-o acolo. O autorad, sau autoradiogramă, era un film de raze X ce captura structura fragmentelor de ADN. De Groot luă filmul de pe sârma unde stătea la uscat și îl prinse cu o clamă în fața reflectorului. De sus până jos apărură șiruri paralele de pete negre. — Aici se vede profilul NVRT, zise el. Asta e prescurtarea de la „numere variabile de repetări în tandem”. Am extras ADN-ul din diferitele surse pe care mi le-ați oferit și am izolat fragmentele cu locurile respective pe care le comparăm. Acestea nu sunt cu adevărat gene, ci secțiuni de fire de ADN ce se repetă fără scop clar. Astea formează marcatori buni de identificare. — Deci ce sunt aceste dungi diferite? La ce corespund? — Primele două șiruri, începând de la stânga, sunt controalele. Numărul unu e o scară ADN standard, ca să ne ajute să estimăm pozițiile relative ale diferitelor mostre. Șirul al doilea e o linie standard de celule, folosite și ele pentru control. Liniile trei, patru și cinci

sunt linii de evidențiere, luate de la origini cunoscute. — Ce origini? — Șirul trei este suspectul Joey Valentine. Șirul patru e doctorul Yeager. Șirul cinci e doamna Yeager. Privirea lui Rizzoli zăbovi asupra șirului cinci. Încercă să cuprindă în minte conceptul că aceasta făcea parte din schița prin care se crease Gail Yeager. Că o ființă omenească unică, de la nuanța precisă de blond a părului până la sunetul râsului ei, putea fi distilată în acest lanț de dungi negre. Nu văzu nicio urmă de umanitate în această autorad, nimic din femeia care-și iubise soțul și-și jelise mama. „Asta e tot ce suntem? Un șirag de chimicale? Unde se ascunde sufletul în această spirală dublă?” Privirea i se mută la ultimele două șiruri. — Și ultimele? întrebă ea. — Acestea sunt cele neidentificate. Șirul șase e din pata seminală de pe covorul din casa Yeager. Șirul șapte e materia seminală proaspătă prelevată din vaginul lui Gail Yeager. — Astea două din urmă par să se potrivească. — Corect. Amândouă probele neidentificate de ADN provin de la același bărbat. Și, după cum observi, nu de la doctorul Yeager sau domnul Valentine. Prin asta, domnul Valentine e eliminat în mod efectiv ca sursa materiei seminale. Rizzoli se uită lung la cele două șiruri neidentificate. Amprenta genetică a unui monstru. — Ăsta vă e criminalul, zise De Groot. — Ai sunat la CODIS? E vreo șansă să-i convingem să se miște puțin mai repede cu verificarea de date? CODIS era banca națională de date ADN. Avea înregistrarea profilelor genetice a mii de infractori condamnați, și de asemenea profilele neidentificate găsite la locul crimelor din întreaga țară. — De fapt, ăsta e motivul pentru care te-am sunat. Le-am trimis ADN-ul din pata de pe covor săptămâna trecută. Rizzoli oftă. — Ceea ce înseamnă că o să primim un rezultat într-un an sau așa ceva. — Nu. Tocmai m-a sunat agentul Dean. ADN-ul subiectului nostru nu e în CODIS. Rizzoli se uită surprinsă la el. — Agentul Dean ți-a dat vestea asta? — Probabil a mers cu biciul la ei sau ceva în genul ăsta. De când sunt eu aici, încă n-am primit rezultatele unei verificări CODIS atât de repede. — Ai confirmat rezultatul direct cu CODIS? De Groot se încruntă. — Păi, nu. Am presupus că agentul Dean știe… — Te rog, sună-i. Vreau să-mi confirme. — Există vreo… ăă… bănuială că Dean nu e de încredere? — Hai mai bine să fim siguri, OK? zise ea uitându-se din nou la autorad. Dacă e adevărat că amicul nostru nu e în CODIS… — Atunci aveți pe cap un jucător nou. Sau cineva care a reușit să rămână invizibil față de sistem. Rizzoli se uită frustrată la șirul de dungi negre. „Îi avem ADN-ul, se gândi ea. Îi avem profilul genetic. Și tot nu-i știm numele.”

• Rizzoli puse un CD în aparat și se scufundă în canapea, ștergându-și cu prosopul părul ud. Acordurile bogate ale unui solo de violoncel se scurseră din difuzoare ca ciocolata topită. Deși nu era fană a muzicii clasice, își cumpărase un CD cu o înregistrare mai veche a lui Alex Ghent de la magazinul de suvenire de la Symphony Hall. Dacă voia să se familiarizeze cu fiecare aspect al morții lui, atunci ar trebui să știe ceva și despre viața lui. Și mare parte din viața lui era muzica. Arcușul lui Ghent alunecă peste strunele violoncelului, iar melodia Suitei nr. 1 în G major a lui Bach urca și cobora asemenea valurilor oceanului. Fusese înregistrată când nu avea decât optsprezece ani. Stând în studio, cu degetele acoperite de carne caldă, apăsase coardele, strânsese arcușul. Aceleași degete erau acum albe și reci în frigiderul de la morgă, cu muzica amuțită. Rizzoli asistase la autopsia lui în acea dimineață și-i observase degetele lungi și fine, și le imaginase zburând în sus și-n jos pe gâtul violoncelului. Părea un miracol că mâinile omenești se puteau uni cu simplu lemn și coarde pentru a produce sunete atât de bogate. Luă carcasa CD-ului și-i studie fotografia, făcută când era încă doar un băiat. Stătea cu privirea în jos, cu brațul stâng drapat peste instrument, îmbrățișându-i curbele, așa cum într-o zi o va îmbrățișa pe soția lui Karenna. Rizzoli căutase un CD cu amândoi, însă toate înregistrările lor comune se vânduseră la magazinul de suvenire. Numai al lui Alexander mai era în stoc. Violoncelul singuratic, chemându-și perechea. Și unde era acum perechea sa? Vie și în chinuri, înfruntând groaza ultimă a morții? Sau dincolo de durere și deja în primele stadii de descompunere? Sună telefonul. Opri CD-playerul și ridică receptorul. — Ești acasă, zise Korsak. — Am venit să fac un duș. — Te-am sunat acum câteva minute. N-ai răspuns. — Înseamnă că n-am auzit telefonul. Ce s-a întâmplat? — Asta vreau să știu și eu. — Dacă apare ceva, pe tine te sun primul. — Mda. Așa cum m-ai sunat măcar o dată azi? A trebuit să aud de ADN-ul lui Joey Valentine de la tipul de la laborator. — N-am apucat să-ți spun. M-am învârtit toată ziua în toate direcțiile. — Ține minte că eu sunt cel care te-a chemat prima dată în cazul ăsta. — N-am uitat. — Știi, zise Korsak. Deja au trecut cincizeci de ore de când a luat-o. „Și Karenna Ghent era probabil moartă de două zile”, se gândi ea. Dar moartea nu era o piedică pentru ucigașul ei. Nu făcea decât să-i mărească apetitul. Se va uita la cadavrul ei și nu va vedea decât un obiect al dorinței. Cineva pe care să o controleze. Ea nu-i mai opunea nicio rezistență. Era carne rece, pasivă, supunându-se oricărei înjosiri. Era amanta perfectă. CD-ul se auzea în continuare încet, violoncelul lui Alexander țesându-și farmecul dezolat. Rizzoli știa unde ducea această conversație, știa ce voia Korsak. Și nu știa cum să-l refuze. Se ridică de pe canapea și opri CD-ul. Chiar și în tăcerea de acum acordurile violoncelului păreau să zăbovească. — Dacă se poartă ca data trecută, o s-o arunce în noaptea asta, zise Korsak. — O să fim pregătiți.

— Deci, fac și eu parte din echipă, sau nu? — Avem deja echipajele de urmărire. — Pe mine nu mă aveți. Nu vă strică un om în plus. — Deja am alocat pozițiile. Ascultă, te sun imediat ce… — La naiba cu „sunatul”! Fir-ar să fie! N-o să stau lângă telefon ca o afurisită de fată bătrână care nu dansează cu nimeni la bal. Îl știu pe tipul ăsta dinaintea ta, dinaintea oricui. Tu cum te-ai simți, dacă cineva s-ar băga în jocul tău? Să te lase afară chiar la momentul când îl arestează? Ia gândește-te la asta! Știa. Îi înțelegea furia ce-l cuprinsese. O înțelegea mai bine ca oricine, căci i se întâmplase și ei. Și ea fusese dată la o parte și privise plină de amărăciune de pe margine cum alții se duceau să-și asume meritul pentru victoria ei. Se uită la ceas. — Eu plec chiar acum. Dacă vrei să vii cu mine, va trebui să ne întâlnim acolo. — Care e poziția ta? — Zona de parcare vizavi de Smith Playground. Ne întâlnim lângă terenul de golf. — O să fiu acolo.

• DOISPREZECE • La ora două noaptea, în Rezervația Stony Brook aerul era mâlos și dens ca o supă. Rizzoli și Korsak stăteau în mașina ei parcată, foarte aproape de un tufăriș des. Din poziția lor puteau observa toate mașinile ce intrau în Stony Brook dinspre est. Alte vehicule de supraveghere erau staționate de-a lungul aleii Enneking, drumul principal ce trecea șerpuind prin rezervație. Orice vehicul ce oprea într-una dintre parcările murdare din parc putea fi înconjurat rapid din toate direcțiile de vehicule convergente. Era o capcană ca o gură de sac, din care nu putea să scape nicio mașină. Rizzoli transpirase în vesta de pe ea. Deschise geamul mașinii și inspiră mirosul frunzelor în descompunere și al solului umed. Mirosuri de pădure. — Hei, vezi că lași să intre țânțari, se plânse Korsak. — Am nevoie de aer curat. Miroase a țigări aici. — N-am aprins decât una. Eu nu simt niciun miros. — Fumătorii nu simt niciodată mirosul. Korsak se uită la ea. — Doamne, toată noaptea te-ai rățoit la mine. Dacă ai o problemă cu mine, cred că ar trebui să vorbim despre asta. Rizzoli se uită afară pe geam la strada ce era în continuare întunecată și pustie. — Nu e din cauza ta, zise ea. — Cine atunci? Când nu-i răspunse, Korsak scoase brusc un sunet de înțelegere. — Oh, iarăși Dean. Ce-a mai făcut acum? — Acum câteva zile, i-a făcut o plângere lui Marquette în legătură cu mine. — Ce i-a spus? — Că nu sunt persoana potrivită pentru treaba asta. Că poate am nevoie de consiliere pentru probleme nerezolvate. — Vorbea despre Chirurg? — Tu ce crezi? — Ce măgar! — Și azi, aflu că primește instantaneu rezultate de la CODIS. Nu s-a întâmplat niciodată așa ceva. Și Dean ăsta nu trebuie decât să plesnească din degete și toți sar să-i îndeplinească porunca. Pur și simplu vreau să știu ce caută aici. — Ei vezi, asta-i chestia cu federalii. Știi cum se spune că informația e putere? Ei bine, ei ascund informațiile pentru că este un joc de mascul puternic pentru ei. Eu și cu tine, noi nu suntem decât pioni pentru Măria Sa domnul James afurisitul de Bond. — Cred că-l confunzi cu CIA. — CIA, FBI, zise el ridicând din umeri. Agențiile astea cu nume alfabetice nu se preocupă decât de secrete. Se auzi un scârțâit în radio. — Postul trei. Avem un vechiul, sedan model nou, în direcția sud pe Enneking Parkway. Rizzoli se încordă, așteptând raportul celei de-a doua echipe. — Postul doi, auziră ei vocea lui Frost, din următoarea echipă. Îl vedem. Se duce în continuare spre sud. Nu pare să încetinească.

Câteva secunde mai târziu, auziră raportul echipei trei. — Post cinci. Tocmai a trecut de intersecția de pe Bald Knob Road. Iese afară din parc. „Nu e amicul nostru.” Chiar și la ora aceasta târzie din noapte, se circula mult pe Enneking Parkway. Deja pierduseră șirul vehiculelor pe care le urmăriseră trecând prin rezervație. Prea multe alarme false întrerupând intervale lungi de plictiseală îi epuizaseră adrenalina, și acum aluneca rapid într-o toropeală provocată de lipsă de somn. Se rezemă de spătarul scaunului cu un oftat dezamăgit. Prin parbriz se vedea întunecimea pădurii, iluminată doar de scânteierea ocazională a unui licurici. — Hai odată, nemernic nenorocit, murmură ea. Hai la mama… — Vrei niște cafea? întrebă Korsak. — Mersi. Îi turnă o ceașcă din termosul lui și i-o dădu. Cafeaua era neagră, amară și absolut dezgustătoare, dar o bău și așa. — Am făcut-o supertare în seara asta, zise el. Am pus două linguri de Folgers, nu numai una. E așa de tare, că-ți crește păr pe piept. — Da, exact ce am nevoie acum. — Mă gândeam că, dacă beau destulă, poate o parte din părul ăla îmi va migra înapoi pe cap. Rizzoli se uită înspre pădure, unde întunericul ascundea frunze putrede și animale la pândă. Animale cu dinți. Își aminti de rămășițele roase ale Doamnei Rahitice și se gândi la ratoni mestecând coaste și câini rostogolind capete ca pe niște mingi, și viziunile imaginate printre copaci nu semănau câtuși de puțin cu Bambi. — Nici măcar nu mai pot vorbi de Hoyt, zise ea. Nu pot să-l menționez fără ca oamenii să se uite la mine cu milă. Ieri, am încercat să subliniez paralele între Chirurg și băiatul cel nou și l-am văzut pe Dean cum se gândea: „Și acum e tot cu Chirurgul în minte”. Se gândește că sunt obsedată. Poate că sunt, oftă ea. Poate așa o să fiu întotdeauna. O să merg la orice crimă și n-o să văd decât semnătura lui. Fiecare infractor nu va avea decât fața lui. Se uitară amândoi la radioul ce transmitea un mesaj de la dispecerat. — Am primit o cerere pentru o verificare de perimetru la cimitirul Fairview. Este vreun echipaj în zonă? Nu răspunse nimeni. Dispeceratul repetă cererea. — Am primit un apel să verificăm cimitirul Fairview. Posibilă intrare neautorizată. Echipajul doisprezece, mai sunteți în zonă? — Aici echipajul doisprezece. Noi suntem la 10-40 pe River Street. E un cod unu. Nu putem răspunde. — Recepționat. Echipaj cincisprezece? Ce 10-10 aveți? — Echipaj cincisprezece. West Roxbury. Încă suntem la Missile, șase. Oamenii ăștia nu vor să se calmeze. Estimăm încă cel puțin o jumătate de oră, o oră, până putem să mergem la Fairview. — Alte echipaje? zise dispecera, cercetând undele radio să găsească o mașină de patrulă disponibilă. Într-o seară caldă de sâmbătă, o verificare de rutină la un cimitir nu era un apel de mare prioritate. Morților nu le mai pasă de perechile de îndrăgostiți sau de vandalii adolescenți. Cei vii necesită atenția principală a unui polițist.

Tăcerea radio fu întreruptă de un membru al echipei de urmărire a lui Rizzoli. — Aici e echipajul cinci. Suntem pe Enneking Parkway. Cimitirul Fairview e aproape de noi… Rizzoli înșfăcă microfonul și apăsă cu forță pe butonul de transmisie. — Echipaj cinci, aici echipaj unu, interveni ea. Nu vă abandonați poziția. Ați înțeles? — Avem cinci vehicule în urmărirea asta… — Cimitirul nu e prioritatea noastră. — Echipaj unu, zise dispecera. Toate echipajele sunt angajate în momentul acesta. Nu e posibil să eliberezi unul? — Nu. Vreau ca toată echipa să-și mențină poziția. Ai auzit, echipaj cinci? — 10-4. Menținem poziția. Dispecer, nu putem răspunde la verificarea perimetrului. Rizzoli scoase un oftat. S-ar putea să apară plângeri din cauza asta dimineața, dar nu avea de gând să trimită nici măcar un vehicul din echipa de supraveghere, și mai ales nu pentru un apel atât de neînsemnat. — Nu suntem copleșiți de activitate aici, zise Korsak. — Când o să se întâmple, o să fie rapid. Nu am de gând să las ceva să strice chestia asta. — Îți aduci aminte ce vorbeam mai înainte? Despre faptul că ești obsedată? — Nu începe acum și tu. — Nu, n-am de gând, nu te speria. Nu e nevoie să sari pe mine. Deschise ușa cu violență. — Unde te duci? — Să mă ușurez. Trebuie să-ți cer permisiunea? — Am întrebat numai. — Cafeaua asta trece direct afară prin mine. — Nu-i de mirare. Cafeaua ta ar arde o gaură și prin fier forjat. Korsak ieși din mașină și se duse între copaci, cu mâna deja la șlițul pantalonilor. Nu se obosi să se ducă în spatele unui copac, ci rămase pur și simplu acolo, urinând în tufișuri. Rizzoli nu avea chef să vadă așa ceva, așa că își întoarse privirea. În fiecare clasă era un copil care făcea lucruri scârboase, și Korsak era exact așa – băiatul care-și vâra fără jenă degetul în nas, care râgâia cu entuziasm și-și purta prânzul pe reverul cămășii. Băiatul cu mâinile jilave și durdulii pe care evitai să le atingi cu orice preț, pentru că erai sigur c-o să iei ceva de la el. Îi era în același timp silă și milă de el. Se uită la cafeaua pe care i-o turnase și aruncă ce mai rămăsese din ea afară pe geam. Din radio izbucni o nouă explozie de cuvinte, făcând-o să tresară. — Un vehicul din direcția est vine pe Dedham Parkway. Pare să fie un taxi galben. Rizzoli răspunse: — Un taxi la trei dimineața? — Asta se vede. — Unde merge? — Tocmai a luat curba spre nord pe Enneking. — Echipaj doi? zise Rizzoli, apelând următorul echipaj de pe rută. — Echipaj doi, răspunse Frost. Da, îl vedem. Tocmai a trecut pe lângă noi… Urmă un moment de liniște, și apoi cu încordare bruscă: Încetinește… — Ce face? — Pune frână. E pe punctul de a trage pe dreapta…

— Locația? se răsti Rizzoli. — Zona de parcare cu pământ. Tocmai a intrat în parcare! „El e.” — Korsak, a început! șuieră ea pe geam. Își puse comunicatorul personal și își aranjă receptorul la ureche, cu fiecare nerv din corp vibrându-i de încordare. Korsak își închise fermoarul și se repezi înapoi la mașină. — Ce-i? Ce e? — Un vehicul a oprit pe Enneking – echipaj doi, ce face? — Stă pur și simplu acolo. Are farurile stinse. Rizzoli se aplecă în față, apăsându-și concentrată receptorul la ureche. Secundele trecură una după alta, fără nicio transmisie, toți așteptând mișcarea următoare a suspectului. „Verifică zona. Se asigură că nu e riscant să înceapă.” — Tu hotărăști, Rizzoli, zise Frost. Facem o mișcare? Rizzoli ezită, cântărindu-și opțiunile. Îi era frică să nu dezvăluie capcana prea repede. — Stai puțin, reluă Frost. Și-a aprins din nou farurile. Oh, la naiba, dă înapoi. S-a răzgândit. — V-a văzut? Frost, v-a văzut? — Nu știu! A dat în marșarier pe Enneking. Se îndreaptă spre nord… — L-am speriat! În acea fracțiune de secundă, singura decizie posibilă îi apăru limpede ca lumina zilei. Strigă în microfon: — Toate echipajele, porniți! Acum! Acum! Prinde-ți-l acum! Porni mașina, băgând în viteză cu violență. Roțile se răsuciră lăsând o urmă adâncă în pământul moale și covorul de frunze, iar crengile biciuiră parbrizul. Auzi transmisiunile rapide ca niște rafale ale echipei și vuietul îndepărtat al mai multor sirene. — Echipaj trei. Am blocat Enneking nord… — Echipaj doi. Suntem în urmărire… — Vehiculul se apropie! Frânează… — Încercuiți-l! Încercuiți-l! — Nu-l confruntați fără întăriri! ordonă Rizzoli. Așteptați întăriri! — Am înțeles. Vehiculul s-a oprit. Ne menținem poziția. Pe când ajunse Rizzoli și-și opri mașina cu scrâșnet de roți, Enneking Parkway era un nod de mașini de patrulă și lumini albastre pulsânde. Pentru o clipă, Rizzoli fu orbită când ieși din mașină. Fluxul de adrenalină îi făcuse pe toți să se manifeste ca și cuprinși de febră, se auzea în vocile lor, tensiunea vibrândă a bărbaților aflați pe punctul de a comite acte de violență. Frost deschise cu forță ușa mașinii suspectului și cel puțin șase arme fură țintite la capul șoferului. Taximetristul clipea dezorientat, cu luminile albastre pulsându-i pe față. — Coboară din vehicul, ordonă Frost. — Ce… Ce-am făcut? — Coboară din vehicul! În această seară înecată în adrenalină, chiar și Barry Frost se transformase într-o persoană înfricoșătoare. Taximetristul coborî încet, ținându-și mâinile ridicate sus. În clipa când atinse pământul

cu amândouă picioarele, fu răsucit și îmbrâncit cu fața în jos pe capota mașinii. — Ce-am făcut? strigă el, în timp ce Frost îl percheziționă. — Cum te numești? întrebă Rizzoli. — Nu știu despre ce e vorba aici… — Numele! — Wilensky, zise el hohotind. Vernon Wilensky… — Se verifică, zise Frost, citind actul de identitate al taximetristului. Vernon Wilensky, bărbat alb, născut în 1955. — Se potrivește și cu permisul mașinii, zise Korsak, care se aplecase în taxi să verifice legitimația prinsă cu o clamă de vizor. Rizzoli își ridică privirea, îngustându-și ochii în fața farurilor mașinii ce se apropia. Chiar și la trei noaptea era încă trafic pe alee și având în vedere că drumul era acum blocat de mașinile poliției, în curând vor avea șiruri de mașini în ambele direcții. Se concentră din nou asupra taximetristului. Înșfăcându-l de cămașă, îl întoarse spre ea și-i vârî lumina lanternei în ochi. Văzu un bărbat de vârstă mijlocie, cu păr blond rar și vâlvoi, cu pielea pământie în raza aspră a lanternei. Nu aceasta era fața pe care și-o imaginase la suspectul lor. Privise în ochi răul de mai multe ori decât voia să-și amintească și păstra în memorie toate chipurile ce aparțineau monștrilor întâlniți în cariera sa. Bărbatul acesta speriat nu făcea parte din acea galerie. — Ce faceți aici, domnule Wilensky? întrebă ea. — Am venit să… am venit să iau un client. — Ce client? — Un individ, a sunat după taxi. A zis că a rămas fără benzină pe Enneking Parkway. — Unde e? — Nu știu! Am oprit unde mi-a zis că o să aștepte, și nu era acolo. Vă rog, e o greșeală. Sunați la centralista de la noi! O să vedeți că așa a fost! Rizzoli îi zise lui Frost: — Deschide portbagajul! Se duse să vadă și ea ce era în portbagaj, cu senzația de rău crescându-i în stomac. Ținu de capota portbagajului cu o mână și cu cealaltă lumină interiorul cu lanterna Maglite. Aproape cinci secunde întregi se uită în portbagajul gol, iar senzația de rău ajunsese la stadiul de greață propriu-zisă. Își puse mănuși. Își simți fața înroșindu-se inflamată și pieptul apăsat de disperare, trase de carpeta cenușie ce căptușea portbagajul. Văzu o anvelopă de rezervă, un cric și câteva unelte. Începu să tragă cu forță de carpetă, dezlipindo și mai tare, focalizându-și furia pe dezvelirea fiecărui centimetru de portbagaj, expunând luminii lanternei fiecare colțișor ascuns. Era ca o femeie nebună, scormonind disperată după firimiturile propriei mântuiri. Când nu mai avu ce smulge și portbagajul era expus până la carcasa goală de metal, Rizzoli rămase uitându-se în gol, refuzând să accepte evidența. Dovada de netăgăduit că greșise. „O înscenare. A fost doar o înscenare, menită să ne distragă atenția. Dar de la ce?” Răspunsul îi veni cu viteză amețitoare. Din toate radiourile erupse același apel. — 10-54, 10-54, cimitirul Fairview. Toate unitățile, 10-54, cimitirul Fairview. Frost îi întâlni privirea, amândoi dându-și seama în secunda aceea de aceeași idee îngrozitoare. 10-54. Omucidere. — Stai lângă taxi! îi ordonă lui Frost.

O luă apoi la goană înspre mașina ei. În învălmășeala de vehicule, al ei era cel mai ușor de extras, cel mai rapid de întors. Se repezi să urce la volan și în timp ce învârtea cheia de contact, își înjura în gând propria prostie. — Hei! Hei! strigă Korsak. Acesta alerga pe lângă mașină, bătând cu pumnul în geam. Rizzoli frână doar pentru câteva clipe, destul cât să-l lase să urce în mașină și să trântească ușa. Apoi apăsă pedala de accelerație până la podea, făcându-l să se izbească cu spatele de scaun. — Ce naiba, voiai să mă lași acolo? urlă el. — Pune-ți centura. — N-am venit numai să mă țin aiurea după voi. — Pune-ți centura! Korsak își trase centura peste umăr și o închise. Chiar și cu vocile învălmășite și stridente de la radio, Rizzoli îi auzea respirația greoaie, umedă, cu horcăieli pline de mucozități. — Echipaj unu, răspundem la 10-54, zise ea către dispecerat. — Ce 10-10 aveți? — Enneking Parkway, tocmai am trecut de intersecția cu Turtle Pond. Estimez că ajungem în mai puțin de un minut. — O să fiți primii la fața locului. — Situația? — Nu sunt alte informații. Pregătiți-vă pentru 10-58. Înarmat și probabil periculos. Piciorul lui Rizzoli era ca de plumb pe pedală. Strada către cimitirul Fairview apăru atât de rapid, că aproape trecu pe lângă ea. Luă curba cu roțile scrâșnind, chinuindu-se să mențină volanul sub control. — Au! îi scăpă lui Korsak când aproape se ciocniră de un șir de stâlpi de marcaj din beton. Poarta de fier forjat era deschisă larg și Rizzoli intră fără ezitare. Cimitirul nu era luminat, și dincolo de farurile mașinii se vedeau peluze întinse și pietre de mormânt răsărite ca niște dinți albi. Un vehicul de la o patrulă privată de securitate era parcat la nouăzeci de metri de poarta cimitirului. Ușa șoferului era deschisă și lumina de interior era aprinsă. Rizzoli frână și în momentul când cobora din mașină deja își apucase pistolul în mână, reflexul fiindu-i atât de automat, că nici nu-l mai observă. Era asaltată de mult prea multe alte detalii: mirosul ierbii proaspăt tunse și de pământ jilav. Bubuitul inimii ei în piept. Și frica. Mătură întunericul cu privirea și mâna înghețată a fricii îi cuprinse inima, fiindcă știa că dacă taxiul fusese o înscenare, atunci, și aceasta putea fi tot așa: un joc sângeros din care nici măcar nu-și dăduse seama că făcea parte. Îngheță pe loc, concentrându-și privirea pe o umbră de la baza obeliscului memorial. Își îndreptă lanterna Maglite într-acolo și văzu trupul prăbușit la pământ al gardianului de securitate. Se apropie de el și simți miros de sânge. Nu exista niciun alt miros ca acesta, și creierul îi răsuna de sirene primitive de alarmă. Îngenunche pe iarba udă de sânge, caldă încă de la el. Korsak era chiar lângă ea, țintindu-și și el lanterna, și Rizzoli îi auzi respirația gâfâită și sunetele porcine pe care le făcea de fiecare dată când depunea un efort fizic.

Gardianul zăcea cu fața în jos. Rizzoli îl răsuci pe spate. — Doamne sfinte! țipă Korsak, trăgându-se înapoi atât de violent că-și îndreptă lanterna necontrolat spre cer. Și raza lanternei lui, Rizzoli tremură în timp ce se uita la gâtul aproape complet despicat, cu cioturi de cartilagii sclipind albe din carnea hăcuită. Om doborât, într-adevăr. Doborât, scos din joc, de-abia atașat de propriul cap. Întunericul nopții fu întrerupt de luminile albastre ale girofarelor, ca într-un caleidoscop suprarealist ce se apropia de ei. Rizzoli se ridică în picioare și pantalonii îi erau lipicioși de sânge, iar materialul îi aderase de genunchi. Își îngustă ochii împotriva strălucirii farurilor mașinilor de poliție ce se apropiau și se întoarse cu spatele către ele, uitându-se la întinderea neagră a cimitirului. În clipa aceea, când farurile ce se apropiau tăiară un arc luminos prin întuneric, o imagine îi îngheță pe retine: o siluetă ce se mișca printre pietrele de mormânt. Fu o sclipire de o fracțiune de secundă, și în următorul puls de lumină, silueta se pierduse în marea de blocuri de marmură și granit. — Korsak, zise ea. Cineva se mișcă – la ora două. — Nu văd nimic. Rizzoli se uită cu atenție. Și-l văzu din nou, mișcându-se în jos pe pantă, către copaci. În secunda următoare o pornise deja la goană după el, trecând ca la slalom prin cursa cu pietre de mormânt, cu picioarele tropăind peste morții adormiți. Îl auzi pe Korsak undeva aproape în urma ei, horcăind ca un acordeon, dar detectivul nu putea ține pasul cu ea. În câteva secunde era singură, cu picioarele alergând alimentate de adrenalină ca un combustibil de rachetă. Aproape ajunsese la copaci, foarte aproape de locul unde zărise ultima dată silueta întunecată, dar acum nu mai văzu nicio mișcare, nicio străfulgerare de întuneric pe fundalul întunericului. Încetini, se opri, măturând cu privirea înainte și înapoi, căutând chiar și cea mai mică mișcare printre umbre. Deși acum stătea pe loc, pulsul îi era în continuare accelerat, antrenat de frică. De siguranța absolută că el era în apropiere, o siguranță ce făcea să i se ridice părul pe ceafă. El se uita la ea. Și totuși nu voia să-și aprindă lanterna, să-și transmită poziția ca un far. Trosnetul unei crenguțe o făcu să se învârtă spre dreapta. Copacii se înălțau neguroși în fața ei, o cortină neagră impenetrabilă. Prin vuietul propriului sânge din urechi și vâjâitul aerului ce-i năvălea în plămâni, auzi un foșnet de frunze și alte crenguțe trosnind. „Se apropie de mine.” Se ghemui la pământ, cu pistolul ațintit și nervii încordați la maximum. Pașii se opriră brusc. Rizzoli aprinse lanterna și o îndreptă direct înainte. Și îl văzu, îmbrăcat în negru, în picioare între copaci. Prins în raza lanternei, bărbatul se răsuci într-o parte, ridicându-și un braț să-și umbrească ochii. — Nu mișca! strigă ea. Poliția! Bărbatul încremeni pe loc, cu fața întoarsă într-o parte, cu mâna îndreptată spre față. Apoi vorbi, cu voce scăzută: — O să-mi dau jos ochelarii cu infraroșii acum. — Nu, nemernicule! O să stai nemișcat exact acolo unde ești. — Și apoi ce facem, doamnă detectiv Rizzoli? O să ne arătăm insignele unul altuia? O să ne percheziționăm reciproc? Rizzoli se holbă la el, recunoscându-i dintr-odată vocea. Încet, cu grijă, Gabriel Dean își

scoase ochelarii de vedere nocturnă și se întoarse să se uite la ea. Cu lumina lanternei în ochi, el nu o vedea, însă ea îl vedea foarte bine, și era calm și sigur pe el. Rizzoli îi cercetă corpul de sus până jos cu raza lanternei, și văzu că era îmbrăcat în negru și avea o armă într-un toc la șold. În mână ținea ochelarii de noapte pe care tocmai și-i scosese. Imediat îi veniră în minte cuvintele lui Korsak: Măria Sa domnul James afurisitul de Bond. Dean făcu un pas către ea. Rizzoli își ridică instantaneu pistolul. — Stai exact unde ești. — Calm, Rizzoli. Nu e niciun motiv să mă împuști. — Chiar nu e? — Pur și simplu mă apropii. Ca să putem vorbi. — Putem vorbi foarte bine de la distanța asta. Dean se uită spre luminile mașinilor de poliție. — Cine crezi că a sunat să anunțe crima? Rizzoli ținu în continuare pistolul țintit spre el, fără ezitare. — Folosește-ți creierul, Rizzoli. Presupun că ai unul bun. Mai făcu un pas spre ea. — Stai dracului acolo și nu mișca. — OK. Își ridică mâinile sus și repetă cu voce scăzută. OK. — Ce faci aici? — Același lucru ca tine. Aici este miezul acțiunii. — De unde ai știut? Dacă tu ai anunțat acel 10-54, de unde ai știut că aici se întâmplă acțiunea? — N-am știut. — Pur și simplu ai trecut pe aici din întâmplare și l-ai găsit? — Am auzit dispeceratul cerând o verificare la cimitirul Fairview. O posibilă încălcare de proprietate. — Și? — Și m-am întrebat dacă nu cumva e suspectul nostru. — Te-ai întrebat? — Da. — Sunt sigură că ai avut un motiv bun. — Instinctul. — Nu-mi vinde gogoși, Dean. Apari îmbrăcat în costumație pentru operațiuni speciale de noapte și eu ar trebui să cred că pur și simplu te plimbai gură cască și-ai trecut pe-aici să verifici o încălcare de proprietate? — Am instincte bune. — Ar trebui să fii medium pentru a fi așa de bun. — Ne pierdem vremea aici, doamnă detectiv. Ori mă arestezi, ori lucrezi cu mine. — Înclin mai degrabă spre prima variantă. Dean o privi cu o expresie netulburată. Erau mult prea multe lucruri pe care nu i le spunea, prea multe secrete pe care nu le va afla de la el. Cel puțin nu aici, nu în seara asta. În cele din urmă Rizzoli își coborî arma, dar nu o puse în toc. Gabriel Dean nu inspira nivelul acesta de încredere. — Din moment ce ai ajuns primul la fața locului, ce ai văzut? — L-am găsit pe gardian deja prăbușit la pământ. Am folosit radioul mașinii lui să sun

dispeceratul. Sângele era cald încă. M-am gândit că există șansa ca individul nostru să fie încă în apropiere. Așa că m-am dus să verific. Rizzoli pufni neîncrezătoare. — Între copaci? — N-am văzut niciun alt vehicul în cimitir. Știi ce ne înconjoară, doamnă detectiv? Rizzoli ezită. — La est e Dedham. Hyde Park la nord și sud. — Exact. Cartiere rezidențiale în toate părțile, cu o mulțime de locuri unde să-și lase mașina. De acolo e cale scurtă până la cimitirul ăsta. — De ce ar veni suspectul aici? — Ce știm despre el? Amicul nostru e obsedat de morți. Tânjește să-i miroasă, să-i atingă. Ține acasă cadavrele până când e imposibil să le mai mascheze duhoarea, ca să le țină ascunse. Abia atunci renunță la rămășițe. Bărbatul ăsta probabil se excită și numai plimbându-se printr-un cimitir. Așa că era aici, în întuneric, delectându-se într-o mică aventură erotică. — Asta e grețos. — Trebuie să te uiți în mintea lui, în universul lui. Noi gândim că e grețos, dar pentru el, locul ăsta e o bucată de paradis. Locul unde morții sunt culcați la odihnă. Exact tipul de loc unde ar veni Dominatorul. Se plimbă pe aici și probabil își imaginează un întreg harem de femei adormite chiar sub picioarele lui. Și dintr-odată e deranjat, surprins de venirea unei patrule de securitate. Un gardian care probabil nu se aștepta să aibă de-a face cu ceva mai periculos decât niște adolescenți veniți la o mică aventură nocturnă. — Și gardianul lasă un bărbat singuratic să vină pur și simplu la el și să-i taie gâtul? Dean rămase tăcut. Pentru asta nu avea nicio explicație. Nici Rizzoli n-avea. Când ajunseră înapoi sus pe pantă, întunericul pulsa de luminile albastre ale girofarelor și echipa ei înconjura deja scena crimei cu panglică galbenă legată de niște țăruși. Rizzoli se uită la vânzoleala sinistră și brusc se simți mult prea obosită ca să poată să-i facă față. Rareori își pusese la îndoială propriile raționamente, propriile instincte. Dar în noaptea aceasta, confruntată cu dovada eșecului ei, se întrebă dacă Gabriel Dean nu avusese cumva dreptate – poate că într-adevăr n-avea ce căuta la conducerea anchetei. Poate că trauma pricinuită de Warren Hoyt o vătămase în așa măsură, încât nu mai putea funcționa eficient ca polițistă. În seara aceasta făcuse o alegere greșită, refuzase să elibereze măcar una dintre unitățile din echipă ca să vină să facă verificarea terenului la cimitir. „Nu eram decât la un kilometru și jumătate distanță. Stăteam în mașini, așteptând în zadar, în timp ce omul ăsta murea.” Șirul de înfrângeri o împovărau atât de amarnic, că simți că i se încovoaie spinarea ca și cum ar fi purtat niște bolovani reali în spate. Se întoarse la mașină și-și deschise telefonul mobil; răspunse Frost. — Centralista de la taxiuri a confirmat povestea taximetristului, îi zise el. Au primit un apel la ora 2:16. Un bărbat care a pretins că i s-a terminat benzina pe Enneking Parkway. Centralista l-a trimis pe domnul Wilensky. Încercăm acum să găsim numărul de la care a sunat. — Băiatul ăsta nu e prost. Apelul n-o să ducă nicăieri. Un telefon public. Sau un mobil furat. Fir-ar să fie! Lovi cu palma tabloul de bord.

— Deci ce facem cu taximetristul? E curat. — Dă-i drumul. — Ești sigură? — N-a fost decât un joc, Frost. Suspectul a știut că o să-l așteptăm. Se joacă cu noi. Ne demonstrează că el deține controlul. Că e mai deștept ca noi. „Și tocmai a dovedit-o.” Închise telefonul și rămase pe loc pentru un moment, adunându-și puterile pentru a ieși din mașină și a înfrunta ceea ce urma. Încă o anchetă de crimă. Toate întrebările ce cu siguranță vor urma în legătură cu deciziile luate în această noapte. Se gândi la pasiunea cu care își agățase toate speranțele de credința că suspectul va adera la modelul dinainte. Și în schimb acesta se folosise de model ca să-și bată joc de ea. Ca să producă acest fiasco total. Câțiva polițiști care stăteau lângă panglica galbenă din jurul scenei crimei se întoarseră și se uitară în direcția ei – un semnal că, așa obosită cum era, nu mai putea să se ascundă prea mult timp în mașină. Își aminti de termosul de cafea al lui Korsak; oricât de oribilă era, nu i-ar strica puțină cafeină. Se răsuci să ia termosul de pe bancheta din spate și dintrodată se opri. Se uită la personalul de poliție ce stătea între mașini. Îl văzu pe Gabriel Dean, zvelt și lunecos ca o pisică neagră, înconjurând perimetrul scenei crimei. Văzu polițiștii cercetând solul, luminile lanternelor măturând terenul în toate direcțiile. Dar nu-l văzu pe Korsak. Ieși din mașină și se apropie de polițistul Doud, care făcuse și el parte din echipa de urmărire. — L-ai văzut cumva pe detectivul Korsak? îl întrebă ea. — Nu, doamnă. — N-a fost aici când ați sosit? Nu aștepta lângă cadavru? — Nu l-am văzut aici deloc. Rizzoli se uită lung înspre copaci, unde îl întâlnise pe Gabriel Dean. „Korsak alerga imediat în urma mea. Dar nu m-a ajuns din urmă. Și nici n-a venit înapoi aici…” Începu să se apropie de copaci, refăcând traseul pe care-l străbătuse în fugă prin cimitir. În timpul acelei goane, fusese atât de concentrată asupra urmăririi, că nu-i acordase aproape deloc atenție lui Korsak, care venea cu greu în urma ei. Își amintea de propria ei frică, de bubuitul inimii, de briza nopții ce-i șuiera pe față. Își amintea respirația lui gâfâită în urma ei, chinuindu-se să țină pasul cu ea. Apoi însă rămăsese mult în urmă și Rizzoli nu-l mai băgase în seamă. Mergea mai repede acum, măturând cu lanterna la dreapta și la stânga. Pe aici oare fugise? Nu, nu, trecuse printre alte pietre de mormânt. Recunoscu un obelisc înălțându-se undeva la stânga. Corectându-și traiectoria, se îndreptă spre obelisc și aproape se împiedică de picioarele lui Korsak. Acesta zăcea prăbușit lângă o piatră de mormânt, iar umbra corpului său masiv fuziona cu granitul. Imediat se lăsă în genunchi, strigând după ajutor, și-l rostogoli pe spate. Dintr-o singură privire la chipul umflat și pământiu își dădu seama că avea un stop cardiac. Îi pipăi gâtul, dorindu-și atât de disperată să simtă un puls la carotidă, că aproape confundă pulsul bubuitor din propriile degete cu al lui. Dar Korsak nu avea puls deloc. Îl izbi cu pumnul în piept. Dar chiar și această lovitură violentă nu-i trezi inima la viață. Îi trase capul spre spate și trase de falca lăsată moale ca să-i deschidă căile respiratorii.

Atât de multe lucruri în legătură cu Korsak o dezgustaseră înainte. Mirosul transpirației și al țigărilor sale, respirația șuierătoare și strângerea de mână umedă. Însă niciunul dintre aceste lucruri nu părea să aibă vreo importanță acum, când își puse gura pe a lui și-i suflă aer în plămâni. Îi simți pieptul umflându-se, apoi auzi un șuierat zgomotos când plămânii îi expulzară aerul din nou. Își puse mâinile pe pieptul lui își începu o resuscitare cardiopulmonară, făcând efortul pe care inima lui refuza să-l facă. Continuă să pompeze până sosiră și ceilalți polițiști să o ajute, și brațele începuseră să-i tremure și sudoarea îi trecuse până în vestă. În tot acest timp, se biciuia singură mintal. Cum de uitase de el, și nu observase că zăcea aici? De ce nu-i băgase de seamă absența? Mușchii îi ardeau și o dureau genunchii, dar nu se opri. Îi datora măcar atât și nu putea să-l abandoneze încă o dată. În apropiere urlă sirena unei ambulanțe. Presa încă ritmic când sosi personalul ambulanței. Numai când cineva o prinse de braț și o trase cu fermitate la o parte renunță să mai apese. Se trase înapoi cu picioarele tremurând sub ea, în timp ce personalul paramedical preluă misiunea de salvare, punându-i o perfuzie intravenoasă, agățând punga de soluție salină. Îi împinseră capul spre spate și-i vârâră pe gât o spatulă de laringoscop. — Nu-i văd coardele vocale! — Doamne, ce gât mare are. — Ajută-mă să-l repoziționez. — Bine. Mai încearcă o dată! Infirmierul vârî din nou laringoscopul, chinuindu-se să țină greutatea fălcii lui Korsak. Cu gâtul lui masiv și limba umflată, Korsak semăna cu un bivol proaspăt măcelărit. — Tubul a intrat! Îi desfăcură brutal și restul cămășii, dezvăluind un covoraș des de păr, și-i puseră paletele defibrilatorului. Pe monitorul EKG-ului apăru o linie zimțată. — E în tahicardie ventriculară! Paletele se descărcară și prin pieptul lui Korsak trecu un impuls de curent electric. Corpul greoi se încordă și se arcui deasupra ierbii și apoi căzu la loc într-un morman flasc. Razele multiple ale lanternelor polițiștilor dezvăluiră cu cruzime fiecare detaliu, de la pântecul palid și umflat până la pieptul aproape feminin, atât de jenant pentru mulți bărbați obezi. — OK! Are un ritm. Tahicardie sinusoidală… — Tensiunea arterială? Îi puseră banda peste brațul cărnos. — Nouăzeci sistolic. Să-l mutăm! Chiar și după ce-l transferară pe Korsak și ambulanța și farurile dispărură în noapte, Rizzoli tot nu se mișcă. Se uită după ambulanță amorțită de epuizare, imaginându-și ce va urma pentru el. Luminile aspre din camera de urgență. Alte ace, alte tuburi. Se gândi că ar trebui probabil să o sune pe soția lui, dar nu știa cum o cheamă. De fapt, nu știa aproape nimic despre viața lui personală, și i se păru insuportabil de trist că știa mai multe despre cei doi Yeager morți decât despre bărbatul viu care lucrase împreună cu ea. Partenerul ei față de care greșise. Se uită la iarba pe care zăcuse. Se vedea încă urma greutății lui. Și-l imagină alergând după ea, dar respirând prea greu ca să poată ține pasul. Cu siguranță însă se forțase și așa, din vanitate și mândrie masculină. Oare se apucase de piept înainte de a se prăbuși? Oare o strigase în ajutor?

„Oricum nu l-aș fi auzit. Eram prea ocupată urmărind umbre. Încercând să-mi salvez propria mândrie.” — Doamna detectiv Rizzoli? zise polițistul Doud. Se apropiase atât de încet, încât nici nu observase că era lângă ea. — Da? — Mă tem că am mai găsit unul. — Poftim? — Încă un cadavru. Copleșită, Rizzoli îl urmă fără un cuvânt pe Doud, care lumina cu lanterna drumul peste iarba umedă în întuneric. Câteva lumini în față le arătau destinația. Pe când detectă în sfârșit prima adiere a mirosului de putreziciune, erau deja la câteva sute de metri de locul unde se găsise gardianul. — Cine l-a găsit? întrebă ea. — Domnul agent Dean. — De ce căuta așa de departe? — Presupun că făcea o cercetare generală. Dean se întoarse spre ea când se apropie. — Cred că am găsit-o pe Karenna Ghent. Femeia zăcea pe un mormânt, cu părul negru răsfirat în jurul ei, și câteva grămăjoare de frunze aranjate printre șuvițele negre într-o decorare batjocoritoare a cărnii torturate. Era moartă de destulă vreme ca să i se umfle burta, iar fluidele de excreție i se scurgeau din nări. Dar impactul acestor detalii pălea în fața ororii mai mari a ceea ce-i făcuse în partea de jos a abdomenului. Rizzoli se holbă la rana deschisă. O tăietură transversală. Avu senzația că i se cască pământul sub picioare și se dădu câțiva pași înapoi, căutând orbește cu mâinile ceva de care să se țină și negăsind decât aer. Dean o prinse să nu cadă, strângând-o cu fermitate de cot. — Nu e o coincidență, zise el. Rizzoli rămase tăcută, cu privirea ațintită asupra rănii înfiorătoare. Își aminti răni asemănătoare pe alte femei. Își aminti o vară mai caniculară chiar decât aceasta. — A urmărit știrile, zise Dean. Știe că tu ești la conducerea anchetei. Știe cum să întoarcă situația, pentru a face ca jocul de-a șoarecele și pisica să funcționeze în ambele direcții. Asta a devenit deja pentru el. Un joc. Deși îi auzea cuvintele, nu înțelegea ce voia să-i spună. — Ce joc? — N-ai văzut numele? Își aținti propria lanternă pe cuvintele gravate în granitul pietrei de mormânt. Soț și tată iubit Anthony Rizzoli 1901-1962 — E o înțepătură ironică, zise Dean. Țintită direct spre tine.

• TREISPREZECE • Femeia de lângă patul lui Korsak avea părul castaniu pleoștit ce părea să nu fi fost spălat sau pieptănat de mai multe zile. Nu-l atingea deloc, se uita numai la pat cu ochii goi și mâinile nemișcate în poală, fără viață, ca un manechin de plastic. Rizzoli stătea în fața intrării salonului din Secția de terapie intensivă, întrebându-se dacă să intre sau nu. În cele din urmă femeia își înălță capul și-i întâlni privirea prin geam, iar Rizzoli nu mai putea să plece pur și simplu. Intră în încăpere. — Doamna Korsak? zise ea. — Da? — Sunt detectiv Rizzoli. Jane. Vă rog, spuneți-mi Jane. Expresia femeii rămase la fel de goală; evident nu recunoscuse numele. — Mă tem că nu vă știu prenumele, zise Rizzoli. — Diane. Femeia tăcu pentru un moment, apoi se încruntă. Îmi pare rău. Cine sunteți? — Jane Rizzoli. Sunt de la Poliția Boston. Am lucrat cu soțul dumneavoastră la un caz. Probabil v-a vorbit despre asta. Diane ridică din umeri într-un gest vag și se uită din nou la soțul ei. Pe față nu i se citea nici durere, nici lirică. Numai pasivitatea amorțită a epuizării. Pentru o clipă, Rizzoli rămase pur și simplu în veghe tăcută în fața patului. „Ce multe tuburi, se gândi ea. Ce multe aparate.” Și în centru era Korsak, redus la stadiul de carne insensibilă. Doctorii confirmaseră un atac de cord, și deși acum avea un ritm cardiac stabil, rămânea în starea aceasta de inconștiență. Gura îi atârna larg deschisă, cu un tub endotraheal ieșind din ea ca un șarpe de plastic. Un rezervor agățat de marginea patului colecta scurgerea lentă de urină. Deși cearșaful îi ascundea organele genitale, pieptul și abdomenul îi erau dezgolite, și un picior păros îi ieșea de sub cearșaf, cu unghiile de la picioare galbene și netăiate. Chiar și în timp ce asimila aceste detalii, Rizzoli simți că îi e rușine că-i invada intimitatea, că-l vedea în această stare atât de vulnerabilă. Însă nu putea să-și întoarcă privirea. Se simțea obligată să se uite, cu privirea atrasă de toate amănuntele intime, exact lucrurile pe care Korsak nu ar fi vrut să o lase să le vadă, dacă ar fi fost treaz. — Ar trebui să fie bărbierit, zise Diane. Era o preocupare atât de trivială, însă era singura remarcă spontană pe care o făcuse Diane. Nu se mișcase câtuși de puțin, stătea perfect nemișcată, cu mâinile moi în poală, cu expresia placidă sculptată parcă în piatră. Rizzoli încercă să găsească ceva de spus, ceva ce credea că ar trebui să-i aducă alinare, și se hotărî asupra unui clișeu. — E un luptător. N-o să se dea bătut cu una cu două. Cuvintele ei căzură ca niște pietre într-un puț fără fund. Nicio învolburare, niciun efect. Trecură mai multe clipe îndelungate de tăcere și apoi ochii albaștri și goi ai Dianei se fixară asupra ei. — Mă tem că am uitat cum te cheamă. — Jane Rizzoli. Am lucrat cu soțul dumitale la un caz împreună. — Oh. Tu ești aceea. Rizzoli încremeni, copleșită brusc de vinovăție. „Da, eu sunt aceea. Aceea care l-a

abandonat. Care l-a lăsat să zacă singur în întuneric pentru că eu eram prea obsedată să-mi salvez propria nenorocită de noapte.” — Mulțumesc, zise Diane. Rizzoli se încruntă. — Pentru ce? — Pentru ceea ce ai făcut. Ca să-l ajuți. Rizzoli se uită în ochii vagi și albaștri ai femeii și observă pentru prima dată cât de strâns contractate îi erau pupilele. Ochi de anesteziat, se gândi ea. Diane Korsak era într-o ceață de narcotice. Rizzoli se uită din nou la Korsak. Își aminti de seara când îl chemase la scena morții familiei Ghent și acesta sosise în stare de ebrietate. Își aminti de asemenea seara când fuseseră împreună în parcarea din fața Departamentului de Medicină Legală și Korsak nu părea să vrea să meargă acasă. Oare avea de-a face cu asta în fiecare seară? Această femeie cu ochii goi și vocea de robot? „Nu mi-ai spus niciodată. Și eu nu m-am obosit să te întreb.” Se apropie de pat și-l prinse de mână. Își aminti cum o dezgustase mâna lui umedă. Însă nu și azi; astăzi s-ar fi bucurat dacă i-ar fi simțit strângerea. Însă mâna dintr-a ei rămase moale. • Mai era o oră doar până la amiază când în sfârșit ajunse în apartamentul ei. Răsuci cele două yale, apăsă butonul de blocare și puse lanțul. Mai demult s-ar fi gândit că toate aceste încuietori erau un semn de paranoia; mai demult, ar fi fost satisfăcută cu o singură încuietoare simplă și o armă în sertarul noptierei. Însă cu un an în urmă Warren Hoyt îi schimbase viața și de atunci avea la ușă aceste accesorii sclipitoare de alamă. Se uită lung la bogatul sortiment de încuietori, șocată brusc de cât de mult devenise exact ca orice altă victimă a unei violențe, disperată să se baricadeze în casă și să țină restul lumii la distanță. Chirurgul îi făcuse asta. Și acum criminalul acesta nou, Dominatorul, își adăugase și el vocea la corul de monștri ce lătrau la ușă. Gabriel Dean înțelesese pe loc că alegerea mormântului pe care fusese depozitat cadavrul Karennei Ghent nu fusese un accident. Deși ocupantul mormântului, Anthony Rizzoli, nu era rudă cu ea, faptul că aveau același nume se dorea în mod clar a fi un mesaj pentru ea. „Dominatorul îmi cunoaște numele.” Nu-și luă mâna de la tocul armei până nu verifică o dată întregul apartament. Nu era foarte mare și-i luă mai puțin de un minut să arunce o privire în bucătărie și sufragerie, apoi să traverseze micul hol spre dormitor, unde deschise dulapul și se uită sub pat. Abia atunci își desfăcu tocul pistolului și-l puse în sertarul noptierei. Se dezbrăcă și intră în baie. Încuie ușa – un alt reflex automat, și complet inutil, dar era singura modalitate de a-și aduna curajul să intre sub duș și să tragă perdeaua. Câteva momente mai târziu, cu părul încă plin de balsam, fu cuprinsă de senzația că nu e singură. Smuci perdeaua la o parte și se uită la baia goală, cu inima bubuind și apa scurgându-i-se pe umeri și pe podea. Închise robinetul. Se rezemă de peretele acoperit cu faianță trăgând adânc aer în piept, așteptând să i se calmeze bătăile inimii. Prin vuietul propriului puls auzea zumzetul ventilatorului. Huruitul țevilor de apă din clădire. Sunete banale pe care nu le sesizase niciodată până acum, când propria lor banalitate le transforma într-o binecuvântare,

făcându-le perfecte pentru a se concentra mental. Pe când în sfârșit inima îi bătu iar în ritm normal, apa i se răcise pe piele. Ieși de sub duș, se șterse cu prosopul, apoi îngenunche să șteargă și podeaua plină de apă. Oricât de bătăioasă se pretindea la serviciu, cu imaginea ei de polițistă dură, acum era redusă la o ființă necontrolată ce tremura de spaimă. Văzu în oglindă cât de mult o transformase frica. Femeia care o privea din reflexie slăbise îngrozitor, silueta încă de la început subțire se topea încet devenind scheletică. Fața ei pe vremuri pătrățoasă și puternică părea acum slabă ca de fantomă, cu ochii mari și întunecați în orbitele vineții. Fugi de la oglindă și se refugie în dormitor. Cu părul încă umed, se prăbuși în pat și rămase întinsă cu ochii deschiși, știind că ar trebui să doarmă măcar câteva ore. Dar printre deschizăturile obloanelor de la ferestre se strecura strălucitoare lumina zilei și auzea sunetele circulației pe străzile de jos. Era amiază, și Rizzoli era trează de aproape treizeci de ore încontinuu, și nu mâncase nimic de aproape douăsprezece ore. Însă nu putea să se forțeze nici să mănânce, nici să adoarmă. Întâmplările zilei îi zumzăiau încă prin sistemul nervos, tot ceea ce se întâmplase în acea dimineață învârtindu-se nebunește într-un cerc vicios. Vedea gâtul tăiat al gardianului, capul răsucit într-un unghi imposibil față de trunchi. O vedea pe Karenna Ghent, cu părul presărat cu frunze. Și îl vedea pe Korsak, cu trupul împănat de tuburi și fire. Cele trei imagini i se roteau în cap asemenea unor lumini stroboscopice, și nu reușea să le pună capăt. Nu putea amuți nici zumzetul constant. Oare așa te simți când înnebunești? Cu câteva săptămâni în urmă, doctorul Zucker o îndemnase să meargă la un consilier psiholog, și ea refuzase cu furie. Acum se întrebă dacă nu cumva doctorul detectase ceva în cuvintele ei, în privirea ei, de care nici chiar ea nu fusese conștientă. Primele trosnete ale fărâmițării sănătății ei mintale, despicăturile din ce în ce mai adânci și mai late, din momentul când Chirurgul îi zdrobise viața. Sunetul telefonului o trezi. Avea senzația că de-abia închisese ochii, și primul sentiment ce-i veni în timp ce orbecăia după receptorul telefonului era furia că nu i se permitea nici măcar un moment de odihnă. Răspunse răstit: — Rizzoli. — Ăă… doamnă detectiv, sunt Yoshima de la biroul de medicină legală. Doamna doctor Isles vă aștepta să veniți la autopsia Ghent. — Vin acum. — Păi, a început deja și… — Cât e ora? — Aproape patru. Am încercat să vă sunăm pe pager, dar n-ați răspuns. Rizzoli se ridică atât de brusc, că se învârti camera cu ea. Scutură din cap să se dezmeticească și se uită la ceasul de lângă pat: 15:52. Dormise în timp ce sunase alarma deșteptătorului și soneria pagerului. — Îmi pare rău, zise ea. O să ajung cât de repede pot. — Stați o clipă. Doamna doctor vrea să vă spună ceva. Auzi clinchetul instrumentelor pe tava de metal, și apoi vocea doctoriței Isles. — Rizzoli, vii și tu, nu? — O să-mi ia o jumătate de oră să ajung acolo. — Atunci o să te aștept. — Nu vreau să te țin pe loc.

— Vine și doctorul Tierney. Trebuie să vedeți amândoi chestia asta. Asta era extrem de ciudat. Cu toți patologii care lucrau acolo, de ce voia Isles să-l cheme chiar pe doctorul Tierney, care tocmai se pensionase? — E vreo problemă? întrebă Rizzoli. — Rana din abdomenul victimei, zise doctorița Isles. Nu e doar o simplă tăietură. E o incizie chirurgicală. • Când ajunse Rizzoli, doctorul Tierney era deja în sala de autopsie, îmbrăcat în halat. Ca și doctorița Isles, în mod normal nu folosea un respirator, și astăzi singura protecție facială era o mască de plastic, prin care Rizzoli îi vedea expresia sumbră. Toți cei din încăpere păreau la fel de sumbri, și o priviră pe Rizzoli într-o liniște tulburătoare când intră în încăpere. Deja nu mai era surprinsă să-l vadă și pe agentul Dean, și-i răspunse privirii cu o înclinare ușoară din cap, întrebându-se dacă reușise și el să prindă câteva ore de somn. Pentru prima dată îi citi oboseală în ochi. Chiar și Gabriel Dean era erodat încet de povara acestei anchete. — Ce-am ratat? întrebă ea. Încă nu se simțea pregătită să înfrunte cadavrul, așa că își menținu privirea ațintită asupra doctoriței. — Am terminat examinarea externă. Criminaliștii au prelevat deja fibre, au luat mostre de unghii și au periat firele de păr. — S-a făcut și o prelevare vaginală? Isles încuviință. — Am găsit materie seminală mobilă. Rizzoli trase adânc aer în piept și se concentră în sfârșit asupra corpului Karennei Ghent. Mirosul oribil aproape copleșea mentolul Vicks pe care și-l dăduse sub nări pentru prima oară. Nu mai avea încredere în propriul stomac. Atâtea lucruri funcționaseră greșit în aceste ultime săptămâni, că-și pierduse încrederea în exact punctele ei forte ce o susținuseră în alte anchete. Când intrase în această sală, nu se temuse de autopsia în sine, ci de propria reacție la ea. Nu putea prezice, nici controla felul în care va reacționa; și asta, mai mult decât orice altceva, o speria de moarte. Mâncase o mână de biscuiți acasă ca să nu înfrunte acest chin pe stomacul gol, și fu ușurată să nu simtă fiorii de greață în ciuda mirosului, în ciuda stării grotești în care se aflau rămășițele femeii. Reuși să-și păstreze sângele rece privind abdomenul verzui. Nu făcuseră încă incizia în formă de Y. Rana căscată era singurul lucru la care nu se putea forța să se uite. Se concentră în schimb asupra gâtului, asupra vânătăilor discoidale, vizibile chiar și pe fundalul decolorării post-mortem, situate sub cele două fălci. Urmele lăsate de degetele criminalului, apăsând în carne. — Strangulare manuală, zise Isles. Ca la Gail Yeager. „Cea mai intimă modalitate de a ucide pe cineva, cum zisese doctorul Zucker. Piele lipită de piele. Mâinile tale pe carnea ei. Apăsându-i gâtul în timp ce simți cum se scurge viața din ea.” — Și radiografia? — O fractură a cornului tiroidian stâng. — Nu gâtul ne interesează acum, interveni doctorul Tierney. Ci rana. Îți sugerez să-ți iei o pereche de mănuși, doamnă detectiv. Va trebui să examinezi rana asta personal.

Rizzoli se duse la dulapul unde erau depozitate mănușile. Își puse perechea mică foarte încet, folosindu-se de amânare pentru a se îmbărbăta singură. În cele din urmă se întoarse spre masă. Doctorița Isles focalizase deja lumina de deasupra pe partea inferioară a abdomenului. Marginile rănii erau căscate ca niște buze înnegrite. — Stratul de piele a fost despicat cu o singură tăietură curată, zise Isles. Făcută cu o lamă nezimțată. Odată trecut prin piele, au urmat mai multe incizii mai adânci. Prima dată țesutul conjunctiv superficial, apoi mușchiul și în cele din urmă peritoneul pelvian. Rizzoli se uită la rana căscată, gândindu-se la mâna ce ținuse lama, o mână atât de calmă, că trasase incizia dintr-o singură mișcare sigură pe sine. — Victima era în viață când s-a făcut incizia asta? întrebă ea cu glas scăzut. — Nu. N-a folosit nicio sutură, și n-a avut loc nicio sângerare. Asta e o excizie postmortem, făcută după ce inima pacientei a încetat să bată, după ce orice circulație internă a încetat. Felul în care a fost îndeplinită procedura – succesiunea metodică a inciziilor – indică faptul că avea experiență chirurgicală. A mai făcut acest lucru și înainte. — Haide, doamnă detectiv, zise doctorul Tierney. Examinează rana. Rizzoli ezită, cu mâinile reci ca de gheață în mănușile de latex. Își vârî încet mâna în incizie, afundând-o adânc în pelvisul Karennei Ghent. Știa exact ce va găsi, și totuși fu zdruncinată de descoperire. Se uită la doctorul Tierney și-i văzu confirmarea în ochi. — Uterul a fost îndepărtat, zise el. Rizzoli își trase mâna afară din pelvis. — El e, rosti ea încet. Warren Hoyt a făcut asta. — Și totuși, restul e în totalitate concordant cu Dominatorul, zise Gabriel Dean. Răpirea, strangularea. Violul post-mortem… — Dar nu și asta, spuse ea, holbându-se la rană. Asta e fantezia lui Hoyt. Asta-l excită pe el. Tăierea, scoaterea organului ce le definește ca femei și le dă o putere pe care el n-o va avea niciodată. Știu cum lucrează, zise ea, privindu-l pe Dean drept în ochi. Am mai văzut acest lucru. — Amândoi am mai văzut asta, îi spuse doctorul Tierney lui Dean. Eu am făcut autopsiile anul trecut, pe victimele lui Hoyt. Asta e tehnica lui. Dean scutură din cap neîncrezător. — Doi ucigași diferiți? Să-și combine tehnicile? — Dominatorul și Chirurgul, rosti Rizzoli. S-au găsit unul pe celălalt.

• PAISPREZECE • Stătea în mașina ei, cu jetul de aer de la aparatul de aer condiționat bătându-i cald pe față, cu sudoarea îmbrobonindu-i-se pe frunte. Nici măcar căldura nopții nu putea alunga frigul ce o cuprinsese în sala de autopsie. „Probabil am luat un virus sau așa ceva”, se gândi ea, masându-și tâmplele. Nici nu ar fi de mirare; lucrase cu toate rezervele de energie de mai multe zile, și acum era deja copleșită. O durea capul și nu voia decât să se târască în pat și să doarmă o săptămână întreagă. Se duse direct acasă. Intră în apartament și îndeplini din nou ritualul ce devenise o parte atât de importantă a menținerii sănătății ei mintale. Răsucirea încuietorilor, alunecarea lanțului în lăcașul său, pe toate le îndeplini cu grijă deliberată, și numai după ce își completă toată lista de securitate, după ce blocase fiecare încuietoare și după ce se uitase în fiecare dulap, își aruncă în sfârșit pantofii din picioare, își dădu jos pantalonii și cămașa. Rămasă doar în lenjeria intimă, se prăbuși pe pat și rămase acolo masându-și tâmplele, întrebându-se dacă mai avea aspirină în dulăpiorul de medicamente, însă simțindu-se mult prea epuizată să se ridice să verifice. Sună interfonul apartamentului. Sări imediat de pe pat, cu pulsul galopând, fiecare nerv din corp electrizat de alarmă. Nu aștepta niciun vizitator, și nici nu voia vreunul. Auzi interfonul din nou, soneria răsunând ca un șmirghel peste terminațiile ei nervoase. Se ridică în picioare și se duse în living, unde apăsă pe butonul interfonului. — Da? — Sunt Gabriel Dean. Pot veni sus? Dintre toți oamenii, acesta era exact ultima voce pe care se așteptase să o audă. Fu așa de uluită, că pentru o clipă nu răspunse nimic. — Doamnă detectiv? zise el. — Despre ce e vorba, agent Dean? — Despre autopsie. Sunt niște chestiuni despre care trebuie să vorbim. Rizzoli apăsă pe butonul ce descuia ușa de la intrare și aproape imediat își dori să nu o fi făcut. Nu avea încredere în Dean, și totuși era pe punctul de a-l lăsa să intre în sanctuarul sigur al apartamentului ei. Cu o apăsare neglijentă de buton, luase deja o decizie, și acum nu mai putea să se răzgândească. Abia avu timp să-și ia pe ea un halat de baie de bumbac și Dean bătu la ușă. Prin lentila ca un solz de pește al vizorului ușii, trăsăturile lui aspre păreau distorsionate. Amenințătoare. Pe când termină de deschis diferitele încuietori, imaginea aceea grotesc de distorsionată i se solidificase deja în minte. Realitatea era mult mai puțin amenințătoare. Bărbatul care stătea în pragul ușii ei avea ochii obosiți și o față pe care se putea citi chinul de a fi martor la prea multe orori cu prea puțin somn. Însă prima lui întrebare fu despre ea. — Te simți bine? Rizzoli înțelese aluzia directă a întrebării: că nu era bine. Că avea nevoie de ajutor profesionist, că era o polițistă instabilă aflată pe punctul de a se sfărâma în cioburi ascuțite. — Mă simt perfect, zise ea. — Ai plecat atât de repede după autopsie. Înainte să apucăm să vorbim. — Despre ce?

— Warren Hoyt. — Ce vrei să știi despre el? — Totul. — Mă tem că asta ne-ar lua toată noaptea. Și eu sunt obosită. Își trase halatul mai strâns pe ea, simțindu-se dintr-odată jenată. Fusese întotdeauna important pentru ea să apară îmbrăcată profesional, și de obicei își lua un sacou înainte să meargă la scena unei crime. Acum însă stătea în fața lui Dean neavând pe ea decât capotul și lenjeria intimă, și nu-i plăcea deloc această senzație de vulnerabilitate. Puse mâna pe ușă, într-un gest cu un mesaj de neconfundat: „Această conversație s-a terminat”. Dean însă nu se mișcă din prag. — Ascultă, recunosc că am făcut o greșeală. Ar fi trebuit să te ascult încă de la început. Tu ai fost cea care a văzut lucrul ăsta prima. Eu n-am recunoscut paralele cu Hoyt. — Pentru că nu l-ai cunoscut niciodată. — Așa că spune-mi despre el. Trebuie să lucrăm împreună, Jane. Rizzoli scoase un hohot de râs aspru ca sticla spartă. — Acum ești interesat de munca în echipă? Ce chestie nouă și diferită! Resemnată la gândul că nu avea de gând să plece, Rizzoli se întoarse și intră în living. Dean o urmă, închizând ușa în urma lui. — Vorbește-mi despre Hoyt. — Poți să-i citești dosarul. — I l-am citit deja. — Atunci ai deja tot ce ai nevoie. — Nu totul. Se întoarse să se uite la el. — Ce ar mai fi de aflat? — Vreau să știu ce știi tu. Făcu un pas către ea, și Rizzoli simți un fior de alarmă pentru că era în asemenea dezavantaj, stând așa în fața lui în picioarele goale, prea epuizată să reziste atacului. Simțea că era un atac, toate aceste pretenții pe care le avea și felul cum privirea lui părea să pătrundă prin puținele hainele pe care le avea pe ea. — Există un fel de legătură emoțională între voi doi, zise el. Un atașament. — Nu-i spune un nenorocit de atașament. — Tu cum i-ai spune? — El a fost criminalul. Eu am fost cea care l-a prins. Asta e tot. — Nu chiar totul, din câte am auzit eu. Fie că recunoști sau nu, există o legătură între voi doi. A intrat în mod intenționat înapoi în viața ta. Mormântul acela unde a lăsat cadavrul Karennei Ghent nu a fost ales la întâmplare. Rizzoli nu spuse nimic. Nu putea să nu fie de acord cu acest lucru. — E un vânător, exact așa ca tine, zise Dean. Amândoi vânați oameni. Asta, de exemplu, e o legătură între voi. Un punct comun. — Nu avem niciun punct comun. — Dar vă înțelegeți unul pe celălalt. Indiferent de sentimentele tale, ești legată de el. I-ai văzut influența asupra Dominatorului înaintea oricui. Ai fost mult înaintea noastră. — Și tu ai crezut că am nevoie de un psihiatru.

— Da. În momentul acela așa am crezut. — Deci acum nu mai sunt nebună. Sunt genială. — Ai o privire interioară în mintea lui. Poți să ne ajuți să ghicim ce-o să facă în continuare. Ce vrea? — De unde să știu eu? — Ai aruncat o privire mai intimă asupra lui decât oricare alt polițist. — Intimă? Așa-i spui tu? Nemernicul ăla aproape m-a omorât. — Și nu există nimic mai intim decât crima. Nu-i așa? Rizzoli îl urî în clipa aceea, pentru că pronunțase un adevăr din fața căruia voia să se ferească speriată. Dean exprimase exact ceea ce nu voia ea să recunoască, nici măcar față de sine însăși: că ea și Warren Hoyt erau legați pentru totdeauna unul de altul. Că frica și ura sunt sentimente mai puternice decât ar putea vreodată să fie dragostea. Se prăbuși pe canapea. Mai demult, s-ar fi certat cu el. Mai demult, i-ar fi răspuns cu înverșunare, înfruntându-l pentru fiecare cuvânt. Dar în seara aceasta era obosită, așa de obosită, și nu avea puterea să respingă întrebările lui Dean. Acesta avea să continue să insiste și să o sâcâie până va obține răspunsuri și Rizzoli se gândi că mai bine s-ar supune inevitabilului de la început. Să termine odată cu asta ca să-l facă să plece. Se îndreptă de spate și își dădu seama că se uita fix la mâinile ei, la cicatricele gemene din palme. Acestea erau doar cele mai evidente suvenire lăsate de Hoyt; celelalte cicatrice nu erau la fel de vizibile – fracturile vindecate ale coastelor și oaselor feței, care se puteau însă vedea pe o radiografie. Cele mai puțin vizibile erau liniile de fractură ce-i despicau viața, asemenea crăpăturilor în pământ lăsate de un cutremur. În ultimele câteva săptămâni simțise cum aceste crăpături se lărgesc, ca și cum pământul amenința să-i fugă de sub picioare și să o scufunde. — Nu mi-am dat seama că era încă acolo, șopti ea. Că stătea chiar în spatele meu în pivnița aceea. În casa aceea… Dean se așeză pe fotoliul din fața ei. — Tu ești cea care l-ai găsit. Singura polițistă care a știut unde să caute. — Da. — De ce? Rizzoli ridică din umeri și râse. — Noroc chior. — Nu, trebuie să fie mai mult de-atât. — Nu-mi acorda mai mult credit decât merit. — Nu cred că ți-am acordat destul credit, Jane. Rizzoli își ridică privirea și-l văzu uitându-se la ea atât de direct, că vru să se ascundă. Dar nu avea unde să se refugieze, nicio apărare pe care s-o poată ridica împotriva unei priviri atât de pătrunzătoare. „Oare cât de mult vede? se întrebă ea. Oare știe cât de dezgolită mă face să mă simt?” — Spune-mi ce s-a întâmplat în pivnița aceea, zise el. — Știi ce s-a întâmplat. E scris în declarația mea. — Oamenii nu spun totul în declarații. — Nu mai e nimic de spus. — N-ai de gând nici măcar să încerci? Furia trecu prin ea ca o rafală de șrapnel.

— Nu vreau să mă gândesc la asta. — Și totuși nu te poți abține să nu te întorci mereu acolo. Nu-i așa? Se uită la el, întrebându-se ce fel de joc juca și cum de se lăsase absorbită în el așa de ușor. Mai cunoscuse și alți bărbați charismatici, care puteau atrage privirea unei femei atât de rapid că i se învârtea capul de amețeală. Rizzoli avea suficient bun-simț să se țină la distanță de asemenea bărbați, să-i vadă așa cum erau: cei binecuvântați din punct de vedere genetic între simplii muritori. Nu-i plăceau în general acești bărbați, și nici lor nu le plăcea de ea. Dar în seara asta deținea ceva ce Gabriel Dean avea nevoie, și acesta își concentra întreaga forță de atracție asupra ei. Și funcționa. Niciun bărbat nu o făcuse vreodată să se simtă atât de derutată și de atrasă de el în același timp. — Te-a prins în capcană în pivniță, zise Dean. — Am intrat chiar în capcana lui. N-am știut. — De ce n-ai știut? Era o întrebare surprinzătoare și o făcu să stea să se gândească. Își aminti acea dupăamiază, stând în fața ușii deschise a pivniței, înfricoșată să coboare acele scări întunecate. Își aminti căldura sufocantă din casă și cum transpirația i se impregnase în sutien și în cămașă. Își aminti cum frica îi aprinsese fiecare nerv din corp. Da, știuse că ceva nu e bine. Știuse ce o aștepta la capătul acelor trepte. — Ce n-a fost bine? întrebă el. — Victima, șopti ea. — Catherine Cordell? — Era în pivniță. Legată de un pat din pivniță… — Momeala. Rizzoli își închise ochii și aproape simți mirosul sângelui lui Cordell, al pământului jilav. Al propriei transpirații, acre de frică. — Am mușcat momeala. — Știa că așa o să faci. — Ar fi trebuit să-mi dau seama… — Dar erai concentrată pe victimă. Pe Cordell. — Am vrut s-o salvez. — Și asta a fost greșeala ta. Își deschise ochii și se uită furioasă la el. — Greșeala? — Nu te-ai asigurat mai întâi că zona e sigură. Te-ai lăsat vulnerabilă la atac. Ai comis cea mai elementară greșeală. Surprinzător, din partea cuiva atât de capabil. — Tu n-ai fost acolo. Nu știi situația cu care am fost confruntată. — Ți-am citit declarația. — Cordell zăcea acolo. Sângera… — Așa că ai reacționat cum ar reacționa orice ființă umană. Ai încercat s-o ajuți. — Da. — Și ai intrat și tu în capcană. Ai uitat să gândești ca un polițist. Expresia ei revoltată nu păru să-l deranjeze câtuși de puțin. Pur și simplu se uită la ea, cu expresia imobilă, cu fața atât de calmă și sigură pe ea, că nu făcea decât să-i mărească ei chinul. — Nu uit niciodată să gândesc ca un polițist, replică ea.

— În pivnița aceea, ai uitat. Ai lăsat victima să-ți distragă atenția. — Principala mea grijă este întotdeauna victima. — Chiar și când asta vă pune în pericol pe amândouă? Ți se pare logic? Logic. Da, ăsta era Gabriel Dean. Încă nu întâlnise pe nimeni ca omul ăsta, care se putea gândi atât la vii cât și la morți cu o egală lipsă de emoție. — N-am putut s-o las să moară, zise ea. Acesta a fost primul – și singurul – meu gând. — O cunoșteai? Pe Cordell? — Da. — Erați prietene? — Nu. Răspunsul ei fu atât de rapid, că Dean își ridică o sprânceană într-o întrebare mută. Rizzoli trase adânc aer în piept și apoi adăugă: — Făcea parte din ancheta Chirurgului. Asta-i tot. — Nu-ți plăcea de ea? Rizzoli făcu o pauză, luată prin surprindere de intuiția atât de pătrunzătoare a lui Dean. — Nu am devenit prietene, zise ea. Hai s-o lăsăm așa. „Eram geloasă pe ea. Pe frumusețea ei. Pe efectul pe care-l avea asupra lui Thomas Moore.” — Însă Cordell era o victimă, zise Dean. — Nu eram sigură ce era. Nu de la început. Dar către sfârșit, a devenit limpede că era ținta Chirurgului. — Cu siguranță te-ai simțit vinovată. Că te-ai îndoit de ea. Rizzoli nu spuse nimic. — De aceea a trebuit neapărat s-o salvezi? Rizzoli înțepeni, insultată de întrebarea lui. — Era în pericol. Nu am avut nevoie de alt motiv în plus. — Ți-ai asumat riscuri imprudente. — Nu cred că risc și prudent se pot folosi în aceeași propoziție. — Chirurgul a pus capcana. Tu ai mușcat momeala. — Ei, da. Mă rog. A fost o greșeală… — Pe care a știut c-o vei face. — Cum e posibil să fi știut acest lucru? — Știe multe despre tine. E vorba din nou de legătura aceea. Conexiunea aceea dintre voi doi. Rizzoli sări în picioare. — Asta-i o tâmpenie, zise ea, și ieși din living. Dean o însoți în bucătărie, urmărind-o fără milă cu teoriile lui, teorii pe care ea nu voia să le audă. Gândul la orice legătură emoțională între ea și Hoyt era mult prea dezgustător de contemplat, și nu suporta să-l mai asculte. Dar uite că venise după ea, înghesuind-o în bucătăria și așa claustrofobică, forțând-o să asculte tot ce avea de spus. — Exact așa cum tu ai un canal direct către mintea lui Warren Hoyt, tot așa are și el unul către mintea ta, afirmă Dean. — Nu mă cunoștea pe vremea aceea. — Și poți să fii sigură de asta? Evident că a urmărit mersul anchetei. Trebuia să știe că faci parte din echipă.

— Și asta e tot ce putea ști despre mine. — Cred că înțelege mai mult decât crezi. Se hrănește cu temerile femeilor. Totul apare în profilul lui psihologic. E atras de femeile rănite. De cele deteriorate emoțional. Este excitat de chiar și cea mai mică adiere de durere de femeie și e extrem de sensibil la prezența ei. O poate detecta folosind indiciile cele mai subtile. Tonul vocii unei femei. Postura capului sau faptul că refuză contactul vizual. Toate semnele vizuale minuscule pe care majoritatea dintre noi nu le observă. Dar el le prinde pe toate. El știe care femei sunt vătămate, și pe acelea le vrea. — Eu nu sunt o victimă. — Ești acum. El te-a făcut victimă. Se apropie mai tare de ea, atât de aproape, că aproape se atingeau. Rizzoli simți brusc impulsul nebunesc să i se lase în brațe și să se lipească de el. Să vadă cum ar reacționa. Dar mândria și bunul simț o făcură să rămână perfect nemișcată. Se forță să râdă. — Cine e victima aici, agent Dean? Nu eu. Nu uita, eu sunt cea care l-a pus după gratii. — Da, rosti el încet. Tu l-ai pus pe Chirurg după gratii. Dar nu înainte să-ți provoace vătămări grave. Rizzoli se uită fix la el, tăcută. Vătămată. Acesta era exact cuvântul care să descrie ceea ce-i făcuse. O femeie cu cicatrice pe mâini și o fortăreață de lacăte la ușă. O femeie care nu va mai simți niciodată respirația fierbinte a lunii august fără să-și amintească arșița acelei zile de vară și mirosul propriului sânge. Fără un cuvânt, se întoarse și ieși din bucătărie, înapoi în living. Acolo se așeză pe canapea și rămase nemișcată într-o tăcere amețită. Dean nu o urmă imediat, și pentru câteva clipe fu minunat de singură. Își dorea să-l vadă dispărând pur și simplu, să plece din apartamentul ei și să-i ofere izolarea după care tânjește orice animal suferind. Însă nu era așa de norocoasă. Îl auzi ieșind din bucătărie și, când își ridică privirea, îl văzu ținând două pahare. Îi întinse și ei unul. — Ce-i asta? întrebă ea. — Tequila. Am găsit-o în dulapul din bucătărie. Rizzoli luă paharul încruntându-se. — Am uitat de ea. E veche de tot. — Ei, cel puțin nu era deschisă. Asta pentru că nu-i plăcea gustul de tequila. Sticla era doar încă unul dintre cadourile alcoolice aduse de fratele ei Frankie din călătoriile lui, ca lichiorul Kahlúa din Hawaii sau sake-ul din Japonia. Era felul lui Frankie de a se lăuda ce om de lume era el, datorită Marinei SUA. Acum era un moment la fel de bun ca oricare altul de a gusta suvenirul adus din însoritul Mexic. Luă o sorbitură și clipi din cauza arsurii lacrimilor. Tequila îi trecu în stomac încălzind-o, și Rizzoli se gândi dintr-odată la un detaliu din trecutul lui Warren Hoyt. Primele lui victime fuseseră incapacitate cu drogul Rohypnol, pus pe ascuns în băuturile lor. „Cât de ușor e să ne prinzi cu garda lăsată”, se gândi ea. Când o femeie are atenția distrasă sau n-are niciun motiv să nu aibă încredere în bărbatul care-i dă un pahar cu băutură, se transformă pur și simplu într-un miel dus la abator. Chiar și ea acceptase paharul de tequila fără ezitare. Chiar și ea îi permisese unui bărbat pe care nu-l cunoștea bine să intre în apartamentul ei. Se uită din nou la Dean. Acesta stătea pe fotoliul din fața ei, și aveau privirile la același

nivel. Băutura înghițită pe stomacul gol se făcea deja simțită, și-și simți picioarele și brațele ca de plumb. Anestezia alcoolului. Era detașată și calmă, într-un mod periculos. Dean se aplecă spre ea și Rizzoli nu se trase înapoi cu instinctul de apărare obișnuit. Dean îi invada spațiul personal, așa cum nu îndrăzneau s-o facă prea mulți bărbați, și ea îl lăsa. I se predase necondiționat. — Nu mai avem de-a face cu un singur ucigaș, zise el. Avem de-a face cu un parteneriat. Și unul din acești doi parteneri este un om pe care tu-l cunoști mai bine ca oricine. Fie că vrei să recunoști, fie că nu, ai o legătură specială cu Warren Hoyt. Ceea ce te face să ai o legătură și cu Dominatorul. Rizzoli respiră adânc și apoi spuse cu voce scăzută: — Așa lucrează Warren cel mai bine. După asta tânjește. Un partener. Un mentor. — A avut unul în Savannah. — Da. Un doctor pe nume Andrew Capra. După ce Capra a fost omorât, Warren a rămas de unul singur. Atunci a venit la Boston. Dar n-a încetat niciodată să caute un nou partener. Cineva care să-i împărtășească dorințele. Fanteziile. — Mă tem că l-a găsit. Se uitară unul la celălalt, amândoi înțelegând consecințele sinistre ale acestei noi stări de fapt. — Acum sunt de două ori mai eficienți, zise el. Lupii funcționează mai bine în haită decât de unii singuri. — Vânătoare de haită. Dean încuviință. — Le e mai ușor. Pânda. Încolțirea. Ținerea victimelor sub control… Rizzoli se îndreptă brusc. — Ceașca de ceai, rosti ea. — Ce-i cu ea? — N-a fost nicio ceașcă la locul crimei Ghent. Acum știm de ce. — Pentru că Warren Hoyt era acolo să-l ajute. Rizzoli încuviință. — Dominatorul n-a mai avut nevoie de niciun sistem de alarmă. Avea un partener care-l putea alerta dacă se mișca soțul. Un partener care a stat deoparte și a privit totul. Și lui Warren îi va fi plăcut la nebunie. Asta-l excită. E parte din fantezia lui. Să privească o femeie molestată. — Iar Dominatorul tânjește după un public. Rizzoli dădu din cap că da. — De aceea a ales cupluri. Ca să fie cineva să-l privească. Să-l vadă bucurându-se de puterea supremă asupra trupului unei femei. Chinul pe care-l descrisese era o violare atât de intimă, că de-abia suporta să-l privească pe Dean în ochi. Dar îi menținu privirea. Molestarea sexuală a femeilor era o infracțiune ce trezea curiozitatea lascivă a mult prea multor bărbați. Ca singura femeie aflată în încăpere la multe ședințe de anchetă, își privise colegii discutând detaliile unor asemenea violuri și le auzise zumzetul electric de interes din voci, chiar și când se chinuiau să păstreze aparența unui profesionalism sobru. Zăboveau asupra raportului de patologie cu rănile sexuale, se uitau prea mult timp la fotografiile de la scenele crimei cu femei cu picioarele desfăcute. Reacțiile lor o făceau pe Rizzoli să se simtă violată și ea, și de-a lungul anilor își dezvoltase

o sensibilitate extremă la chiar și cel mai vag licăr de interes nepotrivit din ochii unui polițist, atunci când subiectul era violul. Acum, uitându-se în ochii lui Dean, căută acea scânteiere deranjantă, dar nu o văzu deloc. Nu văzuse nimic altceva decât hotărâre sumbră în ochii lui și când se uitase la cadavrele violate ale lui Gail Yeager și Karenna Ghent. Dean nu era excitat de aceste atrocități; era profund oripilat. — Ai zis că Hoyt își dorește un mentor, zise el. — Da. Cineva care să-i arate drumul. Care să-l învețe. — Ce să-l învețe? Deja știe cum să ucidă. Rizzoli mai sorbi o dată din tequila. Când se uită iar la el, văzu că se aplecase chiar mai aproape de ea, ca și cum i-ar fi fost frică să nu piardă nici cea mai șoptită declarație din partea ei. — Variațiuni pe aceeași temă, zise ea. Femei și durere. În câte feluri poți pângări un trup? În câte alte feluri poți tortura pe cineva? Warren a avut un model pe care l-a urmat de mai mulți ani. Poate e pregătit să-și extindă orizonturile. — Sau subiectul acesta nou e gata să și le extindă pe-ale lui. Rizzoli se uită la el. — Dominatorul? — Poate am înțeles noi invers. Poate că subiectul necunoscut e cel care-și caută un mentor. Și l-a ales pe Warren Hoyt pe post de profesor. Rizzoli rămase încremenită, înghețată până în măduva oaselor de acest gând. Cuvântul profesor sugera control. Autoritate. Oare acesta să fie rolul în care și-l asumase Hoyt după mai multe luni petrecute între zidurile închisorii? Faptul că fusese închis îi hrănise fanteziile, îi șlefuise impulsurile și țelurile ca o piatră de ascuțit? Fusese suficient de impresionant înainte de a fi arestat; nici nu voia să se gândească la o variantă a lui Warren Hoyt chiar și mai puternică. Dean se rezemă de spătarul fotoliului, privind cu ochii lui albaștri paharul de tequila. Nu băuse decât extrem de puțin, și acum își puse paharul pe măsuța de cafea. Întotdeauna i se păruse a fi un om care nu lăsa să-i slăbească disciplina nicio secundă, care învățase să-și mențină sub control toate impulsurile. Dar oboseala își spunea cuvântul și avea umerii lăsați și ochii injectați. Își frecă fața cu palmele. — Cum reușesc doi monștri să se unească într-un oraș de mărimea Bostonului? întrebă el. Cum s-au găsit unul pe altul? — Și așa de rapid? adăugă ea. Familia Ghent a fost atacată la doar două zile după evadarea lui Warren. Den își ridică privirea către ea. — Se cunoșteau deja. — Sau știau unul de altul. Evident că Dominatorul știa despre Warren Hoyt. Ar fi fost imposibil să citești un ziar din Boston toamna trecută și să nu afli despre atrocitățile pe care le comisese. Chiar dacă nu se întâlniseră, Hoyt aflase și el despre celălalt criminal, dacă nu altfel, atunci din reportajele de știri. Cu siguranță aflase despre uciderea familiei Yeager, cu siguranță știuse că era în oraș un monstru foarte asemănător cu el. Se va fi întrebat cine e acest alt prădător, acest frate de sânge. Comunicare prin crimă, mesajul transmis prin Boston Globe și emisiunile de știri de la televizor. „Și pe mine m-a văzut la televizor. Hoyt știa că am fost la scena crimei Yeager. Și acum

încearcă să ne reînvigoreze relația.” Atingerea lui Dean o făcu să tresară. Dean o privea încruntat, aplecându-se chiar mai aproape decât înainte, și i se păru că niciun bărbat nu o privise vreodată așa de insistent. „Niciun bărbat în afară de Chirurg.” — Nu Dominatorul se joacă așa cu mine, zise ea. E Hoyt. Eșecul urmăririi din parc – a avut scopul de a mă doborî. E singurul mod în care se poate apropia de o femeie, doborândo prima dată la pământ. Demoralizând-o, sfâșiindu-i bucățele și fragmente din viață. De aceea a ales victime de viol pentru a le omorî. Femei care au fost deja simbolic distruse. Înainte să atace, are nevoie să ne facă să fim slabe. Speriate. — Tu ești ultima femeie pe care aș caracteriza-o vreodată ca slabă. Rizzoli se îmbujoră auzindu-i lauda, pentru că știa că nu o merita. — Încerc pur și simplu să-ți explic cum acționează, spuse ea. Cum își pândește prada. Cum o face să-și piardă puterile înainte de a interveni personal. Așa a făcut și cu Catherine Cordell. Înainte de atacul final, a jucat mai multe jocuri mintale cu ea, ca s-o înspăimânte de moarte. I-a trimis mesaje ca s-o facă să știe că putea să intre și să iasă din viața ei fără ca ea să știe măcar că e acolo. Ca o stafie, care trece prin pereți. Cordell nu știa când o să apară din nou, sau din ce direcție va veni atacul. Dar știa că va veni. Așa te doboară. Făcându-te să știi că într-o zi, când te aștepți cel mai puțin, o să vină la tine. În ciuda naturii înfiorătoare a cuvintelor ei, își păstrase o voce calmă pe durata întregului monolog. Nefiresc de calmă. Și în tot acest timp, Dean o privise cu intensitate tăcută, ca și cum ar fi căutat să vadă o licărire de emoție adevărată, o slăbiciune adevărată. Însă Rizzoli nu-l lăsă să vadă nimic. — Și acum are un partener, zise ea. O persoană de la care să învețe. Pe care să poată să-l învețe la rândul lui. O echipă de vânătoare. — Crezi că o să stea împreună? — Warren așa va vrea. El vrea un partener. Au ucis împreună o dată deja. Asta e o legătură puternică, pecetluită în sânge. Mai luă o sorbitură din pahar, golindu-l. Oare-i va amorți creierul împotriva coșmarurilor? Sau se găsea acum într-o stare dincolo de consolarea anesteziei? — Ai cerut protecție? Întrebarea lui o făcu să tresară. — Protecție? — O mașină de poliție, cel puțin. Ca să-ți urmărească apartamentul. — Sunt polițistă. Dean își înclină capul într-o parte, așteptând parcă restul răspunsului. — Dacă aș fi bărbat, mi-ai pune întrebarea asta? zise ea. — Nu ești bărbat. — Și asta înseamnă automat că am nevoie de protecție? — De ce pari așa de ofensată? — De ce faptul că sunt femeie mă face incapabilă să-mi apăr propria casă? Dean oftă. — Întotdeauna trebuie să-i depășești pe bărbați, doamnă detectiv? — A trebuit să mă lupt din greu să fiu tratată ca toți ceilalți, spuse ea. Nu o să cer favoruri speciale pentru că sunt femeie. — Tocmai pentru că ești femeie te afli în poziția asta. Fanteziile sexuale ale Chirurgului

sunt legate de femei. Și atacurile Dominatorului nu sunt centrate pe soți, ci pe soții. El violează soțiile. Nu poți să-mi spui că faptul că ești femeie e irelevant în situația aceasta. Rizzoli tresări la auzul cuvântului „viol”. Până în clipa aceasta, discuția atacurilor sexuale fusese despre alte femei. Faptul că ea era o victimă potențială aduse totul în relief mult mai clar, la un nivel mult mai intim, într-un fel pe care nu se simțea deloc confortabil discutându-l cu un bărbat. Chiar mai mult decât subiectul violului, Dean însuși o făcea să nu se simtă bine. Felul în care o studia, ca și cum ar fi fost deținătoarea unui secret pe care el dorea să-l descopere. — Nu e vorba de faptul că ești polițistă sau dacă ești sau nu capabilă să te aperi singură, zise el. Este vorba de faptul că ești o femeie. O femeie despre care Warren Hoyt a fantazat probabil de luni întregi. — Nu în legătură cu mine. Cordell e cea pe care o vrea. — Cordell nu e disponibilă. Nu o poate atinge. Dar tu ești chiar aici. Tu ești la îndemână, exact femeia care l-a înfrânt. Femeia pe care a țintuit-o pe podea în pivnița aceea. Ți-a pus o lamă de cuțit la gât. Deja îți mirosea sângele. — Termină, Dean. — Într-un fel, deja te consideră a lui. Te-a luat în stăpânire. Și ești la câmp deschis în fiecare zi, lucrând chiar la crimele pe care le lasă el în urmă. Fiecare cadavru e un mesaj special pentru tine. O avanpremieră a ceea ce a plănuit pentru tine. — Ți-am zis, termină! — Și crezi că n-ai nevoie de protecție? Crezi că un pistol și o atitudine sunt suficiente săți asigure supraviețuirea? Atunci înseamnă că nu ții seama de propria intuiție. Știi ce-o să facă în continuare. Știi după ce tânjește, ce-l atrage. Și ceea ce-l atrage ești tu. Ceea ce plănuiește să-ți facă. — Taci naibii odată! Izbucnirea ei îi luă prin surprindere pe amândoi. Rizzoli se holbă la el, necăjită că-și pierduse stăpânirea de sine și rușinată de lacrimile care-i apăruseră pe neprevăzute în ochi. Naiba să-l ia, naiba să-l ia, n-o să plângă. Nu lăsase niciodată un bărbat s-o vadă prăbușindu-se și nu-i va permite lui Dean să fie primul. Trase aer adânc în piept și spuse încet: — Vreau să pleci acum. — Nu-ți cer decât să-ți asculți propriile instincte. Să accepți aceeași protecție pe care i-ai oferi-o oricărei alte femei. Rizzoli se ridică în picioare și se duse la ușă. — Noapte bună, agent Dean. Pentru o clipă, acesta nu se mișcă din loc, și Rizzoli se întrebă ce va trebui să facă să-l scoată pe bărbatul acesta din casa ei. În cele din urmă, Dean se ridică să plece, dar când ajunse la ușă se opri și se uită la ea. — Nu ești invincibilă, Jane, zise el. Și nimeni nu se așteaptă să fii. Mult după ce Dean ieșise, Rizzoli rămase în continuare cu spatele lipit de ușa încuiată, cu ochii închiși, încercând să calmeze tumultul pe care vizita lui i-l lăsase în minte. Știa că nu era invincibilă. Realizase asta cu un an în urmă, când se uitase în ochii Chirurgului și așteptase tăietura bisturiului. Nu avea nevoie să i se reamintească acest lucru, și era extrem de supărată pe felul brutal în care Dean îi rechemase în minte acea lecție. Se duse înapoi la canapea și ridică receptorul telefonului de pe măsuță. Era puțin înainte

de răsăritul soarelui în Londra, dar nu mai putea amâna acest telefon. Moore răspunse la al doilea sunet, cu vocea răgușită, dar trează, în ciuda orei atât de matinale. — Eu sunt, zise Rizzoli. Îmi pare rău că te-am trezit. — Stai să merg în cealaltă cameră. Rizzoli așteptă. Auzi prin telefon scârțâitul patului și apoi sunetul unei uși închise. — Ce se întâmplă? întrebă el. — Chirurgul vânează din nou. — A apărut o victimă? — Am văzut autopsia acum câteva ore. E semnătura lui. — N-a pierdut niciun minut. — E chiar mai rău de atât, Moore. — Cum se poate să fie mai rău? — Are un nou partener. Urmă o pauză lungă. În cele din urmă, Moore întrebă cu glas scăzut: — Cine e? — Credem că e același suspect care a omorât cuplul acela în Newton. El și Hoyt s-au găsit cumva unul pe celălalt. Acum vânează împreună. — Atât de repede? Cum e posibil să ia legătura atât de rapid? — Se știau dinainte. Cu siguranță se știau dinainte. — Dar unde s-au întâlnit? Când? — Asta trebuie să aflăm. S-ar putea să fie cheia identității Dominatorului. Dintr-odată se gândi la sala de operații din care evadase Hoyt. Cătușele. Nu gardianul le desfăcuse. Altcineva intrase în blocul operator ca să-l elibereze pe Hoyt, cineva deghizat probabil într-un halat de infirmier sau de doctor luat de undeva. — Ar trebui să fiu acolo, zise Moore. Ar trebui să lucrez cu tine… — Nu, n-ar trebui. Tu trebuie să fii exact acolo unde ești, cu Catherine. Nu cred că Hoyt o poate găsi. Dar o să încerce. N-o să renunțe niciodată; știi asta foarte bine. Și acum sunt doi, și n-avem nici cea mai mică idee cum arată partenerul lui. Dacă apare în Londra, n-o să-l recunoști dacă-l vezi. Trebuie să fii pregătit. „Ca și cum ar putea fi cineva pregătit pentru un atac al Chirurgului”, se gândi ea, în timp ce închidea telefonul. Cu un an în urmă, Catherine Cordell crezuse că era pregătită. Își transformase casa într-o fortăreață și trăise ca sub asediu. Și totuși, Hoyt se strecurase printre măsurile ei de apărare; o atacase când nu se așteptase, într-un loc pe care ea îl crezuse sigur. „Exact așa cum și eu cred că apartamentul meu e sigur.” Se ridică și se duse la geam. Uitându-se în stradă, se întrebă dacă exact în momentul aceasta cineva se uita la ea, văzând-o în cadrul ferestrei. Nu era greu de găsit. Tot ce trebuia Chirurgul să facă era să ia o carte de telefon și să se uite la „RIZZOLI J.” Pe stradă sub ea, un vehicul încetini și trase pe dreapta peste bordură. O mașină de poliție. Rizzoli se uită la ea o clipă, dar aceasta nu se mișcă, și farurile se stinseră, indicând faptul să se pregătea să stea. Nu ceruse o mașină de supraveghere și protecție, dar știa cine o făcuse. Gabriel Dean. •

Istoria răsună de ecourile țipetelor femeilor. Paginile manualelor nu dau prea mare atenție detaliilor scabroase pe care tânjim să le aflăm. Ne oferă în schimb dări de seamă aride despre strategie militară și atacuri de flanc, despre șiretenia generalilor și masele de soldați. Vedem ilustrații cu bărbați în armură, cu săbii lucioase și trupuri musculoase răsucindu-se în chinurile luptei. Vedem tablouri cu generali călare pe cai de rasă nobilă, privind câmpurile unde oștenii stau ca lanurile de grâu așteptând secera. Vedem hărți cu săgeți trasând marșurile armatelor cuceritoare și citim versurile baladelor de război, cântate în numele regelui și al patriei. Triumfurile bărbaților sunt scrise întotdeauna cu litere mari, în sângele soldaților. Nimeni nu vorbește despre femei. Dar toți știm că și ele erau acolo, carne moale și piele netedă, parfumul lor se răsfiră din paginile istoriei. Toți știm, deși nu vorbim despre asta, că sălbăticia războiului nu se limitează la câmpul de bătălie. Când ultimul soldat dușman s-a prăbușit, când una din oștiri e victorioasă, atenția soldaților se îndreaptă asupra femeilor cotropite. Așa a fost întotdeauna, deși această realitate brutală este doar rareori menționată în cărțile de istorie. Citim în schimb despre războaie sclipitoare ca alama lustruită, cu glorie pentru toți. Despre grecii care se luptau sub privirea atentă a zeilor, despre căderea Troiei, despre care poetul Vergiliu ne spune că a fost un război dus de eroi: Ahile și Hector, Aiax și Odiseu, nume păstrate acum cu sfințenie pentru eternitate. Ne spune despre clinchetul metalic al săbiilor, șuieratul săgeților și pământul scăldat în sânge. Lasă deoparte părțile cele mai bune. Dramaturgul Euripide e cel care ne povestește ce s-a întâmplat cu femeile Troiei, dar chiar și el e precaut. Nu zăbovește asupra amănuntelor ațâțătoare. Ne spune cum Cassandra cea îngrozită a fost târâtă din templul Atenei de către conducătorul grecilor, dar ne lasă să ne imaginăm singuri ce s-a întâmplat după aceea. Sfâșierea robelor ei, dezgolirea pielii. Mișcările lui între coapsele ei virgine. Urletele ei de durere și disperare. Pe întreaga întindere a Troiei, se auzeau cu siguranță țipete asemănătoare din gâturile altor femei, în timp ce grecii victorioși își luau ceea ce li se cuvenea, marcându-și victoria în carnea femeilor cucerite. Oare mai erau bărbați troieni în viață care să privească acest lucru? Anticii nu vorbesc nimic despre asta. Dar ce metodă mai bună de a-ți trâmbița victoria decât abuzarea trupurilor iubitelor dușmanului tău? Ce dovadă mai limpede că l-ai înfrânt, că l-ai umilit, decât să-l forțezi să te privească satisfăcându-ți poftele în mod repetat? Înțeleg asta foarte bine: triumful are nevoie de un public. Mă gândesc la femeile troiene în timp ce mașina noastră înaintează pe Commonwealth Avenue, în ritm cu scurgerea constantă a traficului. E o stradă aglomerată și chiar și la ora 21:00 mașinile înaintează încet, lăsându-mi timp să studiez clădirea pe îndelete. Ferestrele sunt întunecate; nici Catherine Cordell, nici noul ei soț nu sunt acasă. Asta-i tot ce-mi permit, acea singură privire, și apoi clădirea îmi dispare din câmpul vizual. Știu că strada e supravegheată, și totuși nu pot rezista să nu arunc o privire asupra fortăreței ei, la fel de impenetrabilă ca zidurile unui castel. Un castel gol acum, care nu mai prezintă niciun interes pentru cei care ar vrea să-l atace. Mă uit la șoferul meu, a cărui față e ascunsă de umbre. Nu-i văd decât silueta și sclipirea ochilor, ca două scânteieri flămânde în întunericul nopții. Am văzut pe Discovery Channel emisiuni despre lei pe timp de noapte, când un foc verde

le arde în ochi. Îmi amintesc acum de leii aceia, cum împărtășeau același țel flămând, așteptând momentul de atac. Văd aceeași foame în ochii însoțitorului meu. Aceeași foame pe care și el o vede cu siguranță într-ai mei. Cobor fereastra și trag adânc în piept aromele calde ale orașului. Leul ce adulmecă aerul savanei. Căutând mirosul prăzii.

• CINCISPREZECE • Se duseră împreună în mașina lui Dean, îndreptându-se spre vest, către orașul Shirley, la 72 de kilometri de Boston. Dean nu vorbi aproape deloc pe drum, dar tăcerea dintre ei nu părea decât să accentueze cât de conștientă era de mirosul lui, de calmul și de siguranța lui de sine. De-abia îi aruncă o privire, de teamă să nu-i poată citi în ochi tulburarea pe care i-o pricinuise. Se uită în schimb în jos și văzu carpeta albastră-închis de la picioare. Se întrebă dacă era nailon, șase, șase, albastru numărul 802, întrebându-se câte mașini aveau covorașe asemănătoare. Era o culoare atât de comună; părea să vadă covorașe albastre oriunde se uita în zilele astea, și își imagină nenumărați pantofi cărând fibre de nailon numărul 802 pe toate străzile Bostonului. Aerul condiționat era prea rece; închise clapa de reglare a aerului de lângă genunchii ei și se uită la câmpurile întinse de iarbă înaltă, dorindu-și să simtă arșița din afara acestei bule de aer prea rece. Ceața de dimineață plutea ca un văl peste câmpurile verzi și copacii stăteau nemișcați, nici măcar o adiere de vânt nu le flutura frunzele. Rizzoli nu intra decât foarte rar în zona rurală a statului Massachusetts. Era o fată de oraș, născută și crescută în Boston, și nu simțea nicio afinitate pentru zona de țară cu spațiile deschise și gâzele pișcătoare. Nici astăzi nu simți nicio atracție față de ea. Nu dormise deloc bine noaptea trecută. Se trezise speriată de mai multe ori, și se culcase la loc cu inima bubuind, ascultând pași sau șuieratul respirației intrușilor. La cinci dimineața se ridică din pat simțindu-se ca drogată și neodihnită. De-abia după două cești de cafea se simți suficient de trează să sune la spital și să se intereseze de starea lui Korsak. Era încă la Terapie intensivă. Și acum avea aparatul respirator. Coborî puțin un geam și prin micuța crăpătură intră aerul cald, mirosind a iarbă și a pământ. Se gândi că din păcate era foarte posibil ca bietul Korsak să nu mai poată niciodată să se bucure de aceste mirosuri sau să simtă adierea vântului pe față. Încercă să-și amintească dacă ultimele cuvinte pe care le schimbaseră fuseseră bune, prietenești, dar nuși putea aminti. La Ieșirea 36 de pe autostradă, Dean urmă indicatoarele până la MCI-Shirley. La dreapta lor, se înălța Souza-Baranowski, închisoarea de nivelul șase de securitate unde fusese închis Warren Hoyt. Dean parcă în zona vizitatorilor și se întoarse să se uite la ea. — Dacă la orice moment simți nevoia să ieși, pur și simplu pleacă, zise el. — De ce te aștepți să vreau să plec? — Pentru că știu ce ți-a făcut. Oricine în situația ta ar avea probleme lucrând la cazul ăsta. Rizzoli îi citi în ochi o îngrijorare autentică, și nu voia s-o vadă – nu făcea decât să sublinieze fragilitatea curajului ei. — Hai să terminăm odată, de acord? zise ea și deschise ușa mașinii. Mândria o forță să meargă spre clădire cu hotărâre mohorâtă. O făcu să treacă prin verificarea de securitate de la intrare, unde ea și Dean își prezentară legitimațiile și-și predară armele. În timp ce așteptau o escortă, Rizzoli citi Codul de îmbrăcăminte, afișat în zona vizitatorilor:

Următoarele sunt interzise vizitatorilor: picioarele goale; costume de baie sau pantaloni scurți; orice îmbrăcăminte ce reprezintă apartenența la o bandă; orice îmbrăcăminte asemănătoare celei purtate de deținuți sau de personalul în uniformă; strat dublu de haine; îmbrăcăminte cu șireturi; îmbrăcăminte transparentă; îmbrăcăminte excesiv de largă, lejeră, groasă sau masivă… Lista era nesfârșită, interzicând orice, de la panglici de păr până la sutiene cu benzi metalice. Un ofițer apăru în sfârșit, un bărbat masiv îmbrăcat în uniforma albastră-deschis a MCI. — Detectiv Rizzoli și agentul Dean? Eu sunt ofițerul Curtis. Urmați-mă. Curtis îi conduse prin prima ușă încuiată și apoi în cușca vizitatorilor cu o atitudine prietenoasă, chiar jovială. Rizzoli se întrebă dacă ar fi tot așa de amabil dacă nu erau amândoi polițiști, parte a aceleiași frății. Le spuse să-și scoată centurile, pantofii, jachetele, ceasurile și cheile și să le pună pe masă pentru a le examina. Rizzoli își scoase ceasul Timex și-l așeză lângă ceasul sclipitor Omega al lui Dean. Apoi începu să-și dezbrace sacoul, în același timp cu Dean. Procedura avea un aer inconfortabil de intim. În timp ce-și desfăcea centura, și o trăgea de la pantaloni, îl simți pe Curtis uitându-se fix la ea, în felul în care se uită un bărbat la o femeie care se dezbracă. Își descălță pantofii cu toc jos, îi așeză lângă pantofii lui Dean, și înfruntă cu răceală privirea lui Curtis. Abia acum îl făcu să-și întoarcă privirea în altă parte. După aceea își goli buzunarele și-l urmă pe Dean prin detectorul de metale. — Hei, aveți noroc, zise Curtis după ce trecuseră de detector. Ați ratat chiar la mustață percheziția corporală a zilei. — Poftim? — În fiecare zi, comandantul de schimb fixează un număr la întâmplare pentru un vizitator care să fie percheziționat corporal. Tocmai l-ați ratat. Următoarea persoană care intră o să-l nimerească. — Să fiu pipăită mi-ar fi fost punctul culminant al zilei, zise Rizzoli, ironică. — Puteți să vi le luați pe toate înapoi pe voi. Și voi doi puteți să vă păstrați și ceasurile. — O spui ca pe un privilegiu. — Numai avocații și polițiștii pot să-și păstreze ceasurile dincolo de punctul ăsta. Toți ceilalți trebuie să-și lase aici toate bijuteriile. Acum trebuie să vă ștampilez încheietura stângă și apoi puteți intra la celule. — Avem programată o întâlnire cu directorul Oxton la ora nouă, zise Dean. — Are o întârziere în program. M-a rugat să vă duc prima dată la celula prizonierului. Apoi o să vă duc la biroul lui Oxton. Centrul Corecțional Souza-Baranowski era cea mai nouă instituție MCI, cu un sistem de securitate fără chei ultimul răcnet, operat de patruzeci și două de calculatoare cu interfață grafică, le explică ofițerul Curtis. Le arătă numeroase camere de supraveghere. — Înregistrează în direct douăzeci și patru de ore pe zi. Majoritatea vizitatorilor nici măcar nu văd un gardian în carne și oase. Aud numai prin interfon ce să facă. În timp ce treceau printr-o ușă de oțel, apoi de-a lungul unui coridor lung, și printr-un alt șir de porți cu gratii, Rizzoli era intens conștientă că fiecare mișcare pe care o făcea era monitorizată. Cu doar câteva clicuri pe tastatura unui calculator, gardienii puteau încuia fiecare pasaj, fiecare celulă, fără să iasă măcar din camera lor de control.

La intrarea în Blocul de Celule C, o voce la interfon îi instrui să-și ridice legitimațiile în fața geamului pentru a fi inspectate. Își rostiră din nou numele și Curtis spuse: — Doi vizitatori veniți să inspecteze celula prizonierului Hoyt. Poarta de oțel glisă la o parte și intrară în sala de zi a Blocului de Celule C, zona comună a prizonierilor. Era vopsită într-o culoare deprimantă, un verde de spital. Rizzoli văzu un televizor fixat pe perete, canapele și scaune, și o masă de ping-pong unde doi bărbați loveau o minge cu paletele. Toată mobila era fixată în cuie de podele. Vreo zece bărbați îmbrăcați în uniforma de denim albastru a prizonierilor se întoarseră simultan și se holbară. Se holbară în principal spre Rizzoli, singura femeie din cameră. Cei doi bărbați care jucau ping-pong își întrerupseră brusc jocul. Pentru o clipă, singurele sunete erau de la televizorul pornit pe CNN. Rizzoli le întoarse privirea, refuzând să fie intimidată de prizonieri, deși putea ghici foarte ușor la ce se gândea fiecare dintre ei. Ce-și imaginau. Nu observă că Dean se apropiase de ea, decât în momentul când îi simți brațul atingându-i-l pe-al ei, și își dădu seama că stătea exact lângă ea. — Vizitatori, puteți merge la celula C-8, zise o voce la interfon. — Pe aici, îl îndemnă Curtis. Un nivel mai sus. Urcară scările metalice, care zdrăngăniră sub pantofii lor. De la galeria de sus, ce ducea pe lângă celulele individuale, puteau privi în jos către living. Curtis îi conduse de-a lungul pasarelei până ajunseră la numărul 8. — Asta e. Celula prizonierului Hoyt. Rizzoli se opri în prag și se uită în cușcă. Nu văzu nimic care să deosebească această celulă de oricare alta – nicio fotografie, niciun obiect personal care să-i spună că Warren Hoyt locuise în acest spațiu și totuși își simțea părul de pe ceafă ridicându-i-se. Deși nu mai era aici, prezența lui se imprimase chiar și în aer. Dacă era posibil pentru răutatea pură să zăbovească, atunci cu siguranță acest loc era acum contaminat. — Puteți intra înăuntru, dacă vreți, le spuse Curtis. Rizzoli intră în celulă. Văzu trei pereți goi, o platformă pentru dormit și o saltea, o chiuvetă, o toaletă. Un cub gol. Așa l-ar fi preferat Warren. Era un om ordonat, precis, care lucrase în lumea sterilă a unui laborator medical, o lume unde singurele pete de culoare erau tuburile cu sânge pe care le mânuia zi de zi. El nu avea nevoie să se înconjoare cu imagini obscene; cele pe care le purta în minte erau suficient de oribile. — Celula asta nu a fost realocată? întrebă Dean. — Încă nu, domnule. — Și niciun alt prizonier nu a fost aici de când a plecat Hoyt? — Exact. Rizzoli se duse la saltea și-i ridică un colț. Dean apucă de celălalt colț și împreună o ridicară și se uitară sub ea. Nu găsiră nimic. Întoarseră salteaua complet pe cealaltă parte, și verificară pânza să vadă dacă nu are rupturi în ea, orice ascunzătoare unde să-și fi vârât marfa de contrabandă. Nu găsiră decât o mică ruptură pe o parte, de abia doi centimetri lungime. Rizzoli își vârî un deget înăuntru, dar nu găsi nimic. Se întoarse și mătură cu privirea întreaga celulă, văzând același decor pe care-l privise și Hoyt. Și-l imagină întins pe această saltea, cu ochii îndreptați spre tavanul gol, țesând în minte fantezii ce ar oripila orice ființă omenească normală. Dar Hoyt era excitat de ele. Zăcuse aici transpirat, ațâțat de urlete de femei răsunându-i în ecouri în cap. — Unde-i sunt obiectele personale? îl întrebă pe ofițerul Curtis. Corespondența?

— În biroul directorului. Vă duc acolo imediat. • — Imediat după ce m-ați sunat azi-dimineață, am ordonat ca obiectele personale ale prizonierului să fie aduse aici ca să le inspectați, zise directorul Oxton, arătându-le cu un gest o cutie mare de carton de pe birou. Noi ne-am uitat deja prin ele. N-am găsit absolut niciun obiect de contrabandă. Sublinie acest din urmă amănunt de parcă îl absolvea de orice responsabilitate pentru tot ce se întâmplase greșit. Impresia lui Rizzoli despre Oxton era de om care nu tolera infracțiunile, fiind nemilos în pedepsirea încălcării regulilor și regulamentelor. Era clar că scotea la iveală orice contrabandă, izola toți scandalagii, pretindea ca stingerea să se facă la secunda exactă în fiecare seară. O singură privire prin biroul lui cu mai multe fotografii cu un Oxton tânăr, în uniformă militară, îi spuse că acesta era domeniul unei persoane care avea nevoia să controleze orice situație. Însă în ciuda tuturor eforturilor sale, un prizonier evadase, și Oxton era acum în defensivă. Îi întâmpină cu o strângere țeapănă de mână și de-abia o umbră vagă de zâmbet în ochii albaștri și reci. Deschise cutia și scoase o pungă mare sigilată, pe care i-o înmână lui Rizzoli. — Articolele de toaletă ale prizonierului, zise el. Sunt obiectele obișnuite de îngrijire personală. Rizzoli văzu o periuță de dinți, un pieptene, un burete, săpun. Loțiune de corp pe bază de vaselină. Așeză rapid punga pe masă, dezgustată de gândul că Hoyt folosise zilnic aceste obiecte pentru igiena personală. Între dinții pieptenului erau încă fire de păr castaniudeschis. Oxton continuă să scoată obiecte din cutie. Lenjerie intimă. Un teanc de reviste National Geographic și mai multe numere din Boston Globe. Două batoane de ciocolată Snickers, un bloc de hârtie legală galbenă, plicuri albe și trei pixuri de plastic. Oxton mai scoase din cutie o pungă sigilată, aceasta conținând un teanc de scrisori. — Și corespondența lui, spuse el. Am verificat fiecare hârtie din corespondență. Poliția statală are numele și adresele tuturor persoanelor cu care a corespondat. Bineînțeles, continuă el, înmânând legătura lui Dean, aceasta e doar corespondența pe care a păstrat-o. Probabil a existat încă o parte pe care a aruncat-o. Dean deschise punga și scoase afară conținutul. Erau aproximativ douăsprezece scrisori, fiecare încă în plicul ei. — MCI cenzurează corespondența prizonierilor? întrebă Dean. O verificați înainte să le-o dați? — Avem autoritatea de a face acest lucru. Depinde de tipul de scrisoare. — Tipul? — Dacă e clasificată drept privilegiată, gardienii au permisiunea doar să arunce o privire înăuntru să vadă dacă nu conține obiecte de contrabandă. Dar nu pot s-o citească. Scrisorile sunt private, între expeditor și prizonier. — Deci n-aveți idee ce i s-a scris. — Dacă e corespondență privilegiată. — Care e diferența între corespondență privilegiată și neprivilegiată? întrebă Rizzoli. Oxton reacționă la întreruperea ei cu o sclipire de iritare în ochi. — Corespondența neprivilegiată este de la prieteni și familie sau publicul larg. De exemplu, un număr din deținuții noștri au prieteni prin corespondență din afară, care cred

că fac o operă de caritate. — Corespondând cu ucigași? Sunt nebuni? — Multe sunt doar femei naive și singure. Susceptibile să fie manipulate de un escroc profesionist. Acest tip de scrisori nu sunt privilegiate și gardienii au autoritatea de a le citi și cenzura. Dar n-avem întotdeauna timp să le citim pe toate. Avem un volum mare de corespondență aici. În cazul prizonierului Hoyt, am avut de inspectat un număr foarte mare de scrisori. — De la cine? Nu știam că are o familie prea mare, zise Dean. — I s-a făcut foarte mare publicitate anul trecut. A prins interesul publicului. Toți au vrut să-i scrie. Rizzoli fu oripilată. — Vreți să spuneți că a primit scrisori de la fani? — Da. — Doamne sfinte! Oamenii sunt nebuni. — Publicului i se pare palpitant să corespondeze cu un ucigaș. Să fie cumva în legătură directă cu faima. Manson, Dahmer, Gacy, toți au primit scrisori de la fani. Prizonierii noștri primesc cereri în căsătorie. Sunt femei care le trimit bani sau fotografii de-ale lor în bikini. Bărbați care le scriu ca să-i întrebe ce senzație ai când omori pe cineva. Lumea e plină de scrântiți la cap, scuzați-mi expresia, care se excită dacă știu personal un ucigaș adevărat. Dar unul dintre ei făcuse mai mult decât pur și simplu să-i scrie lui Hoyt. Unul intrase cu adevărat în clubul exclusivist al lui Hoyt. Rizzoli se uită încremenită la teancul de scrisori, înfuriată de această dovadă tangibilă a faimei Chirurgului. Ucigaș pe post de star rock. Se gândi la cicatricele pe care le tăiase în mâinile ei și fiecare scrisoare de la fani era ca o nouă tăietură a bisturiului. — Și corespondența privilegiată? se interesă Dean. Ați spus că nu e citită sau cenzurată. Ce califică o scrisoare ca privilegiată? — E corespondența confidențială ce vine de la anumite oficialități de stat sau federale. Un ofițer de tribunal, de exemplu, sau procurorul general. Scrisori de la președinte, de la guvernator sau de la diverse instituții de poliție. — Hoyt a primit asemenea corespondență? — Poate. Nu ținem evidența tuturor scrisorilor ce vin pe adresa închisorii. — De unde știți dacă o scrisoare e cu adevărat privilegiată? întrebă Rizzoli. Oxton se uită iritat la ea. — Tocmai v-am spus. Dacă e de la o oficialitate federală sau de stat… — Nu. Vreau să zic, cum știți dacă nu e hârtie cu antet falsificat sau furat? Și eu aș putea să scriu niște planuri de evadare către unul dintre prizonierii de aici și să le trimit într-un plic de la biroul senatorului Conway, de exemplu. Nu alesese exemplul la întâmplare. Îl privi pe Dean și văzu că-și ridicase brusc capul auzind numele lui Conway. Oxton ezită. — Nu e imposibil. Dar există pedepse… — Deci s-a mai întâmplat așa ceva. Oxton încuviință supărat. — Au fost câteva cazuri. Informații ilegale trimise sub masca chestiunilor oficiale. Încercăm să fim alerți la așa ceva, dar, ocazional, se strecoară câteva.

— Și corespondența care iese de aici? Scrisorile trimise de Hoyt? Pe acestea le verificați? — Nu. — Pe niciuna? — N-avem niciun motiv. Nu a fost niciodată considerat un deținut problemă. A fost întotdeauna cooperant. Foarte liniștit și politicos. — Un prizonier model. Chiar așa, zise Rizzoli. Oxton o fixă cu o privire încruntată și înghețată. — Avem prizonieri aici care ți-ar smulge brațele cu mâinile goale și ar râde apoi, doamnă detectiv. Bărbați care ar rupe gâtul unui gardian pur și simplu pentru că nu i-a plăcut mâncarea de la prânz. Un prizonier ca Hoyt nu era prea sus pe lista noastră de îngrijorări. Dean redirecționă calm conversația asupra subiectului. — Deci nu știm cui i-ar fi putut scrie? Întrebarea atât de practică păru să potolească iritarea crescândă a directorului. Oxton îi întoarse spatele lui Rizzoli și i se adresă lui Dean, ca de la bărbat la bărbat. — Nu, nu știm, zise el. Prizonierul Hoyt i-ar fi putut scrie oricui. • În sala de conferințe de lângă biroul lui Oxton, Rizzoli și Dean își puseră mănuși de latex și răsfirară pe masă scrisorile adresate lui Warren Hoyt. Văzu o mare diversitate de plicuri, câteva în culori pastel și florale, unul imprimat cu Isus salvează. Cel mai absurd era un plic decorat cu imagini cu pisoi jucăuși. Da, exact imaginea potrivită pentru Chirurg. Cât de amuzat fusese probabil să primească așa ceva! Deschise plicul cu pisoii și găsi o fotografie înăuntru, o femeie zâmbitoare, cu ochi plini de speranță. Înăuntru era și o scrisoare, cu scris de școlăriță, cu punctele de la i-uri în formă de cerculețe vesele. Către: Domnul Warren Hoyt, prizonier Institutul Corecțional din Massachusetts Dragă domnule Hoyt, V-am văzut astăzi la televizor, când vă escortau la tribunal. Cred că știu să judec excelent caracterul oamenilor și când m-am uitat la fața dumneavoastră la televizor, am văzut atât de multă tristețe și durere. Oh, atât de multă durere! Există o bunătate în dumneavoastră; știu că există. Nu aveți nevoie decât de cineva care să vă ajute s-o găsiți… Rizzoli își dădu seama brusc că își încleștase mâinile pe scrisoare de furie. Voia să o prindă pe idioata care scrisese aceste cuvinte și s-o scuture bine. Voia s-o oblige să se uite la fotografiile de autopsie ale victimelor lui Hoyt, să citească raportul medicului legist despre agonia pe care o suferiseră înainte ca moartea milostivă să le pună capăt suferințelor. Se forță să citească restul scrisorii, un apel siropos la umanitatea lui Hoyt și la „bunătatea ce există în noi toți”. Luă următorul plic. Plicul acesta nu avea niciun pisoi, era un plic alb și simplu conținând o scrisoare scrisă pe hârtie liniată. Și aceasta era de la o femeie, care inclusese și o fotografie a ei, un instantaneu supraexpus cu o blondă oxigenată.

Dragă domnule Hoit, Pot s-ăți cer un autograf? am coleție cu multe semnături de la oameni ca tine. Am și una dela Jeffry Dahmer. Dacă vrei sămi scri ar fi super. Pretena ta Gloria. Rizzoli se holbă la cuvintele pe care nu putea să creadă că o persoană normală ar fi putut să le scrie. „Ar fi super. Pretena ta”. — Doamne sfinte! exclamă ea. Oamenii ăștia sunt țicniți. — Asta e atracția faimei, zise Dean. Viața lor e foarte plictisitoare. Se simt lipsiți de valoare, fără nume. Așa că încearcă să se apropie de cineva care are un nume. Vor ca magia să se lipească și de ei. — Magia? Așa îi spui tu? Rizzoli se uită la el fix. — Știi ce vreau să spun. — Nu, nu pricep nimic. Nu înțeleg de ce vor aceste femei să le scrie unor monștri. Caută o aventură romantică? Momente fierbinți cu un individ care se pregătește să le spintece burta? Asta se presupune că le aduce fiori palpitanți în viețile lor jalnice? Își împinse scaunul în spate și se duse la peretele cu ferestre în formă de fantă. Acolo se opri cu brațele încrucișate strâns, uitându-se fix la fâșia îngustă de lumină, la dunga albastră de cer. Orice priveliște, chiar și aceasta atât de sărăcăcioasă, era preferabilă corespondenței de la fani a lui Warren Hoyt. Cu siguranță lui Hoyt îi plăcuse atenția ce i se acorda. Probabil considera fiecare nouă scrisoare ca pe o dovadă proaspătă că avea în continuare putere asupra femeilor, că până și aici, închis, tot putea să le sucească mințile, să le manipuleze. Să le transforme în proprietatea lui personală. Privi o pasăre trecând fulgerător peste clădirile unde oamenii erau cei în colivii, unde gratiile țineau închiși monștri, nu păsări. — E o pierdere de vreme, rosti ea cu amărăciune. Nu e prost. Sigur a distrus orice l-ar lega de Dominator. Evident că-și va proteja noul partener. Sigur nu ne-a lăsat nimic folositor ca să-l urmărim. — Poate că nu folositor, zise Dean din spatele ei, răsfoind hârtii. Dar cu siguranță edificator. — Da, chiar așa. Vreau neapărat să citesc ce i-au scris nebunele astea. Mă face să-mi vină rău. — Nu cumva chiar ăsta e și scopul? Rizzoli se răsuci și se uită la el. O dungă de lumină provenită de la fereastra îngustă ca o fantă îi traversa fața, iluminându-i un ochi albastru. Trăsăturile lui i se păruseră întotdeauna remarcabile, dar încă niciodată chiar ca în momentul acesta, când se uita la el direct, față în față, peste masă. — Ce vrei să spui? — Te supără să-i citești corespondența de la fani. — Mă enervează. Nu e evident? — Și pentru el e evident, afirmă Dean arătându-i cu un gest teancul de scrisori. Știa că o să te supere. — Crezi că au scopul doar să mă zăpăcească pe mine de cap? Toate scrisorile astea?

— Se joacă cu mintea ta, Jane. Le-a lăsat aici pentru tine. Colecția asta simpatică de scrisori de la admiratoarele lui cele mai înfocate. Știa că în cele din urmă te vei afla exact aici, unde ești acum, citind ceea ce i-au scris. Poate a vrut să-ți arate că are admiratoare. Că deși tu îl disprețuiești, există femei care nu o fac, care sunt atrase de el în schimb. E ca un iubit alungat, care încearcă să te facă geloasă. Încearcă să te dezechilibreze. — Nu-ți bate joc de mine. — Și funcționează, nu vezi? Uită-te la tine. Ești așa de încordată din cauza lui, că nici nu poți sta locului. Știe cum să te manipuleze, cum să se joace cu mintea ta. — Îi acorzi prea mare încredere. — Chiar crezi? Rizzoli îi arătă scrisorile. — Astea se presupune că sunt pentru mine? Ce, sunt centrul universului lui acum? — Nu e el centrul universului tău? întrebă Dean încet. Rizzoli se uită încremenită la el, incapabilă să scoată o replică, pentru că ceea ce spusese o lovise în secunda aceea ca fiind un adevăr incontestabil. Warren Hoyt era centrul universului ei. Domnea ca un lord al întunericului în coșmarurile ei și-i domina de asemenea orele de trezie, întotdeauna pe punctul de a ieși dintre umbre, înapoi în gândurile ei. În pivnița aceea o marcase ca fiind a lui, în felul în care orice victimă e marcată de atacatorul ei, și acum nu mai putea să-i șteargă marca de posesiune. Era săpată în mâinile ei, arsă în sufletul ei. Se întoarse la masă și se așeză pe scaun. Se îmbărbătă mintal să termine ceea ce începuse. Următorul plic avea adresa expeditorului bătută la mașină: „Dr. J.P. O’Donnell, 1634, Brattle Street, Cambridge, MA 02138”. Lângă Universitatea Harvard, pe Brattle Street, erau casele frumoase ale elitei cu educație bună, locul unde profesori universitari și ziariști pensionați făceau jogging pe aceleași trotuare și se salutau peste întinderea peluzelor bine îngrijite. Nu era tipul de cartier unde te aștepți să găsești acolitul unui monstru. Rizzoli despături scrisoarea dinăuntru. Era datată cu șase săptămâni în urmă. Dragă Warren, Mulțumesc pentru ultima scrisoare și pentru că ai semnat cele două formulare. Detaliile pe care mi le-ai oferit mă ajută foarte mult să înțeleg dificultățile prin care ai trecut. Am atât de multe alte întrebări să-ți pun și mă bucur că ești în continuare de acord să te întâlnești cu mine, așa cum am plănuit. Dacă nu ai obiecții, aș vrea să filmăm interviul. Știi, bineînțeles, că ajutorul tău e absolut esențial pentru proiectul meu. Cu sinceritate, Dr. O’Donnell. — Cine naiba e J.P. O’Donnell? întrebă Rizzoli. Dean se uită surprins la ea. — Joyce O’Donnell? — Pe plic scrie numai doctor J.P. O’Donnell. Cambridge, Massachusetts. I-a luat

interviuri lui Hoyt. Dean se încruntă la plic. — N-am știut că s-a mutat în Boston. — O știi? — E doctor neuropsihiatru. Să spunem că ne-am întâlnit în condiții ostile, de cealaltă parte a unei săli de tribunal. Avocații apărării o adoră. — Nu-mi spune. Martor expert. Depune mărturie de partea criminalilor. Dean încuviință. — Nu contează ce-a făcut clientul tău, câți oameni a omorât, O’Donnell e fericită să depună mărturie în apărarea lui. — Mă întreb de ce-i scrie lui Hoyt. Citi încă o dată scrisoarea. Fusese scrisă cu extrem de mult respect, lăudându-l pentru cooperare. Deja nu-i plăcea de doctor O’Donnell. Următorul plic din teanc era de asemenea de la O’Donnell, dar nu conținea o scrisoare. Scoase în schimb trei fotografii – instantanee făcute evident de un amator. Două fuseseră făcute afară în lumina zilei; a treia era în interiorul unei clădiri. Pentru o clipă se uită pur și simplu la ele, simțind că i se ridică părul de pe ceafă, văzând cu ochii ceea ce creierul refuza să accepte. Se trase brusc înapoi, scăpând fotografiile din mână ca pe niște cărbuni încinși. — Jane? Ce e? — Asta sunt eu, șopti ea. — Poftim? — O’Donnell m-a urmărit pe mine. A făcut fotografii cu mine. I le-a trimis lui. Dean se ridică de pe scaunul lui și înconjură masa ca să vină să se uite peste umărul ei. — Nu te văd aici… — Uite. Uite. Îi arătă fotografia unei Honda verde-închis parcată în stradă. — E a mea. — Nu i se vede numărul. — Îmi recunosc propria mașină! Dean răsuci polaroidul. Pe verso cineva desenase o față zâmbitoare absurdă și scrisese cu carioca albastră: „Mașina mea”. Frica îi bătea toba în piept. — Uită-te la următoarea, zise ea. Dean ridică a doua fotografie. Și aceasta fusese făcută la lumina zilei și arăta fațada unei clădiri. Nu era nevoie să-i spună ce clădire era; noaptea trecută fusese chiar el acolo. Dean întoarse fotografia și văzu cuvintele: „Casa mea”. Sub cuvinte era încă o față zâmbitoare. Dean ridică a treia fotografie, ce fusese făcută într-un restaurant. La prima privire, părea să fie doar o imagine slab alcătuită cu clienții așezați la mese și o chelneriță cu imaginea mișcată, care traversa încăperea cu un ibric de cafea. Lui Rizzoli îi trebuiseră câteva secunde să observe silueta așezată în centrul stânga imaginii, o femeie cu părul negru și fața văzută doar din profil, cu trăsăturile umbrite de strălucirea prea puternică a soarelui prin ferestre. Așteptă să o recunoască și Dean. — Știi când a fost făcută? întrebă el încet. — Starfish Cafe. — Când?

— Nu știu… — Mergi des acolo? — Duminica. La micul dejun. E singura zi din săptămână când… Îi pieri vocea. Se uită fix la fotografia propriului profil, cu umerii relaxați, cu fața îndreptată în jos, uitându-se la un ziar deschis. Era cu siguranță ziarul de duminică. Duminica era ziua când se răsfăța cu micul dejun la Starfish. O dimineață cu pâine prăjită franțuzească și șuncă, și benzile desenate. Și un urmăritor. Nici nu-i trecuse prin minte că o privea cineva. Că-i făcea fotografii. Că le trimitea exact bărbatului care-i bântuia coșmarurile. Dean răsuci polaroidul. Pe dos era desenată încă o față zâmbitoare. Și sub ea, înconjurată de o inimă, era un singur cuvânt. Eu.

• ȘAISPREZECE • Mașina mea. Casa mea. Eu. Rizzoli călători pe tot drumul până la Boston cu stomacul încleștat de furie. Deși Dean stătea chiar lângă ea, nu se uită la el; era prea concentrată pe furia ei, pe senzația de flăcări ce o consumau. Furia i se intensifică în momentul când Dean opri la adresa lui O’Donnell de pe Brattle Street. Rizzoli se uită fix la casa mare în stil colonial, cu șindrilele vopsite într-un alb imaculat, accentuat de obloanele gri ca ardezia. Un gard de fier forjat, o peluză îngrijită și o alee cu dale de granit. Chiar și la standardele înalte ale Brattle Street, aceasta era o casă frumoasă la care un salariat bugetar nu putea nici măcar să viseze. „Și totuși bugetarii ca mine îi înfruntă pe toți Warren Hoyt de pe lumea asta și suferi consecințele acestor bătălii”, se gândi ea. Ea era cea care-și încuia ușile și ferestrele noaptea, care tresărea din somn la ecoul unor pași fantomă apropiindu-se de patul ei. Ea se lupta cu monștrii și suporta consecințele, în timp ce aici, în această casă grandioasă, trăia o femeie care le oferea exact acelorași monștri o ureche compătimitoare, care mergea în tribunale și-i apăra pe cei de neapărat. Era o casă clădită pe oasele victimelor. Femeia blondă care le deschise ușa era la fel de meticulos de aranjată ca și casa ei, cu părul sclipind ca o cască, cu o cămașă Brooks Brothers și pantaloni călcați cu dungă. Avea aproximativ patruzeci de ani, iar fața îi era fină ca alabastrul. Și ca alabastrul adevărat, nici fața ei nu avea nicio căldură. În ochi nu i se citea decât un intelect rece. — Doamna doctor O’Donnell? Sunt detectiv Rizzoli. Și acesta e agentul Gabriel Dean. Ochii femeii se fixară asupra lui Dean. — L-am mai întâlnit pe agentul Dean. Și evident fiecare lăsase o impresie puternică asupra celuilalt – și nu una favorabilă, se gândi Rizzoli. În mod limpede deranjată de vizita lor, O’Donnell îi conduse mecanic și fără zâmbet în holul mare și în camera de primire formală. Canapeaua era de mătase albă pe un cadru de lemn de trandafir, și podelele de lemn de tec erau puse în valoare de covoare orientale în nuanțe bogate de roșu. Rizzoli nu se pricepea prea bine la artă, dar chiar și ea își dădea seama că tablourile atârnate pe pereți erau originale și probabil foarte valoroase. „Mai multe oase de victime”, se gândi ea. Se așeză împreună cu Dean pe canapea, față în față cu O’Donnell. Nu li se oferi cafea sau ceai, sau măcar apă, un indiciu foarte puțin subtil că gazda voia ca aceasta să fie o conversație cât mai scurtă. O’Donnell trecu direct la subiect și i se adresă lui Rizzoli: — Ați zis că ați venit în legătură cu Warren Hoyt. — Ai corespondat cu el. — Da. E vreo problemă cu asta? — Care a fost natura corespondenței dintre voi? — Din moment ce știți despre ea, presupun că ați citit-o. — Care a fost natura corespondenței dintre voi? repetă Rizzoli pe un ton inflexibil. O’Donnell se uită fix la ea pentru o clipă, estimând în tăcere opoziția. Deja înțelesese că Rizzoli era opoziția, și reacționă ca atare, înțepenindu-și postura ca o armură. — Prima dată ar trebui să-ți pun o întrebare, doamnă detectiv, contră O’Donnell. De ce

se interesează poliția de corespondența mea cu domnul Hoyt? — Știi că a evadat? — Da. Am văzut la știri, bineînțeles. Și apoi, am fost contactată de poliția statală ca să mă întrebe dacă a încercat să ia legătura cu mine. I-au întrebat asta pe toți cei care au corespondat cu Warren. Warren. Își spuneau pe numele mic. Rizzoli deschise plicul mare pe care-l adusese cu ea și scoase cele trei polaroide, fiecare închis într-o pungă sigilată de plastic. I le înmână lui O’Donnell. — I-ai trimis aceste fotografii domnului Hoyt? O’Donnell de-abia le aruncă o privire trecătoare. — Nu. De ce? — Nici nu te-ai uitat la ele. — Nu e nevoie. Nu i-am trimis nicio fotografie niciodată domnului Hoyt. — Acestea au fost găsite în celula lui. Într-un plic cu adresa dumitale. — Atunci probabil a folosit plicul de la mine ca să le țină în el. Îi dădu înapoi lui Rizzoli fotografiile. — Dumneata ce i-ai trimis, exact? — Scrisori. Formulare pe care să le semneze și să mi le trimită înapoi. — Formulare pentru ce? — Foile matricole școlare. Dosarul lui medical pediatric. Orice informație ce m-ar putea ajuta să-i evaluez istoria. — De câte ori i-ai scris? — Cred că de patru sau cinci ori. — Și ți-a răspuns? — Da. Am scrisorile lui la dosar. Pot să vă dau copii. — A încercat să intre în legătură cu dumneata de când a evadat? — Nu crezi că le-aș fi spus autorităților dacă ar fi făcut asta? — Nu știu, doamnă doctor. Nu știu natura relației dumitale cu domnul Hoyt. — A fost o corespondență. Nu o relație. — Și totuși i-ai scris. De patru sau cinci ori. — L-am și vizitat. Interviul e pe casetă video, dacă vreți să vi-l dau. — De ce ai vorbit cu el? — Are o poveste de spus. Avem lecții de învățat de la el. — Ca de exemplu cum să măcelărim femei? Cuvintele îi scăpară pe gură lui Rizzoli înainte să se gândească, o săgeată de amărăciune ce nu străpunse armura celeilalte femei. O’Donnell răspunse, netulburată: — Ca polițistă, nu vezi decât rezultatul final. Brutalitatea, violența. Crime îngrozitoare care sunt consecința naturală a ceea ce au trăit acești bărbați. — Și dumneata ce vezi? — Ce a fost înainte, viața lor. — Și acum o să-mi spui că tot ce-au făcut a fost din cauza copilăriei lor nefericite. — Știi ceva despre copilăria lui Warren? Rizzoli simți că-i crește tensiunea. Nu voia câtuși de puțin să discute despre rădăcinile obsesiei lui Hoyt.

— Victimelor lui nu le pasă deloc de copilăria lui. Și nici mie. — Dar știi ceva despre ea? — Mi s-a spus că a fost perfect normală. Știu că a avut o copilărie mai bună decât mulți alții care nu ciopârțesc femei. — Normală. O’Donnell părea să găsească acest cuvânt amuzant. Se uită la Dean pentru prima oară de când se așezaseră toți. — Domnule agent Dean, zise ea. De ce nu ne oferi definiția dumitale a cuvântului „normal”? Cei doi schimbară o privire încărcată de ecourile dușmănoase ale unui război vechi ce nu se încheiase în totalitate. Dar orice sentimente ar fi avut Dean, nu i se putură citi în voce. — Doamna detectiv Rizzoli pune întrebările, rosti el calm. Îți sugerez să-i răspunzi, doamnă doctor. Rizzoli era surprinsă că Dean nu furase conducerea conversației de la ea. I se părea un bărbat obișnuit să preia controlul, însă în cazul acesta i-l cedase ei și alesese în schimb rolul de observator. Iar ea permisese mâniei ei să devieze conversația de la subiect. Era momentul să reia comanda și pentru asta avea nevoie să-și controleze furia. Să fie calmă și metodică. — Când ați început să vă scrieți unul altuia? întrebă ea. — Acum aproximativ trei luni, răspunse O’Donnell, la fel de concis. — Și de ce te-ai hotărât să-i scrii? — Stai o clipă, zise O’Donnell, cu un hohot surprins de râs. Ai înțeles greșit. Nu eu am inițiat corespondența. — Vrei să spui că Hoyt a început-o? — Da. El mi-a scris primul. A zis că a auzit de munca mea în domeniul neurologiei violenței. Știa că am fost martor al apărării la alte procese. — A vrut să te angajeze? — Nu. Știa că n-are nicio șansă să i se schimbe sentința. Nu așa de târziu. Dar s-a gândit că aș fi interesată de cazul lui. Și am fost. — De ce? — Mă întrebi de ce am fost interesată? — De ce ai vrea să-ți pierzi vremea scriindu-i unui om ca Hoyt? — El e exact tipul de persoană despre care vreau să știu mai multe. — A fost văzut de cel puțin șase psihiatri. Nu are nicio boală. E perfect normal, în afară de faptul că îi place să omoare femei. Îi place să le lege și să le despice burțile. Se excită când se joacă de-a chirurgul. Atâta doar că o face în timp ce femeile sunt complet treze. Ca să știe exact ce le face. — Și totuși îl numești normal. — Nu e nebun. Știa ce face și i-a plăcut. — Deci crezi că pur și simplu s-a născut rău. — Ăsta e exact cuvântul pe care l-aș folosi, fu de acord Rizzoli. O’Donnell se uită la ea pentru un moment cu o privire ce părea să o pătrundă până în adâncul sufletului. Oare cât de mult vedea? Faptul că avea instruire de psihiatru îi permitea oare să vadă prin masca publică a oamenilor, până la carnea traumatizată dedesubt? O’Donnell se ridică brusc în picioare.

— Haideți până în biroul meu, zise ea. Vreau să vă arăt ceva. Rizzoli și Dean o urmară printr-un hol acoperit pe toată lungimea lui cu un covor de culoarea vinului roșu, ce înăbușea sunetul pașilor. Încăperea în care îi conduse era într-un contrast șocant față de camera de primire atât de bogat decorată. Biroul lui O’Donnell era devotat strict afacerilor: pereți albi, rafturi de cărți încărcate cu titluri de referință și dulapuri standard de metal pentru dosare. Intrarea în această cameră te forța imediat să te dedici lucrului, se gândi Rizzoli. Și părea să aibă exact acest efect asupra lui O’Donnell. Se îndreptă cu hotărâre sumbră spre birou, luă un plic de radiografii și-l duse la ecranul alb montat pe perete. Agăță filmul în clame și apăsă pe întrerupător. Ecranul se ilumină, punând în evidență imaginea unui craniu omenesc. — Vedere frontală, zise O’Donnell. Un bărbat alb de douăzeci și opt de ani, muncitor în construcții. Era un cetățean care respecta legile, descris ca sensibil și bun soț. Tată iubitor pentru fiica lui de șase ani. A fost rănit pe șantier când o grindă l-a izbit în cap. Agentul Dean o vede deja, zise ea, uitându-se la cei doi vizitatori. Dumneata o vezi, doamnă detectiv? Rizzoli se apropie de ecranul luminos. Nu studia radiografii prea des, și nu se putea concentra decât asupra imaginii de ansamblu: calota craniană, cele două orificii ale orbitelor oculare, gărdulețul de dinți. — Să pun și vederea laterală, zise O’Donnell și mai puse o radiografie pe ecran. Acum o vezi? Al doilea film arăta craniul din profil. Rizzoli vedea acum o rețea fină de linii de fractură radiind din fruntea craniului înspre partea din spate. Le arătă cu degetul. O’Donnell încuviință. — Era inconștient când l-au adus la Urgențe. O tomografie a arătat hemoragie, cu hematoame subdurale mari – o adunare de sânge – apăsând lobii frontali ai creierului. Sângele a fost drenat chirurgical și pacientul și-a revenit. Sau cel puțin a părut să-și revină. A mers acasă și în cele din urmă s-a întors la lucru. Dar nu a mai fost același om. Și-a pierdut cumpătul de nenumărate ori la lucru și a fost concediat. A început să-și molesteze sexual fiica. Apoi, după o ceartă cu soția sa, a bătut-o cu atâta brutalitate, că nu i s-a mai putut recunoaște cadavrul. A început s-o lovească și nu s-a mai putut opri. Chiar și după ce i-a zdrobit aproape toți dinții. Chiar și când îi redusese fața la carne vie și fragmente de os. — Vrei să-mi spui că asta e de vină pentru toate astea? zise Rizzoli, arătând craniul fracturat. — Da. — Vezi-ți de treabă! — Uită-te la film, doamnă detectiv. Vezi unde e localizată fractura? Gândește-te care parte a creierului e situată chiar sub ea. Se întoarse și se uită la Dean. Acesta îi întâlni privirea fără nicio expresie. — Lobii frontali, rosti el. Buzele lui O’Donnell tremurară într-un zâmbet vag. Era limpede că-i făcea plăcere ocazia de a-l provoca pe vechiul ei rival. — Și care e rostul acestei radiografii? întrebă Rizzoli. — Am fost chemată de avocatul apărării acestui om pentru a face o evaluare neuropsihiatrică. Am folosit ceea ce se numește Testul Wisconsin de Sortare a Cărților și un Test de Categorisire din Bateria Halstead-Reitan. Am comandat de asemenea o scanare MRI

– imagine de rezonanță magnetică – a creierului. Toate au arătat aceeași concluzie: bărbatul acesta a suferit daune grave la ambii lobi frontali. — Dar ai spus că și-a revenit complet după accident. — A părut să-și revină. — Are leziuni pe creier sau nu? — Chiar și cu leziuni extinse la lobii frontali, poți umbla, vorbi și îndeplini diferite sarcini cotidiene. Ai putea avea o conversație cu o persoană cu lobotomie frontală și e posibil să nu observi nimic greșit. Dar cu siguranță are daune. Făcu un gest către radiografie. Omul acesta are ceea ce se cheamă sindrom frontal de dezinhibiție. Lobii frontali ne afectează judecata și anticiparea. Abilitatea de a controla impulsuri nepotrivite. Dacă suferă leziuni, devii dezinhibat social. Dai dovadă de comportament nepotrivit, fără nicio senzație de vină sau de durere emoțională. Îți pierzi capacitatea de a-ți controla impulsurile violente. Și toți le avem, aceste momente de furie turbată, când vrem să ne răzbunăm. Să-ți izbești mașina în cineva care ți-a tăiat drumul în trafic. Sunt sigură că știi această senzație, doamnă detectiv. Când ești atât de furios că vrei să rănești pe cineva. Rizzoli nu spuse nimic, redusă la tăcere de adevărul cuvintelor lui O’Donnell. — Societatea consideră actele violente ca manifestări ale răului sau ale imoralității. Ni se spune că avem controlul absolut asupra propriului comportament, că fiecare dintre noi are liberul arbitru de a alege să nu rănească altă ființă omenească. Dar nu numai moralitatea ne călăuzește. Și biologia are acest rol. Lobii noștri frontali ne ajută să ne integrăm gândurile și acțiunile. Ne ajută să cântărim consecințele acestor acțiuni. Fără acest control, toți ne-am lăsa pradă fiecărui impuls sălbatic. Asta s-a întâmplat cu acest om. Și-a pierdut capacitatea de a-și controla comportamentul. A avut sentimente sexuale față de fiica lui, așa că a violat-o. Soția lui l-a înfuriat, așa că a omorât-o din bătaie. Din când în când, toți avem gânduri tulburătoare sau nepotrivite, oricât de trecătoare ar fi ele. Vedem o persoană necunoscută, dar atrăgătoare, și prin minte ne trec gânduri la sex. Asta-i tot – doar un gând trecător. Dar dacă ne-am lăsa pradă impulsului? Acest impuls sexual ar putea duce la viol. Sau mai rău. — Și asta a fost apărarea lui? „Creierul meu m-a pus”? În ochii lui O’Donnell se văzu o sclipire de iritare. — Sindromul de dezinhibiție frontală e un diagnostic acceptat între neurologi. — Mda, dar funcționează în instanță? O pauză rece. — Sistemul nostru legal funcționează și acum cu definiția nebuniei din secolul nouăsprezece. E de mirare atunci că instanțele ignoră și neurologia? Omul acesta e acum în celula condamnaților la moarte din Oklahoma. O’Donnell smulse supărată cele două filme din fața ecranului și le vârî înapoi în plic. — Și ce-are asta a face cu Warren Hoyt? O’Donnell se duse la birou și luă un alt plic din care scoase altă pereche de filme, pe care le agăță la lumină. Și acestea erau radiografii craniale, o vedere frontală și una laterală, dar mai mici. Un craniu de copil. — Băiatul acesta a căzut în timp ce se cățăra pe un gard, zise O’Donnell. A căzut cu fața în jos, lovindu-se la cap de trotuar. Uitați aici, pe vederea frontală. Se vede o crăpătură micuță, ce urcă de la nivelul sprâncenei stângi. O fractură. — O văd, zise Rizzoli.

— Uită-te la numele pacientului. Rizzoli se concentră asupra pătrățelului de la marginea filmului, ce conținea datele de identificare. Ceea ce văzu o făcu să rămână complet nemișcată. — Avea zece ani la data accidentului, afirmă O’Donnell. Un băiat normal și activ care creștea într-o suburbie bogată din Houston. Cel puțin, așa reiese din dosarul lui medical pediatric și din rapoartele de la școala lui elementară. Un copil sănătos, cu inteligență peste medie. Se juca bine cu ceilalți. — Până a crescut și a început să-i omoare. — Da, dar de ce a început Warren să omoare? Această leziune poate fi un factor, zise ea, arătând radiografiile. — Hei, și eu am căzut de pe spalier când aveam șapte ani. M-am lovit tare la cap de o bară. Dar nu am început să hăcuiesc oameni. — Vânezi însă oameni. Exact așa ca el. De fapt, ești un vânător profesionist. Rizzoli simți o explozie de furie înroșindu-i fața. — Cum poți să mă compari cu el? — Nu te compar cu el, doamnă detectiv. Gândește-te însă cum te simți chiar acum. Probabil ai vrea să-mi tragi o palmă, nu-i așa? Și atunci ce te oprește? Ce te ține în frâu? Moralitatea? Bunele maniere? Sau pur și simplu logica rece, care te informează că ar apărea consecințe? Certitudinea că vei fi arestată? Toate aceste considerații împreună te împiedică să mă ataci. Și acest proces mintal se desfășoară în lobii frontali. Datorită acestor neuroni intacți ai dumitale, ești capabilă să-ți controlezi impulsurile distrugătoare. În majoritatea timpului, adăugă cu subînțeles, după o mică pauză. Aceste ultime cuvinte, țintite ca o suliță, își nimeriră exact ținta. Era un punct sensibil de vulnerabilitate. Cu un an înainte, în timpul anchetei Chirurgului, Rizzoli făcuse o greșeală îngrozitoare, care o va face de rușine pentru totdeauna. În toiul unei urmăriri, împușcase mortal un om neînarmat. Se uită fix la O’Donnell și văzu în ochii ei o clipire de satisfacție. Dean întrerupse tăcerea: — Ne-ai spus că Hoyt a fost cel care te-a contactat. Ce spera să obțină din asta? Atenție? Compasiune? — De ce nu înțelegere umană? replică O’Donnell. — Asta e tot ce a pretins de la dumneata? — Warren se zbate să afle răspunsuri. Nu știe ce anume îl împinge la crimă. Știe că e diferit. Și vrea să știe de ce. — Ți-a zis el asta efectiv? O’Donnell se duse la birou și luă un dosar. — Am aici scrisorile lui. Și caseta video cu înregistrarea interviului. — Ai fost la Souza-Baranowski? — Da. — La sugestia cui? O’Donnell ezită. — Amândoi ne-am gândit că ar fi util. — Dar cine a venit efectiv cu ideea unei întâlniri în persoană? Rizzoli răspunse la întrebare în locul lui O’Donnell. — El a fost. Nu-i așa? Hoyt a cerut o întâlnire. — Se poate să fi fost sugestia lui. Dar amândoi am vrut să facem asta.

— N-ai nici măcar cea mai vagă idee de ce te-a rugat de fapt să mergi acolo, nu-i așa? zise Rizzoli. — Trebuia să ne întâlnim. Nu pot evalua un pacient fără să-l văd față în față. — Și în timp ce stăteați acolo, față în față, la ce crezi că se gândea el? Expresia lui O’Donnell era disprețuitoare. — Și dumneata știi? — Oh, da. Eu știu exact ce-i trecea prin minte Chirurgului, afirmă Rizzoli, care-și regăsise vocea, pe un ton rece și neabătut. Te-a rugat să mergi acolo pentru că a vrut să te măsoare personal. Asta face el cu femeile. Ne zâmbește, ne vorbește frumos. E în raportul lui de la școală, nu? „Un tânăr politicos”, așa l-au descris profesorii. Pun pariu că a fost politicos și când ai mers să te întâlnești cu el, nu-i așa? — Da, a fost… — Un simplu individ obișnuit, cooperant. — Doamnă detectiv, nu sunt așa de naivă încât să cred că e un om normal. Dar a fost cooperant. Și era tulburat de acțiunile lui. Voia să înțeleagă motivele comportamentului său. — Și dumneata i-ai spus că e din cauză că s-a lovit la cap în copilărie. — I-am spus că lovitura la cap a fost un factor component. — Precis a fost foarte fericit să audă asta. Să aibă o scuză pentru ceea ce-a făcut. — I-am oferit doar părerea mea sinceră. — Știi ce altceva l-a făcut fericit? — Ce? — Să fie în aceeași cameră cu dumneata. Ați stat în aceeași cameră, nu-i așa? — Ne-am întâlnit în sala de convorbiri. Era dotată cu supraveghere video permanentă. — Dar nu era nicio barieră între voi. Niciun geam de protecție. Niciun plexiglas. — Nu mi-a adus nicio amenințare. — A putut să se apropie de dumneata. Să-ți studieze părul, să-ți miroasă pielea. Îi place în mod deosebit mirosul unei femei. Îl face să se excite. Dar ceea ce-l atrage cu adevărat e mirosul fricii. Câinii pot mirosi frica, știai asta? Când ne speriem, eliberăm anumiți hormoni pe care animalele îi pot detecta. Și Warren Hoyt îi poate mirosi. E asemenea oricărei creaturi care vânează. Simte mirosul fricii, al vulnerabilității. Asta îi hrănește fanteziile. Și pot să-mi imaginez ce fantezii avea în timp ce stătea în camera aceea cu dumneata. Eu am văzut unde duc aceste fantezii ale lui. O’Donnell încercă să râdă, dar nu reuși întru totul. — Dacă încerci să mă sperii… — Văd că ai un gât lung, doamnă doctor O’Donnell. Presupun că s-ar putea numi un gât de lebădă. Cu siguranță Hoyt a observat asta. Nu l-ai prins nici măcar o dată holbându-se la gâtul dumitale? — Oh, te rog. — Nu ți s-a părut că-i fug ochii în jos, din când în când? Poate te-ai gândit că se uita la sânii dumitale, așa cum se uită alți bărbați. Dar nu și Warren. Lui nu pare să-i pese chiar așa de mult de sâni. El e atras de gâturi. Consideră gâturile femeilor ca pe un desert. Partea în care de-abia așteaptă să taie. După ce a terminat cu altă parte a anatomiei ei. Roșie la față, O’Donnell se întoarse spre Dean. — Partenera dumitale a depășit măsura.

— Nu, zise Dean încet. Cred că doamna detectiv a definit situația exact. — Asta e pur și simplu intimidare. Rizzoli râse. — Ai fost într-o cameră cu Warren Hoyt. Și nu te-ai simțit intimidată atunci? O’Donnell o fixă cu o privire rece. — A fost un interviu clinic. — Așa ai crezut dumneata. Dar el l-a considerat altceva. Rizzoli se apropie de ea, într-un gest de agresiune tăcută pe care O’Donnell îl sesiză foarte limpede. Deși O’Donnell era mai înaltă și mai impozantă atât în statură, cât și în statut, nu putea concura cu ferocitatea neabătută a lui Rizzoli, și se înroși chiar mai tare la față în timp ce cuvintele lui Rizzoli se prăvăleau asupra ei ca niște lovituri de pumn. — A fost politicos, ai spus. Cooperant. Păi, bineînțeles. Avea exact ceea ce dorea: o femeie în aceeași cameră cu el. O femeie care stătea suficient de aproape să-l excite. O ascundea însă; e priceput la asta. Se pricepe să mențină o conversație perfect normală, chiar și când se gândește cum să-ți taie gâtul. — Ai întrecut orice limită, zise O’Donnell. — Crezi că nu încerc decât să te sperii? — Nu e evident? — Atunci ascultă ceva ce chiar ar trebui să te sperie de moarte. Warren Hoyt te-a adulmecat bine. L-ai excitat. Și acum e liber, și vânează din nou. Și știi ceva? El nu uită niciodată aroma unei femei. O’Donnell se holbă la ea, în sfârșit cu o sclipire de frică în ochi. Rizzoli nu se putu abține să nu simtă puțină satisfacție văzând acea frică. Voia ca O’Donnell să simtă măcar o secundă ceea ce suferise ea de un an de zile. — Obișnuiește-te cu senzația de frică, continuă Rizzoli. Pentru că ai motive. — Am mai lucrat cu oameni ca el, replică O’Donnell. Știu când e cazul să-mi fie frică. — Hoyt e diferit de toți ceilalți pe care i-ai întâlnit. O’Donnell scoase un hohot de râs. Își recăpătase bravada, întărită de mândrie. — Toți sunt diferiți. Toți sunt unici. Și nu mă întorc niciodată cu spatele la niciunul dintre ei.

• ȘAPTESPREZECE • Dragă doamnă doctor O’Donnell, M-ai rugat să-ți povestesc despre amintirile mele cele mai vechi din copilărie. Am auzit că puțini oameni rețin amintiri din viața lor de dinainte de vârsta de trei ani, pentru că, încă imatur, creierul nu a căpătat abilitatea de a procesa limbajul, și avem nevoie de limbaj pentru a interpreta imaginile și sunetele pe care le trăim în copilărie. Oricare ar fi această explicație pentru amnezia copilăriei, nu mi se aplică și mie, pentru că eu îmi amintesc foarte bine anumite detalii din copilărie. Pot să-mi reamintesc imagini anume care datează, cred eu, de când aveam aproximativ unsprezece luni. Fără îndoială o să le desconsideri ca fiind amintiri fabricate, alcătuite din povești pe care cu siguranță le-am auzit de la părinții mei. Te asigur însă că aceste amintiri sunt întru totul reale și, dacă părinții mei ar fi în viață, ți-ar spune că ceea cemi amintesc este corect și nu putea fi bazat pe povești pe care să le fi auzit doar. Din chiar natura acestor imagini se vede că nu sunt întâmplări despre care e probabil să-mi vorbească familia. Îmi amintesc pătuțul de copil, cu stinghiile de lemn vopsite în alb, balustrada marcată de urmele dinților mei. Un pled albastru cu nu știu ce fel de creaturi micuțe imprimate pe el. Păsări sau albine, sau poate ursuleți. Și deasupra pătuțului, un dispozitiv zburător care acum știu că era un carusel pentru copii, dar care la momentul acela mi s-a părut magic. Sclipitor, mereu în mișcare. Stele, luni și planete, după cum mi-a spus mai târziu tatăl meu, exact tipul de obiect pe care să-l agațe deasupra pătuțului fiului său. El era inginer aerospațial, și credea că poți transforma orice copil într-un geniu, dacă-i stimulezi creierul în creștere, fie cu aceste carusele, fie cu imagini colorate sau casete audio cu vocea tatălui copilului recitând tabla înmulțirii. Întotdeauna am fost bun la matematică. Dar mă îndoiesc că aceste amintiri îți trezesc prea mare interes. Nu, dumneata cauți niște teme mai întunecate, nu amintirile mele despre pătuțuri albe și jucării frumoase. Dumneata vrei să știi de ce sunt așa cum sunt. Așa că presupun că ar trebui să-ți povestesc despre Mairead Donohue. I-am aflat numele mulți ani mai târziu, când i-am spus unei mătuși despre aceste prime amintiri ale mele, și ea a zis: „Oh, Doamne. Chiar ți-o amintești pe Mairead?” Da, într-adevăr, îmi amintesc de ea. Când îmi vin în minte imagini despre primii mei ani, nu văd chipul mamei mele, ci pe cel al lui Mairead, care se uită la mine peste balustrada pătuțului. Piele albă, stricată doar de un singur neg agățat ca o muscă neagră pe obrazul ei. Ochi albaștri ce sunt în același timp frumoși și reci. Și zâmbetul ei – chiar și un copil așa de mic cât eram eu atunci, putea vedea un lucru la care adulții erau orbi: zâmbetul acela ascundea ură. Ura casa în care lucra. Ura mirosul urât al scutecelor. Ura țipetele mele flămânde care-i întrerupeau somnul. Ura situația ce o făcuse să ajungă în acel oraș canicular din Texas, atât de diferit de Irlanda ei natală. Dar cel mai mult, mă ura pe mine. Știu acest lucru, pentru că îl demonstra în zeci de feluri subtile și tăcute. Nu lăsa nicio dovadă a abuzurilor ei; oh, nu, era mult prea deșteaptă pentru așa ceva.

Ura ei se manifesta în schimb sub forma unor șoapte furioase, ca un șuierat de șarpe, deasupra pătuțului meu. Nu puteam înțelege cuvintele, dar auzeam veninul din ele, și vedeam furia din ochii ei îngustați. Nu-mi neglija nevoile fizice; scutecul mi-era întotdeauna proaspăt și sticla de lapte întotdeauna încălzită. Dar întotdeauna mă pișca în secret, îmi ciupea pielea, picura alcool usturător direct pe uretră. Evident că țipam, dar nu erau niciodată cicatrice sau vânătăi. Eram pur și simplu un copil cu colici, le spunea ea părinților mei, născut cu o personalitate mai nevricoasă. Și biata de Mairead, care lucra așa de mult! Ea era aceea care trebuia să se descurce cu puștiul urlător, în timp ce mama se ocupa de viața ei socială. Mama mea, care mirosea a parfum și a blănuri de nurcă. Deci asta e ceea ce-mi amintesc. Exploziile surprinzătoare de durere. Sunetul propriilor țipete. Și deasupra mea, pielea albă a gâtului lui Mairead, care se apleacă la pătuțul meu ca să mă ciupească sau să-mi irite pielea sensibilă. Nu știu dacă e posibil pentru un copil așa de mic pe cât eram eu să urască. Cred că mult mai probabil eram pur și simplu nedumerit de aceste pedepse. Fără capacitatea de judecată, nu putem face decât o legătură între cauză și efect. Și sunt sigur că am înțeles, chiar și atunci, că sursa chinului meu era o femeie cu ochi reci și gât alb ca laptele. Rizzoli stătea la biroul ei și se uita la scrisul meticulos al lui Warren Hoyt, amândouă marginile trasate ordonat cu o linie, cuvintele mici și dese mărșăluind în linii drepte pe pagină. Deși scrisese scrisoarea în cerneală, nu avea corecturi sau cuvinte barate. Avea deja fiecare frază organizată înainte de a pune stiloul pe hârtie. Rizzoli și-l imagină aplecat asupra paginii, cu degetele lungi în jurul stiloului, cu pielea mâinii alunecând pe hârtie, și brusc simți nevoia disperată de a se spăla pe mâini. Se spălă pe mâini în toaleta femeilor cu apă și săpun, încercând să elimine orice urmă a lui, dar chiar și după ce-și frecase mâinile și le uscase se simțea contaminată, ca și cum cuvintele lui îi pătrunseseră prin piele ca o otravă. Și mai erau și alte scrisori de citit, și mai multă otravă de absorbit. O bătaie la ușa toaletei o făcu să încremenească. — Jane? Ești acolo? Era Dean. — Da, răspunse ea tare. — Am pregătit caseta video în sala de conferințe. — Vin imediat. Se uită în oglindă și nu fu deloc mulțumită de ceea ce văzu. Avea ochii obosiți și se vedea că-și pierduse încrederea în sine. „Nu-i lăsa să te vadă așa”, se gândi ea. Se spălă pe față cu apă rece de la robinet și apoi se șterse cu un șervet de hârtie. Apoi se îndreptă de spate și trase adânc aer în piept. „Acum e mai bine”, se gândi ea, uitându-se la reflexia ei din oglindă. Nu-i lăsa să te vadă transpirată. Se duse în camera de conferințe și îi făcu lui Dean un semn scurt din cap. — OK. Gata? Televizorul era deja pornit, și la aparatul video sclipea deja luminița de funcționare. Dean luă plicul pe care li-l dăduse O’Donnell și scoase caseta video. — E datată șapte august.

„De-abia cu trei săptămâni în urmă”, se gândi ea, tulburată de cât de proaspete vor fi aceste imagini și cuvinte. Se așeză la masă, cu pixul și carnetul de note pregătite. — Dă-i drumul. Dean vârî caseta și apăsă butonul de pornire. Prima imagine pe care o văzură era O’Donnell, coafată cu grijă, stând în fața unui zid alb de cărămizi și părând ciudat de elegantă într-un costum albastru tricotat. — Azi e șapte august. Sunt la închisoarea Souza-Baranowski din Shirley, Massachusetts. Subiectul este Warren D. Hoyt. Ecranul se înnegri pentru o clipă, apoi apăru o nouă imagine, un chip atât de oribil pentru Rizzoli, că se lăsă fără să vrea în spate cu scaunul. Pentru oricine altcineva, Hoyt părea să aibă un chip obișnuit, chiar ușor de uitat. Avea părul castaniu-deschis și fața palidă de deținut. Cămașa albastră de închisoare atârna pe el, cu un număr prea mare pentru trupul lui slab. Cei care-l cunoscuseră în viața de zi cu zi îl descriseseră ca amabil și politicos, și aceasta era imaginea pe care o avea pe casetă. Un tânăr drăguț și inofensiv. Își mută privirea de la camera de filmat și se uită la ceva din afara imaginii. Auziră scârțâitul unui scaun pe podea și apoi vocea lui O’Donnell: — Stai confortabil, Warren? — Da. — Putem începe, atunci? — Oricând, doamnă doctor, zâmbi el. Eu nu mă duc nicăieri. — Foarte bine, se auzi O’Donnell dregându-și glasul, apoi un scârțâit de scaun. În scrisorile tale, mi-ai spus deja destul de multe lucruri despre familia și copilăria ta. — Am încercat să fiu cât mai complet. Cred că e important să înțelegi fiecare aspect a ceea ce sunt. — Da, îți sunt recunoscătoare. Nu am deseori ocazia să iau un interviu unei persoane atât de volubile. Și cu siguranță nu una atât de analitică în legătură cu propriul comportament. Hoyt ridică din umeri. — Ei, știi ce se spune despre viața neanalizată. Că nu merită trăită. — Uneori însă putem duce autoanaliza prea departe. E un mecanism de apărare. Intelectualismul ca metodă de distanțare de emoțiile cele mai puternice. Hoyt făcu o pauză. Continuă apoi, pe un ton vag batjocoritor: — Vrei să vorbesc despre sentimentele mele. — Da. — Vreun sentiment anume? — Vreau să știu ce-i face pe oameni să omoare. Ce-i atrage spre violență. Vreau să știu ce-ți trece prin cap. Ce simți când ucizi o altă ființă omenească. Hoyt rămase tăcut pentru o clipă, cântărind întrebarea. — Nu e ușor de descris. — Încearcă. — De dragul științei? În voce i se întorsese batjocura. — Da. De dragul științei. Ce simți? O pauză lungă. — Plăcere.

— Deci te simți bine? — Da. — Descrie-mi. — Chiar vrei să știi? — Este esența cercetării mele, Warren. Vreau să știu ce experiență ai când omori. Nu e o curiozitate morbidă. Am nevoie să înțeleg dacă încerci vreun simptom care să indice anormalități neurologice. Dureri de cap, de exemplu. Gusturi sau mirosuri ciudate. — Mirosul de sânge este foarte plăcut, zise el, și făcu o pauză. Oh. Cred că te-am șocat. — Continuă. Spune-mi despre sânge. — Am lucrat cu sângele, știi. — Da, știu. Ai fost laborant. — Oamenii cred că sângele e doar lichidul roșu care ne circulă prin vene. Ca uleiul de motor. Dar e foarte complex și individual. Sângele fiecărei persoane e unic. Exact așa cum fiecare omor e unic. Nu există unul tipic pe care să-l descriu. — Dar toate ți-au oferit plăcere? — Unele mai mult ca altele. — Spune-mi despre unul care e remarcabil pentru tine. Unul pe care ți-l amintești în mod deosebit. Este vreunul așa? Hoyt încuviință. — Este unul la care mă gândesc mereu. — Mai mult ca la celelalte? — Da. Mi-a rămas în minte. — De ce? — Pentru că nu l-am terminat. Pentru că n-am apucat să-l savurez. E ca o mâncărime pe care nu poți să ți-o scarpini. — Asta o face să sune trivial. — Așa ți se pare? Dar cu timpul, chiar și o mâncărime trivială începe să-ți consume atenția. E mereu acolo, gâdilându-ți pielea. Știi că una dintre formele de tortură este gâdilatul tălpilor. La început nu pare a fi mare lucru. Dar se continuă zile la rând fără nicio alinare. Și atunci devine cea mai crudă formă de tortură. Cred că am menționat în scrisorile mele că știu câte ceva despre istoria faptelor inumane făcute de oameni față de oameni. Arta de a provoca durerea. — Da. Mi-ai scris despre… ăă… interesul tău în acest subiect. — De-a lungul secolelor, torționarii au știut întotdeauna că disconfortul cel mai subtil, cu vremea, devine absolut intolerabil. — Și această mâncărime despre care ai pomenit a devenit intolerabilă? — Nu mă lasă să dorm. Gândurile la ceea ce ar fi putut să fie. Plăcerea ce mi-a fost refuzată. Toată viața am fost meticulos să termin ceea ce-am început. Așa că mă deranjează. Mă gândesc la asta tot timpul. Imaginile îmi rulează mereu în cap. — Descrie-le. Ce vezi, ce simți. — O văd pe ea. E diferită, nu e deloc ca celelalte. — Cum așa? — Mă urăște. — Și celelalte nu te urau? — Celelalte erau goale și speriate. Înfrânte. Dar asta se luptă încă împotriva mea. O simt

când o ating. Are pielea electrică de furie, deși știe că am învins-o. Se aplecă în față, ca și cum ar fi avut de gând să-și destăinuie cele mai intime gânduri. Nu se mai uita la O’Donnell, ci la cameră, ca și cum s-ar fi putut uita prin obiectiv și să o vadă direct pe Rizzoli. — Îi simt mânia, zise el. Îi absorb furia, prin simpla atingere a pielii ei. E ca o căldură incandescentă. Lichidă și periculoasă. Energie pură. Nu m-am simțit niciodată atât de puternic. Vreau să mă simt așa din nou. — Te excită? — Da. Mă gândesc la gâtul ei. Foarte zvelt. Are un gât frumos și alb. — La ce altceva te gândești? — Mă gândesc să-i dau jos hainele de pe ea. Cât de tari îi sunt sânii. Și pântecul. Un pântec frumos și ferm… — Deci fanteziile tale despre doctorița Cordell – sunt sexuale? Hoyt se întrerupse. Clipi, ca trezit dintr-o transă. — Doctorița Cordell? — Despre ea vorbim, nu? Victima pe care n-ai apucat s-o omori, Catherine Cordell? — Oh. Mă gândesc și la ea. Dar nu despre ea vorbesc. — Despre cine vorbești? — Cealaltă, zise el, uitându-se la cameră cu o privire atât de intensă, că Rizzoli îi simți fierbințeala. Polițista. — Vrei să spui cea care te-a găsit? Asta e femeia despre care ai fantezii? — Da. O cheamă Jane Rizzoli.

• OPTSPREZECE • Dean se ridică în picioare și opri aparatul video. Ecranul se albi. Ultimele cuvinte ale lui Warren Hoyt pluteau ca un ecou perpetuu în tăcerea încăperii. În fanteziile lui, o despuiase de haine și de demnitate, o redusese la părți corporale goale. Gât, sâni și pântec. Se întrebă dacă așa o vedea acum Dean, dacă viziunile erotice pe care le evocase Hoyt erau acum întipărite și în mintea lui Dean. Dean se întoarse să se uite la ea. Nu i se păruse niciodată ușor să-i citească expresia feței, dar în clipa aceea furia din ochii lui era de neconfundat. — Înțelegi, nu-i așa? zise el. Voia să vezi caseta asta. Ți-a lăsat o cărare de firimituri de pâine să o urmărești. Plicul cu adresa lui O’Donnell a dus la O’Donnell însăși. La scrisorile lui, la caseta asta. A știut că o să vezi în cele din urmă totul. Rizzoli se uita fix la ecranul gol al televizorului. — Vorbește cu mine. — Exact. Se folosește de O’Donnell ca intermediar. Când Hoyt vorbește cu ea, în interviul acesta, vorbește de fapt cu tine. Îți spune ție fanteziile lui. Le folosește ca să te sperie, să te umilească. Ascultă ce zice. Dean derulă caseta. Încă o dată pe ecran apăra chipul lui Hoyt. — Nu mă lasă să dorm. Gândurile la ceea ce ar fi putut să fie. Plăcerea ce mi-a fost refuzată. Toată viața am fost meticulos să termin ceea ce-am început. Așa că mă deranjează. Mă gândesc la asta tot timpul… Dean apăsă pe butonul marcat STOP și se uită la ea. — Cum te face asta să te simți? Știind că se gândește mereu la tine? — Știi perfect de bine cum mă simt, ce naiba! — Și el știe. De aceea a vrut să-l auzi. Dean derulă rapid înainte, apoi apăsă PLAY. Ochii lui Hoyt erau fixați straniu asupra unui public pe care el nu-l putea vedea. — Mă gândesc să-i dau jos hainele de pe ea. Cât de tari îi sunt sânii. Și pântecul. Un pântec frumos și ferm… Agentul Dean apăsă din nou pe STOP. Privirea lui o făcu să roșească. — Nu-mi spune, zise ea. Vrei să știi cum mă face să mă simt. — Expusă? — Da. — Vulnerabilă. — Da. — Violată. Rizzoli înghiți și-și întoarse privirea. — Da, rosti apoi, încet. — Exact lucrurile pe care vrea el să le simți. Mi-ai spus că e atras de femeile vătămate. De femeile care-au fost violate. Și exact așa te face să te simți acum. Cu niște simple cuvinte pe o casetă video. Exact ca o victimă. Își aținti imediat privirea asupra lui. — Nu, zise ea. Nu o victimă. Vrei să știi ce simt de fapt acum?

— Ce? — Sunt gata să-l rup pe nenorocitul ăla în bucăți. Era un răspuns aruncat din pură bravadă, ca și cum ar fi azvârlit cu pumnii în aer. Dean fu luat prin surprindere și se încruntă la ea pentru o clipă. Oare vedea cât de dificil îi era să păstreze aparența de curaj? auzise oare nota falsă din glasul ei? Continuă grăbită, nelăsându-i timp să vadă dincolo de fațada de curaj: — Vrei să spui că știa, chiar și atunci, că voi ajunge să văd asta? Că de fapt caseta asta e menită pentru mine? — Ție nu așa ți s-a părut? — Mie mi s-a părut ca orice fantezie de psihopat. — Nu orice psihopat. Și nu orice victimă. Vorbește despre tine, Jane. Despre ce vrea să-ți facă ție. Toți nervii îi vibrară în alertă. Dean transforma totul într-o chestie personală, ațintind săgeata direct spre ea. Oare îi făcea plăcere să o vadă tulburată? Avea vreun scop în afară de a-i mări ei spaimele? — La momentul înregistrării casetei, își plănuise deja evadarea, afirmă Dean. Aminteșteți că el a contactat-o pe O’Donnell. Știa că o să accepte să discute cu el. O’Donnell nu putea rezista ofertei. A fost ca un microfon, înregistrând tot ce zicea el, tot ce voia să le spună oamenilor. Ție, în special. Apoi a pus în mișcare o succesiune logică de evenimente, care a dus direct la acest moment, în care ai văzut caseta aceasta. — Chiar crezi că există oameni atât de geniali? — Nu e Warren Hoyt așa? întrebă el. Era încă o săgeată lansată pentru a-i penetra scuturile de apărare. Pentru a pune limpede în lumină evidența. — A petrecut un an în spatele gratiilor. A avut un an întreg la dispoziție să-și hrănească fanteziile, zise Dean. Și toate erau despre tine. — Nu, pe Catherine Cordell o vrea de fapt. Întotdeauna pe Cordell a… — Nu așa i-a zis lui O’Donnell. — Înseamnă că mințea. — De ce? — Ca să mă facă să mă pierd cu firea. Ca să mă tulbure… — Atunci ești de acord cu mine. Caseta asta era menită să-ți cadă ție în mâini. E un mesaj adresat ție. Rizzoli se uită la ecranul gol al televizorului. Năluca feței lui Hoyt părea să se uite încă și acum la ea. Tot ce făcuse avusese scopul să-i zguduie ei lumea, să-i distrugă pacea sufletească. Asta-i făcuse și lui Cordell înainte să încerce s-o omoare. Voia ca victimele lui să fie îngrozite, zdrobite de epuizare, și nu-și culegea prada decât după ce aceasta era pe deplin cotropită de frică. Rizzoli nu mai avea nicio tăgadă, nicio apărare împotriva evidenței. Dean se așeză la masă și se uită la ea. — Cred că ar trebui să te retragi din această anchetă, îi spuse el încet. Rizzoli se holbă șocată la el. — Să mă retrag? — A devenit o chestie personală. — Între mine și un criminal, întotdeauna e o chestie personală.

— Nu în halul acesta. El vrea să faci parte din caz, ca să poată să-și facă jocurile. Să se insinueze în fiecare aspect al vieții tale. Ca detectivul de la conducerea anchetei, ești vizibilă și accesibilă. Întru totul implicată în vânătoare. Și acum începe să aranjeze scenele crimelor pentru tine. Să comunice cu tine. — Un motiv în plus să rămân în anchetă. — Nu. Un motiv să te îndepărtezi. Să asiguri o anumită distanță între tine și Hoyt. — N-am fugit niciodată de nimic, agent Dean, replică ea. După o pauză, Dean îi răspunse sec: — Nu. Nu-mi imaginez că fugi vreodată. Rizzoli se aplecă înspre el, într-o atitudine de confruntare. — Ce problemă ai cu mine, de fapt? Ți-a cășunat pe mine încă de la început. M-ai vorbit pe la spate către Marquette. Ți-ai exprimat îndoieli față de mine… — Nu ți-am pus niciodată la îndoială competența. — Atunci, ce problemă ai cu mine? Dean răspunse furiei ei cu o voce calmă și rezonabilă: — Gândește-te cu cine avem de-a face. Un om pe care l-ai prins o dată. Un om care te învinovățește pe tine pentru capturarea sa. Care și acum se gândește ce-ar vrea să-ți facă. Și tu ți-ai petrecut același an încercând să uiți ce ți-a făcut. De-abia așteaptă să înceapă actul doi, Jane. Acum pune fundațiile, atrăgându-te exact unde te vrea. Nu e un loc sigur pentru tine. — Și chiar numai siguranța mea te îngrijorează așa? — Vrei să sugerezi că am alte scopuri? întrebă el. — N-am de unde știi. Nu mi-am făcut o părere clară despre tine. Dean se ridică și se duse la aparatul video. Scoase caseta și o vârî la loc în plic. Evident trăgea de timp, așteptând să-i vină în minte un răspuns credibil. Se așeză la loc pe scaun și se uită la ea. — Adevărul este că nici eu nu mi-am făcut o părere despre tine încă, zise el. Rizzoli izbucni în râs. — Despre mine? Ceea ce vezi e ceea ce sunt. — Tot ce mă lași să văd e polițista. Dar Jane Rizzoli, femeia? — Sunt aceeași persoană. — Știi foarte bine că nu e adevărat. Pur și simplu nu vrei să lași pe nimeni să vadă ceva dincolo de insigna de poliție. — Și ce-ar trebui să-i las să vadă? Că am lipsă cromozomul acela prețios Y? Insigna de polițist e singurul lucru pe care vreau să-l vadă. Dean se aplecă în față, apropiindu-și chipul atât de aproape de al ei, încât îi invadă spațiul personal. — Acum vorbim despre vulnerabilitatea ta ca țintă. Vorbim de un criminal care știe deja cum să te lovească în punctele slabe. Un om care a reușit să se apropie de tine periculos de tare. Și tu nici măcar nu ți-ai dat seama că era acolo. — Data viitoare o să știu. — Ești sigură? Se uitară fix unul la celălalt, cu fețele apropiate ca doi amanți. Fiorul de dorință sexuală ce o străbătu fu atât de brusc și neașteptat, că Rizzoli îl simți ca un amestec confuz de durere și plăcere. Se trase brusc înapoi, cu fața roșie și, deși îi întâlni acum privirea de la o

distanță mai sigură, tot se simțea expusă. Nu se pricepea prea bine să-și ascundă sentimentele și întotdeauna se simțise buimăcitor de stânjenită când era vorba de flirturi sau de dansul de nesincerități ce aveau loc de obicei între bărbați și femei. Se chinui să-și păstreze expresia chipului imobilă, dar își dădu seama că nu putea să se uite la el fără să se simtă transparentă sub privirea lui. — Sper că înțelegi că va mai exista și o a doua oară, zise el. Acum nu mai e doar Hoyt. Sunt doi acum. Dacă asta nu te sperie ca naiba, să știi că ar trebui. Rizzoli se uită la plicul în care era caseta pe care Hoyt voise s-o vadă ea. Jocul de-abia începuse, Hoyt deținea avantajul, și da, era într-adevăr speriată. Își adună hârtiile în tăcere. — Jane? — Am auzit tot ce-ai zis. — Și nu are niciun efect asupra ta. Nu-i așa? Se uită la el. — Știi ceva? E posibil să mă lovească un autobuz când traversez strada. Sau aș putea să am un infarct și să pic moartă cu capul pe birou. Dar nu mă gândesc la lucrurile astea. Nu pot să le las să-mi ocupe viața. Aproape că le-am lăsat, știi? Coșmarurile – aproape m-au dărâmat. Dar acum am un nou avânt. Sau poate pur și simplu am amorțit și nu mai simt nimic. Așa că singurul lucru pe care pot să-l fac e să fac fiecare pas când îi vine vremea și să merg înainte. Numai așa voi putea trece prin asta, mergând înainte. Asta e tot ce poate face oricine. Îi sună pagerul și se simți aproape ușurată. Avea acum un motiv să întrerupă contactul vizual cu el, să se uite în schimb la ecranul digital. Îl simți privind-o în timp ce se ducea la telefonul din cameră și suna. — Laboratorul. Volchko, răspunse o voce. — Rizzoli. M-ai apelat. — E vorba de fibrele acelea verzi de nailon. Cele prelevate de pe pielea lui Gail Yeager. Am găsit fibre identice pe pielea Karennei Ghent. — Deci folosește același material ca să-și înfășoare toate victimele. Nu e o surpriză. — Oh, am eu o mică surpriză pentru tine. — Ce anume? — Știu ce fel de material a folosit. • Erin arătă către microscop. — Am pregătit deja lamelele pentru voi. Uitați-vă. Rizzoli și Dean stăteau față în față, fiecare uitându-se în obiectivul dublu al microscopului didactic. Prin lentile vedeau aceeași imagine: două fire, așezate unul lângă celălalt pentru comparație. — Fibra de la stânga a fost prelevată de la Gail Yeager. Cea de la dreapta de la Karenna Ghent, zise Erin. Ce părere aveți? — Par identice, răspunse Rizzoli. — Așa și sunt. Amândouă sunt nailon Dupont tipul șase, șase, verde murdar. Filamentele sunt de treizeci de denieri, extrem de subțiri. Erin scoase dintr-un dosar două grafice, pe care le puse pe masă. Și acestea sunt spectrogramele ATR. Numărul unu e de la Yeager, numărul doi de la Ghent. Ești familiarizat cu tehnicile de Reflexie Atenuată Totală, agent

Dean? îl întrebă, aruncându-i o privire. — E în modul infraroșu, nu? — O folosim ca să deosebim între tratamentele de suprafață de pe fibra în sine. Ca să detectăm chimicalele ce au fost aplicate pe material după țesere. — Și ați găsit ceva? — Da, o soluție de silicon. Săptămâna trecută, împreună cu doamna detectiv Rizzoli, am trecut în revistă posibilele motive pentru un asemenea tratament de suprafață. Ceea ce știam era că aceste fibre sunt rezistente la căldură și lumină. Și că firele sunt așa de fine încât, dacă sunt țesute laolaltă, devin etanșe la apă. — Ne-am gândit că e un material de cort sau o prelată, zise Rizzoli. — Și ce adaugă siliconul? întrebă Dean. — Proprietăți antistatice, zise Erin. O rezistență mărită la rupere și la apă. În plus, se pare că reduce și porozitatea acestui material aproape la zero. Cu alte cuvinte, nici chiar aerul nu poate trece prin el. Erin se uită la Rizzoli. Poți să ghicești ce poate fi? — Ai zis că știi deja răspunsul. — Ei da, am avut puțin ajutor. De la Laboratorul Poliției Statale Connecticut. Erin plasă un al treilea grafic pe masă. Mi-au transmis-o prin fax astăzi. E o spectrogramă ATR a fibrelor de la un caz de crimă din zona rurală Connecticut. Fibrele astea au fost prelevate de pe mănușile și jerseul de lână al suspectului. Comparați-le cu fibrele de la Karenna Ghent. Privirea lui Rizzoli zbură între grafice. — Spectrogramele se potrivesc. Fibrele sunt identice. — Exact. Numai culorile sunt diferite. Fibrele de la cele două cazuri ale noastre sunt verde-închis. Fibrele de la cazul din Connecticut erau în două culori diferite. Unele erau portocaliu neon; altele verde strălucitor. — Glumești. — Pare destul de țipător, nu? Dar în afară de culoare, fibrele din Connecticut se potrivesc cu ale noastre. Nailon Dupont tipul șase, șase. Filamente de treizeci de denieri, tratament cu soluție de silicon. — Spune-ne despre cazul din Connecticut, zise Dean. — Un accident de parașutism. Parașuta victimei nu s-a deschis corect. Fibrele astea portocalii și verde strălucitor au apărut pe hainele suspectului și abia atunci s-a transformat cazul în anchetă de crimă. Rizzoli se uita la spectrogramele ATR. — E o parașută. — Exact. Suspectul crimei din Connecticut a umblat la parașuta victimei cu o noapte înainte. Spectrograma asta e caracteristică pentru materialul parașutei. E rezistent la rupere și la apă. E ușor de împachetat și depozitat până ai nevoie de ea. Asta a folosit suspectul vostru ca să-și înfășoare victimele. Rizzoli se uită la ea. — O parașută, zise ea. E giulgiul perfect.

• NOUĂSPREZECE • Peste tot erau hârtii, dosare lăsate deschise pe masa de conferințe, fotografii de la scena crimei aranjate ca niște țigle lucioase. Pixurile scârțâiau pe carnetele galbene. Deși se aflau în era calculatoarelor – și erau și câteva laptopuri pornite, cu ecranele în funcțiune – când informațiile se revarsă în ritm alert și copleșitor, polițiștii se îndreaptă încă spre confortul hârtiei. Rizzoli își lăsase propriul laptop pe biroul ei, preferând să-și ia notițe în scrisul ei hotărât și întunecat. Hârtia era o învălmășeală de cuvinte și săgeți, cu multe amănunte mai importante încercuite. Dar era o ordine în această învălmășeală și siguranță în permanența cernelii. Întoarse la o pagină nouă, încercând să-și concentreze atenția asupra vocii șoptite a doctorului Zucker. Încercând să nu fie distrasă de prezența lui Gabriel Dean, care stătea chiar lângă ea, luându-și și el notițe, dar cu un scris mult mai ordonat. Privirea îi alunecă la mâna lui, cu vene groase și proeminente, la manșeta cămășii zărindu-se albă și imaculată de sub mâneca jachetei cenușii. Dean intrase în încăpere după ea și alesese să se așeze lângă ea. Oare însemna asta ceva? „Nu, Rizzoli. Nu înseamnă decât că era un scaun gol lângă tine.” Era o pierdere de timp, o diversiune, să se găsească prinsă în asemenea gânduri. Se simțea împrăștiată, cu atenția fracturată în direcții diferite – chiar și notițele începuseră să-i rătăcească într-o linie oblică pe pagină. Mai erau încă patru bărbați în cameră, dar numai Dean îi atrăgea atenția. Îi știa deja mirosul distinctiv și-l putea deosebi, răcoros și curat, din simfonia olfactivă de diferite ape de colonie din încăpere. Rizzoli, care nu se dădea niciodată cu parfum, era înconjurată de bărbați ce purtau. Se uită la ceea ce tocmai scrisese: Mutualism: simbioză cu avantaj reciproc pentru amândouă sau toate organismele implicate. Acesta era cuvântul ce definea pactul lui Warren Hoyt cu noul său partener. Chirurgul și Dominatorul, lucrând în echipă. Vânând și prădând împreună cadavre. — Warren Hoyt a lucrat totdeauna cel mai bine cu un partener, afirmă doctorul Zucker. Așa îi place lui să vâneze. Așa cum a vânat cu Andrew Capra, până la moartea lui Capra. De fapt, lui Hoyt îi e necesară participarea încă unui bărbat la ritualul său. — Dar anul trecut a vânat de unul singur, zise Barry Frost. Atunci n-a avut niciun partener. — Într-un fel, a avut, replică Zucker. Gândiți-vă la victimele pe care le-a ales, aici în Boston. Toate erau femei care fuseseră molestate sexual – nu de către Hoyt, ci de alți bărbați. E atras de femei rănite, femei marcate de viol. În ochii lui, asta le face murdare, contaminate. Și deci, accesibile. În adâncul sufletului, lui Hoyt îi e frică de femeile normale, și frica îl face impotent. Nu se poate simți puternic decât dacă le consideră inferioare. Simbolic distruse. Când vâna cu Andrew Capra, Capra era cel care viola femeile. Abia după aceea își folosea Hoyt bisturiul. Abia atunci putea simți satisfacția deplină din ritualul ce urma. Zucker îi mătură cu privirea pe toți cei din încăpere și văzu multe capete încuviințând. Acestea erau amănunte pe care polițiștii de aici le știau deja. Cu excepția lui Dean, toți lucraseră la ancheta Chirurgului; toți erau familiarizați cu stilul specific al lui Warren Hoyt.

Zucker deschise un dosar de pe masă. — Acum ajungem la cel de-al doilea ucigaș. Dominatorul. Ritualul lui e aproape o imagine în oglindă a lui Warren Hoyt. Lui nu-i e frică de femei. Nu-i e frică nici de bărbați. De fapt, el alege să atace femei care trăiesc împreună cu parteneri bărbați. Nu e o problemă prezența inoportună a soțului sau a iubitului. Nu, Dominatorul pare să vrea bărbatul acolo, și merge la fața locului pregătit să aibă de-a face cu el. Un paralizant electric și bandă adezivă ca să imobilizeze soțul. Poziționarea victimei masculine în așa fel încât să fie obligat să privească ceea ce se întâmplă. Dominatorul nu omoară bărbatul imediat, ceea ce ar fi o mișcare practică. Își satisface plăcerea având un public. Faptul că un alt bărbat e acolo să-l vadă luându-și în stăpânire trofeul. — Și Hoyt își satisface plăcerea de a privi, zise Rizzoli. Zucker încuviință. — Exact. Unuia din ucigași îi place să se dea în spectacol. Celuilalt îi place să privească. Un exemplu perfect de mutualism. Acești doi bărbați sunt parteneri naturali. Dorințele lor sunt complementare. Împreună, sunt mai eficienți. Pot să controleze prada mai bine. Pot săși combine talentele. Chiar și când Hoyt era în închisoare, Dominatorul copia tehnicile lui Hoyt. Deja împrumuta elemente din semnătura Chirurgului. Acesta era un lucru pe care Rizzoli îl recunoscuse înaintea oricui, dar nimeni din cameră nu spuse cu voce tare acest amănunt. Poate că uitaseră, dar ea nu uitase. — Știm că Hoyt a primit un număr de scrisori de la publicul larg. Chiar și în închisoare, a reușit să recruteze un admirator. L-a cultivat, poate chiar l-a instruit. — Un ucenic, rosti încet Rizzoli. Zucker se uită la ea. — Ce cuvânt interesant. Ucenic. Cineva care dobândește o îndemânare sau o artă sub tutelajul unui maestru. În cazul acesta, e arta vânătorii. — Dar care din ei e ucenicul? întrebă Dean. Și care e maestrul? Întrebarea lui Dean o tulbură pe Rizzoli. De un an de zile, Warren Hoyt reprezentase cel mai înfiorător rău pe care și-l putea imagina. Acum însă Dean aducea pe tapet o posibilitate pe care nu voia s-o ia în considerație: aceea că de fapt Chirurgul nu era decât un acolit al cuiva chiar mai monstruos ca el. — Oricare e relația dintre ei, sunt mult mai eficienți în echipă decât individual, zise Zucker. Și ca echipă, e posibil ca modelul atacurilor lor să se schimbe. — Cum așa? întrebă Sleeper. — Până acum, Dominatorul a ales cupluri. Reazemă bărbatul de perete pe post de public, care să privească violul. Își dorește încă un bărbat acolo, care să-l vadă luându-și trofeul în stăpânire. — Dar acum are un partener, spuse Rizzoli. Un bărbat care va privi. Un bărbat care vrea să privească. Zucker încuviință. — E foarte posibil ca Hoyt să ocupe rolul fundamental în fantezia Dominatorului. Privitorul. Publicul. — Ceea ce înseamnă că data viitoare e posibil să nu mai aleagă un cuplu, interveni ea. Ar putea alege… Se opri, nedorind să-și continue gândul. Dar Zucker aștepta să-i audă răspunsul, un răspuns la care el ajunsese deja. Rămase cu

capul înclinat, privind-o cu intensitate stranie prin ochii lui palizi. Dean fu cel care răspunse: — Vor alege o femeie care trăiește singură, zise el. Zucker încuviință. — Ușor de supus, ușor de controlat. Fără niciun soț care să le creeze eventuale probleme, pot să-și concentreze întreaga atenție asupra femeii. • Mașina mea. Casa mea. Eu. Rizzoli intră în parcarea spitalului Pilgrim și opri motorul mașinii. Pentru o clipă rămase înăuntru, cu ușile încuiate, verificând cu privirea garajul. Ca polițistă, se considerase întotdeauna o luptătoare, un vânător. Nu se gândise niciodată la ea însăși ca pradă. Dar acum se trezi comportându-se ca o pradă, sperioasă ca un iepure ce se pregătește să părăsească siguranța vizuinii sale. Ea, care fusese întotdeauna neînfricată, era acum redusă la priviri speriate pe geamul mașinii. Ea, care doborâse uși încuiate cu lovituri de picior, care se alăturase întotdeauna primului val de polițiști care năvăleau în casa unui suspect. Se zări pentru o clipă în oglinda retrovizoare și văzu chipul palid și ochii bântuiți ai unei femei pe care abia o recunoscu. Nu o cuceritoare, ci o victimă. O femeie pe care o disprețuia. Deschise ușa cu o smucitură și ieși afară din mașină. Rămase în picioare, dreaptă de spate, cu greutatea liniștitoare a armei din tocul strâns lipit de șold. Lasă-i pe nemernici să vină; era pregătită să-i înfrunte. Urcă singură în liftul garajului, cu umerii drepți, cu mândria mai puternică decât frica. Când ieși din lift, mai văzu și alți oameni, și arma nu i se păru acum necesară, ci chiar excesivă. Își trase în jos de jacheta costumului ca să ascundă tocul pistolului când intră în spital, și intră în lift, împreună cu trei studenți mediciniști cu fețe tinere și stetoscoape ițindu-se din buzunare. Aceștia discutară ceva între ei în limbaj medical, fălindu-se cu vocabularul lor nou-nouț, neluând în seamă femeia cu aer obosit de lângă ei. Da, aceea cu arma ascunsă la șold. În secția de Terapie intensivă trecu fără să se oprească pe lângă masa funcționarei de la intrare și se îndreptă direct spre salonul 5. Acolo se opri, uitându-se încruntată prin peretele despărțitor de sticlă. În patul lui Korsak era întinsă o femeie. — Scuzați-mă. Doamnă? o întrebă o asistentă. Vizitatorii trebuie să treacă pe la recepție. Rizzoli se întoarse spre ea. — Unde l-ați dus? — Pe cine? — Pe Vince Korsak. Trebuia să fie în patul acela. — Îmi pare rău; eu am intrat în tură la trei… — Trebuia să fiu sunată dacă i s-a întâmplat ceva! Agitația ei atrăsese deja atenția încă unei asistente care interveni rapid, vorbind pe tonul liniștitor al unei persoane obișnuite să vorbească deseori cu rude supărate. — Domnului Korsak i-a fost scos tubul azi-dimineață, doamnă. — Ce înseamnă asta? — Tubul din gât – cel care-l ajuta să respire – i l-am scos afară. Acum e mai bine, așa că l-am transferat la Secția de tratament intermediar, mai jos pe coridor, acolo. Am sunat-o pe soția domnului Korsak, știți, adăugă apoi pe un ton defensiv.

Rizzoli se gândi la Diane Korsak, la ochii ei goi, și se întrebă dacă băgase măcar de seamă telefonul, sau dacă informația aflată căzuse pur și simplu ca o monedă aruncată întrun puț întunecat. Când ajunse la salonul lui Korsak, era mai calmă și își recăpătase stăpânirea de sine. Își vârî în liniște capul pe după ușă. Korsak era treaz și se uita fix la tavan. Burta i se vedea umflată de sub cearșafuri. Brațele îi zăceau perfect nemișcate de o parte și de alta a corpului, ca și cum i-ar fi fost frică să se miște, ca nu cumva să deranjeze încâlcitura de fire și tuburi. — Salut, zise ea încet. Korsak se uită la ea. — Salut, răspunse el cu glas răgușit. — Ai chef de un vizitator? Ca răspuns, Korsak bătu ușor patul lângă el, într-o invitație să vină să se așeze. Să stea. Rizzoli își trase un scaun lângă pat și se așeză. Privirea lui Korsak se înălță din nou, nu către tavan, cum crezuse ea la început, ci către monitorul cardiac fixat în colțul încăperii. Un EKG clipea pe ecran. — Aia-i inima mea, rosti el. Tubul îl lăsase răgușit, și nu reuși să scoată decât o șoaptă. — Pare să ticăie cum trebuie, zise ea. — Da. Urmă o tăcere, timp în care privirea lui rămase fixată pe monitor. Rizzoli văzu pe noptieră buchetul de flori pe care-l trimisese chiar ea în acea dimineață. Era singura vază din cameră. Oare nimeni altcineva nu se gândise să aducă flori? Nici măcar soția lui? — Am întâlnit-o ieri pe Diane, afirmă ea. Rizzoli se uită la el, apoi își feri rapid privirea, dar nu înainte să nu observe cât de supărat era de veste. — Văd că nu ți-a spus. Korsak ridică din umeri. — Azi n-a venit. — Oh. Poate o să treacă mai târziu. — Numai Dumnezeu știe. Răspunsul lui o luă prin surprindere. Probabil se surprinsese și pe el, căci se înroși brusc la față. — N-ar fi trebuit să spun asta, zise el. — Poți să-mi spui orice vrei. Korsak se uită iar la monitor și oftă. — Bine, atunci. Urăsc treaba asta. — Ce treabă? — Totul. Un tip ca mine trece prin viață făcând ceea ce i se spune să facă. Aduce acasă banii. Îi dă fiicei lui orice vrea. Nu ia niciodată mită, nici măcar o dată. Și apoi, dintr-odată am cincizeci și patru de ani și bum, inima mea se întoarce împotriva mea. Și uite că zac întins pe spate, gândindu-mă: „De ce naiba m-am chinuit?” Am urmat regulile, și am ajuns să am o fiică ratată care-l cheamă și acum pe tăticul când are nevoie de bani. Și o soție complet dusă cu capul din cauza oricărei porcării ce se poate cumpăra din farmacie. Nu pot

să mă întrec eu cu Prințul Valium. Eu nu sunt decât individul care-i oferă un acoperiș deasupra capului și plătește toate nenorocitele alea de rețete. Scoase un hohot de râs resemnat și amărât. — De ce ești încă însurat cu ea? — Și ce alternativă am? — Să fii burlac. — Să fiu singur, vrei să spui. Rosti cuvântul „singur” ca și cum ar fi fost cea mai rea opțiune. Unii oameni fac alegeri sperând la ce e mai bine; Korsak făcuse o alegere pur și simplu pentru a evita opțiunea cea mai rea. Acum se uita la liniile trasate de monitorul cardiac, simbolul săltăreț de lumină verde al propriei mortalități. Alegeri bune sau proaste îl aduseseră la acest moment, în această cameră de spital, unde frica se însoțea cu regretul. „Și eu unde voi fi la vârsta lui? se întrebă ea. Întinsă pe un pat de spital, regretând alegerile pe care le-am făcut, tânjind la calea pe care nu am urmat-o?” Se gândi la apartamentul ei tăcut cu pereții goi, la patul singuratic. Cum era viața ei mai bună decât a lui Korsak? — Îmi fac mereu griji că o să se oprească, zise el. Știi, c-o să apară pur și simplu o linie dreaptă. Asta m-ar speria ca naiba. — Nu te mai uita la el. — Dacă nu mă mai uit, cine naiba o să-l supravegheze? — Asistentele îl văd de la stația lor. Au monitoare și acolo, să știi. — Dar oare chiar se uită la ele? Sau își pierd vremea pe acolo, bârfind despre cumpărături și iubiți și mai știu eu ce tâmpenii? Vreau să spun, aia e inima mea acolo, fir-ar să fie! — Au și sisteme de alarmă. Orice nu merge exact cum trebuie, mașina lor începe să țiuie. Korsak se uită la ea. — Serios? — Ce, n-ai încredere în mine? — Nu știu. Se uitară unul la celălalt pentru o clipă, și Rizzoli fu cuprinsă de rușine. Nu avea niciun drept să se aștepte să aibă încredere în ea, nu după ceea ce se întâmplase în cimitir. Imaginea aceea o bântuia încă, – Korsak, prăbușit la pământ, zăcând singur și abandonat în întuneric. Și ea – atât de obsedată, atât de oarbă la orice în afară de vânătoarea ei. Nu putea să-l privească în ochi, și își lăsă capul în jos, uitându-se în schimb la brațul lui gros, întretăiat de leucoplast și tuburi intravenoase. — Îmi pare rău, zise ea. Doamne, îmi pare așa de rău! — De ce? — Pentru că nu am avut grijă de tine. — Ce tot vorbești acolo? — Nu-ți amintești? Korsak clătină din cap. Rizzoli se opri, dându-și brusc seama că bărbatul într-adevăr nu-și amintea. Că putea pur și simplu să nu-i zică nimic și el nu va ști niciodată cum îl lăsase baltă. Tăcerea ar fi o bună cale de ieșire, dar știa că n-ar putea trăi cu această povară. — Ce-ți amintești despre noaptea din cimitir? îl întrebă ea. Ultimul lucru?

— Ultimul lucru? Fugeam. Mă rog, amândoi fugeam, nu? îl urmăream pe suspect. — Și altceva? — Îmi amintesc că eram groaznic de enervat. — De ce? Korsak pufni. — Pentru că nu puteam ține pasul cu o amărâtă de fată. — Și apoi? Korsak ridică din umeri. — Asta-i tot. Asta e ultimul lucru pe care mi-l amintesc. Până când asistentele de aici au început să-mi vâre nenorocitul ăla de tub în sus pe… se întrerupse. M-am trezit atunci. Și te asigur că le-am zis și lor asta. Urmă o nouă tăcere. Korsak își încleștase fălcile și privea fix și încăpățânat monitorul EKG. În cele din urmă, vorbi încet, cu dezgust: — Văd că am stricat urmărirea. Asta o luă prin surprindere. — Korsak… — Uită-te la asta, zise el, arătându-și burta proeminentă. Parcă am înghițit o nenorocită de minge de baschet. Așa arată. Sau parcă aș fi gravid în luna a cincisprezecea. Nici măcar nu pot câștiga o întrecere cu o fată. Mai demult eram rapid, știi. Eram solid și puternic ca un cal de curse. Nu ca acum. Ar fi trebuit să mă vezi atunci, Rizzoli. Nici nu m-ai recunoaște. Pun pariu că nu mă crezi. Pentru că mă vezi cum sunt acum. Un nenorocit mizerabil și distrus. Care fumează prea mult, mănâncă prea mult. „Bea prea mult”, completă ea în gând. — … un grăsan urât și unsuros. Își trase o palmă furioasă peste burtă. — Korsak, ascultă la mine. Eu sunt cea care a greșit, nu tu. Korsak se uită la ea, evident nedumerit. — În cimitir. Amândoi alergam. Urmărind ceea ce credeam că e suspectul. Tu erai imediat în urma mea. Te auzeam respirând, încercând să ții pasul. — De parcă trebuie să pui sare pe rană. — Și apoi nu mai erai acolo. Pur și simplu nu mai erai. Dar eu am continuat să alerg, și n-a fost decât o pierdere de vreme. Nu era suspectul. Era agentul Dean, care cerceta perimetrul. Suspectul plecase de mult. Am fugit după nimic, Korsak. Numai niște umbre. Asta-i tot. Korsak așteptă în tăcere restul poveștii. Rizzoli se forță să continue: — Atunci ar fi trebuit să mă duc să te caut. Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu erai peacolo. Dar era așa o învălmășeală. Și pur și simplu nu m-am gândit. Nu am stat să mă întreb unde erai… Oftă. Nu știu cât de mult timp mi-a luat până mi-am adus aminte. Poate n-au fost decât câteva minute. Dar cred – mi-e teamă – că au fost mai multe. Și-n tot timpul ăsta, tu zăceai acolo, în spatele unei pietre de mormânt. Mi-a trebuit atât de mult până am început să te caut. Până mi-am amintit. Urmă o nouă tăcere. Rizzoli se întrebă dacă auzise măcar ce-i spusese, căci Korsak începuse să se joace cu perfuzia, rearanjând tubul încolăcit. Parcă nu voia să se uite la ea și încerca să se concentreze în schimb asupra altui lucru.

— Korsak? — Da. — N-ai nimic să-mi spui? — Ba da. Nu te mai gândi la asta. Asta am de spus. — Simt c-am fost așa o ticăloasă. — De ce? Pentru că ți-ai făcut meseria? — Pentru că ar fi trebuit să fiu atentă și să am grijă de partenerul meu. — Vrei să zici că sunt partenerul tău? — În noaptea aceea erai. Korsak izbucni în râs. — În noaptea aceea am fost o nenorocită de povară. O ghiulea de două tone ce te trăgea în spate. Tu te-ai necăjit așa de tare că n-ai avut grijă de mine. Eu am stat aici enervândumă că am lăsat baltă misiunea. Vreau să zic, efectiv. Buf! la pământ. Și am stat să mă gândesc la toate minciunile tâmpite pe care mi le tot spun singur. Vezi burta asta? se plesni din nou peste ea. Trebuia să dispară. Da, da, și am și crezut asta. Că-ntr-una dintre zilele astea o să mă apuc de regim și o să mă scap de toată osânza. Și-n loc de asta, mi-am cumpărat pantaloni din ce în ce mai mari. Și-mi spuneam că fabricanții de haine nu mai fac mărimile așa cum trebuie, și că asta-i tot. În câțiva ani, poate o să ajung să port pantaloni de clovn. Ca Bozo. Și o tonă de Ex-Lax și alte pastile n-o să mă ajute să trec de examenul medical. — Chiar ai făcut asta? Ai luat pastile ca să-ți treci examenul medical? — Nu-ți spun nici da, nici nu. Îți spun numai că toată chestia asta cu inima mea deja trebuia de mult să se întâmple. Și nu pot să mă prefac că n-am știut c-o să se întâmple. Dar acum, că s-a întâmplat, mă enervează ca naiba. Scoase un pufnet enervat. Se uită din nou la monitor, unde bătăile inimii se întețiseră pe ecran. — Și acum, uite, mi-am tulburat inima. Rămaseră amândoi nemișcați pentru câteva clipe, privind monitorul, așteptând să i se potolească puțin inima. Rizzoli nu dăduse niciodată mare atenție bătăilor inimii din propriul piept. Și acum, privind modelul trasat de inima lui Korsak, deveni conștientă și de pulsul ei. Întotdeauna își luase inima de bună, și nu-și făcuse nicio grijă în privința ei, și se întrebă cum ar fi să se agațe de fiecare bătaie, speriată că următoarea s-ar putea să nu mai vină. Că zvâcnirea vieții din pieptul ei ar putea brusc să se oprească. Se uită la Korsak, care zăcea cu privirea lipită de monitor, și se gândi: „Nu e numai nervos, e îngrozit”. Korsak se ridică brusc în șezut, cu mâna zburându-i la piept, cu ochii lărgiți de panică. — Cheamă asistenta! Cheamă asistenta! — Ce? Ce e? — N-auzi alarma? E inima mea… — Korsak, nu e decât pagerul meu. — Poftim? Rizzoli își scoase pagerul de la brâu și-i opri sunetul. Îl îndreptă spre el, să-i vadă ecranul digital cu numărul de telefon. — Vezi? Nu e inima ta. Korsak se prăbuși la loc pe perne.

— Doamne sfinte! Scoate chestia aia de aici. Puteam să fac un infarct. — Pot să folosesc telefonul? Korsak stătea cu mâna apăsată în continuare pe piept, cu întreg corpul moale de ușurare. — Da, da. Nu mă interesează. Rizzoli ridică receptorul și formă. Îi răspunse o voce răgușită și familiară. — Departamentul de Medicină Legală, doctor Isles. — Rizzoli. — Sunt aici cu detectivul Frost și mă uit la un set de radiografii dentare pe calculator. Am verificat lista pe care ne-a trimis-o NCIC cu femeile dispărute în regiunea New England. Fișierul acesta mi-a fost trimis prin e-mail de Poliția Statală Maine. — Ce caz? — E o crimă cu răpire din doi iunie anul acesta. Victima crimei a fost Kenneth Waite, în vârstă de treizeci și șase de ani. Persoana răpită a fost soția lui, Marla Jean, în vârstă de treizeci și patru de ani. Mă uit acum la radiografiile Marlei Jean. — Am găsit-o pe Doamna Rahitică? — Se potrivește, răspunse Isles. Fata ta are acum un nume: Marla Jean Waite. Ne trimit dosarul prin fax chiar acum. — Stai puțin. Ai zis că răpirea și crima au avut loc în Maine? — Într-un oraș numit Blue Hill. Frost a zis c-a fost pe-acolo. E la aproximativ cinci ore cu mașina. — Suspectul nostru are un teritoriu de vânătoare mai mare decât ne-am gândit. — Uite, Frost vrea să-ți zică ceva. Auzi imediat vocea veselă a lui Frost. — Hei, ai mâncat vreodată ruladă de homar? — Poftim? — Putem să găsim ruladă de homar pe drum. Este restaurantul ăsta grozav pe Lincolnville Beach. Dacă pornim de-aici pe la opt mâine-dimineață, ajungem acolo chiar la timp pentru prânz. Cu mașina ta sau cu a mea? — Putem s-o luăm pe-a mea, zise ea, și nu se putu stăpâni să nu adauge: Dean o să vrea probabil să vină cu noi. Urmă o pauză. — OK, rosti Frost în cele din urmă, fără entuziasm. Dacă zici tu. — O să-l sun. Când punea receptorul la loc în furcă, simți privirea lui Korsak asupra ei. — Deci domnul FBI face parte din echipă acum, zise el. Rizzoli îl ignoră și formă numărul de mobil al lui Dean. — Când s-a întâmplat asta? — E pur și simplu o resursă. — Nu așa l-ai considerat înainte. — Am avut ocazia să lucrăm împreună de atunci. — Nu-mi spune. Ai văzut o nouă latură a lui. Îi făcu semn cu mâna lui Korsak să tacă în timp ce suna. Dar Dean nu răspunse. Auzi în schimb un mesaj înregistrat: — Abonatul nu este disponibil în acest moment. Închise telefonul și se uită la Korsak.

— E vreo problemă? — Tu ești cea care pare să aibă o problemă. Ai o pistă nouă, și de-abia aștepți să-l suni pe noul tău amic de la FBI. Ce se întâmplă? — Nu se întâmplă nimic. — Mie nu așa mi se pare. Sângele îi năvăli în obraji. Nu era sinceră cu el, și amândoi o știau. Chiar și numai formând numărul lui Dean, își simțise pulsul accelerând, și știa exact ce însemna acest lucru. Se simțea ca o drogată care tânjește după o nouă doză, incapabilă să se abțină să sune la hotelul lui. Își întoarse spatele către privirea urâcioasă a lui Korsak, și se uită spre fereastră cât timp sună telefonul. — Colonnade. — Faceți-mi vă rog legătura cu un client al dumneavoastră. Se numește Gabriel Dean. — Un minut, vă rog. În timp ce aștepta, își căută în minte cuvintele potrivite pe care să i le spună, tonul potrivit al vocii. Măsurat. Eficient. „O polițistă. Ești o polițistă”. La telefon reveni recepționera hotelului. — Îmi pare rău, dar domnul Dean nu mai stă aici. Rizzoli se încruntă, încleștându-și mai strâns mâna pe receptor. — A lăsat un număr unde să poată fi găsit? — Nu văd trecut niciunul aici. Rizzoli se uită afară pe fereastră, cu ochii dintr-odată orbiți de soarele ce apunea. — Când a plecat? întrebă ea. — Acum o oră.

• DOUĂZECI • Rizzoli închise dosarul ce conținea paginile trimise prin fax de la Poliția Statală Maine și se concentră asupra copacilor pe care îi vedea afară pe geam, la câte o casă albă de fermă ce se zărea din când în când printre copaci. Cititul în mașină o făcea întotdeauna să nu se simtă bine, și detaliile dispariției Marlei Jean Waite nu făceau decât să-i accentueze disconfortul. Prânzul servit la restaurantul de pe drum înrăutățea și mai mult situația. Frost fusese foarte dornic să încerce rulada de homar de la unul dintre restaurantele vagon de la marginea drumului și, deși la momentul respectiv și lui Rizzoli îi plăcuse masa, acum își simțea stomacul întors pe dos de la maioneză. Se uita fix înainte la drum, așteptând să-i treacă greața. O ajuta mult faptul că Frost era un șofer calm și hotărât care nu făcea mișcări neașteptate și avea piciorul stabil pe accelerație. Întotdeauna îi prețuise predictibilitatea, dar acum mai mult ca niciodată, pentru că ea însăși se simțea atât de tulburată. Când se simți mai bine, începu să observe frumusețea naturii din jur. Încă nu intrase niciodată atât de adânc în Maine. Cel mai la nord fusese când avea zece ani, și familia ei se dusese cu mașina într-o vară pe plaja Old Orchard. Își amintea podețul de scânduri și iarmarocul, vata de zahăr albastră și porumbul fiert. Și-și amintea cum intrase în mare și cât de rece era apa, cum o pătrunsese imediat cu răceala ei de gheață până la oase. Continuase însă să înainteze, exact pentru că mama ei o avertizase să nu o facă. — E prea rece pentru tine, Janie, strigase Angela. Hai și stai aici, pe nisipul cald, unde e bine. Și interveniseră și frații ei imediat: — Da, nu te duce, Janie; o să-ți înghețe picioarele tale urâte de găină! Așa că bineînțeles că se dusese, traversând cu înverșunare nisipul până la marea ce se zbătea înspumată, și intrase în apa ce îi tăiase respirația cu răceala ei. Dar nu șocul apei reci și-l amintea după atâția ani; ci mai degrabă privirea arzătoare a fraților ei, care se uitau la ea de pe plajă, strigându-i în zeflemea provocări să meargă chiar mai adânc în răceala aceea ce-i tăia respirația. Așa că mersese înainte ca la marș, și apa i se ridicase la coapse, la brâu, la umeri, și ea se mișca fără șovăire, fără măcar o pauză să se obișnuiască. Se forțase înainte pentru că nu de durere se temea cel mai tare, ci de umilință. Acum plaja Old Orchard era la sute de kilometri în urma lor și priveliștea pe care o vedea din mașină nu semăna deloc cu imaginea statului Maine pe care o reținuse din copilărie. Atât de departe pe coastă, nu mai erau podețe de scânduri și bâlciuri. Vedea în schimb copaci și câmpuri verzi, din când în când câte un sat, fiecare ancorat în jurul unei turle albe de biserică. — Vin pe aici cu Alice în fiecare iulie, zise Frost. — Eu n-am fost niciodată pe aici. — Niciodată? Se uită la ea cu o privire surprinsă ce i se păru enervantă. În privirea aceea se putea citi clar: „Dar pe unde ai fost?” — N-am avut niciun motiv, zise ea. — Familia lui Alice are o cabană în pădure în Little Deer Isle. Stăm acolo. — Ce ciudat! Nu mi-am imaginat niciodată că Alice e tipul de femeie să-i placă în natura

sălbatică. — Oh, îi spun ei cabană. E, de fapt, o casă obișnuită. Cu băi adevărate și apă fierbinte. Alice ar înnebuni dacă ar fi obligată să meargă la toaletă în pădure, râse Frost. — Numai animalele ar trebui să fie obligate să meargă la toaletă în pădure. — Mie-mi place pădurea. Eu aș trăi acolo, dac-aș putea. — Și ai rata toate chestiile palpitante dintr-un oraș mare? Frost clătină din cap. — Să-ți spun de ce nu mi-ar fi dor. De chestiile urâte. Chestiile alea ce te fac să te întrebi ce naiba au oamenii? — Crezi că aici e mai bine? Frost rămase tăcut, cu privirea fixată pe șosea, cu o tapiserie continuă de copaci trecând în viteză pe lângă ferestre. — Nu, zise el într-un târziu. Din moment ce ăsta-i și motivul pentru care am venit aici. Rizzoli se uită la copaci și se gândi: „Și suspectul a venit pe aici. Dominatorul, în căutarea prăzii. Poate a trecut exact pe șoseaua asta, poate s-a uitat exact la copacii aceștia sau s-a oprit să mănânce la restaurantul acela de la marginea autostrăzii”. Nu toți prădătorii se găsesc în orașe. Unii rătăcesc pe drumurile de țară sau prin orășele, prin teritoriul vecinilor de încredere și al ușilor neîncuiate. Oare fusese aici în vacanță sau pur și simplu a dat de o șansă peste care n-a putut trece? Și prădătorii merg în vacanță. Se duc la plimbare cu mașina prin țară și savurează briza mării, ca oricine altcineva. Sunt întru totul oameni. Afară, printre copaci, începu să întrevadă marea și promontoriile de granit, un peisaj sălbatic pe care l-ar fi apreciat mai mult dacă n-ar fi știut că și suspectul fusese pe aici. Frost încetini și se aplecă în față peste volan, studiind șoseaua în față. — Am trecut de drum? — Ce drum? — Trebuia să o luăm la dreapta pe Cranberry Ridge Road. — Eu nu l-am văzut. — Mergem de prea mult timp. Trebuia să apară deja. — Deja am întârziat. — Știu; știu. — Ar trebui să-l sunăm pe Gorman. Să-i spunem că nătărăii de la oraș s-au rătăcit în pădure. Își deschise mobilul și se încruntă când văzu ce slab semnal avea. Crezi că o să-l pot suna așa de departe de oraș? — Stai un pic, zise Frost. Cred că tocmai ne-a surâs norocul. La marginea drumului, la distanță de ei, era oprită o mașină cu număr oficial de Maine. Frost trase pe dreapta lângă ea, și Rizzoli își coborî geamul ca să-i vorbească șoferului. Dar înainte să apuce să se prezinte măcar, șoferul le strigă: — Voi sunteți de la Poliția Boston? — Cum ai ghicit? întrebă ea. — Număr de Massachusetts. M-am gândit c-o să vă rătăciți. Eu sunt detectivul Gorman. — Rizzoli și Frost. Tocmai eram pe punctul să te sunăm să ne spui pe unde s-o luăm. — Nu merg mobilele aici la poalele dealului. E zonă moartă. Haideți după mine sus pe munte. Fără Gorman care să le arate drumul, ar fi trecut cu siguranță pe lângă Cranberry Ridge.

Nu era decât o ulicioară neasfaltată ce trecea printre copaci, având un singur indicator pe un par: FIRE ROAD 24. Mașina trecu hurducându-se peste făgașele drumului, prin tunelul dens de copaci ce ascundea orice priveliște în timp ce urcau dealul, în serpentine. Dintrodată pădurea se termină într-o explozie de lumină, și văzură grădini în terasă și o pajiște verde ce se întindea până la casa imensă din vârful dealului. Priveliștea îl surprinse atât de tare pe Frost, că încetini brusc și amândoi se uitară uluiți. — N-ai fi ghicit niciodată, zise el. Vezi amărâtul ăla de drum de țară și te gândești că duce la o colibă sau o rulotă. Nimic de genul ăsta. — Poate chiar ăsta e scopul drumului așa de amărât. — Ca să țină gunoaiele la distanță? — Da. Atâta că n-a funcționat, nu? Pe când opriră în spatele mașinii lui Gorman, acesta stătea deja pe alee, așteptând să dea mâna cu ei. La fel ca Frost, și el era îmbrăcat în costum, dar nu-i stătea bine pe el, ca și cum ar fi slăbit foarte mult de când îl cumpărase. Și pe față i se citea umbra unei vechi boli, căci avea pielea căzută și pământie. Îi întinse lui Rizzoli un dosar și o casetă video. — Înregistrarea scenei crimei, zise el. Am aranjat să se facă niște copii și după restul dosarelor pentru voi. Câteva sunt în mașina mea – puteți să le luați când plecați. — Doamna doctor Isles o să vă trimită raportul final asupra cadavrului găsit, spuse Rizzoli. — Cauza morții? Rizzoli clătină din cap. — Scheletizat. Nu se poate determina. Gorman oftă și se uită la casă. — Păi, cel puțin, bine că știm unde e acum Marla Jean. Mă înnebunea că nu știam. Nu prea sunt multe de văzut înăuntru, arătă el cu un gest către casă. Au curățat-o. Dar ați vrut s-o vedeți. — Cine locuiește aici acum? întrebă Frost. — Nimeni. De la crimă încoace. — E o casă teribil de frumoasă, să stea așa, goală. — E blocată în probatoriu. Chiar și dac-ar putea-o pune pe piață, ar fi greu de vândut. Urcară treptele până la o verandă unde se adunaseră frunze suflate de vânt și unde ghivece de mușcate ofilite atârnau de pe grinzi. Nimeni nu părea să fi măturat sau udat florile de săptămâni întregi, și deja se lăsase un aer de abandon pe toată casa, ca o pânză de păianjen. — N-am mai fost aici din iulie, zise Gorman, scoțând un inel de chei și căutând-o pe cea potrivită. Nu m-am întors la lucru decât săptămâna trecută, și încerc încă să-mi intru în mână. Ascultați la mine, hepatita îți pălește una în cap de s-o ții minte. Și eu n-am avut decât varianta ușoară, tipul A. Cel puțin n-o să mă omoare… Să vă dau un sfat, continuă el, uitându-se la cei doi vizitatori. Nu mâncați stridii în Mexic. În cele din urmă găsi cheia corectă și descuie ușa. Când intrară, Rizzoli simți miros de vopsea proaspătă și ceară de podele, mirosurile unei case frecate la sânge și dezinfectată. Și apoi abandonată, se gândi ea, uitându-se la formele fantomatice ale mobilelor acoperite cu cearșafuri în living. Podelele de stejar alb sclipeau ca sticla șlefuită. Lumina soarelui pătrundea prin ferestrele înalte, din podea până în tavan. Aici, în vârful muntelui, erau

cocoțați deasupra strânsorii claustrofobice a copacilor, și priveliștile se întindeau până jos, la Blue Hill Bay. Un avion zgâria o dungă aibă pe cerul albastru și dedesubt o barcă brăzda suprafața apei golfului. Rizzoli rămase pentru un moment în fața ferestrei, studiind peisajul pe care îl admirase cu siguranță și Marla Jean Waite. — Vorbește-ne despre oamenii ăștia, zise ea. — Ai citit dosarul pe care vi l-am trimis prin fax? — Da. Dar nu am senzația că știu cine erau. Ce era important pentru ei. — Oare putem ști asta vreodată? Rizzoli se răsuci să se uite la el și fu șocată de nuanța gălbuie a ochilor lui. Lumina soarelui de după-amiază părea să-i scoată în relief culoarea bolnăvicioasă. — Să începem cu Kenneth. Toți sunt banii lui, nu? Gorman încuviință. — Era un dobitoc. — Asta n-am citi în raport. — Nu poți să scrii în rapoarte unele lucruri. Dar asta e părerea generală în oraș în ceea ce-l privește. Știi, avem aici mulți rentieri ca și Kenny. Blue Hill e acum locul la modă pentru refugiații bogătani din Boston. Majoritatea se înțeleg bine cu lumea. Dar din când în când mai dai peste un Kenny Waite, care îți dă mereu peste nas cu „Știi tu cine sunt eu?” Mda, toți știau cine era. Era un om cu bani. — De unde i-au venit? — Bunici. Industria transporturilor, cred. Ce e sigur e că nu i-a câștigat Kenny singur. Dar îi plăcea să-i cheltuiască. Avea o Hinckley frumoasă în port. Și se plimba mereu în viteză de aici la Boston într-un Ferrari roșu. Până și-a pierdut permisul și i-au luat mașina sub sechestru. Prea multe amenzi pentru conducere în stare de ebrietate. Cam asta e tot ce se poate spune despre Kenneth Waite al III-lea, zise el cu un oftat. O grămadă de bani, prea puțină minte. — Ce irosire, spuse Frost. — Ai copii? Frost clătină din cap. — Încă nu. — Dacă vrei să crești niște copii fără niciun rost pe lume, tot ce trebuie să faci e să le lași bani, zise Gorman. — Și Marla Jean? întrebă Rizzoli. Își amintea rămășițele Doamnei Rahitice întinse pe masa de autopsie. Tibiile încovoiate și osul pieptului deformat – dovada scheletică a unei copilării sărace. — Ea n-a fost bogată de la început, nu-i așa? zise ea. Gorman clătină din cap. — A crescut într-un oraș de mineri, din West Virginia. A venit aici să-și găsească o slujbă de vară pe post de chelneriță. Așa l-a întâlnit pe Kenny. Cred că s-a însurat cu ea pentru că era singura care i-a suportat toate tâmpeniile. Dar nu părea să fie o căsnicie fericită. Mai ales după accident. — Accident? — Acum câțiva ani. Kenny conducea, beat turtă ca de obicei. A dat cu mașina într-un copac. El n-a avut nicio zgârietură – așa avea el noroc, nu? Dar Marla Jean a stat în spital trei luni.

— Înseamnă că atunci și-a rupt femurul. — Poftim? — Avea un șurub chirurgical în femur. Și două vertebre fuzionate. Gorman dădu din cap. — Am auzit și eu că șchiopăta. Păcat de ea, că era o femeie frumoasă. „Și pe femeile urâte nu le deranjează să șchiopăteze”, se gândi Rizzoli, dar se stăpâni și nu spuse nimic. Se duse la un perete cu rafturi încastrate și studie o fotografie a celor doi în costume de baie. Stăteau pe o plajă, cu apa turcoaz ajungându-le până la glezne. Femeia era gingașă, aproape ca un copil, cu părul brun căzându-i pe umeri. Și acum e păr de cadavru, nu se putu stăpâni să nu gândească Rizzoli. Bărbatul era blond, cu talia începând deja să i se îngroașe, și mușchii să i se transforme în grăsime. Ceea ce ar fi putut fi un chip atractiv era stricat de o expresie vagă de dispreț. — Căsătoria lor era nefericită? întrebă Rizzoli. — Așa mi-a spus menajera. După accident Marla Jean n-a mai vrut să călătorească așa de mult. Kenny n-o mai putea convinge să meargă decât cel mai departe până la Boston. Dar Kenny era obișnuit să meargă la St. Bart în fiecare ianuarie, așa că pur și simplu o lăsa aici. — Singură? Gorman încuviință. — Simpatic băiat, nu? Avea o menajeră care se ocupa de casă pentru ea. Făcea curat. O ducea la cumpărături, pentru că Marlei Jean nu-i plăcea să conducă. E un loc destul de singuratic aici, dar menajera spunea că Marla Jean părea efectiv mai fericită când Kenny era plecat. Trebuie să recunosc, zise Gorman după o pauză. După ce l-am găsit pe Kenny, mi-a trecut prin minte posibilitatea că… — Că Marla Jean a făcut-o, confirmă Rizzoli. — Asta e întotdeauna prima ipoteză, zise el, scoțându-și o batistă și ștergându-se pe față. Nu vi se pare că e caniculă aici? — E cald. — Nu suport prea bine căldura zilele astea. Încă tot corpul mi-e dat peste cap. Așa pățești dacă mănânci stridii în Mexic. • Trecură prin living, pe lângă formele spectrale ale mobilei acoperite cu cearșafuri, pe lângă un șemineu masiv de piatră cu o legătură de bușteni aranjați ordonat lângă vatră. Combustibil de foc pentru nopțile răcoroase de Maine. Gorman îi conduse într-o zonă a camerei unde podeaua era neacoperită și peretele era de un alb curat, fără niciun ornament. Rizzoli se uită lung la stratul proaspăt de zugrăveală și simți că i se ridică părul pe ceafă și fiori pe șira spinării. Se uită la podea și văzu că stejarul era mai palid aici, rașchetat și dat din nou cu lac. Dar sângele nu se șterge așa de ușor, și dacă ar întuneca încăperea și ar stropi cu luminol, podeaua ar striga încă și acum urma de sânge de pe ea, urmele chimice fiind îmbibate prea adânc în crăpături și în fibra lemnului ca să poată fi vreodată complet șterse. — Aici a fost rezemat Kenny, zise Gorman, arătând peretele văruit din nou. Cu picioarele în fața lui, cu brațele la spate. Încheieturile mâinilor și gleznele legate cu bandă adezivă. O singură tăietură la gât, cu un cuțit de tip Rambo. — N-avea nicio altă rană? întrebă Rizzoli.

— Numai la gât. Ca o execuție. — Urme de pistol cu electroșocuri? Gorman tăcu o secundă. — Știi, era aici de vreo două zile deja când l-a găsit menajera. Două zile calde. Deja nu-i mai arăta prea bine pielea. Ca să nu mai spun că nici nu mirosea prea bine. Ar fi fost foarte ușor să ratăm o urmă de pistol cu electroșocuri. — Ați examinat podeaua la o sursă alternativă de lumină? — Peste tot era sânge aici. Nu știu ce am fi văzut la Luma-lite. Dar totul e pe caseta video cu scena crimei. Se uită prin cameră și văzu televizorul cu aparatul video lângă el. Hai să ne uităm la ea. Ar trebui să găsiți răspunsurile la mai toate întrebările. Rizzoli se duse la televizor, îl porni și puse caseta în lăcașul potrivit. Pe ecran apăru zgomotos canalul de Home Shopping Network, cu un colier de zirconiu de numai 99,95, cu fațetele sclipind la gâtul de lebădă al unui model. — Chestiile astea mă omoară, zise Rizzoli, manevrând cele două telecomenzi diferite. Niciodată n-am învățat cum să le programez. Îi aruncă o privire la Frost. — Hei, nu te uita la mine. Gorman oftă și luă telecomanda. Modelul împodobit cu zirconiu dispăru brusc, înlocuit de imaginea aleii din fața casei familiei Waite. Vântul șuiera în microfon, distorsionând vocea cameramanului care-și spuse numele, detectiv Pardee, ora, data și locul. Era ora 17:00, în 2 iunie, într-o zi vântoasă cu copacii legănându-se. Pardee răsuci camera spre casă și începu să urce treptele, imaginea tremurând pe ecran. Rizzoli văzu mușcatele în floare din ghivece, aceleași mușcate care acum muriseră din cauza neîngrijirii. Se auzi o voce care-l strigă pe Pardee, și ecranul se albi pentru câteva secunde. — Ușa de la intrare a fost găsită descuiată, zise Gorman. Menajera a zis că nu era neobișnuit. Oamenii de pe aici își lasă deseori ușile descuiate. A presupus că e cineva acasă, din moment ce Marla Jean nu merge niciodată nicăieri. A bătut la început, dar n-a răspuns nimeni. Pe ecran apăru brusc o nouă imagine, camera ațintită prin ușa deschisă, direct în living. Asta văzuse menajera când deschisese ușa. Și în același moment o cotropiseră duhoarea și oroarea. — A făcut probabil un singur pas înăuntru, confirmă Gorman. L-a văzut pe Kenny rezemat de perete. Și tot sângele. Nu-și mai amintește să fi văzut mai nimic altceva. Nu voia decât să iasă naibii de aici. A sărit în mașină și a apăsat accelerația așa de tare că a lăsat urme adânci în pietrișul de pe alee. Cameramanul intră în încăpere, măturând imaginea peste mobilă, oprindu-se apoi pe punctul principal de atracție: Kenneth Waite III, îmbrăcat doar în pantaloni scurți, cu capul lăsat pe piept. Primele stadii de descompunere îi umflaseră trăsăturile. Abdomenul plin de gaze i se balonase și fața era atât de umflată, că nu mai semăna a om. Dar nu asupra feței își concentră ea atenția, ci asupra obiectului de o delicatețe nepotrivită, așezat în poala lui. — N-am știut ce să credem despre asta, zise Gorman. Mi s-a părut un fel de artefact simbolic. Așa l-am clasificat. Un fel de a ridiculiza victima. „Uită-te la mine, legat fedeleș, cu ceașca asta prostească de ceai în poală.” Ceva ce i-ar face o soție soțului ei, ca să arate cât de mult îl disprețuiește, zise el și oftă. Dar pe atunci mă gândeam că Marla Jean era criminala.

Camera se întoarse de la cadavru și se îndreptă spre hol. Urmărind pașii criminalului, către dormitorul unde dormiseră Kenny și Marla Jean. Imaginea se mișca precum priveliștea prin hubloul unei nave legănate de hula mării. Camera se opri la fiecare prag de ușă ca să ofere o privire înăuntru. Prima dată o baie, apoi o cameră de oaspeți. Continuă să meargă pe hol și pulsul lui Rizzoli se acceleră. Fără să-și dea seama, se apropiase de televizor, ca și cum nu Pardee, ci ea mergea pe coridorul acela lung. Pe ecran apăru dintr-odată imaginea dormitorului principal. Ferestre cu draperii verzi de damasc. O măsuță de toaletă și un garderob, amândouă vopsite în alb, și ușa băii. Un pat cu așternuturile trase, aproape complet dezgolit. — Au fost surprinși în timp ce dormeau, zise Gorman. Stomacul lui Kenny era aproape gol de mâncare. La momentul morții, nu mâncase de cel puțin opt ore. Rizzoli se apropie și mai tare de televizor, cercetând rapid cu privirea ecranul. Pardee se întoarse înapoi în hol. — Dă înapoi, îi ceru lui Gorman. — De ce? — Dă numai puțin înapoi. La momentul când vedem dormitorul prima dată. Gorman îi dădu telecomanda. — E a ta. Rizzoli apăsă un buton și înregistrarea se derulă cu un vaiet. Pardee era din nou în hol, apropiindu-se de dormitor. Imaginea se duse prima dată la dreapta, trecând încet peste măsuța de toaletă, garderob, ușa băii, apoi se focaliză pe pat. Frost stătea acum lângă ea, căutând același lucru. Rizzoli apăsă pe butonul marcat PAUZĂ. — Nu e aici. — Ce nu e? zise Gorman. — Pijamaua împăturită. N-ați găsit niciuna? îl întrebă, întorcându-se spre el. — Nu știam că trebuia să caut așa ceva. — E parte a semnăturii Dominatorului. Împăturește hainele de noapte ale femeii. Le așază la vedere în dormitor ca simbol al controlului său. — Dacă e el, aici n-a făcut asta. — Tot restul se potrivește. Banda adezivă, ceașca din poală. Poziția bărbatului. — Tot ce-am găsit se vede aici. — Ești sigur că n-a fost mișcat nimic înainte să se filmeze caseta asta? Nu era o întrebare cu tact, și Gorman înțepeni. — Ei, da, presupun că e posibil ca primul polițist la fața locului să fi intrat aici și să se fi hotărât să mute lucrurile care pe unde, numai așa, ca să ne facă ancheta mai interesantă. Frost, mereu diplomat, interveni să netezească penele pe care Rizzoli, ca de multe alte ori, le zburlise cu nepăsare. — Nu putem spune că individul ăsta are o listă de sarcini. Se pare că de data asta și-a schimbat puțin procedura. — Dacă e același individ, zise Gorman. Rizzoli se răsuci iar spre televizor și se mai uită o dată la peretele de care murise rezemat Kenny și unde se umflase încet la căldură. Se gândi la familiile Yeager și Ghent, la banda adezivă și la victimele adormite, la țesătura de detalii cu atât de multe fire ce lega aceste cazuri atât de strâns unul de altul.

„Dar aici, în casa asta, Dominatorul a sărit peste un pas. Nu a mai împăturit pijamaua. Pentru că nu era încă în echipă cu Hoyt.” Își aminti după-amiaza petrecută în casa Yeager, cum încremenise uitându-se la cămașa de noapte a lui Gail Yeager, și își aminti senzația înfiorătoare de familiaritate. „Numai de la cei doi Yeager și-au început Chirurgul și Dominatorul alianța. Aceea a fost ziua când m-au atras și pe mine în joc, cu o cămașă de noapte împăturită. Chiar și din închisoare, Warren Hoyt a reușit să-mi trimită cartea lui de vizită.” Se uită la Gorman, care se așezase pe un fotoliu acoperit cu un cearșaf și-și ștergea din nou transpirația de pe față. Întâlnirea aceasta îl sleise deja de puteri și se ofilea văzând cu ochii. — N-ați identificat niciun suspect? întrebă ea. — Niciunul de care să putem agăța măcar un scai. Și asta după patru, cinci sute de interviuri. — Și cei doi Waite, din câte știi, nu îi cunoșteau nici pe cei doi Yeager, nici pe Ghent? — Numele astea n-au apărut niciodată în anchetă. Știți ce, o să primiți copii după toate actele noastre într-o zi, două. Puteți să verificați atunci tot ce avem. Ar trebui să verificați și la FBI, adăugă el, împăturindu-și batista și vârând-o la loc în buzunarul de la haină. Să vedeți dacă n-au și ei ceva de adăugat. Rizzoli încremeni. — La FBI? — Am trimis un raport VICAP chiar la început. A apărut un agent de la Biroul lor de psihologie comportamentală. A stat câteva săptămâni pe aici, monitorizând ancheta, apoi s-a dus înapoi la Washington. N-am auzit nimic de la el de atunci. Rizzoli și Frost se uitară unul la altul. În ochii lui se reflecta exact uimirea pe care o simțea și ea. Gorman se ridică încet din fotoliu și își scoase cheile, un indiciu că ar vrea să încheie întrevederea. De-abia când se îndreptau spre ușă, își găsi Rizzoli în sfârșit glasul să pună întrebarea evidentă. Deși nu voia deloc să audă răspunsul. — Agentul FBI care a venit aici? zise ea. Îți amintești cum îl chema? Gorman se opri în pragul ușii, cu hainele prea mari atârnând pe corpul său uscățiv. — Da. Îl chema Gabriel Dean.

• DOUĂZECI ȘI UNU • Rizzoli conduse fără oprire toată după-amiaza și mult după ce se întunecase, cu privirea ațintită pe autostrada întunecată, cu mintea asupra lui Gabriel Dean. Frost ațipise lângă ea, și acum era singură cu gândurile și cu furia ei. Ce altceva ascunsese Dean de ea, se întrebă. Ce alte informații ținuse numai pentru el, în timp ce se uita la ea orbecăind după răspunsuri? Chiar de la început, acesta fusese cu câțiva pași înaintea ei. Primul care îl găsise pe gardianul mort în cimitir. Primul care observase cadavrul Karennei Ghent pe piatra de mormânt. Primul care sugerase analizarea imediată a materiei seminale găsite la autopsia lui Gail Yeager. El știuse deja, înaintea tuturor, că vor descoperi spermă mobilă. Pentru că îl întâlnise deja pe Dominator. Dar ceea ce Dean nu anticipase era faptul că Dominatorul își va lua un partener. „Atunci a apărut Dean la apartamentul meu. Prima dată când s-a interesat de mine. Pentru că aveam ceva ce-i trebuia lui, ceva ce avea nevoie. Eu am fost ghidul lui în mintea lui Warren Hoyt.” Lângă ea, Frost fornăi în somn. Rizzoli îi aruncă o privire și-i văzu gura căscată, imaginea inocenței nepăzite. De când îl cunoștea, niciodată nu văzuse vreo latură întunecată la Barry Frost. Dar înșelătoria lui Dean o zguduise atât de profund, încât acum, uitându-se la Frost, se întrebă cu ce anume o înșelase și el. Ce cruzimi ascundea și el de ochii lumii? Se făcuse aproape nouă când intră în sfârșit în apartamentul ei. Ca întotdeauna, se opri să se asigure de încuietorile de la ușă, dar de data asta era cuprinsă de furie, nu de frică, în timp ce punea lanțul și răsucea încuietorile. O închise și pe ultima cu violență și se duse direct în dormitor, fără să se mai oprească pentru ritualurile ei obișnuite de verificare a closetelor și a fiecărei camere. Trădarea lui Dean îi alungase temporar din minte orice gând la Warren Hoyt. Își desfăcu tocul pistolului, puse arma în sertarul noptierei și trânti sertarul închis. Se întoarse apoi și se privi în oglinda garderobului, dezgustată de ceea ce văzu. Părul încâlcit ca al Meduzei. Privirea rănită. Chipul unei femei care lăsase atracția față de un bărbat să o orbească în fața evidenței. Sunetul telefonului o făcu să tresară. Se uită la ecranul telefonului, unde era identitatea celui care suna: WASHINGTON D.C. Telefonul sună de două, trei ori, în timp ce Rizzoli încerca să stăvilească vârtejul de sentimente. Când în sfârșit răspunse, vocea îi era rece și seacă: — Rizzoli. — Am înțeles că ai încercat să dai de mine, zise Dean. Rizzoli își închise ochii. — Ești în Washington, spuse ea. Deși încercase să-și ascundă ostilitatea din voce, cuvintele răsunară ca o acuzație. — Am fost chemat înapoi aseară. Îmi pare rău că n-am apucat să vorbim înainte de a pleca. — Și ce mi-ai fi spus? Adevărul, pentru variație? — Trebuie să înțelegi, acesta e un caz foarte sensibil. — Și de aceea nu mi-ai spus nimic despre Marla Jean Waite? — Nu a fost imediat vital pentru partea ta de anchetă.

— Cine naiba te crezi să hotărăști așa ceva? Oh, stai puțin! Am uitat. Tu ești nenorocitul de FBI! — Jane, rosti el încet. Vreau să vii în Washington. Rizzoli tăcu, surprinsă de schimbarea bruscă a subiectului. — De ce? — Pentru că nu putem vorbi despre asta la telefon. — Te aștepți să sar într-un avion fără să știu de ce? — Nu ți-aș cere așa ceva dacă n-aș ști că e necesar. Am aranjat deja cu locotenentul Marquette, prin comisar. Te va suna cineva să-ți spună aranjamentele. — Stai. Nu înțeleg… — O să înțelegi. Când ajungi aici. Se întrerupse legătura. Așeză încet receptorul în furcă. Rămase apoi uitându-se la telefon, nevenindu-i să creadă ceea ce auzise. Când sună din nou, ridică imediat. — Doamna detectiv Jane Rizzoli? se auzi o voce de femeie. — Eu sunt. — Vă sun în legătură cu aranjamentele pentru călătoria la Washington de mâine. Am reușit să vă rezerv un loc pe US Airways, zborul 652.1, cu decolarea din Boston la ora 12:00 și aterizarea la Washington la 12:36. Este convenabil? — O secundă. Rizzoli își luă pixul și carnetul și-și notă informațiile de zbor. Da, e bine. — Reîntoarcerea la Boston va fi joi, cu zborul US Airways 6406, care decolează din Washington la 9:30, și aterizează la Boston la 10:53. — Rămân acolo peste noapte? — Așa a cerut domnul agent Dean. V-am făcut rezervare la hotelul Watergate, bineînțeles, dacă nu preferați un alt hotel. — Nu. La… ăă… Watergate e bine. — Veți fi luată de o limuzină de acasă mâine la zece, și vă va duce la aeroport. Și la sosirea din D.C. veți fi așteptată de o limuzină. Îmi spuneți vă rog numărul dumneavoastră de fax? Câteva momente mai târziu, Rizzoli primi un fax. Se așeză pe pat și se uită la itinerarul tipărit ordonat, buimăcită de viteza cu care se derulau evenimentele. În momentul acela, mai mult ca orice, își dorea să discute cu Thomas Moore, să-i ceară un sfat. Se întinse spre telefon, apoi îl puse încet la loc. Prudența lui Dean o speriase pe de-a-ntregul, și nu avea încredere în siguranța propriei linii telefonice. Dintr-odată îi veni în minte gândul că nu-și îndeplinise ritualul de fiecare seară de a-și verifica apartamentul. Acum se simțea obsedată să-și confirme faptul că fortăreața ei era sigură. Luă pistolul din sertarul noptierei. Apoi, așa cum făcuse în fiecare seară de un an de zile, se duse din cameră în cameră, căutând monștri. Dragă doamnă doctor O’Donnell, În ultima scrisoare m-ai întrebat care a fost momentul când mi-am dat seama că sunt diferit de toți ceilalți. Ca să fiu cinstit, nu sunt sigur că sunt diferit. Cred că pur și simplu sunt mai cinstit, mai conștient. În contact mai profund cu aceleași impulsuri primitive care ne șoptesc

tuturor. Sunt sigur că și dumneata auzi aceste șoapte, acele imagini interzise care îți trec uneori prin minte ca fulgerele, iluminând pentru o singură clipă peisajul sângeros al subconștientului celui mai întunecat. Sau te plimbi prin pădure și vezi o pasăre cu penaj sclipitor și neobișnuit, și primul impuls, înainte ca cizma cu toc înalt a moralității superioare să îl zdrobească, este să o vânezi. Să o omori. Este un instinct predeterminat în ADN-ul nostru. Toți suntem vânători, căliți în focul erelor sângeroase ale naturii. În asta, nu sunt cu nimic diferit de dumneata sau de oricine altcineva, și mi se pare extrem de amuzant cât de mulți psihologi și psihiatri au trecut ca la paradă prin viața mea în aceste ultime douăsprezece luni, încercând să mă înțeleagă, scotocind prin copilăria mea, ca și cum undeva în trecutul meu ar fi existat un moment, un incident care să mă fi transformat în creatura care sunt acum. Mă tem că i-am dezamăgit pe toți, pentru că nu a existat un asemenea moment definitoriu. Mai degrabă le-am întors întrebările către ei. I-am întrebat în schimb de ce cred că ei sunt diferiți într-un fel de mine? Cu siguranță și ei au avut viziuni de care le e rușine, imagini care i-au oripilat, imagini pe care nu le pot nega? Îi privesc amuzat cum neagă acest lucru. Mă mint, așa cum se mint și pe ei înșiși, dar le văd incertitudinea din ochi. Îmi place să-i împing până la limită, să-i forțez să se uite în adâncul prăpastiei, în puțul întunecat al fanteziilor lor. Singura diferență dintre mine și ei este că eu nu sunt nici rușinat, nici oripilat de ale mele. Dar eu sunt cel clasificat bolnav. Eu sunt cel care trebuie analizat. Așa că le spun tot ceea ce vor în secret să audă, toate lucrurile care știu că-i vor fascina. Pe parcursul vizitei lor de o oră, le satisfac curiozitatea, pentru că acesta e motivul real pentru care vin să mă vadă. Nimeni altcineva nu-i va duce în asemenea teritorii interzise. Chiar în timp ce-mi alcătuiesc profilul psihologic, le fac și eu lor la rândul meu un profil, cântărindu-le apetitul pentru sânge. În timp ce le vorbesc, le privesc fețele ca să văd semnele ce le indică excitarea. Pupilele dilatate. Aplecarea în față a gâtului. Obrajii îmbujorați, respirația oprită. Le povestesc despre vizita mea din San Gimignano, un oraș cocoțat pe colinele curgătoare ale Toscanei. Plimbându-mă printre magazinele de suvenire și cafenelele în aer liber, am întâlnit un muzeu dedicat în întregime subiectului torturii. Exact stilul meu, după cum știi. E întunecos înăuntru, lumina slabă voind să reproducă atmosfera carcerei medievale. Întunericul ascunde de asemenea expresiile turiștilor, scutindu-i de rușinea de a dezvălui cu câtă dorință se uită de fapt la exponate. Un exponat în particular atrage atenția tuturor: un instrument venețian, datând din secolul al șaptesprezecelea, ce avea scopul de a pedepsi femeile condamnate pentru relații sexuale cu Satana. Făcut din fier și având forma unei pere, este vârât în vaginul acuzatei nenorocite. Cu fiecare răsucire de șurub, para se extinde, până când cavitatea se sfâșie cu rezultate fatale. Para vaginală este numai unul într-un șir de instrumente antice ce aveau scopul de a mutila sânii și genitalele în numele sfintei biserici, care nu putea suporta puterea sexuală a femeilor. Descriu aceste instrumente complet prozaic doctorilor mei, care majoritatea nu au vizitat niciodată un asemenea muzeu și fără îndoială ar fi jenați să recunoască orice dorință de a vedea unul. Dar în timp ce le spun despre cleștii cu patru gheare pentru smulgerea sânilor și centurile de castitate mutilatoare, le privesc ochii. Căutând sub repulsia și oroarea de la suprafață, să văd

curentul subteran de excitare. De dorință. Și da, toți vor să audă detaliile. Când avionul ateriză, Rizzoli închise dosarul cu scrisoarea lui Warren Hoyt și se uită afară pe fereastră. Văzu cerul cenușiu, greu de ploaie, și transpirația sclipind pe fețele muncitorilor de pe pista de aterizare. Însemna că afară era ca o saună, dar de-abia aștepta căldura, pentru că vorbele lui Hoyt o înghețaseră profund. În limuzina ce o ducea la hotel, se uită prin geamurile fumurii la orașul pe care nu-l vizitase decât de două ori până atunci, ultima dată pentru o conferință între diferitele agenții la sediul FBI din Hoover Building. În timpul acelei vizite, ajunsese noaptea, și își amintea cât de impresionată fusese de priveliștea punctelor de atracție turistică, inundate de lumina reflectoarelor. Își amintea o săptămână care trecuse din petrecere în petrecere și cum încercase să țină pasul cu bărbații la fiecare bere și banc de prost gust. Cum alcoolul, hormonii și orașul străin se combinaseră pentru a rezulta într-o noapte de sex disperat cu un coleg la conferință, un polițist din Providence – bineînțeles, căsătorit. Asta însemna Washington pentru ea: orașul regretelor și al cearșafurilor pătate. Orașul care o învățase că nu era imună la tentațiile unui clișeu de proastă calitate. Că, deși se putea crede egala oricărui bărbat, când venea vorba de dimineața de după aceea, ea era cea care se simțea vulnerabilă. Așteptând la rând la recepția hotelului Watergate, se uită la blonda stilată din fața ei. Păr perfect, pantofi roșii cu tocuri înalte până la cer. O femeie care părea într-adevăr să se potrivească hotelului Watergate. Rizzoli era dureros de conștientă de pantofii ei albaștriînchis scâlciați și butucănoși. Pantofi de polițistă, cu care să mergi pe jos, și încă mult. Nu avea însă nevoie de nicio justificare, se gândi ea. „Asta sunt eu; asta sunt ceea ce sunt.” Fata din Revere care vânează monștri. Vânătorii nu poartă pantofi cu toc. — Pot să vă ajut, doamnă? o întrebă un recepționer. Rizzoli își puse poșeta pe masa înaltă de recepție. — Ar trebui să fie o rezervare, Rizzoli. — Da, avem numele chiar aici. Aveți și un mesaj de la un domn Dean. Întâlnirea este programată la ora trei și jumătate. — Întâlnirea? Recepționerul își ridică privirea de pe ecranul calculatorului. — N-ați știut nimic despre asta? — Presupun că am aflat acum. A dat și o adresă? — Nu, doamnă. Dar vă va aștepta o mașină la ora trei. Se pare că s-a aranjat deja totul pentru dumneavoastră, zise el cu un zâmbet, înmânându-i cheia. • Norii negri mânjeau cerul, și electricitatea furtunii ce se apropia îi ridică părul pe brațe. Rizzoli era în fața hotelului, transpirând în aerul încărcat de ploaie, așteptând să vină limuzina. Dar lângă ea opri un Volvo albastru-închis. Se uită pe geamul pasagerului și-l văzu pe Gabriel Dean la volan. Auzi ușa deblocându-se și se așeză pe scaunul de lângă el. Nu se așteptase să-l vadă așa de repede, și se simți nepregătită. Înciudată că părea atât de calm și de controlat, când ea era încă dezorientată de călătoria de dimineață. — Bine ai venit în Washington, Jane, zise el. Cum ai călătorit?

— Destul de bine. Aș putea să mă obișnuiesc cu mersul în limuzine. — Și camera? — Mult mai bună decât cu ce sunt obișnuită eu. O umbră de zâmbet îi flutură pe buzele lui Dean și își întoarse atenția asupra condusului. — Deci nu e totul o tortură pentru tine. — Am spus eu că e? — Nu pari deosebit de încântată să fii aici. — Aș fi mult mai încântată dacă aș ști de ce sunt aici. — O să fie clar când ajungem. Rizzoli se uită la numele străzilor și realiză că se îndreptau spre nord-vest, în direcția opusă sediului FBI. — Nu mergem la Hoover Building? — Nu. În Georgetown. Vrea să te întâlnească acasă la el. — Cine? — Domnul senator Conway, răspunse Dean, aruncându-i o privire. Nu ești înarmată, nu? — Pistolul mi-e încă în valiză. — Bine. Domnul senator nu permite prezența armelor în casa lui. — Probleme de securitate? — Pace mintală. A fost în Vietnam. Nu are nevoie să mai vadă și alte arme. Pe parbriz începură să picure primii stropi de ploaie. Rizzoli oftă. — Aș vrea să pot spune și eu asta. • Biroul senatorului Conway era mobilat în lemn întunecat și piele – o cameră de bărbat, cu o colecție masculină de artefacte, se gândi Rizzoli, observând șirul de săbii japoneze agățate pe perete. Proprietarul cărunt al acestei colecții o întâmpină cu o strângere caldă de mână și o voce liniștită, dar ochii cenușii erau direcți ca niște raze laser, și îl simți cântărind-o deschis din priviri. Îi îndură cercetarea, doar pentru că înțelegea că nu se va întâmpla nimic dacă nu era satisfăcut de ceea ce vedea. Și ceea ce văzu era o femeie care îl înfruntă la fel de direct. O femeie căreia nu-i păsa prea mult de subtilitățile politicii, dar căreia îi păsa enorm de mult de adevăr. — Te rog, ia loc, doamnă detectiv, o îndemnă el. Știu că tocmai ai sosit de la Boston. Probabil ai nevoie de timp să te obișnuiești. O secretară aduse o tavă cu cafea și cești de porțelan. Rizzoli își ținu nerăbdarea în frâu cât timp se servi cafeaua, împreună cu zahărul și laptele aferente. În cele din urmă secretara se retrase, închizând ușa în spatele ei. Conway își așeză ceașca neatinsă pe masă. Nu o dorise, de fapt, și acum, că ceremonia se terminase, își concentră toată atenția asupra ei. — Mă bucur c-ai venit. — Nu prea cred că am avut prea mult de ales. Franchețea ei îl făcu să zâmbească. Deși Conway respecta toate politețurile sociale, ca strângerile de mână și ospitalitatea, Rizzoli bănuia că, la fel ca majoritatea celor nativi din New England, și el prețuia discuțiile directe, la fel ca ea. — Să trecem atunci direct la subiect? Rizzoli își așeză și ea ceașca pe masă. — Asta aș prefera.

Dean se ridică în picioare și se duse la birou. Aduse o mapă groasă la canapeaua și fotoliile unde stăteau și scoase o fotografie, pe care o așeză în fața ei pe măsuța de cafea. — 25 iunie 1999, zise el. Rizzoli se uită lung la imaginea unui bărbat bărbos care stătea prăbușit într-o parte, pe fundalul unui zid văruit alb stropit cu sânge. Era îmbrăcat în pantaloni negri și o cămașă albă ruptă. Avea picioarele goale. În poală avea o ceașcă de porțelan cu farfurioară. Era încă zguduită, chinuindu-se să proceseze imaginea, când Dean așeză încă o fotografie lângă ea. — 15 iulie 1999, zise el. Și acum victima era un bărbat, de data aceasta proaspăt bărbierit. Și el murise rezemat de un perete stropit de sânge. Dean așeză pe masă fotografia unui al treilea bărbat. Dar acesta era umflat, cu burta tensionată de gazele în expansiune ale descompunerii. — 12 septembrie, rosti el. Același an. Rizzoli privea încremenită această galerie de morți, aranjată atât de ordonat pe masa de lemn de cireș. O mărturie a ororii situată nepotrivit în mijlocul rânduielii civilizate a ceștilor de cafea și a lingurițelor. Dean și Conway așteptară în liniște, și ea ridică fiecare fotografie pe rând, forțându-se să asimileze toate detaliile ce făceau fiecare caz unic. Dar toate erau variațiuni pe aceeași temă, pe care o văzuse interpretată în casele Yeager și Ghent. Martorul tăcut. Înfrânt, forțat să privească spectacolul insuportabil. — Și femeile? întrebă ea. Trebuie să fi fost și femei acolo. Dean încuviință. — Una dintre ele a fost identificată clar. Soția din cazul numărul trei. A fost găsită parțial îngropată în pădure la aproximativ o săptămână după ce a fost făcută fotografia asta. — Cauza morții? — Strangulare. — Atac sexual post-mortem? — S-a găsit materie seminală proaspătă în cadavrul ei. Rizzoli trase aer adânc în piept. — Și celelalte două femei? întrebă ea încet. — Din cauza stării avansate de descompunere, nu li s-a putut confirma identitatea. — Dar ați avut cadavre? — Da. — De ce nu le-ați putut identifica? — Pentru că am avut de-a face cu mai mult de două cadavre. Mult, mult mai multe. Rizzoli își ridică privirea și se trezi uitându-se direct în ochii lui Dean. Oare se uitase la ea tot acest timp, așteptându-i reacția uluită? Ca răspuns la întrebarea ei nerostită, Dean îi mai dădu trei dosare. Deschise primul dosar și găsi raportul de autopsie al unuia dintre bărbații victimă. Automat întoarse la ultima pagină și citi concluziile. Cauza decesului: hemoragie masivă din cauza unei răni prin tăiere, o secționare completă a arterei carotide stângi și a venei jugulare stângi.

„Dominatorul, se gândi ea. El l-a ucis.” Lăsă paginile să se întoarcă singure la loc. Dintr-odată se trezi holbându-se la prima pagină a raportului. La un detaliu pe care nu-l observase din graba de a citi concluziile. Era în al doilea paragraf: „Autopsie efectuată în 16 iulie 1999, ora 22:15, în unitatea mobilă situată în Gjakove, Kosovo”. Luă următoarele două rapoarte de autopsie și se uită imediat la locul autopsiilor. Peje, Kosovo. Djakovica, Kosovo. — Autopsiile au fost efectuate pe teren, zise Dean. Uneori în condiții primitive. În corturi și la lumina lanternelor. Fără apă curentă. Și erau atât de multe cadavre de verificat, că am fost pur și simplu copleșiți. — Acestea au fost anchete de crime de război, spuse ea. Dean încuviință. — Am fost în prima echipă FBI care a ajuns acolo în iunie 1999. Ne-am dus acolo la cererea Tribunalului Internațional pentru fosta Iugoslavie. ICTY pe scurt. Am fost trimiși șaizeci și cinci de agenți în acea primă misiune. Am primit sarcina de a localiza și păstra dovezile despre una dintre cele mai mari crime de război din istorie. Am prelevat probe balistice de la locurile masacrelor. Am exhumat și efectuat autopsii la peste o sută de victime albaneze, și probabil au existat mai multe sute pe care nu le-am găsit. Și tot timpul cât am fost acolo, crimele au continuat. — Omoruri din răzbunare, rosti Conway. Complet previzibile, având în vedere contextul acelui război. Sau al oricărui război, de fapt. Atât eu, cât și agentul Dean am fost în marină. Eu am fost în Vietnam, și agentul Dean în Războiul din Golf. Am văzut lucruri despre care nu ne putem forța să vorbim, lucruri care ne fac să ne punem întrebări de ce ne considerăm noi, oamenii, superiori animalelor. În timpul războiului, sârbii i-au omorât pe albanezi, și după război, KLA-ul albanez a omorât civili sârbi. Amândouă părțile au enorm de mult sânge vărsat pe mâini. — Asta am crezut la început că sunt și aceste crime, zise Dean, arătând fotografiile de la scenele crimelor de pe măsuța de cafea. Omoruri din răzbunare de după război. Nu era misiunea noastră să ne ocupăm de crimele în curs de desfășurare. Noi am fost trimiși acolo doar la cererea Tribunalului, pentru procesarea dovezilor crimelor de război. Nu acestea. — Și totuși le-ați procesat, afirmă Rizzoli, uitându-se la antetul FBI de pe raportul de autopsie. De ce? — Pentru că le-am recunoscut drept ceea ce erau, răspunse Dean. Aceste crime nu erau bazate pe etnie. Doi dintre bărbați erau albanezi; unul era sârb. Dar toți aveau ceva în comun. Erau însurați cu soții tinere. Soții atractive, care au fost răpite de acasă. La al treilea atac, am recunoscut deja semnătura ucigașului. Știam deja cu ce aveam de-a face. Dar aceste cazuri au căzut sub jurisdicția sistemului judiciar local, nu al ICTY, care ne adusese pe noi acolo. — Și ce s-a făcut atunci? întrebă ea. — Într-un cuvânt? Nimic. Nu s-a făcut nicio arestare, pentru că nu s-a identificat niciodată niciun suspect. — Bineînțeles că a avut loc o anchetă, interveni Conway. Dar gândește-te la situația de acolo, doamnă detectiv. Mii de morți în război îngropați în peste 150 de gropi comune. Trupele străine de menținere a păcii se chinuiau din greu să facă ordine. Grupe înarmate de bandiți rătăceau prin satele bombardate, căutând orice pretext pentru a ucide. Și chiar

populația civilă avea multe conturi vechi de reglat. Era ca în Vestul sălbatic acolo, cu lupte cu arme de foc izbucnind din cauza drogurilor, a neînțelegerilor de familie sau a răzbunărilor personale. Și aproape întotdeauna, aceste crime erau puse pe seama tensiunilor etnice. Cum să deosebești o crimă de alta? Erau așa de multe. — Pentru un ucigaș în serie, era raiul pe pământ, zise Dean.

• DOUĂZECI ȘI DOI • Rizzoli se uită la Dean. Nu fusese surprinsă să audă că fusese în armată. Își dăduse deja seama de asta din ținuta lui, din aerul lui de comandant. Evident știa totul despre zonele de război și era familiar cu scenariul pe care-l puneau întotdeauna în scenă soldații cotropitori. Umilirea dușmanului. Luarea în stăpânire. — Subiectul nostru a fost în Kosovo, zise ea. — E tipul de loc unde ar prospera, afirmă Conway. Unde moartea violentă este o parte a vieții de zi cu zi. Un ucigaș poate merge într-un asemenea loc, comite atrocități, și apoi să plece de acolo fără să observe cineva vreo diferență. Nu se poate ști câte crime sunt considerate simple acte de război. — Deci se poate să avem de-a face cu un imigrant recent, zise Rizzoli. Un refugiat din Kosovo. — Asta e una dintre posibilități, fu de acord Dean. — O posibilitate despre care tu ai știut de la început. — Da. Răspunsul veni fără cea mai mică șovăială. — Mi-ai ascuns informații vitale. Ai stat comod și ne-ai privit pe noi, proștii de polițiști, învârtindu-ne în cerc. — V-am permis să ajungeți la propriile concluzii. — Da, dar fără să avem toate informațiile pertinente pentru caz. Asta ar fi putut schimba situația, zise ea, arătând spre fotografii. Dean și Conway se uitară unul la celălalt. — Mă tem că mai sunt și alte lucruri pe care nu ți le-am spus, spuse Conway. — Alte lucruri? Dean scoase din dosar încă o fotografie de la scena crimei. Deși Rizzoli se considerase pregătită să se confrunte cu această a patra imagine, impactul fotografiei o izbi cu o forță viscerală. Văzu un bărbat tânăr și blond cu o mustață subțire. Era mai degrabă fibros decât musculos, pieptul îi era o cutie osoasă de coaste și umerii subțiri îi ieșeau în afară albi și cioturoși. Se vedea foarte clar expresia omului înainte de a muri, mușchii feței înghețați într-o grimasă de oroare. — Victima aceasta a fost găsită anul trecut în 29 octombrie, zise Dean. Trupul soției nu a fost găsit niciodată. Rizzoli înghiți și-și întoarse privirea de la fața victimei. — Tot în Kosovo? — Nu. Fayetteville, Carolina de Nord. Uluită, își ridică privirea spre el. Îi menținu apoi privirea în timp ce-și simțea fața arzând de furie. — De câți alții nu mi-ai spus? Câte afurisite de cazuri sunt de fapt? — Numai despre astea știm noi. — Vrei să spui că poate mai sunt și altele? — Se poate. Dar nu avem acces la acea informație. Rizzoli se uită la el neîncrezătoare. — FBI-ul nu are acces?

— Agentul Dean vrea să spună că e posibil să existe cazuri în afara jurisdicției noastre, interveni Conway. Țări ce nu au baze de date disponibile despre crime. Amintește-ți că e vorba despre zone de război. Teritorii de haos politic. Exact locurile care-l atrag probabil pe subiectul nostru. Locuri unde se simte probabil ca acasă. „Un ucigaș care se mișcă liber peste oceane. Care are un teritoriu de vânătoare ce nu ține seama de granițe.” Se gândi la tot ce aflase despre Dominator. La viteza cu care-și imobilizase victimele. Dorința lui de a avea contact cu morții. Faptul că folosea un cuțit tip Rambo. Și fibrele de parașută – verde murdar. Simți privirea celor doi bărbați în timp ce analiza ceea ce tocmai îi zisese Conway. O testau, să vadă dacă se va ridica la înălțimea așteptărilor lor. Se uită la ultima fotografie de pe măsuța de cafea. — Ați zis că atacul ăsta a fost în Fayetteville. — Da, zise Dean. — Este o bază militară în zona aceea. Nu-i așa? — Fort Bragg. Aproximativ cincisprezece kilometri de Fayetteville. — Câți soldați sunt staționați acolo? — În jur de patruzeci și unu de mii în serviciul activ. Acolo e Corpul Aviatic 18, Divizia Aviatică 82 și Comandamentul Operațiunilor Speciale ale Armatei. Faptul că Dean îi răspunsese fără ezitare îi spunea că și el considerase această informație relevantă. Informație pe care o știa pe de rost. — De aceea nu mi-ai spus nimic, nu? Avem de-a face cu un om cu pregătire militară. O persoană plătită să ucidă. — Nici noi n-am fost informați, la fel ca tine, zise Dean. Se aplecă în față, apropiindu-se atât de tare de ea, că nu se mai putea concentra decât asupra lui. Conway și orice altceva din cameră pieri din câmpul ei vizual. — Când am primit raportul VICAP, completat de Poliția Fayetteville, am crezut că sunt în Kosovo din nou. Ucigașul aproape ar fi putut să-și semneze numele, atât de distinctivă era scena crimei. Poziția victimei bărbat. Tipul de cuțit folosit în lovitura de grație. Ceașca sau paharul plasate în poala victimei. Răpirea soției. Am luat imediat un avion către Fayetteville și am stat două săptămâni cu autoritățile locale, ajutându-i în anchetă. N-a fost identificat niciun suspect. — De ce n-ai putut să-mi spui asta până acum? întrebă ea. — Din cauza a ceea ce e posibil să fie subiectul acesta. — Nu-mi pasă dacă e general de patru stele. Aveam dreptul să știu despre cazul din Fayetteville. — Dacă ar fi fost esențial pentru identificarea unui suspect din Boston, ți-aș fi spus. — Ai zis că sunt patruzeci și unu de mii de soldați în serviciul activ la Fort Bragg. — Da. — Câți dintre aceștia au fost în Kosovo? Presupun că ai pus deja această întrebare. Dean încuviință. — Am cerut o listă de la Pentagon cu toți soldații care au fost prezenți la locurile și la datele crimelor. Dominatorul nu e pe lista aceea. Foarte puțini dintre acei soldați locuiesc acum în New England și niciunul dintre ei nu putea fi omul nostru. — Și vrei să am încredere că-mi spui adevărul? — Da.

Rizzoli râse. — Asta cere o extrem de mare dovadă de încredere. — Amândoi dăm dovadă de o extrem de mare încredere, Jane. Eu pun pariu că pot avea încredere în tine. — Să ai încredere în mine în legătură cu ce? Până acum, nu mi-ai spus nimic care să justifice atâtea secrete. În tăcerea ce urmă, Dean îi aruncă o privire lui Conway, care înclină aproape imperceptibil din cap. Prin această comunicare fără cuvinte, cei doi se puseră de acord să-i ofere o piesă vitală din puzzle. — Ai auzit vreodată de „scufundarea oilor”, doamnă detectiv? zise Conway. — Să înțeleg că n-are nimic de-a face cu oile adevărate? Conway zâmbi. — Nu, nimic. E o expresie familiară în armată. Se referă la obiceiul celor de la CIA de a împrumuta ocazional soldați de operațiuni speciale pentru anumite misiuni. S-a întâmplat în Nicaragua și Afganistan, când grupul de operațiuni speciale ale CIA – și anume SOG – a avut nevoie de niște oameni în plus. În Nicaragua „oile scufundate” au fost agenți SEAL care au pus mine în porturi. În Afganistan, „oile scufundate” au fost Berete Verzi, pentru a-i instrui pe mujahedini. Cât timp lucrează pentru CIA, soldații aceștia devin, efectiv, ofițeri de caz CIA. Ies din registrele de personal ale Pentagonului. Armata nu mai are nicio consemnare a activităților lor. Rizzoli se uită la Dean. — Și atunci lista pe care ți-a dat-o Pentagonul… Numele soldaților din Fayetteville care au fost în Kosovo… — Lista a fost incompletă, zise el. — Cât de incompletă? Câte nume nu apăreau? — Nu știu. — Ai întrebat la CIA? — În momentul acela m-am lovit de uși închise. — Nu au vrut să-ți dea nume? — Nu sunt obligați, răspunse Conway. Dacă subiectul vostru a fost implicat în operațiuni secrete în străinătate, nu se va recunoaște oficial niciodată. — Nici dacă băiatul lor omoară oameni nevinovați acasă? — Mai ales dacă omoară oameni nevinovați acasă, replică Dean. Ar fi un dezastru în relațiile cu publicul. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar hotărî să depună mărturie? Ce informații secrete ar putea dezvălui presei? Crezi că Agenția vrea să știm că băiatul lor intră în casele oamenilor și ciopârțește cetățeni care respectă legea? Că violează cadavrele femeilor? Ar fi imposibil să nu apară pe prima pagină a ziarelor. — Și atunci ce ți-a zis totuși Agenția? — Că n-au nicio informație relevantă pentru crima din Fayetteville. — Sună a frază standard de debarasare de nepoftiți. — A fost mult mai mult de atât, zise Conway. A doua zi după ce agentul Dean a cerut informațiile de la CIA, a fost retras din ancheta Fayetteville și i s-a ordonat să se întoarcă la Washington. Ordinul a venit din biroul directorului adjunct al FBI. Rizzoli se holbă încremenită, nevenindu-i să creadă cât de adânc îngropată în secrete era identitatea Dominatorului.

— Agentul Dean a venit atunci la mine, zise Conway. — Pentru că ați fost în Comitetul Serviciilor Armate? — Pentru că ne cunoaștem de ani de zile. Noi cei din marină știm să ne găsim unii pe alții. Și să avem încredere în camarazii noștri. M-a rugat să mă interesez de asta în locul lui. Dar mă tem că nici eu n-am putut afla mare lucru. — Nici chiar un senator n-a putut? Conway îi zâmbi ironic. — Un senator de la democrați, dintr-un stat liberal, trebuie să menționez. Mi-am servit eu țara ca soldat, dar anumite elemente din Departamentul Apărării nu mă vor accepta niciodată. Și nu vor avea încredere în mine. Privirea ei coborî la fotografiile de pe măsuța de cafea. La galeria de bărbați morți, aleși să fie omorâți nu din cauze politice, etnice sau religioase, ci pentru că erau căsătoriți cu femei frumoase. — Ai fi putut să-mi spui asta de săptămâni întregi, zise ea. — Anchetele de poliție lasă să scape informații ca o sită, zise Dean. — Nu și a mea. — Orice anchetă de poliție. Dacă informația asta ajungea la urechile tuturor celor din echipa ta, ar fi ajuns în cele din urmă la presă. Și asta îți va pune munca în atenția celor care nu trebuie să afle despre ea. Oameni care vor încerca să te împiedice să-l arestezi. — Chiar crezi că-l protejează? După ceea ce a făcut? — Nu. Cred că și ei vor să-l închidă exact la fel de mult ca noi. Dar ei vor să facă asta în liniște, în afara ochilor publicului. Evident i-au pierdut urma. Nu mai e sub controlul lor, și omoară civili. A devenit o bombă ambulantă cu ceas, și nu-și pot permite să ignore problema. — Și dacă-l prind ei înaintea noastră? — N-o să aflăm niciodată. Crimele pur și simplu vor înceta. Și ne vom întreba întotdeauna ce s-a întâmplat. — Ăsta nu mi se pare un final satisfăcător, zise ea. — Nu, tu vrei dreptate. O arestare, un proces, o condamnare. Toată procedura obișnuită. — Vorbești de parcă aș cere luna de pe cer. — În cazul ăsta, poate că asta și ceri. — De aceea m-ai adus aici? Ca să-mi spui că n-o să-l prind niciodată? Dean se întoarse spre ea cu o privire de intensitate bruscă. — Și noi vrem exact același lucru ca tine, Jane. Toată procedura. L-am urmărit pe omul ăsta din Kosovo. Crezi că m-aș mulțumi cu mai puțin? Conway interveni și el, încet: — Înțelegi acum, doamnă detectiv, de ce te-am adus aici? Nevoia de a păstra secretul? — Mie mi se pare că deja sunt prea multe secrete. — Dar pentru moment, e singura cale de a asigura în cele din urmă o dezvăluire completă a adevărului. Ceea ce vrem cu toții, presupun. Rizzoli se uită fix pentru o clipă în ochii senatorului Conway. — Dumneata mi-ai plătit drumul, nu-i așa? Biletele de avion, limuzinele, hotelul scump. Astea nu-s pe banii FBI. Conway încuviință. Un zâmbet ironic. — Lucrurile care contează cu adevărat e mai bine să le ții neoficiale, zise el.

• DOUĂZECI ȘI TREI • Cerul se despicase și ploaia se prăvălea pe acoperișul mașinii lui Dean ca mii de ciocane. Ștergătoarele de parbriz fluturau încoace și încolo peste imaginea apoasă a traficului încetinit și a străzilor inundate. — E bine că nu trebuie să zbori acum seara înapoi, zise el. Probabil e o nebunie la aeroport. — Pe vremea asta, prefer să-mi țin picioarele pe pământ, mersi. Dean îi aruncă o privire amuzată. — Și eu care te credeam neînfricată. — Ce ți-a dat impresia asta? — Tu. Și te străduiești mult s-o dai. Îți ții întotdeauna garda ridicată. — Iar încerci să mi te strecori în cap. Întotdeauna faci chestia asta. — E doar o chestiune de obicei. Asta făceam în Războiul din Golf. Operațiuni psihologice. — Ei bine, eu nu sunt dușmanul, OK? — Nu m-am gândit niciodată c-ai fi, Jane. Se uită la el și nu se putu stăpâni să nu-i admire, ca întotdeauna, liniile clare și drepte ale profilului. — Dar n-ai avut încredere în mine. — Nu te cunoșteam pe atunci. — Deci te-ai răzgândit? — De ce crezi că te-am rugat să vii la Washington? — Oh, nu știu, zise ea și râse cu nesăbuință. Pentru că ți-a fost dor de mine și de-abia ai așteptat să mă vezi? Tăcerea lui o făcu să roșească. Brusc se simți tâmpită și disperată, exact trăsăturile pe care le disprețuia la alte femei. Se uită afară pe fereastră, evitându-i privirea, având în urechi ecoul propriei voci, al cuvintelor ei prostești. Înaintea lor pe stradă, mașinile începeau în sfârșit să se miște, stropind apă din băltoacele adânci. — De fapt, chiar am vrut să te văd, zise el. — Da? Rostise cuvântul cu nepăsare. Deja se făcuse de râs; era hotărâtă să nu-și repete greșeala. — Am vrut să-mi cer scuze. Pentru că i-am spus lui Marquette că nu faci față la slujbă. Am greșit. — Când te-ai hotărât c-ai greșit? — N-a existat un moment anume. Pur și simplu… te-am privit lucrând, zi după zi. Am văzut cât de concentrată ești. Cât de perseverentă în a face totul exact așa cum trebuie. Și apoi am aflat prin ce-ai trecut vara trecută, adăugă el încet. Nu știusem nimic despre asta. — Vai de mine! „Și reușește să-și facă slujba chiar și așa.” — Crezi că mi-e milă de tine, zise el. — Nu e foarte flatant să auzi: „Uite cât a reușit să facă, dacă te gândești prin ce-a trecut”. Așa că dă-mi o medalie la Jocurile Olimpice Speciale. Pentru polițiștii handicapați emoțional. Dean scoase un oftat de exasperare.

— Întotdeauna cauți motive ascunse în spatele oricărui compliment, al fiecărui cuvânt de laudă? Uneori, oamenii spun exact ceea ce gândesc, Jane. — Poți înțelege de ce sunt puțin sceptică în legătură cu orice mi-ai spune tu. — Crezi că și acum am planuri secrete. — Nu mai știu ce să cred. — Dar trebuie să fie ceva, nu? Pentru că tu cu siguranță nu meriți un compliment autentic din partea mea. — M-am prins, gata. — Poate că te-ai prins ce vreau să zic. Dar nu mă crezi cu adevărat, zise el, frânând la lumina roșie și uitându-se la ea. De unde vine tot scepticismul ăsta? Chiar a fost așa de greu să fii tu, să fii Jane Rizzoli? Îi răspunse cu un râs obosit. — Las-o baltă, Dean. — Asta e tot din cauză că ești femeie polițist? — Probabil poți să completezi și singur spațiile goale. — Colegii tăi par să te respecte. — Există și unele excepții notabile. — Întotdeauna există. Semaforul se făcu verde și Dean își întoarse iar privirea spre stradă. — Asta e munca de poliție, zise ea. Tot testosteronul acela. — Și atunci de ce ai ales-o? — Pentru că am picat la economie domestică. Amândoi izbucniră în râs la replica asta. Era prima dată când râdeau împreună cu sinceritate. — Adevărul e c-am vrut să fiu polițistă de când aveam doisprezece ani, zise ea. — De ce? — Toată lumea îi respectă pe polițiști. Sau cel puțin așa i se pare unui copil. Voiam insigna și pistolul. Lucrurile care-i vor face pe oameni să ia aminte la mine. Nu voiam să sfârșesc în vreun birou unde pur și simplu să dispar. Unde m-aș transforma în femeia invizibilă. Ar fi ca și cum aș fi îngropată de vie, dac-aș deveni o persoană pe care n-o ascultă nimeni. Pe care nimeni n-o observă. Acum, anonimitatea începe să pară o idee grozavă, zise ea, rezemându-și capul de cotul sprijinit de ușă. „Cel puțin atunci Chirurgul nu mi-ar ști numele.” — Parcă-ți pare rău c-ai ales munca în poliție. Rizzoli se gândi la nopțile lungi petrecute în picioare, alimentate doar de cafeină și adrenalină. Oroarea confruntării celor mai groaznice lucruri pe care oamenii și le făceau unii altora. Și se gândi la Bărbatul din Avion, al cărui dosar era și acum pe biroul ei, simbolul perpetuu al inutilității. Atât a lui, cât și a ei. Ne visăm visele, se gândi ea, și uneori suntem purtați de ele în locuri la care nu ne-am gândit niciodată. O pivniță de fermă cu miros de sânge în aer. Sau o cădere liberă prin cerul albastru, cu mâinile și picioarele luptându-se împotriva atracției gravitaționale. Dar sunt visele noastre, și ne ducem oriunde ne conduc ele. — Nu, nu-mi pare rău, răspunse ea în cele din urmă. Asta fac eu. De asta îmi pasă mie. Asta mă face să mă enervez. Trebuie să recunosc, mare parte a slujbei e doar mânie. Nu pot pur și simplu să stau deoparte și să mă uit la cadavrul unei victime fără să mă înfurii. Și

atunci devin apărătoarea lor – când moartea lor mă marchează. Poate că atunci când nu mă voi mai înfuria voi ști că e vremea să demisionez. — Nu toată lumea are focul tău lăuntric, zise el, privind-o fix. Cred că ești cea mai intensă persoană pe care o cunosc. — Ăsta nu e un lucru chiar așa de bun. — Nu. Intensitatea e un lucru bun. — Și dacă înseamnă că ești mereu pe punctul de a exploda? — Așa ești? — Uneori așa mă simt, spuse ea, uitându-se la ploaia ce biciuia parbrizul. Ar trebui să încerc să fiu mai mult ca tine. Dean nu răspunse, și Rizzoli se întrebă dacă-l jignise prin ultima ei frază. Prin sugestia că era rece și lipsit de pasiune. Însă așa îl percepuse întotdeauna: bărbatul în costum cenușiu. De mai multe săptămâni o nedumerea, și acum, din frustrare, voia să-l provoace, să-l facă să-și arate măcar un sentiment, oricât de neplăcut, numai ca să dovedească faptul că poate face asta. Tentația era de neînvins. Dar exact aceste tentații le fac pe femei să se facă de râs. Când în cele din urmă Dean opri mașina în fața hotelului Watergate, era pregătită cu un la revedere scurt și răspicat. — Mulțumesc pentru drum, zise ea. Și pentru revelații. Se întoarse și deschise ușa, lăsând să intre foșnind aerul cald și umed. Ne revedem la Boston. — Jane? — Da? — Gata cu planurile secrete între noi, OK? Ceea ce spun este ceea ce gândesc. — Dacă insiști. — Nu mă crezi nici acum, nu? — Chiar contează? — Da, zise el încet. Contează enorm de mult pentru mine. Simți că i se accelerează bătăile inimii. Își întoarse iar privirea spre el. Ținuseră multe secrete unul față de celălalt atât de mult timp că niciunul nu știa cum să citească adevărul în ochii celuilalt. Era un moment în care orice putea fi spus, orice se putea întâmpla. Niciunul nu îndrăznea să facă prima mișcare. Prima greșeală. O umbră trecu prin fața ușii deschise a mașini. — Bine ați venit la Watergate, doamnă! Aveți nevoie de ajutor la bagaje? Rizzoli se uită surprinsă în sus, și-l văzu pe portarul hotelului zâmbindu-i. Acesta văzuse ușa deschisă și presupusese că voia să iasă din mașină. — Sunt cazată deja, mulțumesc, zise ea, și se uită înapoi la Dean. Dar momentul trecuse. Portarul stătea în continuare acolo, așteptând-o să iasă din mașină. Așa că asta și făcu. O privire aruncată prin geamul mașinii, o fluturare de mână; acesta fu singurul rămasbun dintre ei. Rizzoli se întoarse și intră în hotel, oprindu-se doar cât să-i vadă mașina ieșind din curtea hotelului și dispărând în ploaie. În lift, se rezemă de perete, cu ochii închiși, și se mustră în gând pentru fiecare sentiment dezgolit pe care probabil i-l dezvăluise, pentru fiecare prostie pe care o zisese în mașină. Când ajunse în sfârșit în cameră, nu mai voia decât să plece de la hotel și să se reîntoarcă în Boston. Sigur trebuia să fie un avion pe care să-l ia chiar în seara asta. Sau trenul.

Întotdeauna îi plăcuse să meargă cu trenul. Intră într-o stare de agitație, grăbindu-se să evadeze, să lase în urmă Washingtonul și toate momentele jenante de aici, așa că începu să-și facă la loc bagajul. Nu adusese multe lucruri cu ea, așa că nu-i luă mult timp să-și scoată cămașa și pantalonii de schimb din dulap, unde îi pusese pe umeraș, să-i pună în geamantan peste pistol și centura cu tocul de pistol, să-și arunce periuța de dinți și peria de păr în trusa de toaletă. Le puse pe toate înăuntru, închise fermoarul geamantanului și-l trase pe roți spre ușă când auzi pe cineva bătând. Pe hol era Dean, cu costumul său cenușiu stropit de ploaie, cu părul ud și sclipind. — Nu cred că ne-am terminat conversația, zise el. — Mai aveai ceva să-mi spui? — Da, de fapt da. Făcu un pas înăuntru și închise ușa în urma lui. Se încruntă la geamantanul ei deja închis și gata de drum. „Doamne, se gândi ea. Cineva trebuie să fie curajos aici. Cineva trebuie să apuce taurul de coarne.” Înainte să fie timp pentru orice alt cuvânt, îl trase spre ea. În același moment îi simți brațele în jurul taliei ei. Când li se întâlniră buzele, nu mai există nicio umbră de îndoială pentru niciunul că îmbrățișarea era reciprocă, că dacă era o greșeală, atunci erau amândoi vinovați în egală măsură. Nu știa aproape nimic despre el, nu știa decât că-l dorea și că va înfrunta consecințele mai târziu. El avea fața umedă de la ploaie și după ce-și dezbrăcă hainele, îi rămase mirosul pe lână udă pe piele, un miros pe care Rizzoli îl trase adânc în piept, explorându-i corpul cu gura, în timp ce el rivaliza în stăpânirea corpului ei. Însă ea nu avea răbdare să facă dragoste cu blândețe; îl voia cu frenezie și nesăbuință. Îl simți stăpânindu-se, încercând să încetinească, să-și mențină controlul. Și se luptă cu el, folosindu-și propriul corp ca să-l întărâte. Și în această primă întâlnire dintre ei, ea fu cea învingătoare. El fu cel care se lăsă cucerit și se predă. • Ațipiră în timp ce lumina după-amiezii dispăru încet din ferestre. Când se trezi, numai lucirea palidă a amurgului îl lumina pe bărbatul de lângă ea. Un bărbat care chiar și acum rămânea o enigmă pentru ea. Se folosise de trupul lui, așa cum și el se folosise de al ei și, deși știa că ar trebui să simtă o oarecare măsură de vină pentru plăcerea luată, nu simțea de fapt decât o satisfacție istovită. Și o senzație de uimire. — Deja aveai geamantanul făcut, zise el. — Aveam de gând să plec în seara asta și să merg acasă. — De ce? — N-am văzut niciun rost în a mai sta aici. Până ai apărut tu, rosti ea, întinzându-și mâna să-i atingă fața, să-i mângâie bărbia țepoasă. — Aproape că era să nu vin. M-am învârtit cu mașina în jur de câteva ori. Adunându-mi curajul. Rizzoli râse. — Vorbești de parcă ți-ar fi frică de mine. — Vrei să-ți spun adevărul? Ești o femeie foarte intimidantă. — Chiar așa par?

— Înverșunată. Pătimașă. Mă uluiești, cu tot focul pe care-l generezi. Îi mângâie coapsa, și atingerea degetelor lui trimise un nou fior prin trupul ei. Mi-ai zis în mașină c-ai vrea să fii mai mult ca mine. Adevărul e că eu aș vrea să fiu mai mult ca tine, Jane. Aș vrea să am intensitatea ta. Rizzoli își puse mâna pe pieptul lui. — Vorbești de parcă n-ai avea și tu o inimă bătând aici. — Nu așa ai gândit? Rizzoli tăcu. Bărbatul în costumul cenușiu. — Așa ai gândit, nu-i așa? repetă el. — N-am știut ce să cred despre tine, recunoscu ea. Întotdeauna păreai atât de detașat. Parcă nu întru totul uman. — Amorțit. Spusese cuvântul așa de încet, încât se întrebă dacă într-adevăr voise să-l rostească. Poate era un gând șoptit numai pentru el. — Toți reacționăm în mod diferit, zise el. La lucrurile cu care ne confruntăm. Ai spus că pe tine te înfurie. — De cele mai multe ori, da. — Așa că te arunci în luptă. Dai năvală cu toate motoarele pornite. Felul cum te repezi la viață. Cu tot cu proasta dispoziție, adăugă el, cu un râset ușor. — Cum poți tu să nu te înfurii? — Nu-mi dau voie. Așa fac eu față. Fac un pas înapoi, trag aer adânc în piept. Rezolv fiecare caz ca pe un puzzle. De aceea sunt așa de intrigat de tine, spuse uitându-se la ea. Tu investești atât de multă zbatere, atât de multă emoție în tot ceea ce faci. Mi se pare cumva… periculos. — De ce? — E deosebit de ceea ce sunt eu. De ceea ce încerc să fiu. — Ți-e frică să nu te molipsești. — E ca și cum te-ai apropia prea tare de foc. Suntem atrași de el, chiar dacă știm că ne putem arde. Își lipi buzele de ale lui. — Puțin pericol, șopti ea, poate fi foarte excitant. Seara alunecă încet în noapte. Intrară împreună la duș și-și spălară sudoarea unul de pe altul, stând apoi zâmbind în fața oglinzii, îmbrăcați în halatele de baie identice ale hotelului. Comandară să li se servească o cină în cameră și băură vin în pat, cu televizorul pornit pe Comedy Channel. În seara aceasta, nu se vor uita pe CNN, la știri rele care să le strice buna dispoziție. În seara asta, voia să fie la un milion de kilometri de Warren Hoyt. Dar nici chiar distanța și confortul îmbrățișării unui bărbat nu puteau să-l alunge pe Hoyt din visele ei. Se trezi brusc în noapte, năclăită de sudoarea fricii, nu a pasiunii. Pe fundalul bubuitului inimii ei, auzi sunetul telefonului ei mobil. Îi trebuiră câteva secunde să se desfacă din îmbrățișarea lui Dean și să se întindă peste el până la noptiera de pe partea lui de pat, unde-și lăsase mobilul. — Rizzoli. — Cred că te-am trezit din somn, îi zise vocea lui Frost. Rizzoli se uită la ecranul radioului, unde se vedea ora în cifre luminoase. — Ora cinci? Da, e o presupunere bună.

— Ești bine? — Da. De ce? — Uite, știu că vii înapoi azi. Dar m-am gândit că ar trebui să știi înainte să ajungi aici. — Ce? Frost nu-i răspunse imediat. Rizzoli auzi prin telefon cum cineva îl întreba dacă să preleveze probe, și își dădu seama că era la locul unei infracțiuni. Dean se mișcă lângă ea, alertat de încordarea ei bruscă. Se ridică și el în șezut și aprinse lumina. — Ce e? Frost reveni la telefon. — Alo, Rizzoli? — Unde ești? îl întrebă ea. — Am fost chemați la un 10-64. Aici sunt acum… — De ce răspunzi tu la apeluri de spargeri? — Pentru că e apartamentul tău. Rizzoli înțepeni complet, cu telefonul lipit de ureche, ascultându-și zvâcnetul propriului puls. — Din moment ce nu erai în oraș, am sistat temporar supravegherea blocului tău, zise Frost. Vecina ta de la apartamentul 203 ne-a sunat. Domnișoara, ăă… — Spiegel, zise ea încet. Ginger. — Da. Pare să fie o fată cu adevărat isteață. Zice că e barmaniță la McGinty. Venea acasă de la serviciu și a observat sticlă sub scara de incendiu. S-a uitat în sus și a văzut că fereastra ta era spartă. A sunat imediat la 911. Primul polițist sosit la fața locului și-a dat seama că e casa ta. M-a chemat pe mine. Dean o atinse pe braț într-o întrebare mută. Îl ignoră. Își drese glasul și reuși să întrebe, cu calm înșelător: — A luat ceva? Folosea deja singularul. Fără să-i spună numele, amândoi știau cine făcuse asta. — Asta va trebui să ne spui tu când ajungi aici, zise Frost. — Ești acolo acum? — Sunt în camera ta de zi. Rizzoli își închise ochii, aproape simțind că-i vine rău de furie la gândul străinilor care-i invadau casa. Care-i deschideau dulapurile, îi atingeau hainele. Zăboveau asupra lucrurilor ei celor mai intime. — Mie mi se pare că nu prea e nimic deranjat, zise Frost. Televizorul și CD-playerul sunt încă aici. Pe masa din bucătărie mai este un borcan mare de mărunțiș. Mai este ceva ce ar fi putut fura? „Pacea mea sufletească. Echilibrul mintal.” — Rizzoli? — Nu-mi vine nimic în minte. O scurtă tăcere. — O să ne uităm la toate împreună, centimetru cu centimetru, spuse el cu blândețe. Când ajungi acasă, o să facem asta împreună. Proprietarul a acoperit deja geamul cu scânduri ca să nu intre ploaia înăuntru. Dacă vrei să stai la noi pentru o vreme, știu că Alice n-o să se supere. Avem o cameră de rezervă pe care oricum n-o folosim niciodată…

— Sunt bine, zise ea. — Nu e nicio problemă… — Sunt bine. Vocea îi era plină de furie și de mândrie. Cea mai mare parte mândrie. Frost o cunoștea suficient de bine încât schimbe subiectul și să nu se simtă jignit. — Sună-mă imediat ce ajungi, rosti el calm. În timp ce închidea telefonul îl văzu pe Dean cum se uita la ea. Dintr-odată simți că nu mai suportă să fie privită în timp ce era goală și speriată. Atât de evident vulnerabilă. Coborî din pat, intră în baie și încuie ușa. Un moment mai târziu îl auzi bătând la ușă. — Jane? — Mai vreau să fac duș o dată. — Nu mă lăsa pe dinafară, îi ceru el, bătând din nou. Ieși de acolo și vorbește cu mine. — Când termin. Porni dușul. Intră sub apă, nu pentru că trebuia să se spele, ci pentru că apa ce curgea făcea imposibilă conversația. Era o perdea gălăgioasă de intimitate în spatele căreia să se ascundă. Stătea cu capul plecat sub duș, cu mâinile rezemate de faianța de pe perete, luptându-se cu frica din ea. Și-o imagină alunecând de pe pielea ei ca murdăria și scurgându-se gâlgâind în jos prin scurgerea dușului. Strat după strat, ca o decojire. Când în cele din urmă opri apa, se simțea calmă. Curățată. Se uscă și zări imaginea fugară a feței ei în oglinda aburită; nu mai era palidă, ci îmbujorată de la căldura apei. Era din nou gata să joace rolul public de Jane Rizzoli. Ieși din baie. Dean stătea pe fotoliul de lângă fereastră. Nu-i spuse nimic, o privi doar îmbrăcându-se, alegându-și hainele de pe podea, înconjurând patul, pe care așternuturile șifonate erau mărturie mută a pasiunii lor. Un singur telefon îi pusese însă capăt, și acum Rizzoli se mișca prin cameră cu hotărâre fragilă, încheindu-și nasturii cămășii, trăgându-și fermoarul pantalonilor. Afară era încă întuneric, dar pentru ea, noaptea se terminase. — Ai de gând să-mi spui și mie? o întrebă el. — Hoyt a fost în apartamentul meu. — Se știe că era el? Se răsuci către el. — Cine altcineva putea fi? Cuvintele răsunaseră mai stridente decât avusese ea de gând. Înroșindu-se la față, își luă pantofii de sub pat. — Trebuie să merg acasă. — E cinci dimineața. Avionul nu pleacă decât la 9.30. — Chiar te aștepți să mă pun să dorm? După asta? — O să ajungi la Boston epuizată. — Nu sunt obosită. — Pentru că ești agitată de adrenalină. Își vârî brutal picioarele în pantofi. — Termină, Dean. — Ce să termin? — Nu mai încerca să ai grijă de mine. Urmă un moment de tăcere.

— Îmi pare rău, zise el apoi, cu o notă de sarcasm. Mereu uit că ești perfect capabilă să ai grijă de tine. Rizzoli înțepeni cu spatele întors către el, regretându-și deja cuvintele. Dorindu-și pentru prima dată ca Dean să aibă grijă de ea. Să-și pună brațele în jurul ci și s-o convingă să se reîntoarcă în pat. Să adoarmă îmbrățișați până va veni momentul să plece. Dar când se întoarse să se uite la el, văzu că deja se ridicase din fotoliu și începuse să se îmbrace.

• DOUĂZECI ȘI PATRU • Adormi în avion. În timp ce începu aterizarea la Boston se trezi simțindu-se amețită și îngrozitor de însetată. Vremea urâtă o urmase din Washington și turbulențele făcură avionul să coboare printre nori ca într-o prăbușire, făcând măsuțele atașate de scaune să zăngăne, și nervii pasagerilor să se încordeze. Pe fereastră văzu vârful aripii dispărând sub o cortină de nori fumurii, dar era prea obosită să simtă chiar și cel mai mic fior de spaimă în legătură cu zborul. Și Dean îi rămăsese încă în minte, distrăgându-i atenția de la lucrurile asupra cărora trebuia de fapt să se concentreze. Își aținti privirea în miezul ceții și-și aminti atingerea mâinilor lui, căldura respirației lui pe piele. Și-și aminti ultimele cuvinte pe care le schimbaseră la aeroport, un rămas-bun rece și grăbit sub răpăiala ploii. Nu despărțirea unor amanți, ci a unor asociați de afaceri, grăbiți să se reîntoarcă la propriile probleme de viață. Se învinovățea pe ea însăși pentru noua distanță dintre ei și-l învinovățea pe el pentru că o lăsase să se îndepărteze. Încă o dată, Washingtonul devenise orașul regretelor și al cearșafurilor pătate. Avionul ateriză într-o ploaie torențială. Văzu personalul alergând pe pistă în mantalele cauciucate de ploaie, stropind la fiecare pas, și deja ura gândul la ceea ce urma. Drumul până acasă, la un apartament în care nu se va mai simți niciodată sigură, pentru că el fusese acolo. Trăgându-și geamantanul pe rotile, ieși afară din aeroport și fu izbită de rafale de ploaie aduse de vânt din mai multe direcții deodată. Un șir lung de oameni deprimați de vreme stăteau așteptând taxiuri. Se uită la șirul de limuzine parcate de cealaltă parte a străzii și fu ușurată să vadă numele RIZZOLI la geamul uneia dintre ele. Bătu la geamul șoferului și acesta coborî geamul. Era alt șofer, nu bătrânul negru care o adusese la aeroport cu o zi înainte. — Da, doamnă? — Eu sunt Jane Rizzoli. — Mergem pe Claremont Street, nu? — Da, exact. Șoferul coborî din mașină și deschise ușa din spate pentru ea. — Bine ați venit. Stați să vă pun geamantanul în portbagaj. — Mulțumesc. Intră în mașină și scoase un oftat obosit când se rezemă de pielea scumpă. Afară răsunau asurzitor claxoane și roți derapând prin ploaia torențială, dar lumea din interiorul acestei limuzine era binecuvântat de liniștită. Își închise ochii în timp ce ieșeau lin din Aeroportul Logan și se îndreptau spre Boston Expressway. Îi sună mobilul. Scuturându-se de epuizare printr-un efort de voință, se ridică de pe speteaza banchetei și scotoci amețită în poșetă, scăpând pixuri și monede pe podeaua mașinii în timp ce-și căuta mobilul. În cele din urmă reuși să răspundă la al patrulea apel. — Rizzoli. — Aici e Margaret, de la biroul domnului senator Conway. Eu am făcut aranjamentele pentru călătoria la Washington. Voiam să verific dacă aveți cu ce merge acasă de la aeroport. — Da. Sunt în limuzină chiar acum.

— Oh, zise ea și tăcu o clipă. Ei, mă bucur că s-a aranjat atunci. — Ce anume? — M-au sunat de la firma de limuzine să confirme că ați renunțat să vă ia de la aeroport. — Nu, șoferul mă aștepta. Mulțumesc. Închise telefonul și se aplecă să ia de pe jos tot ceea ce-i căzuse din poșetă. Un pix se rostogolise sub scaunul șoferului. Când se întinse după el, cu degetele atingând podeaua, observă brusc culoarea carpetei. Albastru-închis. Se ridică încet. Tocmai intraseră în Tunelul Callahan, ce trecea pe sub râul Charles. Traficul încetinise și înaintau parcă târâș prin tubul nesfârșit de beton, cu interiorul luminat într-un gălbui bolnăvicios. „Nailon șase, șase Dupont Antron, bleumarin. Carpeta standard din Cadillac și Lincoln.” Rămase perfect nemișcată, cu privirea ațintită pe peretele tunelului. Se gândi la Gail Yeager și la procesiunile funerare, la șirul de limuzine îndreptându-se lent spre porțile cimitirului. Se gândi la Alexander și la Karenna Ghent, care ajunseseră la Aeroportul Logan cu doar o săptămână înainte de a muri. Și se gândi la Kenneth Waite și la amenzile pentru condusul în stare de ebrietate. Un om care nu avea voie să conducă, și care totuși își ducea soția la Boston. Așa îi găsea? Un cuplu intră în mașina lui. Chipul frumos al femeii este reflectat în oglinda retrovizoare. O vede rezemându-se de bancheta moale de piele, fără să se gândească măcar pentru o clipă că e privită. Că un bărbat al cărui chip de-abia îl băgase de seamă hotăra chiar în clipa aceea că ea era aleasa. Luminile gălbui ale tunelului alunecară una după alta în timp ce Rizzoli își clădi teoria, cărămidă după cărămidă. Era o mașină atât de confortabilă, motorul atât de silențios, bancheta de piele moale ca pielea de om. Un bărbat fără nume la volan. Totul era făcut în așa fel încât pasagerul să se simtă protejat și în siguranță. Pasagerul nu știe nimic despre bărbatul de la volan. Dar șoferul știe numele pasagerului. Numărul avionului. Strada unde locuiește. Traficul se oprise acum pentru câteva clipe. Înainte, se vedea deschiderea tunelului, un mic portal de lumină cenușie. Rămase cu fața întoarsă spre geam, neîndrăznind să se uite la șofer. Nu voia ca el să vadă că-i era frică. Mâinile începură să transpire și căută în poșetă, până își apucă mobilul. Nu-l scoase afară, ci rămase cu mâna în jurul lui, gândindu-se ce să facă, sau dacă să facă ceva. Până acum șoferul nu făcuse nimic care s-o alarmeze, nimic care s-o determine să creadă că nu era ceea ce pretindea că e. Își scoase încet telefonul din poșetă. Îl deschise. În tunelul întunecos, se chinui să vadă cifrele ca să poată forma numărul. „Poartă-te firesc”, își spuse în gând. Ca și cum pur și simplu vrei să vezi care e situația cu Frost, nu un urlet strident de ajutor. Dar ce putea spune: „Cred că am probleme, dar nu sunt sigură?” Găsi numele lui Frost în memoria telefonului și-l apelă. Auzi sunetul și apoi un „Alo” slab, urmat de vâjâit static. „Tunelul. Sunt în nenorocitul de tunel.” Întrerupse apelul. Se uită înainte să vadă cât mai aveau până ieșeau din tunel. În clipa aceea, privirea i se mută involuntar pe oglinda retrovizoare a șoferului. Făcu greșeala să-i întâlnească privirea, observând faptul că se uita la ea. În acel moment amândoi știură,

amândoi înțeleseră. „Ieși afară. Ieși afară din mașină!” Se repezi la mânerul ușii, dar deja toate ușile erau blocate. Rizzoli se chinui într-o grabă panicată să tragă de butonul de deschidere. Și ăsta era exact momentul de care el avea nevoie ca să se aplece peste scaun, să țintească pistolul paralizant și să tragă. Șocul electric o lovi în umăr. Cincizeci de mii de volți pulsară în trunchiul ei, trecând ca un fulger prin sistemul ei nervos. I se făcu negru în fața ochilor. Se prăbuși pe banchetă cu mâinile neputincioase și toți mușchii i se contractară într-o furtună de convulsii, tot corpul îi scăpă de sub control, tremurând înfrânt. • Un sunet ca de tobă, răpăind undeva deasupra o trezi din întuneric. O ceață de lumină cenușie îi ilumină încet retinele. Simțea gust de sânge în gură, cald și metalic, și limba îi pulsa unde o mușcase. Ceața se topi încet și văzu lumina zilei. Ieșiseră din tunel și se îndreptau… încotro? Și acum avea privirea împăienjenită, dar reuși să zărească prin fereastră formele unor clădiri înalte pe fundalul unui cer gri. Încercă să-și miște brațul, dar era greoi și amorțit, toți mușchii îi erau epuizați după convulsii. Și priveliștea clădirilor și a copacilor alunecând prin fața geamului era atât de amețitoare încât trebui să-și închidă ochii. Își concentră tot efortul în a-și forța mâinile să-i asculte comenzile. Își simți mușchii tresărind și degetele i se strânseră într-un pumn. Mai strâns. Mai puternic. „Deschide ușa. Deblochează ușa.” Își deschise ochii, luptându-se cu amețeala, cu stomacul întors pe dos în timp ce lumea vâjâia pe lângă geam. Își forță brațul să se îndrepte, fiecare centimetru o mică victorie. Își întindea acum mâna către ușă, către butonul de deblocare. Îl apăsă și auzi clicul zgomotos când se deschise. Brusc simți o apăsare pe coapsă. Îi văzu fața uitându-se la ea peste spătarul scaunului și înfigând pistolul electric pe piciorul ei. O nouă explozie de energie îi pulsă în corp. Mâinile și picioarele îi intrară în convulsii. Întunericul se prăbuși peste ea ca o pătură neagră. • O picătură de apă rece îi căzu pe obraz. Auzi scrâșnetul benzii adezive luate de pe rolă. Se trezi în momentul când îi lega încheieturile mâinilor la spate, înfășurând banda de mai multe ori înainte să o taie de pe rolă. Apoi îi scoase pantofii, lăsându-i să cadă cu zgomot pe podea. Îi dădu jos șosetele pentru ca banda să i se lipească direct de piele. În timp ce făcea asta, vederea ei se limpezi încet și-i văzu vârful capului aplecat, cu atenția concentrată să-i lege ei gleznele. În spatele lui, prin ușa deschisă a mașinii, se vedea o întindere verde. Mocirlă și copaci. Nicio clădire. Mlaștinile? Oprise oare la mlaștinile Back Bay? Încă un scrâșnet de bandă desprinsă de pe rolă și apoi mirosul adezivului când i-o lipi pe gură. Bărbatul se uita în jos la ea și acum reuși și ea să vadă detalii pe care nu se obosise să le remarce când îl văzuse prima dată prin geamul mașinii. Detalii care fuseseră irelevante la momentul acela. Ochi negri, un chip cu trăsături ascuțite, expresia atentă de fiară sălbatică. Și anticipație pentru ceea ce urma. Un chip pe care nimeni nu l-ar observa de pe bancheta din spate a unei mașini. Oștirea de oameni fără chip a celor în uniforme, se gândi ea. Oamenii care ne curăță camerele de hotel, ne cară bagajele și ne conduc limuzinele. Care se

mișcă într-o lume paralelă, rareori observați până în momentul când e nevoie de ei. Până când pătrund ca niște intruși în lumea noastră. Bărbatul îi luă mobilul de pe podea unde căzuse. Îl aruncă afară din mașină și îl izbi cu tocul pantofului, zdrobind telefonul într-o grămăjoară de plastic și sârme amestecate, pe care le împinse apoi cu o lovitură de picior între tufișuri. Niciun apel de 911 nu va mai putea conduce poliția la ea. Acum se purta cu eficiență completă. Profesionistul experimentat, făcând ceea ce știa cel mai bine să facă. Se aplecă în mașină, o târî înspre ușă, apoi o ridică în brațe fără nici cel mai slab geamăt de efort. Un soldat din trupele speciale care poate mărșălui kilometri întregi cu un rucsac de patruzeci și cinci de kilograme în spate nu avea cum să considere dificil transferul unei femei de cincizeci și două de kilograme. Ploaia o stropi pe față în timp ce era cărată în spatele mașinii. Întrezări niște copaci argintii de la ceață și mai multe tufișuri. Dar nicio altă mașină, deși le putea auzi de după copaci, fâșâitul constant al traficului, asemenea sunetului oceanului când ții o scoică la ureche. Suficient de aproape săi provoace un urlet înăbușit de disperare în gât. Portbagajul era deja deschis, parașuta verde întinsă deja, gata să-i primească pe ea corpul. Bărbatul o așeză înăuntru, se întoarse la mașină să-i ia pantofii, și-i aruncă și pe ei înăuntru cu ea. Apoi închise capota și-l auzi învârtind cheia în broască. Chiar dacă ar reuși să-și elibereze mâinile, n-ar putea să scape din sicriul acesta întunecat. Auzi apoi ușa trântită, și imediat după aceea, mașina se puse din nou în mișcare. Îndreptându-se spre întâlnirea cu un om care o aștepta. Se gândi la Warren Hoyt. Se gândi la zâmbetul lui amabil, la degetele lui lungi în mănușile de latex. Se gândi la ceea ce va avea în mâinile acelea cu mănuși, și fu copleșită de teroare. Respirația i se acceleră, simți că se sufocă, și nu putea trage aer în piept suficient de adânc, suficient de rapid, ca să nu se înăbușe. Se zbătu panicată, zvârcolindu-se ca un animal înnebunit, disperată să trăiască. Se lovi cu fața de geamantan, și lovitura o paraliză pentru o clipă. Zăcu epuizată, cu obrazul pulsând. Mașina încetini și se opri. Rizzoli înțepeni din tot corpul, cu inima zbătându-i-se în piept, așteptând. Auzi o voce de bărbat. — Călătorie plăcută în continuare. Mașina mergea din nou, luând viteză. O stație de taxare. Erau la bariera de la marginea orașului. Se gândi la toate orășelele de la vest de Boston, la toate câmpurile goale și cărările prin pădure, la toate locurile unde nimeni altcineva nu s-ar gândi să se oprească. Locuri unde un cadavru n-ar fi găsit niciodată. Își aminti cadavrul lui Gail Yeager, umflat și străbătut de vene negre, la oasele împrăștiate ale Marlei Jean Waite, zăcând în tăcerea pădurii. Așa se întâmplă cu orice e făcut din carne. Își închise ochii, concentrându-se pe huruitul drumului sub roți. Mergeau cu foarte mare viteză. Erau deja mult în afara limitelor orașului Boston. Și oare Frost ce gândea în timp ce aștepta să-l sune? Cât de mult timp îi va trebui până va realiza că nu e în ordine ceva? „Nu are nicio importanță. Nu va ști unde să caute. Nimeni nu va ști.” Brațul stâng îi amorțea, cum stătea cu toată greutatea pe el, și furnicăturile erau acum insuportabile. Se răsuci pe burtă, cu fața lipită de materialul mătăsos al parașutei. Același material care înfășurase și cadavrele lui Gail Yeager și al Karennei Ghent. Își imagină că

simțea miros de moarte în faldurile sale. Miasma putreziciunii. Copleșită de repulsie, încercă să se ridice în genunchi și se lovi cu capul de capotă. O durere mușcătoare la ceafă. Deși geamantanul ei era mic, nu-i lăsa mare loc în care să se poată mișca, și claustrofobia o făcea să intre din nou în panică. „Control. Fir-ar să fie, Rizzoli. Controlează-te!” Dar nu-și putea alunga din minte imaginile cu Chirurgul. Își aminti fața lui deasupra ei, când zăcuse imobilizată pe podeaua pivniței. Își aminti cum aștepta tăietura bisturiului, știind că nu putea să scape. Că cea mai bună soartă la care putea spera era o moarte rapidă. Și că alternativa era infinit mai rea. Se forță să respire lent și adânc. O picătură caldă îi alunecă pe obraz și o ustura capul unde se lovise. Se tăiase și acum sângera într-o scurgere neîntreruptă, ce picura pe parașută. Probe, se gândi ea. Trecerea mea marcată în sânge. „Sângerez. În ce m-am lovit la cap?” Își ridică brațele la spate, trecând cu degetele peste capota portbagajului, căutând obiectul care-i străpunsese pielea capului. Simți o formă de plastic, o întindere netedă de metal. Apoi, dintr-odată, capătul ascuțit al unei șurubelnițe o înțepă la deget. Se opri să-și odihnească mușchii obosiți ai brațelor, să clipească pentru a-și scoate sângele din ochi. Ascultă huruitul constant al roților pe asfaltul străzii. Și acum mergeau cu viteză, și Bostonul era mult în urma lor. • E așa de frumos aici în pădure. Sunt în mijlocul unui cerc de copaci, ale căror vârfuri ating cerul ca turlele unei catedrale. Toată dimineața a plouat, dar acum o rază de soare trece printre nori și se revarsă pe pământ, unde am bătut cu ciocanul patru pironi de fier, de care am legat patru lungimi de coardă. În afara picăturilor de apă de pe frunze, totul e cufundat în liniște. Aud fâșâit de aripi și când îmi ridic privirea, văd trei ciori cocoțate pe niște crengi deasupra mea. Mă privesc cu o ciudată nerăbdare, de parcă ar anticipa ceea ce va urma. Ele știu deja ce e acest loc, și acum așteaptă, scuturându-și aripile negre, atrase aici de promisiunea unui leș proaspăt. Soarele încălzește pământul și din frunzele ude se ridică aburi. Mi-am agățat rucsacul pe o creangă ca să stea uscat, și atârnă acolo ca un fruct greu, împovărat de instrumentele din el. Nu am nevoie să fac inventarul conținutului; l-am alcătuit cu grijă, mângâind oțelul rece al instrumentelor când le-am aranjat în rucsac. Anul de detenție nu mi-a tocit familiaritatea cu ele, și când îmi înfășor degetele în jurul unui bisturiu, am senzația confortabilă de a strânge mâna unui prieten vechi. Și acum mă voi întâlni cu un alt prieten vechi. Mă duc la drum să-l aștept. Norii s-au rărit, nu mai sunt decât niște fuioare subțiri, și după-amiaza se întrevede caldă. Drumul nu reprezintă decât două făgașe în pământ și din ele se înalță câteva buruieni, vârfurile lor fragile nefiind deranjate de trecerea recentă a nici unei mașini. Aud croncănit și când îmi ridic privirea văd cele trei ciori care m-au urmat și așteaptă spectacolul. Tuturor le place să privească. În spatele copacilor se întrevede o coloană subțire de praf. Se apropie o mașină. Aștept, cu inima bătându-mi mai repede, cu mâinile transpirând de anticipație. În cele din urmă

văd mașina, un mastodont negru și lucios ce înaintează încet pe drumul de țară, în ritm lent, plin de demnitate. Aducându-mi prietenul la mine. Cred că va fi o vizită lungă. Ridic privirea și soarele e sus pe cer, oferindu-ne încă multe ore de lumină. Multe ore de distracție de vară. Mă duc în mijlocul drumului și limuzina se oprește în fața mea. Șoferul iese afară. Nu avem nevoie să schimbăm vreo vorbă; pur și simplu ne uităm unul la altul și ne zâmbim. Zâmbetul a doi frați, uniți nu prin legături de familie, ci prin dorințe împărtășite, care tânjesc la lucruri asemănătoare. Cuvintele scrise pe hârtie ne-au alăturat. Ne-am întrețesut fanteziile în scrisori lungi, făurind această alianță, cuvintele scurgându-se din penița stiloului ca firele mătăsoase ale unei pânze de păianjen, care ne leagă unul de celălalt. Care ne-au adus în această pădure unde suntem priviți cu ochi flămânzi de ciori. Ne ducem împreună la spatele mașinii. E excitat la gândul că o va viola. Îi văd umflătura din pantaloni și aud zăngănitul metalic al cheilor de la mașină din mâna lui. Are pupilele dilatate și buza de sus îi sclipește de transpirație. Stăm împreună în fața portbagajului, amândoi flămânzi să vedem prima imagine a invitatei noastre. Prima adiere delicioasă a terorii ei. Vâră cheia în încuietoare și o răsucește. Ridică apoi capota. E ghemuită pe o parte, clipind în sus spre noi, cu ochii orbiți de lumina bruscă. Sunt așa de concentrat asupra ei, încât nu înțeleg imediat semnificația sutienului alb, ce atârnă din colțul geamantanului ei mic. Abia când partenerul meu se apleacă s-o ia pe sus din portbagaj, înțeleg ce înseamnă. — Nu! strig eu. Dar ea și-a îndreptat deja amândouă mâinile în față. Deja apasă pe trăgaci. Capul lui explodează într-o ceață de sânge. E un balet ciudat de grațios, felul cum i se arcuiește corpul în timp ce cade pe spate. Felul cum brațele ei se întorc spre mine cu precizie neabătută. Nu am timp decât să mă răsucesc într-o parte, și al doilea glonț țâșnește deja din pistol. Nu-l simt străpungându-mi ceafa. Baletul ciudat continuă, dar de data asta propriul meu corp e cel ce interpretează dansul, cu brațele fluturând în aer în timp ce mă prăbușesc într-o cădere de lebădă. Ajung la pământ pe o parte, dar nu simt nicio durere la impact, atâta doar că aud sunetul trupului meu izbindu-se de pământ. Zac așteptând durerea sau pulsațiile, dar nu simt nimic. Nimic în afară de o senzație de surpriză. O aud chinuindu-se să iasă din mașină. A zăcut înghesuită acolo mai mult de o oră, și are nevoie de câteva minute până să-și facă picioarele s-o asculte. Se apropie de mine. Mă împinge cu piciorul de umăr, rostogolindu-mă pe spate. Sunt perfect conștient și mă uit la ea într-o stare de înțelegere deplină a ceea ce se va întâmpla. Își îndreaptă pistolul spre fața mea, cu mâinile tremurând, cu respirația întretăiată și rapidă. Pe obrazul stâng are o pată de sânge uscat, ce seamănă cu vopselele de război. Fiecare mușchi din corpul ei e pregătit pentru a ucide. Fiecare instinct îi strigă să apese pe trăgaci. Mă uit la ea fără frică, urmărind lupta ce se desfășoară în privirea ei. Întrebândumă ce formă de înfrângere va alege. Ține în mâini arma propriei ei distrugeri; eu nu sunt decât un catalizator. Omoară-mă și consecințele te vor distruge. Lasă-mă să trăiesc, și-ți voi bântui coșmarurile pentru totdeauna.

Scoate un hohot înăbușit de plâns. Își coboară încet arma. — Nu, șoptește ea. Și apoi mai tare, sfidătoare. Nu. Apoi se îndreaptă de spate și trage aer adânc în piept. Și se duce înapoi la mașină.

• DOUĂZECI ȘI CINCI • Rizzoli era în mijlocul poienii, uitându-se la cele patru piroane de fier vârâte în pământ. Două pentru brațe, două pentru picioare. În apropiere fuseseră găsite niște corzi împletite, gata înnodate, așteptând să fie strânse în jurul încheieturilor și gleznelor. Evită să zăbovească asupra scopului evident al acelor piroane. Se mișcă în schimb în perimetru cu atitudinea profesionistă a unui polițist la scena unei crime. Faptul că mâinile și picioarele ei ar fi fost cele legate de piroane și că propria ei carne ar fi fost sfâșiată de instrumentele conținute în rucsacul lui Hoyt era un detaliu pe care îl ținea la distanță de gândurile ei. Simțea asupra ei privirile colegilor ei, auzea felul cum vocile le amuțeau de îndată ce se apropia. Bandajul de pe tăietura cusută de pe cap o eticheta ca rănita ambulantă, și toți se purtau cu ea ca și cum ar fi fost din sticlă, ușor de spart. Nu putea permite așa ceva, nu acum, când avea nevoie, mai mult ca niciodată, să creadă că nu era o victimă. Că avea controlul absolut al emoțiilor ei. Astfel că procesă perimetrul, așa cum ar fi făcut-o la orice altă scenă de crimă. Locul fusese deja fotografiat și verificat de poliția statală cu o seară înainte și scena era eliberată în mod oficial, dar în dimineața asta Rizzoli și echipa ei se simțiseră obligați să o examineze și ei. Se duse în pădure cu Frost, măsurând fără încetare distanțele dintre drum și mica poiană unde poliția statală descoperise rucsacul lui Hoyt. În ciuda semnificației personale a acestui cerc de copaci, Rizzoli examină poiana cu detașare. În carnet își notase un inventar al obiectelor găsite în rucsac: bisturiuri și clame, retractoare și mănuși. Studiase fotografiile urmelor de picioare lăsate de Hoyt, conservate acum în ghips, și se uitase la pungile de probe cu corzi înnodate, fără să stea să se gândească ale cui încheieturi trebuiau să lege acele corzi. Aruncă o privire în sus ca să verifice dacă se schimba vremea, fără să recunoască față de sine însăși că priveliștea asta cu vârfuri de copaci și cer ar fi fost ultima pe care ar fi văzut-o vreodată. Jane Rizzoli, victima, nu era astăzi aici. Deși colegii ei se uitau la ea, așteptând s-o întrezărească, nu aveau să o vadă. Nimeni n-o va vedea. Își închise carnetul și-și ridică privirea tocmai la timp să-l vadă pe Gabriel Dean venind înspre ea printre copaci. Deși își simți inima tresărind la vederea lui, îl salută doar cu o înclinare ușoară a capului, cu o privire ce spunea: să păstrăm totul profesional. Dean o înțelese, și se purtară amândoi ca niște profesioniști, atenți să nu trădeze nici cea mai mică aluzie la intimitatea împărtășită cu doar două zile înainte. — Șoferul a fost angajat acum șase luni prin VIP Limousines, zise ea. Familiile Yeager, Ghent, Waite – pe toți i-a dus cu mașina. Și avea acces la lista cu toate călătoriile VIP programate. Evident mi-a văzut numele pe listă. Mi-a anulat programarea ca să poată lua el locul șoferului care-ar fi trebuit să fie acolo. — Și VIP i-au verificat recomandările de serviciu? — Avea recomandări de acum câțiva ani, dar excelente. Și nu apare nicio mențiune de serviciu militar în curriculumul lui, spuse ea, după o pauză. — Asta pentru că John Stark nu era numele lui adevărat. Rizzoli se încruntă. — Furt de identitate? Dean îi arătă copacii cu un gest. Ieșiră împreună din poiană și începură să se plimbe printre copaci, unde puteau discuta în privat.

— Adevăratul John Stark a murit în septembrie 1999 în Kosovo, zise Dean. Lucrător în forțele de ajutorare ONU, a murit într-o explozie, când jeepul lui a atins o mină de teren. E îngropat în Corpus Christi, Texas. — Deci nici măcar nu-i știm numele adevărat. Dean clătină din cap. — Se vor trimite amprente digitale, radiografii dentare și mostre de țesut la Pentagon și la CIA. — Dar n-o să primim niciun răspuns de la ei. Nu-i așa? — Dacă Dominatorul a fost de-al lor, atunci nu. Pe cât îi interesează pe ei, le-ai rezolvat deja problema. Nu mai e nevoie să se spună sau să se facă nimic. — Poate că le-am rezolvat lor problema, rosti ea cu amărăciune. Dar a mea este încă în viață. — Hoyt? El nu-ți va mai crea niciodată niciun necaz. — Doamne, aș fi putut să mai trag o dată… — Probabil e tetraplegic, Jane. Nu-mi pot imagina o pedeapsă mai cruntă. Ieșiră din pădure pe drumul de țară. Limuzina fusese tractată de acolo cu o seară înainte, dar rămăseseră încă dovezi a ceea ce se întâmplase. Rizzoli se uită la sângele uscat de pe pământ, unde murise bărbatul cunoscut sub numele de John Stark. Câțiva metri mai încolo era o pată mai mică, unde se prăbușise Hoyt, cu mâinile și picioarele fără simțuri, cu șira spinării zdrobită. „Aș fi putut să-l termin cu totul, dar l-am lăsat să trăiască. Și nici acum nu știu dacă am făcut alegerea corectă.” — Cum te simți, Jane? Îi auzi nota de intimitate în voce, o recunoaștere nerostită a faptului că erau mai mult decât simpli colegi. Se uită la el și brusc se simți stânjenită că avea fața rănită și un bandaj imens pe cap. Nu așa voise să fie văzută de el, dar acum că stătea în fața lui, nu avea niciun rost să-și ascundă vânătăile, nu avea ce face decât să stea dreaptă și să-i întâlnească privirea. — Sunt bine. Am câteva cusături pe cap, câțiva mușchi dureroși. Și arăt monstruos de urât, zise ea, arătându-și fața învinețită cu un gest vag și râzând. Dar ar trebui să-l vezi pe celălalt. — Nu cred că e bine că ești aici, zise el. — Ce vrei să spui? — E prea curând. — Eu sunt singura persoană care chiar ar trebui să fie aici. — Niciodată nu-ți acorzi un moment de respiro, nu-i așa? — De ce-ar trebui s-o fac? — Pentru că nu ești mașină. O să te prindă din urmă. Nu poți analiza locul ăsta prefăcându-te că e pur și simplu o scenă obișnuită de crimă. — Dar exact așa îl tratez. — Chiar și după ceea ce aproape s-a întâmplat? Ceea ce aproape s-a întâmplat? Rizzoli se uită la petele de sânge de pe pământ, și pentru o clipă pământul păru să se clatine, ca și cum ar fi fost un cutremur, zăngănind pereții construiți cu atâta grijă pe post de scuturi, amenințând chiar fundația pe care stătea.

Dean o luă de mână, o atingere fermă care-i aduse lacrimi în ochi. O atingere care spunea: măcar de data asta ai voie să fii o ființă omenească. Să fii slabă. — Îmi pare rău pentru Washington, îi spuse ea încet. Îi văzu privirea rănită și-și dădu seama că-i înțelesese greșit cuvintele. — Deci ai vrea să nu se fi întâmplat niciodată între noi, zise el. — Nu. Nu, nu la asta m-am referit… — Atunci pentru ce-ți pare rău? — Îmi pare rău că am plecat fără să-ți spun ce a însemnat noaptea aceea pentru mine, oftă ea. Îmi pare rău că nu mi-am luat cu adevărat rămas-bun de la tine. Și-mi pare rău că… Făcu o pauză. Că nu te-am lăsat să ai grijă de mine, măcar de data aceea. Pentru că adevărul e că într-adevăr aș fi avut nevoie de asta. Nu sunt așa de puternică pe cât mi-ar plăcea să cred că sunt. Dean îi zâmbi. Îi strânse mâna. — Nimeni nu e, Jane. — Hei, Rizzoli? Era Barry Frost, strigând-o de la marginea pădurii. Rizzoli clipi ca să-și alunge lacrimile și se răsuci către el. — Da? — Tocmai am primit un apel dublu 10-54. La alimentara Quik-Stop, din Jamaica Plain. Un vânzător și un client morți. Perimetrul a fost deja asigurat. — Doamne sfinte! Așa devreme dimineață. — Noi urmăm la asta. Poți veni acum? Rizzoli trase aer adânc în piept și se întoarse iar către Dean. Acesta îi dăduse drumul la mână și, deși simțea lipsa atingerii lui, deja se simțea mai puternică, tremurăturile îi încetaseră și pământul era din nou solid sub picioarele ei. Dar nu era gata să pună capăt acestui moment. Ultimul lor rămas-bun în Washington fusese grăbit; nu dorea să se întâmple din nou același lucru. Nu va permite ca viața ei să se transforme în viața lui Korsak, o cronică tristă de regrete. — Frost? zise ea, cu privirea ațintită în continuare asupra lui Dean. — Da? — Nu mă duc. — Poftim? — Lasă altă echipă să preia cazul. Eu nu mă simt în stare chiar acum. Nu primi niciun răspuns. Îi aruncă o privire lui Frost și-i văzu chipul uluit. — Vrei să spui… Îți iei zi liberă? întrebă Frost. — Da. E prima mea zi liberă pe motiv de boală. Ai o problemă cu asta? Frost clătină din cap și râse. — Era și timpul, fir-ar să fie, asta-i tot ce pot spune. Îl văzu pe Frost îndepărtându-se. Îl auzi râzând în continuare prin pădure. Așteptă până când Frost dispăruse printre copaci înainte să se întoarcă să se uite la Dean. Acesta își deschise brațele, și ea păși între ele.

• DOUĂZECI ȘI ȘASE • La fiecare două ore, vin să-mi verifice pielea de escare. E un trio rotativ de fețe: Armina în schimbul de zi, Bella seara și, în schimbul de noapte, Corazon cea timidă și tăcută. Fetele mele ABC, cum le zic eu. La o privire neatentă, par imposibil de deosebit una de alta, toate cu chipurile netede și cafenii și vocile muzicale. Un cor ciripitor de filipineze în uniforme albe. Dar eu pot vedea diferențele dintre ele. Le văd în felul în care se apropie de patul meu, în diferitele feluri în care mă apucă și mă întorc pe o parte sau pe cealaltă ca să mă reașeze pe învelitoarea de piele de oaie. Zi și noapte trebuie făcut acest lucru, pentru că nu mă pot întoarce singur și greutatea corpului meu apăsând pe saltea mi-ar roade pielea. Capilarele se comprimă și se întrerupe curgerea nutritivă a sângelui, flămânzind țesuturile, făcându-le palide, fragile și ușor de zgâriat. O singură iritație poate să se infecteze imediat și să crească, precum un șobolan care roade carnea. Datorită fetelor ABC, nu am nicio iritație – sau cel puțin așa-mi spun ele. Nu pot verifica pentru că nu pot să-mi văd spatele sau fesele, și nici nu simt nicio senzație mai jos de umeri. Sunt complet dependent de Armina, Bella și Corazon, ca să mă mențină sănătos și, asemenea unui prunc în fașă, am atenția încordată mereu asupra celor care au grijă de mine. Le studiez fețele, le inhalez aromele, le memorez vocile. Știu că nasul Arminei nu e perfect drept, că respirația Bellei miroase deseori a usturoi și că în vocea lui Corazon se aude o mică urmă de bâlbâială. Știu și că le e frică de mine. Bineînțeles că știu și ele de ce sunt aici. Toți cei din spital, care lucrează pe secția care se ocupă de probleme ale coloanei vertebrale, știu cine sunt și, deși mă tratează cu aceeași politețe pe care o oferă și celorlalți pacienți, observ că nu mă privesc cu adevărat niciodată în ochi, că ezită înainte să-mi atingă pielea, ca și cum ar vrea să testeze fierbințeala unui fier de călcat încins. Le zăresc uneori pe infirmiere pe hol, aruncându-mi priviri furișe în timp ce șoptesc între ele. Pălăvrăgesc mereu cu ceilalți pacienți, îi întreabă despre prieteni și familie, dar mie nu mi se pun niciodată asemenea întrebări. Oh, mă întreabă cum mă simt și dacă am dormit bine, dar la asta se rezumă orice conversație. Și totuși, știu că sunt curioase. Toată lumea e curioasă, toată lumea vrea să arunce o privire asupra Chirurgului, dar le e teamă să se apropie prea tare, de parcă aș putea brusc să sar din pat și să-i atac. Așa că-mi aruncă priviri rapide din hol, și nu intră înăuntru decât dacă le obligă datoria. Fetele ABC au grijă de pielea mea, de vezica mea, de intestine, și apoi o zbughesc afară, lăsând monstrul singur în vizuină, înlănțuit de pat de propriul său corp distrus. Nu e de mirare că aștept cu atâta nerăbdare vizitele doctoriței O’Donnell. Vine să mă vadă o dată pe săptămână. Aduce cu ea un casetofon și carnetul de notițe, și o poșetă plină de pixuri albastre cu care să scrie. Și-și aduce și curiozitatea, purtând-o fără teamă și fără rușine, ca pe o capă roșie. Curiozitatea ei e pur profesională, sau cel puțin așa crede ea. Își mută scaunul mai aproape de patul meu și aranjează microfonul pe măsuța atașată de pat, ca să prindă fiecare cuvânt. Apoi se apleacă spre mine, cu gâtul arcuit ca și cum mi l-ar oferi. E un gât minunat. E blondă naturală, și foarte palidă, iar venele i se zăresc în linii albastre delicate sub întinderea albă de piele. Se uită la mine fără frică și-mi pune întrebări.

— Ți-e dor de John Stark? — Știi bine că da. Am pierdut un frate. — Un frate? Dar nici măcar nu-i știi numele adevărat. — Și poliția mă întreabă asta mereu. Nu pot să-i ajut, pentru că nu mi-a spus niciodată. — Și totuși, ai corespondat cu el atâta timp din închisoare. — Numele nu au importanță pentru noi. — Vă cunoșteați suficient de bine să ucideți împreună. — Doar o dată, pe Beacon Hill. E ca și cum ai face dragoste, cred. Prima dată, când încă înveți cum să ai încredere în celălalt. — Deci a ucide împreună a fost felul vostru de a vă cunoaște? — Ce fel mai bun există? Își ridică o sprânceană către mine, de parcă nu e sigură că vorbesc serios. Dar sunt foarte serios. — Te referi la el ca la fratele tău, zice ea. Ce înțelegi prin asta? — Aveam o legătură, noi doi. O legătură sacră. E așa de greu să găsesc oameni care să mă înțeleagă perfect. — Îmi imaginez. Sunt alert la cea mai mică urmă de sarcasm, dar nu-l aud în vocea ei și nici nu-l văd în ochii ei. — Știu că trebuie să fie și alții ca noi pe undeva, zic eu. Totul e să-i găsești. Să te conectezi cu ei. Toți vrem să fim cu cei de felul nostru. — Vorbești de parcă ați fi o specie separată. — Homo sapiens reptilis, glumesc eu. — Poftim? — Am citit că există o parte a creierului care datează încă din vremea originilor noastre de reptilă. Care ne controlează funcțiile cele mai primitive. Lupta sau fuga. Împerecherea. Agresiunea. — Oh. Te referi la paleocortex. — Da. Creierul pe care l-am avut înainte să devenim ființe umane civilizate. Nu are nicio emoție, nicio conștiință. Nicio morală. E ceea ce vezi când te uiți în ochii unei cobre. Aceeași parte a creierului care răspunde direct la stimulii olfactivi. De aceea reptilele au un simț atât de dezvoltat al mirosului. — Așa e. Din punct de vedere neurologic, sistemul nostru olfactiv este strâns legat de paleocortex. — Știai că am avut întotdeauna un simț al mirosului extraordinar? Pentru un moment se uită pur și simplu la mine. Nici acum nu știe dacă vorbesc serios sau dacă inventez teoria asta pentru ea pentru că e doctor neuropsihiatru și știu că o va aprecia. Următoarea ei întrebare îmi arată că s-a hotărât să mă ia în serios. — Și John Stark avea un simț extraordinar al mirosului? — Nu știu, îi spun eu cu privirea fixă. Și acum că a murit, nu vom mai ști niciodată. Mă studiază ca o pisică pe punctul de a sări la atac. — Pari nervos, Warren. — Nu am motiv să fiu? Privirea îmi coboară asupra corpului meu inutil, zăcând inert pe învelitoarea de piele de

oaie. Nici măcar nu mă mai gândesc la el ca la corpul meu. De ce aș face-o? Nu-l pot simți. Nu e decât o grămadă de carne străină. — Ești furios pe polițistă, zice ea. O afirmație atât de evidentă nici măcar nu merită un răspuns, așa că nu-i dau niciunul. Dar doctorița O’Donnell s-a antrenat să țintească sentimentele, să dea la o parte țesutul cicatrizat și să expună la lumină rana vie și sângerândă aflată dedesubt. A simțit mirosul emoțiilor în putrefacție și acum vrea să le prindă în clește, să răzuiască și să sape. — Te mai gândești încă la doamna detectiv Rizzoli? mă întreabă ea. — În fiecare zi. — Ce fel de gânduri? — Chiar vrei să știi? — Încerc să te înțeleg, Warren. Ceea ce gândești, ceea ce simți. Ce te face să ucizi. — Deci sunt în continuare micul tău șobolan de laborator. Nu sunt prietenul tău. O pauză. — Ba da, aș putea fi prietena ta… — Însă nu de asta vii aici. — Ca să fiu sinceră, vin aici pentru ceea ce poți să mă înveți. Ceea ce ne poți învăța pe toți despre ceea ce-i face pe oameni să ucidă. Deci, spune-mi, zice ea încet, aplecându-se mai aproape de mine. Toate gândurile tale, oricât de tulburătoare ar fi ele. Urmează o tăcere lungă. Îi spun apoi, încet: — Am niște fantezii… — Ce fantezii? — Despre Jane Rizzoli. Despre ceea ce-aș vrea să-i fac. — Spune-mi. — Nu sunt niște fantezii drăguțe. Sunt sigur că o să ți se pară dezgustătoare. — Și totuși, aș vrea să le aud. Ochii ei au o sclipire ciudată, ca și cum ar fi aprinși pe dinăuntru. Mușchii feței i s-au încordat de anticipație. Își ține respirația. Mă uit la ea fix și mă gândesc: oh, da, chiar ar vrea să le audă. Ca oricine altcineva, vrea să audă fiecare detaliu întunecat. Pretinde că interesul ei e doar profesional, că tot ceea ce-i spun e doar pentru documentare. Dar îi văd sclipirea de nerăbdare și de dorință în ochi. Îi simt aroma feromonilor de excitare. Văd reptila, zbătându-se în cușcă. Vrea să știe ce știu eu. Vrea să pășească în lumea mea. E în sfârșit gata pentru călătorie. E timpul s-o invit înăuntru.

virtual-project.eu



{1}

Office of the Police Commissioner. Massachusetts Correctional Institution - Institutul Corecțional din Massachusetts. {3} Attenuated Total Reflection. {2}