Terapia centrata pe scheme cognitive.docx

Terapia centrată pe scheme cognitive I. Ce sunt schemele? Schemele cognitive sunt procese mentale, care permit oamenilor să stocheze informaţia perceptivă şi conceptuală din mediu şi să interpreteze în mod abstract evenimentele. Schemele afectează modul în care observăm, interpretăm, luăm decizii şi acţionăm. Ele acţionează ca nişte filtre, accentuând sau estompând anumite percepţii sau comportamente. Le utilizăm ca să clasificăm lucruri, persoane sau pentru a face predicţii în legătură cu evenimente viitoare. J.Young (2003) introduce termenul de scheme dezadaptative timpurii si le defineste ca fiind teme largi cu privire la sine si propriile relatii cu ceilalti ce se dezvolta in copilarie, se elaboreaza pe parcursul vietii si sunt disfunctionale intr-o anumita masura. Schemele cognitive îşi găsesc originea în copilăria timpurie şi au următoarele caracteristici: •

Reprezintă pentru individ adevăruri esenţiale, absolute şi suficiente, exprimarea

schemelor fiind de cele mai multe ori sub forma: ,,dacă...atunci trebuie să’’. •

Se perpetuează şi sunt dificil de modificat, iar datorită faptului că sunt conturate

începând cu o vârstă fragedă, devin familiare, iar eventuale modificări ale acestor scheme sunt percepute de individ ca o ameninţare, el căutând să protejeze integritatea şi validitatea acestor constructe fundamentale pentru el. •

Schemele disfuncţionale pot antrena şi probleme psihopatologice caracteristice

Axei I a DSM. •

Schemele disfuncţionale sunt activate de evenimente relevante pentru scheme, un

eşec real sau doar perceput ca atare va activa o schemă de competenţă şi individul se va simţi ameninţat, în timp ce o respingere posibilă sau percepută va activa o schemă de abandon şi în consecinţă subiectul se va comporta ca atare. •

Schemele pot fi activate şi pe parcursul intervenţiei psihologice, provocând

reacţii emoţionale din partea pacientului care pot fi prelucrate în cadrul terapiei, ajutând la identificarea şi conştientizarea conţinutului schemei, respectiv a consecinţelor emoţionale şi comportamentale pe care le are activarea sa. •

Schemele sunt rezultatul experienţei repetate, rolul familiei şi al persoanelor

semnificative din viaţa subiectului fiind fundamental în dezvoltarea lor.

•

Schemele tind să se automenţină, prin activarea şi menţinerea în memorie doar a

informaţiilor concordante cu schema, ignorarea informaţiilor neconcordante cu ea şi respectiv prin producerea de informaţii concordante atunci când acestea nu există (menţinerea schemelor cognitive prin distorsionarea procesărilor informaţionale). •

Datorită faptului că activarea schemelor cognitive se asociază adesea cu trăiri

emoţionale neplăcute, individul îşi dezvoltă strategii de evitare a activării acestor scheme. Aceste strategii sunt de mai multe tipuri: strategii de evitare cognitivă (blocarea voluntară sau automată a gândurilor), comportamentală (subiectul evită situaţiile care prezintă un risc ridicat de activare a schemelor) şi afectivă (asociată cu evitarea cognitivă, constă în negarea emoţiilor, subiectul descriindu-şi starea ca un vid emoţional, este incapabil să simtă ceva). •

Schemele cognitive se automenţin şi datorită unor strategii de compensare,

strategii care constau în adaptarea de comportamente opuse, utilizate excesiv şi rigid, pentru a menţine schemele (de ex. un subiect care se consideră incapabil va avea manifestări comportamentale care ţin de perfecţionism) (Young, 1990). Pentru evaluarea acestor scheme, Young si colaboratorii sai (Young si Brown, 1990, 2001,apud Young, 2003) au dezvoltat Chestionarul Schemelor. Itemii sunt grupati in functie de scheme. Pe foaia de cotare, dupa fiecare item, apare un cod de doua litere indicand schema masurata. De obicei, nu se inregistreaza scorul total sau media scorului pentru fiecare schema, ci se retin itemii cu scorurile cele mai mari (5 sau 6). Scorurile mari ofera informatii relevante despre convingerile, schemele persoanei. În modelul propus de Young se descriu 8 paşi în identificarea schemelor cognitive disfuncţionale: 1.

Identificarea problemelor psihologice principale (se realizează în interviul iniţial).

2.

Administrarea chestionarului şi interpretarea rezultatelor.

3.

Educarea subiectului în legătură cu schemele cognitive (Young a conceput un

model de manual în acest sens) . 4.

Activarea schemelor disfuncţionale pe parcursul desfăşurării sesiunii terapeutice

şi în afara acesteia prin: imagerie dirijată, discutarea unor evenimente neplăcute, analiza viselor, terapia de grup, lectura unei cărţi sau vizionarea unor filme. La finalul acestui pas subiectul este familiarizat cu tehnicile de automonitorizare.

5.

Confruntarea subiectului cu strategiile de evitare a activării schemelor şi cu acelea

de compensare a acestora. 6.

Identificarea acelor comportamente care sunt determinate de distorsionarea

procesărilor informaţionale prin intermediul schemelor disfuncţionale. 7.

Integrarea informaţiei într-o istorie coerentă (stabilirea unor conexiuni între

experienţele din trecut şi cele pe care le trăieşte în prezent). 8.

Diferenţierea între schemele primare, secundare şi cele asociate (Young, 1990).

Ideea de bază a teoriei lui Young este aceea că aceste scheme sunt consecinţa nevoilor afective fundamentale care nu au fost satisfăcute în timpul copilăriei. Young propune 5 seturi de nevoi afective fundamentale la fiinţa umană: a) Securitatea legată de ataşamentul faţă de ceilalţi (care include: stabilitatea, securitatea, educaţia atentă şi acceptarea); b) Autonomia, competenţa şi simţul identităţii; c) Libertatea de exprimare a nevoilor şi emoţiilor; d) Spontaneitatea şi jocul; e) Limitele şi autocontrolul. Un individ sănătos mental este o persoană care ajunge să-şi satisfacă în mod adaptat nevoile sale afective fundamentale, apreciază Young (2007), apelând la strategii de coping adaptative, flexibile. Din interacţiunea dintre temperamentul înnăscut al copilului şi mediul său din copilăria timpurie, va rezulta mai mult frustrarea, decât satisfacerea acestor nevoi afective de bază. Finalitatea intervenţiilor din Terapia Schemelor este ca pacienţii să găsească strategii de coping adaptative pentru a-şi satisface aceste nevoi afective fundamentale. Young a observat patru timpuri de experienţe de viaţă precoce care concură la constituirea schemelor dezadaptative: •

Frustrarea nevoilor – ea survine atunci când copilul trăieşte o carenţă a nevoilor

fundamentale în mediul său din perioada copilăriei timpurii: îi lipsesc elemente importante cum ar fi stabilitatea, înţelegerea sau dragostea. El achiziţionează atunci scheme cum ar fi cea de lipsă afectivă sau abandon.

•

Traumatizarea sau victimizarea – în acest caz, copilul este victimizat sau maltratat

şi dezvoltă schemele de Neîncredere/Abuz, de Imperfecţiune/Ruşine sau de Teamă de pericol sau de boală. •

Excesul de satisfacere a nevoilor. Copilul primeşte de la părinţii săi un exces de

lucruri bune, chiar dacă ar fi mai sănătos pentru el să le primească în cantitate mai moderată. În cazul schemelor de Dependenţă/Incompetenţă şi de Drepturi Personale Exagerate/Grandoare, copilul este rareori maltratat; dimpotrivă, este mai degrabă răsfăţat, îngrijit cu dragoste. Nevoile afective centrale ale copilului nu sunt satisfăcute; se dezvoltă schemele autonomiei şi limitelor. În acest caz avem de-a face cu părinţi care se implică prea mult în viaţa copilului, îl hiperprotejează sau, dimpotrivă, îi dau în exces libertate şi autonomie, fără nicio limită. •

Internalizarea sau identificarea selectivă cu persoane importante. Copilul se

identifică cu părintele de la care internalizează gândurile, experienţele, comportamentele. Unele dintre identificări şi internalizări devin scheme, altele devin stiluri coping sau altele devin moduri. După parcurgerea fazelor de diagnostic şi de informare se poate trece la cea de schimbare, în care facem apel la tehnici cognitive, emoţionale, comportamentale şi interpersonale pentru a schimba schemele şi a modifica stilurile de coping. Se începe în general schimbarea prin tehnici cognitive. În faza anterioară terapeutul a completat deja formularul de conceptualizare a cazului şi îi explică pacientului rolul schemelor dezadaptative şi a stilului de coping în menţinerea problemelor actuale. Rolul metodelor cognitive este acela de a-l ajuta pe pacient să ocupe o poziţie puternică pentru a-şi contesta schema şi a-şi întări modul său de Adult Sănătos. Demersul de bază al terapiei schemelor este confruntarea empatică. În etapa cognitivă a tratamentului, confruntarea empatică este de fapt accentuarea motivelor care îi fac pe pacienţi să aibă astfel de credinţe - adică originea în copilărie a acestora tot arătând că aceste credinţe sunt dezadaptative şi duc la scenarii de viaţă disfuncţionale pe care pacienţii trebuie să le schimbe pentru a le fi mai bine. Confruntarea empatică va recunoaşte trecutul, distingând realităţile trecutului de cele ale prezentului. Astfel îl va ajuta pe pacient să vadă lucrurile aşa cum sunt şi să le accepte. Confruntarea empatică impune trecerea sistematică de la empatie la proba realităţii.

Este important ca terapeutul să utilizeze tehnicile cognitive într-o anumită ordine care să asigure construcţia durabilă a ansamblului strategic cognitiv. a. Testarea validităţii schemelor. b. Reconsiderarea argumentelor în favoarea schemei. c. Evaluarea avantajelor şi inconvenientelor răspunsurilor de adaptare ale pacientului. d. A pune în dialog «partea schemei» cu «partea sănătoasă». e. Cardurile de coping. f. Jurnalul schemelor. Etapa următoare este cea de activare a schemelor în timpul şedinţelor terapeutice cu scopul analizării sentimentelor ce apar odată cu acestea. Cea mai des utilizată metodă este lucru cu imageria - care aduce în mod imediat şi dramatic informaţii centrale; astfel că reprezintă adesea modalitatea cea mai eficientă de identificare a schemelor. Prezentăm numai o scurtă ilustrare a acestei metode în scop diagnostic (Young, 2007). Scopurile acesteia sunt: 1. Identificarea şi declanşarea schemelor pacientului. 2. Înţelegerea originii schemelor în copilărie. 3. Legătura dintre problemele actuale şi scheme. 4. Identificarea emoţiilor asociate schemei. Metodele emoţionale propuse de terapia schemelor au două scopuri: 1.

declanşarea emoţiilor legate de schemelor dezadaptative timpuri;

2.

rematernarea pacientului pentru a-şi vindeca emoţiile şi a-şi acoperi parţial

nevoile nesatisfăcute din copilărie. La majoritatea pacienţilor, apreciază Young, tehnicile emoţionale apar ca fiind cele care produc schimbarea cea mai profundă. Graţie travaliului emoţional, pacienţii ajung să facă trecerea de la cunoaştere la nivel intelectual pe care au achiziţionat-o despre inexactitatea schemelor lor la convingerea emoţională a acestei erori. Strategiile terapeutice pot fi grupate în următoarele categorii: a)Strategii cognitive Strategiile cognitive consideră schema o ipoteză de testat. Tehnici: confruntarea empatică (recunoaşterea de către terapeut a caracterului logic al prezenţei schemei şi a strategiilor de coping în funcţie de istoria personală a pacientului), testul

validităţii schemei (identificarea dovezilor pro şi contra schemei pentru întreaga viaţă, evidenţiind tendinţa spre minimizare sau maximalizare a dovezilor), reinterpretarea dovezilor (reinterpretarea motivaţiilor reale ale factorilor traumatizanti – pentru deculpabilizarea pacientului – şi repetarea dovezilor prin intermediul coping-urilor neadaptate), evaluarea avantajelor şi inconvenientelor coping-urilor (demonstrarea avantajelor pe termen scurt – evitarea schemei dureroase – şi a inconvenientelor pe termen lung – menţinerea schemei ca atare), dialogul dintre schemă şi latura raţională (joc de rol între pacient şi terapeut care apăra pe rând diferitele puncte de vedere), expunere scurtă (redactarea unei restructurări a schemei sub forma unui rezumat pe care pacientul îl păstrează cu el şi îl reciteşte în momentul în care schema se reactivează), agenda (autoobservare prin care pacientul notează apariţia schemelor şi se antrenează să răspundă la acestea în mod raţional). b) Strategii experienţiale Strategiile experienţiale acţionează împotriva schemei pe plan emoţional (prin evocarea schemei în imaginaţie) şi au drept scop dezvoltarea unor stiluri de coping mai adaptate şi amplificarea încrederii în sine a pacientului în timp ce se expune schemei. Tehnici: dialogul imaginar cu persoana presupusă a fi la originea schemei sau care o consolidează în prezent (pacientul revede scena în imaginaţie dar îşi afirmă drepturile şi nevoile; terapeutul sau pacientul adult serveşte drept model copilului de altădată), refacerea relaţiei parentale în imaginaţie (pacientul adult sau terapeutul îi oferă copilului ceea ce îi lipseşte, în funcţie de ceea ce copilul însuşi a mărturisit), scrisoarea către părinţii care traumatizează (pacientul scrie o scrisoare care îi exprimă nevoile, criticile, scrisoare care va fi citită în cadrul terapiei şi nu va fi trimisă în realitate). c) Strategii comportamentale Strategiile comportamentale presupun expunerea in vivo la schemă în toate domeniile vieţii, în vederea abandonării coping-urilor neadaptate care menţin schema. Întrucât o singură schemă generează strategii de coping multiple şi variabile în funcţie de context (fiecare dintre acestea consolidând schema), sunt indicate prescripţii care să acopere toate aspectele vieţii. Tehnici: definirea obiectivelor intervenţiei în toate aspectele vieţii (vizarea schemelor şi coping-urilor principale), stabilirea de priorităţi (în funcţie de suferinţa şi de obiectivele pacientului), utilizarea imageriei şi a jocului de rol (pentru pregătirea acţiunii), prescrierea sarcinilor, reexaminarea sarcinilor, dezvoltarea abilităţilor sociale .

d) Strategii centrate pe relaţie Strategiile centrate pe relaţie presupun declanşarea schemelor în cadrul relaţiei terapeutice, cu scopul de a obţine material diagnostic şi terapeutic şi de a optimiza în acelaşi timp relaţia. Tehnici: confruntarea empatică, refacerea limitată a relaţiei parentale (terapeutul satisface parţial, prin atitudinea sa, nevoia emoţională de bază de care copilul a fost frustrat: consolidează empatic, fixează limite ferme, controlează instalarea stării de dependenţă, etc.). Young a identificat 18 scheme disfuncţionale, pe care le-a grupat în cinci categorii, pornind de la categoriile de nevoi pe care le manifestă un individ în dezvoltare. Domeniul 1: Dezangajare şi respingere Schemele din acest domeniu sunt rezultatul unui mediu familial prea detaşat sau al unuia prea imprevizibil şi abuziv. Nevoile de securitate, stabilitate şi empatie nu sunt îndeplinite pentru individual în dezvoltare. Din acest domeniu, fac parte următoarele scheme: 1) Abandon/instabilitate Această schemă se referă la aşteptarea pierderii persoanei care face obiectul ataşamentului şi este urmarea unui comportament parental inconsistent. 2) Neîncrederea Se referă la credinţa că ceilalţi se vor folosi, în mod intenţionat, de noi într-o manieră care să îi avantajeze, sau prin înşelăciune, producând astfel suferinţă şi descurajându-ne. Astfel de scheme sunt imprimate de comportamente abuzive fizic şi emoţional din partea părinţilor, care trădează astfel aşteptările copilului de a fi protejat. 3) Privarea emoţională Această schemă se referă la credinţa că ceilalţi nu ne vor îndeplini nevoile emoţionale cum ar fi grija, empatia, protecţia, afecţiunea sau îndrumarea. Această schemă este formată întrun mediu familial neglijent şi detaşat, distant faţă de copil. 4) Izolare socială/alienare Este credinţa unei persoane că este izolată faţă de lume, că este diferită şi că nu are un sentiment de apartenenţă la o comunitate. Acest lucru se întâmplă când în familia de origine copilul observă atitudinea părinţilor care se consideră ei înşişi ca diferiţi şi separaţi de comunitate. 5) Imperfecţiune şi ruşine

Această schemă este o credinţă legată de perceperea propriei persoane ca fiind imperfectă, inadecvată şi nedemnă. Persoana se teme că un potenţial partener se va retrage din relaţie în momentul în care va cunoaşte aceste defecte. Acest sentiment de inadecvare duce la sentimente de ruşine. De obicei, părinţii foarte critici induc acest tip de schemă, deoarece creează copiilor impresia că nu sunt destul de buni, nu sunt demni de a fi iubiţi. 6) Indezirabilitatea socială Această schemă se referă la faptul că o persoană crede că nu este dorită de ceilalţi. Aceste persoane se percep ca neatractive fizic, incapabile ca fiinţe sociale, sau lipsite de statut. Este o schemă determinată de experienţe timpurii, prin care familia sau grupul de egali induc copilului ideea că nu este agreat sau acceptat. 7) Eşecul în autorealizare Persoanele cu această schemă disfuncţională se simt incapabile să se realizeze profesional sau şcolar la un nivel comparabil cu al altor persoane din grupul de egali. Se simt netalentate, incapabile, ignorante sau neinteligente. Părinţii cu cerinţe exagerate faţă de copii, mai ales în perioada şcolară, pot induce o astfel de schemă, pentru că, în loc să ofere sprijin, înţelegere, încurajare şi chiar o anumită disciplină şi coerenţă, ei îşi împing copii să realizeze performanţe tot mai înalte, în domenii în care aceştia nu sunt talentaţi sau le cer mai mult decât aceştia sunt capabili, fără a le recunoaşte meritele. Domeniul 2: Probleme de autonomie şi performanţă Schemele din acest domeniu sunt legate de aşteptările legate de raportul dintre propria persoană şi mediul social. Mediul social este cel care plasează diverse obstacole în faţa individului. Aceste obstacole pot fi legate de capacitatea individului de a funcţiona autonom şi a supravieţui. Familia de origine este, de obicei, acaparatoare şi supraprotectivă. 1) Dependenţă/incompetenţă Individul nu se simte capabil să facă faţă responsabilităţilor de zi cu zi în manieră competentă sau independentă. Lasă în seama celorlalţi iniţiativa şi luarea deciziilor, deoarece nu au fost încurajaţi să acţioneze să îşi poarte de grijă sau să gândească independent. 2) Vulnerabilitatea în faţa problemelor şi a bolilor Este o schemă a catastroficului, o credinţă că acea persoană este pe punctul de a fi martor sau protagonist al unui eveniment major negativ. Acea persoană este excesiv de precaută,

crescută de părinţi excesiv de precauţi sau chiar panicaţi, care induc credinţa că viaţa este o luptă, iar lumea este un loc plin de pericole. 3) Eul nedezvoltat sau sufocat Individul are impresia că este nesemnificativ şi nu are o forţă interioară suficientă, se simte golit şi în derivă. Este o schemă determinată de părinţi abuzivi sau supraprotectivi, care descurajează copilul să îşi formeze un Eu independent şi care nu îi permit separarea psihologică. 4) Eşecul Individul este convins că a eşuat sau va eşua în mod inevitabil, că este inadecvat în orice activitate ar desfăşura, prin comparaţie cu alţii şi că nu va putea niciodată să ajungă la o realizare acceptabilă. Părinţii nesuportivi sau cei care nu au oferit destulă coerenţă sau disciplină în educaţie sunt responsabili de apariţia unei astfel de scheme. Domeniul 3: Lipsa limitelor Schemele din acest domeniu se referă la lipsa unor limite interne, a respectului şi responsabilităţii faţă de alţii sau la stabilirea unor scopuri personale realiste. Familia de origine este una supraindulgentă şi permisivă. 1) Centrarea pe sine Aceasta este schema „micului tiran“. Acest individ consideră că totul i se cuvine şi îi revine de drept. Doreşte să i se îndeplinească dorinţele şi nevoile imediat, indiferent de ceea ce doresc ceilalţi şi indiferent de sentimentele acestora. Nu este interesat de ceea ce doresc alţii şi nici de costurile pe termen lung ale unei astfel de atitudini, care riscă să îi îndepărteze pe ceilalţi. Părinţii care îşi răsfaţă copii şi nu le impun nici un fel de limite legate de cerinţele şi normele sociale sau cei care îşi privează afectiv copiii pot induce o astfel de schemă. 2) Autocontrol şi autodisciplină insuficiente (toleranţă scăzută la frustrare) Aceste persoane nu tolerează nici un obstacol în îndeplinirea scopurilor personale şi nici nu sunt capabile să îşi controleze răspunsurile afective sau impulsurile. Când lipsa controlului este extremă, se poate ajunge la comportament delicvent, adictiv sau criminal. Această schemă este urmare a lipsei de disciplină sau a unui model coerent de urmat în familie. Domeniul 4: Orientarea către ceilalţi Schemele din acest domeniu se referă la preocuparea excesivă pentru îndeplinirea nevoilor celorlalţi, în defavoarea nevoilor proprii. Familia tipică este cea în care se oferă

afecţiune şi acceptare în mod condiţionat, în care copiii trebuie să îşi suprime sau ignore propriile nevoi pentru a primi atenţie sau afecţiune. 1) Subjugarea Aceste persoane consideră că trebuie să se supună controlului celorlalţi pentru a evita consecinţele negative, cum ar fi respingerea sau mânia. Este o schemă determinată de părinţi foarte restrictivi. 2) Sacrificiul de sine Aceste persoane se dedică în totalitate celorlalţi şi nevoilor acestora. Atunci când îşi îndeplinesc o nevoie personală, se simt vinovaţi. Acest sacrificiu de sine îi face să se simtă mai buni, mai utili, le dă sens vieţii şi le creşte stima de sine. În copilărie, aceştia au fost responsabilizaţi şi sensibilizaţi în mod excesiv la nevoile şi la bunăstarea celor din jur, mai ales a părinţilor. 3) Nevoia de a fi aprobat Individul este preocupat excesiv de a obţine aprobarea şi recunoaşterea celorlalţi, în detrimentul iniţiativelor şi idelor proprii. Aceasta poate implica un interes exagerat pentru bani, statut sau realizare profesională. Este o schemă indusă de părinţi care au fost ei înşişi preocupaţi de aceste aspecte şi au oferit acceptare şi afecţiune condiţionată. Domeniul 5: Inhibiţie şi vigilenţă Schemele din acest domeniu se referă la o atenţie excesivă acordată controlului, suprimării sau ignorării emoţiilor şi sentimentelor personale, pentru evitarea greşelilor şi respectarea unor reguli rigide. Familia de origine este una dominatoare sau cu o atmosferă sumbră şi conservatoare, în care este valorizat autocontrolul şi autorealizarea, în defavoarea sentimentelor. 1) Negativismul/teama de eşec Această schemă se referă la credinţa că, mai devreme sau mai târziu, lucrurile vor lua o întorsătură nefavorabilă, combinată cu teama de a nu greşi, lucru care ar putea precipita acest moment catastrofic. Părinţii pesimişti, anxioşi şi care au doar expectanţe negative pot induce o astfel de schemă. 2) Controlul exagerat sau inhibarea emoţiilor

Individul consideră că este necesar să îşi inhibeze emoţiile şi impulsurile, în special, mânia, deoarece exprimarea lor ar răni pe ceilalţi sau ar duce la pierderea stimei de sine, la jenă, abandon sau răzbunare. Acestor persoane le lipseşte spontaneitatea şi sunt percepute drept rigide. 3) Ipocrizie şi standarde ridicate Această schemă cuprinde două credinţe: fie persoana crede că nu este suficient de bună şi că trebuie să se străduiască mai mult, sau pune accent pe statut, putere sau avere în detrimentul altor valori sociale. Aceste persoane sunt în oricare dintre cazuri nefericite şi nesatisfăcute, indiferent ce realizează. 4) Pedepsirea Indivizii sunt excesiv de exigenţi cu sine şi cu ceilalţi şi cred că orice eşec în atingerea unor standarde trebuie pedepsit cu asprime. De obicei, părinţii au fost punitivi sau abuzivi şi şiau făcut copiii să se simtă vinovaţi şi responsabili de orice greşeală. III. Prin ce diferă TCBS de terapia cognitivă tradiţională? TCBS utilizează tehnici experimentale, cognitive, comportamentale şi interpersonale, care permit un acces mai profund la afectele individului şi este o terapie mai de durată decât terapia cognitivă clasică. Relaţia terapeutică este una flexibilă, acomodându-se la schema care este activată la un moment dat în timpul şedinţei terapeutice sau în afara ei, dar pe care clientul doreşte să o abordeze şi să o modifice. Abordarea evenimentelor de viaţă nu este una liniară, ci combină evenimente prezente cu experienţe trecute într-o manieră dinamică. Prin conversaţie aprofundată, imagerie sau joc de rol sunt activate niveluri afective tot mai profunde, pentru a permite clientului să înţeleagă originea schemei sale disfuncţionale şi mecanismul prin care aceasta este menţinută. IV. Avantajele TERAPIEI CENTRATE PE SCHEME COGNITIVE faţă de alte terapii 1. are o aplicabilitate mai largă, inclusiv în depresie cronică, traume din copilărie, infracționalitate, tulburări de comportament alimentar, probleme de cuplu și prevenția recidivei în abuzul de substanțe; în tratarea factorilor predispozanți din sfera personalității, în cazul pacienților cu tulburări de pe axa I; în combinarea ei cu meditația mindfulness sau cu practicile religioase tradiționale. 2. este mai integrativă; combină aspecte din cadrul modelelor cognitive, comportamentale, psihodinamice, ale atașamentului și a celor gestaltiste; acordă o egală

importanţă componentelor cognitive și comportamentale, ca şi schimbării la nivel emoțional, tehnicilor experiențiale și relației terapeutice. 3. este un model mai concentrat şi simplu, dar în fond profund și complex, accesibil atât pentru terapeuți, cât și pentru pacienți; îmbină simțul practic al terapiei cognitiv‑comportamentale cu profunzimea specifică abordărilor de natură psihodinamică este o terapie structurată și metodică, iar tratamentul este activ și directiv, mergând dincolo de simpla conștientizare a problemelor, către schimbare la nivel cognitiv, emoțional, interpersonal și comportamental. 4. este un model specific; modelul conturează scheme cognitive, stiluri de coping și moduri specifice, iar terapia se remarcă prin specificitatea strategiilor de tratament, care conțin inclusiv îndrumări în ceea ce privește forma adecvată de reproducere limitată a figurii parentale în cazul fiecărui pacient; această terapie oferă o metodă la fel de accesibilă pentru a înțelege și a folosi relația terapeutică. Pe măsură ce lucrează cu pacienții, terapeuții își monitorizează propriile scheme cognitive, stiluri de coping și moduri. 5. este o terapie deosebit de umană și de plină de compasiune în comparație cu tratamentele standard; se dovedește a fi deopotrivă înțelegătoare și plină de respect, în special față de pacienții care prezintă probleme grave, precum tulburarea de personalitate borderline, care sunt adesea tratați cu minimă compasiune și maximă învinovăţire în cadrul altor terapii. Conceptele de „confruntare empatică” și „reproducere limitată a figurii parentale” asigură o atitudine grijulie și binevoitoare față de pacienți, iar utilizarea modurilor facilitează procesul de confruntare, deoarece permite terapeuților să înfrunte comportamentele rigide și dezadaptative, păstrând în același timp o alianță terapeutică cu pacientul. BIBLIOGRAFIE 1. TERAPIA CENTRATA PE SCHEME COGNITIVE Manualul practicianului, Jeffrey E. Young, Janet S. Klosko, Marjorie E. Weishaar