Teoria Generala a Dreptului - Sinteza - Dr Nicolae Popa

Subiecte TEORIA GENERALA A DREPTULUI

I. II. III. IV. V. VI. VII.

VIII. IX. X.

XI. XII. XIII.

XIV.

Sistemul stiintelor juritice. Metodologia juridica Conceptual dreptului Statul si dreptul Sistemul organelor judecatoresti Sistemul normative social Norma de drept si Analiza normei juridice Izvoarele de drept Tehnica elaborarii actului normative Realizarea dreptului si Fazele procesului de aplicare a dreptului Interpretarea normei juridice Proba dreptului Raportul juridic si Continutul raportului juritic Raspunderea juridica

• Sistemul stiintelor juridice  Stiinte Juridice Sociale Stiinta este un sistem de cunostinte despre natura ,societate si gandire, cunostinte obtinute prin metode corespunzatoare si exprimate in concepte, categorii, principii si notiuni. Stiinta trebuie inteleasa ca : • o institutie • o organizatie de oameni care indeplinesc in societate anumite sarcini • un ansamblu de procedee, mijoaceprin care se dezvaluie aspecte si legitati noi ale lumi inconjuratoare • un fenomen social • sistem de idei,reprezentari dar si un sistem care se dezvolta ,produce continuu noi cunostinte , ca valori spirituale. Clasificarea stiintelor sociale : • stiinte tip nomotetic : economia, psihologia, sociologia,politologia • stiintele istorice • stiinte care studiaza aspectele normative ale activitatii umane : stiintele juridice , etica Stiinta dreptului studiaza juridicul in toate formele sale de manifestare , dar in primul rand , ca o dimensiune inalienabila a existentei umane in conditii sacial-istorice determinate Stiinta dreptului studiaza legile existentei si ale dezvoltarii statului , instutiile politice si juridice , formele lor ,corelatia cu celelalte componente ale sistemului social , modul in care institutiile politico-juridice influenteaza societatea si suporta la randu lor , influenta sociala.

2

Dreptul – fenomen normativ care reprezinta o tentativa de disciplinare,de coordonare a relatiilor sociale , in vederea promovarii unor valori larg receptate de societate cum ar fii : propietatea , siguranta juridica, securitatea libertatilor individuale,socetatea civila. Stiinta dreptului analizeaza un anumit domeniu al relatiilor si al structurilor sociale –domeniu participarii oamenilor la circuitul juridic , ca purtatori de drepturi si obligatii juridice cu toate consecintele care decurg de aici. “Stiinta juridical este una de cel mai inalt interes , nu numai pentru unul si altul , ci in generalasfel incat lipsa de interes pentru ea trebuie privita ca expresie a unui caz absolute nestiintific.” (Titu Maiorescu ,1860). Dezvoltarea relatiilor sociale , complexitatea lor , multiplicarea fara precedent a contactelor intra si intersociale , au determinat o dezvoltare colectiva a dreptului si aparitia unor ramuri noi de drept – dreptul familiei:dreptul spatial, dreptul comunitar etc. Dreptul fenomen complex al societatiieste studiat din mai multe perspective: - din perspective globala, ca un system inchegat, cu regularitati caracteristice , - din perspective istorica – fenomen ce-si conservaanumite permanente de-a lungul dezvoltarii sociale, dar care se transforma , totodata , in cadru acestei dezvoltari; - din perspective structural –domeniu cu multiple determinatii calitative, cu elemente component, aflate la randul lor intr- o stare de interferenta.

Stiinte Juridice Istorice Stiintele juridice istorice - cerceteaza istoria dreptului dintr-o anumita tara (istoria dreptului romanesc)sau dezvoltarea generala a fenomenului juridic (istoria generala a dreptului) Studiul istoriei dreptuluiscoate la iveala existentaunor legi ale aparitiei , ale devenirii sau ale disparitiei unor forme de drept , in strans contact cu legile generale ale dezvoltarii sociale sau cu bazine de civilizatie juridica atestate in timp. 3

Pentru noi , studiul istoriei dreptului romanesc are si o alta semnificatie – acest studiu vine sa ateste continuitatea vietuirii in acest spatii a poporului roman, vechile forme ale dreptului , intalnite si pastratein tara noastra , insemnand un argument al duratei convietuiri poporului si al utilizarii unor instrumente juridice similare. Stiinte Juridice de Ramura Stiintele juridice de ramura - studiaza fenomenele particulare juridice – ramurile dreptului . Exemplu :stiinta dreptului constitutional , a dreptului civil , a dreptului administrativ, a dreptului penal. In acest caz , stiintele de ramura se suprapun sistemului dreptului , criteriul lor de departajare si organizare fiind obiectul reglementarii juridice si metoda specifica de reglementare. Dreptul unui stat este alcatuit din numeroase norme si institutii.Acest sistem unitar formeaza sistemul dreptului statului respectiv . Fiecare ramura a sistemului este alcatuita dintr-un grup de norme , organic legate , ce reglementeaza o categorie de relatii sociale. Sistemul stiintei dreptului are ca element de baza sub-sistemul stiintelor juridice de ramura , dar nu se epuizeaza prin referire la acesta.Totadata stiintele de ramura , care alcatuiesc un sistem , nu se regasesc aidoma in sistemul planului de invatamant superior juridic.  Stiinte Juridice Ajutatoare In stransa legatura cu stiintele juridice se afla un grup de discipline ajutatoare cum ar fi : criminilastica, medicina legala, stastica juridica, logica juridica.fara sa faca parte din sistem stiintei dreptului , aceste discipline sunt indispensabile cunoasterii unor fenomene de drept sau a bunei aplicarii a normelor juridice.

 Teoria Generala a Dreptului Cercetarea fenomenului juridic nu poate ramane nici la nivelul cunoasterii formelor consecutive de drept , nici la nivelul cunoasterii formelor dreptului pozitiv , a dreptului activ in viguare intr-o anumita tara . Teoria generala a dreptului – studiaza notiunile de baza ale dreptului , studiul conceptelor, categoriilor, principiilor. In cadru teoriei generale sunt elaborate instrumentele esentiale prin care dreptul in ansamblul sau este gandit, sunt elaborate concepte ca : cel al dreptului (esenta, continutul, si forma dreptului) norma juridica, raportul juridic , tehnica juridica. 4

Teoria Generala a Dreptului, mai analizeaza si obiectul sau specific, urmarind organizarea sa logica in cadru demersului explicativ,mai coordoneaza, sistematizeaza cunostiintele in stransa cooperare cu limbajul specific al stiintelor de ramura. Teoria Generala a Dreptului cuprinde un set conceptual prin care se explica realitatea juridica.Cauta sa surprinda caracterele proprii si permanente ale fenomenului juridic , spre a-l defini si a-i contura spatiul in cadru sistemului socia-istoric din care face parte. Scopul Teoriei G. Dreptuluieste acela de a imbogatii si amplifica ( practica) dreptului. Nevoia unei teorii juridice unitare si cuprinzatoare se afla in legatura directa cu capacitatea sa de a oferii solutii exacte sau cat mai apropiate de cerintele reale ale vietii socialein care dreptul isi duce existenta, satisfacatoare , problemelor practice relevante. T.G.D imagazineaza in functie de realitatea pe care o exprima , o serie de experiente, aparand ca adevaratele complexe de valori , in care viata juridica a pus ceva general valabilsi stabil. T.G.D ofera instrumente prin care pot aprecia principiilke precum si metodele si rezultatelecunoasterii mecanismului prin care dreptul influenteaza conduita umana orientand-o pe un fagas socialmente util. ’’ Teoria generala a dreptului este disciplina care se ocupa cu discriminarea a ceea ce se numeste stiinta dreptului spre deosebire de ceea ce se numeste practica dreptului si cu componentele generale ale stiintei juridice ’’

• Metodologia juridica ‘’Metoda ‘’- vine de la grecescul ‘’methodos’’ care inseamna cale, drum ,mod de expunere.Perfectionarea metodei a dus la aparitia stiintei despre metoda - metodologia. Metodologia reprezinta sistemul princiipilor generale de investigatie , deduse din sistemul celor mai generale legi obiective. Metoda priveste fie un anumit principiu metodologic (metoda particulara), fie un procedeu tehnic oarecare (metoda individuala). O buna cunoastere , explicare, si interpretare a fenomenului juridic reclama o metodologie corespunzatoare , in baza careia sa se realizeze o intelegere stintifica a mecanismului actiunii sociale a dreptului , a functiilor lui, a esentei , a continutului si a formei sale , a legaturilor sale multiple cu societatea.  Notiunea Metodologiei Juridice 5

Metodologia stiintei dreptului subliniaza necesitatea unor clasificari in procesul definirii semnificatiei metodelor traditionale si al apelului la metode de explicare si interpretare a relatiilor juridice , intr-o lume caracterizata printr-o mobilitate deosebita a structurilor sale componente. Metoda de cercetare in stiinta dreptului este o imbinare intre general si specific. Metodologia juridica- acel sistem al unor factori de relativa invarianta intr-un numar suficient de mare de metode , factori ce au ca obiect raportulrile, legaturile, relatiilor care se stabiles cintre diferite metode , in procesul cunoasterii fenomenului juridic.

 Metodele Cercetarii Juridice

 Metoda logica Dreptul este o stiinta eminamente deductiva .cunoasterea pe cale deductiva pleaca si in drept de la premisa ca nu se poate dovedi deductiv nimic decat pornind de la principii anterioare. Inima oricarei deductii – analitice sau sintetice - este silogismul .Deductia in drept este in intregime dominata de silogismele de subsumare.Aplicatiile logicii nu pot ramane doar la nivelul logice deontice.

 Metoda comparativa Logica defineste comparatia ca pe o operatie ce urmareste constatarea unor elemente indentice sau divergente la doua fenomene.Compararea sistemelor de drept ale diverselor state , a trasaturilor ramurilor , ale institutiilor si ale normelor acestora s-a dovedit extrem de fructuoasa in procesul metodologic de studiere a fenomenului juridic.Scopurile specifice metodei comparative sunt determinate de raporturile existente intre propietatile obiective ale categoriilor comparate. Functiile dreptului comparat nu pot fi disociate de functiile generale ale teoriei generale dreptului ( cognitiva , critica, practicaplicativa).Comparatia ajuta esential la construirea tipologiilor juridicesi a clasificarilor.

 Metoda istorica Metoda istorica se implineste strans cu istoria dezvoltarii sociale. Istoria este o modalitate prin care oameni isi reafirma aparenta lor la aceeasi umanitatea , ea este un sector al comunicarii cunostintelor , scindat prin etapa metodologica a comunicarii.Apeland la istorie , dreptul isi afla conditiile care ii pot descifra ascendenta cunoscund fenomenele suprapuse de drept, istoria isi procura statornice modalitati de atestare documentara. 6

 Metoda sociologica Metoda sociologica , reprezinta o directie de cercetare cu reale foloase pentru cunoasterea realitatii juridice.Existenta dreptului este intim legata de viata sociala.s-ar putea afirma ca acesta legatura se cristalizeaza in raporturi mai directe decat acelea ale moralei, spre exemplu.toate fenomenele juridice sunt fenomene sociale. Evident ca nu toate evenimentele sociale sunt juridice.

 Metoda cantitativa Metoda cantitativa capata in ultimul timp o tot mai mare pondere in cercetarea stiintifica juridica, cu largi si imediate aplicatii in practica dreptului.In general , azi, teoria juridica nu poate merge decat in stransa corelatie cu nevoile practice ale creerii si ale aplicarii dreptului.

• Conceptul dreptului » DREPT « - latinescul « directus « de-a dreptul, drept, directie, linie dreapta. ACCEPTIUNILE DREPTULUI • Drept- stiinta dreptului – ansamblu de idei , notiuni, concepte si principii care explica dreptului si prin intermediul carora dreptul poate fi gandit. • Dreptul ca ansamblu de norme cere organizeaza viata in comun , este o tehnica a convietuirii umane , destinata sa disciplineze comertul uman si sa apere societatea de excese. • Dreptul este principiul de directie , de coeziune sociala , el da societatii caracterul de definit , de coerenta. Totalitatea normelor juridice in vigoare dintr-un stat poarta denumirea de drept pozitiv.Un drept aplicabil imediat si continuu ,obligatoriu si susceptibil a fi adus la indeplinire printr-o forta exteriora , ca o indreptatire legitima a unor instante sociale special abilitate. Juridicul defineste o parte componenta a realitatii sociale , alaturi de politic, etic, economic.etc. ORIGINEA SI APARATIA DREPTULUI 7

Studiul conceptului dreptului implica cu necesitate viziunea istorica ,legata de descifrarea originilor dereptului. Dreptul este indisolubil legat de evolutia generala a societatii , de particularitale societatii in diferitele sale trepte de dezvoltare istorica.

Primele Legiuiri Dreptul apare in orientul antic. Intre primele legiuiri (adevarate monumente juridice) se mentioneaza : A. Codul lui HAMURABI (Babilon) , B. Legile lui MANU(India) , C. Codul lui MU(China) A. Codul lui HAMURABI , conservat in mod miraculos si descoperit la SUSA are 282 articole.Contine atat norme cu caracter strict juritic , cat si norme morale ,religioase. B. Legile lui MANU cuprind 5370 versuri , legile cuprindeau pedepse. In europa primele legiuiri au fost : A. Legile lui LYCURG(SPARTA) sec. X-lea B. Legile lui DRACON si SALON (ATENA)sec.V-lea C. LEGEA CELOR XII TABLE (ROMA) sec.V-lea D. Legea SALICA(FRANTA) sec VI-lea

Dimensiunea Sociala a Dreptului Dreptul este un produs complex al societatii ; normele sale intervin in procesul productiv , stabilind reguli generale pentru actul zilnic , repetat al producerii, , al repartitiei, si al schimbului de produse si activitati.

« Libertatea omului este deplina numai in masura in care nu stanjeneste libertatea celorlaltii. » Drepturile omului nu pot prinde contur , nu pot deveni realitati decat in cadru unei institutii bazata pe coexistenta libertatilor si nu pe afirmarea brutala si pagubitoare pentru semeni, a unor drepturi si a unor interese personale.Superioritatea reflectarii in drept a 8

corelatiei necesare intre drepturi si indatoriri precum si nobletea actului de justitie (ca o activitate independenta intr-o societate democratica) alcatuiesc coordonatele care marcheaza decisiv dimensiunea sociala a dreptului. Realitatea juridica este o dimensiune inalienabila arealitatii sociale in conditii istorice determinate.Existenta ei nu poate fi desprinsa de existenta celorlalte parti ale unei societati, suportand influenta acestora si exercitand la randu-i influenta asupra lor. Dreptul suporta influente din partea componentelor cadrului fizic inconjurator si din partea componentelor sistemului social (economia, politica,morala).In ansamblu, aceste elemente de influenta poarta denumirea de : factori de configurare a dreptului. Factorii de configurare a dreptului tine cont de toate caracteristicile participarii omului la viata sociala ,de corelaria cu mediul natural si social. Factorii exteriori exercita influenta asupra dreptului , al progresuluii juridic. Acesti factori sunt :

1.

Cadru natural

– factor de configurare a dreptului.In toate compoentele sale – mediul geografic, factori biologici , fiziologici, demografici- acest factor influenteaza dreptul. Mediul geografic reprezinta un ansamblu de factori care influenteaza viata sociala, dezvoltarea economica, posibilitatii dezvoltarii politice. Necesitatea stabilirii corespondentei legilor cu mediul inconjurator a fost intuita de multa vreme in gandirea politico-juridica. In realitate , diferentele dintre epocile dreptului nu consta in deosebirile climatice sau geografice , ci in realitatile socialeconomice diferite in care dreptul isi desfasoara actiunea. Ex : Masurile legislative pentru combaterea poluarii mediului, reglementarile prin care se stabileste un regim juridic specific pentru diferitele componente ale cadrului fizic- regimul juridic al terenurilor agricole, regimul juridic al spatiului aerian , regimul juridic al marii teritoriale etc. Factorul demografic exercita o influenta asupra reglementarilor juridice. Diversele imprejurari naturale (evenimente)care nu depind de vointa omului pot construi , prin vointa legii , cauze de nastere , modificare sau stingere a raporturilor juridice .curgerea timpul spre exemplu poate consolida juridic sau stinge un drept (prescriptia achizitiva sau extintiva), un cutremur poate declansa un raport juridic de asigurare de bunuri sau persoane etc. Manifestarea fortei regulatoare a acestui fascicol de factori- apartinand larg spus –cadrului natural, nu se prezinta insa ca o fatalitate , nu in mod automat prezenta acestora se finalizeaza cu efecte juridice.Actiunea lor este totdeauna corelata unui interes social , este prezenta numai in masura in care luarea lor in consideratie este reclamatita de un interes social.]

9

2.Cadru social-politic - influenteaza dreptul constituindu-se ca un factor de configurare cu actiune specifica .Fiind un produs social , dreptul se afla intr-o permanenta si constructiva relatie cu interesele structurilor sociale.Asa cum s-a subliniat in unele lucrari de teoria dreptului, evolutia actuala a raporturilor sociale produce o instrainare a individului , conducand la o treptata degradare a relatiei dreptului cu societatea. Acest factor de configurare are componente complexe a caror nfunctionare conjugata nu poate ramane in nici un sistem ded rept fara urmari. Politica ar trebui sa stabileasca scopurile guvernarii sociale , iar dreptul sa aleaga mijloacele .

3.

Cadru uman -reprezinta zona centrala de interes pentre orice legiuitor .Reglementand comportamentul omenilor in cadrul unor

categorii diverse de raporturi sociale , dreptul se raporteaza permanent la prezenta omului in societate , la capacitatea sa de a influenta si chiar de a transforma socialul.Viata dreptului se desfasoara in totalitate intr-un cadru social-uman.Legea juridica constituie un important factor de socializare, modeland si stimuland acele comportamente adecvate valorilor.Dreptul priveste actiunea omului intr-un sistem de relatii dat.Dimensiunea umana a dreptului priveste , inainte de orice , drepturile esentiale ale individului(dreptului fundamentale), drepturi care garanteaza egalitatea deplina a tuturor oamenilor , posibilitatea lor de manifestare nestingherita in temeiul demnitatii si al libertatii, pentru ca omul , dupa natura sa , este o fiinta demna si libera. Factorii de configurare a dreptului reprezinta importante surse naturale si sociale din care acesta isi trage obiceiul , subiectele, continutul , finalitatile si intr-o oarecare masura , chiar forma.

Esenta , Continutul si Forma Dreptului

 Esenta Ca orice fenomen , dreptul este unitatea unor laturi calitative si cantitative.Determinarea conceptului dreptului prin prizma categoriei filosofice de esenta , continut si forma implica efortul de decelare a trasasturilor si a determinarilor calitative fundamentale ale dreptului , precum si efortul de declarare a trasaturilor si a determinarilor calitative fundamentale ale dreptului, precum si efortul de sesizare a modalitatilor specifice de organizare interna si externa a continutului. 10

In general esenta unui fenomen reflecta unitatea laturilor, trasaturilor si a raporturilor necesare , relativ stabile care constituie natura launtrica a fenomenului si-l fixeaza intr-o clasa de fenomene adiacente. Ideea de calitate- « deosebire substantei » adica ceea ce deosebeste corpurile intre ele , o nota specifica in definirea calitatii o constituie insusirea sa de a fii o determinare interna proprie obiectului ,granita care delimiteaza un obiect de altul ,un fenomen de altul. Din multitudine determinarilor calitative ale dreptului se desprinde o calitate principala care exprima calitatea intregului , determinarea lui interna ; aceasta este calitatea juridicaa vointei si a interesului care prezideaza la la aparitia normelor dreptuluisi care asigura un anumit echilibru inn desfasurarea raporturilor interumane. Dreptul se deosebeste de alte sisteme sociale normative , prin calitatea juridica a vointei ce se exprima in integralitatea normelor , cu toate cunostintele privind tratamentul special al normelor de drept . Dreptul nu poate ramane in starea de vointa .Ratiunea sa practica , legaturile sale constituie interesele fundamentale ale oamenilor si ale structurilor sociale de baza , imprima dreptului trasaturi de eficienta mult mai pronuntate in comparatie cu alte seturi normative .preceptele dreptului isi gasesc concretizarea in in elemente de continut ale acestuia.

 Continut Continutul dreptului il constituie ansamblul elementelor , al laturilor si al conexiunilor care dau expresie concreta vointei si intereselor sociale se reclama oficializarea si garantarea pe cale etatica. Continutul dreptului are o latura componenta dominanta ‘sistemul normelor juridice’, intr-adevar, orice sistem de drept isi realizeaza functiile prin intermediul normei de drept iar mecaniosmul influentei sale asupra relatiilor sociale este esential legat de modul in care etalonul de conduit ape care –lcuprinde norma patrunde in tesatura raporturilor interumane. Normele de drept- laturi alcatuitoare ale continutului dreptului- se infatiseaza in calitate de permise si comditii , precum si instrumente de control social. Latura normativa reprezinta elementul cel mai pregnant al continutului dreptului . Cercetarea actuala a continutului dreptului este puternic marcata de tendinta explicarii si a conceperii dreptului in sensul cuprinderii factorilor complecsi normativi –sociali, care poate oferii raspunsuri modului activ in care nevoile schimbatoare ale societatii isi gasesc exprimare in drept. Cat despre forma dreptului , cercetarile stiintifice scot la iveala faptul ca studiul dreptului nu poate fi desprins de cel al formei sale.

 Forma 11

Forma dreptului semnifica exprimarea organizarii interioare a structurii continutului, ea desemneaza aspectul exterior al continutului , modul sau de exteriorizare.Forma dreptului apartine intodeauna unui continut, forma goala nu exista. Forma este chiar legea de alcatuire, modul in care se leaga elementele care compun continutul dreptului.

Avem o forma interna si externa : • forma interna a dreptului : - este chiar interactiunea ramurilor dreptului , gruparea normelor juridice pe institutii si pe ramuri de drept privat sau public, •

forma externa a dreptului : - poate fi analizata din mai multe puncte de vedere al :

a) modalitatilor de exprimare a vointei legiuitorului-izvoarele

dreptului b) al modalitatilor de sesizare a legislatiei – codificari,incorporari c) al modalitatilor de exprimare a metodelor de drept in felurite acte ale organelor de stat – legi ,decrete, hatarari. In forma dreptului sunt continute si procedeele specifice tehnici juridice cum ar fi : conceptele , procedeele de conceptualizare , clasificarile , tiparele logice ale normei juridice.Problematica formei dreptului , nuantarea aspectelor multiple ale acestuia in relatia cu continutul, denota recunoasterea importantei acestui aspect al dreptului pentru intelegerea corecta a modului in care dreptul patrunde in tesatura raporturilor sociale, influentand conduita oamenilor si ocrotind valorile sociale majore .

Sistemul Dreptului

12

Societatea moderna se caracterizeaza printr-o amplificare fara precedent a activitatilor normative.zigzagurile imprevizibile de la o zi la alta , ale sistemului politico-social, complica mult sarcina legislatiei si a administratiei si produce `o supraambalare a mecanismului de reglementare juridica. Dreptul nu exista prin simpla alaturare a unui numar mai muc sau mai mare de norme juridice, ci el exista ca un sistem. Sistemul dreptului apare ca un ansamblu organizat si logic ,care implica relatia intreg-parte, parte componenta a realitatiii sociale(sistemul juridic), in ceea ce priveste legislatia (sistemul legislativ) , la fel si in privinta organizarii dreptului , ca fewnomen normativ , pe ramuri si institutii(sistemul dreptului). Sistemul dreptului este rezultatul unitatii ramurilor si al institutiilor dreptului .Sistemul dreptului apare ca unitate obiectiv determinata , pe cand sistemul legislativ reprezinta o organizare a legislatiei pe baza unor criterii alese de legiuitor. Normele juridice nu exista izolate , ele se grupeaza in institutii si ramuri , in felul acesta norma juridica reprezinta elementul de baza al sistemului dreptului , ea formeaza sistemul juridic elementar. Norma juridica este legata de sistem, este masura sa inerenta , si implica functia pe care o va juca sistemul ca atare. Sistemul dreptului evoca unitatea dreptului si diferenta sa , adica inpartirea pe ramuri si institutii juridice.Cea mai larga grupare de norme juridice o constituie ramura de drept.Ramura de drept este asamblul normelor juridice care relementeaza relatiile sociale dintr-un anumit domeniu al vietii sociale in baza unor metode specifice de reglementare si a unor principii comune. Criteriile dupa care suunt structurate ramurile sistemului dreptului sunt : a) obiectul reglementarii juridice - relatiile ce cad sub incidenta normelor juridice . b) metoda reglementarii – madalitatea practica de influentare a conduitei in cadru respectivelor relatii sociale. c) Principiile comune – in baza acestor criterii ramura de drept se stabileste forme specifice de legatura intre normele juridice ce o compun , legaturi ce determina trasaturile de trainicie si unitate a ramurii,asigurandui durabilitate in timp. In cadru fiecarei ramuri de drept , normele juridice se grupeaza in ansambluri normative mai reduse – institutii juridice. Institutia juridica - ansamblul normelor care reglementeaza relatii sociale apropiate. -totalitatea normelor juridice care apartin unei singure ramuri de drept , norme ce reglementeaza un grup de relatii sociale inrudite , dupa metoda de reglem specifica ramurei respective. Dreptul se imparte in dreptul public si cel privat aceasta impartire se cunoastea din vremea romanilor : ius publicum si ius privatum dreptul public se refera la organizarea statului , iar cel privat la interesul fiecaruia. Dreptul public :dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul penal,dreptul muncii, financiar,procesual . Ramurile dreptului ce intra in componenta dreptului public au ca obiect de reglementare :- relatiile sociale din domeniul organizarii puterilor publice, distribuirea competentelor in stat forma statului etc si avem in prim plan interesul general. 13

Dreptul privat : dreptulcivil, comercial. Ramurile ce intra in componenta dreptului privat reglementeaza - relatiile sociale patrimoniale si personal nepatrimoniale la care participa particularii si avem in prim plan interesul propriu. Dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv Dreptul obiectiv desemnează totalitatea regulilor juridice de conduită sau a normelor juridice din societate. El reprezintă totalitatea normelor de conduită instituite de organele statului şi impuse indivizilor sau colectivităţii în cadrul vieţii sociale, uneori chiar prin forţa de constrângere a statului. Dreptul obiectiv este reprezentat de o multitudine de reguli de conduită ce influenţează şi orientează comportamentul oamenilor în societate. Acest drept nu are însă o existenţă independentă de voinţa şi conştiinţa oamenilor, de interesele grupurilor şi categoriilor sociale, ci dimpotrivă, exprimă voinţa şi interesele acestora care sunt obiectivizate în normele juridice impuse de puterea publică. Dreptul obiectiv poate fi analizat sub două aspecte, respectiv: sub aspect static (concretizat în acte normative, jurisprudenţă, cutumă, ce reprezintă de fapt izvoare ale dreptului) şi sub aspect dinamic (concretizat în acte de realizare şi de aplicare a dreptului de către autorităţile competente în acest sens.) Dreptul obiectiv are următoarele trăsături caracteristice: - are un caracter normativ – adică este format din reguli juridice ce stabilesc comportamentul oamenilor în societate (care reglementează conduita indivizilor); - are un caracter obligatoriu – pentru că regulile de conduită care-l formează sunt obligatorii pentru toate persoanele cărora li se adresează, în sensul că, atunci când nu sunt respectate de bună voie, intervine forţa coercitivă a statului care impune respectarea acestor norme juridice de către destinatarii lor; - are un caracter general – pentru că regulile de conduită care-l alcătuiesc sunt reguli generale ce se adresează tuturor subiecţilor de drept, unor categorii de subiecte de drept sau unei persoane anume, ca titulară a unei funcţii; - are un caracter de actualitate – deoarece cuprinde norme juridice care se află în vigoare; - dreptul obiectiv este format din reguli de conduită care, deşi sunt numeroase, sunt totuşi limitate ca număr; - dreptul obiectiv este format din norme de conduită care sunt impersonale şi tipice abstracte; normele juridice ce-l alcătuiesc există independent de raportul juridic în care părţile sunt titulare de drepturi şi obligaţii; - dreptul obiectiv cuprinde reguli de conduită a căror aplicare este asigurată, adică este garantată de puterea publică (de stat); - dreptul obiectiv constituie fundamentul drepturilor subiective, cadrul de recunoaştere şi de exercitare a acestor drepturi; 14

- dreptul obiectiv este considerat a fi un pilon central al fenomenului drept, pentru că în jurul său, de la el şi înspre el iradiază celelalte manifestări ale fenomenului juridic (respectiv ideile, teoriile, drepturile subiective etc.). Cel mai răspândit sens al termenului “drept” este cel de drept obiectiv, de aceea atunci când se foloseşte expresia „drept” fără alte atribute, se înţelege dreptul în sens obiectiv. Dreptul subiectiv – - este prerogativa recunoscută subiectului unui raport juridic de a avea o anumită conduită sau de a pretinde unui alt subiect de drept, să dea, să facă sau să nu facă ceva, în temeiul normelor juridice. Dreptul subiectiv este dreptul pe care o persoană (fizică sau juridică) îl foloseşte şi îl exercită în mod nemijlocit, în calitate de titular. Dreptul subiectiv, ca aspect al fenomenului juridic, indică prerogativele (facultăţile) unui subiect de drept de a-şi valorifica sau proteja împotriva terţilor un anumit interes apărat de dreptul obiectiv. (ex. dreptul de proprietate, dreptul de autor etc.) Dreptul subiectiv consacră juridiceşte acele valori ce configurează personalitatea umană (cum ar fi : viaţa, onoarea, numele, demnitatea, proprietatea etc.) valori care, sancţionate prin norme juridice adecvate, devin drepturi ale omului şi alcătuiesc statutul juridic al acestuia. Exemple de drepturi subiective pot fi: dreptul la viaţă, sănătate şi integritate corporală; dreptul la proprietate; dreptul la muncă; dreptul la căsătorie etc. Drepturile subiective decurg şi sunt strâns legate de dreptul obiectiv, între ele existând o legătură indisolubilă. Drepturile subiective nu pot fi concepute fără să fie prevăzute în normele juridice; deci ele există şi se pot exercita numai dacă sunt recunoscute de dreptul obiectiv, pentru că numai recunoaşterea şi ocrotirea printr-o normă juridică a unei valori îi conferă acesteia calitatea de obiect al unui drept subiectiv. Deşi cele două accepţiuni ale dreptului (dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv), sunt diferite ca semnificaţie terminologică, ele reprezintă două ipostaze corelate ale fenomenului unic, care este dreptul. Sunt considerate astfel pentru că, drepturile subiective nu există şi nu pot exista în afara dreptului obiectiv, care este, de fapt, fundamentul, acestora, este cadrul de principialitate şi reglementare juridică a drepturilor subiective şi de executare a obligaţiilor corelative. Dreptul obiectiv priveşte şi ocroteşte dreptul subiectiv, iar regula de drept se realizează prin exercitarea dreptului subiectiv. Drepturile subiective prezintă următoarele trăsături caracteristice: - sunt prerogative concrete recunoscute unei persoane (fizice sau juridice) de care aceasta se poate prevala în relaţiile cu societatea; - sunt strâns legate de titularul lor, ca subiect determinat al unui raport juridic concret; - sunt nelimitate ca număr, dar sunt limitate de lege şi de morală; - sunt prerogative individuale care sunt exercitate sub protecţia puterii publice a statului; 15

- pot avea natură juridică diferită, în funcţie de ramura de drept ale cărei norme juridice le reglementează; - unui drept subiectiv aparţinând unui subiect de drept îi corespunde o obligaţie corelativă a altui subiect de drept

Definitia dreptului : ansamblul regulilor asigurate si garantate de catre stat , care au ca scop organizarea si disciplinarea comportamentului umanin principalele relatii din societate , intrun climat specific manifestarii coexistentei libertatilor , a apararii drepturilor esentiale ale omului si a statornicirii spiritului de dreptate .

•

Dreptul si statul

Statul este principala institutie politica a societatii.Aparut acum sase milenii in urma in Orientul Antic(Egipt, Babilon), STATUL continua si acum sa fie instrumentul conducerii sociale .C a si in cazul dreptului , aparitia statului este determinata de schimbarile petrecute in oranduirea comunei primitive, schimbari care au facut ca vechile forme de organizare si conducere(ginta, tribul) sa nu mai fie suficiente , inpunandu-se o forma noua cea politica statala.Odata cu aparitia statului , relatiile sociale se pot dezvolta la adapostul unei forte speciale de constrangere pe care o detine statul si o poate utiliza impotriva celor ce se opun. Statul este o necesitate exterioara pentru societatea civila , el fiind scopul imanent al societatii civile , indivizii avand daorii si drepturi in raporturile lor cu statul.’

Societatea civila – este alcatuita din membri si mecanisme de actiune extrinseci statului care se invecineaza cu acesta, dar se delimiteaza de stat prin obiective si metode de actiune. Statul joaca un rol importantin dezvoltarea societatii civile , societatea civila este o provocare pentru stat deoarece cenzureaza decizia statala, de multe ori intre stat si societatea civila exista relatii tensionate. Statul aste format din : - teritoriu (suprafata delimitata de hotare pe care se ezercita o anumita autoritate. ) - populatie (totalitatea cetatenilor care locuiesc si isi desfasoara activitatea pe o anumita suprafata delimitata.) Ca instrument de organizare si conducere sociala , scopul statului este apararea interesului general- menirea statului este fericirea cetatenilor.Statul este cel care are ca scop apararea drepturilor inalienabile ale omului si in care politica este subordonata moralei. Statul mai are functia sa asigure democratia si justitia., precum si o functie coercitiva, si cea mai importanta ce de garantare a dreptulrilor omului, asigurarea princiipilor separatiei puterilor in stat etc. 16

Puterea de stat si formele instutionale Puterea de stat este o forma determinata si variabila de autoritate (auctoiritas – augere - a spori , a consolida)intr-o societate exista forme multiple de autoritate de consolidare a unui sistem de valori morale, religiose , politice, juridice.Puterea , ca arbitru al statului este identificata cu forta , fiind de altfel , denumita si forta publica , puterea de stat. Putere de stat are caracter politic, are o sfera generala de aplicare , are agenti specializati care o realizeaza (in caz de nevoie prin forta) si este suverana. Dintre toate aceste trasaturi , cea care se distinge in mod deosebit si la care se face in mod curent referire atunci cand este abordata teoretic chestiunea statului , este suveranitatea puterii.

Suveranitatea este dreptul statului de a conduce o societate , de a stabili raporturi cu alte state. Ea are doua laturi una interna si una externa : Latura interna a suveranitatii priveste puterea sa de comanda in interior si se concretizeaza in elaborarea unor norme cu caracter general-obligatoriu si in urmarirea aplicarii lor in practica sociala( suprematia puteri de stat) . Latura externa priveste comportamentul statului in societatea natiunilor , raporturilor sale cu celelalte state(independendenta si neatarnarea puterii). Intr-un stat democratic , puterea emana de la popor si apartine acestuia.Exercitarea puterii , organizarea canalelor prin care circula puterea , sunt incredintate statului , in planul activitatii statale are loc o divizare , o separare a puterilor. Separatia puterilor se realizeaza in scopul echilibrari lor , pentru a se inpiedica abuzul de putere. Separatia puterilor nu inseamna ca nu puterile nu mai corespondeaza intre ele. Pentru realizarea functiilor sale , statul isi organizeaza un sistem de institutii de organe care dau expresie concreta puterilor publice. Modul lor de functionare , repartizarea competentelor , atribuirea unor prerogative specifice sunt continute in legi, Constitutie, in legile organice si in legile subsecvente acestora.Statul nu exista fara aparatul sau, fiind uneori definit ca unitatea puterii si mecanismului sau.Elementul de baza al mecanismului statului il constituie organul de stat – acea parte componenta a

aparatului de stat , investita cu competenta si putere si care se caracterizeaza prin aceea ca cei care o compun au o calitate specifica – deputati, functionari sau magistrati. Fiecare categorie de organe aduce la indeplinire o anumita forma de activitate in temeiul competentei ce-i este rezervata prin lege.Actele acestor organe pot fi realizare la caz de nevoie prin constrangere. Activitatea lor este reglata normativ. Normele juridice dimensioneaza competenta organelor de stat .

Forma statului : Forma statului = forma de guvernamant – a) structura de stat 17

b) regimul politic Forma de guvernamant constituie aspectul cel mai pregnant al statului,reprezinta modul de constituire a organelor centrale ale statului , exercitarea puterii prin intermediul acestor organe si impartirea competentei intre ele. Clasificarea generala este in : a) republici (conducatorul este ales de catre popor sau parlament) b) monarhii (conducatorul nu este ales , se face pe cale ereditara : regi ) Forma de organizare - inseamna impartirea interrna a statului in unitati administrativ-teritoriale sau in parti politice autonome si raporturile dintre stat, considerat ca intreg si partile sale componente . Din acest punct de vedere statele se impart : - state simple(UN SINGUR GUVERN ,CONSTITUTIE, O SINGURA CETATENIE) - state unitare - state compuse(EXISTA MAI MULTE RANDURI DE ORGANE LEGISLATIVE EXECUTIVE SAU JUDECAORESTI) - state federative(MAI MULTE CONSTITUTII, FAC PARTE DINTR-O FEDERATIE, PARTE POLITICA AUTONOMA) Regimul politic a 3 componenta a formei statului reprezinte- ansamblul metodelor si al mijloacelor de conducere a societatii , cu referire imediata la raporturile dintre stst si individ , la modul concret in care un stat asigura si garanteaza in volum si intensitate , drepturile subiective. Instituţia juridică Dreptul, ca subsistem al sistemului social este alcătuit la rândul său din subsisteme numite ramuri de drept. Ele sunt subsisteme în raport cu sistemul dreptului, dar sunt sisteme în raport cu instituţiile juridice, care constituie sisteme de norme juridice. Deci, norma juridică este element al instituţiei juridice, care este parte a ramurii de drept şi aceasta la rândul ei, este parte componentă a sistemului dreptului, ca sistem integrativ. Instituţia juridică, cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează o categorie mai restrânsă de relaţii sociale, generând o categorie aparte de raporturi juridice6. Ea desemnează totalitatea de norme juridice ce formează un tot unitar - norme strâns legate între ele, ce aparţin de regulă unei ramuri de drept, au acelaşi obiect şi metodă de reglementare specifică ramurii de drept respective, îndeplinind aceleaşi funcţii. De exemplu, căsătoria este reglementată de un ansamblu de norme juridice ce formează instituţia căsătoriei; normele juridice care reglementează proprietatea formează instituţia dreptului de proprietate. Sunt instituţii juridice care au o sferă mai largă şi care se împart în subdiviziuni ce formează la rândul lor o instituţie juridică. De exemplu, instituţia contractelor cuprinde mai multe instituţii juridice cu statut de subdiviziuni ale sale, cum ar fi: contractul de vânzare – cumpărare; contractul de depozit; contractul de împrumut; instituţia familiei cuprinde instituţia înfierii, a filiaţiei; instituţia succesiunii cuprinde instituţia succesiunii legale şi a succesiunii testamentare. 18

Instituţia juridică poate fi alcătuită din norme ce aparţin exclusiv unei singure ramuri de drept (de exemplu, instituţia căsătoriei grupează norme numai din dreptul familiei), sau poate fi alcătuită şi din norme ce revin altor ramuri de drept, situaţii în care, instituţia juridică are un caracter complex şi constituie clasa instituţiilor juridice fundamentale. Instituţia juridică are o sferă mai restrânsă decât cea a ramurii de drept, este subordonată acesteia şi face parte integrantă din ramura de drept. Ramura de drept Ramura de drept, cuprinde o grupare mai mare de norme juridice, precum şi mai multe instituţii juridice legate între ele prin obiectul lor comun, prin principii comune şi prin unitatea de metodă. Se consideră că la baza grupării normelor juridice în ramuri de drept stau următoarele criterii: - criteriul obiectului comun al reglementării normelor juridice considerat a fi criteriu principal obiectiv; - criteriul unităţii de metodă a reglementării juridice, considerat criteriul subiectiv, determinat de voinţa legiuitorului; - criteriul principiilor comune care stau la baza distincţiunii normelor şi instituţiilor juridice ce formează ramuri de drept. Ramura de drept se poate defini ca fiind un ansamblu distinct de norme juridice, între care există legături organicefuncţionale şi structurale, norme ce reglementează o categorie mai mare de relaţii sociale ce au acelaşi specific, folosesc aceeaşi metodă sau complex de metode şi au principii comune. Privită în mod general, ramura de drept reprezintă unitatea mai multor instituţii juridice, legate organic între ele prin obiectul, metodele şi principiile lor comune. Delimitarea unei ramuri de drept de alta, este o problemă complexă, pentru că este destul de dificil de stabilit gradul de diferenţiere a relaţiilor sociale ce vor fi reglementate de o anumită categorie de norme juridice şi reunite apoi într-o ramură de drept. Ramurile de drept nu sunt izolate unele de altele, între ele există o strânsă interdependenţă, o legătură indisolubilă. Există ramuri de drept propriu-zise, de sine-stătătoare (drept civil, penal, constituţional, administrativ etc.) şi ramuri de drept noi (dreptul mediului, dreptul comunitar etc.). Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat Analizând evoluţia istorică a sistemului dreptului se constată, că el a avut o anumită structură în cadrul fiecărui tip de stat, structură determinată de forma de proprietate dominantă şi influenţată de tradiţiile şi tehnica legislativă din statul respectiv. Prima încercare de diviziune a dreptului, care reprezintă şi summa divisio a acestuia, îşi are originea în dreptul roman şi aparţine lui Ulpian7, care a împărţit dreptul, după interesul ocrotit, astfel: 19

- Jus publicum (dreptul public) - dreptul care are ca scop satisfacerea nevoilor statului; - Jus privatum (dreptul privat) - dreptul care priveşte interesul particularilor. O altă încercare de grupare a dreptului a fost cea făcută de jurisconsultul roman Paul, în: - Jus singulare (dreptul de excepţie); - Jus comune (dreptul comun). Jurisconsulţii romani au procedat şi la diviziunea dreptului în: dreptul cetăţii sau în dreptul popoarelor. Clasificarea lui Ulpian în Jus civilis şi Jus gentium reluată şi de alţi jurisconsulţi s-a păstrat până în prezent, sub denumirea de: drept intern şi drept internaţional. Gruparea dreptului în drept public şi privat pe baza criteriului interesului ocrotit, nu are rigoare juridică, fapt ce a determinat critici şi nuanţări din partea specialiştilor în drept, ducând la completarea ulterioară a criteriilor tradiţionale ce prezidează această diviziune a dreptului, sau chiar la abandonarea lor, în teoria juridică. În dreptul modern, când statul acţionează atât ca persoană juridică de drept public, cât şi ca persoană de drept privat, când dreptul public s-a apropiat tot mai tare de dreptul privat (prin combinarea interesului general cu interesul particular şi prin folosirea unor instituţii specifice dreptului privat), s-a considerat că, rigiditatea distincţiei dintre dreptul public şi privat nu mai are justificare. Se apreciază că, utilitatea grupării dreptului în drept public şi drept privat, se justifică prin următoarele considerente: - normele dreptului privat sunt mai stabile decât cele ale dreptului public (de exemplu, în materia obligaţiilor); - pentru calitatea de subiect de drept public nu este necesară neapărat dobândirea capacităţii de exerciţiu (de exemplu pentru exercitarea dreptului la învăţătură), pe când pentru calitatea de subiect de drept privat, este necesară deplina capacitate de exerciţiu (de exemplu, pentru încheierea unui contract civil); - în raporturile de drept public, unul dintre subiecte este statul sau o autoritate publică, iar părţile nu se află pe poziţie de egalitate juridică; - în raporturile de drept privat, părţile se află pe poziţie de egalitate juridică (egalitatea părţilor în raporturile civile este regula fundamentală a dreptului privat)10; - regula aplicabilă raporturilor juridice din dreptul public este manifestarea unilaterală de voinţă, iar regula raporturilor juridice de drept privat este aceea a consensualismului; - în dreptul public predomină normele imperative, ce impun o conduită obligatorie, de la care nu se poate deroga, iar în dreptul privat predomină normele permisive, care permit părţilor participante la un raport juridic să-şi stabilească conduita în mod convenţional. Împărţirea întregului sistem de drept în drept public şi privat, reprezintă cea mai largă divizare a dreptului. Considerările făcute în decursul timpului cu privire la această divizare11, precum şi tendinţele actuale de divizare, au ca rezultat sublinierea caracterului 20

dinamic al sistemului dreptului, continua perfecţionare a formei şi conţinutului dreptului şi chiar apariţia de noi ramuri de drept (ca de exemplu: dreptul mediului, dreptul economic, dreptul asigurărilor sociale etc.). Ramurile dreptului Criteriul de bază, obiectiv al grupării normelor juridice în ramuri de drept în cadrul sistemului dreptului, îl constituie obiectul reglementării juridice, respectiv, grupul distinct de relaţii sociale pe care acestea le reglementează. Primele ramuri de drept s-au conturat în orânduirea burgheză, ca urmare a apariţiei unor coduri (a sistematizării dreptului), ceea ce a facilitat apariţia sistemului dreptului, format din drept public şi drept privat. În sistemul dreptului contemporan se disting ca ramuri de drept, ramurile corespunzătoare divizării sistemului dreptului în drept public şi drept privat. În dreptul public intră următoarele ramuri de drept: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual (civil şi penal), dreptul internaţional public. În dreptul privat intră următoarele ramuri de drept: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional privat, dreptul familiei, dreptul muncii etc. Constituirea ramurilor de drept nu este un proces încheiat, dreptul fiind un fenomen dinamic şi evolutiv există tendinţa de desprindere dar şi de apariţie a unor ramuri juridice noi, ca urmare a nevoilor continue ale dezvoltării societăţii contemporane. În continuare, vom prezenta succint cele mai importante ramuri ale dreptului, elementele definitorii ale acestora, pentru a releva acele trăsături ce le unesc în sistemul dreptului. a) Dreptul constituţional - este ramura dreptului public, ce cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează principiile fundamentale ale organizării de stat, structura şi modul de funcţionare a organelor statului, drepturile şi obligaţiile fundamentale ale cetăţenilor în raporturile lor cu statul. Obiectul dreptului constituţional îl prezintă deci, relaţiile sociale care iau naştere în cursul organizării şi exercitării puterii de stat12. Raporturile de drept constituţional, ca raporturi sociale ce apar în procesul exercitării şi organizării puterii de stat, se stabilesc între diferitele organe ale puterii de stat, între organele puterii de stat şi cetăţeni, al căror conţinut îl constituie drepturile şi obligaţiile cetăţenilor. Principalul izvor de drept constituţional îl reprezintă Constituţia, ca lege supremă în stat urmată de legile constituţionale. Datorită naturii obiectului său de reglementare, precum şi a forţei juridice a normelor care-l compun (norme de drept cuprinse de Constituţie şi legi constituţionale), dreptul constituţional este considerat ca fiind ramura de bază, fundamentală a dreptului intern public. b) Dreptul administrativ - cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale ce formează obiectul administraţiei de stat, raporturi ce se statornicesc în procesul organizării şi înfăptuirii activităţii executive.

21

Ca ramură a sistemului dreptului, dreptul administrativ se distinge prin obiectul său de reglementare, respectiv, prin raporturile juridice ce se nasc, modifică sau sting în cadrul şi pentru realizarea activităţii executive, ce constă din organizarea executării şi executarea în concret a legilor şi a celorlalte acte normative. În raporturile de drept administrativ (ca şi în cele de drept constituţional) părţile apar ca purtători de drepturi şi obligaţii şi ca titulari ai puterii, în acelaşi timp. Aceste raporturi se stabilesc, pe de o parte, între diferite organe ale puterii de stat, şi între organizaţii sau cetăţeni, pe de altă parte. Metoda de reglementare a acestor raporturi juridice, este metoda imperativă. Subiectul raportului juridic administrativ nu se află pe poziţie de egalitate juridică, iar conduita lor este reglementată de norme juridice imperative. Izvoarele dreptului administrativ sunt diverse (legi, hotărâri de guvern, regulamente, ordine, instrucţiuni etc.), ca urmare a diversităţii domeniilor pe care le reglementează normele sale de drept. Violarea normelor de drept administrativ atrage răspunderea autorului, sancţiunea fiind de regulă, o sancţiune administrativă (contravenţională). c) Dreptul financiar13 - cuprinde ansamblul normelor juridice care se referă la formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti. Normele cu caracter financiar sunt instituite atât de organele puterii de stat cât şi de cele ale administraţiei de stat şi reglementează activitatea financiară a statului, întocmirea bugetului, perceperea taxelor şi impozitelor, modul de cheltuire a fondurilor băneşti alocate prin bugetul de stat anual, creditul, asigurările etc. Normele de drept financiar au un dublu caracter: patrimonial şi organizatoric. Metoda de reglementare a raporturilor juridice financiare ce apar în procesul întocmirii, aprobării şi executării bugetului de stat, este metoda imperativă. d) Dreptul penal - este ramura de drept alcătuită din totalitatea normelor juridice, care reglementează raporturile sociale ce se nasc în acţiunea de prevenire şi combatere a infracţionalităţii, norme ce determină faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile corespunzătoare lor, precum şi condiţiile de aplicare şi de executare a acestora. Obiectul de reglementare al normelor juridice penale îl constituie relaţiile sociale ce se nasc în acţiunea de prevenire şi combatere a infracţionalităţii. Acest obiect propriu de reglementare îi conferă dreptului penal un caracter autonom, de sine stătător. Metoda de reglementare a raporturilor juridice penale este metoda imperativă. Subiectele raportului juridic penal sunt: statul (subiect activ) şi infractorul (subiect pasiv). Raporturile juridice penale ca raporturi juridice iau naştere în acţiunea de prevenire şi de combatere a infracţionalităţii, pot fi clasificate în două grupe: raporturi de conformare şi raporturi de conflict. e) Dreptul procesual penal - cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează activitatea organelor de urmărire penală şi a justiţiei în soluţionarea cauzelor penale, pentru descoperirea infracţiunilor comise şi a infractorilor, pentru sancţionarea lor şi punerea în executare a acestor sancţiuni. Normele juridice specifice acestei ramuri de drept au ca obiect de reglementare, raporturile organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti cu cetăţenii, asupra cărora se răsfrânge activitatea lor. 22

f) Dreptul procesual civil - cuprinde normele juridice referitoare la forma şi condiţiile de soluţionare de către instanţele de judecată a cauzelor civile, precum şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în aceste cauze. Normele dreptului procesual civil au ca obiect de reglementare: ordinea dezbaterii de către instanţe a cauzelor civile; competenţa teritorială şi materială a instanţelor de judecată; procedura de administrare a dovezilor; procedura de desfăşurare a dezbaterilor în faţa instanţei; forma şi conţinutul hotărârilor judecătoreşti; căile de atac ce se pot exercita împotriva acestor hotărâri; executarea hotărârilor judecătoreşti etc. Normele juridice procesuale civile reglementează raporturile dintre organele de înfăptuire a justiţiei (judecători, tribunale) şi cetăţeni, precum şi raporturile dintre cetăţeni ca părţi în proces. g) Dreptul civil - este acea ramură a dreptului privat ce cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează raporturile juridice patrimoniale şi cele nepatrimoniale (personale) stabilite între persoane fizice şi juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică14. Obiectul de reglementare al dreptului civil îl constituie raporturile juridice patrimoniale (care au conţinut economic) şi raporturile nepatrimoniale (lipsite de conţinut economic). Metoda de reglementare utilizată de dreptul civil este egalitatea juridică a subiecţilor raporturilor juridice civile. Normele juridice civile sunt preponderent supletive sau dispozitive, iar sancţiunile ce intervin în cazul nerespectării lor au de regulă, caracter reparator. h) Dreptul familiei- cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale şi patrimoniale care rezultă din căsătorie, rudenie, adopţie, precum şi din alte raporturi asimilate de lege sub anumite aspecte, cu raporturile de familie. Obiectul de reglementare a normelor juridice de dreptul familiei îl constituie relaţiile ce se stabilesc între membrii familiei (relaţiile dintre soţi, dintre părinţi şi copii), precum şi relaţiile dintre aceştia şi alte persoane. Majoritatea normelor de dreptul familiei se găsesc în Codul familiei, dar şi în legi speciale, ele având de regulă, caracter permisiv. i) Dreptul muncii - cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale de muncă. Obiectul de reglementare al acestor norme juridice îl constituie raporturile sociale de muncă ale muncitorilor şi funcţionarilor, dar şi alte raporturi sociale ce derivă din raporturile sociale de muncă. Normele juridice de dreptul muncii se referă la încheierea şi desfacerea contractului de muncă, la condiţiile muncii, salarizării, la disciplina şi protecţia muncii, acordarea concediilor de odihnă, la pregătiriea profesională etc. Dreptul internaţional Dreptul internaţional este dreptul ce aparţine mai multor state, reprezentând voinţa acestora. Subiectele de drept internaţional sunt în principal statele, fapt ce-l deosebeşte de dreptul intern, unde subiecte de drept pot fi atât statul cât şi persoanele (fizice sau juridice). Normele de drept internaţional reglementează relaţiile internaţionale, care sunt în principal, relaţii între state suverane şi independente. Dreptul internaţional, se divide în: drept internaţional public şi drept internaţional privat. a. Dreptul internaţional public 23

Este definit ca fiind ansamblul normelor juridice care se nasc prin acordul statelor, egale în drepturi şi suverane, acord ce exprimă voinţele concordante ale acestor state în relaţiile dintre ele, în cadrul comunităţii internaţionale. Normele juridice ce reglementează relaţiile dintre state sunt asigurate la nevoie prin constrângerea exercitată de state, colectiv sau individual. Dreptul internaţional public cuprinde norme juridice create de state, cărora acestea li se supun, deci nu există un organ legislativ internaţional. Aceasta, este o particularitate a dreptului internaţional care-l deosebeşte de dreptul intern, în care normele juridice sunt create de un organ legislativ distinct de destinatarii lor. De asemenea, în dreptul internaţional public nu există un aparat centralizat care să asigure prin constrângere respectarea normelor juridice, care să rezolve litigiile născute între părţile participante la raportul juridic. Normele dreptului internaţional public au caracter consensual, ele se creează prin colaborarea dintre state (pe bază de tratate, acorduri, pacte etc.), colaborări în cadrul cărora statele îşi asumă obligaţii şi dobândesc drepturi, unele faţă de altele. Există însă şi norme de drept internaţional public formate pe cale cutumiară. b. Dreptul internaţional privat Dreptul internaţional privat cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează în principal, rezolvarea conflictelor de legi ce se nasc în raporturile de drept civil în care intervine unul sau mai multe elemente străine (de extraneitate). Elementul de extraneitate este acea împrejurare de fapt ce creează conflictul de legi (între legea naţională şi cea străină) şi care pune problema alegerii legii competente ce urmează să reglementeze raportul respectiv. Normele juridice de drept internaţional privat reglementează raporturile juridice civile, comerciale, procesual-civile, din dreptul muncii sau din dreptul familiei care conţin un element străin. Obiectul de reglementare al dreptului internaţional privat îl constituie deci, raporturile sociale în care părţile sunt persoanele fizice şi juridice străine. Normele juridice care formează această ramură de drept, sunt de regulă, norme conflictuale, ele desemnează care anume lege naţională (dintre cele cu vocaţie de aplicare), va reglementa raportul juridic respectiv.

•

Institutii judiciare

Justitia este inerenta societatii , ea reprezinta una dintre cele trei clasice functii ale statului , de fapt este prima virtute a institutiilor sociale asa cum adevarul este cea a sistemelor de gandire. Justitia se realizeaza prin institutiile sale , institutii guvernamentale de anumite principii , care au la baza faptul ca justitia este un serviciu public . Institutiile judiciare sunt de fapt autoritatile investite de stat sa solutioneze litiigi juridice.Organizareasi functionarea acestor institutii judiciare are la baza principii fundamentale , unele de rang constitutional. A. Priincipi de organizare 24

a)

Principiul separiatiei : - are 2 coordonate separarea jurisdictiilor(instantele judecatoresti si intantele administrative) si separatia organelor care functioneaza in cadrul fiecarei jurisdictii(instantele civile si penale) si (magistrati, judecatori, procurori).

b)

Principiul ierarhiei juridice :

-in cazul oricarui litigiu , dac auna din parti este nemultumita , poate cere o noua judecare a litigiului sau , la juristictia ierhic superioara, exercitand caile de atatc (appel sau recurs).Ierarhizarea jurisdictiilor depinde de natura litigiului si de faza procesului.In varful ierarhiei se afla CURTEA DE CASATIE SI JUSTITIE. c)

Principiul independentei si al impartialitatii :

-art 6 CONSTITUTIE EUROPEANA ADREPTURILOR OMULUI regasindu-se in orice constitutie . In constitutia noastra acest articol are numarul 124 alin. 1, 2, 3. » Justitia este unica, impartiala si egala pentru toti. Judecatorii sunt independenti si e supun numai legii. « d)

Principiul colegialitatii :

-asta inseamna ca litigiul este rezolvat de un complet de judecatori (un colegiu)si nu de un judecator unic.Colegialitatea arata ca justitia este omogena , adica instanta este formata fie numai din magistrati de cariera , fie din particulari .Daca traditia este in favoarea colegialitatii, tendinta contemporana este aceea a judecatorului unic. B. Principii de functionare a)principiul egalitatii- este un principiu de rang constitutional fiind vorba de egalitatea in fata legii. Nimeni nu poate fi judecat de o jurisdictie creata special , toti justitiabili trebuie supusi la acelorasi forme procesuale , in sensul ca fie sunt judecati toti de un judecator unic , fie de o formatie colegiala , pentru a respecta privilegiul egalitatii , justitiabili trebuie supusi aceluiasi drept , adica in varful organizatiei judiciare trebuie sa se afle o jurisdictie suverana , cu rolul de asigura unitatea dreptului, aceasta este CURTEA DE CASATIE SI JUSTITIE. b)principiul greutatii- are in vedere gratuitatea accesului la tribunal- serviciul public al administrarii justitiei trebuie sa fie gratuit. c)principiul neutralitatii-neutralitatea trebuie analizata pe 2 coordonate : 1. una tehnica –este vorba de : 25

sistemul acuzatorial– rolul esential revine partilor in administrarea probelor , intalnindu-se sistemul probei legale , judecatorul are rolul sa vecheze respectarea legiiin privinta administrarii probelor . sistemul inchizitorial- judecatorul are roluldeterminat in administrarea probelor , putand lua orice masura necesara pentru solutionarea cazului.

i.

ii.

2 alta social-politica- judecatorul trebuie sa fie independent de orice interventie olitica , de presiunile sindicale , de grupurile de presiune etc.independenta nu trebuie sa fie doar politica sociala ci si personala, un judecator nu trebuie sa se abata de la textele legale, aplicand propria lui conceptie despre noriunile juridice sau sa se elibereze de ‘ tendinta de a devenii moralizatori aplicand propria lui morala mai mult decat textele’. d)principiul continuitati- propune o functionare fara intrerupere a institutiilor judiciare, deoarece continuitatea este o trasatura a serviciului public al justitiei.Anul judiciar incepe pe 1 ian. Si se termina pe 31 dec, bineinteles ca judecatorii au drept la vacanta , dar fara a intrerupere oficial pe timpul verii, activitatea instatntei.

Juristictii nationale si internationale I.

Jurisdictiile ordinare – sistemul instantelor judecatoresti obisnuite( judecatorii ,tribunale,curti de apel) a. Judecatoriilei. Organizare – judecatoriile sunt instante cu personalitate juridica, fiind organizate in fiecare judet, dar pot exista si sedii secundzare, cu activitate permanenta.Pot fi specializate, in functie de natura litigiului . ii. Competenta- trebuie facuta o distinctie intre litigile de drept privat si cele de drept penal.In materie civila ,judecatoriile judeca in prima instanta , toate litigiile, in afara celor de competenta altor instant cum ar fi litigiile administrative, sau cazurile penale ,judecatoriile judeca in prima instanta toate infractiunile cu exceptia altor cazuri prevazute de lege. iii. Compunerea- domininata este de principiul colegialitatii, principiu de la care exista exceptia judecatorului unic pentru cazurile privind(pensii de intretinere, rectificari si inregistrari de stare civila , incuviintarea executarii silite, investirea cu formula executorie, 26

procese verbale, sanctiuni contraventionale, : somatie de plata, gratierea, perchezitie masurile preventive din timpul urmarii penale. In cazul completului de 2 sau mai multi judecatori : daca acestia nu ajung la un acord privind sentinta , litigiul se va judeca in completul de divergenta(completul de judecata, presedintele , vicepresedintele instantei, presedintele de sectie , alt judecator desemnat de presedinte). iv. Conducerea- fiecare instanta este condusa de un presedinte , si care are si atributii administrative, unele sectii au chiar si un vicepresedinte depinde de volumul de lucru.Avem conform principiului de colegialitate 2 structuri COLEGIUL DE CONDUCERE(un presedinte si 2-4 judecatori alesi in adunarea judecatorilorpe o perioada de 3 ani.) SI ADUNAREA GENERALA A JUDECATORILOR(dezbate activitatea anuala a instantei , alege membrii CONSILIULUI Superior al Magistraturii, dezbat proble de drept l proiecte de acte normative). b.

Tribunalelei. Organizare –au personalitate juridica si sunt organizate in fiecare judet. Fiecare tribunal are sectii sau complete specializate pentru cauze , civile, penale , comerciale, cauze cu minori, de familie , contencios- administrativ, conflicte de munca etc. ii. Competenta – se face o distinctie intre tribunale – tribunale de prima instanta , de apel, si de recurs. In prima instanta se judeca procesele comerciale cu o valuare de peste 1 miliard lei si procesele comerciale al caror obiect nu este evaluat in bani, procesele civile cu valuare de peste 5 miliarde lei, conflicte de munca,procese de contencios administrativ , creatie intelectuala si propietate intelectuala , nulitatea sau desfacerea adoptiei,erorile comise in procesele penale, punerea in executarea silita a unor hotariri luate in alte tari etc, in materie penala- omor, infractiuni savarsite cu intentie,terorism , spalare de bani,trafic de droguri etc. Ca intante de apel tribunalele judeca apelurile formulate impotriva hotararilor judecatoresti. Ca instante de recurs – tribunalele judeca recursurile impotriva hotararilor judecatoresti, hotarari care nu sunt supuse apelului. iii. Compunerea –aceiasi componenta ca la judecatorii, numai ca la appel si recurs completul are 3 judecatori. 27

Conducerea –conducerea este exercitata de judecatori , presedinte si Colegiul de Conducere.Presedintele tribunalului are atributii de control al instantelor din circumscriptie, iar colegiul de conducere un presedinte si 6 judecatorialesi pe trei ani de adunarea geenrala a judecatorilor.

iv.

c. Curtile de apel Organizarea –Au personalitate juridica in circumscriptia lor functioneaza mai multe tribunalesi secti8i specializate pe diferite litigii. ii. Competenta – judeca litigiile de contencios- administrativprivin actele autoritatilor administrative, centrale., infractiunile savarsite de judecatori, procurori, notarii,etc., judeca apelurile impotriva tribunalelor de prima instanta, recurs, judeca recursurile impotriva hotararilor judeecatoresti etc. iii. Compunerea – aceiasi ca si la tribunale. iv. Conducere – conducerea este exercitata de presedinte care are calitatea de ordonator de credite, de vicepresedinte, si de Colegiul de conducere. i.

II.

III.

Jurisdictiile specializate Tribunalele specializate- art. 35 din legea 304/2004- privind organizarea judiciara si modificata prin 247/2005care prevede ca se pot infinta tribunale specializate pentru cauze , cauzecu minori si familie, conflicte de munca si asigurari. Au personalitate juridica si pot fi create in orice judet, ele preiau cauzele de competenta tribunalului in domeniul in care ua fost infintate. Instantele militare – sunt tribunale militare , Tribunalul Tretorial Militar, Curtea Militara de Apel Bucuresti, ce e specifi acestor instante este ca pot judeca si pe tretoriul altor state militari romani membri ai fortelor multinationale9 evident exista o conventie intre statul primitor si statul din care face parte militarul). Ele sunt formate dintr-un presedinte si 2 judecatori. Sistemul inaltelor jurisdictii : Curtea de casatie , organizare,rol Inalta Curte de Casatie si Justitie i. Organizare – este instanta suprema a Romaniei si are rolul de a asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre celelate instante judecatoresti.rol ul este de rang constitutional, art 126 constitutie. Inalta curte trebuie sa se intalneasca la sfarsitul ficarui an sa stabileasca cazurile de imbunatatire a legislatiei si le comunica Ministerului 28

Justitiei.Inalta curte are 4 sectii(civila, penala, comerciala,contencios-administrativ si fiscal), iar completul are 9 judecatorii si Sectiile Unite. ii. Competenta –judeca recursurile impotriva hotararilor curti de appel , recursurile in interesul legii :cereri de stramutare conflicte de competenta, infractiunile savarsite de demnitari,si de sefii cultelor religioase. iii. Compunerea – completele de judecata sunt formate din 3 judecatori , dar unele au chiar si 9 judecatori , presedintele si vicepresedintele. iv. Conducerea – este exercitata de presedinte , vicepresedinte si colegiu de conducere(presedinte, vice, si 9 judecatori alesi pe 3 ani de adunarea generala a judecatorilor). Curtea Internationala de Justitie de la HAGA i. Organizarea si compunere- curtea este formata din 15 judecatori alesi pentru 9 ani , alesi de membri Adunarii Generale si Consiliul de Securitate ONU. ii. Competenta – curtea are 2 competente una : -consultativa -contencioasa

•

Principiile dreptului

Principiile de drept sunt idei conducatoare ale continutului tuturor normelor juridice.Ele au un rol constructiv si valorizator avem traditie si inovatie.

Principiile generale ale unui sistem constituie ansamblul propozitiilor directoare carora le sunt subordonate atat structura cat si dezvoltarea sistemului. Un principiu general de drept este rezultatul unei experiente sociale si o reflectare a unor cerinte obiective ale evolutiei societatii , ale convietuirii sociale ale asigurarii acelui echilibru necesar intre drepturile unora si obligatiile altora. Principiile de drept sunt extrase din dispozitiile constitutionale sau deduse pe cele intrepretate.continutul lor raspunde la unor necesitati ce se impun in mod esential legiuitoruilui. 1.

Asigurarea bazelor de date legale de functionare a statului 29

-

2.

Principiul libertatii si legalitatii -

3.

Inr-o societate democratica , statul-organismul politic care dispune de forta si decide cu privire la intrebuintarea ei – garanteaza juric si efectiv libertatea si egalitatea indivizilor , adica procedeaza la propria sa limitare

Principiul responsabilitatii -

4.

Constituie premisa existentei statului de drept . Caracteristica fundamentala a statului de drept o constituie, in aceasta lumina ,cucerirea legala a puterii si apoi exercitareasa in conformitate cu cerintele legalitatii , ceea ce implica si simtul compromisului adica recunoasterea legitimitatiipartiale a argumentelor celorlalti.

Responsabilitatea insoteste libertatea .

Principiul echitatii si al justitiei -

Acest principiu readuce in prin plan probleme existenta unor prescriptii fundamentale preexistente , desprinse din ratiune sau dintr-o ordine supraindividuala , si al caror scop este acela de a da siguranta vietii sociale.

•

Functiile dreptului

Functiile dreptului suntacele directiifundamentale ale actiunii mecanismului juridic , la indeplinirea carora participa intregul sistem al dreptului(ramurile, institutiile, normele de drept), precum si instantele sociale special abilitate , cu atributii in domeniu realizarii dreptului. Cand analizam functiile dreptului , notiunea dreptului se infatiseaza in complexitatea sa , ca sistem juridic introducand in dezbatere nu numai latura normativa a continutului dreptului, ci si aspectele caracteristice ale crearii dreptului , viata normelor legale si realizarea acestora in stransa legatura cu imprejurarile sociale in care apar si se dezvolta raporturile de drept si care intr-o exprimare utilizata in sociologia dreptului determina conditia sociala a legii. 1)

Functia de institutionalizare sau formalizare juridica a organizarii social-politice -

2)

O prima functie a organizarii sacial- politice a societatii , dreptul , contitutia, legile organice aigura cadru legal de functionare a intregului sistem de organizare sociala.. Dreptul cuprinde si domeniu organizarii sociale.

Functia de conservare , aparare si garantarea valorilor fundamentale ale societatii 30

-

O alta functie care garanteaza si ocroteste ordinea constitutionala, propietatea , statul si rolul individului, dreptul apare ca un factor implicat in procesul dezvoltarii sociale.Fiind instrumentul controlului social , dreptul previne dezordinea , asigura coeziunea interioara a colectivitatilor ,prin programarea unor conduite utile, defineste cadru general de desfasurare a procesuluia proceselor sociale si sanctioneaza conduitele deviante.

3)

Functia de conducere a statu lui - Dreptul exercita un rol important in conducerea statului.Actul normativ juridic este un act de conducerea a societatii.Legea este o forma universala de exprimare a a dezideratelor sociale majore.Dreptul este o tentativa de regularizare a raporturilor iner si intra sociale , el aspira sa stabileasca in avalansa de interese , deseori contradictorii , o armonie in virtutea ideei de valuare.

4)

Functia normativa - Are un rol superior , dreptul este destinat sa asigure subordonarea actiunilor individuale fata de o conduita-tip.este o functie sinteza implica si celelalte functii, alaturi de alte forme de reglementare normativa, dreptul prin ansamblul normelor si al institutiilor sale, este un factor de programare a libertatii de actiune a omului. - Dreptul in realizarea acestui scop , n-ar insemna nimic in lipsa normelor care-i compun continutul, functia normativa exprima pozitia specifica a dreptului in viata sociala , calitatea sa de a fi si un mijloc eficace de organizare si conducere sociala.

•

Sistemul normativ social

Diversitatea relatiilor sociale dinr-o societate determina existenta unei multitudini de norme sociale si , in consecinta , o varietate de forme prin care de influenteaza conduita oamenilor in cadru acestor relatii. Multitudine de norme sociale nu se echivaleaza nici-un moment cu experienta anarhica a acestora, exista o sransa relatie intre diversele categorii de norme, numeroase forme de colaborare intre ele , determinate de faptul ca diversele seturi normative prezinta propietati si corelatii comune. 31

Sistemul normelor sociale este alcatuit din urmatoarele categorii de norme : a) Norme etice si juridice- in procesul de aparie a dreptului observam ca s-a desprins treptat din normele de morala si din obiceiuri.Influenta moralei asupra dreptului priveste atat procesul de creere cat si cel de aplicare , morala mai apare ca si un criteriu de verificare a corespondentei dreptului cu dreptatea , dreptul pozitiv trebuind sa se construiasca in temeiul unor scopuri morale.Pe langa normele morale , normele juridice prezinta unele trasaturi.Norma juridica reglementeaza acele relatii sociale care vizeaza buna desfasurare a raporturilor din societate si care constituie fundamentul intregii ordini sociale b) Norme obisnuielnice –normele obiceiului reprezinta o categorie importanta a sistemului normelor sociale.Dreptul s-a dezvoltat in stransa legatura cu obiceiul.In mod curent , obiceiul este definit ca o regula de conduita , statornicita in cadrul convietuirii umane printr-un uz indelungat.Ca norme sociale , obiceiurile sunt norme de conduita, ele exprima necesitati ale grupurilor sociale, sunt legate de valorile specifice grupului.Obiceiul este legislatia proprie fiecarui popor in parte , obiceiul e repetarea unei vointe regulate sociale generale. c) Norme tehnice –sunt reguli care conduc procesul productiv,ele se statornicesc intre oameni in cadru participarii lor la viata economica si social- culturala. d) Armele politice e) Norme religioase

•

Norma juridica

Norma juridica – este celula de baza a dreptului , este sistemul juridic elementar. Dreptul nu poate exista si nici nu poate fi explicat in afara realitatii sale normative. In continutul oricarei norme juridice este imagazinata o anumita reprezentare constienta a legiuitorului in legatura cu conduita posibila sau datorata subiectelor participante la relatiile sociale.Normele juridice impreuna cu relatiile juridice nascute in baza lor alcatuies ordinea de drept , parte componenta a ordinii sociale.Ordinea sociala nu se rezuma numai la ordinea de dret , este mai mult decat guvernarea legii, intrucat ea priveste si activitati, relatii, fara contingenta cu ordinea de drept. 32

Normele juridice sunt , in realitate mijlocul de realizare a idealului in justitie in conformitate cu vointa sociala ce se exprima in continutul prevederilor sale. In general norma = regula

1. Normele juridice – parte integrantă a normelor sociale Toate activităţile sociale se desfăşoară pe baza unor reguli, a unor norme de comportament ce stabilesc tipul conduitei umane. Normele sociale sunt creaţia oamenilor, varietatea lor fiind determinată de complexitatea şi varietatea relaţiilor sociale pe care le reglementează (relaţii politice, economice, de familie etc.), precum şi de diversitatea sancţiunilor ce se aplică în cazul încălcării lor. Deşi normele sociale sunt extrem de variate (morale, religioase, politice, juridice etc.), ele prezintă şi anumite trăsături comune, cum ar fi: - normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali, cărora le stabilesc anumite acţiuni obligatorii, permisive sau prohibitive; - normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor conforme cu ţelurile generale ale societăţii şi prevăd stimulente în acest sens; - normele sociale urmăresc prevenirea acţiunilor neconforme cu cerinţele generale ale societăţii şi prevăd sancţiuni pentru comportamentele deviante de la cerinţele impuse; - normele sociale reflectă condiţiile social-economice ale epocii căreia îi aparţin, precum şi raporturile dintre clasele şi grupurile sociale; - normele sociale nu sunt statice, ele au caracter dinamic, evolutiv, influenţate de natura orânduirii sociale. Normele sociale - pot fi definite ca fiind acele reguli de conduită care stabilesc cum trebuie să acţioneze sau să se comporte membrii societăţii în anumite condiţii date, pentru ca acţiunea lor să fie atât eficientă cât şi pozitivă. Deci, normele sociale sunt prospective, adică prefigurează o acţiune, un component viitor. Normele sociale se pot clasifica în trei categorii generale, în funcţie de domeniile în care acţionează, astfel: - norme acţionale – ce privesc activitatea oamenilor în raporturile lor cu natura şi societatea. Ele au aceeaşi valoare şi eficienţă pentru toţi indivizii, fără nici o deosebire. În această categorie de norme sociale intră: norme de ordin tehnico-productiv, ecologic, economic, administrativ, societar etc. - norme comportamentale – ce privesc raporturile dintre individ şi colectivitate, dintre grupuri şi categorii sociale (vizează, deci comportamentul oamenilor în societate). Aceste norme includ: normele morale, politice, juridice, civice, estetice etc. - norme organizaţionale - privesc mecanismul de funcţionare al structurilor organizaţionale (al instituţiilor sociale, al organizaţiilor) cu caracter politic, juridic, cultural, educaţional, militar etc. 33

2. Definiţia şi trăsăturile caracteristice ale normei juridice 2.1. Noţiunea normei juridice2 Norma juridică (norma agendi) este elementul constitutiv al dreptului ce reprezintă regula de conduită generală, obligatorie impersonală, tipică şi permanentă, instituită sau sancţionată de puterea publică (de stat) în scopul asigurării ordinii sociale, a cărei respectare este asigurată la nevoie prin forţa de constrângere a statului. Norma juridică este elementul primar al dreptului, pe baza căruia se alcătuieşte întregul labirint juridic. Norma juridică ordonează şi reglementează conduita umană, relaţiile interumane, în conformitate cu idealurile şi valorile societăţii. Ea este etalonul (modelul) comportamentului uman impus de puterea de stat, este acel comandament juridic ce previne şi sancţionează comportamentul deviant, garantând astfel viabilitatea valorilor societăţii . Normele juridice împreună cu relaţiile juridice (ce se nasc în baza lor), alcătuiesc ordinea de drept (ordinea juridică), parte componentă a ordinii sociale, dar şi garant al afirmării şi menţinerii ordinii sociale, al realizării echilibrului social. Ordinea de drept este nucleul ordinii sociale, deoarece comandamentul juridic este condiţia esenţială a echilibrului social şi garanţia funcţionării corecte a instituţiilor de stat şi a realizării drepturilor fundamentale ale oamenilor. Normele juridice sunt reguli de conduită care reglementează toate domeniile vieţii sociale, economice şi politice şi care, ocrotesc toate valorile morale şi materiale împotriva oricăror atingeri ce li se pot aduce. Pornind de la definiţia dată dreptului, aceea că este format dintr-un “ansamblu de norme juridice”, se poate spune că, norma juridică este o “celulă” a dreptului, este singularul în raport cu dreptul, care este pluralul. Norma de drept nu trebuie înţeleasă doar ca o simplă regulă de conduită, ea are un conţinut mult mai bogat decât aceasta în sensul că, poate cuprinde şi unele principii generale de drept, definiţii, descrieri de instituţii juridice, explicarea unor termeni. Norma juridică conţine, în general, dispoziţii obligatorii, fiind mijlocul de realizare al idealului în justiţie, conform cu voinţa socială. Ea conţine practic, ceea ce trebuie să facă un subiect, ceea ce are dreptul să facă, i se recomandă sau este obligat să facă. De aceea, se impune pentru o corectă şi completă înţelegere a normei juridice, să se prezinte trăsăturile sale caracteristice şi structura sa. 2.2. Trăsăturile caracteristice ale normei juridice 2.2.1. Norma juridică are un caracter general şi impersonal Norma juridică are în vedere nu un caz izolat, ci o generalitate de relaţii, aspect ce a fost subliniat şi de Hegel atunci când caracteriza norma juridică ca fiind “o determinare universală ce se aplică unui caz concret”. Caracterul general 34

- al normei juridice îi permite să-şi îndeplinească funcţia sa, aceea de a conferi siguranţă şi certitudine desfăşurării relaţiilor sociale, pentru că, destinatarii ei, cunoscându-i conţinutul, vor putea să prevadă consecinţele conduitei pe care doresc să o urmeze. Sunt însă şi cazuri (limitate ca număr) când se creează o normă juridică pentru un caz determinat, pentru o situaţie individuală (de exemplu: decret de numire a unor ambasadori, de graţiere individuală etc.). Pentru a fi un etalon cu ajutorul căruia statul apreciază conduita indivizilor în anumite situaţii concrete, norma juridică trebuie să se adreseze unui număr nelimitat de cazuri, repetabile în timp şi spaţiu. Caracterul difuz, general al normei juridice o deosebeşte de actul individual, care este concret, personal 2.2.2. Norma juridică are un caracter impersonal Caracterul impersonal - al normei juridice constă în faptul că, ea nu se adresează cuiva anume, ci este incidentă tuturor persoanelor aflate în condiţiile determinate de lege. Şi prin acest caracter, norma juridică se deosebeşte de actul individual care este personal. Caracterul impersonal al normei juridice, acela de a nu se adresa unei persoane prestabilite şi identificate ca atare, constituie o garanţie împotriva oricărei discriminări personale contribuind astfel, la realizarea principiului egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii. Egalitatea nu înseamnă însă uniformizare, nu înseamnă că legea va fi aplicată identic pentru toţi, pentru că, în conformitate cu principiul de justiţie, cazurile diferite în fapt, vor fi tratate diferit în drept. Deci, normele juridice sunt impersonale, adică sunt incidente asupra tuturor indivizilor ce îndeplinesc condiţiile prevăzute în ipoteza lor. Prin caracterul general şi impersonal al normelor juridice nu se înţelege că acestea se vor aplica pe tot teritoriul ţării sau asupra întregii populaţii, şi nici faptul că ele pot să cuprindă toate cazurile şi situaţiile în care se poate afla un subiect de drept. Din acest punct de vedere, normele de drept se pot grupa în următoarele categorii: - norme juridice ce se adresează tuturor subiecţilor de drept (de exemplu, normele cuprinse în Constituţie, Legea cetăţeniei etc.); - norme juridice ce se adresează unei singure categorii de subiecţi de drept sau mai multor categorii (cele cuprinse în Legea pensiilor, Statutul funcţionarului public, Codul militar etc.); - norme juridice ce se adresează deţinătorului unei funcţii căruia îi precizează competenţele (norme ce precizează competenţele Procurorului General, Ministrului Justiţiei etc.); - norme juridice ce vizează întreg teritoriul ţării, sau numai unele părţi determinante ale teritoriului (zona maritimă, zona de frontieră, etc.). . 35

2.2.3. Norma juridică este obligatorie Obligativitatea – - este un caracter esenţial al normei juridice ce rezultă din aceea că, norma juridică nu este o simplă indicaţie sau dorinţă, ci ea reprezintă o poruncă, o dispoziţie obligatorie, un comandament impus de puterea publică, un imperativ a cărui respectare este obligatorie. Fără caracterul obligatoriu, normele de drept (public şi privat), şi-ar pierde scopul existenţei lor ca norme sociale menite să stabilească ordinea de drept în societate. Deci, obligativitatea normei juridice este dictată de finalitatea sa, de scopul său, acela de a da garanţii necesare societăţii că valorile ei vor fi apărate şi garantate, asigurându-se ordinea socială dorită de legiuitor3. Pentru ca norma juridică să devină efectiv obligatorie, ea se bucură de garanţii statale, de intervenţia unei forţe de constrângere, în cazul în care nu este respectată de bună voie de către destinatarii săi. Instituirea obligativităţii normelor juridice a constituit o necesitate pentru respectarea lor, încă din cele mai vechi timpuri. Obligativitatea normei juridice înseamnă, că ea se aplică din momentul intrării ei în vigoare (imediat) până în momentul ieşirii ei din vigoare (continuu) şi în mod necondiţionat. Obligativitatea este o trăsătură caracteristică a tuturor normelor juridice, indiferent de domeniul lor de reglementare (public ori privat), sau de forţa juridică a actului normativ ce le cuprinde (legi, decrete, hotărâri). În legătură cu caracterul obligatoriu al normei de drept, se impun următoarele precizări.: - normele juridice sunt obligatorii, indiferent dacă sunt imperative, prohibitive sau permisive de conduită; - nu există grade de obligativitate în raport de forţa juridică a actului în care este cuprinsă norma de drept; - caracterul de obligativitate nu este corelat de frecvenţa aplicării normei juridice, de faptul că ea se aplică mai des sau mai rar. 2.2.5. Norma juridică are un caracter coercitiv Regula în drept este că, acesta se realizează de bună-voie, iar excepţia o constituie constrângerea care îmbracă haina răspunderii juridice şi care intervine în cazul nerespectării normei juridice. Blaise Pascal afirma că „Justiţia fără forţă este neputincioasă”. Caracterul coercitiv - este inerent normei de drept, el o individualizează şi o deosebeşte de celelalte norme sociale. Mijloacele de realizare a constrângerii sunt variate şi multiple şi aparţin în special justiţiei şi administraţiei. 2.2.6. Norma juridică are caracter prescriptiv 36

Caracterul prescriptiv - al normei juridice constă în faptul că ea stabileşte, fixează sau autorizează o anumită conduită pentru destinatarii săi, adică prescrie un comportament ce constă într-o acţiune sau inacţiune umană conformă cu un anumit scop. Norma juridică nu descrie realitatea ci prescrie o conduită obligatorie. De exemplu, norma juridică care stabileşte obligaţia de a repara prejudiciul cauzat, nu constituie o descriere a unei realităţi, ci prescrierea unui comportament, acela de a repara prejudiciul cauzat. 2.2.7. Norma juridică generează efecte juridice Norma de drept poate genera efecte juridice, constând în naşterea, modificarea sau stingerea de drepturi şi obligaţii pentru subiectele de drept aflate în relaţie juridică. Aceste efecte juridice sunt generate indirect de norma juridică (care este abstractă şi impersonală), ele fiind rezultatul unui fapt licit sau ilicit (a unei manifestări de voinţă) căruia i se atribuie o semnificaţie juridică prin aplicarea normei de drept. 2.2.8. Încălcarea normei juridice antrenează răspunderea juridică Aceasta este o trăsătură caracteristică a normei de drept, care o deosebeşte de celelalte norme sociale (morale, etice, religioase), prin aceea că, încălcarea ei atrage în mod nemijlocit răspunderea juridică a celui vinovat. În funcţie de natura normei juridice încălcate, răspunderea juridică poate fi: civilă, penală, administrativă sau disciplinară. Aplicarea constrângerii juridice împotriva celui ce se face vinovat de încălcarea normei juridice urmăreşte atât restaurarea dreptăţii în cazul respectiv, cât şi restabilirea autorităţii normei juridice încălcate şi prin aceasta, menţinerea şi ocrotirea ordinii de drept în societate. .

3. Structura normei juridice Norma juridică are o structură tehnico-legislativă (externă) şi o structură logico-juridică (internă)5. Structura tehnico-legislativă (externă), 37

- este construcţia externă a normei juridice, modul în care ea este exprimată într-un act normativ, partea dinamică şi externă a acesteia. Actul normativ cuprinde mai multe norme juridice, având o anume structură tehnică. Astfel, elementele de bază ale unui act normativ sunt: articolul (ce include în structura sa, aliniatul), care se grupează în secţiuni, secţiunile se grupează în capitole, iar capitolele în titluri. Structura logico-juridică (internă), - este partea stabilă şi internă a normei juridice, ce indică elementele componente ale acesteia. Din punct de vedere al structurii logice, norma juridică are o alcătuire trihotomică (este alcătuită din trei elemente): ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Aceste elemente structurale se găsesc, de regulă, în orice normă juridică, putând fi identificate pe baza unei analize logice. Sunt însă situaţii când aceste elemente structurale nu sunt descrise în această ordine sau se găsesc disparat, urmând a fi deduse pe cale de interpretare logică6 sau prin coroborarea mai multor norme cu structură incompletă, pentru a forma o normă completă. Pentru interpretarea şi aplicarea corectă a normelor juridice, trebuie să se ţină seama atât de structura logico-juridică cât şi de structura tehnico-legislativă a acestora. 3.1. Elementele normei juridice

A. Ipoteza Ipoteza este acel element constitutiv al normei juridice care arată împrejurările în care urmează a fi aplicată dispoziţia. Ea precizează condiţiile, împrejurările sau faptele în raport cu care se aplică regula de conduită (dispoziţia), precum şi categoria de subiecte la care face referire conţinutul dispoziţiei. Ipoteza normei juridice, se poate clasifica după anumite criterii astfel: a. După criteriul preciziei cu care este formulată, ipoteza poate fi: ipoteză strict determinată şi ipoteză relativ nedeterminată (subînţeleasă). Ipoteza strict determinată, stabileşte cu exactitate condiţiile în care urmează să se aplice dispoziţia normei juridice. De exemplu, art.38 din Codul familiei prevede că: “Instanţa judecătorească poate desface căsătoria prin divorţ atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”. Împrejurarea în care se poate desface căsătoria o constituie deci, existenţa unor motive temeinice. Un alt exemplu în acest sens, este cel oferit de art.8 din Codul penal care prevede că: “Legea penală română nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine, sau de alte persoane, care conform convenţiilor internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român”. 38

În acest exemplu, ipoteza este determinată, ea stabileşte precis care sunt categoriile de persoane exceptate de la jurisdicţia noastră penală. În art.53 din Codul familiei care prevede că: „Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei” şi în art.62 care stabileşte că: „Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al ambilor părinţi”, ipoteza este de asemenea, absolut determinată. Ipoteza relativ determinată (subînţeleasă), există atunci când condiţiile, împrejurările de aplicare a dispoziţiei normei juridice nu sunt prevăzute cu exactitate, în detaliu, ele se subînţeleg, rezultând din contextul reglementării. De exemplu, art.174 din Codul penal prevede că: “Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”. Art.89 Cod penal prevede că „Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoare de la 1 lună la 5 ani”. În aceste norme juridice, împrejurarea săvârşirii faptei şi persoana care o săvârşeşte nu sunt indicate precis, din contextul reglementării se subînţelege că indiferent de făptuitor şi de împrejurările în care acesta a acţionat, va fi sancţionat de lege. b. După gradul de complexitate a împrejurărilor, a condiţiilor cuprinse de legiuitor în ipoteză, ea poate fi: ipoteză simplă şi ipoteză complexă. Ipoteza simplă, precizează o singură împrejurare, o singură modalitate tipică în raport cu care se aplică dispoziţia normei juridice. Exemplu de ipoteză simplă este cel dat de art.225 din Codul penal care prevede că: “Tâlhăria săvârşită în paguba avutului obştesc se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii”; la art.332 Cod penal, ipoteza are tot forma simplă: “Absenţa nejustificată de la unitate sau serviciu care depăşesc trei zile, a oricărui militar se pedepseşte cu închisoare de la unu la 7 ani”. Ipoteza complexă precizează mai multe situaţii, împrejurări care fie întrunite cumulativ, fie alternativ, determină incidenţa dispoziţiei. De pildă, art.7 din Codul familiei indică situaţiile în care este oprită căsătoria, respectiv: între cel ce adoptă sau ascendenţii săi pe de o parte şi cel adoptat ori descendenţii acestuia pe de altă parte; între copiii celui ce adoptă şi cel adoptat sau copiii acestuia; între cei adoptaţi de aceeaşi persoană. Art.37 din Codul familiei care stabileşte împrejurările de încetare a căsătoriei: ”Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre ei. Căsătoria se poate desface, în cazuri excepţionale, prin divorţ”, constituie un exemplu de ipoteză complexă. Un alt exemplu concludent, folosit frecvent în literatura de specialitate pentru a exemplifica ipotezele complexe, alternative, este cel prevăzut în art.209 din Codul penal:” Furtul săvârşit în următoarele împrejurări: de două sau mai multe persoane împreună; de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică; într-un loc public; într-un mijloc de transport în comun, pe timp de noapte, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani”. Subiectele la care se referă conţinutul normei juridice pot avea calitate diferită: ”toţi”, “oricine”, “nimeni”, “infractorul” etc. 39

Spre exemplificare, art.1718 din Codul civil, prevede că: “Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Iar, art.43. din Constituţie dispune că: “Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”. La fel, art.16 din Constituţie prevede că: „Nimeni nu e mai presus de lege”.

B. Dispoziţia Dispoziţia este considerată7 ca fiind elementul esenţial, de bază al normei juridice. Dispoziţia reprezintă acel element al normei juridice care prevede conduita propriu-zisă (drepturile şi obligaţiile) pe care trebuie să o urmeze destinatarii normei juridice în anumite împrejurări date. Deoarece în dispoziţie sunt cuprinse drepturile şi obligaţiile subiecţilor participanţi la raporturile sociale, se consideră că ea formează conţinutul normei juridice. Dispoziţia cuprinde imperativul normei de drept, obligaţia de a avea o anumită conduită, interdicţia sau permisiunea unei conduite. În funcţie de anumite criterii, dispoziţia normei juridice se clasifică astfel: a) După modul de formulare, dispoziţiile pot fi: Dispoziţii absolut determinate - care stabilesc categoric drepturile şi obligaţiile celor vizaţi, le stabileşte o conduită precisă; Dispoziţii relativ determinate - care lasă la aprecierea subiectelor raportului juridic conduita ce trebuie urmată, putând alege o variantă sau alta de conduită. b) După conduita prescrisă, dispoziţiile normelor juridice se grupează în: Dispoziţii onerative - care obligă subiectul de drept să săvârşească o acţiune - tip. De exemplu, art.28 Codul familiei prevede că: ”Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat”; sau art.29, stabileşte că ”Soţii sunt obligaţi să contribuie în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei”. Art.989 Cod civil prevede că: “Orice faptă a omului care cauzează altuia prejudicii, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”. Aceste dispoziţii sunt considerate imperative, obligatorii, pentru că impun executarea unei acţiuni fără a se putea deroga. Dispoziţii prohibitive - care interzic o anumită conduită - tip, care obligă subiectul de drept să se abţină de la săvârşirea unor acţiuni. Sunt semnificative exemplele legate de unele interdicţii privind încheierea căsătoriei. Astfel, art.5 din Codul familiei prevede că: “Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”. Art.6. Codul familiei dispune că: ” Este oprită căsătoria dintre rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv”. Dispoziţiile prohibitive pot fi exprimate prin expresii categorice de interdicţie, cum ar fi: ”este interzis”, “este oprit”, sau ele pot rezulta în mod logic8. Dispoziţiile prohibitive sunt considerate (la fel ca şi dispoziţiile onerative), a fi categorice, imperative, deoarece impun în mod categoric subiecţilor de drept, abţinerea de la săvârşirea unor acţiuni. 40

Dispoziţiile permisive - sunt acele dispoziţii care lasă la latitudinea subiectelor de drept să-şi aleagă conduita pe care doresc să o urmeze, ele nu impun dar nici nu interzic săvârşirea anumitor acţiuni. De exemplu, potrivit art.856 Cod civil, “Orice persoană majoră poate dispune de bunurile sale prin testament”; sau art.685 din Codul civil prin dispoziţia sa permisivă, oferă două alternative de acceptare a succesiunii: “Succesiunea poate fi acceptată curat şi simplu sau sub beneficiu de inventar. Codul familiei cuprinde norme juridice cu dispoziţii permisive, ca de exemplu art.54 care prevede că: “Paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului”, iar art.57 Codul familiei prevede posibilitatea ca tatăl să-şi recunoască fiul din afara căsătoriei, astfel: “Copilul conceput şi născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de către tatăl său”. În general, pentru redactarea dispoziţiilor permisive, legiuitorul foloseşte expresii ca: “poate”, “sunt în drept” etc. Dispoziţiile permisive reglementează cu precădere, instituţia familiei şi a contractelor. Dispoziţiile supletive - sunt considerate ca fiind o varietate a dispoziţiilor permisive, deoarece, ca şi acestea, lasă la latitudinea subiectelor de drept să opteze pentru conduita pe care să o urmeze, iar dacă nu se hotărăsc, organul de stat competent va interveni şi va suplini voinţa lor. În acest sens, codul familiei prevede în art.40. că la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi cu privire la numele purtat în timpul căsătoriei (respectiv soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soţ să-l poarte şi după divorţ). Dacă însă, ei nu se învoiesc (deci nu utilizează libertatea oferită), sau dacă instanţa nu a încuviinţat acest lucru, atunci fiecare dintre ei va purta numele avut înainte de căsătorie. Sau, un alt exemplu, oferit de art.36. Codul familiei este cel cu privire la împărţirea bunurilor comune în caz de divorţ; astfel, soţii se pot învoi şi pot conveni asupra împărţirii bunurilor comune, dar în situaţia în care se ivesc neînţelegeri, instanţa de judecată va dispune evaluarea acestor bunuri şi împărţirea lor în conformitate cu legea. Putem afirma că, o caracteristică importantă a normelor supletive o constituie faptul că, atunci când subiectele cărora li se adresează nu folosesc libertatea (permisivitatea) acordată, norma juridică le va suplini această voinţă, dispunând imperativ. Dispoziţiile de stimulare - sunt acele dispoziţii care prevăd recompensarea, încurajarea unei conduite deosebite. Aceste dispoziţii se întâlnesc în general, în normele juridice care reglementează raporturile sociale de muncă şi prevăd anumite mijloace de recompensare materială şi morală cum ar fi: premii, recompense materiale, distincţii, decoraţii, ordine etc. Art.99 din Codul muncii prevede astfel de dispoziţii de stimulare pentru persoanele încadrate în muncă. c) După sfera lor de aplicare şi după gradul lor de generalitate, dispoziţiile se clasifică în: Dispoziţii generale - au o sferă largă de aplicare şi de obicei guvernează o anumită ramură de drept Dispoziţiile speciale - au o sferă mai restrânsă de aplicare, şi, guvernează de regulă o anumită categorie de relaţii dintr-o ramură de drept. Dispoziţiile generale pot fi transformate în dispoziţii speciale şi invers, pentru că o dispoziţie poate fi specială în raport cu o dispoziţie generală, dar poate fi generală şi în raport cu o dispoziţie care are sfera de aplicare mai restrânsă decât a ei (de exemplu o dispoziţie de excepţie). Deosebirea dintre cele două categorii de dispoziţii prezintă interes pentru că de ea se ţine seama în aplicarea regulilor “specialul derogă de la general, generalul nu derogă de la special”9. 41

Dispoziţiile de excepţie - sunt o completare a dispoziţiilor generale sau speciale. Astfel, art.4 din Codul familiei stabileşte că: “Este permis bărbatului care a împlinit 18 ani şi femeii care a împlinit vârsta de 16 ani să se căsătorească. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani”. Se consideră că, dispoziţiile de excepţie sunt bazate pe dorinţa legiuitorului de a apăra mai eficient anumite valori. Aceste dispoziţii sunt numite uneori “dispoziţii derogatorii”, deoarece ele prevăd o reglementare ce derogă de la reglementarea cuprinsă întro dispoziţie generală sau specială. Dispoziţia normei juridice este esenţială, lipsa ei ar lipsi de conţinut norma juridică. Ea se caracterizează prin stipularea necondiţionată a drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor, prin orientarea fermă a conduitei acestora într-o direcţie considerată socialmente utilă.

C. Sancţiunea Sancţiunea este acel element al normei juridice care precizează urmările, consecinţele nerespectării dispoziţiei normei juridice. Sancţiunea reprezintă reacţia moral-juridică a societăţii organizate faţă de conduita potrivnică dispoziţiei ce impune o ordine juridică socială. Ea este un avertisment pentru cei tentaţi să încalce dispoziţia unei norme juridice în vigoare, cărora le indică dezavantajele ce decurg dintr-o conduită ilicită. Acest avertisment poate fi considerat garantul moral şi material al realizării conduitei prescrise de norma juridică din partea subiecţilor raportului juridic. Sancţiunea, ca şi consecinţă a actelor de violare a legii este considerată ca fiind o măsură luată împotriva voinţei şi dorinţei celui care prin conduita sa încalcă dispoziţiile normelor juridice. Ea se aplică de către organele de stat competente, în scopul restabilirii ordinii de drept încălcate, a prevenirii încălcării ei în viitor, prin îndreptarea celui vinovat. Sancţiunile juridice, pentru a-şi spori eficienţa socială, trebuie să acţioneze împreună cu sancţiunile morale, politice şi religioase. Sancţiunea este considerată a fi un element important al normei juridice, deoarece fără posibilitatea de sancţionare a conduitelor ce eludează dispoziţiile normelor juridice, acestea ar fi reduse la simple precepte de conduită, lipsite de obligativitate şi eficacitate10 De aceea, sancţiunea reprezintă mijlocul de constrângere exercitat prin intermediul autorităţii judecătoreşti, care impune realizarea normelor juridice şi prin aceasta respectarea şi restabilirea ordinii de drept. Sancţiunea se caracterizează prin anumite trăsături ce decurg din principiile dreptului, cum ar fi: legalitatea (potrivit căreia sancţiunea se aplică în conformitate cu prevederile legii), generalitatea (se aplică pentru toate faptele pe care le prevede legea) celeritatea (se aplică fără întârziere, pentru a produce efectul urmărit), efectivitatea, echitatea etc. Sancţiunea juridică are un dublu rol: rol educativ pentru că urmăreşte îndreptarea celui vinovat şi un rol preventiv pentru că urmăreşte să determine abţinerea de la săvârşirea unor fapte antisociale. 42

Sancţiunile se clasifică în anumite categorii, după următoarele criterii: a) După scopul urmărit, sancţiunile se grupează în: - sancţiuni reparatorii, care urmăresc repararea prejudiciului cauzat şi restabilirea situaţiei legale anterioare; - sancţiuni coercitive, care vizează aplicarea constrângerii asupra persoanei vinovate; - sancţiuni de anulare sau de desfiinţare a actelor ilicite. b) După natura şi după gravitatea lor, distingem: - sancţiuni penale - care la rândul lor se grupează în pedepse (principale, complementare şi accesorii), măsuri de siguranţă şi măsuri educative. - sancţiuni civile - care au mai mult un rol reparator şi vizează direct patrimoniul persoanei sancţionate. Aceste sancţiuni pot consta în: despăgubiri în sarcina autorului prejudiciului, repunerea în drepturi, executarea în natură, anularea actului ilicit etc. În literatura juridică de specialitate sancţiunile civile se clasifică în: sancţiuni civile propriu-zise cu rol reparator şi pedepse civile care au cu precădere un rol reprimator. Sancţiunile civile se referă în special la patrimoniul persoanei (revocarea, anularea sau rezoluţiunea actului juridic, plata de despăgubiri), iar pedepsele civile vizează de regulă persoana subiectului şi se împart în două categorii: pedepse civile prin care se împiedică dobândirea unui drept subiectiv sau se suprimă un astfel de drept (revocarea donaţiei, nedemnitatea succesorală, exhederarea, decăderea) şi pedepse prin care se micşorează patrimoniul persoanei pedepsite (amenzi civile, prestaţii către stat). - sancţiuni administrative (contravenţionale) - dintre care amintim: avertismentul, amenda contravenţională, închisoarea contravenţională. - sancţiuni disciplinare - sunt de regulă măsuri strâns legate de contractul individual de muncă, în special de executarea lui. Din această categorie de sancţiuni fac parte: mustrarea, avertismentul, retragerea unor gradaţii sau trepte de salarizare, reducerea salariului, retrogradarea, transferul disciplinar, desfacerea disciplinară a contractului de muncă. Aceste sancţiuni sunt stabilite în Codul muncii şi în Regulamentele interne de funcţionare. c) După gradul de determinare, sancţiunile se pot clasifica astfel: - sancţiuni absolut determinate - care sunt formulate de către legiuitor precis, fără a putea fi interpretate de organele de aplicare, respectiv fără a putea fi mărite sau micşorate. Un exemplu în acest sens îl constituie nulitatea absolută a unui contract de vânzare-cumpărare care are ca obiect un bun care nu mai există. Sau, un alt exemplu este cel oferit de art.30 din Codul familiei după care “Bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt de la data dobândiri lor bunuri comune….orice convenţie contrară este nulă”. - sancţiuni relativ determinate - care prevăd anumite limite minime şi maxime, între care organul de aplicare poate stabili sancţiunea corectă. De pildă, art.178 Cod penal prevede că: “Uciderea din culpa a unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani” 43

- sancţiuni alternative - sunt acele sancţiuni care dau posibilitatea organului de aplicare să aleagă între două sau mai multe sancţiuni, pe aceea care i se pare mai potrivită în cazul dat. De pildă, art.189 din Codul penal prevede că: “Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”, deci, prevede pedeapsa închisorii alternativ cu amenda, organul jurisdicţional putând opta pentru un gen de sancţiune sau altul. - sancţiuni cumulative - stabilesc aplicarea cumulativă a mai multor sancţiuni pentru aceeaşi faptă ilicită. Exemplificăm cu art.174 din Codul penal care stabileşte că “Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”.

1. Acţiunea normelor juridice în timp Orice normă juridică are o măsură temporală, adică are o durată considerată a contribui la realizarea scopului său juridic. Timpul unei norme juridice defineşte durata şi rezistenţa ei, perioada în care ea va produce efecte juridice. Atunci când normele de drept nu mai răspund nevoilor sociale, ele trebuie înlocuite cu norme noi, fapt ce generează succesiunea în timp a normelor juridice. Pentru a analiza acţiunea normei juridice în timp, este necesar să se examineze trei situaţii distincte: a intrării în vigoare, a acţiunii şi a ieşirii din vigoare a normei juridice. 1.1. Intrarea în vigoare a normei juridice Actul normativ presupune un ansamblu de norme juridice structurat şi organizat tehnico-legislativ şi elaborat de puterea legiuitoare. Din momentul elaborării şi adoptării actului normativ, fiecare normă pe care o fixează are putere juridică şi deci, produce efecte juridice. Intrarea în vigoare a unei norme juridice în forma actului normativ, este o necesitate impusă de faptul că o reglementare nouă, ce se adresează conduitei umane, trebuie să fie cunoscută de către destinatarii săi. Conform principiului de drept că “nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii” (“nemo censetur ignorare legem”), este necesar să se asigure condiţiile pentru cunoaşterea normelor juridice de către toţi cei chemaţi să le respecte, pentru ca prin cunoaştere să-şi dirijeze conduita conform reglementărilor lor. Prezumţia de cunoaştere a normei juridice are caracter general-valabil pentru toate normele juridice indiferent de forma lor (legi, decrete, hotărâri), iar celui obligat să o respecte nu-i va folosi nici un mijloc de probă prin care să dovedească necunoaşterea ei. Normele juridice intră în vigoare de la data aducerii lor la cunoştinţă publică, respectiv de la data publicării lor. Publicarea legilor este obligatorie, pentru că ele devin executorii numai după ce s-a îndeplinit această procedură. 44

În principiu, actele normative intră în vigoare în momentul publicării lor în Monitorul Oficial al României, regulă generală prevăzută în art.78 din Constituţie. De la această regulă, face excepţie situaţia în care se prevede în mod expres în textul actului normativ o dată ulterioară a intrării lui în vigoare. Norma juridică, din momentul intrării sale în vigoare, guvernează relaţiile sociale pe care le reglementează, respectarea ei fiind obligatorie. Nu se admite scuza ignoranţei, a sustragerii de la prevederile sale pe motiv de necunoaştere sau cunoaştere inexactă, pentru că, în această materie funcţionează prezumţia absolută a cunoaşterii normelor juridice în baza căreia, toţi destinatarii lor trebuie să le cunoască şi să se supună lor. De la această regulă se cunosc două excepţii: - când o parte a teritoriului ţării este izolat din motiv de forţă majoră, astfel că necunoaşterea unui act normativ nu se datorează unei cauze particulare, ci unor motive obiective; - în materia convenţiilor, când o persoană încheie un contract (civil sau comercial), fără să cunoască consecinţele pe care norma juridică le face să decurgă din contractul respectiv. În acest caz, există eroare de drept care viciază voinţa şi dă posibilitatea celui în cauză să ceară anularea acelui contract. Regulile privitoare la momentul intrării în vigoare (cel al publicării în Monitorul Oficial sau cel indicat în însuşi actul normativ), sunt aplicabile în principal, legilor şi actelor normative emise de Guvern. Actele normative emise de organele centrale ale administraţiei de stat (ordine, regulamente, instrucţiuni etc.), se difuzează organelor subordonate care le aduc la cunoştinţa destinatarilor lor, iar actele normative emise de organele locale ale administraţiei de stat (decizii ale prefecturilor şi primăriilor), se aduc la cunoştinţa destinatarilor prin intermediul publicaţiilor locale. 1.2. Acţiunea normei juridice Durata normei juridice este determinată cu ajutorul conceptului juridic “vigoare”, care-i conferă forţa de a fi respectată sau aplicată conform voinţei legiuitorului, între cele două limite: “de la…….până la…”. Între aceste două limite sau momente stipulate în actul normativ, norma juridică este incidentă tuturor faptelor ce se petrec şi se includ în domeniul relaţiilor sociale reglementate de norma juridică. 45

Acţiunea normei juridice în timp este guvernată de următoarele principii: - principiul activităţii normei juridice; - principiul neretroactivităţii normei juridice; - principiul neultraactivităţii normei juridice.

a. Principiul activităţii normei juridice Conform acestui principiu de bază, norma juridică activează, produce efecte juridice pe toată durata ei de aplicare, respectiv din momentul intrării în vigoare până în momentul ieşirii ei din vigoare. Norma juridică nouă este incidentă şi se aplică tuturor faptelor prezente şi viitoare pe motiv că, tot ce se petrece sub legea nouă trebuie să i se supună. Norma juridică acţionează numai pentru prezent şi viitor, ea nu-şi întinde acţiunea nici înainte de intrarea ei în vigoare şi nici după ieşirea ei din vigoare. Deci, norma juridică nici nu retroactivează şi nici nu ultraactivează, ea durează cu eficienţă deplină şi continuă până la ieşirea ei din vigoare, fiind aplicabilă din momentul intrării ei în vigoare tuturor celor cărora li se adresează. Acest principiu are valoare constituţională, fiind instituit prin art.15 din Constituţie, care prevede că: “Legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale mai favorabile”. Conform acestui principiu, dar şi a principiului legalităţii încriminării, art.10 şi art.11 din Codul penal, stipulează: “Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare. Ea nu se aplică faptelor care, la data când ele au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”.

b. Principiul neretroactivităţii normei juridice Invocând principiul de bază al acţiunii temporale a normei juridice, acela al activităţii acesteia, şi făcând apel la prevederile incluse în Constituţia României şi în Codul penal, am subliniat de fapt, indirect, caracterul neretroactiv al normei juridice. Principiul neretroactivităţii legii este formulat şi în art.1 din Codul civil, potrivit căruia: “Legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă”4. Deci, o lege nouă se aplică numai situaţiilor juridice ivite după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice ce s-au petrecut anterior. Conform prevederilor art.15. din Constituţie, nici chiar legiuitorul nu poate dispune ca o lege nou adoptată să se aplice retroactiv, pentru că el stabileşte absolut şi unilateral intrarea în vigoare şi starea de evenimente cu durată a legilor. Raţiunea instituirii acestui principiu are în vedere următoarele:

46

- stabilitatea ordinii de drept se poate asigura doar dacă dispoziţiile legiuitorului se pot da numai pentru viitor, eliminându-se astfel arbitrariul precum şi acţiunile contrare acestui principiu; - echitatea şi legalitatea aplicării normei juridice după care un act este valabil şi legal numai dacă nu este contrar legilor în vigoare în momentul realizării lui; - prezenţa normei juridice în viaţa socială. În privinţa tratatelor internaţionale, Convenţia de la Viena din anul 1961, stabileşte în art.24 următoarele posibilităţi de intrare în vigoare a acestora (pe baza negocierilor dintre state): - la data şi conform procedurilor stabilite de statele semnatare fie în dispoziţiile tratatului, fie printr-un acord separat; - la data exprimării consimţământului prin semnătură, ratificare, schimb de instrumente, alte mijloace stabilite consensual de părţi; - când consimţământul unui stat de a încheia un tratat este posterior intrării acelui tratat în vigoare, pentru acel stat, data consimţământului este data intrării în vigoare a tratatului. Când norma juridică nouă stipulează drepturi câştigate sub norma juridică veche, acestea se vor menţine în temeiul regulii potrivit căreia, drepturile odată câştigate nu pot fi nerecunoscute sau retrase pentru că, s-ar încălca principiul echităţii şi justiţiei. Când însă, norma juridică nouă se referă la alte drepturi decât cele câştigate în trecut aceasta va opera numai pentru viitor. De la principiul neretroactivităţii normei juridice există însă unele excepţii, determinate de necesităţi de ordin practic sau umanitar, cum ar fi: excepţia legilor interpretative, excepţia legii penale mai favorabile şi retroactivitatea expresă.

- Excepţia legilor interpretative Legile interpretative - sunt acele legi care explică dispoziţiile unei legi anterioare (explică sensul, înţelesul şi conţinutul acelei legi), fără să introducă dispoziţii noi. Aceste legi nu modifică norma juridică anterioară, nu cuprind dispoziţii noi, ci doar explică şi analizează textul acesteia. Deoarece, normele juridice interpretative fac corp comun cu normele juridice interpretate, ele sunt retroactive, caracter conferit în mod expres de către legiuitor. Funcţia interpretativă a acestor legi, le conferă aşa numita „retroactivitate naturală”.

- Excepţia legii penale mai favorabile Excepţia legii penale mai blânde (favorabile) este stipulată expres atât în Constituţia României cât şi în Codul penal român. 47

Potrivit acestei excepţii, în situaţii tranzitorii trebuie să se aplice legea penală ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile infractorului, fie că aceasta este legea veche, fie că este legea nouă. Astfel, art.13 din Codul penal prevede că, “în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecata definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă”. Deci, în astfel de situaţii, norma juridică penală care stabileşte un regim sancţionator mai favorabil se va aplica retroactiv, deşi nu era în vigoare la data când infractorul a săvârşit fapta pe care o incriminează. De regulă, problema aplicării legii penale mai favorabile se pune între legea penală veche (sub imperiul căreia s-a săvârşit infracţiunea) şi legea penală nouă (sub imperiul căreia urmează să se judece fapta). Când însă, între data săvârşirii infracţiunii şi judecata ei se succed mai multe legi penale, se va aplica oricare dintre legile succesive care este mai favorabilă. Se consideră că, dacă legea veche este mai favorabilă, trebuie să se aplice aceasta, pentru că prevederile sale au fost cunoscute de făptuitor în momentul săvârşirii faptei; iar dacă legea nouă este mai favorabilă, se va aplica aceasta, deoarece se consideră că ea corespunde mai bine nevoilor reale ale luptei împotriva infracţionalităţii. În cazul pedepselor complementare, dacă legea veche este mai favorabilă şi aceste pedepse au corespondent în legea nouă, ele se aplică în limitele prevăzute de aceasta, iar dacă nu mai sunt prevăzute de legea penală nouă, nu se mai aplică. În cazul pedepselor definitive, Codul penal stipulează două situaţii: când aplicarea legii penale mai favorabile este obligatorie şi când aplicarea ei este facultativă6. Aplicarea legii penale mai favorabile (ca excepţie de la principiul neretroactivităţii legii) este preferabilă, nu neapărat pentru că îl favorizează pe infractor ci, pentru că, corespunde cel mai bine intereselor apărării sociale şi politicii penale contemporane. Acest regim juridic îşi găseşte raţiunea în considerente de umanism al legii.

- Retroactivitatea expresă Retroactivitatea expresă este acea excepţie de la principiul neretroactivităţii, ce rezultă chiar din textul normei juridice, în sensul că, în textul respectiv există prevederea expresă că legea se aplică şi unor fapte petrecute anterior. Deci, în cazul retroactivităţii exprese, legiuitorul indică expres caracterul retroactiv al normelor juridice respective, el fiind singurul în drept să facă o lege să retroactiveze. În doctrină s-a precizat că în privinţa retroactivităţii exprese se poate folosi fie expresia “lege retroactivă”, fie prevederea că “legea se aplică şi în trecut”.

c. Principiul neultraactivităţii normei juridice Conform acestui principiu, norma juridică nu ultraactivează, adică nu se poate aplica după ieşirea ei din vigoare, ea neputându-şi extinde efectele după acea dată. De la acest principiu, fac excepţie normele juridice cu caracter temporar sau excepţional, sub imperiul cărora s-a comis fapta. 48

-Excepţia normelor juridice temporare În literatura juridică de specialitate, se consideră că în materie penală, o lege temporară este în acelaşi timp o lege cu termen, dar şi o lege excepţională. Normele juridice temporare (de aplicare scurtă) ultraactivează, adică produc efecte juridice şi după ieşirea lor din vigoare. În acest sens, Codul penal prevede în art.16: “Legea penală temporară se aplică şi infracţiunii săvârşite în timpul cât era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp”. Prin aceasta, se urmăreşte să nu rămână nepedepsite anumite fapte penale săvârşite sub imperiul unor legi temporare, înlăturându-se astfel posibilitatea de eludare a legii penale de către unii infractori care cunoscând caracterul temporar, săvârşesc infracţiuni spre sfârşitul duratei de aplicare a legii penale respective. O normă dependentă de o stare excepţională prezintă pericolul sustragerii de la descoperirea faptei, precum şi tergiversarea premeditată a judecării cauzei până la data ajungerii la termen.

1.3. Ieşirea din vigoare a normei juridice Normele juridice ies din vigoare, adică încetează să mai producă efecte juridice prin următoarele modalităţi: ajungerea la termen, desuetudinea şi abrogarea normelor juridice. a.

Ajungerea la termen a normelor juridice

rezultă din textul actului normativ. Normele juridice temporare sunt acele norme care au stabilită durata printr-o dată fixă, situaţie în care se numesc legi cu termen. Când legile sunt date pentru anumite situaţii provizorii, excepţionale (stare de război, calamitate etc.), ele se numesc legi excepţionale. Deci, atât legile cu termen cât şi cele excepţionale, fac parte din categoria legilor temporare. Normele juridice cu termen sau excepţionale îşi încetează activitatea când ajung la termenul fixat sau când încetează starea excepţională care le-a generat. De regulă, formula privitoare la durata lor de aplicare este: “Prezenta lege intră în vigoare la data de……..şi se aplică până la data de……”. a. Desuetudinea – - este o altă modalitate de ieşire din vigoare a normelor juridice, determinată de trecerea timpului care face ca aplicarea lor să nu mai fie de actualitate, să nu mai aibă obiect de reglementare, să fie depăşite de realitate. O normă juridică cade în desuetudine, atunci când ea este neabrogată, este în vigoare doar formal, fără să se mai aplice, deoarece schimbându-se condiţiile social-economice care au generat-o, ea nu mai are teren de aplicare deoarece obiectivul ei de reglementare a dispărut. Această modalitate de ieşire din vigoare a normei juridice se mai numeşte şi învechirea sau perimarea normei juridice. -

49

De exemplu, normele juridice care reglementau funcţionarea cooperativelor agricole de producţie, desfiinţate în urma evenimentelor revoluţionare din 1989, au încetat să se mai aplice respectiv, au căzut în desuetudine, fără a fi abrogate. Sau, arbitrajul de stat reglementat de vechiul Cod de procedură civilă, a căzut în desuetudine, deoarece în prezent în ţara noastră nu mai există judecata arbitrilor ci doar a organelor judecătoreşti. La fel, se pot aminti şi unele norme ce reglementează relaţiile de proprietate socialistă care deşi nu au fost abrogate, relaţiile sociale respective transformându-se, normele juridice ce le reglementau au devenit desuete. Desuetudinea intervine de regulă, în perioadele de tranziţie din viaţa economică şi socială, când rămân formal în vigoare acele norme juridice al căror obiect de reglementare specific perioadei anterioare a dispărut. Legea rămâne formal în vigoare şi chiar dacă nu mai produce efecte juridice, poate să influenţeze în domeniul normelor morale, a normelor de convieţuire socială. b. Abrogarea – este modalitatea clasică, cea mai frecventă de ieşire din vigoare a normelor juridice. Abrogarea este o manifestare de voinţă a legiuitorului, ea fiind cauza de încetare a acţiunii normei juridice ale cărei dispoziţii nu vor mai produce efecte juridice ca urmare a intrării în vigoare a unei norme juridice noi. Abrogarea este de două feluri: expresă şi tacită. • Abrogarea expresă poate fi la rândul ei, directă şi indirectă. Abrogarea expresă directă, există când noul act normativ stipulează în mod expres şi nemijlocit în conţinutul său, care act normativ, părţi sau articole din acel act, se abrogă. De exemplu, în actul normativ nou prevede că “de la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă legea nr…….”. Abrogarea expresă indirectă, există când actul normativ nou prevede în textul său că se abrogă toate prevederile sau actele normative contrare dispoziţiilor sale, fără însă să le menţioneze în mod expres. De exemplu, actul normativ nou stipulează că “pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice dispoziţie contrară”. • Abrogarea tacită sau implicită, - există atunci când legea nouă nu cuprinde nici o prevedere expresă (directă sau indirectă) de abrogare, dar prin reglementările pe care le cuprinde se abate de la vechea reglementare. Norma juridică nouă reglementează diferit în comparaţie cu norma juridică veche, dispoziţiile sale fiind în contradicţie şi incompatibile cu cele anterioare9. Pentru abrogarea tacită a normei juridice anterioare se cere existenţa unei contradicţii între două norme juridice, a incompatibilităţii lor şi deci a imposibilităţii de a se aplica simultan. Abrogarea tacită poate fi de două feluri: totală, când legea este scoasă integral din vigoare şi parţială, când sunt scoase din vigoare numai anumite texte de legi (articole, capitole etc.). 50

Atât abrogarea expresă cât şi abrogarea tacită presupune faptul că s-a adoptat un act legislativ nou. Pentru existenţa unei tehnici legislative eficiente, pentru favorizarea aplicării în practică a principiului legalităţii precum şi pentru înlăturarea eventualelor confuzii sau neînţelegeri privind abrogarea reglementărilor precedente, este preferabilă modalitatea abrogării exprese directe. Abrogarea normei juridice, ca modalitate frecventă de încetare a activităţii ei, contribuie la asigurarea principiului respectării normei de drept în societate şi a aplicării ei de către organele de stat competente. Destinatarii normei juridice trebuie să-i cunoască atât conţinutul cât şi gradul actualităţii sale, pentru evitarea conflictului de legi în timp şi a situaţiilor contradictorii legate de caracterul activ al reglementărilor. Abrogarea normei juridice se deosebeşte de derogare, care reprezintă o excepţie, o reglementare diferită faţă de reglementarea existentă pe care nu o abrogă, ci derogă, se abate de la prevederile sale fără să intre în conflict cu ea, limitându-i astfel sfera de aplicare. Abrogarea se distinge şi de suspendarea unui act normativ pentru anumite cauze determinate. De exemplu, în situaţii excepţionale se pot restrânge sau suspenda temporar garanţiile constituţionale (cazul legii marţiale etc.).

2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu În privinţa acţiunii normei juridice în spaţiu, experienţa istorică arată că principiul care guvernează această materie este cel potrivit căruia “fiecare popor este cârmuit de dreptul său”.

Normele juridice acţionează în spaţiu, adică asupra teritoriului unui stat, reglementând conduita tuturor persoanelor aflate pe acel teritoriu. Fiind emanaţia statului, normele sale juridice acţionează în teritoriul asupra căruia statul respectiv îşi exercită suveranitatea. Noţiunea de teritoriu este definită de art.142 din Codul penal şi de Constituţia României, ca fiind spaţiul geografic cuprins între frontierele de stat legal stabilite prin acte interne sau convenţii internaţionale încheiate între ţările limitrofe, frontiere care sunt inviolabile ca şi teritoriul statului10. În noţiunea de teritoriu sunt cuprinse, în sens juridic următoarele elemente: suprafaţa terestră, apele interioare, marea teritorială, subsolul şi spaţiul aerian corespunzător acestora. Prin extensie, se consideră că din teritoriul ţării noastre fac parte şi navele şi aeronavele româneşti oriunde s-ar afla, ca urmare a extinderii efectelor spaţiale ale dreptului nostru intern şi nu ca urmare a lărgirii noţiunii de teritoriu. În acest sens, Codul penal prevede în art.142 şi art.143 că, orice infracţiune comisă pe o navă sau aeronavă română, este considerată ca fiind săvârşită pe teritoriul României. Efectele normelor juridice în spaţiul unui stat, depind şi de competenţa teritorială a organului emitent. Astfel, dacă organul emitent este central, normele emise de acesta au efecte pe tot teritoriul ţării, iar dacă organul emitent este local, efectele normelor juridice emise se vor limita la unitatea administrativ-teritorială respectivă (judeţ, municipiu, oraş sau comună). De asemenea, organul 51

legiuitor sau alte organe emitente pot stabili ca normele juridice să acţioneze pe o porţiune determinată a teritoriului, pe o anumită zonă a teritoriului statului (în zona de frontieră, în zone calamitate, în zona portuară etc.). Norma juridică română se aplică cetăţenilor statului nostru, conform principiului cetăţeniei române, dar şi asupra cetăţenilor străini şi asupra apatrizilor (persoanelor fără cetăţenie) aflaţi pe teritoriul României. Normele juridice române (ce alcătuiesc legea naţională) se aplică pe teritoriul statului nostru de către organele sale judiciare.

Principiul teritorialităţii Principiul de bază care guvernează aplicarea normelor juridice în spaţiu este principiul teritorialităţii (locus regit actum), conform căruia legea îşi extinde efectele sale asupra întregului teritoriu al statului, excluzând deci, acţiunea legilor altor state.. Principiul teritorialităţii este un principiu de bază în cadrul acţiunii legii penale în spaţiu, fiind consacrat în art.3 din Codul penal care stipulează fără echivoc că: “Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”. Deci, din momentul intrării în vigoare a legilor penale, acestea sunt obligatorii pentru toate persoanele care locuiesc sau se află temporar pe teritoriul ţării noastre. Dacă legea penală stipulează stricta aplicare teritorială a normelor juridice penale, Codul civil prevede în art.2., în materia regimului juridic al imobilelor, că: “Numai imobilele aflătoare în cuprinsul României sunt supuse legilor române, chiar când se posedă de străini”. În privinţa statutului persoanei fizice, Legea nr.105/92 prevede în art.11 că: “Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel”. Aplicarea legii personale cu privire la starea civilă şi capacitatea persoanelor reiese şi din art.2 din Codul civil care dispune că: “Legile relative la starea civilă şi capacitatea persoanelor urmăresc pe români chiar când ei îşi au reşedinţa în străinătate”. În ceea ce priveşte forma actelor, se aplică legea locului, conform regulii “locus regit actum”. Deşi principiul teritorialităţii stabileşte că legea are efecte pe întreg teritoriul statului, excluzând astfel efectele legilor străine, în scopul menţinerii şi dezvoltării relaţiilor cu alte state, se impune şi acceptarea excepţiilor de la acest principiu (a excepţiilor de extrateritorialitate).

Excepţiile de extrateritorialitate Aceste excepţii indică faptul că principiul teritorialităţii nu este absolut. Excepţiile de la principiul teritorialităţii se aplică atunci când pe teritoriul unui stat sunt persoane şi locuri asupra cărora nu se aplică normele juridice ale statului respectiv, sau când aplicarea normelor juridice străine se recunoaşte pe teritoriul altui stat. 52

Aceste excepţii, nu afectează principiul suveranităţii statului, ci dimpotrivă, asigură dezvoltarea multilaterală a relaţiilor dintre state, dacă se aplică cu respectarea principiilor democratice internaţionale (principiul egalităţii şi suveranităţii statelor, al reciprocităţii, al liberului consimţământ etc.). Excepţiile de extrateritorialitate, vizează: a) imunitatea diplomatică; b) regimul juridic al consulilor; c) regimul juridic al străinilor şi persoanelor fără cetăţenie (apatrizilor); d) regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate; a. Imunitatea diplomatică Reglementând conduita umană, acţiunea normelor juridice se raportează nu numai la spaţiu şi timp, dar şi la persoane. Toate persoanele aflate pe teritoriul unui stat sunt obligate să cunoască şi să respecte dispoziţiile legii naţionale. Sunt însă, situaţii de limitare a acţiunii normelor juridice cu privire la anumite persoane, care beneficiază de imunitate de jurisdicţie. Aceste limitări sunt de fapt tot expresia suveranităţii statelor şi se întemeiază pe principiul egalităţii suverane a acestora, fiind stabilite prin convenţii internaţionale, în scopul desfăşurării normale a relaţiilor dintre ele11. Imunităţile de jurisdicţie privesc anumite persoane şi locurile unde acestea îşi desfăşoară activitatea. Ele sunt deci, personale, adică sunt legate de calitatea celui ce beneficiază de ele. Imunitatea de jurisdicţie este consacrată în art.8. Cod penal, care stipulează: “Legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român”. Deci, nu vor putea fi trase la răspundere penală persoanele care beneficiază de o imunitate, nici în temeiul principiului teritorialităţii, nici în temeiul celorlalte principii (al personalităţii, realităţii sau universalităţii legii penale). Imunitatea diplomatică constă în exceptarea persoanelor care desfăşoară activităţi diplomatice de la juridicţia statului străin pe teritoriul căruia se găsesc. Odată cu apariţia reprezentanţelor diplomatice permanente (pe baza acordului dintre state), la inviolabilitatea persoanelor s-a adăugat inviolabilitatea reşedinţei particulare a agentului diplomatic şi a sediului reprezentanţei diplomatice. Această excepţie a extrateritorialităţii constă în aceea că, asupra acestor persoane nu au incidenţă normele juridice naţionale. Imunitatea diplomatică priveşte inviolabilitatea agentului diplomatic, dar şi pe cea a reprezentanţelor diplomatice (local, locuinţa particulară a diplomatului), a mijloacelor de transport, corespondenţă, acte sau documente. Drepturile patrimoniale ale reprezentantului diplomatic sunt inviolabile numai dacă sunt legate de atribuţiile de serviciu. 53

Inviolabilitatea persoanei agentului diplomatic constă în faptul că acesta nu poate fi reţinut, arestat sau judecat în cazul săvârşirii unei infracţiuni. Inviolabilitatea implică şi faptul că agenţii ordinii publice ai statului acreditar nu ai acces în sediile misiunii diplomatice decât cu consimţământul şefului misiunii respective. Personalul diplomatic este exceptat atât de la jurisdicţia penală, cât şi de la cea civilă şi administrativă a ţării de reşedinţă. Dacă însă, acesta nesocoteşte legile ţării de reşedinţă în care a fost acreditat, poate fi declarat “persona non grata”, fiind rechemat în ţară sau expulzat12. i.

Regimul juridic al consulilor

Misiunile consulare s-au creat pentru ocrotirea intereselor economice, culturale şi juridice ale statului care le stabileşte, precum şi ale cetăţenilor săi, care se află în ţara de reşedinţă. Funcţionarii consulari stabilesc contacte numai cu autorităţile locale, nu şi cu guvernul. Prin convenţii internaţionale şi bilaterale, imunităţile consulare au primit, cu excepţia unor infracţiuni grave, o reglementare similară cu cea a imunităţilor diplomatice. Funcţionarii consulari beneficiază de inviolabilitate personală, de imunitate de jurisdicţie penală, de scutiri fiscale şi vamale. ii. Regimul juridic al străinilor Are statut juridic de străin, aceea persoană fizică determinată, care se află pe teritoriul unui stat, dar care are cetăţenia altui stat sau nu are cetăţenie. Se cunosc trei forme de reglementare a regimului juridic al străinilor, respectiv: regimul naţional, regimul special şi regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate. Regimul naţional - reprezintă regimul juridic ce se acordă străinilor în condiţii de reciprocitate şi constă în recunoaşterea pentru aceştia a drepturilor de care se bucură proprii cetăţeni (drepturi civile, economice, sociale şi culturale), cu excepţia drepturilor politice (dreptul de a alege, de a fi ales). Regimul special - constă în acordarea pentru cetăţenii străini şi a unor drepturi prevăzute în pacte şi tratate internaţionale sau în legislaţiile naţionale. Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate - este un regim consacrat în acorduri bilaterale, pe baza cărora statul de reşedinţă acordă străinilor aflaţi pe teritoriul său acelaşi tratament, la fel de avantajos, ca cel acordat cetăţenilor unui stat terţ, considerat ca favorizat, deci, le conferă drepturi ce nu pot fi mai restrânse decât drepturile recunoscute oricărui alt stat. Acest regim este de natură juridică contractuală, deoarece devine operant numai după încheierea unei convenţii bilaterale în acest sens. Obiectul clauzei naţiunii celei mai favorizate are domenii diverse: exporturi, importuri, tranzit, tarife vamale, acces la instanţe, drepturi de creaţie intelectuală etc. Raţiunea aplicării acestui regim implică diverse facilităţi de natură politică şi economică pentru părţile implicate, dar şi înlăturarea oricăror discriminări. 54

iii. Regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate De la principiul general al teritorialităţii există anumite excepţii legate de unele fapte ce se petrec pe teritoriul mai multor state. Deşi suveranitatea oricărui stat se întinde numai în limitele frontierelor sale, sunt cazuri când legea sa naţională se aplică şi unor fapte ce se petrec în afara acestor frontiere, pentru ca astfel de fapte să nu rămână nepedepsite, precum şi pentru apărarea unor interese deosebite pentru statul respectiv. O persoană fizică, fiind cetăţeanul unui stat, este supusă jurisdicţiei statului respectiv oriunde s-ar afla, având drepturi şi libertăţi (deci protecţia statului), dar şi obligaţii. Constituţia României prevede în art.50 că “fidelitatea faţă de ţară este sacră”, deci cetăţenii români sunt obligaţi să respecte legile ţării şi să-i apere interesele indiferent unde se găsesc. În literatura juridică de specialitate se consideră că nu există de fapt o acţiune spaţială a normei juridice şi nici a actelor juridice care o cuprind, ci există o extensiune spaţială a forţei ei imperative, ceea ce generează de fapt împărţirea normelor juridice în două clase: de drept intern şi de drept internaţional.

•

Izvoarele dreptului

Noţiunea de izvor de drept. Clasificare Pentru ca norma juridică să devină obligatorie, ea trebuie să îmbrace o anumită formă de exprimare. Izvoarele dreptului sunt acele surse complexe, de natură directivă şi subiectivă, individuală şi socială care duc la apariţia normelor juridice1. Izvoarele dreptului sunt modalităţile specifice de exprimare a conţinutului dreptului. Ele reprezintă formele, procedeele de exprimare ale normelor juridice, respectiv, actul normativ în care sunt cuprinse aceste norme. Prin forma de exprimare a normelor juridice se înţelege modalitatea de instituire sau de recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a dreptului. Izvorul de drept este considerat a fi expresia creaţiei în drept, el constituie originea, sursa, factorii de creare şi determinare a dreptului. 55

Izvoarele dreptului se clasifică în mai multe categorii, în funcţie de anumite criterii: a) După criteriul raporturilor dintre conţinut şi formă, izvoarele dreptului pot fi: - izvoare materiale (reale, sociale) - reprezentate prin ideile materializate în normele juridice, prin conştiinţa juridică a societăţii reflectată prin tehnica juridică; - izvoarele formale (juridice) - reprezentate prin procedeul, forma specifică prin care se exprimă izvorul material3, procedeul prin care aceste idei sunt materializate în reguli de conduită obligatorii. b) După criteriul sursei de cunoaştere a dreptului, , izvoarele de drept pot fi: - izvoare scrise (inscripţii, documente, acte normative etc.); - izvoare nescrise (tradiţii orale, cutume, date arheologice etc.). c) După criteriul sursei normative, distingem: - izvoare directe (imediate, nemijlocite) - sunt actele normative (legi, decrete, hotărâri etc.) elaborate nemijlocit de stat, având forţă juridică obligatorie; - izvoarele indirecte (mediate, complexe) - sunt normele obişnuielnice (obiceiul juridic), actele organelor nestatale, actele şi tratatele internaţionale4, care capătă forţă juridică numai după ce sunt recunoscute, sancţionate sau consacrate ca atare de către autoritatea publică. În funcţie de alte criterii, teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului distinge următoarele clasificări: - izvoare oficiale (legile, actele normative subordonate legilor şi jurisprudenţa) şi izvoare neoficiale (obiceiul juridic şi doctrina); - izvoare fundamentale ( Constituţia, tratatele internaţionale), izvoare generale (legi ordinare, coduri) şi izvoare detaliatoare (decrete, ordonanţe, decizii); - izvoare potenţiale (ce exprimă posibilitatea de a elabora, modifica sau abroga norme juridice, factorul potenţial fiind voinţa socială) şi izvoare actuale (reprezentate de toate actele normative în vigoare); 56

- izvoare creatoare ( sunt legea, care emană de la puterea publică şi cutuma creaţie a colectivităţii, pentru că ele creează norme juridice noi) şi izvoare interpretative (sunt doctrina şi jurisprudenţa pentru că ele nu creează norme noi, ci doar le interpretează pe cele existente). Analiza izvoarelor dreptului, evidenţiază cele două accepţiuni de bază ale noţiunii de izvor de drept, respectiv, izvorul material şi izvorul formal al dreptului. Izvoarele materiale ale dreptului, denumite şi izvoare reale, sunt considerate ca fiind un “dat” al dreptului, realităţi ce determină acţiunea legiuitorului, forţe creatoare ale dreptului. Izvoarele materiale constituie geneza regulilor juridice, originea lor. În conţinutul izvoarelor materiale intră: factorii de configurare ai dreptului (naturali, social-politici şi umani), dreptul natural5 şi raţiunea umană, conştiinţa juridică, starea economică şi izvoarele culturale (ideologice). Aceste elemente determină şi definesc conţinutul concret al dreptului pozitiv6, legiuitorul fiind obligat a le lua în considerare la elaborarea dreptului. Deoarece în aceste elemente constitutive ale izvoarelor de drept sunt concretizate nevoile reale ale vieţii, ele se prezintă sub forma unor adevărate comandamente sociale. Izvoarele formale ale dreptului reprezintă forma exterioară a normei de drept, sau forma de exprimare a normei juridice. Studiul izvoarelor formale ale dreptului a preocupat şi preocupă şi în prezent gândirea juridică, dată fiind atât importanţa teoretică dar şi incontestabilele virtuţi practice ale acestora. Dezvoltarea şi evoluţia istorică a dreptului demonstrează pluralitatea izvoarelor dreptului în sistemul juridic al fiecărei ţări. Această pluralitate, diversitate de izvoare de drept este motivată pe de-o parte, de complexitatea şi multitudinea relaţiilor sociale supuse reglementării juridice, iar pe de altă parte, de varietatea formelor şi instrumentelor de organizare şi guvernare a societăţii, precum şi de organizarea activităţii şi competenţei autorităţii publice. Toate tipurile de drept au cunoscut în evoluţia lor istorică o pluralitate de izvoare (acte normative, cutume, precedente judiciare, doctrina etc.)

Prezentarea izvoarelor formale ale dreptului Izvoarele formale ale dreptului impuse de evoluţia istorică a fenomenului juridic sunt: obiceiul juridic (cutuma), jurisprudenţa (practica judiciară) şi precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ şi actul normativ. Aceste izvoare reprezintă formele prin care normele juridice sunt exprimate, atât sub aspect intern (al structurii interne a normei juridice – articole, alineate, paragrafe, părţi, capitole etc.) cât şi extern (prin ce se exprimă reglementarea juridică – legi, decrete, hotărâri de guvern etc.). Aceste forme variate de exprimare a dreptului au existat în toate tipurile de drept, ponderea unora sau altora dintre aceste izvoare fiind diferită, în funcţie de timp şi spaţiu, dar şi în funcţie de complexitatea relaţiilor sociale ce au constituit obiectul lor de 57

reglementare. De exemplu, înaintea revoluţiilor burgheze, ponderea izvoarelor de drept o deţinea obiceiul, iar după revoluţii, actul normativ a căpătat ponderea cea mai mare. Jurisprudenţa şi doctrina au fost recunoscute ca fiind izvoare de drept în diferite ţări şi perioade, având un rol important în crearea unor norme juridice noi, concurând prin aceasta autoritatea legii. 2.1. Obiceiul juridic (cutuma) Din punct de vedere istoric, obiceiul socotit ca cel mai important izvor formal al dreptului, constituie cel mai vechi izvor de drept, prima formă în care s-au exprimat normele juridice. El a constituit expresia unor necesităţi legate de conservarea valorilor sociale, fiind rodul unei experienţe de viaţă a unei comunităţi, a repetării unei practici îndelungate în credinţa că se respectă o regulă de drept. În relaţiile dintre ei oamenii aplică unele reguli care prin repetiţie, duc la convingerea că sunt utile şi necesare devenind astfel, obiceiuri. Nu toate obiceiurile pe care le-a creat societatea au devenit însă, izvoare de drept. Pentru ca un obicei din sistemul general al normelor sociale să treacă în sistemul izvoarelor dreptului este nevoie ca el să fi fost recunoscut (sancţionat) de organele legislative şi încorporat într-o normă oficială sau, instanţa de judecată să-l valideze ca regulă juridică la cererea părţilor7. Obiceiul reprezintă o practică socială îndelungată (inveterata consuetudo) ce are în conţinutul său o adevărată bogăţie sociologică. Obiceiul sub formă de datini, tradiţii, practici religioase, a constituit principala modalitate de ordonare a relaţiilor sociale în comuna primitivă, în conformitate cu interesele asigurării existenţei şi securităţii colectivităţii. Caracteristic în general, societăţilor cu ritm lent de transformare, obiceiul apare ca o convenţie tacită a membrilor societăţii. Deşi legea câştigă teren în detrimentul obiceiurilor, acestea continuă să existe şi să acţioneze atât în dreptul public cât şi în dreptul privat. În dreptul public obiceiul se păstrează prin aşa-numitele “tradiţii” constituţionale, parlamentare, republicane şi monarhice, iar în dreptul privat, obiceiul acţionează în special în materie civilă şi comercială. În ţara noastră, cutumele geto-dace au constituit izvor de drept important pentru dreptul pozitiv, reglementând atât relaţiile sociale interne cât şi externe. În perioada democraţiei militare, reglementarea acelor relaţii era sub forma obiceiurilor nejuridice căpătând forma normei juridice în perioada de formare a statului geto-dac8. Începând cu secolul al VI-lea î.e.n., s-a accelerat procesul de transformare a obiceiurilor în norme juridice, în primul rând pentru că, uniunile tribale aveau un caracter politico-juridic pronunţat. În prezent, rolul cutumei este subsidiar, obiceiul juridic este invocat în Codul civil român (în art.970, referitor la convenţii), în Constituţie (în art.41, privitor la protecţia proprietăţii private), şi în Codul familiei (privitor la statutul femeii căsătorite). . În dreptul internaţional public, alături de tratat, un izvor de drept important îl constituie şi cutuma internaţională, considerată a fi o practică constantă a statelor, o expresie tacită a consimţământului lor privind recunoaşterea unei reguli drept regulă de conduită obligatorie în relaţiile dintre ele11. 58

În dreptul penal, rolul cutumei este exclus pentru că, cele două principii, respectiv, principiul legalităţii pedepsei şi principiul legalităţii încriminării, presupun ca izvor de drept penal, legea scrisă. Unele obiceiuri sunt consacrate de lege şi recunoscute ca fiind necesare şi utile existenţei şi dezvoltării sale, altele sunt doar acceptate fără a fi consacrate, iar alte obiceiuri (numite obiceiuri condamnabile) care contravin legii sunt sancţionate de ea, fără a fi acceptate sau consacrate. Inserarea obiceiului juridic în dreptul contemporan prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje. Ca avantaje se pot specifica, consacrarea de valori morale şi spirituale ale popoarelor. Ca dezavantaje ale includerii obiceiului juridic în categoria izvoarelor de drept contemporane, menţionăm: întreţinerea discriminărilor naţionale şi rasiale, a intoleranţei religioase, a arbitrariului datorită ambiguităţii interpretării, nesincronizarea cu dinamica actelor normative, lipsa de certitudine oferită de dreptul scris etc. Obiceiul juridic fiind o componentă a tradiţiei normative, este considerat ca purtător al trăsăturilor acesteia: conservatorism, rigiditate, lipsă de certitudine. În majoritatea sistemelor de drept în care obiceiul este acceptat ca şi izvor de drept, în raport cu legea are un rol subsidiar, secundar. Există însă şi excepţii, de exemplu, în doctrina Germaniei se susţine că, cutuma are aceeaşi forţă juridică ca şi legea, pe care poate să o suplinească, să o completeze şi chiar să deroge de la ea.

2.2. Doctrina12 (Ştiinţa juridică) Doctrina juridică cuprinde totalitatea analizelor, comentariilor, opiniilor şi interpretărilor făcute de către specialiştii în drept cu privire la fenomenul juridic. În prezent, doctrina exercită o influenţă incontestabilă asupra procesului de creare, interpretare, aplicare şi adaptare a normelor juridice. Ea formulează principii, elaborează concepte şi categorii juridice, sistematizează regulile şi instituţiile juridice. Cursurile, tratatele, studiile de drept comparat, articolele specialiştilor în drept, constituie fundamentul pregătirii juridice a practicienilor dreptului, a căror activitate practică va fi puternic influenţată de interpretările şi soluţiile date de aceştia. Doctrina este considerată ca fiind un izvor de drept indirect, interpretativ, cu rol în studierea legii, interpretarea şi chiar criticarea ei, drept pentru care, ea poate să propună prin studii de drept comparat, norme şi soluţii noi adaptate cerinţelor societăţii prezente. Deşi are un rol important în cunoaşterea fenomenului juridic, a relaţiilor sociale supuse reglementării juridice, în interpretarea şi aplicarea corectă a normelor juridice, în perfecţionarea şi dezvoltarea dreptului, doctrina nu mai poate fi considerată în prezent ca fiind un izvor de drept direct, formal.

2.3.Jurisprudenţa (Practica judiciară) şi precedentul judiciar

59

Jurisprudenţa - este alcătuită din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele, prin care s-au interpretat sau aplicat normele juridice la diferite situaţii concrete. Jurisprudenţa este un izvor de drept formal ce include experienţa practică a organelor judecătoreşti ce aplică dreptul pozitiv şi căruia îi probează şi legitimează valabilitatea. Jurisprudenţa este rezultatul interpretării şi aplicării dreptului, realizată de organul judiciar asupra voinţei legiuitorului care a redactat norma de drept. De cele mai multe ori, instanţele de judecată ajung la soluţii unitare în interpretarea şi aplicarea unor norme juridice. În cazul existenţei conflictelor dintre instanţele inferioare, Curtea Supremă de Justiţie impune acestora o anumită interpretare, prin pronunţarea unor soluţii constante şi unitare (decizii ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie). Astfel de soluţii sunt invocate uneori ca precedente judiciare în activitatea judecătorească. Aceste decizii însă, nu completează, nu dezvoltă legea şi nici nu creează norme noi de drept, ci doar explică sensul real al unei norme juridice (îl interpretează). Ele nu sunt izvor de drept şi nu au caracter obligatoriu pentru judecători, dar pot fi avute în vedere de către instanţele de judecată, date fiind, prestigiul şi poziţia organului de la care emană. Acest lucru s-ar motiva prin faptul că, deciziile instanţelor superioare sunt urmate în general de către instanţele inferioare pentru a nu-şi expune deciziile ce le pronunţă, desfiinţării de către acestea, ca urmare a exercitării căilor de atac de către părţi. Jurisprudenţa sau practica judiciară nu a avut acelaşi rol în toate sistemele de drept. În antichitate şi feudalism (la fel ca şi cutuma), jurisprudenţa a constituit un izvor de drept important, care s-a diminuat apoi în epoca modernă în ţările europene, odată cu creşterea ponderii actelor normative. În dreptul roman, jurisprudenţa a fost un izvor de drept important, ce a constituit fundamentul evoluţiei acestuia. Soluţiile, hotărârile pretorilor au devenit obligatorii pentru toţi magistraţii formând dreptul pretorian, considerat a fi sursă importantă pentru instituirea de norme şi instituţii juridice. Dreptul românesc contemporan, nu acordă practicii judiciare calitatea de izvor de drept, pentru că, potrivit principiului separaţiei puterilor în stat şi al legalităţii, puterea judecătorească nu este competentă să legifereze (să creeze legea) ci doar să aplice legea care este edictată de Parlament (ca putere legislativă în stat). De altfel, Codul civil român în art.4. prevede expres interdicţia ca judecătorul să creeze norme juridice cu caracter general prin hotărârea pe care o pronunţă. Există însă situaţii în practica judiciară pentru a căror soluţionare nu există prevederi normative sau chiar dacă există nu sunt suficiente sau destul de clare, dar pe care judecătorul este obligat să le rezolve conform principiilor de drept specifice şi conştiinţei sale juridice15 (în caz contrar va fi vinovat de denegare de dreptate, conform art.3. din Codul civil). Hotărârea pronunţată de judecător într-o cauză are forţă obligatorie numai faţă de cauza pentru care s-a dat (numai pentru speţa respectivă) nu şi pentru alte cauze similare. În practica judiciară nu se creează norme juridice noi ci numai se interpretează sau se completează normele juridice existente. Practica organelor judiciare16 prezintă însă o importanţă deosebită într-un stat de drept, chiar şi ca izvor subsidiar de drept, ea fiind deosebit de valoroasă în procesul rezolvării multiplelor probleme social-economice şi politice. Deşi nu primeşte în dreptul contemporan românesc considerarea de izvor de drept totuşi, activitatea judiciară a Curţii Constituţionale de exemplu, poate impune respectarea Constituţiei chiar şi legiuitorului, prin declararea neconstituţionalităţii oricărui 60

act emis de către acesta. Deci, prin competenţa sa, Curtea Constituţională instituie o jurisprudenţă ce poate nesocoti voinţa legiuitorului, jurisprudenţă din care rezultă decizii importante care pot să confirme sau să infirme în mod nemijlocit, normele juridice adoptate de forul legislativ. De asemenea, deciziile pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii, la sesizarea Procurorului General, sunt general-obligatorii, ca şi legea, pentru toate instanţele.

2.4. Contractul normativ Definiţia contractului este dată de Codul civil în art.942. în care se precizează că: “Contractul este acordul între două sau mai multe persoane, spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic” . Contractul, - ca act juridic civil naşte drepturi şi obligaţii pentru părţi (respectiv, naşte, modifică sau stinge raporturi juridice concrete) producând efecte juridice doar în sarcina părţilor. El nu e considerat în doctrină ca fiind izvor de drept. Când însă contractul conţine reguli de conduită cu aplicabilitate largă, (adică reguli cu caracter general impersonal şi repetabil) pentru a orienta comportamentul părţilor, el are valoarea de act normativ (contract normativ) şi este izvor al dreptului pozitiv. În literatura juridică de specialitate se consideră că, contractul normativ este izvor de drept, în dreptul constituţional, în dreptul internaţional public şi în dreptul muncii şi securităţii sociale. În domeniul constituţional, contractele normative sunt izvoare de drept, în materia organizării şi funcţionării structurii federative a statelor (deci, în cazul formării federaţiilor şi confederaţiilor de state), ele fiind acte prin care se stabilesc regulile şi principiile convenite de statele membre în vederea existenţei lor federative (asociate), acte ce devin odată cu crearea statelor federale, adevărate constituţii ale acestora. Contractul normativ este un izvor important al dreptului muncii şi securităţii sociale, unde apare sub forma de contract colectiv de muncă, încheiat prin negocieri între angajator şi sindicate, sau sub formă de statute şi regulamente de ordine interioară. El cuprinde clauze cu caracter economic şi social şi stă la baza încheierii contractelor individuale de muncă ale salariaţilor cu angajatorul. Contractul colectiv de muncă prevede condiţiile generale ale organizării procesului muncii, reglementează relaţiile dintre cele două categorii de subiecte ale raportului juridic de muncă, stabileşte drepturi şi obligaţii a căror neîndeplinire este considerată încălcare de lege şi atrage după sine răspunderea juridică19. Contractul colectiv de muncă este considerat în doctrină20 ca fiind o normă convenţională ce s-a negociat între părţi, o modalitate de reglementare a relaţiei sociale de muncă, având putere de lege în sfera sa de aplicare.

2.5. Legea

61

Conceptul de lege poate fi utilizat cu două sensuri. În sens larg (lato sensu), legea reprezintă orice act normativ juridic emis de un organ de stat competent, conform unei proceduri prestabilite. Actele normative cuprind toate formele sub care sunt experimentate normele juridice edictate de organele statului: legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale guvernului, ordine şi regulamente ministeriale etc. În sens strict (stricto sensu), prin lege se înţelege numai acel act normativ care este elaborat de către puterea legislativă (Parlament), după o procedură specială prestabilită. Actele normative au o poziţie predominantă în sistemul izvoarelor dreptului (în sistemele de drept moderne), sunt izvoare de drept precise. Ca izvoare de drept create de organele publice investite cu competenţe normative (Parlament, Guvern, Preşedinţie, organe administrative locale etc.), actele normative cuprind norme general-obligatorii, fiind izvoare de drept importante prin particularităţile pe care le reprezintă. Astfel, actele normative reflectă schimbările rapide şi dinamice ale transformărilor sociale, pe de-o parte, iar pe de altă parte, prin forma scrisă pe care o îmbracă, prin caracterul general, precis, dar şi constant, precum şi prin mijloacele statale specifice de publicitate, constituie garanţii de certitudine în raport de alte izvoare de drept. Locul central în sistemul actelor normative îl ocupă legea, ca emanaţie directă a autorităţii statului (a puterii legislative), ca act conştient elaborat de organul puterii legiuitoare care exprimă voinţa şi interesele alegătorilor. Toate celelalte acte normative se subordonează legii, ele fiind elaborate în vederea executării legilor. 2.5.1. Trăsăturile legii Legea prezintă unele trăsături specifice, prin care se distinge de celelalte acte normative, cum ar fi: - legea este emisă de puterea legiuitoare; - legea reprezintă principalul izvor de drept; - legea este un izvor de drept oficial; - legea are întotdeauna caracter normativ (celelalte acte ale organelor executive pot avea atât caracter normativ cât şi individual); - legea se adoptă după legi procedurale (ce provin de la organul legiuitor); - legea este revoluţionară în raport cu alte izvoare de drept (ea poate modifica unele situaţii de drept pozitiv, poate modifica sau desfiinţa alte acte normative) care sunt conservatoare; - legea este scrisă şi se poate constata uşor; - legea conferă legalitate structurii etatice, formei de guvernământ, regimului politic, drepturilor şi libertăţilor persoanelor etc.; - legea este cel mai de seamă instrument de realizare a dreptului; - legea este generală, obligatorie tipică, impersonală şi permanentă.

62

2.5.2. Clasificarea legilor În funcţie de anumite criterii, clasificarea legilor se face astfel: a) După forţa lor juridică, legile sunt: - legi fundamentale sau constituţionale - Constituţia şi legile constituţionale reprezintă baza juridică a întregii vieţi de stat având forţă juridică superioară. Legile constituţionale sunt cele prin care se revizuieşte Constituţia; - legi organice – ocupă locul secund în ierarhia legilor, ele reprezintă o prelungire a materiilor constituţionale şi intervin în domenii de activitate foarte importante, care sunt expres prevăzute de lege22; - legi ordinare - codurile şi legile speciale - cuprind norme juridice ale unei ramuri de drept sau domeniu de activitate. Ele pot interveni în orice domeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia celor ce sunt rezervate legilor constituţionale şi organice23. b) După sfera de cuprindere a relaţiilor sociale reglementate, legile pot fi: - legi generale - conţin dispoziţii comune pentru o categorie largă de relaţii sociale (codurile). Legea generală este numită dreptul comun; - legi speciale - se aplică pentru disciplinarea, reglementarea unei situaţii particulare faţă de reglementările legii comune. În caz de concurs cu legea generală se aplică principiul “lex speciali derogat generali”; - legi excepţionale - se emit în situaţii deosebite (cum ar fi: starea de necesitate, starea de război etc.); c) După criteriul conţinutului lor, legile se diferenţiază în: - legile materiale - ce reglementează activitatea subiectelor de drept (persoane fizice şi juridice) şi raporturile dintre ele; - legi procedurale - ce stabilesc forma de desfăşurare a unei activităţi publice sau private, precum şi forma de emitere a actelor juridice şi de sancţionare a celor ce încalcă legea materială. Ele cuprind norme de organizare judecătorească, norme de competenţă şi norme de procedură propriu-zisă. d) După criteriul reglementării juridice, există: legi cu caracter civil, penal, administrativ, financiar etc. În ierarhia lor, legile sunt situate după criteriul autorităţii lor juridice (al forţei juridice), după care legile se clasifică în legi fundamentale şi legi ordinare. Constituţia României prevede în art.72 că: “Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare”. După importanţă şi după notele fundamentale, în cadrul legilor se remarcă legile constituţionale (Constituţia, legile electorale etc.) care reglementează cele mai vitale relaţii sociale, fiind baza juridică a întregii vieţi de stat.

63

Constituţia - dispune de forţă juridică superioară faţă de orice act normativ, datorită conţinutului reglementărilor sale şi procedurii speciale de elaborare şi de adoptare. Ea constă într-un sistem închegat de norme juridice cu forţă juridică superioară, ce consacră şi oglindesc structurile economice şi formele proprietăţii, organizarea de stat, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale omului. Constituţia fixează cadrul general al ordinii de drept şi concretizează în cel mai înalt grad ideea de justiţie şi dreptate în societatea organizată. Toate celelalte acte normative sunt elaborate pe baza şi în aplicarea Constituţiei şi trebuie să se conformeze spiritului şi literei acesteia. Constituţia este cea mai importantă lege în stat, fiind denumită pentru acest considerent şi Legea fundamentală.

Legile organice - deţin un loc secund în ierarhia legilor, au o forţă juridică inferioară Constituţiei şi legilor constituţionale, dar superioară celorlalte izvoare de drept datorită importanţei obiectului lor de reglementare juridică. Legile organice sunt considerate o prelungire a normelor constituţionale, pentru că intervin în domeniile de activitate expres prevăzute de Constituţie ca fiind foarte importante. Aceste legi sunt situate la un nivel intermediar între Constituţie şi legile ordinare.

Legile ordinare reglementează orice domeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia celor rezervate legilor constituţionale şi organice. Pentru aceste considerente, se impune conformitatea legilor ordinare cu cele organice, în caz contrar, ar putea fi declarate neconstituţionale. Iniţiativa legislativă pentru aceste legi aparţine Parlamentului, Guvernului şi chiar cetăţenilor. Legile ordinare cuprind norme juridice ce reglementează raporturi sociale foarte diverse. În categoria acestor legi se remarcă codurile considerate legi de sinteză (Codul civil, Codul penal, Codul silvic, Coduri de procedură, etc.) şi legile speciale. Legile ordinare se adoptă de fiecare cameră, potrivit regulei majorităţii relative sau în şedinţa comună a ambelor Camere, dacă, prin procedura de mediere nu s-a ajuns la un acord. Decretele legi – sunt adoptate de anumite organe executive, în situaţii excepţionale, când organul legiuitor nu funcţionează în condiţii normale. Deşi, nu emană de la organul legislativ, ele au putere de lege.

•Tehnica elaboratrii actelor normative 1. Noţiuni introductive Substanţa dreptului este determinată de totalitatea relaţiilor sociale aflate într-un anumit stadiu de dezvoltare şi este inserată în ordinea de drept cu ajutorul tehnicii juridice. 64

Existenţa normelor juridice şi a conceptelor juridice este rezultatul activităţii constructive desfăşurate de organele legislative, îndreptăţite să reglementeze relaţiile sociale de bază din societate şi să organizeze astfel ordinea de drept a unei naţiuni. Activitatea organelor legislative se desfăşoară pe baza unor reguli de tehnică juridică cu ajutorul căreia are loc transpunerea în drept a cerinţelor de fond ale vieţii sociale. Transpunerea faptelor şi relaţiilor sociale în relaţii normativ-juridice implică o activitate complexă de cunoaştere deosebită, dar şi o muncă calificată de apreciere valorică, de evaluare şi de valorizare a conţinutului acestora. Dreptul, devine astfel expresia realităţilor înconjurătoare, fiind rezultatul unei legiferări eficiente, bazată pe cunoaşterea ştiinţifică a acestor realităţi. Sarcinile organelor legislative se amplifică ca urmare a dezvoltării sociale actuale şi a complexităţii relaţiilor interumane, ceea ce determină şi perfecţionarea tehnicii juridice. 2. Tehnica juridică În procesul de cunoaştere a dreptului, un rol fundamental îl are tehnica juridică precum şi procedeele tehnice cu ajutorul cărora cerinţele vieţii sociale primesc aşa numita “ştampilă juridică”, îmbrăcând astfel, forma juridică. . Tehnica juridică - presupune cunoaşterea şi utilizarea unui sistem de procedee de ordin material şi intelectual3, cu scop în eficientizarea juridică a unor reguli de conduită şi în perfecţionarea permanentă a reglementării juridice. O condiţie esenţială pentru o legiferare eficientă este cunoaşterea ştiinţifică a realităţilor sociale. Tehnica juridică prin procedeele sale, stabileşte modelele de conduită în funcţie de categoriile de subiecte participante şi în legătură cu acele categorii de valori ce necesită ocrotire prin mijloace juridice specifice. Noţiunea de tehnică juridică - are un conţinut complex, ce implică receptarea şi selectarea de către organul legiuitor a comandamentului social, urmat apoi de elaborarea normei de drept, de interpretarea şi realizarea ei. Cu alte cuvinte, tehnica juridică cuprinde tehnica legislativă, tehnica interpretării şi realizării dreptului. Tehnica juridică se poate defini ca fiind ansamblul mijloacelor, procedeelor şi conceptelor juridice folosite în procesul de elaborare şi aplicare a dreptului, cu scopul de a da eficienţă juridică regulilor de conduită, care primesc formă juridică şi devin astfel, aplicabile la complexitatea vieţii sociale. . Caracteristicile tehnicii juridice Tehnica juridică prezintă următoarele trăsături: - constă dintr-un ansamblu de mijloace şi procedee variate ca număr şi formă; 65

- mijloacele şi procedeele utilizate dau formă juridică nevoilor vieţii sociale; - este forma prin care politica legislativă a unui stat este exprimată în drept: - noţiunea de tehnică juridică are un conţinut complex pentru că implică: - receptarea de către legiuitor a relaţiilor sociale ce necesită reglementare; - aprecierea selectivă şi elaborarea normei juridice de către legiuitor; - aplicarea normei juridice în practică (realizarea dreptului); - tehnica juridică include tehnica legislativă, tehnica realizării, interpretării şi aplicării dreptului; - tehnica juridică reprezintă întregul (genul) în raport cu tehnica legislativă care reprezintă partea (specia); - între tehnica juridică şi deci tehnica legislativă există o strânsă legătură, o interacţiune reciprocă, raportul dintre ele fiind raport ca de la întreg la parte. 3. Tehnica legislativă Conţinutul regulilor de drept se modelează şi se exprimă într-o formă specifică prin intermediul activităţii de tehnică juridică şi legislativă. Cei doi termeni nu sunt sinonimi, chiar dacă termenul de tehnică juridică este utilizat mai frecvent, pe motiv că el include şi operaţia de legiferare. Tehnica juridică are o sferă mai largă, în care se includ atât aspectele tehnice legate de elaborarea dreptului, cât şi cele legate de realizarea şi aplicarea lui, pe când tehnica legislativă are o sferă mai restrânsă deoarece include doar aspectele tehnice ale procesului de elaborare a dreptului. Tehnica legislativă - poate fi definită ca fiind partea constitutivă a tehnicii juridice, alcătuită dintr-un ansamblu de metode şi procedee tehnice prin care se elaborează actele normative. Tehnica legislativă implică următoarele aspecte: - o regulă de drept ajunge în forma tehnică corespunzătoare prin acţiunea conştientă a legiuitorului; - elaborarea dreptului presupune măiestria şi experienţa legiuitorului, dar şi luarea în considerare a întregului sistem de valori; - procedeele tehnice de elaborare a normelor de drept nu sunt alese arbitrar de către legiuitor, ci pe baza unor principii ce stau la baza legiferării; - are rol creator. 66

4. Legiferarea Politica legislativă - se desfăşoară prin operaţia de legiferare şi cuprinde totalitatea scopurilor, strategiilor şi instrumentelor folosite de legiuitor pentru asigurarea ordinii juridice în societate. Totalitatea formelor şi metodelor de exprimare a politicii legislative constituie tehnica legislativă. Legiferarea cunoaşte două momente esenţiale: - constatarea existenţei situaţiilor sociale ce necesită o reglementare juridică (momentul cognitiv); - modelarea normativ-juridică a rezultatelor cognitive. Legiferarea implică în prezent, tendinţa de inovare, de schimbare a unor soluţii juridice cu altele, considerate a fi mai bune decât cele existente, legiuitorul folosind în acest scop o serie de mijloace şi procedee tehnice variate şi complexe.

Principiile legiferării Principiile legiferării, fiind idei de bază, călăuzitoare ale întregului proces de elaborare a actelor normative, trebuie urmărite atât în practica normativă a Parlamentului (ca organ suprem al puterii legislative), cât şi în practica celorlalte organe ale statului cu competenţă normativă. Aceste principii sunt:

a. Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice În scopul cunoaşterii aprofundate a realităţilor sociale, este nevoie ca legiuitorul să efectueze în prealabil, investigaţii economice şi sociologice. Legiuitorul este obligat să asigure, pe baza unui studiu sistematic şi aprofundat al realităţii, un raport corect între fapt şi drept. În scopul găsirii celor mai bune soluţii, se va putea porni de la practică, folosind raţionamentul. Cunoaşterea profundă a relaţiilor sociale ce reclamă reglementare juridică, se realizează cu ajutorul ştiinţelor juridice şi în special prin ştiinţa dreptului care reprezintă un moment hotărâtor al operei de legiferare.

În doctrină se consideră că, un proiect legislativ fundamentat ştiinţific trebuie să cuprindă: 67

- descrierea situaţiilor de fapt ce vor fi transformate în situaţii de drept; - analiza judecăţilor de valoare cu privire la stabilirea situaţiilor de fapt ce urmează a fi transformate în situaţiile juridice. Obiect al cercetării ştiinţifice în domeniul dreptului trebuie să-l constituie prognozele sau proiectele legislative care provin de regulă, de la organisme juridice specializate.

b. Principiul corelării sistemului legislativ Sistemul legislativ (sistemul actelor normative) implică multiple şi complexe legături între părţile sale componente. El se prezintă ca un tot unitar, format dintr-un ansamblu de componente care deşi sunt diferite se află într-o corelaţie perfectă, ceea ce-i conferă rolul de mecanism funcţional. Elementele componente ale sistemului legislativ sunt diferite categorii de acte ce reglementează relaţiile sociale, cum ar fi: legi, decrete, hotărâri, decizii, ordine, instrucţiuni etc. Între aceste elemente componente există atât o relaţie organică (toate pot fi grupate în sfera largă a termenului “legi”), cât şi o relaţie logică (sunt grupate după criteriul ierarhizării), care le conferă forţă juridică. Legea este cel mai important act normativ, dar ea nu exclude acţiunea celorlalte componente ale sistemului legislativ în reglementarea relaţiilor sociale, chiar dacă acestea trebuie să se conformeze prevederilor sale. Legătura dintre componentele sistemului legislativ constă în faptul că, pentru fiecare dintre ele, se rezervă prin lege, domeniile de reglementare. Corelaţia strânsă dintre aceste componente asigură funcţionalitatea sistemului legislativ care trebuie să concorde permanent cu dinamica relaţiilor sociale pe care le reglementează.

c. Principiul accesibilităţii actului normativ Pentru ca norma juridică să fie respectată de către destinatari, ea trebuie făcută publică într-un limbaj, stil şi cu mijloace potrivite, astfel încât, nimeni să nu poată invoca scuza necunoaşterii ei. Măiestria legiuitorului o constituie elaborarea de norme juridice clare, lipsite de echivoc, ce pot fi receptate de toţi cei cărora li se adresează, luând în considerare faptul că destinatarii lor au nivele culturale diferite şi deci receptare diferită a mesajelor acestora, existând astfel posibilitatea unor confuzii, controverse şi chiar eludarea lor. Pentru ca norma juridică să fie accesibilă, sunt necesare următoarele cerinţe: - alegerea formei exterioare a reglementării – - pentru că de aceasta depinde valoarea, forţa juridică, locul său în sistemul legislativ, legătura sa cu alte acte normative etc. După materia reglementată şi natura relaţiilor sociale ce sunt supuse reglementării organul legiuitor va alege forma exterioară de reglementare. 68

- alegerea modalităţii de reglementare juridică – - adică a modului de impunere a conduitei prescrise de către legiuitor subiectelor de drept. O normă juridică poate reglementa conduita umană în mod imperativ, permisiv sau stimulativ. - utilizarea unor procedee de conceptualizare şi a unui limbaj adecvat – - este o cerinţă ce priveşte: construcţia şi structura normei, fixarea tipului de conduită ce trebuie urmată, stilul şi limbajul juridic. Norma de drept operează cu concepte, categorii, şi definiţii, care sunt cuprinse cu ajutorul procedeelor de conceptualizare în articole concrete ale actului normativ. 5. Părţile componente ale actului normativ

Actul normativ Cuprinde două categorii de elemente constitutive: - elemente facultative: -expunerea de motive, -preambulul şi formula introductivă; - elemente necesare: -titlul actului normativ, -dispoziţiile generale, -dispoziţiile de conţinut, -dispoziţiile finale şi cele tranzitorii. a) Expunerea de motive

- este un element component facultativ ce se întâlneşte la cele mai importante acte normative. În expunerea de motive se face o prezentare succintă a actului normativ şi a considerentelor ce au impus elaborarea, apariţia, precum şi scopul urmărit prin adoptarea lui. b) Preambulul actului normativ – - este o introducere, o punere în temă asupra motivaţiei social-politice a apariţiei actului normativ. Preambulul este un element facultativ ce face consideraţii extrajuridice, fiind o argumentare a actului normativ cu scopul de a-l face mai convingător. Deşi conţinutul său nu are forţă juridică, ci explicativ-justificativă, existenţa sa este o decizie a legiuitorului mai ales, în legătură cu actele normative mai importante. c) Formula introductivă - este elementul facultativ ce precizează temeiul juridic constituţional sau legal care stă la baza reglementărilor respective şi conferă competenţă organului ce adoptă acel act normativ. 69

d) Titlul actului normativ - este elementul de identificare a legii, necesar, care trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: să fie scurt, sugestiv şi clar exprimat. Titlul exprimă obiectul reglementării. De exemplu: “Legea fondului funciar”, “Legea privind protecţia mediului înconjurător” etc.” e) Dispoziţiile generale – - denumite şi principii generale, reprezintă prima parte a actelor normative. Ele cuprind prevederi prin care se determină obiectul, scopul, sfera relaţiilor reglementate, definirea unor noţiuni, şi stabilesc principiile pe care se întemeiază actele normative. De exemplu, art.1. din Codul familiei prevede că: “În România statul ocroteşte căsătoria şi familia….” după care urmează dispoziţii legate de scopul reglementării, definirea noţiunii de familie, de căsătorie etc. f) Dispoziţiile de conţinut – - formează conţinutul propriu-zis al actului normativ, alcătuit din propoziţii organizate în articole şi aliniate, ce exprimă regulile stabilite de legiuitor (drepturi şi obligaţii, conduită, consecinţele nerespectării conduitei impuse). g) Dispoziţiile finale - se referă de regulă, la data intrării în vigoare a actului normativ, la aspecte legate de retroactivitatea lui, la abrogarea (totală, parţială sau deloc) a altor acte normative. h) Dispoziţiile tranzitorii - sunt facultative şi se înserează atunci când noua reglementare antrenează consecinţe asupra reglementărilor vechi, determinând astfel o situaţie tranzitorie. Uneori, dispoziţiile tranzitorii se cuprind într-un titlu unic cu dispoziţiile finale, alteori cele două componente sunt prezentate separat, sau una dintre ele poate să apară sau nu. Actele normative mai pot cuprinde pe lângă aceste elemente constitutive şi Anexe care fac parte integrantă din acestea şi au aceeaşi forţă juridică cu cea a actului normativ la care sunt ataşate. 6. Elementele de structură ale actului normativ Structura internă a normei juridice este cuprinsă în articolele actului normativ. Articolul - este deci, elementul structural de bază al actului normativ, tot aşa cum norma juridică este elementul structural de bază al dreptului. Articolul, prezintă următoarele caracteristici: - conţine, de regulă, o dispoziţie normativă de sine-stătătoare; - poate conţine o singură normă de drept, sau mai multe; 70

- elementele structurale ale normei juridice (ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea) se pot găsi cumulativ în acelaşi articol, în articole diferite ale aceluiaşi act normativ, sau chiar în alte acte normative; - articolele se află în strânsă legătură, structurarea lor făcându-se de regulă, într-o ordine de expunere logică; - articolele se divid uneori în paragrafe şi aliniate; - enumerările în cadrul unui articol sunt punctate prin litere; - unele acte normative importante (Constituţie, Coduri), au articole cu note marginale ce redau conţinutul articolului respectiv; - articolele se pot grupa (pentru o mai bună sistematizare a actului normativ) în secţiuni, capitole, titluri şi părţi ce poartă denumiri. Deci, elementele de structură ale actului normativ sunt: alineatul, articolul, capitolul, secţiunile, titlurile şi părţile. 7. Elaborarea actelor normative şi etapele ei Denumirea de act juridic o poartă toate formele actelor juridice scrise, legiferate după o procedură prestabilită de organele competente ale statului sub formă de: legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe guvernamentale, ordine, decizii, instrucţiuni. Legiferarea aparţine organului legislativ, şi parcurge cinci etape: a. Iniţiativa legislativă(iniţierea proiectului de lege)

- reprezintă dreptul de sesizare a Parlamentului cu un proiect sau propunere de lege, însoţit de obligaţia acestuia de a declanşa mecanismul procedurii legislative. - Art.73 din Constituţie prevede că: “Iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor, precum şi unui număr de cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot”. În acest caz, Parlamentul va supune proiectul sau propunerea legislativă dezbaterii în comisii şi în plenul Senatului (este vorba numai de legile organice şi ordinare, deoarece pentru legile constituţionale este necesară o procedură specială, prevăzută de Constituţie). Autorii propunerilor legislative sunt obligaţi să le prezinte în forma cerută pentru proiectele de lege8 (cu expunere de motive sistematizată pe capitole, secţiuni, articole şi aliniate, în limbaj accesibil şi cu respectarea regulilor de procedură legislativă). Nu fac obiectul iniţiativei legislative, problemele cu caracter fiscal, internaţional, amnistia şi graţierea. . b. Dezbaterea proiectului de lege – - este stabilită în Constituţia României şi în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Parlamentului şi are loc prin prezentarea expunerii de motive, urmată de dezbaterea pe articole. c. Adoptarea proiectului de lege – 71

- urmează procedura stabilită de art.74 (alin.1 şi 2)din Constituţie: - legile organice şi hotărârile privind Regulamentul Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere; - legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră. Propunerile legislative adoptate de o Cameră se trimit celeilalte Camere a Parlamentului, care dacă le respinge, se retrimit pentru o nouă dezbatere Camerei ce le-a adoptat. Dacă ele vor fi din nou respinse, respingerea e definitivă. Preşedinţii celor două Camere vor iniţia procedura de mediere atunci când, una din Camere adoptă o propunere legislativă într-o altă redactare decât cea aprobată de cealaltă Cameră. Dacă comisia de mediere nu rezolvă divergenţa dintre cele două texte, acestea se vor supune dezbaterii în şedinţă comună a celor două Camere. d. Promulgarea legii –

- se face de către Preşedintele României, după ce legea a fost votată. Promulgarea legii este un act juridic prin care se recunoaşte că acesta este conţinutul autentic al textului legii9. votate în Parlament, şi se dispune să fie publicat în Monitorul Oficial. Promulgarea se face în maximum 20 de zile de la data primirii legii. e. Publicarea legii –

- este etapa finală a elaborării actelor normative, data publicării fiind de regulă, data intrării în vigoare. Art.76 din Constituţie prevede că: “Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare de la data publicării sau de la data prevăzută în textul ei”. 8. Sistematizarea actelor normative Sistemul legislativ cuprinde totalitatea actelor normative, care se află în strânsă legătură. Deoarece actele normative care intră în structura sistemului legislativ sunt foarte variate, se impune sistematizarea lor în scopul unei bune cunoaşteri, interpretări şi aplicări. Prin sistematizarea actelor normative se urmăreşte punerea lor în ordine, realizarea unei simplificări, reduceri şi concentrări a reglementărilor. Operaţiile de sistematizare sunt importante atât pentru elaborarea, cât şi pentru realizarea şi aplicarea dreptului, deci, pentru perfecţionarea dreptului pozitiv. Formele sistematizării Cele mai importante forme de sistematizare a actelor normative sunt: încorporarea şi codificarea. 72

a. Încorporarea

este cea mai veche şi mai simplă formă de sistematizare a actelor normative. Ea constă în aşezarea actelor normative în funcţie de anumite criterii exterioare (cum ar fi: criteriul cronologic, alfabetic şi criteriul obiectului reglementării juridice), cu scopul de a putea fi cunoscute cu mai multă uşurinţă de către practicieni. Prin încorporarea actului normativ nu se modifică conţinutul acestuia, deşi se pot corecta eventualele erori gramaticale sau tipografice. -

În funcţie de subiectul care face încorporarea, aceasta este de două feluri: oficială şi neoficială. - Încorporarea oficială, este realizată de un organ de stat care întocmeşte: colecţii de acte normative, repertorii legislative etc. - Încorporarea neoficială, este realizată de persoane particulare, de organizaţii nestatale, instituţii de cercetare, învăţământ, edituri, sub formă de îndrumare legislative.

b. Codificarea

- este forma superioară a sistematizării actelor normative şi constă în cuprinderea într-un cod ce are forţa juridică a legii, a normelor juridice ce aparţin aceleiaşi ramuri de drept. Prin codificare, legiuitorul prelucrează întregul material normativ, îndepărtează normele perimate şi repetările, completează lacunele, şi ordonează logic întreg materialul normativ. Codificarea este o operă complexă şi importantă ce se realizează de legiuitor în trei etape: - adunarea şi selecţionarea materialului legislativ supus codificării (format din acte normative de importanţă generală); - împărţirea materialului legislativ pe capitole şi articole, aşezarea logică a întregului material şi obţinerea unităţii codului; - adoptarea legii de sinteză (prin prezentarea proiectului de cod în faţa Parlamentului în vederea analizei şi dezbaterii lui, urmată de votarea şi promulgarea lui). Codificarea, ca formă superioară de sistematizare, porneşte de la principiile generale ale sistemului dreptului şi cele specifice unei ramuri de drept şi redă într-un act unic şi complet toate normele juridice dintr-o ramură a dreptului. De aceea, Codul 73

deşi are forţa juridică a unei legi, este un act legislativ unic, în care normele juridice sunt aşezate logic şi reflectă structura internă a ramurii de drept căruia îi aparţin. . În prezent, ca rezultat al codificării normelor juridice ce aparţin aceleiaşi ramuri de drept, în sistemul de drept românesc există următoarele coduri: Codul civil, Codul penal, Codul de procedură civilă, Codul de procedură penală, Codul familiei, Codul silvic, Codul muncii, Codul aerian etc.

• Realizare dreptului Conceptul realizării dreptului Elaborarea şi adoptarea normelor juridice în conformitate cu cerinţele formale ale sistemului juridic, reprezintă doar o premisă pentru realizarea funcţiei sale, aceea de ordonare şi de orientare a comportamentului uman. Pentru validitatea şi efectivitatea normelor juridice este necesar ca destinatarii lor să le cunoască1, să le respecte şi să le execute. Realizarea dreptului - înseamnă îndeplinirea rolului şi scopului său, respectiv acela de a orienta conduita practică a celor cărora li se adresează. - reprezintă o condiţie a ordinii de drept, ca nucleu al ordinii sociale, şi un element constitutiv al conducerii societăţii. -

implică participarea unor subiecte multiple, asigurarea cadrului necesar şi corespunzător pentru ca aceste subiecte să-şi valorifice prerogativele legale, dar şi posibilitatea organelor de stat competente de a acţiona pentru asigurarea mijloacelor de restabilire a ordinii de drept încălcate2.

- reprezintă implementarea normei juridice în viaţa socială, acceptarea de către societate şi încorporarea ei în psihicul indivizilor. -

reprezintă procesul complex al implementării prevederilor normelor juridice în viaţa socială, proces în cadrul căruia membrii societăţii, ca subiecte de drept, respectă şi execută dispoziţiile lor, iar organele de stat competente le aplică3.

74

2. Formele realizării dreptului Realizarea dreptului este mijlocul eficient pentru atingerea obiectivelor de organizare socială aşa cum au fost stabilite de către legiuitor. În literatura juridică de specialitate, se evidenţiază două forme principale de realizare a dreptului: - realizarea dreptului prin executarea şi respectarea dispoziţiilor legale de către cetăţeni; - realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente. 2.1. Realizarea dreptului prin executarea şi respectarea dispoziţiilor legale Respectarea şi executarea normelor juridice, ca formă a realizării dreptului, constă în subordonarea conduitei individuale la conduita prescrisă de normele juridice, subordonare care se concretizează atât în acte de respectare, cât şi în acte de executare a prevederilor acestora. Respectarea şi executarea prevederilor normelor juridice presupune subordonarea conduitei individuale faţă de conduita-tip conţinută în norma juridică, conduită concretizată atât în actele de respectare a legii cât şi în cele de executare a dispoziţiilor ei. Deci, în ambele ipoteze (respectare şi executare a legii), dreptul este un factor de programare a conduitei indivizilor, de regularizare a raporturilor sociale şi de apărare a societăţii în faţa eventualelor excese. Respectarea şi executarea dispoziţiilor normelor juridice implică obligativitatea cunoaşterii lor de către cei cărora li se adresează. Pentru ca destinatarii normelor juridice să poată să le cunoască conţinutul, şi să le respecte, este necesar ca legiuitorul să le fixeze într-un limbaj accesibil şi să le facă publice. Pentru aceste considerente, legiuitorul stabileşte că nimeni nu se poate scuza pentru fapta sa invocând necunoaşterea legii (“nemo censetur ignorare legem”) . 2.2. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele statului (Aplicarea dreptului) i Aplicarea normelor juridice - este o altă formă principală de realizare a dreptului, ce presupune o activitate concretă, de transpunere în practică a prevederilor normelor de drept, desfăşurată de organele statului, în conformitate cu competenţa lor. - este deci, o prerogativă a organelor de stat şi a funcţionarilor de stat, statul fiind organizarea supremă a societăţii 4, cu atribuţii atât în edictarea cât şi aplicarea normelor juridice. 75

- este acea activitate etatică, ce constă în emiterea de acte de autoritate cu caracter individual, acte care duc la îndeplinirea prevederilor normelor de drept. Actul de aplicare a dreptului Activitatea complexă de aplicare a dreptului, se exercită de organele statului în forme prevăzute de legiuitor şi se concretizează într-un rezultat specific, denumit act de aplicare. Se consideră că un organ care elaborează un act normativ poate elabora şi acte de aplicare. De exemplu, un ministru poate elabora un Regulament de funcţionare a unui compartiment din minister, pe baza căruia poate emite un Ordin de promovare sau destituire a unei persoane. Fazele procesului de aplicare a dreptului Fazele aplicării dreptului sunt etape necesare şi esenţiale în activitatea de aplicare a normelor juridice, ce presupun atât operaţii de generalizare şi abstractizare, cât şi activităţi şi procedee tehnice pentru înfăptuirea practică a prevederilor legale. În activitatea de aplicare a dreptului, organul de stat competent este obligat să îndeplinească unele sarcini care sunt inerente soluţionării corecte a unui caz concret. Astfel, organul de stat este dator să stabilească circumstanţele de fapt şi de drept, să formuleze concluzii şi să soluţioneze cauza definitiv. Procesul de aplicare a dreptului este în fapt un proces unitar, fazele de aplicare nu înseamnă fragmentarea acestui proces, ele se află într-o relaţie de condiţionare reciprocă permanentă. Aceste faze sunt: a. Stabilirea stării de fapt; b. Alegerea normei de drept aplicabile; c. Interpretarea normelor de drept; d. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare; e. Executarea actelor de aplicare a dreptului.

a. Stabilirea stării de fapt 76

În această primă etapă, se culeg şi se consemnează date concludente pentru cunoaşterea detaliată a circumstanţelor, a împrejurărilor cauzei concrete. Organele de aplicare a dreptului vor cerceta împrejurările legate de conduita indivizilor, precum şi consecinţele unor evenimente ce pot produce prin lege, efecte juridice. În scopul emiterii unui act de aplicare în acord cu realitatea şi bine fundamentat, organul de aplicare va consulta documente oficiale, va face reconstituiri ale faptelor petrecute, expertize, va audia martori, va folosi rezultate oferite de cercetarea ştiinţifică etc. Stabilirea stării de fapt poate cunoaşte o procedură specifică mai simplă sau mai complexă, în funcţie de particularităţile actului de aplicare în cauză

b.Alegerea normei de drept aplicabile După stabilirea stării de fapt, organul de aplicare este obligat să aleagă, să selecteze, acele norme juridice pe baza cărora se va califica juridic starea de fapt stabilită, deci, se va lua hotărârea. Între cele două faze ale aplicării dreptului (stabilirea stării de fapt şi alegerea normei legale aplicabile), există o strânsă legătură, fiind considerate a fi două operaţiuni interdependente. Astfel, stabilirea unei stări de fapt conforme cu realitatea obiectivă, va uşura activitatea de identificare a dispoziţiilor adecvate, pe când comiterea de erori în stabilirea stării de fapt, va putea duce la alegerea unor dispoziţii juridice inadecvate cazului concret.

c. Interpretarea normelor juridice Interpretarea normelor de drept - este operaţiunea logico-raţională de lămurire a sensului şi conţinutului acestora. Pentru ca cerinţele normei de drept să poată fi transpuse în viaţa socială, este necesară utilizarea celor mai adecvate mijloace şi procedee de interpretare juridică.

d. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare Elaborarea actului de aplicare şi emiterea sa, - constituie ultima fază a procesului de aplicare a dreptului, fiind rodul efortului raţional şi al manifestării volitive a organului de stat competent. Atât demersul raţional (stabilirea circumstanţelor cauzei), cât şi manifestarea de voinţă (încadrarea într-o normă în vigoare şi calificarea), sunt realizate de organul de stat în temeiul legii şi în vederea aplicării normei juridice selectate la un caz concret.

e. Executarea actelor de aplicare a dreptului 77

După elaborarea actului de aplicare, acesta va fi adus la cunoştinţa celor interesaţi, în vederea executării lui. Executarea actului de aplicare a dreptului este o cerinţă a desfăşurării normale a relaţiilor sociale, a asigurării şi garantării ordinii de drept. Procesul complex al elaborării, adoptării şi transpunerii în viaţă a actelor normative, se încheie şi devine o realitate efectivă, prin adoptarea măsurilor necesare pentru executarea actelor de aplicare a dreptului.

•

interpretarea normelor juridice in procesul realizarii dreptului

1.Noţiunea şi necesitatea interpretării normelor juridice Normele juridice sunt generale şi impersonale, ele urmând să fie aplicate unor cazuri concrete, în raport cu specificul acestora. Organul de aplicare care dispune de un sistem de norme juridice trebuie să selecţioneze aceea normă de drept care se aplică unui caz particular şi individual. Pentru justa şi corecta aplicare a normelor juridice, pentru atingerea scopului în vederea căruia au fost elaborate, se impune cunoaşterea exactă a prevederilor lor şi înţelegerea conţinutului lor, fapt ce necesită interpretarea acestora. Interpretarea normelor juridice are loc concomitent cu aplicarea lor, pentru că ele pot fi cunoscute şi înţelese numai în confruntarea lor cu practica, iar corecta aplicare a acestora presupune justa lor interpretare de către organul de aplicare În Evul mediu, interpretarea legilor a atins proporţii maxime, nobilii fiind cei ce aveau cele mai largi prerogative, lucru ce a generat multe abuzuri dar şi opoziţia doctrinarilor (Beccaria şi Montesquieu), care au negat necesitatea interpretării spiritului legii. În concepţia lor, judecătorii erau obligaţi să respecte întocmai “litera legii”, considerată ca fiind atotputernică, judecătorii naţiunii fiind doar “gura care rosteşte cuvintele legii”2. Savigny considera că “legile clare nu mai au nevoie de nici o interpretare, iar legile obscure nu se pot interpreta”. Odată cu dezvoltarea economico-socială se conturează o anumită criză a dreptului, o întârziere a legilor faţă de fapte, formulânduse ideea după care, interpretarea normelor juridice nu trebuie să aparţină numai legiuitorului, judecătorul dobândind astfel treptat dreptul de a completa eventuale lacune ale legii. 78

În prezent, interpretarea normei juridice, este considerată ca fiind necesară şi utilă, pentru clarificarea sensului exact al normei juridice, pentru definirea precisă a voinţei legiuitorului, precum şi pentru pronunţarea de hotărâri corecte şi eliminarea arbitrariului4. Înţelegerea corectă a mesajului normei juridice, presupune luarea în considerare a intenţiei legiuitorului în momentul edictării ei. În procesul de legiferare există o preocupare constantă pentru o redactare cât mai clară şi mai concisă a normelor juridice. Aceasta nu exclude însă, posibilitatea existenţei unor lacune în sistemul legislativ, a unor incertitudini ale limbajului juridic, a unor contradicţii între gândire şi limbaj. De altfel, complexitatea vieţii sociale, nevoile extinse ale societăţii, fac imposibile pentru legiuitor, prevederea tuturor situaţiilor reale în scopul reglementării lor, dat fiind faptul că normele juridice au caracter general, iar aplicarea lor se face la cazuri concrete. Rezultă că, interpretarea legii este nu numai necesară, dar şi obligatorie, lucru susţinut prin următoarele argumente: - normele juridice nu pot să prevadă toate cazurile, situaţiile la care urmează să se aplice; - în perioada cât o normă juridică activează (este în vigoare), pot apărea fapte noi care n-au fost prevăzute iniţial; - legiuitorul foloseşte un limbaj sintetic, concentrând la maxim ideile pe care vrea să le exprime, interpretul fiind astfel obligat să identifice toate situaţiile care deşi nu au fost enumerate expres în ipoteza normei, au fost avute totuşi în vedere de către legiuitor; - limbajul juridic are o anumită specificitate (un înţeles aparte) pentru diferite ramuri de drept, dar şi faţă de limbajul uzual; - posibilitatea existenţei unor norme juridice incompatibile, care prescriu destinatarilor lor directive cărora nu li se pot conforma; - posibilitatea existenţei unor inadvertenţe gramaticale etc. Luând în considerare aspectele expuse, interpretarea normelor juridice presupune stabilirea înţelesului normei juridice şi clarificarea conţinutului său, cunoaşterea conduitei pe care norma juridică o instituie, interzice, permite sau stimulează. Interpretarea normelor juridice poate fi definită ca fiind operaţiunea logico-raţională, de lămurire a sensului şi conţinutului exact al normelor juridice, în scopul aplicării lor corecte la fiecare caz concret. Această operaţiune se face după anumite reguli şi cu anumite metode specifice dreptului şi reprezintă o etapă esenţială şi necesară pentru aplicarea dreptului. Obiectul interpretării normelor juridice îl constituie toate cele trei elemente componente ale acesteia: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. 79

Interpretarea normelor juridice nu este reglementată întotdeauna prin norme juridice exprese care să prevadă nemijlocit genurile şi metodele de interpretare. Ea este guvernată de o serie de principii şi reguli generale care au o aplicabilitate comună în toate ramurile dreptului. 2. Felurile interpretării normelor juridice În interpretarea normelor juridice, organele de aplicare şi interpretare se folosesc de principiile fundamentale ale diferitelor ramuri de drept, precum şi de principiile şi regulile oferite de ştiinţa logicii. Aceste principii şi reguli generale ale interpretării, au o aplicabilitate comună în toate ramurile de drept, deci pentru întregul sistem de drept. Caracterul unitar al interpretării dreptului, nu exclude însă posibilitatea ca în procesul interpretării să apară unele deosebiri ce ţin de caracterul normelor juridice şi care uneori sunt determinate de gradul de codificare a normelor juridice. Doctrina juridică stabileşte că în dreptul internaţional, obiectul interpretării îl constituie normele juridice cuprinse în convenţiile internaţionale, iar interpreţii acestora sunt statele contractante; în acest caz, interpretarea este autentică, iar în cazul în care este făcută de Curtea Internaţională de Justiţie, interpretarea este judiciară. După subiectul care face interpretarea, dar şi după forţa obligatorie a acesteia, interpretarea normelor juridice este de două feluri: oficială şi neoficială. 2.1. Interpretarea oficiala Interpretarea oficială este efectuată de către organe de stat sau organizaţii obşteşti cu atribuţii în elaborarea sau aplicarea normelor juridice. Interpretarea oficială are caracter obligatoriu fiind denumită şi interpretare obligatorie sau interpretare cu forţă juridică. În funcţie de sfera obligativităţii ei, interpretarea poate fi de două feluri: generală şi cazuală. a. Interpretarea generală –

- denumită în practică şi interpretare autentică, este interpretarea făcută de un organ de stat sau organizaţie obştească cu atribuţii în elaborarea de norme juridice, deci este interpretarea făcută de organele legiuitoare sau administrative, ca organe emitente de acte normative. Interpretarea generală a normei juridice se face cel mai frecvent de către organul de stat (Parlament, Guvern) care a emis norma juridică supusă interpretării, sub formă de act normativ, care are caracter general obligatoriu şi are deci aceeaşi forţă juridică ca şi actul pe care-l interpretează. Acest gen de interpretare se efectuează în virtutea principiului din dreptul roman9, potrivit căruia 80

subiecte ale interpretării autentice pot fi toate organele cu drept să elaboreze norme juridice (“cine edictează legea o şi interpretează”). Actul normativ interpretativ face corp comun cu actul interpretat şi are caracter retroactiv. Obiect al interpretării autentice poate fi orice act normativ (lege sau act normativ subordonat legii), iar subiect al acestei forme de interpretare pot fi deci, toate organele cu drept în elaborarea de acte normative. Interpretarea legii se face exclusiv de către Parlament, celelalte organe de stat putând emite numai acte normative în baza şi aplicarea legilor. Scopul interpretării legale este de a da o explicaţie corectă înţelesului şi fiabilităţii unui act normativ emis anterior, constituind astfel o premisă a bunei aplicări a normelor juridice. b. Interpretarea cazuală

- este acea formă a interpretării oficiale a actelor normative, realizată de organele de aplicare a dreptului, respectiv de către instanţele judecătoreşti sau organele administraţiei de stat, cu ocazia soluţionării unor cauze concrete Când subiect al interpretării cazuale este o instanţă judecătorească, această interpretare se mai numeşte şi interpretare judiciară sau jurisdicţională. Interpretarea cazuală este o interpretare de caz ce priveşte direct procesul de aplicare al dreptului. Organul competent ce soluţionează o cauză, pentru a emite un act de aplicare (o hotărâre judecătorească sau un act administrativ), va proceda la interpretarea normei juridice selecţionate pentru soluţionarea cauzei respective. Interpretarea făcută în aceste împrejurări, are forţă juridică obligatorie numai pentru cazul sau speţa respectivă şi faţă de participanţii la acest caz, rezultatul interpretării fiind cuprins în conţinutul actului de aplicare. Organul de aplicare a normelor juridice are posibilitatea prin natura activităţii sale, să constate eventualele carenţe ale acestora şi să informeze organele legiuitoare în vederea adoptării unor reglementări corespunzătoare. Fără să aibă capacitatea de a decide asupra edictării normelor juridice, activitatea organelor de aplicare serveşte ca izvor de inspiraţie şi ca material de lucru pe care legiuitorul îl va prelucra. În concluzie, se poate spune că, actul prin care se face interpretarea generală (autentică) este un act normativ cu valoare general-obligatorie pentru toţi destinatarii săi, iar actul prin care se face interpretarea cazuală este un act de aplicare cu valoare obligatorie particulară, pentru un caz concret. 2.2. Interpretarea neoficială 81

- denumită şi interpretare doctrinară sau ştiinţifică, este făcută de către doctrină, fiind cuprinsă de obicei, în operele ştiinţifice. Este acea formă a interpretării făcută de către persoane ce nu au calitatea oficială de organe ale statului, este interpretarea făcută de către specialişti în domeniul dreptului (oameni de ştiinţă, cercetători, cadre didactice universitare, persoane oficiale, avocaţi), în diferite împrejurări ca: pledoarii, articole, lucrări ştiinţifice, conferinţe etc. Interpretarea doctrinară este considerată ca fiind autoritate ştiinţifică (nu şi juridică), valoarea ei fiind în funcţie de argumentele ştiinţifice pe care se sprijină. Prin intermediul ei se clarifică înţelesul unor norme şi principii de drept, se dezvăluie sensul lor real, se reliefează unele carenţe ale activităţii legislative şi juridice. În decursul istoriei, rolul interpretării doctrinare ca izvor de drept a fost diferit. În dreptul roman, opera marilor jurisconsulţi (Paul, Ulpian, Papinian), a fost punctul de plecare pentru Codul lui Iustinian. În feudalism, doctrina a constituit izvor de drept având forţă juridică obligatorie (de exemplu, glosele). În literatura juridică de specialitate se consideră că, clasificarea interpretării în oficială şi neoficială este insuficientă, deoarece ar lăsa în afara sferei ei, interpretarea făcută de către cetăţeni în procesul de realizare a dreptului, ca subiecte cu un rol deosebit în acest proces. Se consideră că, în limbaj cotidian se pot interpreta opere literare, artistice, roluri în diferite piese de teatru sau film etc., dar în sens juridic a interpreta înseamnă a stabili înţelesul exact al normelor juridice în procesul aplicării lor şi nu a exprima o părere despre normele de drept, fapt ce presupune o anumită calitate şi pregătire a interpretului. Cetăţenii pot interpreta normele juridice în faţa instanţelor judecătoreşti sau administrative, dar numai în procesul de aplicare şi în legătură cu aplicarea lor, şi fără să aibă vreo valoare.

3. Metodele de interpretare a normelor juridice 3.1. Noţiune şi clasificare

Metodele de interpretare cuprind ansamblul regulilor şi procedeelor folosite pentru descoperirea conţinutului exact al normelor juridice, în scopul realizării şi aplicării lor în cazuri concrete. Deşi au fost elaborate o serie de procedee diverse în scopul interpretării normelor juridice, acestea au un caracter unitar, fapt ce demonstrează existenţa unei metodologii a interpretării. Interpretarea normei juridice presupune plasarea ei în contextul elaborării şi aplicării, în contextul lingvistic, sistemic şi societar. Diferitele reguli şi metode de interpretare operează transpunerea normei juridice în diferite contexte, pentru stabilirea semnificaţiei mesajului pe care îl exprimă şi pentru formarea unei viziuni de sinteză absolut necesară rezultatului interpretării16. Indiferent de organul sau persoana care face interpretarea şi de rezultatul la care se ajunge, interpretarea normelor juridice se poate face după următoarele metode: metoda gramaticală, metoda sistematică, metoda istorică şi metoda logică. 82

a. Metoda gramaticală Metoda gramaticală - presupune examinarea textului normei supuse interpretării, atât morfologic cât şi sintactic, pentru stabilirea sensului prevederilor cuprinse în norma juridică respectivă. Interpretul va analiza sensul cuvintelor şi legătura dintre ele, modul lor de folosire în text, construcţia frazei etc. De asemenea, se analizează înţelesul specific al termenilor şi expresiilor juridice, deoarece aceiaşi termeni sau expresii pot avea sensuri juridice diferite în diferite ramuri de drept, sau pot să difere de sensul obişnuit din limba literară. Metoda gramaticală, denumită şi ad literam, vizează descifrarea cât mai exactă a textului dispoziţiilor legii, prin aplicarea regulilor gramaticale obişnuite. Astfel, se examinează structura propoziţiei, acordul cuvintelor, modul de îmbinare al cuvintelor în propoziţii şi fraze, locul şi sensul conjuncţiilor “sau”, “ori”, “şi” etc. De exemplu, art.260 din Codul penal român, prevede că: “Fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară, sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase, ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani”. Metoda gramaticală de interpretare poate fi folosită de către legiuitor pentru explicarea sensului unor termeni juridici, iar când semnificaţia acestor termeni nu este dată prin texte normative, organele de aplicare a dreptului vor apela la interpretarea dată de doctrina sau practica juridiară17. b. Metoda sistematică Metoda sistematică -

constă în lămurirea conţinutului unei norme juridice atât prin stabilirea locului pe care îl ocupă în sistemul de drept, cât şi prin coroborarea ei cu alte norme juridice în cadrul aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept, sau a unor ramuri de drept diferite. Această metodă, presupune în acelaşi timp şi examinarea raportului dintre diferite norme juridice pe baza forţei lor juridice. Există multe norme juridice din partea specială a codurilor care se completează prin norme şi principii din partea generală a acestora18, iar normele incomplete (de trimitere, de referire, în alb) îşi capătă conţinutul deplin prin adăugiri realizate cu ajutorul interpretării.

Necesitatea interpretării sistematice decurge din legătura indisolubilă ce există între elementele componente ale dreptului, ce constituie o unitate formată din părţi interdependente. Pornind de la acest considerent, normele juridice nu pot fi înţelese dacă sunt separate unele de altele, respectiv dacă normele juridice din partea generală a codurilor sunt separate de cele din partea specială, normele constituţionale de cele ale unor ramuri de drept etc. 83

c. Metoda istorica Metoda istorică - utilizează procedee ce presupun examinarea împrejurărilor în care a fost elaborată norma juridică supusă interpretării, în scopul stabilirii sensului deplin şi adevărat al acesteia. Această metodă are în vedere atât împrejurările istorice şi socialpolitice ce au determinat emiterea legii (occasio legis), cât şi obiectivele urmărite prin adoptarea ei (ratio legis). Metoda istorică de interpretare presupune studierea izvoarelor documentare, a materialelor pregătitoare adoptării legii, a expunerii de motive şi a discuţiilor purtate cu prilejul dezbaterii şi adoptării ei, a lucrărilor ştiinţifice, a amendamentelor propuse, a reacţiei presei etc. De asemenea, metoda istorică are în vedere şi compararea normei juridice supuse interpretării cu norma anterioară (abrogată sau modificată), precum şi condiţiile ce au determinat modificarea sau abrogarea normei vechi şi apariţia normei juridice noi. d. Metoda logică Metoda logică - de interpretare a normei juridice este cea mai des folosită, ea urmărind să descifreze raţiunea legii (ratio legis) şi sensul legii (mens legis). Această metodă presupune folosirea legilor logicii formale în scopul stabilirii conţinutului şi sensului normei juridice. În doctrină se contestă de către unii autori o existenţă separată a metodei logice pe motiv că, toate metodele se bazează pe logică, gândirea logică fiind inerentă oricăror metode de interpretare. Majoritatea autorilor acceptă însă metoda logică de interpretare pe care o tratează independent de celelalte metode considerând că, deşi fiecare dintre acestea se bazează pe o gândire logică, există unele raţionamente care pot fi considerate reguli exclusiv logice. Raţionamentele, argumentele logicii formale, sunt reguli de principiu deosebit de utile pentru rezolvarea unor probleme juridice complexe, care prin frecvenţa lor au dat naştere unor dictoane latine, astfel: - Argumentul “ad absurdum” - se bazează pe stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei pe care o contrazice. Acest raţionament demonstrează imposibilitatea logică a unei situaţii, ceea ce duce la concluzia că numai o anumită soluţie este posibilă. De exemplu, drepturile patrimoniale se împart în drepturi reale şi drepturi de creanţă; drepturile de creanţă nefiind drepturi absolute şi exclusive, prin utilizarea acestui argument, se consideră că, dreptul de preemţiune este un drept real. - Argumentul “per a contrario” 84

- se bazează pe legea logică a terţului exclus (tertium non datur), ceea ce înseamnă că, în cazul noţiunilor contradictorii, doar una este adevărată, cealaltă este falsă iar o a treia posibilitate este exclusă. Acest argument are la bază postulatul că “cine susţine o teză, neagă teza contrară” (“qui dicit de uno, negat de altero”). . - Argumentul “a fortiori rationae” - semnifică că, raţiunea aplicării unei norme juridice este mai puternică într-o altă ipoteză decât cea prevăzută expres în norma juridică respectivă. De exemplu, în practica judiciară se consideră că, dacă actul civil care în principiu este irevocabil, se poate anula pentru eroare chiar după ce şi-a produs efectele, cu atât mai mult se poate anula actul administrativ pentru motiv de eroare, deoarece acesta este în principiu, revocabil. Sau, dacă actele civile bilaterale irevocabile în principiu, pot fi revocate pentru vicii de consimţământ, prin aplicarea acestui argument se deduce că, pentru actele civile unilaterale care sunt revocabile, posibilitatea anulării lor este mai evidentă, mai puternică Raţionamentul acestui argument constă în a admite că dacă ceva este posibil sau este interzis într-un anumit caz, va fi cu atât mai mult posibil sau mai mult interzis într-o altă împrejurare similară. Argumentul “a fortiori rationae” este exprimat prin adagiul latin: “cine poate mai mult poate şi mai puţin” (qui potest plus, potest minus”). - Argumentul “a pari” - se bazează pe raţiunea că, atunci când există situaţii identice, trebuie să se pronunţe soluţii identice, conform postulatului „unde este aceeaşi raţiune trebuie să se pronunţe aceeaşi soluţie”. Acest argument se foloseşte pentru acoperirea lacunelor legii, deci, pentru situaţiile pentru care nu există dispoziţii legale aplicabile. Conform principiului de justiţie ce pretinde tratarea cazurilor similare în mod egal, respectiv a principiului analogiei, soluţia adoptată într-o situaţie nouă trebuie să fie analogă cu cea dată într-un caz precedent similar22. e. Analogia Analogia - este un procedeu frecvent folosit în procesul interpretării. Instituţia analogiei s-a creat pentru înlăturarea eventualelor lacune legislative23 şi presupune rezolvarea anumitor situaţii ce se ivesc în activitatea de aplicare a dreptului pe baza unor norme juridice ce reglementează cauze similare cu cele supuse spre soluţionare. Practica judiciară a demonstrat că, anumite cauze nu sunt reglementate expres de lege, fapt ce-l obligă pe judecător să le soluţioneze fie prin aplicarea unor dispoziţii asemănătoare (analogia legis), fie folosind principiile de drept (analogia juris). 85

În dreptul modern, judecătorul nu poate proceda în acest fel, deoarece Codul civil român obligă judecătorul să caute şi să dea o soluţie chiar şi în cazul în care legea este neclară sau tace, lucru impus de interesele ordinii publice şi de autoritatea justiţiei. Astfel, art.3 din Codul civil prevede că: “Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”. Deci, judecătorul va trebui să soluţioneze cauza sa apelând la instituţia analogiei. Analogia dreptului este reglementată expres în Codul civil italian, în Codul civil elveţian (care prevede că în asemenea cazuri judecătorul este obligat să hotărască ca şi cum ar fi legiuitor), în dreptul internaţional public. Astfel, statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede că, această instanţă poate aplica principiile generale ale dreptului care sunt recunoscute de naţiunile civilizate. Aplicarea analogiei legii în dreptul penal nu este posibilă, deoarece judecătorul nu poate să declare anumite fapte ca fiind infracţiuni şi nici să stabilească alte pedepse, decât cele ce sunt prevăzute expres de legea penală, pentru a nu se încălca astfel, principiul legalităţii încriminării şi principiul legalităţii pedepsei. În concluzie, analogia juridică cunoaşte două forme: - analogia legii (analogia legis), ce constă în aplicarea la o cauză (raport social) nereglementată, a unei norme juridice care reglementează o cauză asemănătoare - analogia dreptului (analogia iuris), ce constă în soluţionarea unei cauze pe baza principiilor fundamentale ale dreptului. Utilizarea analogiei legii şi a dreptului trebuie să se facă în aşa fel încât să se evite încălcarea legii şi căderea în arbitrariu, apelându-se la ea doar cu titlu de necesitate şi în situaţii excepţionale. Norma juridică care se creează prin aplicarea analogiei este creaţia exclusivă a conştiinţei juridice a organului de aplicare şi nu dobândeşte în actul de soluţionare a speţei calitatea de izvor de drept. 4. Rezultatele interpretării normelor juridice După rezultatele produse, interpretarea normelor juridice poate fi de trei feluri: literală, extensivă şi restrictivă. a. Interpretarea literală (ad literam) sau declarativă

- este operaţiunea ce are ca rezultat constatarea de către organul de aplicare că, textul normei juridice este corespunzător conţinutului raporturilor sociale reglementate. Această situaţie se întâlneşte în cazul textelor clare şi precis formulate, când textul corespunde conţinutului normei juridice şi voinţei legiuitorului, organului de aplicare revenindu-i sarcina să aplice dispoziţiile acesteia. 86

De exemplu, art.21 din Constituţie prevede că “Orice persoană se poate adresa justiţiei…..”; în urma interpretării “ad literam” rezultă că, organul de aplicare are obligaţia de a nu restrânge sfera persoanelor ce se pot adresa justiţiei. b. Interpretarea extensivă

-

este operaţiunea ce are ca rezultat constatarea de către organul de aplicare că, conţinutul normei juridice este mai larg decât formularea ei textuală, deci se extinde sfera situaţiilor juridice cărora li se aplică legea, faţă de cea care rezultă din termenii folosiţi de legiuitor. De exemplu, în art.51 din Constituţie se prevede că: “Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie” Termenul de lege se interpretează extensiv, în sensul că, fiecare cetăţean al ţării este obligat să respecte toate actele normative. c. Interpretarea restrictivă - este operaţiunea ce are ca rezultat constatarea că, formularea textuală a legii este mai largă decât conţinutul său real. Prin interpretare restrictivă se ajunge la aplicarea legii la o sferă de situaţii juridice mai restrânsă decât cea care rezultă din termenii folosiţi de legiuitor. De exemplu, prin interpretarea dispoziţiilor din Codul familiei care prevede că: “Copiii sunt obligaţi să îngrijească părinţii aflaţi la nevoie”, se ajunge la restrângerea textului respectiv în sensul că, în categoria copiilor cu astfel de obligaţii, intră numai copiii majori şi capabili. În concluzie, în cazul în care, rezultatul interpretării este extensiv sau restrictiv există deci, o nepotrivire relativă între textul normei juridice şi conţinutul său raportat la sfera relaţiilor sociale pe care le vizează.

• Proba dreptului Probele - sunt mijloace legale prin care se urmareste, de regula, formarea convingerii instantei de judecata cu privire la existenta si continutul drepturilor si obligatiilor care formeaza obiectul unui litigiu. m2l13lg Problema dovedirii unor drepturi si obligatii nu se ridica doar in fata instantelor de judecata, ci in fata altor autoritati, insa mijloacele de dovada si forta lor probanta sunt aceleasi. Cu toate ca prin dovezi (probe) se incearca convingerea instantei cu privire la exercitarea unor drepturi ale partilor, obiectul probelor nu il constituie drepturile si obligatiile partilor, ci actele si faptele juridice din care aceste drepturi si obligatii rezulta. Aceasta deoarece drepturile, respectiv obilgatiile nu au o existenta materiala care sa permita o dovedire directa a lor, insa o data dovedite actele si faptele din care ele au rezultat, instanta poate sa traga concluziile necesare cu privire la drepturile si obligatiile partilor. 87

Sarcina probei In procesele civile, asa cum spune si art. 1169, Cod civil: “Cel ce face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca”, iar cum prima propunere o face reclamantul inseamna ca, pentru inceput, lui ii revine sarcina de a-si dovedi pretentiile. Pe parcursul procesului, in masura in care paratul incearca sa inlature pretentiile reclamantului sau chiar sa formuleze pretentii proprii impotriva acestuia, sarcina probei ii revine lui. De aceea, se poate spune ca pe parcursul unui proces sarcina probei se distribuie intre reclamant si parat. Este de observat ca, prin exceptie de la regula inscrisa in art. 1169, Cod civil, potrivit caruia sarcina probei revine pentru inceput reclamantului, legea prevede o seama de cazuri in care de la bun inceput sarcina probei revine paratului. O astfel de exceptie ar fi art. 58, Codul familiei, care, in situatia contestarii unei recunoasteri de paternitate de catre mama, de catre cel recunoscut sau de catre descendentii acestuia, prevede ca dovada paternitatii este in sarcina autorului recunoasterii sau a mostenitorilor sai, cu toate ca autorul recunoasterii sau, dupa caz, mostenitorii sai sunt parati in acest proces. Probele din procesele civile apar ca fiind o problema care priveste cu prioritate partile procesului, deoarece ele sunt acelea care propun instantei de judecata probele prin care inteleg sa-si sustina pretentiile. Potrivit art. 130, Codul de procedura civila,“Judecatorul poate sa intervina activ in materia probatiunii”, el fiind dator sa staruie, prin toate mijloacele pentru aflarea adevarului, corecta incadrare a faptelor, ceea ce ii permite sa ordone admiterea oricaror probe pe care le considera necesare, chiar daca acestea nu au fost propuse de catre parti si chiar daca partile s-ar opune le admiterea acestora. Se mai poate ridica problema daca partile pot sa convina in privinta probelor ce urmeaza a fi admise in cadrul unui proces. S-a observat ca reglementarea din Codul civil, in materia probelor, au un caracter dispozitiv. Ca urmare, partile se pot abate de la ele prin intermediul unor conventii, intelegeri incheiate fie anterior, fie in timpul procesului. Aceeasi solutie se desprinde si din art. 1191, aln. 3, C od civil, care dispune ca partile pot conveni ca, si in situatiile prevazute la aln. 1 si 2 din acelasi articol, sa se poata face dovada cu martori, daca acesta priveste dreptul de care ele pot sa dispuna. Cat priveste reglementarea probelor este de observat ca dispozitiile cu privire la probe se gasesc atat in Codul civil, cat si in Codul de procedura civila si Codul comercial. Codul civil, in art. 1169 -; 1206, reglementeaza principalele mijloace de proba, cat si aspectele legate de admisibilitatea acestora. Codul de procedura civila, in art. 167 -; 241, reglementeaza aspectele legate de administrarea probelor in fata instantelor de judecata precum si doua mijloace de proba: probele materiale si cercetarea la fata locului. Reglementarea probelor si a mijloacelor de proba in Codul de procedura penala demonstreaza caracterul unitar al acestei materii, care se constituie intr-o procedura distincta cunoscuta sub denumirea de procedura probatorie a procesului penal. In acest fel, probele nu sunt diferentiate in diverse stadii si faze ale procesului. Aceasta inseamna ca o hotarare judecatoreasca se poate baza, in egala masura, atat pe probele obtinute in cursul urmaririi penale, cat si pe cele obtinute in cursul judecatii. 88

Prin proba se inteleg elementele de fapt care privesc existenta infractiunii, per-soana banuita de comiterea ei si stabilirea tuturor imprejurarilor necesare solutionarii juste a cauzei. Din ansamblul probelor, in sensul art. 63, c.pr.pen. se disting doua mari catego-rii: - Probele directe - Probele indirecte 1) Probele directe -; Acele probe care privesc faptul principal ce constituie obiectul probei, adica insasi materialitatea faptei. Ex: martor ocular 2) Probele indirecte -; Acele probe ce privesc fapte auxiliare. Ex: - relatia in care o persoana s-a aflat cu inculpatul, comportamentul inculpatului Atat probele directe, cat si cele indirecte se intalnesc in practica. De regula, intr-o cauza exista atat probe directe, cat si probe indirecte. Exista situatii cand avem doar probe indirecte si se pune problema daca sunt suficiente aceste probe pentru aflarea adevarului. Jurisprudenta a decis ca o singura proba indirecta nu e suficienta, dar daca exista doua sau mai multe probe aceastea ar putea fundamenta o hotarare de condamnare, daca din inlantuirea lor logica rezulta o concluzie univoca referitoare la vinovatia inculpatului. Administrarea probelor Regula este ca sarcina probei revine intotdeauna organului judiciar. Partile pot propune probe pe tot parcursul procesului. Propunerea de probe nu echivaleaza cu o inversare a sarcinei probei, asa cum s-a considerat uneori. Cu toate acestea, in proce-sul penal exista situatii in care sarcina probei revine acuzatului, invinuit sau inculpat. Este vorba de cazurile in care au fost administrate probe ce confirma vinovatia, atunci cand se constata ca organul judiciar penal e incapabil sa aduca probe de nevinovatie. Intr-o astfel de situatie, daca inculpatul detine probe care i-ar putea sta-bili nevinovatia, trebuie sa i se recunoasca dreptul de a le prezenta organului judiciar competent, in aceleasi conditii cu probele acuzarii. Pe langa prezumtia de nevinovatie, dupa modelul altor proceduri, procedura noastra contine si o prezumtie de culpabilitate, care poate fi rasturnata prin probele de nevinovatie. E vorba de prezumtia prevazuta de art. 143 (3), c.pr.pen. Potrivit acestui text, indiciile temeinice sunt presupunerile sau prezumtiile din care rezulta savarsirea de catre invinuit sau inculpat a unei fapte prevazute de legea 89

penala. La baza administrarii probelor in procesul penal sta principiul libertatii. Conform acestuia, oricare dintre participantii la proces poate utiliza oricare dintre mijloacele de proba prevazute de lege, iar probele obtinute nu au o valoare dinainte stabilite, valoarea lor fiind lasata la aprecierea organui judiciar. Libertatea in administrarea probelor e limitata de principiul legalitatii, care obli-ga sa fie folosite doar mijloacele de proba prevazute de lege. Enumerarea mijloace-lor de proba este limitativ, nu exemplificativ. Acestea sunt enumerate in art. 64, c.pr.pen.: - Decalratia invinuitului sau inculpatului; - Decalratia partii vatamate, a partii civile, a partii responsabile civilmente; - Decalratia martorilor; - Mijloacele materiale de proba; - Inscrisurile; - Inregistrarile audio-video, fotografiile, expertizele, constatarile medico-legale; - Constatarile tehnico-stiintifice; La baza administrarii probelor in procesul penal sta si principiul loialitatii, cu-prins in art. 68 (1-2), c.pr.pen. Loialitatea interzice organului judiciar utilizarea vi-clesugurilor si tertipurilor in obtinerea de probe in procesul penal. Art. 68, c.pr.pen. interzice obtinerea de declaratii prin amenintare sau viloente si interzice determina-rea la comiterea sau la continuarea comiterii unei fapte penale, in scopul obtinerii de probe. Mijloacele de proba prevazute de Codul civil sunt: 1) Inscrisurile 2) Marturia 3) Marturisirea 4) Prezumtiile

90

INSCRISURILE Definitie si clasificare : Prin inscris se intelege consemnarea de date despre acte si fapte juridice, cu un mijloc adecvat pe un anumit suport material. Sensul juridic al termenului “inscris” nu coincide cu cel din vorbirea obisnuita (cand se are in vedere consemnarea, pe hartie, a unor date) ci desemneaza consemnarile facute pe hartie, carton, lemn, banda magnetica. Inscrisurile sunt mijloace de proba demne de crezare datorita insusirilor lor de a conserva in timp date, acte si fapte juridice, in comparatie de exemplu cu memoria unui martor Inscrisurile cunosc mai multe clasificari, dupa diferite criterii . Dupa scopul urmarit la intocmirea lor, inscrisurile se impart in : •preconstituite,

cele intocmite special pentru a servi ca probe ; •nepreconstituite, sunt celelalte inscrisuri . Dupa efectul lor, inscrisurile intocmite sunt de trei feluri : - originare, sunt inscrisurile intocmite pentru a dovedi incheierea, modificarea sau incetarea unui act juridic civil ; recognitive, sunt inscrisurile intocmite pentru a recunoaste existenta altor inscrisuri care au fost distruse sau pierdute ; • confirmative, sunt inscrisurile prin care se inlatura anulabilitatea unui act juridic civil •

Specii de inscrisuri : Cele mai importante specii de inscrisuri sunt inscrisul autentic si cel sub semnatura privata

INSCRISUL AUTENTIC 91

Art. 1171 Cod civil defineste : “ Actul autentic este acela care s-a facut cu solemnitatile cerute de lege, de un functionar public, care are dreptul de a functiona in locul unde actul s-a facut” Principalele categorii de acte autentice sunt : • • •

inscrisurile autentice notariale, adica cele intocmite de notarul de stat ; hotararile organelor jurisdictionale ( si hotararile judecatoresti) actele de stare civila .

Stabilirea puterii doveditoare a inscrisului autentic implica facerea urmatoarelor distinctii •

mentiunile ce reprezinta constatari personale ale agentului instrumentator , facute cu propriile simturi, fac dovada deplina, ele neputand fi combatute decat prin procedura

•

mentiunile ce privesc declaratiile partilor, facute in fata agentului instrumentator, dar a caror vericitate nu poate fi fi verificate de acesta, fac dovada pana la proba contarie; mentiunile straine de obiectul inscrisului pot avea valoarea inceputului de proba scrisa

•

INSCRISUL SUB SEMNATURA PRIVATA Se nemeste “ inscris sub semnatura privata “ acel inscris care este semnat de cel ori cei de la care provine “ Din definitie rezulta ca exista o singura conditie - cu caracter genaral - pentru valabilitatea inscrisului sub semnatura privata : semnatura autorului ori autorilor actului, inscrisului. Semnatura In sensul de aici este numai cea executata de mana autorului inscrisului. Prin urmare, nu indeplineste aceasta conditie, “semnatura”: dactilografiata, litografiata, executata prin parafa ori prin punere de deget.

92

Art. 1179 din Codul Civil reglementeaza despre aceasta cerinta : “ Actele sub semnatura privata, care cuprind conventii sinalagmatice, nu sunt valabile daca nu s-au facut in atatea exemplare originale cate sunt parti cu interes contrar . Este de ajuns un singur exemplar pentru toate perosoanele care au acelasi interes. Despre aceasta conditie Codul Civil mentioneaza in art .1180 : “Actul sub semnatura privata prin care o parte se obliga catre alta a-I plati o suma de bani sau o catime oarecare, trebuie sa fie scris in intregul lui de acela care l-a subscris, sau cel putin de acesta, inainte de a subsemna, sa adauge la finele actului cuvintele “ bun si aprobat “” aratand totdeauna in litere suma sau catimea lucrurilor si apoi sa iscaleasca “ . Codul Civil reglementeaza acest aspect prin mai multe dispozitii . Art. 1174 : “ Actul….sub semnatura privata are tot efectul intre parti despre drepturi si obligatiile ce constata, precum si despre aceea ce este mentionat in act, peste obiceiul principal al conventiei, cand mentionarea are un raport oarecare cu acest obiect “

MARTURIA ( PROBA CU MARTORI ORI TESTAMONIALA )

Marturia - este relatarea orala, facuta de o persoana, in fata instantei de judecata, cu privire la acte sau fapte litigioase, savarsite in trecut, despre care are cunostinta personal. Regula generala este urmatoarea : fapte juridice stricto sensu pot fi dovedite, neingradit cu martori . juridice stricto sensu pot fi dovedite, neingradit cu martori . Regulile si exceptiile de probare cu martori sunt continute in art. 1191-1198 din Codul Civil : •

art. 1191 -“ Dovada actelor juridice al caror obiect are o valoare ce depaseste suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decat sau prin act autentic sub semnatura privata . Nu se va primi niciodata o dovada prin martori in contra 93

• • • •

sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde ca s-ar fi zis inaintea, la timpul sau u urma confectionarii actului, chiar cu privire la o suma sau valoare ce nu depaseste 250 lei “ art. 1192, stabileste anumite reguli de aplicare a prevederilor art 1191 - “ Articolul precedent nu se aplica in cazul cand cererea depaseste 250 lei numai prin unirea capitalului cu dobanzile “ . art. 1193 - “ Cel care a format cererea in judecata pentru o suma mai mare de 250 lei, chiar de va voi a-si restrange cererea la 250 lei nu va fi primit a infatisa dovada prin martori “ art. 1194 - “ Dovada prin marotri nu se admite nici in cazul cand cererea in judecata este pentru o suma mai mica de 250 lei, dar care este un rest dintr-o creanta mai mare, necontestata prin inscris “ art. 1195 - “ Cand in aceeasi instanta o parte face mai multe cereri, pentru care nu are inscrisuri, daca toate aceste cereri, unindu-se, trec peste suma de 250 lei, dovada prin martori nu poate fi admisa, chiar cand creditorul ar pretinde ca aceste creante provin din diferite cauze si ca s-au nascut in diferite epoci, afara numai daca creditorul a dobandit aceste drepturi de la alte persoane “

Exceptiile de la regulile de mai sus sunt prevazute in art. 1197 : “ Regulile mai sus precizate nu se aplica in cazul cand exista un inceput de dovada scrisa “ . Se numeste inceput de dovada orice scriptura a aceluia in contra caruia s-a format petitia, sau a celui ce il reprezinta si care scriptura face a fi crezut faptul pretins “. • •

art. 1198 dispune – “ Aceste reguli nu se aplica insa totdeauna cand creditorului nu i-a fost cu putinta a-si procura o dovada scrisa despre obligatia ce pretinde, sau a conserva sovada luata, precum : La obligatiile care se nasc din cvasicontracte si din delicte sau cvasidelicte ; 2. La depozitul necesar, in caz de incendiu, ruina, tumult sau naufragiu si la depozitele ce fac calatorii in ospataria unde trag ; despre toate acestea judecatorul va avea in vedere calitatea persoanelor si circumstantelor faptului ; 3. La obligatiile contractante in caz de accidente neprevazute, cand nu era cu putinta partilor a face inscrisuri ; 4. Cand creditorul a pierdut titlul ce-I servea de dovada scrisa, din cauza de forta majora neprevazuta . Puterea doveditoare a marturiei

94

Codul Civil nu precizeaza forta probanta a marturiei, deci, ea este lasata la libera alegere a judecatorilor, bazata pe intima lor convingere. MARTURISIREA ( RECUNOASTEREA )

Marturisirea - este recunoastera de catre o persoana a unui act sau fapt pe care o alta persoana isi intemeiaza o pretentie si care este de natura sa produca efecte contra autorului ei . Din punct de vedere al dreptului civil, marturisirea este un act juridic, si din punct de vedere al dreptului procesula civil este un mijloc de proba . Marturisirea, ca act juridic este irevocabila, deci nu poate fi revocata de catre autorul ei, “ afara numai de va proba ca a facut-o din eroare de fapt “ ( art. 1206 Codul Civil ) Se disting, in Codul Civil art 1204-1206, doua tipuri de marturisiri : marturisirea judiciara, si cea extrajudiciara . • • •

art. 1204 prevede: “ Se poate opune unei parti marturisirea ce a facut sau inaintea inceperii judecatii, sau in cursul judecatii “ art. 1205 : “ Marturisirea extrajudiciara verbala nu poate servi de dovada cand obiectul contestatiei nu poate fi dovedit prin martori “ ; art. 1206 : “ Marturisirea judiciara se poate face inaintea judecatorului de insasi partea prigonitoare, sau de un imputernicit special al ei spre a face marturisire “ .

Dupa modul de exprimare, se distinge intre marturisirea expresa si cea tacita Dupa structura, exista trei feluri de marturisiri : • •

marturisirea simpla ( ori fara rezerve ) – este recunoasterea pretentiei reclamantului, facuta de catre parat, asa cum a fost formulata pretentia ; marturisirea calificata – consta in recunoasterea de catre parat a faptului invocat de reclamant, dar si a altor imprejurari, strans legate de faptul invocat, anterior ori concomitent faptului pretins, care schimba semnificatia sa juridica 95

•

marturisirea complexa – consta in recunoasterea de catre parat a faptului pretins de reclamant dar si a altei imprejurari, ulterioare, care anihileaza pe primul .

Solutia in drept este asta ( se lasa forta probanta la aprecierea judecatorului ) dar, in fapt, marturisirea are, in continuare, o incontestabila putere doveditoare . Interogatoriul - este mijlocul procesual de administrare a probei marturisirii Marturisirea realizata pe calea interogatoriului este denumita marturisire provocata, iar cea fara interogator se numeste marturisire spontana .

PREZUMTIILE Conform art. 1199 din Codul Civil prezumtiile sunt “ consecintele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut “ O alta definitie a prezumtiilor exista in doctrina : prezumtia este considerarea unui fapt ca existent, dedus din experienta altui fapt, vecin si conex, fie ca inducerea existentei unui fapt necunoscut din cunoasterea altui fapt, datorita legaturii ce exista intre cele doua fapte . Prezumtia este o presupunere facuta de legiuitor sau de judecator . Dupa autorul lor, prezumtiile se impart in doua categorii : • •

prezumtiile legale – sunt cele ce reprezimta opera legiuitorului ; prezumtiile simple – sunt acelea stabilite de magistrat ( judecator )

Dupa forta lor probanta, prezumtiile legale se impart in : • •

prezumtii absolute – cele ce nu pot fi rasturnate prin proba contrarie prezumtii relative – cele ce pot fi rasturnate prin proba contrarie, fie mai usor, fie mai greu . 96

Sunt prezumtii legale : - “Actele ce legea le declara nule pentru ca le priveste facute in frauda dispozitiilor sale • • •

In cazurile cand legea declara ca dobandirea dreptului de proprietate sau liberatiunea unui debitor rezulta din oarecare imprejurari determinate ; ( Abrogat ) Puterea ce legea acorda autoritatii lucrului judecat “

Sunt prezumtii absolute : • •

prezumtia puterii lucrului judecat prezumtia privind limita maxima, de 300 zile, si cea minima, de 180 zile, dinaintea nasterii copilului care marcheaza timpul legal al conceptiunii

• RAPORTUL JURIDIC 1. Noţiunea şi trăsăturile raportului juridic Prin raport juridic se înţelege o relaţie socială reglementată de norma juridică. Viaţa socială reprezintă reţeaua vie a legăturilor dintre oameni. În cadrul relaţiilor sociale, oamenii acţionează pentru satisfacerea trebuinţelor şi intereselor economice, social-culturale, politice etc. Atunci când aceste relaţii sociale cad sub incidenţa normelor de drept, ele se transformă în raporturi juridice. Astfel, schimbul de produse între diferiţi subiecţi ai relaţiilor economice, reprezintă o categorie distinctă de relaţii sociale. Prin reglementarea juridică a acestora, se trece de la o relaţie socială pură şi simplă la un raport juridic. Alături de aceste raporturi juridice născute pe fondul unor relaţii sociale preexistente, există şi raporturi juridice care se nasc, se modifică sau se sting ca urmare a acţiunii exclusive a normei juridice. Astfel, raporturile juridice ce se nasc în activitatea judiciară nu au la bază o relaţie socială preexistentă, ci doar un fapt juridic care dă naştere, modifică sau stinge un raport juridic. 97

Bunăoară, raportul juridic dintre infractor şi organele judecătoreşti, care are ca obiect tragerea la răspundere a acestuia, se naşte pe baza unui fapt juridic - conduita ilicită - fără a avea la bază o relaţie socială preexistentă. După cum se poate constata, raporturile juridice pot avea la bază o relaţie socială sau un fapt juridic. Raporturile juridice care au la bază o relaţie socială, dobândesc această calitate în virtutea reglementării relaţiei sociale preexistente de către o normă juridică. În schimb, raporturile juridice care au la bază un fapt juridic, nu coexistă cu o relaţie socială preexistentă, ci ele se instituie ca atare în virtutea normelor juridice, pe baza unui fapt juridic. Raportul juridic - se caracterizează prin anumite trăsături specifice, care îl deosebesc de celelalte relaţii sociale care nu ajung să fie reglementate de o normă de drept. Sub acest aspect, raporturile juridice sunt: a. raporturi sociale; b. raporturi care se desfăşoară între titulari de drepturi şi obligaţii; c. voliţionale. 2. Trăsăturile raportului juridic a. Raporturile juridice sunt raporturi sociale prin subiecţi, conţinut şi finalităţi. Caracterul social al raporturilor juridice derivă, în primul rând, din faptul că participanţii la acestea sunt oamenii. În cadrul raporturilor juridice, oamenii apar ca purtători ai capacităţii juridice, care le conferă calitatea de subiect de drept. Conţinutul raporturilor juridice este şi el eminamente social, deoarece el rezidă în facultăţi umane ocrotite de regulile de drept. Înzestrarea capabilităţilor umane cu forţă juridică, conferă oamenilor garanţia valorificării potenţialului lor uman, profesional, social, politic, economic etc. În sfârşit, caracterul social al raporturilor juridice este determinat de finalităţile acestora. În raporturile juridice, părţile urmăresc atingerea unor interese sociale sau a unor interese puse în slujba realizării aspiraţiilor, trebuinţelor şi intereselor umane. b. Raporturile juridice se desfăşoară între titulari de drepturi şi obligaţii.

Această trăsătură a raporturilor juridice pune în evidenţă faptul că participanţii la aceste raporturi sociale nu sunt numai oameni, ci au o calitate în plus, şi anume, ei sunt titulari de drepturi şi obligaţii. Pentru a le fi conferită această calitate, ei sunt înzestraţi de norma de drept cu calitatea de subiecţi de drept, pe baza capacităţii juridice. În virtutea acestei capacităţi juridice, ei devin purtători de drepturi şi obligaţii, iar în raporturile juridice se manifestă ca atare, exercitând drepturile şi asumându-şi obligaţiile prevăzute de lege în nume propriu. Pe această bază, realizarea raporturilor juridice este asigurată de forţa coercitivă a puterii publice. 98

c. Raporturile juridice se mai caracterizează prin faptul că ele sunt raporturi voliţionale.

Această trăsătură a raporturilor juridice derivă din natura raporturilor juridice. Pe de o parte, aceste raporturi se nasc în virtutea unei norme de drept, care la rândul ei este expresia voinţei statale. Pe de altă parte, calitatea de subiect al raportului juridic se naşte tot ca urmare a unei manifestări de voinţă, de această dată a celui care devine titularul unor drepturi, respectiv al unor obligaţii în cadrul unei relaţii sociale. După cum se poate observa, raportul juridic presupune o dublă manifestare de voinţă. Pe de o parte, este vorba de o voinţă statală, care exprimă conţinutul normei juridice ce stă la baza raportului juridic, iar, pe de altă parte, de voinţa concretă a participanţilor la raporturile juridice, care stă la baza faptelor juridice, ce pun în mişcare naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice. 3. Definiţia raportului juridic Ţinând seama de trăsăturile examinate mai sus, putem spune că raporturile juridice sunt relaţii sociale reglementate sau instituite de normele juridice şi în care participanţii apar ca titulari de drepturi şi obligaţii, garantate de forţa coercitivă a puterii publice. Elementele structurale ale raportului juridic În literatura noastră juridică, sunt considerate elemente structurale ale raportului juridic: A. subiecţii raportului juridic; B. conţinutul raportului juridic; C. obiectul raportului juridic. A. Subiecţii raportului juridic.

Raporturile juridice fiind raporturi sociale, în mod necesar subiecţii acestora nu pot fi decât oamenii. Pentru ca oamenii să devină subiecţi ai raporturilor juridice, ei trebuie să fie abilitaţi de lege să poarte această calitate. Oamenii apar ca subiecţi ai raporturilor juridice fie în mod individual, fie în colectiv. Subiectele raportului juridic pot fi 99

individuale sau colective. Statul recunoaşte oamenilor calitatea de subiect de drept prin intermediul normelor juridice şi o garantează, inclusiv prin forţa coercitivă a puterii publice. 1. Subiectele individuale ale raporturilor juridice În rândul subiectelor individuale ale raporturilor juridice figurează omul privit în individualitatea sa. Pentru ca omul să devină subiect individual de drept este nevoie de o normă juridică, în virtutea căreia acesta să fie declarat persoană. Omul care dobândeşte calitatea de persoană este subiect al raportului juridic. În decursul timpului, această calitate a fost acordată omului în dreptul roman.. De aici, s-a ajuns la persona ca subiect de drept, noţiune ce sugera înzestrarea fiinţei umane cu un statut juridic, respectiv cu calitatea de subiect de drept. În zilele noastre, persoana este subiectul individual de drept, care are această vocaţie în toate ramurile dreptului. În funcţie de ramura de drept în care persoana apare ca subiect de drept, ea poartă denumiri diferite: persoană fizică în dreptul privat, cetăţean, străin sau apatrid în dreptul public etc. Înzestrarea omului cu calitatea de persoană este legată de capacitatea juridică, prin care se înţelege aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii. Naşterea capacităţii juridice, întinderea acesteia, volumul drepturilor şi îndatoririlor aferente se stabilesc prin lege şi depind de ramura de drept în care subiectul urmează a se manifesta ca purtător de drepturi şi obligaţii. Dacă vom observa suma acestor drepturi şi obligaţii recunoscute persoanei în toate ramurile de drept, putem să distingem între capacitatea juridică generală şi capacitatea juridică specială. Capacitatea juridică generală reprezintă aptitudinea generală şi abstractă de a participa ca titular de drepturi şi obligaţii juridice la orice tip de raporturi juridice. Capacitatea juridică generală există numai în cazurile în care posibilitatea de a avea drepturi şi obligaţii coincide cu posibilitatea legală a exercitării acestora în nume propriu şi de a-şi asuma aceste drepturi şi obligaţii prin acte proprii. Un exemplu edificator îl constituie capacitatea electorală, caz în care nu se poate face nici o distincţie între dobândirea drepturilor electorale şi capacitatea exercitării acestora, în sensul că odată dobândite aceste drepturi, ele pot fi exercitate de îndată ce condiţiile naşterii raportului juridic au fost înfiinţate. Persoana fizică -

reprezintă cel mai răspândit subiect individual de drept. Ea reprezintă subiectul de drept din cadrul raporturilor juridice de drept civil. În virtutea prevederilor art.4 din Decretul nr.31/1954 "capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor." Se poate observa că în dreptul civil noţiunea de persoană şi persoană fizică sunt identice, deoarece orice persoană se bucură de capacitate juridică. Per a contrario, în alte ramuri de drept, această regulă nu se aplică şi, deci, acolo persoana are numai capacitatea juridică recunoscută de reglementările specifice. 100

Revenind la dreptul civil, capacitatea civilă are două componente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Potrivit art.5 alin.2 din Decretul nr.31/1954, capacitatea de folosinţă este aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii, iar nu drepturi şi obligaţii concrete. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice rezidă în aptitudinea acesteia de a avea toate drepturile şi toate obligaţiile civile. Capacitatea de folosinţă se dobândeşte la naştere. O excepţie de la această regulă o constituie drepturile copilului care sunt recunoscute de la concepţie cu condiţia să se nască viu (Infans conceptus pro nato habetur, quotiens de ejus commodis agitur - copilul conceput este considerat născut, dacă este vorba de interesele sale). Capacitatea de folosinţă încetează ca urmare a morţii persoanei fizice, constatată prin act de deces sau hotărâre judecătorească. Capacitatea de exerciţiu -

reprezintă aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile prin încheierea de acte juridice proprii. Naşterea capacităţii de exerciţiu este legată de existenţa unei anumite experienţe de viaţă şi a discernământului. De aceea, persoana fizică se bucură de capacitate de exerciţiu restrânsă numai de la vârsta de 14 ani, iar de capacitate de exerciţiu deplină de la împlinirea vârstei de 18 ani, aceasta fiind legată şi de capacitatea de gândire a celui în cauză.

Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei este legată de încetarea capacităţii de folosinţă. Ea poate interveni ca urmare a morţii persoanei sau în urma punerii sub interdicţie judecătorească a persoanei majore, datorată alienaţiei sau debilităţii mintale. 2. Subiectele colective de drept ale raporturilor juridice Cele mai cunoscute subiecte colective de drept sunt statul, autorităţile publice şi persoanele juridice. a. Statul -

apare ca subiect de drept în raporturi juridice interne şi în raporturi juridice de drept internaţional. În raporturile juridice interne, statul acţionează în calitate de subiect de drept în cadrul raporturilor juridice de putere, raporturi specifice dreptului public, în virtutea cărora se definesc relaţiile dintre popor şi stat, dintre stat şi cetăţeni, dintre stat şi partidele politice sau societatea civilă.

Marea majoritate a acestor raporturi sunt supuse normelor dreptului constituţional. În astfel de raporturi juridice statul este titularul dreptului de a reglementa relaţiile sociale, în conformitate cu mandatul încredinţat de corpul electoral, de a asigura realizarea serviciilor publice, de a acorda cetăţenia română, de a o retrage şi de a aproba renunţarea la aceasta, de a asigura statutul legal pentru străini, apatrizi, azilanţi etc. De asemenea, în raporturile de drept constituţional, statul apare ca titular de 101

drepturi şi obligaţii în raporturile cu unităţile administrativ-teritoriale, cu autorităţile administraţiei publice locale. Calitatea statului de subiect de drept constituţional rezultă din drepturile şi obligaţiile conferite de lege. . . b. Autorităţile publice - subiecte de drept - Autorităţile publice - definite de Constituţia României - sunt Parlamentul cu cele două Camere, Senatul şi Camera Deputaţilor, cele două reprezentante ale puterii executive - Preşedintele României şi Guvernul -, componentele administraţiei publice centrale de specialitate - ministerele, celelalte organe centrale de specialitate şi autorităţile administrative autonome, autorităţile administraţiei publice locale - consilii locale şi primari -, autoritatea judecătorească reprezentată de instanţele judecătoreşti - judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie -, de Ministerul Public şi parchetele sale, precum şi de Consiliul Superior al Magistraturii şi Curtea Constituţională. Aceste autorităţi publice sunt subiecte de drept şi subiecte ale raporturilor juridice în măsura în care legea le conferă atribuţii, respectiv obligaţii pe care ele trebuie să le ducă la îndeplinire în mod difuz sau intrând în raporturi juridice cu alte subiecte de drept. De exemplu, Parlamentul în adoptarea legii este subiect de drept, fără a fi subiect al unor raporturi juridice. El este însă subiect al raporturilor juridice de drept constituţional ce se instituie între Parlament şi Guvern ca urmare a acordării votului de încredere etc. Autorităţile publice pot fi persoane juridice, respectiv ele pot acţiona în nume propriu în raporturile juridice de drept civil sau de drept comercial în condiţiile prevăzute de lege. c. Persoanele juridice

- reprezintă acel subiect colectiv de drepturi care poate acţiona în raporturile juridice civile şi comerciale. Pentru a fi în prezenţa unei persoane juridice, legislaţia românească cere ca o grupare umană să dispună de o organizare de sine-stătătoare, de un patrimoniu propriu şi de un scop, care să fie în concordanţă cu interesul general. Persoanele juridice sunt extrem de diferite şi în rândul lor intră societăţile comerciale, regiile autonome, societăţile comerciale naţionale, instituţiile publice, partidele politice, unităţile administrativ-teritoriale, asociaţiile şi fundaţiile, statul şi autorităţile publice ale acesteia. 102

Dobândirea personalităţii juridice de către aceste subiecte de drept este supusă unor reglementări juridice diferite în funcţie de specificul organizării şi funcţionării acestora. Astfel, dacă statul, autorităţile publice, partidele politice şi instituţiile publice dobândesc capacitate juridică civilă în virtutea legii, societăţile comerciale se constituie în urma îndeplinirii unor proceduri administrative, asociaţiile şi fundaţiile pe baza unor hotărâri judecătoreşti etc. B. Conţinutul raportului juridic Alături de subiectele de drept, conţinutul raportului juridic constituie un alt element structural al acestuia. Raportarea structurală a conţinutului la raportul juridic ţine de faptul că el rezidă în drepturile şi obligaţiile părţilor, respectiv ale subiectelor raportului juridic. Drepturile care le au subiectele raporturilor juridice se numesc drepturi subiective. În limbaj juridic, prin drept subiectiv se înţelege prerogativa recunoscută de lege pentru satisfacerea unui interes personal. În literatura de specialitate, dreptul subiectiv a fost definit ca un interes ocrotit de lege (Jellinek), ca puterea care permite unui individ de a acţiona asupra unei persoane sau asupra patrimoniului altuia (Carbonnier) sau ca facultate ori îndrituire individuală a unei persoane sau organizaţii într-un raport juridic determinat (N.Popa). În practică, drepturi subiective sunt dreptul de proprietate pe care îl are persoana căreia îi aparţine un bun, dreptul pe care copilul îl are la nume, dreptul la salariu pe care o persoană încadrată în muncă îl are în raport cu patronul său etc. Aşa cum se poate observa, drepturile subiective sunt, pe de o parte, prerogative individuale ce apar în raport cu interesele personale născute dintr-o stare de fapt (bunul aparţine persoanei, munca este prestată contra plată, numele se impune pentru nou-născut ca urmare a nevoii de identitate socială etc.), iar pe de altă parte, naşterea lor este legată de dreptul pozitiv, de ocrotirea conferită de acesta. Ne vom găsi în prezenţa unui drept subiectiv de fiecare dată când legea (dreptul pozitiv) ne recunoaşte o prerogativă privitoare la un interes individual a cărui realizare sau ocrotire îi permite titularului: a) să aibă o anumită atitudine faţă de dreptul său; b) să ceară o anumită atitudine din partea celuilalt subiect al raportului juridic; c) să solicite ocrotirea, pe cale statală, a interesului său. În marea lor diversitate, drepturile subiective se clasifică în drepturi patrimoniale (al căror conţinut poate fi exprimat în bani) şi drepturi extrapatrimoniale (al căror conţinut nu poate fi exprimat în bani). Desigur, în fiecare caz, exercitarea acestora înregistrează aspecte specifice impuse de natura normelor juridice care le reglementează. Examinarea dreptului subiectiv nu poate 103

fi despărţită de examinarea obligaţiei juridice. În cadrul raporturilor juridice, drepturile şi obligaţiile sunt corelative. Acolo unde există un drept subiectiv, vom întâlni şi o obligaţie juridică. Obligaţia juridică apare în cadrul raporturilor juridice atunci când titularul dreptului subiectiv poate cere executarea unei prestaţii din partea altuia. Obligaţiile juridice pot fi obligaţii de a face (remiterea unui bun împrumutat, construirea unei case etc.), de a nu face (obligaţia de a respecta libertatea individuală) sau de a da (transferul proprietăţii asupra unui bun). C. Obiectul raportului juridic Noţiunea de obiect al raportului juridic desemnează acţiunea sau inacţiunea subiectelor raportului juridic. Subiectul activ al raportului juridic poate să întreprindă diverse acţiuni sau să solicite celuilalt subiect astfel de acţiuni în procesul derulării raportului juridic. Se poate astfel aprecia că obiectul raportului juridic îl constituie conduita subiecţilor acestuia desfăşurată în vederea materializării drepturilor subiective şi a obligaţiilor. În literatura de specialitate este susţinută şi ideea potrivit căreia obiectul raportului juridic îl constituie bunurile la care se referă conţinutul raportului juridic. În opinia noastră numai conduita părţilor pune în mişcare bunurile, numai ea face ca dreptul subiectiv să fiinţeze, ceea ce ne determină să o considerăm ca un element structural al raportului juridic. Faptele juridice Naşterea, modificarea şi stingerea raporturilor juridice sunt dependente de anumite împrejurări exterioare raportului juridic. Atunci când legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice de anumite împrejurări, acestea dobândesc calitatea de fapte juridice. Faptele juridice - sunt, de regulă, prevăzute în ipoteza normelor juridice care reglementează un anumit raport juridic. Ele aparţin astfel, sub aspectul reglementării, dreptului pozitiv, iar sub aspect practic intră în rândul premiselor raportului juridic, fiind o cauză exterioară faptică a naşterii, modificării sau încetării acestora. Apariţia acestor împrejurări duce la naşterea raportului juridic, la individualizarea subiectelor sale şi la concretizarea conţinutului şi a obiectului raportului juridic. De asemenea, faptele juridice pot modifica sau stinge raportul juridic. În felul acesta, existenţa raportului juridic este dependentă de dinamica faptelor juridice care stau la baza naşterii, modificării sau stingerii acestora. Desigur, faptele juridice se leagă în mod specific de un anumit raport juridic. Nu există fapte juridice universale care să stea la baza 104

oricărui raport juridic. Determinarea faptelor juridice este o prerogativă a legiuitorului, el fiind acela care stabileşte ce împrejurări pot da naştere, modifica sau stinge un raport juridic. Aceste împrejurări, atunci când intervin, fac să se nască anumite raporturi juridice (moartea - raporturi de succesiune), să le modifice (calamităţile naturale se instituie în forţă majoră care împiedică executarea obligaţiilor contractuale) sau să le stingă (trecerea timpului duce la exigibilitatea creanţelor etc.) Acţiunile umane sunt cele mai numeroase fapte juridice. Ele se împart în acţiuni licite şi acţiuni ilicite. Acţiunile licite se numesc acte juridice. Ele sunt manifestări de voinţă îndreptate în mod expres spre naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice. Un contract de vânzare-cumpărare este un astfel de act juridic în virtutea căruia se naşte un raport juridic, în cadrul căruia prind viaţă cele vizate prin acordul de voinţă al părţilor. Se naşte, astfel, un cumpărător şi un vânzător, fiecare are o anumită conduită care materializează drepturile şi obligaţiile părţilor contractante. Desigur, actele juridice individuale nu pot fi confundate de actele juridice normative, care nu produc prin ele însele efecte juridice. O altă categorie a acţiunilor o constituie acţiunile ilicite, care reprezintă încălcări ale legii. Ele poartă denumiri diferite în funcţie de ramura de drept în care intervin. Astfel, acţiunile ilicite din dreptul penal se numesc infracţiuni, cele din dreptul administrativ abateri administrative, în rândul cărora o categorie distinctă o constituie contravenţiile, delicte în domeniul dreptului civil etc.

• raspunderea juridica 1. Răspunderea juridică – Formă a răspunderii sociale Răspunderea nu este specifică numai dreptului, ea poate fi întâlnită în orice domeniu al vieţii sociale, acolo unde se încalcă o regulă de conduită. Răspunderea este un element component esenţial a oricărei forme de organizare, ea existând încă din societatea primitivă. Instituirea şi orientarea comportamentului uman în societate se face cu ajutorul normelor morale, religioase, politice, juridice. Orice abatere de la aceste norme atrage o răspundere morală, religioasă, politică sau juridică. Răspunderea constă în obligaţia de a suporta consecinţele nerespectării unor reguli de conduită de către autorul faptei contrare acestor reguli şi care poartă amprenta 105

dezaprobării sociale a unei astfel de conduite2. Deci, natura normei încălcate, determină natura formei de răspundere; toate formele de răspundere ce se pot institui fiind manifestări ale răspunderii sociale. Formele răspunderii sociale nu sunt izolate unele de altele, între ele există interacţiune, corelaţie, care are ca rezultat formarea nivelului general al răspunderii sociale. Răspunderea socială - este acea instituţie socială ce se referă la modelul de conduită pe care membrii societăţii îl aleg, raportat atât la interesele generale ale societăţii cât şi la cerinţele obiective ale dezvoltării sociale. Răspunderea socială presupune supunerea individului, o atitudine conştientă şi activă a acestuia, ce rezultă dintr-un act de voinţă şi de conştiinţă, dintr-o hotărâre a acestuia. Alegerea modelului de comportament din multiplele variante posibile, stă la baza răspunderii individului. Comportamentul individului este supus permanent unei aprecieri care este instituţionalizată cu ajutorul normelor sociale care modelează acest comportament şi îl dirijează în direcţia dorită de ordinea socială existentă. Prin intermediul răspunderii sociale se urmăreşte promovarea şi conservarea valorilor sociale recunoscute într-o societate dată împotriva tuturor celor ce nesocotesc ordinea socială, în scopul asigurării şi promovării acestei ordini şi a binelui public. Ea se manifestă ca o expresie a cerinţelor impuse de societate şi vizează direct conservarea sistemului social. Răspunderea socială este de ordin normativ şi implică sancţionarea socială a individului, în cazul neconcordanţei între conduita sa şi normele sociale, deci în cazul nerespectării normelor sociale. Sancţiunile sociale sunt instituite de societate şi prescriu individului obligaţii determinate, cu consecinţe de natură coercitivă. 2. Noţiunea răspunderii juridice Răspunderea juridică - se referă deci, la comportamentul uman, în cadrul limitelor stabilite de normele de drept impuse de societatea organizată în stat. Persoanele care încalcă aceste norme de drept, acţionând cu vinovăţie, sunt obligate să suporte consecinţele acestei conduite, respectiv, sancţiunile juridice. Întâlnită în toate ramurile dreptului, noţiunea de răspundere juridică sugerează ideea de sancţiune, pentru că ea intervine în cazul încălcării prevederilor legale şi are ca efect aplicarea de sancţiuni legale. Elementul comun al formelor răspunderii juridice este incompatibilitatea dintre conduita subiectului de drept şi dispoziţia normei juridice4.

106

Răspunderea juridică nu reprezintă o simplă obligaţie de a suporta o sancţiune juridică (penală, civilă, contravenţională etc.), ea constituie o modalitate de realizare a constrângerii de stat. Aplicarea şi realizarea sancţiunilor juridice este contrară voinţei autorului, fapt pentru care, ele se pot finaliza numai cu ajutorul organelor de stat competente care aplică măsurile de constrângere. .Răspunderea juridică are ca temei încălcarea normelor juridice prevăzute cu sancţiuni juridice, iar sancţiunea juridică este o premisă a instituţiei răspunderii juridice. Răspunderea juridică este instituţia dreptului ce implică un complex de drepturi şi obligaţii juridice corelative, care se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, imputabile, ce constituie cadrul de realizare a constrângerii statului prin aplicarea de sancţiuni juridice corespunzătoare. Răspunderea juridică este, deci, un raport juridic social, ce se naşte în momentul în care există un fapt imputabil subiectului răspunzător şi constă în obligaţia de a suporta sancţiunea normei juridice pentru acel fapt, sancţiune ce se aplică în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a respectării ordinii de drept. Răspunderea juridică prezintă o serie de caracteristici conferite atât de specificul dreptului, al normelor juridice şi sancţiunilor juridice, cât şi de faptul că, ea implică diferite grade de constrângere statală.

3. Condiţiile generale ale răspunderii juridice Este necesar a se face o delimitare între temeiul răspunderii juridice şi condiţiile răspunderii juridice. Răspunderea juridică îşi are unicul temei în faptul ilicit, respectiv în conduita ilicită, în absenţa căreia, indiferent de formele ei, ea nu se poate declanşa. Toate celelalte elemente ce caracterizează conţinutul încălcării normei juridice, respectiv vinovăţia, prejudiciul şi raportul de cauzalitate, reprezintă condiţiile răspunderii juridice. În literatura de specialitate există opinii11 ai căror autori identifică noţiunea de temei cu cea de condiţie a răspunderii juridice şi tratează global elementele lor de bază, în timp ce alţii separă aceste elemente şi evidenţiază un temei obiectiv (conduita ilicită) şi un temei subiectiv (vinovăţia). 4.1. Enunţarea condiţiilor generale ale răspunderii juridice Pentru a se crea cadrul necesar tragerii la răspundere juridică a autorului faptei ilicite, este nevoie de întrunirea cumulativă a unor factori esenţiali, ce privesc atât fapta ilicită cât şi autorul acesteia. Aceşti factori esenţiali constituie elementele sau condiţiile de bază ale răspunderii juridice. Condiţiile răspunderii juridice sunt: 107

- conduita ilicită; - rezultatul dăunător (prejudiciul); - raportul de cauzalitate între conduita ilicită şi rezultatul dăunător; - vinovăţia autorului faptei ilicite; - inexistenţa cauzelor ce înlătură răspunderea juridică. Aceste condiţii sunt necesare tuturor formelor de răspundere juridică, însă ele acţionează diferit, în funcţie de forma răspunderii juridice. În unele forme ale răspunderii juridice alături de aceste condiţii generale sunt necesare şi condiţii suplimentare specifice, unele fiind prezumate de lege ca existente iar altele subînţelese. 4.2. Conduita ilicită Conduita ilicită - este faptul juridic ilicit ce determină naşterea raportului juridic de constrângere, respectiv a raportului juridic de aplicare a sancţiunii. Conduita ilicită este acea cauză a declanşării răspunderii juridice ce constă în comportamentul (acţiunea-inacţiunea) care nesocoteşte o dispoziţie a legii. Conduita ilicită este un act al conduitei umane. Conduita umană este ansamblul de acte şi fapte concrete ale individului, aflate sub controlul voinţei şi conştiinţei sale. Actele de conduită sunt în strânsă dependenţă de starea subiectivă a autorului lor (de voinţa acestuia). Aceste acte sunt relevante din punct de vedere juridic numai dacă se prezintă ca materializări ale unor stări subiective. Un act sau un fapt devine ilicit, dacă încalcă normele juridice şi dacă reprezintă un pericol social, fiind lezată astfel şi ordinea de drept. Noţiunile de conduită ilicită şi faptă ilicită13 sunt folosite în drept, în mod alternativ având aceeaşi semnificaţie. Caracterele generale ale conduitei ilicite sunt: antisocialitatea, antijuridicitatea şi imoralitatea. . Modalităţile săvârşirii conduitei ilicite Modalităţile de săvârşire a conduitei ilicite sunt: acţiunea şi inacţiunea (omisiunea). Acţiunea (comisiunea), - este cea mai frecventă modalitate de realizare a conduitei ilicite şi constă într-o manifestare efectivă, ce presupune o serie de acte materiale contrare normelor juridice. Acţiunea este un act conştient de voinţă obiectivizată, exteriorizată, îndreptată spre un scop determinat. Nu orice act conştient este însă ilicit, ci numai acela ce contravine dispoziţiilor legale. Acţiunea ilicită constă în a face ceva ce nu este permis (a lovi, a fura, a ucide), şi presupune întotdeauna încălcarea unei norme juridice ce interzice ceva. 108

Mijloacele de realizare ale acţiunii ilicite sunt foarte variate: energia fizică a agentului, utilizarea diferitelor instrumente, substanţe etc.

Inacţiunea (omisiunea) - , constă în abţinerea de la acţiune a persoanei care este obligată să săvârşească anumite fapte pozitive, adică să acţioneze în felul stabilit de lege. Ea reprezintă atitudinea de pasivitate a persoanei faţă de norma juridică care îi impune o anumită activitate. Inacţiunea are un caracter conştient şi voluntar, fiind o conduită dirijată pentru atingerea unor scopuri propuse. Ca modalitate a conduitei ilicite, omisiunea nu este o simplă stare de pasivitate, ea este o acţiune prin omisiune, ce constă în nesăvârşirea unui act concret ce constituia obligaţia subiectului (de exemplu, neacordarea ajutorului unei persoane aflată în primejdie; sustragerea de la stagiul militar obligatoriu; neachitarea unor datorii la termenul prevăzut etc.). Formele conduitei ilicite şi formele răspunderii juridice După gradul de pericol social pe care-l prezintă, conduita ilicită îmbracă diferite forme. Tot în funcţie de gradul de periculozitate, se stabilesc şi se aplică sancţiuni juridice pentru săvârşirea diferitelor fapte ilicite. Pentru gruparea formelor conduitei ilicite şi stabilirea formelor răspunderii juridice se ţine cont de gradul de pericol social şi de natura sancţiunilor aferente normelor juridice încălcate. Deci, după gradul de pericol social al faptelor ilicite se stabilesc formele răspunderii juridice, se stabilesc şi individualizează sancţiunile juridice. Gradarea pericolului social şi ierarhizarea rezultatelor ce decurg din faptele ilicite, se explică prin existenţa în societate în mod obiectiv, a unei ierarhii a valorilor. Formele răspunderii juridice se stabilesc de către legiuitor, singurul în măsură să aprecieze valorile şi să le stabilească ierarhia, iar întinderea răspunderii juridice este stabilită de către organele de aplicare, în funcţie de anumite circumstanţe obiective şi subiective. După gradul de pericol social al faptelor şi după natura sancţiunilor juridice (penale, civile, administrative, disciplinare), formele conduitei ilicite şi în raport de acestea, formele răspunderii juridice, sunt: -

infracţiunea, care atrage răspunderea penală; contravenţia, care atrage răspunderea administrativă (contravenţională); abaterea disciplinară, care atrage răspunderea de dreptul muncii; faptele ilicite civile, care atrag răspunderea civilă (delictuală sau contractuală). 109

a) Infracţiunea -

este forma conduitei ilicite care prezintă cel mai înalt grad de pericol social.

Codul penal prevede în art.17 că: “Infracţiunea este fapta ce prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”. Prin pericol social se înţelege însuşirea unei fapte de a aduce atingere sau de a cauza urmări grave unor relaţii sociale apărate prin norme de drept. Prezintă pericol social, orice faptă ce aduce atingere normelor juridice şi implicit valorilor ocrotite de ele. Deosebirea dintre gradul de pericol social al infracţiunii16 şi cel al altor fapte ilicite, constă în gradul mai ridicat sau mai scăzut al acestui pericol.. Infracţiunea este conduita ilicită tipică, determinată expres de lege, ce produce consecinţe negative grave şi care poate fi combătută numai prin pedeapsă. Nu există infracţiuni în afara temeiului legal, conform adagiului latin “nullum crimen sine lege”. Art.2 din Codul penal stabileşte că: “Legea prevede care fapte constituie infracţiuni”. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt: pericolul social al faptei, săvârşirea cu vinovăţie a faptei şi prevederea faptei ca infracţiune de legea penală. Cele trei trăsături ale infracţiunii privesc: aspectul material, obiectiv al infracţiunii (pericolul social); aspectul moral, subiectiv al infracţiunii (săvârşirea cu vinovăţie) şi aspectul legal al infracţiunii (fapta să fie prevăzută de lege). Subiecte ale infracţiunii pot fi numai persoane fizice, sancţiunea proprie infracţiunii este pedeapsa penală, care este cea mai gravă sancţiune juridică, iar forma răspunderii juridice este răspunderea penală. Sancţiunile pentru infracţiuni vizează de regulă, libertatea persoanei şi acestea nu pot fi stabilite şi aplicate decât de instanţa de judecată.

b) Contravenţia, - este forma conduitei ilicite ce prezintă un grad de pericol social mai redus decât infracţiunea. Domeniul de reglementare al contravenţiilor aparţine dreptului administrativ. Art.1 din Legea nr.32/1968 cu privire la stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, prevede că: “Contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, care prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea şi care este prevăzută şi sancţionată ca atare prin legi, decrete sau acte normative”. Trăsăturile esenţiale ale contravenţiei sunt: existenţa unei fapte săvârşite cu vinovăţie; fapta să prezinte un grad de pericol social mai redus decât infracţiunea şi să fie prevăzută şi sancţionată prin “legi contravenţionale”. Atât infracţiunea cât şi contravenţia sunt fapte ilicite săvârşite cu vinovăţie (din intenţie sau culpă), ce prezintă pericol social, fiecare dintre ele putând constitui temeiul angajării răspunderii juridice.

110

Contravenţia se deosebeşte de infracţiune prin aceea că, ea reprezintă un pericol social mai redus, cu urmări mai restrânse decât cele produse de infracţiune. Contravenţia este o abatere de la normele de drept administrativ17, având deci un caracter ilicit. Subiectele contravenţiei sunt în general, persoanele fizice (conform art.5 din Legea nr.32/1968), persoanele juridice putând fi subiecte ale contravenţiei numai când legea prevede expres această posibilitate. Sancţiunile contravenţionale sunt: avertismentul, amenda şi închisoarea contravenţională (conform Legii 32/1968 ca lege generală), la care se pot adăuga şi alte categorii de sancţiuni (prevăzute în diferite legi cu caracter special). Amenda contravenţională este sancţiunea, cea mai frecvent utilizată pentru încălcarea ordinii de drept prin fapte contravenţionale şi reprezintă suma de bani pe care contravenientul trebuie să o plătească, individualizarea sa să aparţinând de regulă, agentului constatator. Sancţiunile contravenţionale vizează numai în cazuri limitate, în mod excepţional şi de regulă pe scurtă durată, libertatea persoanei. c)Fapte ilicite civile - sunt acele fapte umane care cauzează unei persoane un prejudiciu. Prejudiciul cauzat printr-un fapt ilicit poate consta în: -

violarea unui drept subiectiv, garantat prin lege unei persoane, situaţie în care este vorba de delict civil, ce dă naştere răspunderii civile delictuale; nesocotirea unei obligaţii personale legal asumate, când suntem în prezenţa unui fapt ilicit, ce dă naştere răspunderii civile contractuale.

Delictul civil - este un fapt păgubitor, al cărui rezultat se numeşte prejudiciu. Subiecte ale prejudiciului civil pot fi atât persoanele fizice cât şi persoanele juridice, sancţiunea specifică este obligaţia de a repara prejudiciul cauzat, iar forma răspunderii juridice este răspunderea civilă. Codul civil instituie următoarele forme ale răspunderii civile delictuale (conform art.998-1002) situaţii în care răspunderea este delictuală: - răspunderea pentru fapta proprie; - răspunderea pentru fapta altuia; - răspunderea cauzată de lucruri, animale şi de ruina edificiului. În general, faptele ilicite civile aduc atingere drepturilor reale, respectiv dreptului de proprietate şi celorlalte drepturi reale principale ca drepturi absolute (dreptul de folosinţă de superficie, uz, uzufruct, abitaţie şi servitute), situaţie în care, răspunderea este delictuală. 111

Ele aduc atingere însă şi drepturilor de creanţă caz în care, răspunderea este contractuală.

c) Abaterea disciplinară, - este forma conduitei ilicite ce se manifestă prin încălcarea de către o persoană încadrată în muncă, a obligaţiilor de serviciu. Art.100 alin.1 din Codul muncii defineşte abaterea disciplinară ca fiind: încălcarea cu vinovăţie de către cel încadrat în muncă (…) a obligaţiilor sale, inclusiv a normelor de comportare. Aceste obligaţii de comportare alcătuiesc disciplina muncii. Abaterea disciplinară - constituie unicul temei necesar pentru declanşarea răspunderii disciplinare. Ea prezintă un pericol social care este cantonat în domeniul raporturilor de muncă dintr-o unitate, producând urmări dăunătoare asupra relaţiilor de muncă din acea unitate. Abaterea disciplinară, presupune deci, două condiţii cumulative: - calitatea de angajat; - încălcarea unei îndatoriri de serviciu. Ca formă a răspunderii juridice, răspunderea disciplinară intervine pentru încălcarea regulilor de disciplină. În cazul în care, printr-o abatere disciplinară s-au cauzat prejudicii de către persoanele încadrate în muncă, din vina şi legătura cu munca lor, intervine răspunderea materială care se sancţionează cu obligaţia salariatului la plata despăgubirilor cuvenite şi pentru paguba cauzată. 4.3. Prejudiciul sau rezultatul dăunător Prejudiciul sau rezultatul dăunător, - constituie consecinţa produsă de fapta ilicită, constând în tulburarea produsă în desfăşurarea normală a raporturilor sociale şi a ordinii de drept. Pentru a atrage răspunderea juridică, rezultatul conduitei ilicite trebuie să constea în prejudicierea intereselor unor persoane determinate sau intereselor societăţii. Prejudiciul este strâns legat de fapta ilicită, cu care se află într-un raport de cauzalitate şi poate consta în: - cauzarea unui prejudiciu de ordin material, ce constă într-o pierdere patrimonială (ca de exemplu, degradarea unor bunuri, sustragere de obiecte); 112

- cauzarea unui prejudiciu de ordin moral prin care se aduce atingere unor valori morale ale omului (cinste, onoare, reputaţie, prestigiu). Fără a face vreo distincţie între prejudiciul material şi moral, art.998 Cod civil stabileşte că, orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, dă dreptul celui prejudiciat la despăgubiri. În doctrină22, s-a stabilit că, prejudiciul pentru a da naştere obligaţiei în reparaţiune trebuie să aibă următoarele caractere: să fie cert, direct şi personal şi următoarele condiţii: să fi adus atingere unui drept sau interes şi să nu fi fost încă reparat. 4.4. Raportul de cauzalitate (legătura cauzală dinte r fapta ilicită şi rezultatul dăunător) Existenţa raportului cauzal este o condiţie indispensabilă oricărei forme a răspunderii juridice. Acesta prezintă diferite particularităţi, în raport cu diferitele forme de răspundere juridică. Există raport cauzal simplu, când o cauză generează un singur efect şi raport cauzal complex, când există un concurs de cauze şi un concurs de efecte. Cauza -

, este acel fenomen cu caracter activ, ce generează efectul şi care se poate manifesta sub forma acţiunii sau omisiunii. Ea este atitudinea voluntară, conştientă a omului, comportamentul antisocial ce are ca efect starea de pericol produsă prin lezarea unor relaţii sociale reglementate şi ocrotite prin normele juridice.

. Condiţia, -

se deosebeşte de cauză, ea fiind fenomenul care ajută, favorizează, mediază apariţia altui fenomen. Fenomenul-condiţie acţionează de regulă, pe lângă fenomenul-cauză, şi influenţează acţiunea cauzei în sensul că, poate favoriza sau frâna procesul dezvoltării cauzei în efect.

Întâmplarea, -

este fenomenul neprevăzut, care are un temei extern, adică decurge din împrejurările exterioare esenţei lucrurilor şi care se poate produce sau nu.

Spre deosebire de cauză care este dependentă de voinţa omului, întâmplarea este independentă de voinţa făptuitorului. Întâmplarea nu determină un lanţ cauzal, ci îl poate opri sau îl poate întârzia. 113

Raporturile cauzale se clasifică în dreptul civil, în două grupe: raporturi cauzale necesare şi raporturi cauzale întâmplătoare.

4.5. Vinovăţia Vinovăţia este o altă condiţie obiectivă indispensabilă pentru angajarea răspunderii juridice, ce desemnează latura subiectivă a încălcării normelor de drept. Vinovăţia -

este starea subiectivă ce-l caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării normelor juridice, stare exprimată în atitudinea psihică negativă faţă de fapta socialmente periculoasă şi faţă de consecinţele acesteia. Vinovăţia este acea categorie juridică ce înglobează în conţinutul său un ansamblu de procese intelective, volitive şi emoţionale care-l determină pe subiect să ia decizia ilicită şi îl dirijează în activitatea de executare fizică a faptei ilicite.

Formele vinovăţiei Intenţia Intenţia (sau dolul) - este starea spirituală şi morală ce precede şi însoţeşte săvârşirea faptei ilicite. Există intenţie atunci când persoana a avut reprezentarea corectă a urmărilor faptei sale. Intenţia constituie cunoaşterea de către făptuitor a circumstanţelor de fapt (care formează conţinutul propriu-zis al faptei) şi conştiinţa că acel fapt prezintă un pericol social. Intenţia se caracterizează printr-un complex de factori psihici dintre care, rolul esenţial şi definitoriu îl constituie cunoaşterea caracterului antisocial al faptei şi acceptarea consecinţelor sale negative. . Intenţia directă Art.19 lit.a din Codul penal prevede că, “există intenţie directă când infractorul prevede şi urmăreşte rezultatul faptei sale”. Deci, intenţia directă există atunci când făptuitorul îşi reprezintă fapta sa, modul de realizare, anticipează consecinţele ei ilicite, urmărind astfel producerea acelor consecinţe. Intenţia directă se caracterizează astfel, prin două elemente: -

prevederea acţiunii ilicite şi a rezultatelor acesteia, 114

- urmărirea producerii rezultatului dăunător. . Intenţia indirectă (eventuală) Art.19 lit.b. din Codul penal prevede că “există intenţie indirectă când infractorul prevede rezultatul şi deşi nu-l vrea şi nu-l urmăreşte, el acceptă posibilitatea producerii lui”. Deci, în cazul intenţiei indirecte, făptuitorul prevede rezultatul dăunător al faptei ilicite, el nu urmăreşte producerea acelui rezultat, totuşi săvârşeşte fapta ilicită, acceptând posibilitatea producerii rezultatului respectiv. Intenţia indirectă se caracterizează în acest fel, prin atitudinea de indiferenţă a făptuitorului faţă de rezultatul faptei sale pe care, deci, nu-l urmăreşte dar acţionează cu riscul producerii lui. Cele două elemente specifice intenţiei indirecte sunt: - prevederea acţiunii şi a rezultatului acesteia şi - acceptarea producerii acelui rezultat, deşi nu se doreşte şi nu se urmăreşte. Culpa Culpa - este o formă mai uşoară a vinovăţiei, în care autorul faptei ilicite prevede rezultatul dăunător al faptei sale, dar nu urmăreşte şi nu acceptă posibilitatea producerii lui, crezând în mod uşuratic că nu se va produce sau nu prevede un astfel de rezultat, deşi trebuie şi putea să-l prevadă. Definiţia culpei este dată de art.19 pct.2 (lit.a şi h) din Codul penal, care se referă la următoarele modalităţi: - culpa cu prevedere (imprudenţa, uşurinţa); - culpa simplă (neglijenţa, neatenţia). Culpa cu prevedere sau culpa prin imprudenţă, există atunci când făptuitorul a prevăzut posibilitatea producerii rezultatul faptei sale, însă nu a acceptat şi nu a dorit acest rezultat, sperând în mod uşuratic, fără temei, că nu se va produce. Imprudenţa, -

presupune o acţiune în contradicţie cu normele de prudenţă, o lipsă de diligenţă. 115

Nepriceperea, este inaptitudinea de exercitare a unei activităţi sau profesii ce presupune cunoaşterea unor reguli, principii, abilitate profesională, un anumit nivel de cunoştinţe de specialitate. Neatenţia, ce constă în faptul că individul nu s-a străduit să vadă sau să înţeleagă ceea ce în mod normal putea şi trebuia să observe şi să înţeleagă. Când neobservarea sau neînţelegerea unor împrejurări datorate neatenţiei au dus la un rezultat negativ, intervine răspunderea din culpă. Neglijenţa, presupune omiterea de a lua precauţiile impuse de îndeplinirea unei obligaţii a individului. Ea se poate realiza numai în legătură cu săvârşirea unor acte pozitive pe care o persoană era obligată să le facă. Intenţia depăşită (praeterintenţia) – este o formă a culpei care se grefează pe o intenţie 5. Cauze care înlătură răspunderea juridică Răspunderea juridică intervine dacă s-au întrunit cumulativ factorii esenţiali ce privesc atât fapta ilicită cât şi autorul acesteia. Din categoria cauzelor care înlătură caracterul ilicit al faptei şi deci, răspunderea juridică, fac parte următoarele: -

legitima apărare; starea de necesitate; constrângerea fizică şi constrângerea morală; cazul fortuit; minoritatea făptuitorului; iresponsabilitatea; beţia involuntară; eroarea de fapt.

5.2. Legitima apărare Fapta săvârşită în legitimă apărare este fapta ce prezintă pericol social, săvârşită de o persoană pentru a înlătura un atac material, direct, injust şi imediat, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau a unui interes public, faptă ce pune în pericol grav valorile atacate (art.44 alin.2 Cod penal). Se află deci în legitimă apărare persoana care este ţinta unei agresiuni şi care are dreptul să riposteze pentru a se apăra, situaţie în care riposta este legitimă şi corespunde sentimentului general de dreptate şi siguranţă personală. 116

. Condiţiile legitimei apărări, sunt condiţiile referitoare la atac şi la apărare. - atacul să fie material,; - atacul să fie direct, - atacul să fie imediat, actual, - atacul să fie injust, - apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului - apărarea să fie necesară,; - apărarea să fie spontană, - apărarea trebuie să rămână în limitele necesare, Suntem în prezenţa depăşirii limitelor legitimei apărări în următoarele situaţii: - când s-a declanşat apărarea înainte de începerea propriu-zisă a atacului, pe baza unei simple bănuieli; - când apărarea continuă şi după ce atacul a fost respins; - când există o disproporţie vădită între atac şi ripostă, în sensul că riposta are o intensitate mult mai mare decât atacul, consecinţele sale depăşind cu mult atacul. . 5.3. Starea de necesitate Starea de necessitate - reprezintă dreptul unei persoane de a-şi apăra propria persoană aflată în faţa unui pericol, grav, iminent şi de neînlăturat cu preţul sacrificării altei persoane, sau dreptul de a-şi apăra bunurile ameninţate de un pericol cu preţul sacrificării bunurilor ce aparţin altor persoane, dacă pericolul nu poate fi înlăturat altfel. În stare de necesitate pericolul inevitabil şi iminent face ca titularul valorilor ameninţate să săvârşească o faptă ilicită necesară, indispensabilă pentru salvarea acelor valori. Condiţiile stării de necesitate, sunt cele ce privesc pericolul şi acţiunea de salvare, respectiv: -

existenţa unui pericol; pericolul să fie iminent, pericolul să fie inevitabil, pericolul să fie grav, 117

pericolul să fie fortuit,; - acţiunea de înlăturare a pericolului trebuie să se menţină în limitele necesităţii - acţiunea de salvare să fie necesară,; - acţiunea de salvare să fie o faptă ilicită; - acţiunea de salvare să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul. -

5.4. Constrângerea fizică . Constrângerea fizică - constă în presiunea pe care o forţă (energie) activă o exercită asupra energiei fizice a unei persoane şi căreia nu i se poate rezista, astfel încât această persoană săvârşeşte o faptă ilicită. Cel constrâns fizic nu are posibilitatea de mişcare voită, sau mişcarea sa este dependentă de voinţa altei persoane. 5.5. Constrângerea morală Constrângerea morală - constă în presiunea exercitată prin ameninţare cu un pericol grav asupra psihicului unei persoane, căreia îi provoacă o temere serioasă, datorită căreia săvârşeşte o faptă ilicită 5.6. Cazul fortuit (forţa majoră) Cazul fortuit este reglementat în art.47 din Codul penal. Cazul fortuity - există atunci când acţiunea – inacţiunea unei persoane a produs un rezultat ce nu putea fi prevăzut datorită intervenţiei unor cauze neprevizibile. 5.7. Iresponsabilitatea . Conform art.48 Cod penal, iresponsabilitatea - este starea de incapacitate psiho-fizică a unei persoane, care datorită alienaţiei mintale sau altei cauze (fenomene fiziologice, intoxicaţii cu medicamente, narcotice etc.), nu-şi poate da seama de acţiunile sau inacţiunile sale şi de urmările lor, săvârşind astfel o faptă ilicită 5.8. Beţia involuntară completă Beţia 118

este o stare psiho-fizică anormală în care se găseşte o persoană datorită acţiunii alcoolului sau a altor substanţe excitante sau narcotice asupra organismului şi facultăţilor sale psihice (art.49 Cod penal). Beţia voluntară completă nu exclude caracterul ilicit al faptei, deoarece făptuitorul a putut să-şi dea seama că poate ajunge în această stare. -

5.10. Eroarea de fapt Eroarea de fapt - constă în necunoaşterea totală (ignoranţă totală, absolută) a unei stări, situaţii sau împrejurări legate de fapta care se comite, sau cunoaşterea lor greşită (ignoranţă relativă).

119