Teoria Clasei de Lux

1

Introducere

Ins Institu tituţi ţia a unei clase clase de lux1o vo m găsi, găsi, deplin dep lin dezvoltată, dezv oltată, în stadiil stadiilee înalte de civi c iviliza lizaţie ţie barbară, barbară, cum ar fi, de d e pildă, pild ă, m  „Leisure class" cla ss" Diverş iverşii ii autori autori români români care s-au referit referit de-a lun lungii* gii* t inţ in ţ x d u i 1„Leisure adică în peste o sută de ani de când a apărut cartea iui Vebten, la această teone au ales variante la fel de diverse pentru noţiunea ei de bază: Masa  neproductivă* (termen preferat, se pare, în scrierile de specialitate economică), .clasa firi griji”, „clasa inactivă" sau „clasa fără ocupaţii" (deşi membrii aceste 1c ase, ase, g p cum spune chiar Veblen, au o mulţime de activităţi şi ocupaţii, doar c i eie m contribuie cu nimic la împlinirea şi progresul vieţii individuale p colective), „dasa de lux" şi chiar „clasa timpului liber". Pe de altă parte, sintagma .leisure class* simplu u se traduce de obicei prin „clasa înstărită", „dasa celor bogaţi" sau pur p simpl „lumea bună" (traducerea germană a cărţii lui Veblen se intitulează de fapt chiar aşa: Theorie der Feinen Leuten, adică teoria lumii bune), iar „gentleman o* leisure", prin „om subţire" sau „domn de condiţie bună". în limba engleză, m uncă, ă, „leisure" înseamnă, într-adevăr, „timp liber", adică implicit Hber de munc exact ca în româneşte, dar cu conotaţia din cuvântul de origine franceză .kâsar*, adică adică „folosire a timpului timpului potrivit înclinaţiilo înclin aţiilorr şi dorinţelor dorin ţelor indwiduM* Uersu ersure re şi loisir având de altfel aceeaşi rădăcină latină: Kcere = a fi Hber să, a fi permis —  în româneş româneşte, te, avem cuvântul „licenţă" „lice nţă" ca derivat der ivat direct din această acea stă râ d â c m ceea ceea ce face ca echivalentul echivalentul românesc românes c cu sensul cel mai apropiat să fie „tihnă* „tihnă * aşa cum confirmă de fapt şi Veblen, atunci când pune semnul egal între „leisure* şi cuvântul latinesc „otium" = tihnă, răgaz; latinescul „otiosus", de la care avem  în româneşte româneşte „oţios „o ţios"" şi „oţio „ oţiozita zitate", te", înse în seam amnă nă „care „ca re are timp tim p liber* liber* sau „care este de prisos, nefolositor" (traducerea în spaniolă a cărţii lui Veblen este La teoria de la clase ociosa).  în concluzie, noi am ales pentru .leisure class* ca

Introducere Te®ni Te®ni cl***iJb fc»

j

X3

Europa feudală mu în Japonia feudali. în astfel de comuni* tlti, disti distincţ ncţia ia din tiv clase este este foarte foar te riguros rigu ros respectată, iar trKtaira trK taira o i M'miufi M'miufieât eâtiie econo economică mică izbitoare izbitoa re a acestor d ife rent ente est estee respe res pectam ctam îndeletnicirilor ce  revin   revin fiecărei clase. Clasele Clasele superioar superioaree sun sun» prin tradiţie trad iţie scutite sau excluse exclu se de d e ia ocupaţ ocupaţii iile le industrialei indu strialei lor fiind fiindule ule rezerv ate doa d oarr acele a cele îndelet îndeletnic niciri iri socotite socotite nobile La loc loc de frunte fru nte între îndelet înd eletninicirile onorabile din orice comunitate feudală se găseşte cea a războinicului, iar cea preoţească vine de obicei pe al doilea loc loc Acolo Ac olo unde unde comunitatea comunitatea barbară barbară nu este deos de oseb ebit it d e aple ap leca cată tă spre război serviciul preoţesc preo ţesc se p oate oa te sa cape ca pete te întâietate, cel militar trecând în urma lui. Dar regula care se aplică negreşit numai cu rare excepţii, este aceea câ, războinice sau preoţeşti* clasele de sus sunt scutite de ocupaţiile industriale industriale iar acea aceast stă ă scutire este expresia expr esia eco e cono nom m ica a rangu ra ngulu luii lor superi superior. or. India brahmankâ ne oferă o feră un exem plu grăitor al scutirii industriale pentru amândouă aceste clase, ta comun comunită ităţil ţilee ce aparţi aparţin n civiliz civilizaţ aţiei iei barbare mai m ai evolu ev oluate ate,, există o diferenţiere considerabilă a subclaselor sau claselor componente din ceea ce am putea numi, în sens foarte larg, clasa de lux lux,, iar int intre re aces acestte su s u lxla lx lase se există există o difere dife renţie nţiere re corespondenta a îndeletnicirilor. Clasa de lux ca întreg le cuprinde pe cele nobile şi sacerdo sacerdotale tale,, împreună îm preună cu mare par p arte te  ectwa< a ^at ^a t Jn d u stn st n e '. de e»e*?*p*u. era un fcamnt fcam nt foarte care desemna dese mna n a u s a tjmdkm,. ,. Cu C u Ioane prock#ctn4 ; Inctefef Inctefefraa raanie nie cate rezultau rezultau bununte n e c e s a r tjmdkm rareesoepţR, tocmai pentru a nu-* neoumen ter- porar pe o m o r p a n u -i -i o c^ c^ g a să consulte supâfâtoroe supâfâto roe des dicţio dicţionar narele ele am căutat Inuack Inu ackicer icerea ea f o r r â n e a s c â  folosim un nmba) cât ma s i  folosim ma? apropiat aprop iat de ce ce curent, d i l a r daca pfti pftin n aceasta d v n m u i m  întrucâtva ae aeru» ru» de epocă ai scnem feri tfeoten. IU ;

14

lema

lax 1iminwt>*rTir ir

din suitele lor. Ocupaţiile i Uiset sunt corespunzător diversificate, dar ele au tn comun caracteristica economică dea fi neindustriale. ad icA de a nu produc© nimic. ni mic. Aceste Aces te ocupaţii ocupaţ ii neindustriale ale elitei mk laie pot H categorisite, in mare, drept cârmuire, armată, viaţa religioasa şi sporturi. Intro etapă ma maii timp ti mpuri uriee dar nu cea ma maii timpurie timpur ie — a civilizaţiei barbare, clasa de lux este de găsit intro formă mai puţin diferenţiată, Nici distincţiile de clasă, nici distincţiile dintre ocupaţiile clasei nu sunt atât de precise şi de elaborate. La băştinaşii din insulele polineziene se poate observa, în general, forma grăitoare a acestei etape de evoluţie, mai puţin faptul că, lipsind animalele mari, vânătoarea nu ocupă obişnuitul Ioc de onoare in sistemul lor de viaţă. Comunitatea islandeză din epoca saga oferă şi ea un exemplu perfect. Aici există o distincţie riguroasă între clase şi între ocupaţiile proprii fiecărei clase. Munca manuală, industria, orice se leagă nemijlocit de truda zilnică a câştigării unei pâini este ocupaţia exclusivă a clasei inferioare. Din această clasă inferioară fac parte sclavii şi alţi subordonaţi, precum şi toate femeile, de obicei. obicei. Dacă Dacă există există mai multe grade gra de de d e aristocra aristocraţie, ţie, femeile femei le de rang înalt sunt şi ele scutite în mod normal de ocupaţii industriale, ori măcar de muncile manuale mai înjositoare. Bărbaţii din clasele de sus sunt nu doar scutiţi, ci, prin uzanţă, le este interzisă orice ocupaţie industrială. Varietatea de îndeletniciri la care au acces este strict definită. La fel ca în planul superior despre care am vorbit deja, aceste ocupaţii sunt cârmuirea, războiul, practicile religioase şi sporturile. Aceste patr patru u genuri de activitate activitate guvernează guve rnează modul modu l de viaţă viaţă al claselor de sus, sus, iar pentru cei de d e rangul cel mai înalt — regi sau căpetenii — ele sunt sunt singura form f ormă ă de d e activitate pe care care o îngăduie tradiţia sau sau bunulsimţ al comunităţii. Iar acolo unde sistemul este foarte evoluat, până şi sporturile vor fi socotite deo legitimitate legitimita te îndoielnic înd oielnică ă pentru cei foarte sus sus puşi. puşi. Celor afla aflaţi pe treptele infer in ferioa ioare re ale clasei de lux le rămân rămân permise permise anumite anumite îndelet înd eletnic niciri, iri, care ca re sunt însă auxiliare uneia sau sau alteia alteia din ocupaţiile caracteristice clasei lipsite de grija muncii. Aşa,

Introduce Introducere re T*ori* T*ori* d*s«t d*s«t d»

15

vji* pikU ei m so h '  pmn^i de rarho*

ittim h.nu i^iw nir m  ingrifeamă de elr **ă c u m Mă pi s l «iha

grilâ 4e cai, dt clM #1d f ţoimi, pâ prt^âlriK'â vr^minlelr fi vie cult tfâ. Qa&eie inferioare Mint e*du*e «te la aceMe îndeletniciri onorabile secundare, cu excepţia treburilor carv dtenofeâ un pur caracter de muncă productivi >1 nu au legătură decât de foarte departe cu ocupaţiile tipice clasei fără griji DtocA mergem cu un pas înapoia acestei culturi barbare exemplare, coborând în erele mai de fa# ale civilizaţiei primitiv^ nu vom mai găsi clasa de lux în forma et desăvârşita.  Totuşi acest stadiu inferior de barbarie prezintă uzanţele, motivele şi împrejurările din care sa născut instituţia clasei de lux şi îi indicâ etapele evoluţiei timpurii. Triburile de vânători nomazi din diverse părţi ale lumii ilustrează aceste faze mai primitive de diferenţiere. Oricare dintre triburile de vânători ale Americii de Nord poate fi luat ca exemplu edificator. Cu greu sar putea spune despre aceste triburi că ar avea o clasă de lux bine definită. Există o diferenţiere a funcţiei sociale şi o distincţie între clase pe baza acestei diferenţieri, dar scutirea de muncă a clasei superioare nu a mers îndeajuns de departe încât săi putem aplica apelativul de „clasă de lux*'. Triburile aflate la acest nivel economic au dus diferenţierea economică până la punctul în care se trasează o distincţie dară între ocupaţiile bărbăteşti şi cele femeieşti, iar această distincţie are un caracter părtinitor3. în aproape toate „Invidious distinction*, în limba englezi. Cuvântul Jnvidious" are în engleză trei sensuri de bază. răuvoitor sau jignitor, nedrept sau părtinitor, respectiv invidios, pizmaş, rădăcina latină fiind „invidia*. Toate pornesc însă de la cele două implicaţii concurente ale cuvântului: atât «care invidiază", cât şi „care stârneşte invidie", ceea ce face dificil de tradus acest termen (cu atât mai mult cu cât ei este perechea unui termen veblenian consacrat: Jnvidious comparison"). In ziua de azi, noi am spune „distincţie discriminatoare" — a face diferenţa între lucruri sau persoane în aţa fel încât unele sâ fie avantajate în dauna altora (acesta fiind şi sensul cu care termenul este folosit şi astăzi în limbajul juridic american, de exemplu) sau, eventual, „defavorizantâ", dar amândouă variantele pierd legătura directă cu ceea ce Veblen consideră 5

 Te em ctasei de t o introduc***

aceste triburi, un obicei tmmfartmi in  cutumă k mm ţim pe   femei  in acele îndeletniciri din care vor apărea în stadiu! următor ocupaţiile industriale propriuzise Bărbaţii sunt  scutiţi de ia aceste treburi  vulgare, fiind păstraţi pentru război, vânătoare, sparturi fi ritualuri religioase în ăcmte che&tiimi  se manifestă de regulă o discriminare foarte precisă. Diviziunea muncii coincide cu distincţia dintre clasa mun dtoare fi cea de lux, aşa cum apare ea in cultura barbară mai avansată. Pe măsură ce munca ne diversifică fi se specializează, tenia de demarcaţie astfel trasată afunge să despartă ocupaţiile industriale de cele neindustrial**kActivitatea masculină, aşa cum arată ea In era barbară timpurie, nu este originea din care să fi evoluat in vreo proporţie apreciabili industria de mai târmi* In evoluţia ulterioară, ea nu mai supravieţuieşte decât in domenii care nu sunt clasificate ca ţinând de industrie: război, politică, sporturi, studiu fi sacerdoţiu, Singurele excepţii notabile sunt pescuitul, Intro anumită măsură, f i unele îndeletniciri minore pe care am ezita să le numărăm printre ramurile industriale, cum ar fi fabricarea armelor, a jucăriilor f§ a accesoriilor sportive Practic, întreaga varietate a profesiunilor din economia productivă este o continuare a ceea ce se clasifică drept muncă a femeilor in com uni tatea barbară. Munca bărbaţilor in cultura barbară inferioară nu este cu nimic mai puţin indispensabilă vieţii comunităţii decât cea îndeplinită de femei. Se prea poate chiar ca activitatea masculină să contribuie In aceeaşi măsură la asigurarea hranei şi a altor lucruri necesare comunităţii întradevâr, atât de evident este acest caracter „productiv" al muncii masculine, încât în

scrierile economiştilor clasici activitatea vânătorului este con siderală tipul primitiv de industrie. Dar nu aşa apar lucrurile In ochii barbarului El nu se vede pe sine drept un lucrător şi aspecte! deftmtewlu, adkâ ^ntimeniul invidios în concluzie, noi am ales e părtinitoare*, considerând ti, prin implicaţia «care judecă wowniefim ©direcţie favorabili cuiva*, %«* apropie cel mai mult de sensul mo. IM ti 

nu trebuie pus alături de femei ih AftMisW privinţă; aici efortul lui nu e do pus âllliir! do truda femeilor* ca muncA $au Industrie, în âfi toi încât si poată fi confundat cu aceasta din urmâ. Există in toate comunităţile barbare un sentiment pro fund al deosebirii dintre avâ ce face bărbatul şl w â ce face fomoia. Munca kVrhatului se prea poate s| contribuie la întreţinerea grupului, dar se socoteşte câ tace lucru datorită unei eficacităţi şi priceperi ieşite din comun încât ar i  jignitor s-o compari măcar cu roboteala incmotaaâ a femeilor*

' Cu un pas mai jos pe scara culturală — printre comuni* tăţile de sălbatici — diferenţierea îndeletnicirilor este încă s» mai puţin elaborată, iar distincţia părtinitoare dintre clase şi ocupaţii este mai puţin consecventă si deloc riguroasă. Exemple lipsite de echivoc ale unei culturi primitive sălbatice găsim cu mare greutate. Puţine sunt grupurile sau comunităţile calificate drept „sălbatice" care să nu prezinte nicio urmă de regres dintrun stadiu cultural mai avansat. Există însă grupuri — unele dintre ele părând a nu fi rezultatul retrogre siunii — care manifestă cu o oarecare fidelitate trăsăturile sălbăticiei primitive. Cultura lor se deosebeşte de cea a comunităţilor barbare prin absenţa unei clase de lux şi prin absenţa, în foarte mare măsură, a lui animus  — atitudinea spirituală pe care se sprijină o asemenea instituţie. Aceste comunităţi de sălbatici primitivi în care nu există o ierarhie a claselor economice alcătuiesc doar o parte mică, puţin vizibilă, a rasei umane. Cel mai bun exemplu pentru acest stadiu cultural îl putem găsi la triburile din Insulele And aman sau la triburile toda din Munţii Nilgiri. Modul de v iaţă al acestor grupuri, în momentul primului lor contact cu europenii, pare să fi fost dea dreptul tipic în ce priveşte absenţa unei clase fără griji. Drept alte exemple în acest sens iam putea invoca pe băştinaşii ainu din Yezo, precum şi pe unii boşimani şi eschimoşi, dar aceştia din urmă cu mai puţină certitudine. Unele comunităţi de indieni pueblo pot fi incluse în aceeaşi categorie — cu şi mai puţină siguranţă. Majoritatea comunităţilor aici pomenite, dacă nu chiar toate, se prea poate să fie cazuri ale

ţg

Teoria ctase» de lux Introducere

degenerării unui stadiu superior de civilizaţie barbară, mai degrabă decât purtătoare ale unei culturi care să nu fî avansat riacând dincolo de nivelul ei actual, Situaţie în care, dtşi se cade să le pnvim cu reţinere in lumina discuţiei noastre de â â d e pot servi drept dovezi pentru aceeaşi concluzie, ca şi când ar fi populaţii intradevăr „primitive". Aceste comunităţi cărora le lipseşte o clasă de lux bine definită se aseamănă Intre ele şi prin alte trăsături ale structurii lor sociale p modului de viaţă. Ele sunt grupuri mici şi cu o structură simplă (arhaică); de regulă sunt paşnice şi sedentare; sunt sărace; iar proprietatea individuală nu e o trăsătură predominantă a sistemului lor economic în acelaşi timp, nu se poate trage concluzia că ele ar fi cele mai mici dmtre comunităţile existente, sau că structura lor socială ar fi cei mai puţin diferenţiată, din toate punctele de vedere; aşa cum nu se poate spune nici câ această clasă ar cuprinde toate comunităţile primitive lipsite de un sistem definit al proprie ia!® individuale* Dar se cuvine menţionat aici că această dasa pare sa includă cele mai paşnice grupuri primitive de oameni — poate chiar pe toate cele In mod caracteristic paş nke. intradevăr, cea mai notabilă trăsătură comună a membrilor acestor comtmităţi este o anume ineficienţă cordială în sata violenţei sau a înşelă tonei. M irim iile oferite de uzanţele şi trăsăturile culturale ale comunităţilor aflate intrun stadiu iniţiat de evoluţie indică faptul că instituţia unei clase scutite de muncă sa format treptat. In timpul trecerii de la sălbăticia primitivă la barbarie; sau, mai precis, in timpul tranziţiei de la obiceiurile paşnice de viaţă la unele consecvent războinice. Condiţiile aparent necesare pentru naşterea ei intro formă coerentă sunt (1) co nmfiatea trebuie să albă tradiţia unui mod de viaţă prădător Irâzbot, vânătoare de animale mari sau amândouă), adică bărbaţii, care constituie clasa de lux embrionară In aceste cazuri trebuie să fi căpătat obişnuinţa dea aduce prejudicii prm forţa fizică şi stratagemă; (2) mijloacele de subzistenţă trebuie sâ poată fi obţinute suficient de uşor încât să se admită

invoâuctf   r«0rf»cteMid*tt«*

19

scatm m

părţi însemnate dm comunitate de la îndeplinim atainrmcâ a mor sarcini de munci. Instituţia umi clase de lux cale comeanţa In tetp a unei discriminlri timpurii fetoe indefetnicin. conform dM a unele ocupaţii sunt demne de respect iar altele nu. in baza acestei distincţii străvechi, îndektnianie rrwrrfcpru sunt cele clasificabik drept izbânzi sau rralTiri dibace, iar cele nedemne sunt acele treburi necesare pi cotidiene în oue nu mtră nkiun element apreciabil de bravuri sau mţiftâ îndrăzneală. Această distincţie are prea puţină importanţă intro o o « unitite industrială modernă şi, ca atare, nu sa bucurat de atenţia autorilor de scrieri economice Privită in lumina bunu kusunţ raţional care a călăuzit teoria economică modernă, ea pare formală ţi lipsită de substanţă, dar uite câ persistă, cu extraoctânară tenacitate, ca idee preconcepută perfect comună In existenţa noastră contemporană, precum o demonstrează, de pildă, încetăţenita noastră aversiune faţă de munca servi tocilor. Distincţia este una personală — între superioritate şi inferioritate, în stadiile timpurii de cultură socială, când forţa personală a individului avea o înrâurire mai imediată şi mai vizibilă kt felul cum decurgeau lucrurile, elementului de reuşită îndrăzneaţă avea mai multă greutate. Interesul se concentra asupra lui în mult mai mare măsură. !n consecinţă, distincţia la care conducea părea mai imperativă şi mai categorici, atunci, decât este cazul azi. Ca un fapt în succesiunea evohiţiei aşadar, distincţia este una de fond şi se bazează pe criterii suficient de solide şi incontestabile. Criteriul pornind de la care deosebim de regulă faptele între d e se schimbă odată cu interesul care ne animă îndeobşte m privinţa lor. Trăsăturile care ies în evidenţă şi capătă realitate, ale faptelor la îndemâna noastră, sunt cele pe care vremurile noastre aleg să le pună cel mai pregnant în lumină. Orice criteriu de diferenţă va părea lipsit de substanţă cuiva care judecă lucrurile în chestiune dintrun cu totul alt punct de vedere şi pune preţ pe ele din cu totul alt motiv. Obiceiul dea distinge şi clasifica diferitele intenţii şi orientări

ale activităţii va avea întâietate mereu şi peste tot, căci fără el nu se poate ajunge Ia o teorie sau la un sistem privind viaţa. Un punct de vedere anume sau o caracteristică socotită hotărâtoare în clasificarea realităţilor vieţii depinde de interesul de la care se porneşte în căutarea unei diferenţieri a lucrurilor. Criteriile discriminării şi norma procedurală în clasificarea faptelor, aşadar, se schimbă progresiv, pe măsură ce cultura se dezvoltă, căd se schimbă scopul demersului de cunoaştere a adevărurilor vieţii, ca urmare, punctul de vedere se schimbă şi el. Aşadar, acelea ce se recunosc drept trăsături distinctive şi hotărâtoare ale unei dase de activităţi sau ale unei clase sociale întrun stadiu de cultură nu vor păstra aceeaşi importanţă relativă, în scopuri de clasificare, pentru niciun stadiu următor. Dar schimbarea în norme şi puncte de vedere are loc numai treptat, şi rareori va avea ca rezultat răsturnarea sau suprimarea în întregime a unui punct de vedere odată acceptat. Prin cutumă se face în continuare o diferenţă între ocupaţiile industriale şi cele neindustriale, iar această distincţie este o transmutaţie a distincţiei barbare dintre măiestrie şi trudnicie. îndeletniciri de felul războiului, politicii, cultului public şi activităţilor festive se socotesc, în accepţiunea populară, a fi prin sine diferite de efortul de muncă depus pentru a făuri mijloacele materiale necesare existenţei. Linia de demarcaţie nu este exact aceeaşi ca în sistemul barbar timpuriu, dar distincţia de principiu nu a căzut în desuetudine. Distincţia tacită pe care o dictează bunulsimţ de azi este, în fapt, că orice efort se cuvine socotit ca industrial numai întru cât scopul său ultim este acela de întrebuinţare a unor lucruri nonumane. Utilizarea prin constrângere a omului de către om nu e considerată o funcţie industrială, dar orice efort îndreptat spre îmbunătăţirea existenţei umane prin exploatarea mediului exterior este activitate economică. în ochii economiştilor care au păstrat şi adaptat cel mai bine tradiţia, „puterea omului de a supune natura" este în prezent postulată drept caracteristica productivităţii industriale. Se consideră că

Introducere Teoria dasei de lux

21

aceahtâ putere ecomortică ce supune natura cuprinde putinţa omului dea hotărî asupra vieţii animalelor şi a fenomenelor naturale. O linie de demarcaţie se trage în acest fel între specia umana şi speciile animale. în alte timpuri şi printre oameni impregnaţi de o cu totul aitâ >umă de prejudecăţi, această demarcaţie diferă de cea pe care o  vedem noi astăzi. în modul de viaţă sălbatic sau în cel Darbar, iinia este trasată în alt loc şi în alt mod. In toate comunităţile din cultura barbară există un sentiment viu şi pătrunzător al antitezei dintre două mulţimi cuprinzătoare de fenomene: în prima, omul barbar se include pe sine, iar în cealaltă, hrana. Există o antiteză între fenomenele economice şi cele care nu sunt economice; dar această antiteză nu este concepută în termenii noştri moderni: ea nu e între oameni şi speciile animale, d între lucrurile însufleţite şi cele neînsufleţite. Se poate să păcătuim prin prea multă prudenţă, explicând, tn ziua de azi, că noţiunea barbară pe care încercăm so exprimam prin „lucruri însufleţite" nu este una şi aceeaşi cu cea exprimată prin „vieţuitoare". Nu tot ceea ce are viaţă intră în accepţia acestui termen, deşi el acoperă o mulţime de alte lucruri. Un fenomen natural impresionant, cum ar fi o furtună, o molimă, o cascadă de apă, e recunoscut ca „însufleţit", pe când fructele şi ierburile, ba chiar şi animalele mărunte ca musca de casă, viermele, hârciogul, oaia, nu sunt de obicei văzute ca „însufleţite", decât în sens colectiv. Aşa cum îl folosim noi aici, termenul nu implică neapărat existenţa unui suflet sau spirit lăuntric. Conceptul include acele lucruri care sunt de temut în accepţiunea sălbaticului sau a barbarului animist — în virtutea unui obicei al acestor lucruri, real sau atribuit, de a se pune în mişcare. Categoria în cauză cuprinde un număr foarte mare şi divers de obiecte şi fenomene naturale. O asemenea distincţie între materia inertă şi cea activă continuă să fie prezentă în mentalitatea celor prea puţin înclinaţi spre reflecţie; ea exercită în continuare o profundă influenţă asupra teoriei curente despre existenţa umană şi procesele naturale, dar nu ne îmbibă existenţa cotidiană în asemenea

22

 Teona clasei de lux Introducere

măsură, ori cu aceleaşi consecinţe practice covârşitoare, pe cât se poate constata în stadiile timpurii de civilizaţie şi credinţă. In mintea barbarului, elaborarea şi utilizarea resursele naturii neînsufleţite reprezintă o activitate pe un plan cu totul diferit de cel în care el se raportează ia lucrurile şi forţele „cu suflet". O fi ea linia de demarcaţie vagă şi în continuă mişcare dar distincţia generală este suficient de reală şi de convingătoare încât să influenţeze modul de viaţă barbar. Clasei de lucruri asimilate ca având suflet închipuirea barbară îi atribuie o desfăşurare de activitate dirijată către un scop anume.  Tocmai această desfăşurare teleologică a activităţii îi conferă unui obiect sau fenomen caracterul obiectiv „însufleţit". Ori de câte ori sălbaticul sau barbarul cu minte simplă dă piept cu o activitate cât de cât neplăcută, el o interpretează în unicul mod carei stă în puterea înţelegerii — în termenii pe carei oferă conştiinţa nemijlocită a propriilor acţiuni. Activitatea, prin urmare, este asimilată acţiunii umane, iar obiectele active devin în acest fel asimilate agentului uman. Fenomenele cu acest caracter — îndeosebi cele care se manifestă cu totul înfricoşător sau de neînţeles — trebuie întâmpinate întrun spirit diferit şi cu o altfel de pricepere decât cea necesară în raportarea ia lucrurile fără viaţă. Reuşita în a face faţă unor asemenea fenomene ţine de vitejie, mai degrabă decât de osteneală* Este o afirmare a măiestriei, şi nu a hărniciei. Călăuzite de această discriminare naivă între neînsufleţit şi însufleţit, activităţile grupului social primitiv tind să se împartă în două clase, pe care în exprimarea modernă noi leam numi performanţă excepţională şi muncă productivă sau industrie. Munca productivă este efortul care duce la crearea unui lucru nou, căruia mâna modelatoare a celui canel face ia rostuit un scop nou, din material pasiv („brut"); pe când performanţa excepţională, în măsura în care duce la un rezultat folositor agentului uman, este transformarea în scopurile proprii a unor energii pe care alt agent lea dirijat anterior cu alte intenţii. Şi azi, când vorbim despre „materie brută"»

Introducere T«om ctase»

1

23

pAstrlm c w i din sentimentul barbarului câ există o semni* ficat»? profundă a acestui termen DkstttH tia dintre izbândă p trudă coincide cu o diferenţiere Intre »*xe. Cele două sexe şt deosebesc nu doar prin statură şi forţă musculară, a, poate şi   mai hotărâtor, prin tempera* meni iar acest lucru trebuie de timpuriu să fi dat naştere unei di vin uni corespunzătoare a muncii. Suma generală de activităţi care se pot numi isprăvi vitejeşti le revine bărbaţilor, ca fiind mai viguroşi, mai bine legaţi, mai capabili de încordare bruscă şi violentă, şl mai degrabă Înclinaţi spre afirmarea propriilor dorinţe, spre concurenţă activă şi agresiune. Diferenţa de greutate, de caracter fiziologic şi de temperament se prea poate să fie puţin însemnată printre membrii grupului primitiv; sar părea, în fapt, că ea este relativ mică şi fără urmări importante în unele dintre comunităţile mai arhaice pe care le cunoaştem — cum ar fi, de pildă, triburile din Insulele And aman. Dar, de îndată ce funcţiile îndeplinite pornesc a se diferenţia pe temeiul acestei deosebiri fizice şi de animus, distincţia iniţială dintre cele două sexe se va amplifica şi ea. Un proces cumulativ de adaptare selectivă la noua împărţire a îndeletnicirilor va începe să se instaleze, mai ales dacă habitatul sau fauna cu care grupul se află în contact este deo asemenea natură încât să impună exercitarea considerabilă a însuşirilor mai puternice. Pentru urmărirea perpetuă a vânatului mare este mai multă nevoie de atributele masculine ale masivităţii, agilităţii şi ferocităţii, şi, ca atare, cu greu ar putea acest lucru să nu grăbească şi să nu adâncească diferenţierea funcţiilor îndeplinite de cele două sexe. Şi de îndată ce grupul ajunge în contact ostil cu alte grupuri, divergenţa funcţiilor va îmbrăca forma evoluată a distincţiei dintre izbândă şi industrie. întrun asemenea grup prădalnic de vânători, intră in sarcina bărbaţilor zdraveni ia trup sâ lupte şi să vâneze. Femeile se ocupă de toate celelalte treburi — alţi membri ai grupului care nu sunt pe măsura ocupaţiilor masculine fiind din acest punct de vedere clasaţi alături de femei. Dar activităţile de vânătoare şi  de luptă ale bărbaţilor au acelaşi caracter

2 4

I

Tm m> d u c i d e t a I m p o d u e i »

 y n * »# Âmămămti urmăm*  opradă |hH | ml culeg deopotrivă w i ct ny n iy *emânat Altfuym» qp««tvâ a Imţn f§ dibăcie* In judecaţi difer# In mod evtdeftl»

li fifrfrafi: ttf attfhtrfatra fi hanalrîatrs artfrttlfti tir mHIHatrf a m lw iitilitf, tpevifnâ temeilor; mi se cade a ft M d productivâ, d cde mit dcgnbi o hmtşm  oi Icul» i lucrurilor Acculi fund tnMbi de bărbat a unui barbar, In forau i i Cii owu mluAlft p mal îndepărtată de mutica fe* mttJor ance efcwt cane nu pn^upune o afirmarea bravuni va ft socotit in d m n dr un bărbat, IV măsură ce tradiţia m   in dkN(^, bunulsmtţ ai comunităţi) îl ridacă ia rang de normă de conduită, aatfel Incăt nicio bdcletrucut şâ niciun act d i Iw ş u v rapace nui va fi  moraliceşte posibil bărbatului care se respectă pe ane, In această etapă de evoluţie culturală, afară de acelea ce rearuită din iscusinţa temerari — prin forţă sau inşetitarie. După ce modul de viaţă prădalnic h i  fost înrâdâ dnat grupului prin îndelungată obişnuinţă, devine roiul recunotcut al bărbatului apt, In economia socială, să ucidă, să rufruceaacâ in lupta pentru existenţă pe acei competitori care tocească să i se opună sau să fugă de el, şi sâ înfrângă acele torţe străine care se manifestă potrivnic In mediul din jur, leducânduie la condiţia de supunere. Cu atâta tenacitate şi riguroasă precizie se respectă această distincţie teoretică Intre performanţă şl trudă, încât, in multe triburi de vânători, bărbatul nu are voie sâşs aducă singur acasă prada ucisă, ci trebuie săşt trimită femeia să îndeplinească această sarcină de rang inferior. Aşa cum am arătat deja, distincţia dintre isprava vitejească fi munca anevoioasă este o distincţie părtinitoare Intre ocupaţii Acele* care se cuvin clasificate drept izbânzi sunt demne de respect, onorabile şi nobile, alte ocupaţii, care nu conţin acest element de izbândă, şi mai ales cele care implică supunere sau servitute, sunt nedemne, înjositoare, umile. Conceptul de demnitate, valoare sau onoare, aşa cum se aplică fiinţelor umane ori conduitei lor, este deo importanţă primordială In

evoluţia claselor şi a distincţiilor de clasă, şi e nevoie sâ spunem câte ceva despre provenienţa şi semnificaţia lui. Motivaţia lui psihologică ar putea fi descrisă în linii mari după cum urmează. Prin necesitate selectivă, omul este un agent. El se percepe pe sine ca pe nucleul desfăşurării unei activităţi impulsive activitate „teleologică". El este un agent care caută ca în tot ceea ce face să atingă un scop concret, obiectiv şi impersonal, în virtutea faptului că e un astfel de agent, e stăpânit de un instinct al muncii careşi atinge scopul şi detestă efortul inutil. El percepe intuitiv meritul utilităţii sau al eficienţei şi lipsa de merit a inutilităţii, risipei sau incapacităţii. Această aptitudine ori propensiune am puteao numi instinct artizan, al lucrului bine făcut. Oriunde se întâmplă ca împrejurările sau tradiţiile sociale să ducă la obiceiul dea face comparaţie între doi oameni şi eficienţa lor, instinctul artizan intră în acţiune, soldânduse cu o comparaţie emulativă sau invidioasă4 între cei doi. Proporţiile pe care le atinge această consecinţă depind în mare măsură de temperamentul populaţiei. în orice comunitate unde se face prin obişnuinţă o asemenea comparaţie motivată de invidie între persoane, reuşita vizibilă devine un scop urmărit pentru utilitatea sa ca fundament al stimei. Respectul se câştigă şi dezaprobarea se evită prin punerea în evidenţă a propriei eficienţe, rezultatul fiind că instinctul artizan are drept consecinţă o demonstraţie emulativă de forţă. In acest stadiu primitiv de dezvoltare socială, când comunitatea are încă obiceiuri paşnice, eventual sedentare, şi fără un sistem evoluat al proprietăţii private, eficienţa individului se poate demonstra, în primul rând şi cel mai consistent, în cadrul vreunei ocupaţii care îmbunătăţeşte existenţa grupului. Emulaţia de tip economic există printre membrii unui asemenea grup e în primul rând una care ţine de utilitatea productivă. în acelaşi timp, însă, stimulentul în direcţia rivalităţii 4„Invidîous comparison" în limba engleză. A se vedea nota anterioară, la  Jnvidiousdistinction". (A/, t.)

26

Teoria clasei de lux Introducere

nu este puternic, aşa cum nici sfera posibilităţilor de concurenţă nu este prea întinsă. Atunci când comunitatea trece de la sălbăticia paşnică la o etapă prădalnică a modului de viaţă, condiţiile emulaţiei se schimbă. Posibilitatea şi stimulul în direcţia concurenţei îşi sporesc enorm aria de cuprindere şi necesitate. Activitatea masculină capătă tot mai mult un caracter de curaj, iar comparaţia invidioasă între cutare vânător sau războinic şi un altul devine tot mai uşor de făcut şi mai uzuală. Dovezile concrete de izbândă vitejească — trofeele — îşi găsesc un loc în mentalitatea masculină, ca element esenţial al vieţii, şi mai ales printre obiectele personale. Prada de război, trofeele vână toreşti sau posesiunile smulse din mâinile celor jefuiţi ajung să fie preţuite ca dovezi ale forţei victorioase. Agresiunea e acreditată ca mod de acţiune, iar prada serveşte drept mărturie prima fade  a unui atac reuşit. In acest stadiu de civilizaţie, afirmarea de sine admisă şi preţuită este lupta, iar obiectele utile sau serviciile obţinute sau însuşite cu forţa servesc drept mărturie a faptului că lupta a fost câştigată. Aşadar, prin opoziţie, obţinerea bunurilor cu alte metode decât aproprierea ajunge să fie socotită nedemnă de un bărbat în deplinătatea puterilor sale. îndeplinirea unei munci productive sau intrarea în serviciul cuiva fac obiectul oprobriului, din acelaşi motiv. O distincţie părtinitoare apare astfel între bravură şi însuşirea cu forţa, pe de o parte, şi îndeletnicirea productivă, pe de alta. Munca dobândeşte un caracter dezagreabil, prin lipsa de nobleţe care i se impută. La barbarul primitiv, înainte ca semnificaţia simplă a noţiunii să fi fost pusă în umbră de propriile ramificaţii şi de o acumulare secundară de idei înrudite, „onorabil" pare să nu aibă altă conotaţie decât afirmarea unei forţe superioare. „Onorabil" înseamnă „redutabil"; „demn de stimă" înseamnă „mai puternic". Un act onorific, în ultimă instanţă, nu e nimic mai mult, dacă nu cumva nimic altceva, decât un act de atac reuşit recunoscut ca atare; şi, acolo unde se pune semnul egal între atac şi conflictul cu oameni şi fiare, activitatea care ajunge să fie în mod

Introducere Teoria clasei de lux

27

deosebit şi preponderent onorabilă este manifestarea comportamentului brutal. Obiceiul naiv şi arhaic dea interpreta orice manifestare de forţă prin prisma personalităţii sau a „voinţei" consolidează considerabil această exaltare convenţională a atitudinii energice. Epitetele onorifice în vogă printre triburile barbare, ca şi printre popoarele unor civilizaţii mai avansate, poartă în mod uzual amprenta acestui simţ ingenuu al onoarei. Calificativele elogioase şi titlurile adresate căpeteniilor, precum şi cele invocate spre îmbunarea regilor şi a zeităţilor, îi atribuie foarte adesea o înclinaţie spre violenţă covârşitoare şi o forţa devastatoare de neoprit persoanei a cărei bunăvoinţă se doreşte câştigată. Intro anumită măsură, întâlnim acelaşi fenomen şi în comunităţile mai civilizate din ziua de azi. Predilecţia arătată în simbolurile heraldice pentru cele mai rapace animale şi păsări de pradă vine să întărească această opinie. In lumina acestui mod comun dea înţelege valoarea personală sau onoarea, luarea unei vieţi — uciderea adversarilor redutabili, fie ei oameni sau fiare — este demnă de laudă în cel mai înalt grad. Iar această înaltă demnitate a măcelăririi, ca expresie a puterii superioare a ucigaşului, împrăştie o aură de nobleţe asupra fiecărui act de ucidere şi asupra tuturor instrumentelor şi accesoriilor faptei. Armele sunt onorabile, iar folosirea lor, chiar şin curmarea vieţii celor mai umile vietăţi ale câmpului, devine o îndeletnicire onorabilă. în acelaşi timp, munca în scop productiv devine proporţional odioasă şi, în accepţiunea omului de rând, mânuirea uneltelor şi a ustensilelor de muncă se află sub demnitatea bărbaţilor în putere. Munca braţelor devine silnicie. Am presupus aici că, în cursul evoluţiei culturale, grupurile primitive de oameni au trecut de la un stadiu iniţial paşnic Ia un altul în care lupta este îndeletnicirea asumată şi caracteristică a grupului. Dar asta nu înseamnă că ar fi existat o tranziţie bruscă de la pace şi bunăvoinţă neîntreruptă la vreo fază ulterioară sau superioară a modului de viaţă, în care realitatea conflictului să fi apărut pentru prima oară. Aşa cum nu înseamnă nici că toată industria paşnică ar dispărea odata

28

I

Teoria clasei de lux Introducere

m  trecere» ia stadiul prădător «I culturii Există situaţii de opnflict ţâră doar $t poate, in tmce  stadiu timpuriu de dezvoltare socială. Concurenţa sexuali provoacă, mas de» sau mai car* kşte M ie oameni Obiceiurile cunoscute ale grupurilor primitive, aidoma odor constatate la maimufele antropoide, rin sâ susţină această aserţiune, ca ţi   dovezile pe care le vedem cu toţii in impulsurile naturale ale omului. Sar putea deci obiecta că o asemenea etapă iniţială de viafi pacifică n~a existat rudodată precum m presupus atd —  că nu există moment In evoluţia culturală înaintea căruia situaţia de conflict sâ fi fost necunoscută. Dar momentul in chestiune nu se referi la apariţia luptei, fie ea ocazională sau sporadică, fie ea mai mult sau mai puţin frecventă ţi  intrată sn obioei; aici este vorba de apariţia unei stări de spirit belicoase care devine uzuală — obişnuinţa de-a judeca faptele ţk  evenimentele din punctul de vedere al luptei Stadiul prădător al culturii se atinge numai atunci când atitudinea spirituală obişnuită ţi  recunoscută a membrilor grupului a devenit cea prădătoare; atunci când lupta a devenit nota dominantă In teoria curentă despre viaţă; afund când evaluarea oamenilor p a lucrurilor aşurtge sâ fie evaluare prin prisma posibilei înfruntări Diierenţa de fond dintre faza paşnică de civilizaţie şt cea prădătoare esle aşadar una spirituală, şi nu mecanică. Schim barea de atitudine spirituală esle rodul unei schimbări m  reali tăţilemateriale ak existenţei grupului şi se petrece treptat, pe măsură ce intervin împrejurările materiale favorabile unei atitudini rapace. Limita inferioară a culturii de ţaf este o limită industrială. Jlaful nu poate deveni resursa obişnuită şi socotită normală a unui grup, ori a unei clase, decât după ce au fost dezvoltate metodele de muncă productivă, Intr-un asemenea grad de eficienţă încât sâ lase, peste necesarul de subzistenţă al odor nevoiţi sâ^ câştig pâinea prin muncă, o rnarjâ pentru cm merită $â te baţi. Trecerea de la pace la jaf, aşadar, de pinde de cât de dezvoltate sunt cunoştinţele tehnice p  cele de întrebuinţare a uneltelor. La lei o civilizaţie prădătoare este

tot  atât de puţin vermimilă in epoca primitivă, înainte ca armele ţâfih m t destul de perfecţionate cât sâ fac i din om un  animal de temut. îmbunătăţirile aduse  uneltelor şi armelor fum,  fireşte, unul şi  acelaşi lucru, văzut  din două  puncte de  vedere diferite, Exigenţa unui grup dat va fi caracterizată  drept paşnică âîlf timp  cât recursul Ia luptă, devenit obişnuinţă, nu va fi adm confruntarea  violentă în pnmplanu! gândurilor de  fiecare zi ale bărbaţilor, ca trăsătură predominantă a existenţei masculine. Se înţelege de Ia sine că un grup poate atinge o asemenea atitudine întrun grad mai mare sau mai mic; modul său de viaţă şi canoanele de conduită pot fi mai mult sau mai puţin dictate de acest animus  prădător, în concepţia noastră, aşadar, are loc o instalare treptată a stadiului prădalnic de civilizaţie, printro acumulare în timp a aptitudinilor, obiceiurilor şi tradiţiilor rapace; iar această acumulare se datorează unei schimbări în circumstanţele de viaţă ale grupului, de aşa natură încât să dezvolte şi să păstreze acele trăsături ale firii umane şi acele tradiţii şi norme de comportament care încura jează un mod de viaţă prădător, mai degrabă decât pacific. Ipoteza noastră conform căreia a existat o asemenea etapă paşnică de civilizaţie primitivă se sprijină în mare parte pe dovezile psihologiei, mai degrabă decât pe etnologie, şi nu vom intra în detalii aici. Vom zăbovi mai îndelung asupra lor întrun capitol ulterior, când vom vorbi despre trăsăturile arhaice ale naturii umane care supravieţuiesc şi azi în sânul civilizaţiei modeme.

3 0

I

Teoria clasei de iux Introducere

Dacă nar exista alte forţe economice sau de alte elemenfe ale procesului de emulaţie care să-i perturbe cursul, rivalitatea pecuniară despre care tocmai am vorbit în linii mari ar avea ca efect im ediat o existenţă In hărnicie şi austeritate. De fapt, întro oarecare măsură, se poate observa acest rezultat în nm j claselor de jos, al căror mijloc normal de-a obţine bunuri este prin muncă productivă. încă şi mai mult se adevereşte acest lucru pentru clasele truditoare dintr-o comunitate sedentară aflată intrun stadiu agricol al dezvoltării economice, unde există o su bdiviziune extremă a proprietăţii şi ale căra legi şi cutume le asigură acestor clase o parte mai mult sau mai puţin definită din produsul m uncii lor. Aceste clase inferioare nu au n id o cale prin care să scape de muncă, deci a le trata drept muncitoare nu reprezintă o jignire, cel puţin nu atunci când caracterizarea vine dinău ntrul lor. M ai degrabă, din moment ce munca este m odul lo r de viaţă recunoscut şi acceptat ca atare, oamenii din aceste clase se mândresc chiar cu o r e p u taţie de eficienţă în profesia lor, aceasta fiind adesea u n i c u l tip de rivalitate care le stă la îndemână. în ochii celor p e n t r u 6 „Conspfcuous leisure”, în limba engleză. A se vedea şi nota referitoare ° „leisure class", din Introducere. (N. t ) 

42

Teoria clasei 6 t k a

lu xu l ostentativ

3

1 luxul f ostentativ6

Dacă nar exista alte forţe economice mu  de alte elmmm  ale procesului de emulaţie care să-l  perturbe cursul  m a b te pecuniară despre care tocmai am vorbit In IM » mari ar dtsn  ca efect imediat o existenţă în hărnicie şl austeritate. De fapt  înfcro oarecare măsură, se poale observa acest rezultat in cam  claselor de jos, al căror mijloc normal dea obţine bunun esk  prin muncă productivă. încă şi mai mult se adevereşte acest lucru pentru clasele truditoare dintro comunitate safeta?! aflată intrun stadiu agricol al dezvoltării economice, unde există o subdiviziune extremă a proprietăţii şi ale căra leş:* cutume le asigură acestor clase o parte mai mult sau mai puc? definită din produsul muncii lor. Aceste clase inferioare m  au nido cale prin care să scape de munca, ded a le trata drep muncitoare nu reprezintă o jignire, cel puţin nu atunci d oi  caracterizarea vine dinăuntrul lor. Mai degrabă, din moment ce munca este modul lor de viaţă recunoscut şi acceptat a atare, oamenii din aceste clase se mândresc chiar cu o Ten  taţie  de eficienţă în profesia lor, aceasta fiind adesea un*r~ tip de rivalitate care le stă la îndemână. în ochii odor pent^ 6

.Conspicuous leisure*, în Hmba engleză. A se vedea şi notaf® «leisure class", din Introducere. {N. t) 

care dobândirea bunurilor şi rivalitatea sunt posibile doar în câmpul eficienţei productive şi al cumpătării, lupta pentru respectabilitate pecuniară se va manifesta printrun plus de sârguinţă şi parcimonie. Dar anumite trăsături secundare ale procesului de concurenţă, despre care rămâne încă să vorbim, vin să restrângă şi să modifice în grad substanţial emulaţia în aceste direcţii, atât printre clasele inferioare pecuniar, cât şi printre cele superioare. Dar lucrurile stau cu totul altfel în cazul clasei superioare pecuniar, care ne interesează pe noi aici. Stimulul vredniciei şi al cumpătării nu este absent nici în cazul ei, dar acţiunea lui suferă o atât de puternică influenţă dinspre cerinţele secundare ale rivalităţii pecuniare, încât orice înclinaţie în această direcţie se vede practic covârşită şi orice îndemn la sârguinţă încetează adesea să mai exercite vreun efect. Cea mai imperioasă dintre aceste cerinţe secundare, care prezintă totodată şi cea mai vastă înrâurire, este necesitatea abţinerii de la orice muncă productivă. Acest lucru este cu deosebire adevărat în cazul stadiului barbar de civilizaţie. Pe perioada orânduirii prădalnice, munca ajunge să fie asociată în mentalitatea masculină cu lipsa de vlagă şi supunerea în faţa unui stăpân. Prin urmare, este un semn de inferioritate, ceea ce face să fie socotită nedemnă de un bărbat desăvârşit. In virtutea acestei tradiţii, munca este văzută ca înjositoare, iar această tradiţie nu sa stins niciodată. Din contră, odată cu progresul diferenţierii sociale, a dobândit forţa axiomatică datorată prescripţiei străvechi şi nicicând puse la îndoială. Pentru a obţine şi păstra stima celorlalţi, nui destul doar să posezi avuţie sau putere. Acestea trebuie etalate, în văzul tuturor, căci numai ceea ce se vede se bucură de stimă. Etalarea avuţiei serveşte nu doar pentru afirmarea propriei importanţe şi pentru menţinerea vie şi trează a acest sentiment al importanţei celui bogat, dar nui cu nimic mai puţin folositor în ai întări şi păstra celui bogat sentimentul mulţumirii de sine. în toate stadiile de civilizaţie, mai puţin cele cu totul primitive, omul normal constituit se va simţi mângâiat în

Luxul ostentativ

Teoria clasei de lux

43

amorul propriu »i va cre „le fn P « > P " " « * ' « « *

S « S S » i" ,M m «“ W M “ mv^

«"d %

b'' v 'T t T " ', * '

Vu ia.,.,iri um ile" Îndepărtarea for ţat» d e etalonul ta mul de decent», fie in dichisurile vieţii sale de /.i cu •„ l,pul şl durata activităţii pe care o depu n e, el o renunţe ca p, O jignire la adresa dem nităţii iu i d e om , chiar şi nepunând %  mk otealâ considerarea conştientă a apro bării sau dezaprobări;

a,fe

semenilor lui.

Arhaica distincţie teoretică dintre umilitor şi onorabil jr, mixtul de viaţă al unui om îşi păstrează până azi mare part* din acuitatea imemorială, în asemenea măsură încât puţin) sunt cei din lumea bună care să nu manifeste o repulsie instinctivă în faţa formelor vulgare de muncă. Avem un stat conştient şi ceremonios al murdarului, legat în mod deosebit de acele ocupaţii pe care le asociem în mintea noastră cu muncile servile. Toţi cei cu gusturi delicate au sentimentul că există o contaminare spirituală inseparabilă de anumite funcţii îndeplinite în mod normal de servitori. Cadrul nedoplit, locuinţele meschine (adică ieftine) şi ocupaţiile vulgar productive sunt condamnate şi evitate fără ezitare. Ele sunt incompatibile cu viaţa pe un plan spiritual satisfăcător — cu „gândirea elevată". Din vremea filozofilo r greci şi până azi, sa meditat îndelung pe această temă şi dintotdeauna sa admis că un anume grad de libertate în a nu munci şi în a fi scutit de contactul cu acele procese productive care servesc scopurilor utile imediate din existenţa de zi cu zi, este o condiţie obligatorie şi necesară pentru ca omul să ducă o viaţă demnă şi frumoasă ba chiar fără pată. în sine şi prin consecinţele sale, viaţa fă« muncă este frumoasă şi înnobilantă în ochii oricărui om dvifet Această valoare directă şi subiectivă a nemuncii şi a al** dovezi de bogăţie este fără îndoială în mare parte secunda# şi derivată. Ea reflectă utilitatea tihnei ca mijloc de câştig a respectului celorlalţi, dar este şi rezultatul unei sute»at' mentale. Actul dea munci a fost admis prin convenţii1 dovadă a inferiorităţii de forţe; aşadar, munca însăşi ai b

44

l

Teorta ctofei d* lux l uxul ostentativ

m 

sâ fie socotită, printrun raţionament prescurtat, drept intrinsec înjositoare. In perioada propriuzisă a civilizaţiei prădătoare, şi mai ales in cursul etapelor carei urmează, de dezvoltare cvasipaş nicâ a ocupaţiilor productive, o viaţă tihnită, liberă de muncă, este cea mai la îndemână şi mai concludentă dovadă a puterii pecuniare şi, deci, a forţei superioare — cu condiţia, totuşi, ca personajul de condiţie bună săşi poată demonstra înlesnirea şi confortul. în acest stadiu, averea constă în principal din sclavi, iar avantajele care decurg din a poseda bogăţie şi putere îmbracă în principal forma serviciilor personale şi a produselor lor imediate. Abţinerea ostentativă de la muncă devine deci semnul convenţional al realizării pecuniare superioare şi indicele convenţional al respectabilităţii; invers, dat fiind că angajarea întro muncă productivă este un semn de sârăde şi de aservire, devine incompatibilă cu o poziţie onorabilă în societate. Obişnuinţa travaliului şi a economiei, prin urmare, nu se văd uniform prelungite acolo unde predomină rivalitatea pecuniară. Din contră, emulaţia de acest gen descurajează indirect partidparea la munca productivă. Inevitabil, munca devine un act dezonorant, fiindcă îţi trădează sărăda, chiar şi de nar fi deja socotită grosolană prin străvechile tradiţii transmise dintro etapă culturală anterioară.  Tradiţia moştenită de la societatea prădătoare spune că bărbaţii în putere se cuvine să se ferească de orice efort productiv, ca fiind nedemn de ei, iar această cutumă se vede mai degrabă întărită decât dată la o parte de trecerea la un mod de viaţă cvasipaşnic Chiar dacă instituţia unei clase libere de muncă nar fi apărut odată cu primele înfiripări de proprietate individuală, ea tot sar fi născut, în orice caz, ca una dintre consecinţele timpurii ale proprietăţii. Şi se cuvine remarcat că, deşi clasa de lux a existat în teorie încă de la începuturile culturii de jaf, instituţia ca atare capătă un sens nou şi plenar odată cu trecerea la stadiul următor de evoluţie: cel al culturii pecuniare. De aici începând, ea este o „clasă de lux" atât în teorie,

luxul ostentativ Teoria dasei de h a

45

cât şi in fapt. Din acest moment datează instituţia clasei de lux în forma ei desăvârşită. Pe parcursul stadiului prădalnic propriuzis, distincţia dintre clasa fără griji şi cea truditoare este, întro oarecare măsuri, doar una ceremonioasă. Bărbaţii în putere au foarte mare grijă să se ţină la distanţă de ceea ce mintea lor concepe drept trudă de rob, dar activitatea lor contribuie, în fapt, mai mult decât apreciabil la subzistenţa grupului. Stadiul următor de industrie cvasipaşnică se caracterizează, în mod normai, prin sistemul proprietăţii asupra sclavilor şi a turmelor de vite, şi prin existenţa unei clase servile de văcari şi păstori; organizarea muncii a avansat suficient de mult încât supravieţuirea comunităţii să nu mai depindă de vânătoare sau de vreo altă activitate care ar putea fi clasificată drept ispravă vitejească. De acum încolo, trăsătura caracteristică a vieţii duse de clasa de lux este dispensarea ostentativă de orice îndeletnicire utilă. Ocupaţiile normale şi caracteristice ale clasei de lux, in această etapă matură din istoria sa, sunt, ca formă, foarte asemănătoare cu cele din perioada ei de început: guvernarea, războiul, sporturile şi ceremoniile religioase. Cei dedaţi peste măsură teoretizărilor complicate ar putea susţine că aceste ocupaţii rămân totuşi, incidental şi indirect, „productive"; dar se cuvine remarcat, pentru a tranşa clar subiectul în chestiune, că motivul comun şi evident pentru care clasa de lux se angajează în aceste ocupaţii nu este în niciun caz acela de aşi spori avuţia prin efort productiv. La fel ca în orice alt stadiu cultural, şi în acesta guvernarea şi războiul se desfăşoară, cel puţin în parte, spre câştigul pecuniar al celor ce le poartă; dar este un câştig obţinut prin onorabila metodă a însuşirii cu forţa şi a uzurpării. Aceste ocupaţii sunt de natură prădătoare nicidecum productivă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre vânătoare, cu o mică diferenţă. Pe măsură ce comunitatea fe*' din stadiul propriuzis al vânătorii, aceasta începe treptat. se diferenţieze în două ocupaţii distincte. Pe de o parte, es  o meserie în scop de câştig, din care elementul bravurii pra».

 j j

T e m daset

lux luxul osttfttatw

lipseşte, sau măcar nu este atât de prezent încât să împiedice atribuirea unui efort îndreptat spre profit. Pe de altă parte, vânătoarea este şi un sport — un simplu exerciţiu al impulsului prădător şi, ca atare, deşi nu conferă vreun stimul pecuniar important, conţine totuşi un element mai mult sau mai puţin evident de performanţă eroică. Numai această din urmă evoluţie a vânătorii — purificată de orice imputaţie de muncă manuală — este meritorie şi face parte din modul de viaţă al clasei de lux dezvoltate. Abţinerea de la muncă nu este doar un act onorific şi meritoriu, ci ajunge deacum să reprezinte o condiţie necesară a decenţei. Insistenţa asupra proprietăţii ca temelie a respectabilităţii este foarte naivă şi foarte imperioasă în stadiile timpurii ale acumulării avuţiei. A te abţine de la muncă este dovada convenţională a bogăţiei şi, prin urmare, semnul distinctiv al poziţiei sociale; iar această insistenţă asupra caracterului meritoriu al averii proprii duce la sublinierea încă şi mai insistentă asupra luxului. Nota notae est nota rei ipsius7  Conform legilor bineştiute ale firii umane, cutuma acaparează începând de aici această dovadă convenţională de bogăţie şi o fixează în modul de gândire al oamenilor, ca pe un lucru care prin sine este demn de toată lauda şi înnobilează; pe când munca productivă, în acelaşi timp şi printrun proces similar, devine întrun dublu sens intrinsec nedemnă. Legea nescrisă sfârşeşte prin a face munca nu doar dezonorantă, în ochii comunităţii, ci şi interzisă din punct de vedere moral omului nobil şi născut liber, precum şi incompatibilă cu o viaţă demnă. Acest tabu asupra muncii mai are o consecinţă pentru diferenţierea industrială a claselor. Pe măsură ce densitatea populaţiei creşte şi grupul prădalnic se transformă întro comunitate industrială aşezată, autorităţile constituite şi obiceiurile care guvernează proprietatea îşi lărgesc cuprinderea 7 ,Trăsătura unei trăsături este trăsătura lucrului însuşi" — sau, având în  vedere ci est© o observaţie venită din logică, „predicatul unui predicat este predicatul subiectului însuşi". (In limba latină în original — N. t) 

LuxuJ «wntitî*

47

şi devin mai consecvente, Din acest moment acumularea bogăţiei nu se se mai poate p oate face prin pr in sim si m plă pl ă acaparare, or, or, |j| bună logică, dobândirea ei prin muncă productivă le este tot atât de imposibilă celor lipsiţi de mijloace, dar cu înălţime de spirit: ei au de ales între a cerşi şi a se priva de cele trebuia cioase. Oriunde canonul luxului ostentativ are prilejul săşi manifeste netulburat potenţialul, va apărea prin urmare o clasă de lux secundară şi, întrun anume sens, nelegitimă; trăind în cea mai neagră mizerie, nevoinţă şi incomoditate, dar incapabilă moral să se coboare la întreprinderi lucrative. Gentlemanul căzut în mizerie şi femeia de condiţie care a apucat vremuri mai bune nu sunt nici pe departe fenomene neobişnuite, nici pânăn ziua de azi. Toate popoarele civilizate ca şi cele dintro cultură pecuniară mai puţin avansată, sunt pătrunse pătrunse de acest sentiment sentim ent al lipse lip seii d e demnit dem nitate ate din pâ până şi * cea mai banală muncă mun că manual man uală. ă. La pers pe rsoa oan n ele el e cu sen sensib sibilita ilitate te delicată, delicată, îndelu înd elung ng obişn o bişnuite uite cu man m anie iere rele le distinse, distinse , sen senti tim mentul tul de ruşine pe care îl pr prov ovoa oacă că munca mun ca braţelo bra ţelorr poate po ate deveni deveni at atât de puternic, încât, întro împrejurare critică, el va trece chiar şi înaintea instinctului de conservare. Aflăm, de pildă, că unele căpetenii polineziene, sub constrângerile etichetei, mai degrabă ar muri mu ri de foam fo ame, e, decâ de câtt săşi duc d ucă ă mâncarea mânc area la gu gură cu propriile mâini. Adevărat, acest comportament se poate să se datoreze, cel puţin în parte, excesului de sanctitate sau tabuului de care este înconjurată persoana căpeteniei. Contactul cu mâinile sale ar transmite acest tabu, făcând astfel ca orice lucru atins de căpetenie să devină impropriu consumului uman. uman. Dar tabuul este el e l însuşi îns uşi un aspect aspe ct deriv de rivat at din indign igni tatea sau incompatibilitatea morală a muncii, deci chiar şi atunci când îl interp int erpre retăm tăm în acest sens, comportamentul că căpeteniilor ten iilor polin pol in ez ien ie n e ad ev ereş er eş te regu re gu la luxului luxu lui ost ostentativ tiv în măsură mult mai mare decât ar părea la prima vedere. Un exem ex emplu plu şi mai ma i bun, ori or i cel pu ţin şi mai m ai clar, clar, ne este este ofe oferrit de un anume anu me r e g e al Franţe Fr anţei, i, de s p re care car e se spune spun e că că şi şia ar fi dat duhul din cauza unui exces de zel moral în respectarea e chetei. chetei. N e fiin fi in d d e faţă curteanu cur teanull a cărui îndatorire er era sâ

4g

!

Teoria clasei de iux luxul lux ul ostentativ

fără sâ sâ se se plângă, plângă, I fa faţţa m m d &âpi &âpiem emkn  kn său, repete a rămas, fără xxuî xx uîuh uh m *  răbdat m  augusta» persoană sâ şuiere arsuri de

procedând astfe astfel, l, şia ia salva salvatt Pre Prea aCre Creşt ştin ina a m * i g A ' f i D v procedând Vfaie faie^ ^fca fcate de conl conlamin aminare area a cu efo e fort rtul ul servil. servil. SuflMKHi crede netas turnam praeferre pudori, El pcoptor vi*am vivendi perdere causas.8  Jeisure",, aşa cum 1 folosim Am sufciîn sufciînîal îal deja că termenul termenul Jeisure"  aacx n t oono oonotea teatzâ tzâ indolen indolenţă ţă sau odihnă. Ceea ce exprimă moi  aa  @1fgte :er>uiaafea timpului în mod neproductiv. Timpul se sentiment al al dezonoarei dezonoarei pe C6«£ttmâ neproductiv ( 1) dintr-un dintr-un sentiment caie o aduce muzica productivă, şi (2) ca o dovadă a putinţei aţţi permite o viaţă de huzur. Dar omul de pecuniare de a caaciţfee buna rtu-şi petrece întreaga viaţă in faţa privirilor altera* pe care sâ-i epateze cu acest spectacol al luxului onocac* din care-i esle lui akâtuită existenţa la modul ideal. 0 pa parte rte din viaţa v iaţa lui trebuie, trebuie, vrândnevrând, sâ se se petre petreac acă ă departe de ochii hunii, iar pentru tot acest timp petrecut In  subţire se cuvine să poată da seamă în mod mămm ămmitaâ» itaâ» om ul  subţire c m w găftpr, ftpr, dacă dacă vrea vrea sâşi sâşi păstreze bun bunul ul renum renume. El trebuie trebuie ia  saseasci  saseasci un nrujicc sau altul dea pune în evidenţă timpul w t t w d t pe care care nu nu la la petrec petrecut ut în faţa faţa spec specta tato toril rilor or.. Acest Acest iacm iacm mi se poal poalee face face decât indirect, prin scoater scoaterea ea la vedere vedere 1 Tirir irirrr rr~iilTiir rrmiTrtr iTrtr ;i fnirrinr fnirrinr ilr nrmnnni nrmnnni — de de o man manier ieră ă •mriMrâ cu Mul obişnuit m aure se expun produsele tangibile ?i Tainice ale muncii pe care o depun în folosul personajului decondi^e siahă artizanii şi servitorii din slujba sa. Dovada tramică a munca productive este produsul ei mavreun obie obiect ct de consum consum.. Şi în cazul izbânizbânteria rial — de regulă, regulă, vreun zii vitejeşti este de asemenea posibil — şi uzual — să se procure un rezultat tangibil care sa fie expus vederii, cum ar # .Consideră că cea mai mare nelegiuire este să pui viaţa mai presus de ^iTse ^iT se S cîe dragul viif vi if tl să pierzi pierzi orice raţiune raţiune de a trăi tr ăi (In (In Hm Hmba latină latină în aNgrvrjtfi rigtnea In vreun temei fundamental de respectabilitate, ca săi explicăm prezenţa sau aprobarea de care se bucură; dar nu acelaşi lucru II putem spune despre codul bunelor maniere. Aceste* din urmă sunt expresii ale unui sistem de ranguri sociale, fireşte că sare imediat în ochi. celui dispus să vadă, câ atitudinea noastră faţă de servitori si de alţi subordonaţi care depind pecuniar de noi este cea a superiorului dintro relaţie de statut inegal, duar dacă manifestarea ei se vede adesea mult modificată si îmblânzită, comparativ cu expresia ei originală de dominaţie brutală. La fel, conduita noastră faţă de superiori, şi în foarte mare măsură faţă de egali, exprimă o atitudine de supunere mai mult sau mai puţin convenţionalizată. Dovadă aerul semeţ, de stăpân necontestat, al domnului sau doamnei din lumea bună, care atestă cu atâta forţă autoritatea şi independenţa economică, dar care în acelaşi timp se adresează cu atâta putere de convingere simţului nostru despre bine şi frumos. în sânul acestei pături foarte înalte din clasa de lux, fără superiori şi cu prea puţini egali, îşi găseşte protocolul social expresia desăvârşită şi perfect matură; şi, totodată, această clasă superioară este aceea carei conferă etichetei formularea definitivă ce serveşte drept canon de conduită pentru clasele aflate dedesubt. Şi tot aici codul este în cel mai vizibil mod unul de statut, manifestânduşi cel mai clar incompatibilitatea cu orice muncă vulgar productivă. Aplombul divin şi complezenta arogantă ale celui obişnuit să ceară supunere şi să nu poarte grija zilei de mâine reprezintă dreptul din născare şi criteriul după care este judecat gentlemanul desăvârşit; iar în accepţiunea populară ele reprezintă încă şi mai mult decât atât, cări o asemenea purtare este văzută drept un atribut al valorii s u p e rioare, în faţa căreia omul de rând, cu obârşie umilă, nici nu cere altceva decât săşi încovoaie spinarea şi să i se s u p u n ă . Aşa cum arătam ceva mai devreme, intrun alt capi*0*' avem motive să credem că instituţia proprietăţii a luat naş**1*

5 6

)

T ra ia d n a

ha

Luitul o ste nt ati v

prin  luarea

pmprirtah4 n altor H H I H H principal I fţ*mdlor, Sttmulii în direcţia dobândirii un4nMlui &  j h iik *}\*t i'Ad n*tul decăpiţ^j * fovmai ^ n viomvm ote $| do>edoavA putini* stăpânului de a pj|. 1 \*4c spuse m   sus s M putea înţelegi' CA h|\sj j mstnicfie uîvi slugi constituie # fyfetwâ' pnn taptul ci ts*t evpopsi* â leîtmAtAtu sin utilităţii productive, Bu^ ou este eâtttl i«%|,H>rt\il do legătură tnnd mult n^j puţin, duxvt. v*0 se intămplA «iu i st" întâmplă in general 1Xinţ vT |&S!t si AJM\>l\\nV du\ OH>KY tnotlN UH *V.HHW lucru aoe>?a vâ începe si iv afftggl ca lucru mulţumitor in sine, instăUmdu se in modul nostru dea gândi c# esentialment? convt O reguli cedând astfel, ei câştigi un plus de reputaţie sau mijloacele necesare unei vieţi libere de munci, prin intermediul patronului lor. Acestuia, ei ii devin curtieri sau oameni de casă, slujitori şt prin faptul c i sunt hrăniţi şi protejaţi de patronul lor, ei se constituie în simboluri ale rangului siu şi tn consumatori prin procuri ai prisosului siu de bogăţie Mulţi dintre aceşti gentlemani de lux afiliaţi unui superior sunt în acelaşi timp, oameni cu o anum e stare, chiar daci mai modeşti; aşa încât unii nu pot fi nicicum clasificaţi drept consumatori prin procuri, iar alţii numai In parte. Aceia dintre e i însă, care alcătuiesc alaiul de slujitori şi paraziţi din preajma patronului pot fi socotiţi fără rezerv i consumatori prin procură. Mulţi dintre aceştia, la rândul lor, şi mulţi dintre aristocraţii de pe trepte mai joase au p e lângă ei un grup mai mult sau mai puţin complet de consumatori prin procură, în persoanele soţiilor şi copiilor lor, ale slu gilor şi servitorilor etc în tot acest sistem gradat de nemuncă prin procuri şi consum prin procuri, se aplici regula că aceste funcţii trebui*

îndeplinite în modul, circumstanţele sau simbolurile care sunt de natură săl indice negreşit pe stăpânul de la care provin şi căruia i se cuvine, deci, de drept, plusul de bună reputaţie. Consumul şi nemunca de care aceste persoane se achită în numele stăpânului lor reprezintă o investiţie din partea lui, în scopul de aşi spori faima. Când vorbim de ospeţe şi gesturi de mărinimie, acest lucru sare în ochi: atribuirea meritului către gazdă sau patron se petrece fără întârziere şi pur şi simplu în scopul notorietăţii. A colo unde nemunca şi consumul au loc prin procură, prin mijlocirea acoliţilor şi a slujitorilor unui patron, lui nui va reveni plusul de renume decât dacă aceştia îi rămân aproape, ca să le fie lim pede tuturor de unde se adapă. Cu cât creşte grupul a cărui bună stimă se doreşte a fi câştigată în acest mod, cu atât vor fi necesare metode mai grăitoare, care să arate cui îi revine meritul pentru nemunca etalată, şi astfel intră în modă uniformele, însemnele şi livrelele. Purtarea unei uniforme sau livrele implică un grad considerabil de dependenţă, ba chiar sar putea spune că indică o servitute — reală sau aparentă. Cei care le poartă pot fi împărţiţi, la modul general, în două clase: oameni liberi şi servi, sau demni şi nedemni. Serviciile pe care ei le prestează pot fi la fel împărţite în demne şi nedemne. Distincţia, fireşte, nu este respectată cu atâta străşnicie în practică: serviciile nu chiar atât de umilitoare, dintre cele degradante, şi funcţiile mai puţin onorifice, dintre cele nobile, v or fi nu rareori îndeplinite de aceeaşi persoană. Dar acest lucru nu trebuie să ne facă să pierdem din vedere distincţia generală. Ceea ce sar putea să ne deruteze oarecum este faptul că, peste această diferenţă fundamentală dintre nobil şi ignobil, având drept temei natura serviciului vizibil îndeplinit, vine să se pună dea curmezişul o a doua distincţie între onorific şi umilitor, având la bază rangul persoanei pentru care se prestează serviciul sau a cărei livrea este purtată de servitor. Sunt nobile funcţiile care constituie de drept ocupaţii ale clasei de lux, adică guvernarea, războiul, vânătoarea, îngrijirea armelor şi a accesoriilor de luptă şi altele asemenea — pe scurt, acele îndeletniciri ce

Consumul ostentativ Teoria clasei d* lux

77

i et w fva * drept apartuuiui vizibil modului de via|ă pr|. M m  IV de attâ parte. îndeletnicirile care revin la propriu dfet*e* truditoare sunt nedemne meşteşugurile şi alte ocupaţii de muncă utili ocupaţiile servile şi altele asemenea. Dar un k^w umilitor îndeplinit pentru o persoană foarte sus pus! pog*te deveni o funcţie foarte onorantă, cum ar fi, de piklf, %*vtu! de domaişoari de onoare sau de doamnă camerist! a reginei on ceJ de mare maestru de echitaţie ori de vânătoare cu câini al recelui Ultimele două oficii menţionate ne su gerează ukva unui prinapiu oarecum general. Ori de câte ori, cai tn aceste cazuri îndatorirea servilă are de-a face nemijlocit cu ocupaţiile de nemuncă primare ale războiului şi vânătorii, e foarte uşor să capete, prin pură răsfrângere, un caracter onorant A$a se poate ajunge ca o îndeletnicire care prin însăşi natura sa aparţine categoriei degradante sâ fie socotită o foarte mare onoare.

în evoluţia de mai târziu a industriei paşnice, tradiţia angajării unui corp altfel inactiv de bărbaţi înarmaţi şi purtând uniforme începe tTeptat să se stingă. Consumul prin procură, prm tributari care să poarte însemnele patronului sau stăpânului lor, se reduce la nivelul unui corp de servitori în livrea. Intrun grad mult sporit, aşadar, livreaua ajunge să fie un însemn al servitutii — sau, mai degrabă, al aservirii. Purtată de slujitorul înarmat, aceasta avea întotdeauna ceva onorific, dar acest caracter dispare atunci când devine însemnul exclusiv al slugii. Aproape tuturor celor obligaţi so poarte, livreaua le este odioasă. Ne aflăm încă mult prea aproape de stadiul unei sclavii totale, ca să nu resimţim şfichiul arzător al oricărei imputaţii de servitute. Această antipatie se afirmă chiar şi în cazul uniformelor sau al costumelor distinctive pe care unele companii comerciale le cer angajaţilor să le poarte. în ţara noastră, această av ersiune ajunge chiar până la a discredita —  intrun mod anodin şi incert — acele ocupaţii din admi nistraţia civilă şi  militară care impun purtarea unei uniforme Odată cu dispariţia robiei, numărul de consumatori pn^ procură legaţi de un stăpân nobil începe, pe ansamblu, sa

73 

T « m timm «te fea Cowsomu? ostemaî*

scadă. Acelaşi lucru se poate spune, eventual chiar în grad mai mare, despre numărul subordonaţilor care îndeplinesc o rvemuncă prin procură în numele lui. Intrun mod general, deşi nu în totalitate, şi nici proporţional, aceste dotiâ grupuri de persoane coincid. Prima persoană supusă căreia i sau delegat aceste îndatoriri a fost soţia sau soţia principală; şi, aşa cum era şi de aşteptat, în evoluţia ulterioară a instituţiei, când numărul celor care îndeplinesc prin tradiţie aceste sarcini se reduce treptat, soţia rămâne ultima. în eşaloanele superioare ale societăţii este nevoie de amândouă aceste servicii, în volum însemnat, iar aici soţia continuă, fireşte, să fie asistată în acest scop de un corp mai mult sau mai puţin numeros de slugi. Dar pe măsură ce coborâm pe scara socială, iată că ajungem întrun punct unde sarcina nemuncii şi cea a consumului prin procură îi revin numai şi numai soţiei. In societăţile civilizaţiei occidentale, acest punct poate fi astăzi aflat în sânul midi burghezii. Iar aid se produce un curios fenomen de inversare. Un fapt comun ce poate fi observat este acela că nu există nicio pretenţie Ia nemuncă din partea capului familiei. Prin forţa împrejurărilor, uzanţa sa pierdut. Dar soţia micburgheză continuă să ducă mai departe obiceiul nemuncii prin procură, întru bunul renume al casei şi al stăpânului ei. Coborând pe scara sodală, în orice societate industrială modernă, faptul primar — luxul ostentativ al stăpânului casei — dispare întrun punct relativ ridicat. Capul familiei micburgheze a fost obligat de circumstanţele economice să pună mâna şi săşi câştige pâinea cu ocupaţii care adeseori au caracter de muncă productivă, cum ar fi cazul omului de afaceri obişnuit din ziua de azi. Dar exigenţele respectabilităţii nu se vor lăsa încălcate şi convenţia socială rămâne în vigoare sub forma ei derivată: nemunca şi consumul prin substituire îndeplinite de soţie, precum şi nemunca delegată auxiliară a servitorimii. Nu este în niciun caz un spectacol insolit să vedem un bărbat care îşi dă toată osteneala să muncească fără preget, pentru ca nevasta lui să poată înfăptui pentru el, în forma cuvenită, gradul de

Consumul ostentativ T«ori* ct»s«î d* hi*

nemuncii prin procură impus convenienţa acceptată a Vfe„ murilor sale.

Nemunca îndeplinită de soţie in asemenea cazuri nu est^ fireşte, o .simplă manifestare de lene sau indolentă. Aproape invariabil, ea se ascunde în spatele vreunui soi sau altul de îndatorire casnică sau socială, care la o analiză mai atentă nu prea serveşte niciunui scop ulterior, în afară dea demonstra că dânsa nu se ocupă şi nu are nevoie să se ocupe de nimic care ar putea aduce câştiguri sau care să fie realmente util. Aşa cum am observat deja in discuţia despre bunele maniere, cea mai mare parte a treburilor casnice cărora soţia micburgheză îşi dedică timpul şi energia au acest caracter. Nu câ atenţia pe care ea o acordă treburilor casei, prin rezultatele decorative şi păstrarea curăţeniei, nar fi pe placul bărbaţilor educaţi în spiritul etichetei burgheze; dar aceste efecte de înfrumuseţare şi bună rânduială a gosp odăriei gâdilă plăcut un gust format sub călăuzirea selectivă a unui canon de buna cuviinţă care cere tocmai asemenea dovezi de energie risipită fără rost. Efectele ne sunt pe plac în primul rând pentru că am fost educaţi să le găsim agreabile. Multă atenţie intră în aceste treburi menajere pentru combinaţia po trivită de forme şi culori, precum şi pentru alte rezultate ce se cuvin clasificate drept estetice în adevăratul sens al cuvântului; şi nu vom nega faptul că, uneori, chiar se ating efecte deo reală valoare estetică. Lucrul asupra căruia insistăm noi aici este acela că, în ceea ce priveşte asemenea agremente ale vieţii, eforturile soţiei sunt călăuzite de tradiţii care au fost m odelate de legea risipei ostentative de timp şi de bani. Dacă e să se ajungă la frumuseţe sau confort — ceea ce d epin de mai mult sau mai puţin de hazard — , acest lucru trebuie realiza t neapărat prin metode şi mijloace care se supun m arii leg ită ţi economice a purei risipe de efort. în tot calabalâcul unui menaj burghez, partea cea mai respectabilă şi mai „prezentabilă" o constituie, pe de o parte, obiectele de consum ostentativ, iar pe de alta, accesoriile care pun în evidenţă luxul ostentativ îndeplini* de soţie.

Mi

/4a înv rnnciimill nctAntatiu

Cerinţa ca soţia si se achite de datoria consumului prin prtxtlfl continuă i i rămână în vigoare chiar şi pe trepte mai 4tf£$ ăfe stării pecuniare, comparativ cu exigenţa nemuncii prin procuri La un nivel unde nu ie mai poate observa vreo pretenţie de efort risipit, de curăţenie ceremonialâ şi toate ceMalte, fi unde cu siguranţă a încetat orice tentativă conştiente dea face paradă de nemuncă, decenţa îi impune în continuate soţiei sl consume bunuri în mod ostentativ, întru burml renume al casei şi al stăpânului ei. Iată deci unde se Atinge, în final, cu evoluţia acestei instituţii arhaice: soţia, care la început era roaba truditoare şi proprietatea bărbatului — producătoarea bunurilor pe care era în dreptul lui să le consume —, atât în fapt, cât şi în teorie, a devenit consumatoarea Ceremonial! a bunurilor pe care bărbatul le produce. Dar ea continua sâ rămână, fără putinţă de tăgadă, proprietatea Iui,  fa   teorie, căci înfăptuirea cu titlu de uzanţă a nemuncii şi consumului prin procură reprezintă semnul distinctiv imuabil al sclavei lipsite de libertate, Această practică a consumului prin procură, în clasa de mijloc şi în cele inferioare, nu poate fi socotită o expresie nemijlocită a modului de viaţă specific clasei de lux, dat fiind câ gospodăria de pe această treaptă pecuniară are un cu totul alt specific. Mal degrabă, modul de viaţă al clasei de lux vine să capete aici o expresie la a doua mână. Clasa fără griji pecuniare se află în vârful structurii sociale, din punctul de vedere al respectabilităţii, iar felul în care trăieşte şi normele sale de valoare stabilesc, aşadar, etalonul de bună reputaţie pentru toată societatea. Respectarea acestor reguli, cu un oarecare grad de aproximaţie, le revine ca obligaţie tuturor claselor aflate mai jos pe scara socială. în comunităţile civilizate moderne, liniile de demarcaţie dintre clase au devenit vagi şi trecătoare; oriunde se întâmplă acest lucru, norma de respectabilitate impusă de clasa superioară îşi extinde influenţa coercitivă aproape fără niciun obstacol prin structura socială, pană la straturile cele mai de jos. Rezultatul este acela câ membrii fiecărui strat acceptă drept ideal de decenţă modul

Coraumulosltntttiv

J

81

de vwkţâ aflat în vogă printre membrii stratului imediat supe nor fi tşi consacră toată energia aspiraţiei dea trăi conform acestui ideal Sub ameninţarea de aşi pierde bunul nume şi respectul faţă de sine, în ca? de eşec, ei trebuie sâ se confor meze codului acceptat ce! puţin m aparenţă. Fundamentul pe care se sprijină buna reputaţie în orice societate industrială înalt organizată este în ultimă instanţă forţa pecuniară; iar mijloacele de demonstrare a forţei pecuniare, şi deci de câştigare şi păstrare a bunului renume, sunt nemunca şi consumul ostentativ de bunuri. In consecinţă, amândouă aceste metode rămân în vogă cât mai departe cu putinţă in josul scării sociale; iar în păturile inferioare, când se recurge la ele, ambele funcţii sunt în mare parte delegate soţiei şi copiilor din gospodărie. Mergând şi mai jos, unde soţiei nui mai este cu putinţă săşi asume nici măcar de paradă nemunca, rămâne totuşi consumul ostentativ, înfăptuit de soţie şi copii. Bărbatul casei poate face şi el ceva în această direcţie şi* în fapt de obicei chiar face; dar coborând încă şi mai jos pe treptele sărăciei — în pragul mahalalei — bărbatul, iar în ziua de azi şi copiii, încetează practic să mai consume bunuri scumpe doar de dragul aparenţelor, iar femeia rămâne practic singura exponentă a decenţei pecuniare din familie. Nicio clasă din societate, nici chiar cele suferind deo cruntă sărăcie, nuşi interzice chiar toate obiceiurile de consum ostentativ. Numai sub imperiul celei mai implacabile necesităţi se va renunţa vreodată la ultimele rămase din această categorie de consum. Multă mizerie şi teribil inconfort se vor îndura până să se spună adio ultimului flecuşteţ decorativ din casa şi ultimei pretenţii la etichetă socială. Nu există clasă, nu există ţară care să fi cedat atât de abject în faţa necesităţilor trupului, încât săşi refuze orice fel de satisfacere a acestei trebuinţe superioare sau spirituale. Din acest tur de orizont asupra felului cum au apărut nemunca şi consumul în scop ostentativ, se pare că utilitatea pe care amândouă o au, deopotrivă, pentru respectabilitate rezidă în elementul comun al risipei. Intrun caz este risipa

111

Teoria dasei de fc« Comumui ostentativ

tmitîiâ de timp fi energie, iar in ©illlall# mipa dr bumin Ambele sunt metode prin care m  drmomlrra/J p m am n ci bogăţiei p amândouă «unt acceptate prin co n vn tţ» ca echivalente Alegerea uneia sau alteia ente o p uri chestiune de eficienţi a promovării, mai puţin în mânură In care poate H  influenţată de alte norme protocolare, provenite dtntro altă sursă. Din motive de comoditate, preferinţa se poale îndrepta on spre una, ori spre cealaltă, In stadii diferite ale evoluţiei economice. întrebarea este care dintre cele două metode va a|unge cel mai bine la persoanele ale căror convingeri se do* reşte a fi înrâurite. Uzanţa a răspuns diferit la această Intre* bare, în circumstanţe diferite. Câtă vreme comunitatea sau grupul social rămâne destul de restrâns şi destul de compact încât să fie atins eficient de simpla notorietate — adică, atât timp cât mediul uman la care i se cere individului să se adapteze In privinţa respectabilităţii se reduce la sfera cunoştinţelor personale şi a bârfelor din vecini —, oricare din metode este cam tot atât de eficace ca şi cealaltă. Fiecare va fi deci folosită în egală măsură pe par* cursul etapelor iniţiale de evoluţie socială. Dar după ce diferenţierea a mers mai departe şi devine necesar să se ajungă la un mediu uman mai vast, consumul începe să treacă înaintea nemuncii, ca mijloc uzual de păstrare a reputaţiei. Acest lucru este cu deosebire valabil în stadiul economic târziu, de producţie paşnică. Mijloacele de comunicare şi mobilitatea populaţiei îl expun acum pe individ observaţiei multor persoane, care nui pot judeca respectabilitatea decât după etalarea de bunuri (şi eventual de bunăcreştere) pe care acesta este capabil so producă în timp ce se află sub directa lor examinare. Organizarea industrială modernă acţionează şi ea în aceeaşi direcţie, pe o cale diferită. Exigenţele sistemului industrial contemporan plasează adeseori în juxtapunere indivizii şi gospodăriile, şi nu există alt contact decât această simplă alăturare. De multe ori vecinii noştri, tehnic vorbind, nu ne simt vecini din punct de vedere social, şi nici măcar cunoştinţe; cu toate acestea, buna lor părere trecătoare comportă un grad

Consumul ostentativ Teoria dss« t de Iu»

83

ia ,» dte wtitewtr Uwcui «Mjfcac ofwsMM

rnoam ftam m *  pe « « * *

i^Nneaiot^ ^ obaen wlon m A f at iţ '

a is iw t H ^ i M a i tie c r t a d b t n e s ^ d i n ie i^ a i w ip e f p e t u i , ^ Ijs ţ.s ifa de-a fî« t :jb comunrta*## modem»   exişti fi 0 f*rt»ap*re mâi frecvenţi la adunJkrik* nurm-n**- de oameni dlRjie vi^s wnHiâ de o cu