Tennessee Williams - Un tramvai numit Dorinta

UN TRAMVAI NUMIT DORINŢĂ

În româneşte de Dorin Dron Gerald Weales, American Drama since World War II, p. 33. Tennessee Williams A STREETCAR NAMED DESIRE, A Signet Book Published by The NeW American Library Copyright 1947 by Tennessee Williams

PERSONAJELE BLANCHE STELLA STANLEY MITCH EUNICE STEVE PABLO O FEMEIE NEAGRĂ UN DOCTOR O SORĂ UN TÂNĂR COLECTOR O FEMEIE MEXICANĂ

Redactor și editor format PDF Alexandru Floroiu ([email protected]) www.alexandru-floroiu.ro / www.artactorului.ro

Exteriorul unei clădiri cu etaj, în colţul unei străzi din New Orleans, denumită Câmpiile Elizee şi care uneşte liniile de triaj cu fluviul. Cartierul este sărăcăcios, dar spre deosebire de cartierele asemănătoare din alte oraşe americane, mizeria are aici ceva pitoresc, plin de farmec. Casele sunt, în cea mai mare parte, din cherestea albă, înnegrite de vreme, cu scări exterioare înguste şi şubrede, cu balcoane şi frontoane ciudat ornamentate. Clădirea are parter şi un etaj. În faţă, la intrare, câteva trepte, care au fost odată albe. Este o după-amiază târzie de mai, a început să se întunece. Cerul, care se vede împrejurul clădirii de un alb întunecat, are o culoare caldă, albastră, umplând scena cu un anumit lirism şi îndulcind oarecum atmosfera aceasta de decădere. Se poate aproape simţi răsuflarea caldă a fluviului cafeniu printre prăvăliile de pe chei, de unde vine un vag parfum de banane şi cafea. O atmosferă asemănătoare este evocată şi de cântecele muzicanţilor negri de la barul de după colţ. De fapt, în această parte din New Orleans te afli totdeauna pe stradă, imediat după colţ, atras de un mic pian la care un negru cântă fără încetare, obsedant. Aceste blues-uri cântate la pian exprimă spiritul vieţii ce se desfăşoară aici. Două femei, una albă şi alta de culoare, stau afară, pe trepte. Femeia albă este Eunice, care locuieşte la etaj; cea neagră e o vecină, căci New Orleans este un oraş cosmopolit; în cartierele lui vechi, rasele se amestecă relativ cu căldură şi uşurinţă. Peste muzica blues-urilor se suprapun vocile oamenilor de pe stradă.

TABLOUL 1 (De după colţ vin doi bărbaţi, Stanley Kovalski şi Mitch. Sunt în vârstă de 28 - 30 de ani, îmbrăcaţi simplu, în haine albastre de lucru. Stanley ţine în mâini bluza pe care o poartă când joacă popice şi un pachet pătat cu roşu, de la măcelărie. Se opresc în faţa scărilor.) STANLEY (răcnind): Hei, ascultă! Stella!... Baby!... (Stella apare la balconul primului etaj. E o femeie tânără şi drăguţă, în jurul a 25 de ani şi de o structură evident foarte deosebită de a soţului ei). STELLA (cu blândeţe): Nu mai striga aşa!... Hello, Mitch!... STANLEY: Prinde!... STELLA: Ce?... STANLEY: Carne!... (Îi aruncă pachetul. Ea scoate un ţipăt, ferindu-se, dar are grijă să-l prindă. Apoi râde, gâfâind uşor. Soţul ei şi cu Mitch au pornit-o înapoi după colţ). STELLA (strigând după el): Stanley!... Unde te duci?... STANLEY: La popice. STELLA: Pot să vin şi eu?

1

STANLEY: Vino. (Iese.) STELLA: Vin imediat. (Către femeia albă.) Hello, Eunice!... Cum te simţi?... EUNICE: Foarte bine. Spune-i lui Steve să-şi cumpere un sandviş pentru că eu „n-am prins” nimic!... (Toate râd; femeia de culoare nu se mai opreşte. Stella iese.) FEMEIA NEAGRĂ: Ce era în pachetul ăla pe care l-a aruncat? (Se ridică de pe trepte râzând gălăgios.) EUNICE: Tu!... Taci odată! FEMEIA NEAGRĂ: Ce să prindă?... (Continuă să râdă. De după colţ apare Blanche, purtând o valiză. Se uită pe un petic de hârtie, apoi la clădire, din nou la peticul de hârtie şi iar la clădire. Are o expresie de surprindere, ca şi cum nu i-ar veni să creadă. Apariţia ei este nepotrivită în ambianţa aceasta. Este îmbrăcată cu eleganţă, într-un costum alb, cu o bluză pufoasă, cu colier şi cercei de perle, mănuşi albe şi pălărie; arată ca şi cum ar sosi la un ceai, vara, sau la un cocteil în grădina publică. Este cam cu cinci ani mai în vârstă decât Stella. Frumuseţea ei delicată trebuie să se ferească de o lumină puternică. În atitudinea-i şovăitoare, ca şi în hainele albe, este ceva care sugerează un fluture de noapte.) EUNICE (într-un târziu): Ce-i, drăguţă? Te-ai rătăcit?... BLANCHE (cu un umor trist şi isteric): Mi s-a spus să iau un tramvai numit Dorinţă, să-l schimb cu unul numit Cimitire, să merg şase staţii, ca să ajung în Câmpiile Elizee... EUNICE: Şi chiar aici ai ajuns!... BLANCHE: În Câmpiile Elizee? EUNICE: Aici sunt Câmpiile Elizee! BLANCHE: Atunci probabil că n-au înţeles ce număr caut... EUNICE: Şi ce număr cauţi? BLANCHE (se uită obosită la peticul de hârtie): Şase treizeci şi doi. EUNICE: Nu trebuie să mai cauţi. BLANCHE (neînţelegând): O caut pe sora mea, Stella Dubois, vreau să spun doamna Stanley Kovalski... EUNICE: Chiar aici stă. Numai că a plecat adineaori. BLANCHE: Cum?... Locuieşte... chiar în casa asta?

2

EUNICE: Ea locuieşte la parter şi eu deasupra. BLANCHE: Oh... Şi... nu-i acasă? EUNICE: N-ai văzut o popicărie după colţ? BLANCHE: Parcă... Nu sunt sigură. EUNICE: E acolo şi se uită la bărbatul ei care joacă popice. (O pauză.) Vrei să-ţi laşi geamantanul aici şi să te duci s-o cauţi? BLANCHE: Nu... FEMEIA NEAGRĂ: Mă duc să-i spun că ai venit... BLANCHE: Mulţumesc. FEMEIA NEAGRĂ: Bine ai venit! (Iese.) EUNICE: Nu te aştepta?... BLANCHE: Nu... Nu astă-seară. EUNICE: Aşa?... Nu vrei să intri şi să te faci comodă până se întorc? BLANCHE: Nu văd cum aş putea... EUNICE: Noi suntem proprietarii, aşa că pot să-ţi deschid şi să te las înăuntru... (Se ridică şi deschide uşa de la parter. De după storuri se aprinde o lumină albastru-deschis. Blanche o urmează încet în apartament. În timp ce interiorul se luminează, spaţiul din jur se întunecă. Se văd două camere, nu prea lămurit. Prima în care se intră este o bucătărie, dar are un pat de campanie, care va fi folosit de către Blanche. Cealaltă este o cameră de dormit. În partea din fund a acesteia o uşă îngustă dă în baie. Eunice, în gardă, observând privirea Blanchei.) EUNICE: Acum e cam dezordine, dar când e curat e foarte drăguţ. BLANCHE: Da?... EUNICE: Hî-hî... Aşa... Şi va să zică, eşti sora Stellei? BLANCHE: Da... (Voind să scape de ea.) Mulţumesc că m-ai lăsat să intru... EUNICE: Por nada, cum spun mexicanii... por nada. Pentru nimic. Stella mi-a vorbit de dumneata. BLANCHE: Da?... EUNICE: Mi se pare că mi-a spus că eşti profesoară. BLANCHE: Da.

3

EUNICE: Şi că eşti din Mississippi, nu?... BLANCHE: Da... ' EUNICE: Mi-a arătat o fotografie de la dumneata de-acasă, de la plantaţie. BLANCHE: Belle-Reve? EUNICE: O casă mare de tot, cu coloane albe. BLANCHE: Da... EUNICE: Trebuie să fie foarte greu să ţii o casă ca asta... BLANCHE: Iartă-mă te rog, dar de-abia mai pot sta în picioare. EUNICE: Bine, drăguţă... De ce nu şezi? BLANCHE: Vreau să spun că... aş vrea să rămân singură... EUNICE (ofensată): Ah!... În cazul ăsta, o şterg. BLANCHE: N-am vrut să fiu prost crescută, dar... EUNICE: Mă reped până la popicărie şi o trimit acasă. (Iese pe uşă. Blanche se aşază pe un scaun, foarte ţeapănă, cu umerii uşor aduşi, cu picioarele lipite unul de altul şi ţinând poşeta strâns cu mâinile, ca şi cum i-ar fi frig. După o clipă, privirea oarbă din ochi se pierde şi, încet-încet, începe să se uite în jur. Miaună o pisică. Ea tresare şi îşi ţine respiraţia. Deodată observă ceva într-un dulap pe jumătate deschis. Sare în picioare, se duce acolo şi scoate o sticlă de whisky. Îşi toarnă o jumătate de pahar şi-l dă pe gât. Apoi pune cu grijă sticla la loc, spală paharul la chiuvetă şi trage scaunul lângă masă.) BLANCHE (cu tristeţe, ei însăşi): Trebuie să mă ţin tare!... (Stella vine repede de după colţul clădirii, alergând spre uşa parterului.) STELLA (strigând foarte bucuroasă): Blanche!... (O clipă se privesc fix una pe alta. Apoi Blanche se ridică şi aleargă înspre ea cu un ţipăt sălbatic.) BLANCHE: Stella! Oh, Stella! Stella! Stella ca o stea! (Începe să vorbească cu o vivacitate febrilă ca şi cum i-ar fi frică să se oprească sau să se gândească. Se ţin strâns una pe alta într-o îmbrăţişare spasmodică.) BLANCHE: Acum, lasă-mă să te privesc. Dar să nu te uiţi la mine, Stella, nu, nu, nu, încă nu. Până nu fac o baie şi nu mă odihnesc! Şi stinge lumina aia! Stinge-o! Nu vreau să fiu privită în lumina asta necruţătoare! (Stella râde şi face întocmai.) Acuma vino înapoi. Oh, Stella,

4

fetiţa mea! Stella ca o stea! (O îmbrăţişează din nou.) Credeam că n-ai să te mai întorci în locul ăsta oribil. Ce-am spus?... N-am vrut să spun asta. Am vrut să fiu drăguţă cu tine şi să spun... Oh, ce locuinţă convenabilă şi aşa de... Ha-ha! Oiţa mea dragă ! N-ai scos nici un cuvânt! STELLA: Nici nu m-ai lăsat, draga mea!... (Râde, dar privirea pe care i-o aruncă Blanchei este puţin neliniştită.) BLANCHE: Bine, acuma vorbeşti tu. Deschide guriţa ta drăguţă şi vorbeşte, în timp ce eu caut ceva de băut. Sunt sigură că trebuie să ai ceva de băut în casă. Unde o fi? Oh, lasă că găsesc eu, găsesc!... (Se duce la dulap şi ia sticla. Merge clătinându-se şi gâfâie, în timp ce încearcă să râdă. E cât pe ce să scape sticla din mână.) STELLA (care a observat): Blanche, stai jos şi lasă-mă pe mine să-ţi torn. Dar nu prea ştiu cu ce să-ţi dau. Poate este sifon în răcitor. Aşteaptă puţin, draga mea, imediat... BLANCHE: Ah, nu, iubito... Nu merge astă-seară la nervii mei! Unde... Unde... Unde este?... STELLA: Stanley? La popice. Îi place teribil. Băieţii au azi... am găsit puţin sifon... o partidă. BLANCHE: Numai puţin Baby, puţin de tot... Să nu te sperii, sora ta n-a devenit o beţivă. E cald, sunt zăpăcită şi înfierbîntată, şi obosită, şi însetată! Acum stai jos şi explică-mi şi mie ce-i cu casa asta. Ce cauţi tu într-o casă ca asta? STELLA: Ştii, Blanche... BLANCHE: Oh, nu vreau să fiu ipocrită cu tine. Din contră, vreau să fiu foarte sinceră şi dreaptă. Niciodată, niciodată, nici în visurile mele cele mai rele nu mi-am putut imagina aşa ceva. Numai Poe! Numai Edgar Allan Poe ar fi putut s-o facă! Cred că de aici încolo încep pădurile bântuite de stafii. (Râde.) STELLA: Nu, draga mea, de aici încolo încep liniile de triaj... BLANCHE: Nu, acuma, serios, să lăsăm gluma deoparte. De ce nu mi-ai spus nimic? De ce nu mi-ai scris nimic, iubito, de ce mi-ai ascuns... STELLA (cu grijă, turnându-şi şi ei în pahar): Ce ţi-am ascuns, Blanche? BLANCHE: Că locuieşti în asemenea condiţii! STELLA: Pentru asta te consumi atâta?... Dar nu este chiar aşa de rău. New Orleans nu este ca celelalte oraşe... BLANCHE: Asta n-are nici o legătură cu New Orleans-ul. Tot atât de bine ai putea spune... (Se opreşte deodată.) Ah, iartă-mă, iubito... (Apoi scurt.) Să schimbăm subiectul. STELLA (cu oarecare răceală): Mulţumesc!...

5

(Pauză. În acest timp, Blanche o priveşte fix. Stella îi zâmbeşte.) BLANCHE (privind paharul pe care îl ţine strâns în mână): Tu eşti tot ce mai am pe lume, şi nu eşti mulţumită că mă vezi... STELLA (cu sinceritate): Blanche, cum poţi să spui asta? BLANCHE: N-am dreptate?... Când văd ce tăcută eşti... STELLA: Nu m-ai lăsat niciodată să vorbesc prea mult, aşa că m-am obişnuit să tac atunci cînd sunt cu tine... BLANCHE (vag): Un obicei bun... (Apoi dintr-o dată.) Nici nu m-ai întrebat cum de-am putut pleca de la şcoală mai înainte de vacanţă... STELLA: Am crezut că dacă ai să vrei, ai să-mi spui singură. BLANCHE: Ai crezut că m-au dat afară?... STELLA: Nu... Am crezut că... ai renunţat tu. BLANCHE: Am fost atât de epuizată de toate... prin câte am trecut, încât, m-au lăsat nervii... (Striveşte ţigara cu nervozitate.) Era cât pe ce să înnebunesc... aproape. Aşa că domnul Graves — domnul Graves este directorul şcolii — m-a sfătuit să plec puţin. Nu ţi-am putut da toate amănuntele astea în telegramă... (Bea cu grabă.) Oh, asta bâzâie în mine şi e aşa de bună! STELLA: Mai vrei un pahar? BLANCHE: Nu. Unul e maximum ce pot. STELLA: Sigur? BLANCHE: Nu mi-ai spus nici un cuvânt despre cum arăt. STELLA: Arăţi foarte bine. BLANCHE: Dumnezeu să te aibă în pază că mincinoasă mai eşti. Lumina zilei n-a văzut niciodată asemenea ruină. Dar tu te-ai mai îngrăşat puţin, da, da, eşti durdulie ca o potârniche. Şi îţi stă aşa bine... STELLA: Ei, şi tu, Blanche! BLANCHE: Ba aşa e... altminteri nu ţi-aş fi spus-o! Numai să fii puţin atentă la şolduri. Ridică-te! STELLA: Nu acuma... BLANCHE: Nu mă auzi? Ţi-am spus să te ridici! (Stella se supune cam fără voie.) Oh, dezordonato! A picat ceva pe guleraşul tău alb de dantelă, atât de drăguţ. Şi părul... trebuie să-l tunzi mai frumos, rotund, să-ţi încadreze trăsăturile tale delicate. Stella, ai o servitoare,

6

nu? STELLA: Nu. Numai pentru două camere ar fi... BLANCHE: Ce? Două camere spui? STELLA: Asta şi... (Este puţin încurcată.) BLANCHE: Cealaltă? (Râde ascuţit. Se lasă o tăcere jenantă.) BLANCHE: Am să mai iau doar un pic... mai mult ca să-i punem dopul la loc... ca să zic aşa. Şi pune sticla deoparte să nu mă mai tenteze. (Se ridică.) Vreau să te uiţi la silueta mea. (Face o piruetă.) Ştii că în zece ani n-am mai pus nici un kilogram, Stella? Cântăresc exact cât cântăream atunci când ai plecat tu de la Belle-Reve. Vara în care a murit tata şi tu ne-ai părăsit... STELLA (puţin plictisită): Blanche, e de necrezut ce bine arăţi... BLANCHE (amândouă râzând stingherite): Stella, dar aici sunt numai două încăperi. Nu văd unde o să stau eu. STELLA: O să stai aici. BLANCHE: Ce fel de pat e ăsta? Unul din acelea demontabile? (Se aşază pe el.) STELLA: Cum ţi se pare? BLANCHE (nu prea convinsă): Minunat, iubito. Nu-mi plac paturile prea moi. Dar nu e uşă între camere, şi Stanley... e cuviincios, da? STELLA: Stanley... e polonez, ştii asta... BLANCHE: Ah, da. Asta e ceva aşa ca şi irlandez, nu? STELLA: Ştii... BLANCHE: Dar nu aşa îngâmfat, nu?... (Râd amândouă, iar stingherite.) Mi-am adus nişte rochii drăguţe să le port când mă voi vedea cu prietenii voştri... STELLA: Mi-e teamă că nu-ţi vor plăcea. BLANCHE: Cum sunt? STELLA: Sunt prietenii lui Stanley. BLANCHE: Polonezi? STELLA: De tot felul, Blanche. BLANCHE: Tipuri... eterogene?

7

STELLA: Ah, da. Da, tipuri, ăsta e cuvântul. BLANCHE: În orice caz, mi-am adus rochii drăguţe şi am să le port. Cred că sperai să stau la un hotel, dar nu mă duc la hotel. Vreau să fiu lângă tine, să fiu cu cineva. Nu pot sta singură. Din cauză că poate ai observat — nu mă simt prea bine... (Vocea i se frânge şi privirea-i devine speriată.) STELLA: Pari puţin nervoasă, sau extenuată, sau aşa ceva... BLANCHE: Crezi că Stanley o să mă placă, sau o să fiu doar o rudă în vizită? Nu-mi pot da seama. STELLA: O să vă împăcaţi bine amândoi, numai să nu încerci să-l compari cu oamenii pe care-i întâlneam la noi acasă. BLANCHE: Este atât de... altfel? STELLA: Da. Altfel de om. BLANCHE: Cum adică? Cu cine seamănă? STELLA: Oh, nu poţi descrie pe cineva pe care-l iubeşti! Uite o fotografie! (Îi întinde o fotografie.) BLANCHE: E ofiţer? STELLA: E sergent-major în trupele de geniu. Astea sunt decoraţiile lui! BLANCHE: Le avea atunci când l-ai întâlnit pentru prima oară? STELLA: N-avea grijă că nu m-a orbit cu toate alămurile astea. BLANCHE: Nu asta voiam să... STELLA: Dar, desigur, au fost lucruri care mai târziu mi-au plăcut... BLANCHE: Cum ar fi originea lui civilă! (Stella râde nesigur.) Ce-a spus când a auzit că voi veni? STELLA: Oh, Stanley încă nu ştie. BLANCHE (speriată): Încă nu i-ai spus? STELLA: E mult timp plecat. BLANCHE: Oh... călătorii? STELLA: Da. BLANCHE: Asta-i bine. Adică îmi închipui... nu-i aşa?

8

STELLA (spunând jumătate pentru sine): Mi-e foarte greu când e plecat, chiar şi o singură noapte. BLANCHE: Ce spui!... STELLA: Şi când pleacă o săptămână, aproape că înnebunesc. BLANCHE: Ce frumos! STELLA: Şi când vine acasă plâng pe umărul lui ca un copil... (îşi zâmbeşte.) BLANCHE: Cred că asta înseamnă să iubeşti cu adevărat. (Stella o priveşte cu un zâmbet radios.) Stella... STELLA: Ce este? BLANCHE (cu o izbucnire stingherită): Nu te-am întrebat nimic din ceea ce ai crezut că am să te întreb. Şi de aceea aştept de la tine să înţelegi ceea ce am să-ţi spun. STELLA: Ce anume, Blanche? (Figura îi devine îngrijorată.) BLANCHE: Stella, probabil că ai să mă învinuieşti, ştiu că eşti gata să mă învinuieşti, dar înainte de a o face, gândeşte-te bine, tu ai plecat. Eu am rămas şi am luptat! Ai venit la New Orleans şi ai avut grijă numai de tine. Eu am rămas la Belle-Reve şi am încercat să păstrez totul. Nu-ţi spun asta ca o învinuire, dar toată greutatea a căzut pe umerii mei. STELLA: Cel mai bun lucru pe care l-am avut de făcut a fost să-mi aranjez viaţa, Blanche. BLANCHE (începe să se agite cu intensitate): Ştiu, ştiu. Dar tu eşti cea care a părăsit BelleReve, nu eu. Eu am rămas şi am luptat pentru el, am sângerat pentru el, aproape am murit pentru el! STELLA: Blanche, stăpâneşte-te! Ce-i cu ieşirea asta isterică? Spune-mi ce s-a întâmplat? Ce înseamnă că ai luptat şi ai sângerat? Ce fel de... BLANCHE: Eram sigură, Stella. Eram sigură că asta va fi atitudinea ta faţă de... STELLA: Faţă de ce?... BLANCHE (încet): De pierderea... de pierderea... STELLA: Belle-Reve... S-a pierdut...? Nu se poate! BLANCHE: Da, Stella... (Se uită ţintă una la alta, pe deasupra mesei acoperite cu linoleum galben. Blanche clatină încet din cap, iar Stella îşi mută încet privirea spre mâinile ce şi le ţine împreunate pe masă. Muzica blues-urilor creşte în intensitate. Blanche îşi atinge fruntea cu batista.) STELLA: Dar cum a fost? Ce s-a întâmplat?

9

BLANCHE (sărind imediat): Tu mă întrebi ce s-a întâmplat? STELLA: Blanche! BLANCHE: Tocmai tu eşti cea care stai aici şi mă acuzi? STELLA: Blanche! BLANCHE: Eu, eu, eu am primit loviturile în faţa şi în trupul meu. Toate morţile astea. Defilarea nesfârşită către cimitir! Tata, mama! Margaret, în felul acela îngrozitor! Atât de mare încât nu putea fi pusă în sicriu. Dar care a ars cum arde gunoiul! Tu de-abia ai avut timp să vii la înmormântare, Stella! Dar înmormântările nu sunt nimic în comparaţie cu morţii! Înmormântările sunt liniştite, dar morţii nu întotdeauna. Uneori respiraţia le e răguşită, alteori horcăie, şi alteori strigă cu disperare către tine: Nu mă lăsa! Chiar şi cei bătrâni strigă uneori: Nu mă lăsa! Ca şi cum tu ai putea să-i opreşti. Înmormântările sunt tăcute, cu flori delicate. Şi în ce sicrie falnice sunt puşi! Dacă n-ai fost acolo la căpătâi când strigau: Nu mă lăsa! n-ai să poţi bănui niciodată lupta groaznică ce se dă pentru o răsuflare şi pentru sânge. Nici nu poţi visa aşa ceva, dar eu am văzut! Am văzut! Am văzut! Şi acum stai aici, în ochii tăi citesc cum mă acuzi că am lăsat să se piardă proprietatea! Cum Dumnezeu crezi că s-a plătit toată această durere şi toţi morţii ăştia? Căci moartea este scumpă, miss Stella! Şi Jessie, vărul acela bătrân, imediat după Margaret. Coasa înspăimântătoare a morţii se fixase la poarta casei noastre, Stella! Cartierul ei general era la Belle-Reve. Aşa, iubito, aşa mi-a alunecat printre degete! Care dintre ei ne-a lăsat ceva? Care dintre ei ne-a lăsat măcar vreo poliţă de asigurare? Numai bătrânul Jessie, o sută de dolari ca să-i plătim sicriul. Asta a fost tot, Stella! Şi eu... cu bietul meu salariu de la şcoală. Acuză-mă! Stai aici, te uiţi ţintă la mine şi te gândeşti că eu am pierdut proprietatea. Eu am pierdut-o? Tu unde erai? Cu polonezul tău... în pat... STELLA (sărind): Blanche! Linişteşte-te! E de ajuns! (Iese.) BLANCHE: Unde te duci? STELLA: Mă duc la baie să-mi spăl faţa... BLANCHE: Oh, Stella, Stella... plângi... STELLA: De ce te miri...? BLANCHE: Oh, iartă-mă... nu am vrut asta... (Se aud vocile bărbaţilor. Stella intră în baie şi închide uşa după ea. Când apar bărbaţii şi Blanche îşi dă seama că trebuie să fie Stanley care se întoarce, se îndreaptă, ezitând, dinspre baie către masa de toaletă, privind cu atenţie spre uşa de intrare. Intră Stanley, urmat de Steve şi Mitch. Stanley se opreşte lângă uşă, Steve, jos lângă scara în spirală şi Mitch puţin mai la dreapta lor, gata să plece. Când bărbaţii intră, auzim ceva din dialogul următor.) STANLEY: Aşa şi l-a luat? STEVE: Sigur că aşa l-a luat. A câştigat lozul cel mare cu un bilet de şase numere...

10

MITCH: Nu-i mai spune lui din astea... n-o să te creadă. (Mitch iese.) STANLEY (reţinându-l pe Mitch): Hei, Mitch! Vino înapoi! (Auzind vocile, Blanche se retrage în dormitor. Ia de pe masa de toaletă fotografia lui Stanley, se uită la ea, o pune la loc. Când Stanley intră în apartament, se ascunde repede după paravanul de la capătul patului.) STEVE (către Stanley şi Mitch): Ei, facem un pocher mâine seară? STANLEY: Sigur... la Mitch... MITCH (auzind aceasta se întoarce repede la balustrada scării): Nu! Nu la mine. E mama bolnavă. STANLEY: Bine, atunci la mine... (Mitch iese din nou afară.) Dar tu aduci berea! (Mitch se face că nu aude, spune „Noapte bună la toţi” şi pleacă cântând. Se aude de sus vocea lui Eunice.) EUNICE: Vino odată sus! Am făcut un castron de spaghetti şi îl mănânc singură! STEVE (mergând sus): Ţi-am spus şi ţi-am şi telefonat că jucăm. (Către băieţi.) Bere răsuflată! EUNICE: Nu mi-ai telefonat deloc! STEVE: Ţi-am spus de dimineaţă, şi la prânz ţi-am telefonat... EUNICE: Să nu mai vorbim de asta. Numai vino odată acasă! STEVE: Vrei să scrie şi în ziare? (Se aud râsete şi larmă de glasuri de la bărbaţii care-şi iau rămas bun. Stanley deschide uşa de la bucătărie şi intră. Este de statură mijlocie, solid. Fiinţa lui radiază o fericire animalică, ce se reflectă în toate mişcările şi atitudinile. Încă de tânăr, principalul scop al vieţii sale au fost femeile, primea sau da plăcerea nu cu o uşoară nepăsare, subordonându-i-se, ci cu forţa şi orgoliul unui cocoş împăunat. De la această preocupare absorbantă, care-l satisface, pornesc toate celelalte manifestări ale vieţii lui, ca de exemplu sinceritatea cu bărbaţii, preţuirea unui umor gros, dragostea pentru băutură, mâncare şi jocuri, pentru maşina lui, radioul lui, pentru tot ce-i aparţine şi poartă emblema lui de afemeiat vulgar. Pe femei le categoriseşte dintr-o privire din punct de vedere sexual, închipuindu-şi frânturi de imagini care-l determină cum anume să le zâmbească.) BLANCHE (retrăgându-se involuntar sub privirea lui): Dumneata trebuie să fii Stanley. Eu sunt Blanche. STANLEY: Sora Stellei? BLANCHE: Da.

11

STANLEY: Hello! Unde-i mititica? BLANCHE: În baie. STANLEY: Aha. N-am ştiut că vii la noi. BLANCHE: Eu... am... STANLEY: De unde eşti, Blanche? BLANCHE: Eu... de fapt... stau la Laurel. STANLEY (s-a dus la dulap şi a luat sticla de whisky): În Laurel... da, da. Aha, da... în Laurel, adevărat. Nu e în raza mea. Băuturile se duc repede pe vreme călduroasă. (Ridică sticla spre lumină, ca să vadă cât s-a golit.) Vrei unul...? BLANCHE: Eu? Nu. Nu mă prea ating de băutură... STANLEY: Mulţi se ating rar de băutură, dar băutura îi atinge des. BLANCHE (abătută): Ha, ha, ha... STANLEY: Hainele astea mă cam incomodează. Te superi dacă mă fac comod? (începe săşi scoată cămaşa.) BLANCHE: Te rog, te rog... STANLEY: Deviza mea este: Simte-te cât mai comod! BLANCHE: Şi a mea. E foarte greu să fii totdeauna proaspăt. Nu m-am spălat încă, nici măcar nu m-am pudrat şi... ai şi venit! STANLEY: Ştii că poţi foarte uşor să răceşti când stai cu haine umede pe tine, mai ales după ce ai transpirat tare, ca la popice. Eşti profesoară, nu? BLANCHE: Da. STANLEY: Şi ce predai, Blanche? BLANCHE: Engleza. STANLEY: N-am fost niciodată bun la engleză. Pentru cât timp ai venit, Blanche? BLANCHE: Eu... nu ştiu încă. STANLEY: Vrei să ramâi pe-aici? BLANCHE: Mă gândeam că dacă nu v-ar deranja... STANLEY: Bine. BLANCHE: Călătoriile mă epuizează teribil...

12

STANLEY: Bine, stai liniştită... (O pisică miaună pe la fereastră. Blanche se sperie.) BLANCHE: Ce e asta? STANLEY: Pisici... Hei, Stella! STELLA (abătută, din baie): Da, Stanley! STANLEY: Ai căzut înăuntru? (Surâde Blanchei. Încearcă şi ea, fără succes, să-i surâdă. O mică tăcere.) STANLEY: Mi-e teamă să nu te înspăimânt, fiindcă nu sunt un tip prea bine educat. Stella mi-a vorbit mult despre tine. Ai fost o dată măritată, nu-i aşa? (Muzica începe să cânte, slab, în depărtare, o polcă.) BLANCHE: Da. Când eram foarte tânără. STANLEY: Şi ce s-a întîmplat? BLANCHE: Băiatul acela... băiatul... a murit. (Se aşază jos.) Mi-e frică... să nu mi se facă rău! (Capul îi cade în mâini.)

TABLOUL 2 Este ora şase, în după-amiaza următoare. Blanche face baie. Stella îşi termină toaleta. Rochia imprimată a Blanchei este întinsă pe patul Stellei. Stanley intră de afară prin bucătărie, lăsând uşa deschisă, în timp ce se aude acel veşnic blues de după colţ. STANLEY: Ce-s toate maimuţărelile astea? STELLA: Oh, Stan! (Se repede să-l sărute, ceea ce acceptă într-o atitudine exagerat de demnă.) Mă duc cu Blanche să mâncăm la Galatoire's, şi de acolo mergem la un teatru. Asta pentru că azi e ziua voastră de pocher... STANLEY: Şi cu masa mea ce se întâmplă? Eu nu mă duc să mănânc la Galatoire's. STELLA: Ţi-am pus ceva rece la gheaţă. STANLEY: Bine, dar asta nu-i tot atât de elegant. STELLA: Am să încerc să o ţin pe Blanche în oraş până terminaţi voi partida, pentru că nu ştiu cum ar privi ea asta. Aşa că o să mergem la unul din localurile mici din cartier, şi ai face

13

bine să-mi dai nişte bani. STANLEY: Ea unde e? STELLA: Face o baie fierbinte ca să-şi liniştească nervii. E foarte deprimată. STANLEY: Din ce cauză? STELLA: A trecut printr-o mare nenorocire. STANLEY: Daaa...? STELLA: Stanley, ştii că... am pierdut Belle-Reve? STANLEY: Locul acela de la ţară? STELLA: Da. STANLEY: Cum? STELLA (vag): Oh, a trebuit să fie cedat... sau aşa ceva. (O pauză în care Stanley se gândeşte, în timp ce Stella îşi schimbă rochia.) Când ai s-o vezi spune-i ceva drăguţ despre felul cum arată. Şi... ah, nu pomeni despre copil. Nu i-am spus încă nimic. Vreau să aştept până se va mai linişti... STANLEY (ameninţător): Aşa? STELLA: Şi caută s-o înţelegi şi să fii drăguţ cu ea, Stan. BLANCHE (cântând în baie): Din ţara cu apa albastră ca cerul Au adus roabă o fată... STELLA: Nu se aştepta să ne găsească într-o casă atât de mică. Ştii... eu, în scrisori, i-am prezentat lucrurile puţin altfel... STANLEY: Da? STELLA: Şi admiră-i rochia şi spune-i că arată minunat. Asta e foarte important pentru Blanche. Este mica ei slăbiciune. STANLEY: Aha, înţeleg. Acuma să ne întoarcem puţin înapoi şi să-mi spui unde e locul ăla de la ţară? STELLA: Ah... da... STANLEY: Despre ce e vorba? Aş vrea să aflu ceva amănunte în chestiunea asta. STELLA: Mai bine să nu vorbim prea mult despre asta până nu se linişteşte. STANLEY: Aha, aşa care va să zică. Surioara Blanche nu poate fi plictisită cu amănunte de afaceri în momentul acesta...

14

STELLA: Ai văzut cum era aseară... STANLEY: Mda... am văzut. Dar ia să ne uităm şi noi puţin la actul de vânzare. STELLA: N-am văzut nici unul. STANLEY: Nu ţi-a arătat nici o hârtie, sau vreo chitanţă? Sau ceva în genul ăsta, nu? STELLA: Pare că n-ar fi fost vândut. STANLEY: Atunci ce dracu' s-a întâmplat, a cedat-o aşa, pentru binefaceri? STELLA: Sssst... te aude. STANLEY: Puţin îmi pasă dacă mă aude. Să văd hârtiile. STELLA: N-a fost nici o hârtie. Nu mi-a arătat nici o hârtie, şi mie puţin îmi pasă de hârtii. STANLEY: Ai auzit vreodată de Codul Napoleon? STELLA: Nu, Stanley, n-am auzit niciodată de codul Napoleon, şi dacă aş fi auzit nu văd ce legătură... STANLEY: Atunci stai puţin să te lămuresc eu, baby, în vreo două chestii... STELLA: Şi... STANLEY: În statul Louisiana, noi avem codul Napoleon şi, potrivit lui, ceea ce aparţine soţiei, aparţine şi soţului şi viceversa. De exemplu, dacă eu am o anumită proprietate, sau tu ai o anumită proprietate... STELLA: Mi se învârte capul... STANLEY: Foarte bine. Aştept până îşi termină baia fierbinte şi pe urmă o întreb dacă e la curent cu codul Napoleon. Am impresia că tu eşti fraierită, baby, şi când tu eşti fraierită, conform codului Napoleon, sunt şi eu fraierit. Şi mie nu-mi place să fiu fraierit. STELLA: Ai tot timpul să-i pui toate întrebările astea mai târziu, dar dacă ai s-o faci acuma, ai s-o distrugi din nou. Nu înţeleg ce s-a întîmplat la Belle-Reve, dar nu-ţi dai seama cât de ridicol eşti când îţi închipui că sora mea, sau eu, sau oricine din familia mea ar fi încercat să te înşele sau aşa ceva... STANLEY: Atunci, dacă s-a vândut locul, unde sunt banii? STELLA: Nu s-a vândut! S-a pierdut! S-a pierdut! (Stanley intră în dormitor şi Stella îl urmează.) Stanley! STANLEY (deschide cufărul cu haine care stă în mijlocul camerei şi scoate un braţ plin cu rochii): Cască ochii la toată marfa asta! Crezi că şi le-a cumpărat din leafa ei de profesoară? STELLA: Sssst!

15

STANLEY: Uită-te la penele şi la blănurile astea cu care a venit aici să se împopoţoneze! Ce e asta? O rochie de aur, mi-nchipui! Şi asta! Astea ce sunt? Vulpi! (Le izbeşte.) Blăni de vulpe veritabile, se vede de la un kilometru! Şi unde-s blănurile tale de vulpe, Stella? Cele stufoase şi albe ca zăpada! Unde sunt vulpile tale argintii? STELLA: Astea-s nişte blănuri ieftine de vară, pe care Blanche le are de multă vreme. STANLEY: Am o cunoştinţă care lucrează cu mărfuri de felul ăsta. Am să-l chem să le evalueze. Am să-ţi dovedesc că aici sunt investiţi mii de dolari! STELLA: Nu fi stupid, Stanley! STANLEY (aruncă blănurile pe pat, deschide, smucind, o mică cutie din cufăr şi scoate o mână plină de bijuterii): Şi aici ce are? Comoara din insula piraţilor? STELLA: Oh, Stanley! STANLEY: Perle... frânghii de perle... Ce este sora asta a ta? Pescuitoare de perle? Şi brăţări de aur masiv. Unde sunt perlele şi brăţările tale de aur, Stella? STELLA: Sssst! Linişteşte-te, Stanley! STANLEY: Şi diamante! O coroană pentru o împărăteasă! STELLA: O diademă de strass pentru o toaletă de bal. STANLEY: Ce e aia strass? STELLA: Ceva foarte apropiat de sticlă! STANLEY: Mă iei peste picior? Am şi o cunoştinţă care lucrează la un magazin de bijuterii. Am să-l chem să le vadă. Aici este plantaţia ta, sau ce-a mai rămas din ea. STELLA: Nici nu-ţi dai seama ce stupid şi ce îngrozitor eşti. Şi acum închide cufărul până nu iese ea din baie. STANLEY (izbeşte în cufărul aproape închis şi se aşază pe masa din bucătărie): Kowalski-ii şi DuBois-ii au concepţii diferite. STELLA (supărată): Da, într-adevăr, slavă Domnului! Eu mă duc afară. (îşi ia pălăria albă şi mănuşile şi se îndreaptă spre uşa de ieşire.) Vino afară cu mine până se îmbracă Blanche. STANLEY: De când îmi dai ordine? STELLA: Preferi să stai aici şi s-o insulţi? STANLEY: Al naibii îţi mai merge gura. Stau aici! (Stella iese pe uşă. Blanche iese din baie într-un halat de satin roşu.) BLANCHE (liniştită): Hallo, Stanley! Sunt gata, proaspătă, îmbăiată, parfumată; mă simt ca

16

un nou-născut. STANLEY (îşi aprinde o ţigară): Asta-i bine. BLANCHE (trâgând perdelele de la fereastră): Iartă-mă puţin, până îmi pun rochia cea nouă... STANLEY: Te rog, îmbracă-te... Blanche. BLANCHE (trage perdelele dintre camere): Am înţeles că aici va avea loc o mică partidă de cărţi la care noi, doamnele, în mod politicos, nu suntem invitate. STANLEY (sumbru): Da...? (Blanche îşi scoate halatul şi îşi pune o rochie imprimată.) BLANCHE: Unde-i Stella? STANLEY: A ieşit afară. BLANCHE: Numai o clipă... Vreau să te rog ceva. STANLEY: Ce anume? BLANCHE: Să mă închei la spate. Poţi să intri. (Stanley intră printre perdele cu o privire mocnită.) Cum arăt? STANLEY: Arăţi bine. BLANCHE: Mulţumesc. Acuma încheie-mă. STANLEY: Nu mă prea pricep. BLANCHE: Voi bărbaţii, cu degetele neîndemânatice... Pot să trag un fum din ţigara ta? STANLEY: Ia o ţigară întreagă. BLANCHE: Ah, mulţumesc... Oh... parcă îmi explodează plămânii. STANLEY: Stella şi cu mine te-am ajutat să despachetezi. BLANCHE: Da? Tu, desigur, ai lucrat bine şi repede. STANLEY: Arată de parcă ai fi dat o raită prin marile magazine din Paris... BLANCHE: Ha, ha! Rochiile sunt pasiunea mea... STANLEY: Cam cât poate să coste o bucăţică de blană ca asta? BLANCHE: Asta? Asta a fost omagiul unui admirator al meu. STANLEY: Da...? Trebuie să te fi admirat mult...

17

BLANCHE: Ah, când eram tânără stârneam ceva admiraţie. Dar uită-te acuma la mine. (Îi zâmbeşte radioasă.) Mai poţi crede că odată eram considerată atrăgătoare? STANLEY: Arăţi foarte bine. BLANCHE: Cerşesc complimentele, Stanley. STANLEY: Nu prea sunt eu omul care să fac chestii din astea. BLANCHE: Ce chestii...? STANLEY: Complimente femeilor, pentru cum arată. N-am întâlnit încă o femeie care să nu ştie dacă arată bine sau nu, chiar fără să i-o spui, şi unele îşi închipuie despre ele mult mai mult decât ar fi cazul. Am cunoscut odată una care-mi spunea: „Eu sunt un tip de vampă. Eu sunt un tip de vampă”. Şi i-am zis: „Ei şi?” BLANCHE: Şi ea ce-a răspuns? STANLEY: N-a mai spus nimic. Asta i-a închis gura. BLANCHE: Şi aşa s-a terminat romanul? STANLEY: Aşa s-a terminat conversaţia. Asta a fost totul. Unor bărbaţi le place genul ăsta Hollywoodian, altora nu. BLANCHE: Cred că faci parte din categoria a doua. STANLEY: Aşa e. BLANCHE: Nu-mi închipui cum ar putea o femeie să te farmece. STANLEY: Aşa e. BLANCHE: Eşti simplu, dur şi onest, puţin cam primitiv, după cum mi se pare. Ca să te intereseze o femeie trebuie ca... (Face o pauză cu un gest nedefinit.) STANLEY (încet): Să joace cu cărţile pe faţă. BLANCHE (zâmbind): Ştii, niciodată nu mi-au plăcut oamenii insipizi. De aceea, când te-am văzut aseară, mi-am spus: Soră-mea s-a căsătorit cu un bărbat. Bineînţeles că asta a fost tot ce am putut să spun despre tine. STANLEY (tunând): Să isprăvim odată! BLANCHE (astupându-şi urechile cu palmele): Ooooo! STELLA (strigând de pe scări): Stanley, vino încoace şi las-o pe Blanche să se îmbrace! BLANCHE: M-am şi îmbrăcat, iubito!

18

STELLA: Atunci vino odată... STANLEY: Am o mică discuţie cu sora ta. BLANCHE (senină): Iubito, fă-mi un serviciu. Dă o fugă şi adu-mi o îngheţată... Dar de lămâie, scumpo. Te rog frumos. STELLA (ezitând): Da, bine... (Iese după colţul clădirii.) BLANCHE: Biata de ea, era aici afară şi ne auzea, şi am impresia că nu a înţeles atât de bine ca mine despre ce este vorba... În regulă. Acuma, domnule Kowalski, hai să nu mai vorbim cu două înţelesuri. Sunt gata să răspund la toate întrebările. Nu am nimic de ascuns. Despre ce este vorba? STANLEY: În statul Louisiana există ceva care se cheamă Codul Napoleon, şi ăsta spune că tot ce posedă nevastă-mea este şi al meu, şi viceversa. BLANCHE: Vai de mine, dar ce aer de judecător ai...? (Se stropeşte cu pulverizatorul şi în joacă îl stropeşte şi pe Stanley. El îi ia pulverizatorul şi îl pune pe masa de toaletă. Blanche îşi dă capul pe spate şi râde.) STANLEY: Dacă nu aş şti că eşti sora neveste-mi, cine ştie ce-ar trebui să cred despre tine. BLANCHE: Ca de exemplu? STANLEY: Nu mă prosti! Ştii despre ce este vorba. BLANCHE (pune vaporizatorul pe masă): Foarte bine. Cărţile pe faţă. Asta-mi place. (Se întoarce către Stanley.) Ştiu că am spus o mulţime de minciuni, dar la urma urmei farmecul unei femei este cincizeci la sută iluzie. Dar când e vorba de ceva important cu adevărat, atunci spun adevărul, şi adevărul este acesta: nu mi-am înşelat nici sora, şi nici pe tine, şi nici pe nimeni altcineva în toată viaţa mea. STANLEY: Unde sunt actele? În cufăr? BLANCHE: Tot ce am este în cufărul ăsta! (Stanley se duce la cufăr, îl deschide brusc şi începe să umble în el.) Dar ce Dumnezeu îţi închipui? Ce-o fi în capul tău de copil? Că vă ascund ceva şi că încerc să-mi înşel într-un fel sora? Mai bine lasă-mă pe mine. Va fi mai rapid şi mai simplu... (Se duce la cufăr şi scoate de acolo o cutie.) Mai toate hârtiile mele sunt în cutiuţa asta. (O deschide.) STANLEY: Şi asta ce e? (Arată o altă legătură de hârtii.) BLANCHE: Astea sunt scrisori de dragoste îngălbenite de vreme, toate de la acelaşi băiat. (Stanley i le ia, ea îi strigă cu asprime.) Dă-mi-le înapoi! STANLEY: Mai întâi să le văd!

19

BLANCHE: Mâinile tale le murdăresc! STANLEY: N-o lua aşa! (Desface panglica şi începe să le examineze. Blanche încearcă să i le smulgă şi scrisorile cad pe jos.) BLANCHE: Acum, după ce le-ai mânjit, am să le ard. STANLEY (o priveşte batjocoritor): Ce dracu scrie în ele? BLANCHE (pe jos, încercând să le adune): Nişte poezii scrise de un băiat care a murit. L-am lovit în felul în care încerci să mă loveşti pe mine, dar nu poţi. Nu mai sunt tânără şi vulnerabilă. Dar tânărul meu soţ era, şi eu... să nu mai vorbim despre asta. Numai dă-mi-le înapoi. STANLEY: Ce vrei să spui când zici c-ai să le arzi? BLANCHE: Îmi pare rău, mi-am pierdut capul pentru o clipă. Fiecare are ceva ce nu vrea să-i fie atins de alţii, din cauză că e un lucru... intim... (Pare epuizată şi se aşază jos cu cutia. Îşi pune ochelarii şi începe să caute metodic printre hârtii.) Ambler & Ambler, hmmmm... Crabtree... Mai mult Ambler şi Ambler... STANLEY: Ce e asta Ambler & Ambler? BLANCHE: O firmă care dă împrumuturi cu ipotecă. STANLEY: Atunci s-a dus pe dobânzi...? BLANCHE (cu mâna la frunte): Probabil că asta s-a întâmplat. STANLEY: Pe mine nu mă interesează ce şi cum. Ce e cu celelalte acte? (Blanche îi dă toată cutia. Stanley o duce la masă şi începe să examineze hârtiile.) BLANCHE (luând un plic mare conţinând mai multe acte): Aici sunt mii de hârtii, adunate de sute de ani; ele au amputat Belle-Reve, bucată cu bucată, căci uşuraticii noştri bunici, şi taţi, şi unchi, şi fraţi şi-au pierdut pământurile pentru fabuloasele lor păcate trupeşti, ca s-o spun pe şleau. (Îşi scoate ochelarii cu un râs ostenit.) Cuvântul ăsta de patru litere, amor, ne-a irosit toată plantaţia, până când în cele din urmă — şi Stella poate să controleze asta — s-a dus şi casa, şi cei douăzeci de acri de pământ, inclusiv un cimitir unde — afară de mine şi de Stella — zac acum toţi. (Pune pe masă conţinutul plicului.) Aici e totul, numai hârtii. Ţi le dau ca zestre! Ia-le, răsfoieşte-le. Poţi să le înveţi pe de rost, dacă vrei! Cred chiar că e de-a dreptul minunat să-ţi dai seama că în cele din urmă Belle-Reve este grămada asta de hârtii, ajunsă în mâinile tale mari şi capabile!... Ce-o fi cu Stella că nu vine odată cu îngheţata aia? (Se lasă pe spate şi închide ochii.) STANLEY: Am o cunoştinţă care este avocat şi o să i le dau să le studieze... BLANCHE: Să-i dai şi o cutie de antinevralgice. STANLEY (devenind mai sfios): Ştii, după Codul Napoleon un bărbat trebuie să se intereseze de averea nevestei, mai ales acuma... că va avea un copil...

20

(Blanche deschide ochii. Pianul se aude mai tare.) BLANCHE: Stella? Stella va avea un copil? (Visătoare.) N-am ştiut că va avea un copil! (Se ridică şi merge spre uşa de ieşire. Stella apare de după colţ cu un pacheţel. Stanley intră în dormitor cu plicul şi cu cutia. Camerele interioare se întunecă şi devine vizibil peretele exterior al casei. Blanche se întâlneşte cu Stella în capătul de jos al scării, pe trotuar.) Stella! Stella ca o stea! Ce bine că vei avea un copil! E foarte bine... Totul e foarte bine! STELLA: Îmi pare rău că a făcut asta. BLANCHE: Oh, ştiu că nu e el tipul care să umble cu mănuşi, dar cred că este ceea ce trebuie să se amestece cu sângele nostru, acuma, după ce am pierdut Belle-Reve. Ne-am explicat. La început m-a cam zguduit, dar cred că l-am manevrat bine. Am râs şi am tratat totul în glumă. (Apar Steve şi Pablo, ducând o ladă cu bere.) I-am spus: „Copil mic”, şi am râs, şi am flirtat. Da, da, am flirtat cu bărbatu-tău. (Când se apropie bărbaţii.) Se adună oaspeţii pentru partida de pocher! (Cei doi trec printre ele şi intră în casă.) În ce parte mergem acuma, Stella, încoace...? STELLA: Nu, pe aici. (O conduce pe Blanche.) BLANCHE (râzând): Un orb conduce un orb! (Se aude vocea unui vânzător de tainale1 care strigă.) VOCEA VÂNZĂTORULUI: Fierbinte! Fierbinte! Un fel de plăcintă cu carne (în Mexic).

TABLOUL 3 Seara de pocher. Ca într-un tablou al lui Van Gogh, care înfăţişează o sală de biliard, noaptea. Bucătăria sugerează strălucirea unei nopţi fantastice şi culorile crude ale imaginilor din copilărie. Deasupra muşamalei galbene de pe masa de bucătărie atârnă un bec electric cu un abajur verde-aprins. Jucătorii de pocher — Stanley, Steve, Mitch şi Pablo — poartă cămăşi colorate: albastru-închis, purpuriu, una în dungi roşii şi albe, verde-deschis; sunt bărbaţi în deplinătatea forţelor fizice, aspri, dintr-o bucată şi puternici, ca şi culorile primare pe care le poartă. Pe masă se văd felii de pepene verde, sticle de whisky şi pahare. În dormitor este relativ întuneric, pătrunde doar o rază de lumină ce se revarsă printre perdele şi prin fereastra lată de la stradă. Pentru moment este o linişte desăvârşilă ca înaintea unui pot mare. STEVE: Mai ai ceva de spus? PABLO: Mai poţi spune ceva? STEVE: Dă-mi două cărţi.

21

PABLO: Tu, Mitch? MITCH: Eu nu merg. PABLO: Una. MITCH: Mai vrea cineva un gât? STANLEY: Da. Eu! PABLO: De ce nu se duce cineva până la Chinezu să aducă nişte pastramă? STANLEY: Eu pierd şi tu vrei să mănânci! Mai departe! Deschide cineva? Deschid eu! Ia-ţi dosul de pe masă, Mitch! La pocher nu-i nevoie de altceva decât de cărţi, relansuri şi whisky. (Se ridică puţin clătinându-se şi aruncă pe jos nişte coji de pepene.) MITCH: Faci pe nebunu, da? STANLEY: Câte? STEVE: Dă-mi trei. STANLEY: Una. MITCH: Iar nu merg. Aş vrea să plec acasă. STANLEY: Tacă-ţi gura. MITCH: S-a îmbolnăvit mama. Şi nu doarme până nu mă întorc. STANLEY: Atunci de ce nu stai cu ea acasă? MITCH: Ea mi-a spus să ies, aşa că am ieşit, dar n-am nici o plăcere. Tot timpul mă gândesc cum s-o fi simţind. STANLEY: Pentru numele lui Dumnezeu, atunci du-te acasă. PABLO: Şi ce ai? STEVE: Culoare! MITCH: Voi toţi sunteţi căsătoriţi. Dar dacă moare mama, eu rămân singur. Mă duc la baie. STANLEY: Întoarce-te repede, şi-o să-ţi dăm biberonul. MITCH: Am plecat. (Trece prin dormitor şi intră în baie.) STEVE (arâtând cartea): Trei bucăţi. (Povestind în timp ce joacă.) Fermierul ăsta bătrân stătea jos în spatele casei şi dădea porumb la puii de găină, când deodată aude o cotcodăceală grozavă şi găina aia tânără vine lacomă în goană pe lângă peretele casei cu cocoşul chiar după ea şi care voia s-o prindă.

22

STANLEY (impacientat din cauza povestirii): Joacă! STEVE: Şi când cocoşul a văzut că fermierul dădea grăunţe la pui, a frânat, şi a lăsat găina, şi a început să ciugulească şi el. Şi atunci fermierul a spus: Doamne Dumnezeule, fă aşa să nu mă apuce foamea! (Steve şi Pablo râd. Surorile apar de după colţul clădirii.) STELLA: Încă mai joacă. BLANCHE: Cum arăt? STELLA: Foarte bine, Blanche. BLANCHE: Mi-e foarte cald şi tremur. Aşteaptă să mă pudrez, şi pe urmă intrăm. Pot să intru aşa? STELLA: Sigur că da. Eşti la fel de proaspătă ca o margaretă ! BLANCHE: Una culeasă de câteva zile. (Stella deschide uşa şi ele intră.) STELLA: Ah, băieţi! Tot mai sunteţi aici? STANLEY: Unde aţi fost? STELLA: Am fost cu Blanche la un spectacol. Blanche, domnul Gonzales şi domnul Hubbell. BLANCHE: Vă rog, nu vă ridicaţi... STANLEY: Nimeni nu se ridică, aşa că nu-i mai ruga. STELLA: Cât o să mai dureze jocul ăsta? STANLEY: Până când o să se termine. BLANCHE: Pocherul e un joc atât de pasionant! Pot să vă chibiţez? STANLEY: Nu poţi. De ce nu vă duceţi, voi femeile, să staţi sus, cu Eunice? STELLA: Pentru că e aproape două jumătate. (Blanche se duce în dormitor şi trage parţial perdelele.) Nu puteţi face tururile şi să terminaţi? (Un scaun scârţâie. Stanley o plesneşte cu palma pe coapsă.) (Cu asprime.) E o glumă proastă, Stanley! (Bărbaţii râd. Stella trece în dormitor.) Nu pot să sufăr când face asta de faţă cu lume. BLANCHE: Mă gândesc să fac o baie. STELLA: Iarăşi? BLANCHE: Trebuie să-mi liniştesc nervii. E cineva în baie?

23

STELLA: Nu ştiu... (Blanche bate la uşă. Mitch deschide uşa şi iese ştergându-şi mâinile cu un prosop.) BLANCHE: Oh, bună seara! MITCH: Hello! (Se uită la ea.) STELLA: Blanche, dumnealui e Harold Mitchell. Sora mea, Blanche DuBois. MITCH (cu o curtoazie stângace): Îmi pare bine, domnişoară DuBois! STELLA: Cum se simte mama ta, Mitch? MITCH: Cam tot aşa, mulţumesc. I-a plăcut foarte mult smântâna pe care i-ai trimis-o. Vă rog să mă iertaţi. (Se întoarce încet în bucătărie, întorcând capul după Blanche, tuşind cu timiditate. Îşi dă seama că mai are prosopul în mână şi, râzând încurcat, îl dă Stellei. Blanche se uită după el cu un oarecare interes.) BLANCHE: Băiatul ăsta pare superior celorlalţi... STELLA: Da, este. BLANCHE: Am impresia că trebuie să fie mai sensibil. STELLA: Mama lui este bolnavă. BLANCHE: E căsătorit? STELLA: Nu. BLANCHE: E un lup singuratic? STELLA: Ştiu eu, Blanche? (Blanche râde.) Nu cred... BLANCHE: Cu ce... cu ce se ocupă? (îşi descheie bluza.) STELLA: Lucrează la bancul de precizie, în secţia de piese de schimb. La uzina la care lucrează şi Stanley. BLANCHE: Asta e ceva important? STELLA: Nu. Stanley este singurul dintre cei de acolo care va ajunge probabil ceva... BLANCHE: De ce crezi că Stanley va ajunge? STELLA: Uită-te la el. BLANCHE: M-am uitat.

24

STELLA: Atunci îţi dai seama. BLANCHE: Îmi pare rău, dar n-am observat pecetea geniului pe fruntea lui Stanley. (Îşi scoate bluza şi rămâne în combinezonul de mătase roşie şi fusta albă în lumina care vine prin perdele. Jocul continuă în tonuri scăzute.) STELLA: Nu-i însemnat pe frunte şi de altfel nici nu e un geniu. BLANCHE: Oh! Atunci ce e şi unde? Aş vrea să ştiu. STELLA: E şofer. Asta e. Stai în lumină, Blanche. BLANCHE: Ah, da, adevărat! (Iese din fâşia galbenă de lumină. Stella şi-a schimbat rochia şi a îmbrăcat un chimono de satin albastru-deschis.) STELLA (cu un râs de fată tânără): Ar trebui să le vezi nevestele! BLANCHE (râzând): Îmi închipui. Nişte vaci mari, nu-i aşa? STELLA: Ai cunoscut-o pe cea de sus? (Râde mai tare.) Odată (râde) i-a plesnit (râde) sutienul! STANLEY: Hei, gâştelor, nu mai sporovăiţi atâta! STELLA: Nu ai cum să ne auzi! STANLEY: Dar tu m-auzi pe mine şi eu îţi spun să terminaţi! STELLA: E casa mea şi am să vorbesc cât am să vreau! BLANCHE: Stella, nu începe să te cerţi! STELLA: E aproape beat! Mă întorc imediat! (Intră în baie. Blanche se ridică şi se duce încet la un mic radio pe care-l deschide.) STANLEY: Ce faci, Mitch? Eşti în joc? MITCH: Ce? Ah... nu, nu sunt... (Blanche revine în fâşia de lumină. Îşi ridică braţele în sus şi se întinde, în timp ce păşeşte lascivă spre scaun. La radio se aude o rumbă. Mitch se ridică.) STANLEY: Cine a dat drumul la radio? BLANCHE: Eu. Vă supără? STANLEY: Închide-l.

25

STEVE: Lasă fetele să asculte muzică... PABLO: Sigur... lasă-le... STEVE: Parcă e Xavier Cugat... (Stanley sare în sus, se repede la radio şi-l închide. Se opreşte brusc, în faţa Blanchei, care stă pe scaun, Blanche îI priveşte drept în ochi, fără să clipească. El se aşază apoi din nou la masa de pocher. Doi dintre oameni se ceartă.) N-am auzit când ai spus. PABLO: Nu i-am spus, Mitch? MITCH: Nu eram atent... PABLO: Dar atunci ce făceai? STANLEY: Privea printre draperii. (Se ridică din nou şi închide perdelele.) Dă odată cărţile şi joacă. Aşa sunt unii, când câştigă n-au astâmpăr. (Mitch se ridică în timp ce Stanley se întoarce la masă.) (Strigă.) Stai jos! MITCH: Mă duc. Ies din joc. PABLO: Sigur că n-are astâmpăr. Cu şapte hârtii de cinci dolari, care-i umflă buzunarele ca nişte mingi... STEVE: Mâine ai să-l vezi la casierie că-i schimbă în mărunţiş... STANLEY: Şi când o să vină acasă ai să-l vezi că-i bagă la puşculiţa pe care i-a dat-o maicăsa de Crăciun. (Jucând.) Pentru el jocul ăsta este ca o picătură într-un ocean... (Mitch râde stingherit, trece printre draperii şi apoi se opreşte.) BLANCHE (cu delicateţe): Hallo! Camera copiilor e ocupată... MITCH: Am băut bere... BLANCHE: Mie nu-mi place berea. MITCH: E o băutură pentru vreme călduroasă. BLANCHE: Oh, nu cred... pe mine totdeauna mă încălzeşte şi mai tare. Nu ai cumva o ţigară? (Şi-a pus un capot vişiniu de satin.) MITCH: Cum să nu. BLANCHE: Ce sunt astea? MITCH: Lucky... BLANCHE: Ah, bine. Ce tabacheră drăguţă... E de argint? MITCH: Da. Da. Citeşte ce scrie.

26

BLANCHE: Ah,e cu dedicaţie? Nu pot s-o deschid. (Mitch aprinde un chibrit şi se apropie.) Oh! (Citeşte cu greutate prefăcută.) Şi dacă Dumnezeu va vrea, Te voi iubi mai mult dup-a mea moarte. Ce vorbeşti, asta e din sonetul meu favorit de doamna Browning. MITCH: Îl ştii? BLANCHE: Sigur că da! MITCH: E o întreagă poveste cu dedicaţia asta. BLANCHE: Pare a fi o poveste de dragoste. MITCH: Ceva foarte trist. BLANCHE: Da? MITCH: Fata a murit. BLANCHE (cu un ton de adâncă simpatie): Oh! MITCH: Atunci când mi-a dat asta ştia că o să moară. O fată foarte ciudată şi foarte dulce, foarte... BLANCHE: Cred că te-a iubit foarte mult. Sentimentele oamenilor bolnavi sunt atât de adânci, atât de sincere. MITCH: Da, da, asta aşa e... BLANCHE: Durerea predispune la sinceritate, cred. MITCH: Cu siguranţă că aşa se întâmplă. BLANCHE: Fata asta face parte dintre oamenii care au avut mult de suferit. MITCH: Cred că ai dreptate. BLANCHE: Sunt convinsă că am. Arată-mi un om care n-a cunoscut nici o suferinţă şi am săţi spun că e un superficial. Ascultă-mă pe mine. Am o limbă cam ascuţită. Voi, bărbaţii, sunteţi vinovaţi de asta. Când s-a terminat spectacolul şi n-am putut veni acasă din cauză că voi jucaţi pocher a trebuit să mergem să bem ceva. Nu sunt obişnuită să beau mai mult de un pahar. Două e maximum... iar trei... (Râde.) Astă-seară am băut trei! STANLEY: Mitch! MITCH: Am ieşit din joc. Stau de vorbă cu domnişoara... BLANCHE: DuBois.

27

MITCH: Domnişoara DuBois? BLANCHE: E un nume francez. Înseamnă pădure şi Blanche înseamnă albă, aşa că amândouă la un loc înseamnă pădure albă. Ca o livadă primăvara. Aşa poţi să ţii minte mai uşor. MITCH: Eşti franţuzoaică? BLANCHE: Suntem de origină franceză. Primii noştri strămoşi americani erau hughenoţi francezi. MITCH: Eşti sora Stellei, nu-i aşa? BLANCHE: Da, Stella este surioara mea iubită. Îi spun surioară, deşi e ceva mai mare ca mine. Cu foarte puţin. Nici măcar cu un an. Vrei să-mi faci un serviciu? MITCH: Sigur că da. Ce anume? BLANCHE: Am cumpărat într-un magazin chinezesc la Bourbon abajurul ăsta drăguţ de hârtie colorată. Pune-l te rog peste bec, vrei? MITCH: Cu plăcere. BLANCHE: Nu pot să stau la lumina unui bec gol, după cum nu pot să aud expresii mai grosolane, sau să văd ceva vulgar. MITCH (aranjând abajurul): Cred că noi vă facem impresia unei adunături cam din topor. BLANCHE: Mă adaptez uşor... la împrejurări. MITCH: E bine să poţi fi aşa. Eşti în vizită la Stella şi la Stanley? BLANCHE: Stella nu se simte aşa bine în ultima vreme şi am venit s-o ajut puţin. E foarte muncită. MITCH: Nu eşti...? BLANCHE: Măritată? Nu, nu! Sunt o profesoară fată bătrână. MITCH: Profesoară poate eşti, dar fată bătrână sigur nu eşti! BLANCHE: Vă mulţumesc, domnule! Apreciez amabilitatea dumneavoastră. MITCH: Şi zi aşa... Eşti profesoară... BLANCHE: Da. Ah, da... MITCH: La şcoala elementară sau la liceu? STANLEY (urlând): Mitch! MITCH: Vin imediat!

28

BLANCHE: Grozav. Ce plămâni are!... La liceu... în Laurel. MITCH: Şi ce predai? Ce materie? BLANCHE: Ghiceşte! MITCH: Cred că artă sau muzică... (Blanche râde uşor.) Dar probabil mă înşel. Predai aritmetica. BLANCHE: Nici o aritmetică, domnule, nici o aritmetică. (Râzând.) Nici nu ştiu tabla înmulţirii. Nu. Am nefericirea să fiu profesoară de limba engleză, şi am misiunea să fac ca o bandă de tineri Romeo, derbedei şi băieţi de prăvălie să-i preţuiască pe Hawthorne, Whitmann şi Poe. MITCH: Cred că mulţi dintre ei sunt mai atraşi de alte lucruri. BLANCHE: Nici nu ştii câtă dreptate ai! Nu-şi preţuiesc prea mult moştenirea literară. Dar sunt băieţi drăguţi. Şi e atât de emoţionant să-i vezi primăvara, când descoperă pentru prima oară ce este dragostea! Ca şi cum nimeni nu ar mai fi descoperit-o înainte. (Uşa de la baie se deschide şi iese Stella. Blanche continuă să vorbească cu Mitch.) Oh, ai terminat? Aşteaptă, am să pun radioul. (Întoarce butonul de la radio, se aude melodia „Wien, Wien, nur du allein”, Blanche începe să valseze în ritmul muzicii cu nişte gesturi romantice. Mitch este amuzat şi se mişcă şi el, încercând cu stângăcie s-o imite, ca un urs care joacă. Stanley intră mânios printre draperii în camera de culcare. Se duce la micul radio alb, îl apucă şi, cu o înjurătură, îl azvârle pe fereastră.) STELLA: Eşti beat, eşti beat! Animalule! (Se repede la masa de joc.) Voi toţi! Plecaţi vă rog acasă. Dacă vreunul dintre voi mai are puţină ruşine... BLANCHE (sălbatică): Stella, fii atentă... el... (Stanley se repede la Stella.) BĂRBAŢII (încetişor): Linişteşte-te, Stanley... ia-o încet. Lasă... STELLA: Dacă pui mâna pe mine, am să te... (Se dă înapoi şi iese din scenă. Stanley avansează şi dispare. Se aude o lovitură. Stella ţipă. Blanche strigă şi aleargă în bucătărie. Bărbaţii vin şi ei, se produce o încăierare şi se aud înjurături. Ceva se răstoarnă cu o trosnitură.) BLANCHE (ascuţit): Sora mea e însărcinată. MITCH: E îngrozitor! BLANCHE: Nebunie, curată nebunie! MITCH: Aduceţi-l aici, băieţi! (Stanley este adus cu forţa, ţinut de doi băieţi, în dormitor. Încearcă să se elibereze. Dintr-o dată cedează din strânsoarea lor şi se înmoaie. Îi vorbesc liniştit, cu dragoste, iar el îşi ascunde faţa pe unul din umerii lor.)

29

STELLA (cu o voce ascuţită, nenaturală, fără să se vadă): Vreau să plec de aici... vreau să plec de aici! MITCH: Nu trebuie să se joace pocher într-o casă în care sunt şi femei... (Blanche intră repede în dormitor.) BLANCHE: Vreau hainele surorii mele. Mergem la femeia aia de sus! MITCH: Unde sunt hainele? BLANCHE (deschizând dulapul): Le-am găsit! (Se repede la Stella.) Stella, Stella, iubito! Draga, draga mea surioară, nu-ţi fie frică! (Cu braţele în jurul ei, Blanche o conduce spre uşă, apoi pe scări în sus.) STANLEY (năuc): Ce s-a întâmplat... ce este...? MITCH: Ai cam întrecut măsura, Stan. PABLO: Acuma şi-a revenit. STEVE: Gata, băiatul e-n regulă. MITCH: Puneţi-l în pat şi daţi-i un prosop ud. PABLO: Cred că o cafea i-ar face bine... STANLEY (apăsat): Vreau apă! MITCH: Băgaţi-l sub duş! (Oamenii vorbesc încet între ei şi-l duc la baie.) STANLEY: Lăsaţi-mă să-mi fac damblaua, porcilor! (Se aude zgomot de lovituri, apa curge din plin.) STEVE: Hai s-o ştergem repede de aici! (Se reped la masa de pocher şi în drum spre ieşire îşi iau câştigurile.) MITCH (trist, dar demn): Nu trebuie să se joace pocher într-o casă în care sunt femei. (Uşa se închide după ei şi se face linişte. Cântăreţii negri de la barul de după colţ cântă Paper doll, slow şi blue. După o clipă, Stanley iese din baie împroşcând cu apă, în izmene pestriţe şi lipite pe corp din cauză că-s ude.) STANLEY: Stella! (0 pauză.) Păpuşica mea m-a lăsat. (începe să plângă. Se duce la telefon şi face un număr printre sughiţurile plânsului.) Eunice? O vreau pe fetiţa mea! (Aşteaptă un moment şi face din nou numărul.) Eunice! Am să tot sun până o să vorbesc cu fetiţa mea. (Se aude o voce care nu se distinge. Aruncă telefonul pe jos. Se aud sunete disonante de

30

pian şi alămuri, în timp ce camera se întunecă, iar pereţii exteriori ai clădirii apar în lumina nopţii. Pentru o clipă se aude blues-ul cântat la pian. În cele din urmă, Stanley apare poticnindu-se, îmbrăcat pe jumătate, la uşa de jos, apoi pe treptele de lemn până pe trotuar, în faţa casei. Îşi dă capul pe spate ca un câine care urlă şi începe să strige numele nevestesi: Stella! Stella! Iubito! Stella!) STANLEY: Stellahhhh! EUNICE (strigând din uşa apartamentului): Nu mai urla acolo şi du-te de te culcă! STANLEY: Vreau să vină păpuşica mea! Stella! Stella! EUNICE: N-o să vină, aşa că linişteşte-te. Să te înveţi minte! STANLEY: Stella! EUNICE: Nu se poate să baţi o femeie şi după aia s-o chemi înapoi! Nu mai vine! Şi o să aibă şi un copil! Puturosule! Javră poloneză! Poate o să pună lumea mâna pe tine şi o să te stropească cu furtunul de incendiu ca ultima dată... STANLEY (umil): Eunice, vreau să vină fetiţa la mine. EUNICE: Ha! (Trânteşte uşa.) STANLEY (cu o violenţă care ar vrea să crape cerul): Stellaaaaaaaaa! (Se aud sunetele tânguitoare şi joase ale clarinetului. Uşa de sus se deschide din nou şi Stella coboară în capot, pe scările înguste şi şubrede. Are lacrimi în ochi şi părul despletit îi cade pe umeri şi gât. Se privesc ţintă unul pe altul. Apoi se îmbrăţişează cu un geamăt de animal într-un gest de ocrotire. Stanley cade în genunchi pe trepte şi îşi lipeşte faţa de pântecul ei. Ochii Stellei se încarcă de tandreţe când îi prinde capul şi îl apropie de ea. Stanley deschide uşa, o ia în braţe şi o duce în apartamentul întunecat. Blanche iese în capot şi coboară înspăimântată.) BLANCHE: Unde-i mica mea surioară. Stella! Stella! (Se opreşte la uşa apartamentului întunecat al surorii sale. Îşi ţine deodată respiraţia. Coboară pe trotuar în faţa casei. Priveşte în dreapta şi în stânga, ca în faţa unui sanctuar. Muzica se aude din ce în ce mai încet. Mitch apare de după colţ.) MITCH: Domnişoară DuBois... BLANCHE: Oh! MITCH: S-a liniştit totul? BLANCHE: A coborât şi s-a dus înapoi la el. MITCH: Bine a făcut. BLANCHE: Sunt îngrozită...

31

MITCH: Ho! Ho! Nu ai de ce să te sperii! Sunt nebuni unul după celălalt! BLANCHE: Nu sunt obişnuită cu astfel de... MITCH: Păcat că s-a întâmplat când erai şi dumneata aici. Dar nu trebuie s-o iei în serios. BLANCHE: Dar ce violenţă... MITCH: Stai jos pe trepte şi fumează cu mine o ţigară... BLANCHE: Dar nu sunt îmbrăcată cum trebuie... MITCH: În cartierul ăsta nu are nici o importanţă... BLANCHE: Ce tabacheră drăguţă... MITCH: Ţi-am arătat dedicaţia, nu? BLANCHE: Da. (Pauză. Se uită la cer.) Sunt atâtea lucruri... atâtea lucruri de neînţeles pe lume... (Tuşeşte.) Îţi mulţumesc că eşti atât de bun cu mine. Acuma am nevoie de puţină bunătate.

TABLOUL 4 Dimineaţa următoare, devreme. Gălăgia pe care o fac strigătele de pe stradă aduc a cântec coral. Stella stă întinsă în dormitor. Faţa îi este senină în lumina soarelui de dimineaţă. Cu o mână îşi mângâie uşor pântecele, plină de simţământul maternităţii, nou pentru ea. Cu cealaltă răsfoieşte o revistă ilustrată. Ochii şi buzele au acel calm aproape insensibil al icoanelor bizantine. Masa este plină cu resturi de la micul dejun şi cu rămăşiţele mesei de cu seară, iar pijamaua ţipătoare a lui Stanley zace pe jos în faţa camerei de baie. Uşa de afară este uşor întredeschisă şi se vede un cer strălucitor de vară. Blanche apare în uşă. A petrecut o noapte de insomnie şi aspectul ei este complet deosebit de al Stellei. Îşi presează cu nervozitate, de buze, degetele îndoite, în timp ce priveşte prin uşă, înainte de a intra. BLANCHE: Stella! STELLA (mişcându-se leneş): Hmmh! (Blanche scoate un geamăt şi aleargă în dormitor, aruncându-se jos lângă Stella, într-un acces de tandreţe isterică.) BLANCHE: Baby, surioara mea! STELLA (îndepărtându-se de ea): Blanche, ce e cu tine? (Blanche se ridică încet în faţa patului, privindu-şi sora cu degetele presate pe buze.) BLANCHE: A plecat?

32

STELLA: Stan? Da! BLANCHE: Se întoarce? STELLA: S-a dus să greseze maşina. De ce? BLANCHE: De ce? Am crezut că înnebunesc, Stella! Când am văzut că eşti atât de smintită ca să te întorci aici după tot ce s-a întâmplat, eram cât pe ce să vin după tine! STELLA: Îmi pare bine că n-ai venit. BLANCHE: Ce se petrece în capul tău? (Stella face un gest nedefinit.) Răspunde-mi! Ce? Ce? STELLA: Blanche, te rog! Stai jos şi nu mai ţipa aşa. BLANCHE: Bine, Stella. Am să repet întrebarea calm şi liniştit. Cum de ai mai putut să te întorci aseară aici? Pentru că a trebuit să dormi cu el! (Stella se ridică liniştită şi degajată.) STELLA: Blanche, uitasem ce impresionabilă eşti. Dai povestei ăsteia prea multă importanţă. BLANCHE: Aşa sunt? STELLA: Da, aşa eşti, Blanche. Îmi dau seama ce impresie trebuie să-ţi fi făcut ţie şi regret foarte mult tot ce s-a întâmplat, dar nu e nici pe departe atât de serios cum crezi tu. În primul rând, când bărbaţii beau şi joacă pocher se poate întâmpla orice. E întotdeauna ca un butoi de praf de puşcă. Nici nu ştia ce face. Când m-am întors era ca un mieluşel şi îi era foarte, foarte ruşine de el. BLANCHE: Şi asta... şi asta împacă totul? STELLA: Nu, sigur că nimeni n-ar trebui să facă asemenea zarvă, dar câteodată se întâmplă. Stanley are mania asta să spargă. Ştii, în noaptea nunţii, curând după ce am venit aici, mi-a smuls un papuc şi a spart cu el toate becurile din casă. BLANCHE: A spart... ce? STELLA: A spart toate becurile cu tocul de la papuc! (Râde.) BLANCHE: Şi tu... l-ai lăsat? N-ai fugit, n-ai strigat? STELLA: Eu? Eram înspăimântată... (Aşteaptă o clipă.) Eunice ţi-a dat ceva să mănânci de dimineaţă? BLANCHE: Crezi că am poftă de mâncare? STELLA: Vezi că a mai rămas puţină cafea... BLANCHE: Eşti atât de împăcată cu toate astea, Stella!... STELLA: Ce altceva pot să fac? A luat radioul să-l repare. Noroc că nu a căzut pe pavaj şi n-

33

are decât o singură lampă spartă... BLANCHE: Şi tu râzi... STELLA: Dar ce altceva vrei să fac...? BLANCHE: Să-ţi vii în fire şi să priveşti lucrurile în faţă! STELLA: Şi care-s lucrurile astea, după tine? BLANCHE: După mine? Eşti căsătorită cu un nebun! STELLA: Nu! BLANCHE: Ba da! Aşa e! Şi situaţia ta este mai rea decât a mea. Numai că tu nu-ţi dai seama de asta. Eu am să fac ceva. Am să-mi adun toate puterile şi am să-mi fac o altă viaţă. STELLA: Da? BLANCHE: Pe când tu eşti prinsă aici. Şi asta nu e bine, căci încă nu eşti bătrână. Mai poţi să scapi! STELLA (clar şi răspicat): Nu sunt prinsă nicăieri şi nu vreau să scap de nicăieri. BLANCHE (nu-i vine a crede): Ce spui, Stella? STELLA: Am spus că nu sunt prinsă nicăieri de unde aş vrea să scap. Uită-te la dezordinea din camera asta! Şi la sticlele astea goale! Au băut două lăzi astă-noapte. Mi-a promis azidimineaţă că se va lăsa de partidele astea de pocher, dar ştii bine cât poate să ţină o asemenea făgăduială. Ei bine, asta e plăcerea lui, tot aşa după cum a mea este cinematograful sau bridge-ul. Oamenii trebuie să-şi tolereze unul altuia obişnuinţele, aşa cred. BLANCHE: Nu te înţeleg. (Stella se întoarce către ea.) Nu-ţi înţeleg această indiferenţă. Asta e un fel de filozofie chinezească. STELLA: Ce fel de...? BLANCHE: Toată... întortocherea şi mormăiala asta... o lampă spartă... sticle de bere... dezordine în bucătărie... ca şi cum nimic neobişnuit nu s-ar fi întâmplat! (Stella râde; ia mătura şi-o învârteşte în mâini.) Înadins îmi scuturi asta în faţă... STELLA: Nu. BLANCHE: Isprăveşte. Lasă mătura. Nu vreau să faci curăţenie după el. STELLA: Şi atunci cine o să facă? Tu? BLANCHE: Eu? Eu! STELLA: Nu, asta nu se poate!

34

BLANCHE: Oh, stai, lasă-mă să mă gândesc. Numai să-mi funcţioneze creierul. Trebuie să facem rost de nişte bani, asta-i singura cale. STELLA: În orice caz e bine să faci rost de bani. BLANCHE: Ascultă-mă. Am o idee. (Încet, pune o ţigară în ţigaret.) Îţi mai aduci aminte de Shep Huntleigh? (Stella clatină din cap.) Sigur îţi aduci aminte! Am fost colegă cu el la şcoală, şi un timp am fost buni prieteni. Ei bine... STELLA: Ei...? BLANCHE: Am fost la el iarna trecută. Ştii că am fost de Crăciun la Miami? STELLA: Nu. BLANCHE: Ei bine, am fost. Am făcut excursia asta ca o investiţie, sperând să întâlnesc pe cineva care să aibă un milion de dolari... STELLA: Ai făcut asta? BLANCHE: Da. Am fost la Shep Huntleigh. Am fost la el, pe bulevardul Biscayne, în seara de Crăciun... în maşina lui... un Cadillac decapotabil, lung ca o casă... STELLA: Cred că de-abia putea să circule în aglomeraţie... BLANCHE: Ai auzit de sonde petrolifere? STELLA: Da, demult. BLANCHE: Are o mulţime, în tot Texasul. Texasul îi varsă literalmente aur în toate buzunarele. STELLA: Nu mai spune! BLANCHE: Tu ştii ce indiferentă sunt la bani. Nu mă gândesc la bani decât în ceea ce te priveşte pe tine. Dar el poate face ceva, sigur că poate... STELLA: Să facă ce... Blanche? BLANCHE: Să ne deschidă... un magazin! STELLA: Ce fel de magazin? BLANCHE: Oh, un magazin oarecare. Poate s-o facă numai cu jumătate din ce aruncă nevastă-sa la curse... STELLA: E căsătorit? BLANCHE: Iubito, aş mai fi eu aici dacă n-ar fi căsătorit? (Stella râde uşor. Blanche se ridică şi se duce repede la telefon. Vorbeşte ascuţit.) Cum pot obţine legătura cu Western Union? Operatorule!... Western Union!

35

STELLA: Ăsta e un telefon automat, draga mea. BLANCHE: Nu pot să fac nimic, sunt prea... STELLA: Fă litera O. BLANCHE: O? STELLA: Da. „O” pentru operator! (Blanche se gândeşte un moment, apoi pune telefonul jos.) BLANCHE: Dă-mi un creion. N-ai o bucată de hârtie? Să scriu mai întâi ce am să-i spun... (Se duce la masa de toaletă şi ia un şerveţel de hârtie şi un creion de sprâncene, ca să scrie cu el.) Aşa... să vedem... (Muşcă creionul.) „Dragă Shep. Sora mea şi cu mine într-o situaţie disperată.” STELLA: Iartă-mă. BLANCHE: „Sora mea şi cu mine într-o situaţie disperată. Amănunte mai târziu. Te-ar interesa...? (Muşcă iar creionul.) Te-ar interesa...” (Aruncă creionul pe masă şi se ridică.) Nu se poate face nimic prin telefon! STELLA (râzând): Nu fi caraghioasă, dragă. BLANCIIE: Dar mă gândesc la ceva. Am apucat să mă gândesc la ceva. Nu râde, nu râde de mine, Stella! Te rog, te rog... stai puţin să văd ce mai am în poşetă! Asta-i tot. (Apucă poşeta deschisă.) Şaizeci şi cinci de cenţi de aramă în banii statului! STELLA (mergând spre birou): Stanley nu-mi dă o sumă anumită. Îi place să plătească singur totul, dar azi-dimineaţă mi-a dat zece dolari ca să liniştească lucrurile. Ia tu cinci, Blanche, mie-mi ajunge restul. BLANCHE: Oh, nu, Stella! STELLA (insistând): Ştiu cum ţi se ridică moralul, dacă ai nişte bani în buzunar. BLANCHE: Nu, mulţumesc... Am să fac rost. STELLA: Fii serioasă. Cum se face că stai aşa prost cu banii? BLANCHE: Banii se duc repede... se duc şi casele... averile... (îşi freacă fruntea.) Poate că azi o să am nevoie de un calmant. STELLA: Îţi dau eu imediat. BLANCHE: Nu, acuma nu! Trebuie să mă gândesc mult. STELLA: Aş prefera să laşi lucrurile aşa cum sunt, cel puţin un timp. BLANCHE: Stella, nu pot să trăiesc cu el la un loc. Tu poţi. E soţul tău. Dar cum aş mai

36

putea locui eu aici, după tot ce a fost aseară, numai cu draperiile astea între noi? STELLA: Blanche, tu aseară l-ai văzut în ce are el mai rău. BLANCHE: Din contră, l-am văzut în ce are mai bun.Un asemenea om nu are altceva de dat decât forţa animalică, şi ne-a făcut o demonstraţie minunată în sensul ăsta. Singura posibilitate de a trăi cu un astfel de om este... să te culci cu el. Şi asta e treaba ta... nu a mea... STELLA: După ce ai să te linişteşti puţin ai să vezi că-ţi vei schimba părerile despre el. Nu trebuie să ai grijă de nimic cât eşti aici. Vreau să spun... cheltuieli... BLANCHE: Am un plan pentru amândouă. Care să ne scoată pe amândouă de aici! STELLA: Eşti sigură că vreau să scap de aici...? BLANCHE: Sunt sigură că îţi aminteşti încă destul de Belle-Reve ca să-ţi dai seama că nu se poate trăi în casa asta şi cu jucătorii ăştia de pocher... STELLA: Ştii... eşti mult prea sigură. BLANCHE: Nu cred că eşti prea cinstită cu tine însăţi. STELLA: Nu? BLANCHE: Îmi închipui cam cum trebuie să se fi întâmplat... L-ai văzut în uniformă, ofiţer... nu aici... dar... STELLA: Nu prea cred că are vreo importanţă unde l-am văzut... BLANCHE: Să nu-mi spui că a fost unul dintre lucrurile alea misterioase şi electrizante dintre oameni. Dacă ai să-mi spui, o să-ţi râd în nas. STELLA: Nu. Şi n-am să-ţi mai spun nimic despre asta. BLANCHE: Foarte bine. STELLA: Dar sunt unele lucruri care se petrec între un bărbat şi o femeie, în întuneric, lucruri care fac ca tot restul să pară fără importanţă. (Pauză.) BLANCHE: Lucrul despre care vorbeşti tu este numai Dorinţă, dorinţă brutală, atâta tot: Dorinţa. Numele tramvaiului care zdrăngăneşte şi uruie prin cartierul ăsta, de pe strada aia veche de sus, şi până jos pe cealaltă... STELLA: Ai mers vreodată cu el? BLANCHE: El m-a adus aici... Aici unde nu am vrut şi unde mi-e ruşine că mă aflu. STELLA: Nu crezi că atitudinea ta de superioritate este puţin cam deplasată? BLANCHE: Nu sunt şi nici nu mă cred superioară, Stella. Crede-mă că nu. Numai că aşa văd

37

eu lucrurile. Cu un astfel de om te duci o dată... de două ori... de trei ori... atâta timp cât ai pe dracu în tine. Dar să trăieşti alături de el? Să ai un copil cu el? STELLA: Ţi-am spus doar că îl iubesc! BLANCHE: De asta tremur pentru tine. Cu adevărat... tremur pentru tine. STELLA: Nu te pot împiedica să tremuri, dacă aşa vrei tu. (Pauză.) BLANCHE: Pot să vorbesc... deschis? STELLA: Da, poţi. Dă-i drumul. Atât de deschis cum doreşti. (De afară se aude apropiindu-se un tren. Tăcere câtă vreme se aude zgomotul trenului. Amândouă sunt în dormitor. Intră Stanley, fără să fie auzit din cauza zgomotului pe care-l face trenul. Femeile nu-l văd; rămâne pe loc cu câteva pachete în braţe, ascultând conversaţia care urmează. Este îmbrăcat într-o salopetă şi nişte pantaloni pătaţi de ulei.) BLANCHE: Bine. Dacă-mi dai voie... e vulgar! STELLA: Ah, da. Cred că da. BLANCHE: Crezi? Nu poţi să fi uitat atât de mult felul în care am fost noi crescute, Stella, încât să crezi că ar putea avea vreo cât de mică parte de gentleman în toată firea lui! Nici o părticică, nici una! Sau dacă ar fi măcar mediocru! Sau măcar simplu! Dar bun şi sănătos. Dar nu! Este ceva de-a dreptul animalic în el! Probabil că mă urăşti că-ţi spun toate astea, nu? STELLA (rece): Dă-i înainte şi spune-mi tot ce ai de spus, Blanche! BLANCHE: Acţionează ca un animal şi are apucăturile unui animal. Aşa mănâncă, aşa se mişcă, aşa vorbeşte! Este în el ceva subuman, ceva ce n-a ajuns încă la stadiul de umanitate! Da, ceva ce seamănă cu o maimuţă, ca într-unul din desenele alea pe care le vezi în studiile antropologice! Mii şi mii de ani au trecut pe lângă el şi iată-l aici — Stanley Kowalski — supravieţuitorul epocii de piatră! Aducând acasă carnea crudă după crima din junglă! Şi tu... tu aici... care îl aştepţi! Poate că te va sfărâma, sau poate va grohăi şi te va săruta. Dacă sărutările vor fi fost descoperite până acum. Cade noaptea şi celelalte maimuţe încep să se adune. Aici, la intrarea în grotă, grohăind cu toate ca şi el, şi horpăind, şi clefăind, şi ţopăind! Seara lui de pocher! Aşa-i spui. Petrecerea asta de maimuţe. Una din ele mârâie, alta apucă cu lăcomie ceva... şi începe lupta! Dumnezeule! Poate că e multă vreme de când am fost făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar, Stella, surioară, de atunci şi până acum am mers puţin înainte! Lucruri ca arta, poezia şi muzica, lucruri care au adus o lumină nouă, au apărut, de atunci, pe lume. În unii oameni au răsărit muguri ai unor simţiri delicate! Pe astea trebuie să le facem să crească. Să ne agăţăm de ele şi să le purtăm ca pe un steag. În marşul ăsta întunecat spre necunoscut să ne apropiem de ele... Nu! Să nu dăm îndărăt spre bestii... (Trece un alt tren. Stanley ezită, umezindu-şi buzele. Apoi se întoarce în vârful picioarelor şi traversează spre uşa principală. Femeile nu-l văd încă. După ce trenul a trecut, strigă prin uşa principală închisă.)

38

STANLEY: Hei, hei, Stella! STELLA (care a ascultat-o cu gravitate pe Blanche): Stanley! BLANCHE: Stella, eu... (Dar Stella s-a dus la uşă. Stanley intră ca din întâmplare cu pachetele.) STANLEY: Hei, Stella. Blanche s-a întors? STELLA: Da. S-a întors. STANLEY: Hei, Blanche! (Rânjeşte la ea.) STELLA: Ai stat sub maşină? STANLEY: Nenorociţii ăia de mecanici de la Fritz's nu-şi cunosc meseria... Hei! (Stella îl cuprinde cu amândouă mâinile, îmbrăţişându-l mândră, în prezenţa Blanchei. Stanley râde şi îi trage capul spre el. Pe deasupra capului ei, râde şi se strâmbă la Blanche prin perdele. În timp ce luminile scad şi ei râmân înlănţuiţi într-o prelungită şi înfocată îmbrăţişare, se aud melodii de blues cântate la pian, trompetă şi tobe.)

TABLOUL 5 Blanche stă pe un scaun în dormitor şi îşi face vânt cu o frunză de palmier, în timp ce citeşte o scrisoare aproape terminată. Dintr-o dată izbucneşte într-un hohot de râs. Stella se îmbracă în baie. STELLA: De ce râzi, dragă? BLANCHE: De mine, de mine, ce mincinoasă sunt! I-am scris lui Shep o scrisoare. (Apucă scrisoarea.) „Dragă Shep. Îmi petrec vara în zbor, în vizite, ici, colo. Şi cine ştie, poate îmi va veni o idee subită să fac un salt până la Dallas! Ce spui de asta? Ha, ha! (Râde nervoasă, în hohote, modulându-şi glasul ca şi cum ar vorbi cu Shep în momentul de faţă.) Cine e înştiinţat, e înarmat, după cum se spune!” Cum sună? STELLA: Hmmm... BLANCHE (continuând cu nervozitate): „Cei mai mulţi dintre prietenii surorii mele se duc vara în nord, dar unii au case pe coastă, şi acolo a fost un şir nesfârşit de petreceri, ceaiuri, cocteiluri şi dejunuri...” (Sus, în apartamentul Hubbell-ilor se aude scandal.) STELLA: Mi se pare că Eunice se ceartă cu Steve. (Se aud zbieretele mânioase ale lui Eunice.) EUNICE: Am aflat eu despre tine şi blonda aia!

39

STEVE: E o minciună sfruntată! EUNICE: Nu mă prosteşti pe mine. N-am nimic contra să stai jos la „Four Deuces”, dar să nu te prind sus. STEVE: Da cine m-a văzut sus? EUNICE: Te-am văzut eu cum dădeai târcoale în jurul balconului. Am să chem poliţia de moravuri. STEVE: Să faci bine să nu mai spui una ca asta! EUNICE (ţipând): Dai în mine? Mă duc să chem poliţia! (Se aude zgomotul unui obiect de aluminiu care se loveşte de perete, urmat de mormăitul unui bărbat furios, lovituri şi mobile răsturnate. O plesnitură, şi apoi linişte relativă.) BLANCHE (cu vioiciune): A omorât-o? (Eunice apare pe scări complet răvăşită.) STELLA: Nu. Vine jos! EUNICE: Chem poliţia. Mă duc să chem poliţia! (Fuge după colţ. Ele râd, Stanley apare de după colţ în cămaşa de popice, din mătase verde cu roşu. Urcă pe scări şi intră în bucătărie. Auzindu-l, Blanche devine nervoasă.) STANLEY: Ce s-a întâmplat cu Eunuss? STELLA: S-a certat cu Steve. A chemat poliţia? STANLEY: Nu. A cerut ceva de băut. STELLA: E mult mai practic. (Steve vine jos, frecându-şi o vânătaie de pe frunte şi bagă capul pe uşă.) STEVE: E aici? STANLEY: Nu, nu. E la „Four Deuces”. STEVE: Namila asta în călduri! (Se uită după colţ cu oarecare timiditate, apoi cu o îndrăzneală prefăcută se întoarce şi se duce după ea.) BLANCHE: Trebuie să-mi notez asta în carneţel. Ha, ha! Îmi alcătuiesc un carnet întreg cu cuvinţelele şi expresiile distinse pe care le-am auzit aici. STANLEY: N-ai aflat nimic aici să nu fi auzit mai înainte! BLANCHE: Pot s-o scriu şi pe asta?

40

STANLEY: Poţi să scrii până la cinci sute! BLANCHE: Este un număr destul de mare. (Stanley deschide un sertar de la birou, îl închide cu zgomot. Aruncă ghetele într-un colţ. La fiecare zgomot, Blanche tresare uşor. În cele din urmă vorbeşte.) În ce zodie te-ai născut? STANLEY (în timp ce se îmbracă): Zodie? BLANCHE: Constelaţie astrologică. Cred că sub semnul lui Marte. Oamenii născuţi sub semnul ăsta sunt puternici şi dinamici. Le place la nebunie zgomotul. Le place să arunce cu lucrurile primprejur. Probabil că în armată ai avut ce arunca, şi acuma, că nu mai eşti, te răzbuni pe bietele lucruri de le azvârli cu atâta furie! (În acest timp, Stella caută de zor în dulap. Acum scoate capul afară.) STELLA: Stanley s-a născut la cinci minute după Crăciun. BLANCHE: Zodia Capricornului. Ţapul! STANLEY: Şi tu sub ce semn eşti născută? BLANCHE: Oh, ziua mea de naştere e luna viitoare, la 15 septembrie. E sub Virgo. STANLEY: Ce e aia? BLANCHE: Virgo e Fecioara. STANLEY (dispreţuitor): Hah! (Avansează cu un pas, în timp ce-şi înnoadă cravata.) Ascultă, cunoşti cumva pe unul pe care-l cheamă Shaw? (Figura Blanchei are o mică tresărire. Se duce după sticla de colonie şi îşi udă batista, în timp ce răspunde cu atenţie.) BLANCHE: Da, oricine cunoaşte pe cineva pe care-l cheamă Shaw! STANLEY: Ăsta unul pe care-l cheamă Shaw are impresia că te-a întâlnit în Laurel, dar cred că te confundă cu altcineva, din cauză că pe acest altcineva l-a întâlnit la un hotel numit „Flamingo”. (Blanche râde, cu respiraţia tăiată, în timp ce îşi tamponează cu batista parfumată tâmplele.) BLANCHE: Mi-e frică şi mie că m-a confundat cu acest „altcineva”. „Hotelul Flamingo” nu e genul de local în care aş vrea să fiu văzută. STANLEY: Îl cunoşti? BLANCHE: Da. L-am văzut şi i-am simţit mirosul. STANLEY: Înseamnă că ai fost foarte aproape dacă ai putut să-l miroşi...

41

BLANCHE: Mirosul de parfum ieftin e foarte pătrunzător. STANLEY: Ăsta al tău e scump? BLANCHE: 25 de dolari uncia. Şi aproape s-a terminat. N-ar fi rău să-ţi aduci aminte asta de ziua mea de naştere. (Vorbeşte degajat, dar în voce are o notă de frică.) STANLEY: Shaw te-o fi confundat. Se duce tot timpul la Laurel, aşa că poate să se intereseze şi să lămurească orice confuzie. (Se întoarce şi trece printre draperii. Blanche închide ochii ca şi cum ar fi gata să leşine. Îi tremură mâinile, când duce din nou batista la frunte. Steve şi Eunice vin de după colţ. Steve o ţine pe Eunice pe după umeri; ea sughite cu putere, în timp ce el îi ciripeşte cuvinte de dragoste. Se aude de pe scară un zgomot ca de tunet, în timp ce urcă strâns îmbrăţişaţi.) STANLEY (către Stella): Te aştept „la Four Deuces.” STELLA: Hei, nu mă săruţi? STANLEY: Nu de faţă cu soră-ta. (Iese. Blanche se ridică de pe scaun. Pare sfârşită. Se uită în jur cu o expresie de panică.) BLANCHE: Stella, ce-ai auzit despre mine? STELLA: Ihhh? BLANCHE: Ce ţi-a spus lumea despre mine? STELLA: Ce să-mi spună? BLANCHE: N-ai auzit nici o bârfeală... urâtă... pe socoteala mea? STELLA: Vai, Blanche, nu! Sigur că nu! BLANCHE: Iubito... în Laurel... s-a vorbit mult... STELLA: Pe socoteala ta, Blanche? BLANCHE: Nu am fost chiar atât de cuminte ultimii doi ani şi ceva, de când Belle-Reve mi-a scăpat printre degete... STELLA: Fiecare dintre noi facem lucruri care... BLANCHE: Niciodată nu am fost destul de tare sau de capabilă să mă apăr singură. Când oamenii sunt delicaţi — oamenii delicaţi trebuie să strălucească şi să se înflăcăreze — poartă culori delicate, culori de aripi de fluture, şi pun... un abajur de hârtie în jurul becurilor... Dar nu ajunge să fii delicat. Trebuie să fii delicat şi atrăgător. Şi eu... mă veştejesc. Nu ştiu câtă vreme încă am să mai pot păcăli. (Se lasă seara şi s-a întunecat. Stella se duce în

42

dormitor şi aprinde becul de sub abajurul de hârtie. Ia o sticlă cu o băutură slabă.) Mă asculţi? STELLA: Nu te ascult atunci când devii morbidă... (Vine cu sticla spre Blanche.) BLANCHE (cu o bruscă schimbare spre veselie): Asta e pentru mine? STELLA: Pentru nimeni altul. BLANCHE: Oh, ce drăguţă eşti. E limonadă? STELLA (întorcându-se): Asta înseamnă că mai vrei ceva în ea... BLANCHE: Oh, iubito. O picătură nu strică niciodată o limonadă. Lasă-mă pe mine. Nu trebuie să mă serveşti. STELLA: Îmi place să te servesc, Blanche. Am impresia că sunt acasă. (Se duce în bucătărie, ia un pahar şi pune nişte whisky în el.) BLANCHE: Trebuie să admit că-mi place să fiu servită... (Se repede în dormitor. Stella se duce la ea cu paharul. Deodată Blanche apucă mâna liberă a Stellei şi cu un geamăt o lipeşte de buze. Stella este încurcată de această dovadă de emoţie. Blanche vorbeşte cu o voce speriată.) Tu... tu eşti atât de bună cu mine, şi eu... STELLA: Blanche... BLANCHE: Ştiu, ştiu... nu-ţi place când sunt prea sentimentală! Dar, iubito, crede-mă, eu simt mult mai mult decât îţi spun! Nu am să mai stau mult... n-am să mai stau... îţi promit... eu... STELLA: Blanche! BLANCHE (isterică): N-am să mai stau... îţi promit... Am să plec! Curând! Nu mai vreau să mă mai învârtesc pe aici până când... o să mă dea afară... STELLA: Vrei să încetezi odată cu prostiile? BLANCHE: Da, iubito. Ia uite ce spumă face băutura asta! (Blanche râde ascuţit şi ia paharul, dar mâna îi tremură atât de tare încât aproape îi alunecă. Stella pune limonadă în pahar. Face multă spumă şi se varsă. Blanche scoate un strigăt ascuţit.) STELLA (speriată de strigăt): Ce s-a întâmplat? BLANCHE: Chiar pe fusta mea cea albă... STELLA: Oh... ia şervetul meu... şterge uşurel... BLANCHE (revenindu-şi încet): Ştiu... uşurel... uşurel.

43

STELLA: S-a pătat? BLANCHE: Deloc. Ha, ha! Asta nu înseamnă noroc? (Se aşază sfârşită şi bea recunoscătoare. Ţine paharul cu amândouă mâinile şi continuă să râdă puţin.) STELLA: Ce tot chicoteşti acolo? BLANCHE: Nu ştii de ce! (Continuă nervoasă.) Mitch... Mitch vine la ora şapte. Cred că încep să devin nervoasă din cauza relaţiilor dintre noi. (Începe să vorbească repede şi fără să răsufle.) N-a obţinut nimic de la mine, în afară de un sărut de noapte bună, asta e tot ce i-am dat, Stella. Vreau să mă respecte. Căci bărbaţii nu doresc ceea ce pot obţine prea uşor. Iar pe de altă parte pierd repede orice interes. Mai ales când fata are peste treizeci. Ei cred că o fată peste treizeci de ani — este — în termeni vulgari — „trecută”... Şi eu nu vreau să fiu „trecută”. Sigur că el... el nu ştie... adică eu nu i-am spus care este vârsta mea adevărată. STELLA: De ce eşti atât de sensibilă când este vorba de vârsta ta? BLANCHE: Din cauza loviturilor grele pe care le primeşte vanitatea mea. Ce vreau este — şi el aşa mă crede — să fiu cumsecade şi de treabă... tu ştii. (Râde ascuţit.) Vreau să-l înşel atâta încât să-l fac să mă dorească... STELLA: Blanche, dar tu îl vrei? BLANCHE: Vreau să mă odihnesc! Vreau să răsuflu iarăşi liniştită! Da! Îl vreau pe Mitch... cu tot dinadinsul! Gândeşte-te! Dacă s-ar întâmpla... Pot să rămân aici şi să nu mai fiu o problemă pentru nimeni... (Stanley vine de după colţ cu o băutură la cingătoare.) STANLEY (strigând): Hei, Steve! Hei, Eunice! Hei, Stella! (Strigăte vesele răspund de sus. Se aud trompete şi tobe de după colţ.) STELLA (sârutând-o impulsiv pe Blanche): Aşa va fi! BLANCHE (cu îndoială): Va fi? STELLA: Va fi! (Trece prin bucătărie privind înapoi la Blanche.) Va fi, iubito, va fi!... Dar nu mai bea nimic! (Vocea i se mai aude în timp ce iese afară pe uşă în întâmpinarea soţului. Blanche se aşază slăbită în fotoliu, cu paharul. Eunice strigă râzând şi coboară pe scări. Steve năvăleşte după ea cu nişte strigăte ca de ţap şi o urmăreşte după colţ. Stanley şi Stella, la braţ, îi urmează râzând. Întunericul devine mai adânc. Dinspre „Four Deuces” răzbate o melodie de slow şi blue.) BLANCHE: Vai de mine! Vai de mine, vai de mine... (Ochii i se închid şi frunza de palmier îi cade din mâini. Bate cu palma de câteva ori pe

44

mânerul fotoliului. În jurul clădirii licăreşte o pală de lumină. Un tânăr vine pe stradă şi sună.) BLANCHE: Intră. (Tânărul apare la uşă. Ea îl priveşte cu interes.) Ooooh! Cu ce vă pot fi de folos? TÂNĂRUL: Încasez abonamentul pentru Steaua serii. BLANCHE: Nu ştiam că te poţi abona la stele! TÂNĂRUL: E un ziar. BLANCHE: Ştiu. Glumeam... fără haz. Bei ceva? TÂNĂRUL: Nu, doamnă. Nu, mulţumesc. Nu am voie în timpul serviciului. BLANCHE: Ah, da, bine, lasă... Nu. N-am nici un ban. Nu sunt eu stăpâna casei. Sunt sora ei din Mississippi. Sunt una din rudele sărace despre care ai auzit... TÂNĂRUL: Nu face nimic. Trec mai târziu. (Vrea să iasă. Ea se apropie puţin.) BLANCHE: Hei! (Tânărul se întoarce înapoi timid. Ea îşi pune o ţigară într-un ţigaret lung.) Nai un foc? (Păşeşte spre el. Se întâlnesc la uşa dintre cele două camere.) TÂNĂRUL: Cum să nu. (Scoate o brichetă.) Nu se aprinde întotdeauna. BLANCHE: E capricioasă? (Se aprinde.) Mulţumesc! (Tânărul pleacă din nou.) Hei! (Se întoarce din nou şi mai nesigur. Blanche vine foarte aproape de el.) Uh, cât e ceasul? TÂNĂRUL: Şapte fără un sfert, doamnă. BLANCHE: Aşa târziu? Nu cumva îţi plac după-amiezile astea lungi şi ploioase din New Orleans, când un ceas nu e numai un ceas, ci o mică bucată din veşnicie, care e în mâinile tale şi nu ştii ce să faci cu ea? (Îi atinge umerii.) Pe dumneata nu te udă ploaia? TÂNĂRUL: Nu, doamnă. Intru înăuntru, undeva... BLANCHE: Într-o cafenea? Şi bei un sifon? TÂNĂRUL: Î-hî! BLANCHE: O ciocolată? TÂNĂRUL: Nu, doamnă. Un sirop. BLANCHE (râzând): Sirop? TÂNĂRUL: Un sirop cu mult sifon. BLANCHE: Mă faci să-mi lase gura apă.

45

(Îi atinge uşor obrazul şi zâmbeşte. Apoi se duce la cufăr.) TÂNĂRUL: Cred că e mai bine să plec. BLANCHE (oprindu-l): Tinere! (Băiatul se întoarce. Blanche ia din cufăr o eşarfă mare dintrun voal foarte fin şi şi-o pune în jurul umerilor. În pauza care urmează se aude pianul. Continuă tot timpul acestei scene pânâ la începerea celeilalte. Tânărul înghite în sec şi se uită speriat spre uşă.) Tinere... tinere... Ţi-a spus vreodată cineva că arăţi ca un tânăr prinţ din O mie şi una de nopţi? (Tânărul râde stingherit şi stă pe loc ca un copil ruşinat. Blanche îi vorbeşte foarte domol.) Aşa e, tinere. Vino aici. Vreau să te sărut, numai o dată, uşor şi dulce, pe gură. (Fără să mai aştepte ca el să accepte, se duce la el şi-l sărută pe gură.) Acum fugi repede, fugi. Ar fi frumos să te păstrez, dar vreau să devin cuminte şi să nu mă mai ating de copii. (Tânărul o priveşte un moment. Blanche îi deschide uşa şi-i face o bezea, în timp ce el coboară scările cu o privire uluită. Blanche rămâne puţin visătoare după ce tânărul a dispărut. Atunci apare de după colţ Mitch, cu un buchet de trandafiri.) BLANCHE (veselă): Uite cine vine! Cavalerul Rozelor... Întâi înclină-te politicos în faţa mea... şi apoi dă-mi-le. Ahhh... Merci! (Se uită la el pe deasupra florilor, apăsându-le cochet pe buze. Mitch radiază de mulţumire şi e mândru de el.)

TABLOUL 6 Este aproape ora două, în aceeaşi noapte. Se vede peretele exterior al casei. Blanche şi Mitch vin. Epuizarea totală, pe care doar un om neurastenic o poate simţi, este evidentă în vocea şi în purtarea Blanchei. Mitch este flegmatic, dar deprimat. Au fost probabil în parcul de distracţii de la Pontchartrain, căci Mitch cară o statuetă de ghips, reprezentând-o pe Mae West, din acelea care se dau ca premii la barăcile de tir sau la jocurile de noroc de la bâlci. BLANCHE (oprindu-se extenuată la capătul scării): În sfârşit... (Mitch râde şi el stingherit)... În sfârşit... MITCH: E târziu de tot şi eşti obosită. BLANCHE: Până şi vânzătorii de tamale au plecat de pe străzi şi tu ai stat cu mine până la sfârşit. (Mitch râde din nou stingherit.) Cum ai să ajungi acasă? MITCH: Mă duc pe jos până la Bourbon şi de acolo am să iau vreun tramvai întârziat. BLANCHE (râde strâmbându-se): Tramvaiul acela numit Dorinţă, mai e încă pe linii la ora asta? MITCH (cu greutate): Mi-e teamă că nu te-ai prea distrat astă-seară, Blanche. BLANCHE: Ţi-am stricat-o...

46

MITCH: Nu, nu-i adevărat, dar tot timpul m-am gândit că nu te-am distrat deloc... BLANCHE: Pentru că eu n-am putut să fiu la înălţime. Asta e tot. Niciodată nu m-am străduit atâta să fiu veselă, şi tot n-a ieşit nimic. Dar pentru că am încercat merit un premiu. Căci am încercat! MITCH: De ce ai încercat dacă nu-ţi făcea plăcere? BLANCHE: Pentru că m-am supus legilor naturii. MITCH: Şi ce spun legile astea? BLANCHE: Este una care spune că Doamna trebuie să-l distreze pe Domn, altfel n-ai nici o şansă. Vrei să vezi dacă poţi să-mi găseşti cheia în poşetă? Când sunt obosită degetele îmi sunt tare neîndemânatice. MITCH (umblând în poşetă): Asta e? BLANCHE: Nu, dragule, asta e cheia de la cufărul meu, pe care curând va trebui să-l fac. MITCH: Vrei să spui că ai să pleci în curând? BLANCHE: Mi-am depăşit timpul cuvenit ca musafir. MITCH: Asta e? (Muzica scade.) BLANCHE: Evrika! Iubitule, deschide uşa în timp ce eu mă mai uit o dată la cer. (Se reazimă de uşă. Mitch o deschide şi rămâne stângaci în spatele ei.) Caut Pleiadele, cele şapte surori, dar fetele nu sunt acasă astă-seară. Ba da, sunt, sunt, Dumnezeu să le binecuvânteze! Uitele pe toate la un loc, venind acasă de la mica lor partidă de bridge... Ai reuşit să deschizi? Bun băiat! Mi se pare că vrei să pleci. (Mitch se codeşte şi tuşeşte puţin.) MITCH: Pot să... hm... să-ţi spun noapte bună şi să... te sărut...? BLANCHE: De ce mă întrebi întotdeauna dacă poţi? MITCH: Pentru că niciodată nu ştiu dacă vrei sau nu. BLANCHE: De ce îţi pui atâtea întrebări? MITCH: În seara aceea când eram lângă lac şi... te-am sărutat, tu... BLANCHE: Iubitule, nu m-am supărat că m-ai sărutat, din contră, mi-a plăcut foarte mult. Era cealaltă mică — familiaritate — pe care nu trebuia să o încurajez... Nu am fost supărată. Absolut deloc. Ba chiar am fost flatată că tu... mă doreai. Dar iubitule, tu ştii tot aşa de bine ca şi mine că o fată singură, o fată singură de tot pe lume trebuie să-şi stăpânească foarte bine simţurile, ori dacă nu, e pierdută.

47

MITCH (solemn): Pierdută? BLANCHE: Cred că ai cunoscut fete cărora le place să se piardă. Genul acela care se pierde imediat, la prima ocazie. MITCH: Tu îmi placi exact aşa cum eşti, pentru că nici una din fetele pe care le-am cunoscut... nu era ca tine! (Blanche se uită la el cu gravitate; apoi izbucneşte în râs şi îşi pune palma peste gură.) Râzi de mine? BLANCHE: Nu, iubitule. Stăpânul şi stăpâna casei încă nu s-au întors, aşa că hai să intrăm înăuntru. Să-ţi ofer un păhărel înainte de culcare. Şi să nu aprindem luminile, vrei? MITCH: Orice vrei tu! (Blanche o ia înaintea lui în bucătărie. Peretele exterior al clădirii se întunecă şi interioarele celor două odăi se văd în întuneric.) BLANCHE (rămânând în prima odaie): Cealaltă cameră e mult mai confortabilă, aşa că treci acolo. Dacă auzi ceva scârţâind prin întuneric să ştii că sunt eu care caut ceva de băut. MITCH: Vrei să bei ceva? BLANCHE: Vreau ca tu să bei ceva! Ai fost aşa de neliniştit şi de solemn toată seara. Şi eu la fel. Amândoi am fost solemni şi neliniştiţi toată seara, şi pentru aceste puţine clipe care neau mai rămas din viaţa noastră împreună... vreau să creez... la joie de vivre1... Aprind o luminare. MITCH: Foarte bine. BLANCHE: O să fim foarte boemi. O să ne închipuim că suntem la o mică cafenea de artişti pe malul stâng al Senei, la Paris! (Aprinde un capăt de lumânare şi-l aşază într-o sticlă.) Je suis la Dame aux Camelias! Vous etes Armand!2 Înţelegi franceza? MITCH (cu greutate): Nu... nu... Eu... BLANCHE: Voulez-vous coucher avec moi ce soir? Vous ne comprenez pas? Ah, quel dommage!3 Vreau să spun că e un lucru grozav de bun... Am găsit ceva... Exact pentru două înghiţituri şi fără nici un rest, iubitule. MITCH (cu greutate): E... bine. (Blanche intră în dormitor cu băuturile şi cu lumânarea.) BLANCHE: Stai jos! De ce nu-ţi scoţi haina? Şi desfă-te la guler.

1

2

3

Bucuria de a trăi (în lb. franceză în text.) Eu sunt Dama cu Camelii! Dumneata eşti Armand! (în lb. franceză în text.) Vrei să te culci cu mine astă-seară? Nu înţelegi? Ah, ce păcat! (în lb. franceză în text.)

48

MITCH: Nu, mai bine aşa. BLANCHE: Nu. Vreau să te simţi comod. MITCH: Mă simt prost din cauză că am transpirat enorm. Mi se lipeşte cămaşa pe mine. BLANCHE: Transpiraţia este sănătate. Dacă lumea n-ar transpira, ar muri în cinci minute. (Îi ia haina.) E drăguţă. Ce material e ăsta? MITCH: I se spune alpaca. BLANCHE: Oh, alpaca. MITCH: Este o alpaca foarte uşoară. BLANCHE: Oh! O alpaca foarte uşoară. MITCH: Nu-mi place să port haine de stofă, mai ales vara, din cauză că transpir în ele. BLANCHE: Oh. MITCH: Şi nu e frumos. Un bărbat gras ca mine trebuie să fie foarte atent cum se îmbracă ca să nu pară grosolan. BLANCHE: Dar tu nu eşti prea gras... MITCH: Ţi se pare că nu sunt? BLANCHE: Sigur că nu eşti tipul „subţirelului”. Eşti construit masiv şi ai un fizic impozant. MITCH: Mulţumesc. Anul trecut de Crăciun am fost primit în Clubul Atletic din New Orleans. BLANCHE: Da? Bravo. MITCH: A fost cel mai frumos dar pe care l-am primit vreodată. Acolo lucrez cu greutăţi şi înot ca să mă menţin în formă. Când am început să merg acolo, aveam pântecele moale, dar acum îl am tare. Aşa de tare, încât cineva poate să dea cu pumnul în el şi nici nu simt. Ia dă! Hai! Vezi? BLANCHE (îl loveşte uşor): Teribil! (Îşi duce mâna la piept.) MITCH: Ghici cât cântăresc? BLANCHE: Oh, ştiu eu?... cam... optzeci de kilograme? MITCH: Mai zi o dată! BLANCHE: Nu ai atâta? MITCH: Ba nu. Mai mult. BLANCHE: De, ştiu eu? Eşti înalt şi poţi cântări foarte mult, fără să pari greoi.

49

MITCH: Am nouăzeci şi patru de kilograme şi un metru optzeci şi trei înălţime, fără pantofi. Şi greutatea tot dezbrăcat. BLANCHE: Vai de mine. Mă sperii! MITCH (încurcat): Greutatea mea nu e un subiect atât de interesant. (Un moment ezită.) Tu cât cântăreşti? BLANCHE: Eu? MITCH: Da. BLANCHE: Ghici! MITCH: Lasă-mă să te ridic. BLANCHE: Samson. Hai, ridică-mă! (Mitch vine în spatele ei, o apucă de încheietura mâinilor şi o ridică uşor.) Ei, spune. MITCH: Eşti uşoară ca un fulg. BLANCHE: Ha-ha! (O lasă jos, dar îi ţine încă mâinile. Blanche îi spune cu o modestie afectată.) Acum trebuie să-mi dai drumul. MITCH: Huh!... BLANCHE (veselă): Vă rog să mă eliberaţi, domnule. (Mitch o îmbrăţişează cu stângăcie. Ea îi reproşează cu o voce moale.) Nu, Mitch. Faptul că Stella şi Stanley nu sunt acasă, nu e un motiv să nu te porţi ca un gentleman. MITCH: Dă-mi o palmă de câte ori vezi că-mi ies din fire. BLANCHE: Nu-i nevoie. Tu eşti din fire un gentleman. Unul din puţinii care-au mai rămas pe lume. Nu vreau să-ţi închipui că sunt o profesoară severă şi fată bătrână, sau ceva în felul acesta, ci doar... MITCH: Ce? BLANCHE: Cred numai că am idealuri de modă veche! (Ea îşi roteşte ochii, ştiind că el nu-i poate vedea faţa. Mitch se duce la uşa din faţă. Între ei se lasă o tăcere lungă. Mitch tuşeşte semnificativ.) MITCH (în cele din urmă): Unde s-au dus Stella şi Stanley? BLANCHE: Au ieşit cu domnul şi doamna Hubbell, de sus. MITCH: Şi unde s-au dus? BLANCHE: Cred că s-au dus la o petrecere.

50

MITCH: Aş vrea să ieşim într-o seară cu toţii. BLANCHE: Nu cred că ar fi o idee bună. MITCH: De ce nu? BLANCHE: Eşti de mult prieten cu Stanley? MITCH: Am fost împreună în Regimentul 241. BLANCHE: Cred că ţie îţi vorbeşte deschis. MITCH: Sigur. BLANCHE: Ce ţi-a spus despre mine? MITCH: Oh, nu prea mare lucru... BLANCHE: După cum spui, am impresia că ţi-a spus destul de mult. MITCH: Nu, n-am prea vorbit. BLANCHE: Dar ce ţi-a spus? Ce părere are despre mine? MITCH: De ce mă întrebi? BLANCHE: Pentru că... MITCH: Nu te înţelegi cu el? BLANCHE: Tu ce crezi? MITCH: Eu cred că el nu te înţelege. BLANCHE: Asta-i puţin spus. Dacă Stella n-ar aştepta un copil, n-aş suporta să mai stau aici. MITCH: Nu se poartă bine cu tine? BLANCHE: Este insuportabil de grosolan. Mă jigneşte în toate felurile. MITCH: În ce fel, Blanche? BLANCHE: În toate felurile posibile. MITCH: Mă miră că-aud asta! BLANCHE: De ce? MITCH: Pentru că... pentru că nu văd cum cineva ar putea să fie rău cu tine... BLANCHE: Este cu adevărat o situaţie îngrozitoare. Vezi, aici nu poţi fi singură. Noaptea sunt numai perdelele astea între cele două camere. Se plimbă noaptea numai în chiloţi. Şi

51

trebuie să insist să închidă uşa de la baie. Toată promiscuitatea asta nu e necesară. Probabil că te întrebi de ce nu plec. Am să-ţi spun foarte sincer. Salariul unui profesor de-abia îi ajunge pentru cheltuielile de întreţinere. N-am economisit nici un bănuţ anul trecut, şi a trebuit să vin aici pe vară. De aceea a trebuit să-l suport pe soţul surorii mele. Şi de aceea e şi el nevoit să mă suporte, evident împotriva voinţei lui... Mai mult ca sigur că ţi-a spus ce mult mă urăşte...! MITCH: Nu cred că te urăşte. BLANCHE: Mă urăşte! Sau atunci de ce mă insultă? Prima oară când am dat cu ochii de el, mi-am spus: omul ăsta este călăul meu! Omul ăsta mă va distruge, numai dacă... MITCH: Blanche. BLANCHE: Da, dragă... MITCH: Pot să te întreb ceva? BLANCHE: Da. Ce? MITCH: Câţi ani ai? BLANCHE (face un gest nervos): De ce vrei să ştii? MITCH: I-am vorbit mamei mele de tine şi ea m-a întrebat: Câţi ani are Blanche? Şi nu am ştiut ce să-i spun. (Din nou o pauză.) BLANCHE: I-ai vorbit mamei tale despre mine? MITCH: Da. BLANCHE: De ce? MITCH: I-am spus mamei ce drăguţă eşti şi că îmi placi foarte mult. BLANCHE: Ai fost sincer când i-ai spus asta? MITCH: Tu ştii că am fost. BLANCHE: De ce a vrut mama ta să ştie câţi ani am? MITCH: Mama e bolnavă. BLANCHE: Îmi pare rău. Grav? MITCH: Nu mai are mult de trăit. Poate câteva luni. BLANCHE: Oh! MITCH: Se amărăşte din cauză că nu sunt şi eu la casa mea.

52

BLANCHE: Oh... MITCH: Ar vrea să mă vadă şi pe mine aranjat înainte ca... (Vocea îi e răguşită şi încearcă să şi-o limpezească de câteva ori, în timp ce caută nervos prin buzunarele dinăuntru şi dinafara hainei.) BLANCHE: O iubeşti mult, nu-i aşa, Mitch? MITCH: Da. BLANCHE: Cred că tu ai o mare capacitate de dăruire. Ai să te simţi foarte singur, dacă ea nu va mai fi, nu-i aşa? (Mitch îşi drege glasul şi aprobă din cap.) Ştiu ce înseamnă asta. MITCH: Să fii singur? BLANCHE: Am iubit şi eu pe cineva şi cel pe care l-am iubit s-a dus... MITCH: A murit? (Blanche se duce la fereastră şi se aşază pe marginea ei. Îşi mai toarnă un pahar.) Un bărbat? BLANCHE: Era un copil, chiar un copil, pe vremea când şi eu eram o fată foarte tânără. Când am avut şaisprezece ani am făcut marea descoperire: dragostea. Toată dintr-o dată şi sub toate aspectele. A fost ca şi cum ai arunca dintr-o dată o lumină orbitoare pe ceva care a fost întotdeauna pe jumătate în umbră; aşa mi s-a părut mie lumea atunci. Dar nu am avut noroc. M-am înşelat. Era ceva aparte în băiatul acela, un neastâmpăr, o moliciune şi o delicateţe care nu erau ca ale unui bărbat, cu toate că nu arăta deloc efeminat, numai că... numai că... asta era... A venit la mine ca să-l ajut. N-am ştiut. Nu mi-am dat seama de asta decât după căsătorie, când am plecat undeva, şi când ne-am întors am văzut că-l pierd, că-l pierd într-un fel misterios şi că nu pot să-i dau ajutorul de care are nevoie şi despre care nu poate să-mi vorbească. Era ca într-o mocirlă în care se scufunda şi se agăţa de mine, dar nu puteam să-l trag afară şi alunecam împreună cu el! Nu am ştiut asta. Nu am ştiut nimic altceva decât că îl iubeam peste poate, fără să fiu în stare să-l ajut sau să mă ajut. Şi apoi am aflat. În modul cel mai rău cu putinţă. Intrând pe neaşteptate într-o cameră unde credeam că nu e nimeni... şi unde erau doi oameni... băiatul cu care eram căsătorită şi un om mai în vârstă, prietenul lui cu ani şi ani în urmă... (Afară se aude o locomotivă apropiindu-se. Îşi astupă urechile cu mâinile şi se ghemuieşte. Luminile locomotivei strălucesc prin cameră şi zgomotul se pierde. Când nu se mai aude nimic, se îndreaptă încet şi continuă să vorbească.) După aceea ne-am prefăcut că nu ştim nimic... Am plecat toţi trei la Mount Lake Casino; am băut, şi am râs tot drumul. (În depărtare se aude o polcă în cheie minoră.) Am dansat Varşoviana! Şi deodată, în mijlocul dansului, băiatul cu care eram căsătorită s-a smuls de lângă mine şi a fugit afară. După câteva clipe... o împuşcătură! (Polca se opreşte brusc. Blanche se îndreaptă. Apoi polca reîncepe în cheie majoră.) Am alergat afară... toţi au alergat şi s-au adunat în jurul lucrului acela îngrozitor de pe marginea lacului. Din cauza mulţimii nici nu am putut să mă apropii. Cineva m-a luat de braţ. „Nu te duce! Întoarce-te! Nu trebuie să vezi!” Să văd? Să văd ce? Şi am auzit nişte voci spunând: Allan? Allan? Băiatul acela? Şi-a pus revolverul în gură şi a tras, că i-a sărit afară osul de la ceafă! (Se agită şi îşi acoperă faţa.) Asta din cauză că... în timp ce dansam... şi nefiind în stare să mă stăpânesc, iam spus dintr-o dată: „Am văzut! Ştiu totul! Eşti dezgustător...” Şi atunci reflectorul acela pe care-l proiectasem asupra lumii s-a stins din nou şi niciodată, nici măcar pentru o clipă, n-a

53

mai strălucit pentru mine vreo lumină mai tare decât lumânarea asta din bucătărie... (Mitch se ridică stângaci şi păşeşte încet înspre ea. Polca se aude mai tare. Mitch se opreşte lângă Blanche.) MITCH (luând-o încet în braţe): Ai nevoie de cineva. Şi eu am nevoie de cineva. Crezi că am putea, Blanche, tu şi cu mine? (Blanche se uită la el un moment fără să-l vadă. Cu un scâncet moale îi cade în braţe. Face un efort de a vorbi printre sughiţuri, dar cuvintele nu vin. El îi sărută fruntea, apoi ochii şi în cele din urmă buzele. Polca scade din nou. Răsuflarea i se taie şi se sfârşeşte într-un lung suspin de recunoştinţă.) BLANCHE: Uneori... Dumnezeu... dintr-o dată.

TABLOUL 7 O după-amiază târzie, în mijlocul lui septembrie. Draperiile sunt deschise şi masa este pusă ca pentru sărbătorirea unei zile de naştere, cu tort şi flori. Stella termină de aranjat masa în timp ce intră Stanley. STANLEY: Pentru ce sunt toate astea? STELLA: E ziua de naştere a Blanchei, iubitule. STANLEY: E aici? STELLA: În baie. STANLEY (imitând-o): „Spălându-şi ceva”? STELLA: Aşa cred. STANLEY: De câtă vreme stă acolo? STELLA: A stat toată după-masa. STANLEY (imitând-o): „Cufundată într-o baie fierbinte”? STELLA: Da. STANLEY: Afară sunt patruzeci şi cinci de grade la umbră şi ea se înmoaie într-o baie fierbinte... STELLA: Spune că asta o răcoreşte pentru seara... STANLEY: Şi tu alergi şi-i pregăteşti toate, ‘mi-nchipui! Şi ai s-o serveşti pe Alteţa-Sa în baie? (Stella dă din umeri.) Stai jos o clipă!

54

STELLA: Stanley, mai am o mulţime de treabă. STANLEY: Stai jos! Am aflat nişte chestii despre soră-ta mai mare, Stella! STELLA: Stanley, nu te mai lega de Blanche. STANLEY: Fata asta spune că sunt vulgar! STELLA: Mai înainte de a face ceva, gândeşte-te că o apuci pe o pantă greşită în ceea ce o priveşte, Stanley, şi că Blanche e sensibilă, şi ar trebui să-ţi mai dai seama că eu şi cu ea am crescut în alte condiţii decât tine... STANLEY: Ştiu. Mi s-a mai spus. Şi mi s-a mai spus, şi mi s-a spus, şi mi s-a tot spus! Dar ştii că ea ne-a turnat aici o grămadă de minciuni? STELLA: Nu, nu ştiu şi nici... STANLEY: Ei, află că ne-a turnat minciuni! Au ieşit la suprafaţă ca untdelemnul. Am aflat o mulţime de chestii. STELLA: Ce chestii? STANLEY: Chestii pe care le mirosisem eu demult. Da acuma am probe din sursele cele mai demne de încredere şi pe care le-am şi controlat. (Blanche cântă în baie o baladă populară dulceagă, care va fi folosită pentru a contrapuncta cele spuse de Stanley.) STELLA (către Stanley): Vorbeşte mai încet! STANLEY: Cântă privighetoarea, nu? STELLA: Acum, te rog, potoleşte-te şi spune-mi ce crezi că ai aflat despre sora mea. STANLEY: Minciuna numărul unu. Mutra asta de mironosiţă pe care şi-a arborat-o! Ştii în ce hal l-a îmbrobodit pe Mitch? Crede că niciodată n-a fost mai mult decât sărutată de un bărbat. Dar sora Blanche nu-i chiar un crin! Ehei! Ce mai crin! STELLA: Ce-ai auzit şi de la cine? STANLEY: Omul care ne aprovizionează la uzină a fost ani de zile prin Laurel şi ştie totul despre ea, de altfel toţi oamenii din oraş o cunosc bine de tot. Este la fel de renumită în Laurel ca şi Preşedintele Statelor Unite, numai că pe ea n-o respectă nici un partid! Omul ăsta de la aprovizionare trage la un hotel numit „Flamingo”. BLANCHE (cântând cu veselie): Zi, e doar o lună de hârtie, pe o mare de carton, Dar n-ar fi prefăcătorie, dacă tu ai crede-n mine. STELLA: Şi ce e cu „Flamingo”?

55

STANLEY: A locuit şi ea acolo. STELLA: Sora mea a stat la Belle-Reve. STANLEY: Asta a fost după ce casa voastră i-a alunecat printre degetele-i trandafirii. S-a mutat la „Flamingo”. Un hotel de mâna a doua, care are avantajul că nu se amestecă în viaţa particulară a personalităţilor de acolo! De aia „Flamingo” ăsta este folosit pentru tot felul de aranjamente. Dar până şi direcţia hotelului a fost impresionată de doamna Blanche. Şi au fost atât de impresionaţi, încât i-au cerut să predea cheia de la cameră, definitiv. Asta s-a întâmplat cu vreo două săptămâni mai înainte de a veni aici. BLANCHE (cântând): E o lume ca de circ, şi-i atât de caraghioasă, Dar n-ar fi prefăcătorie, dacă tu ai crede-n mine. STELLA: Ce minciuni neruşinate! STANLEY: Păi sigur! Mi-am închipuit eu că n-ai să crezi. Te-a îmbrobodit ca şi pe Mitch. STELLA: Născociri. Nici un cuvânt nu e adevărat. Şi dacă aş fi bărbat, şi individul ăsta ar fi încercat în prezenţa mea să inventeze asemenea... BLANCHE (cântând): Fără dragostea ta, totul este o paradă fără cap, şi fără coadă. Fără dragostea ta, totul este o melodie sub o biată arcadă. STANLEY: Iubito, îţi spun că am controlat toate poveştile astea. Dar aşteaptă să termin. Scandalul cu doamna Blanche a fost atât de mare, încât n-a mai putut să-l înăbuşe în Laurel. Ei se lămureau după ce se-ntâlneau de două sau de trei ori cu ea, şi pe urmă o lăsau; atunci începea cu altul, acelaşi truc, aceleaşi chestii, acelaşi scandal. Dar oraşul era prea mic pentru ca să meargă la nesfârşit. Cu timpul, a devenit o persoană cunoscută în tot oraşul şi socotită ca nu prea diferită de... alea. (Stella se trage înapoi.) Şi în ultimul an, sau în ultimii ani s-au ferit de ea ca de o otravă. De asta a venit aici, vara asta, ca o regină în vizită, înscenând toată comedia asta — din cauză că i s-a pus în vedere chiar de către primar să părăsească oraşul. Da, da. Tu ştii că era lângă Laurel o tabără militară şi că soră-ta era una din obişnuitele acelor locuri care se numeau: „Dincolo de hotare”? BLANCHE: E o lună de hârtie, şi-i atât de caraghioasă, Dar n-ar fi prefăcătorie, dacă tu ai crede-n mine. STANLEY: Ei, e cam prea mult pentru o fată atât de rafinată şi de deosebită ca ea. Şi asta ne aduce la minciuna numărul doi. STELLA: Nu vreau să mai aud nimic. STANLEY: Nu se mai întoarce la şcoală. Puteam să şi pariez că n-avea de gând să se întoarcă la Laurel. Nici vorbă să se fi retras temporar de la liceu, din cauza nervilor. Nuu! De unde! Au dat-o afară de la liceul ăla, înainte de vacanţă — şi îmi pare rău că trebuie să-ţi spun motivul pentru care s-a luat măsura asta. Un băiat de şaptesprezece ani... s-a încurcat cu el!

56

BLANCHE: E o lume ca de circ, şi-i atât de caraghioasă... (În baie apa curge tare; se aud mici strigăte şi hohote de râs, ca şi cum un copil s-ar juca în baie.) STELLA: Mi se face rău... STANLEY: Tatăl băiatului a aflat şi l-a informat şi pe directorul liceului. Oh, ce-aş fi vrut să fiu acolo în birou, când s-a prezentat doamna Blanche pentru explicaţii! Ce-aş fi vrut s-o văd cum încearcă să-i ameţească şi pe ăştia! Dar o prinseseră bine, şi şi-a dat seama că toată farsa e descoperită! I s-a spus că e mai bine să se ducă şi prin alte locuri mai neumblate. Practic, s-a dat chiar o ordonanţă a primăriei împotriva ei! (Uşa de la baie se deschide şi Blanche scoate capul înfăşurat într-un prosop.) BLANCHE: Stella! STELLA (abătută): Da, Blanche? BLANCHE: Dă-mi un alt prosop să-mi usuc părul. Pe ăsa l-am spălat! STELLA: Da, Blanche. (Trece zăpăcită din bucătărie spre baie cu un prosop.) BLANCHE: Ce s-a întâmplat, iubito? STELLA: Întâmplat...? De ce...? BLANCHE: Ai o expresie atât de stranie pe faţă... STELLA: Oh... (Încearcă să râdă.) Cred că sunt obosită... BLANCHE: De ce nu faci şi tu o baie, imediat ce ies eu...? STANLEY (strigând din bucătărie): Cât de imediat o să fie asta? BLANCHE: Nu chiar atât de mult. Odihneşte-ţi sufletul în pace! STANLEY: Nu-i vorba de suflet, la mine-i vorba de rinichi. (Blanche închide uşa cu zgomot. Stanley râde dur. Stella se reîntoarce încet în bucătărie.) STANLEY: Ei, ce spui de toate astea? STELLA: Nu cred nici una din poveştile astea, şi omul ăla al vostru e josnic şi ticălos dacă poate să difuzeze aşa ceva. S-ar putea ca ceva să fie în parte adevărat. Sora mea are unele curiozităţi pe care eu nu le aprob, pricinuite de supărările de acasă. Ea totdeauna a fost cam... zăpăcită! STANLEY: Zăpăcită?

57

STELLA: Când era tânără, foarte tânără s-a căsătorit cu un băiat care scria poezii... Era teribil de frumos. Cred că Blanche nu l-a iubit, ci a adorat până şi pământul pe care călca! La adorat şi a crezut despre el că este un zeu. Dar când a aflat... STANLEY: Ce? STELLA: Tânărul ăsta frumos şi talentat era un degenerat. Omul ăla de la voi nu te-a informat şi despre asta? STANLEY: Tot ce-am vorbit cu el erau numai chestii recente. Trebuie să fie mult timp de la povestea asta... STELLA: Da... e mult timp de atunci... (Stanley vine la ea şi o ia de umeri cu dragoste. Stella se retrage încet din braţele lui. Începe automat să pună nişte mici lumânărele roşii în tortul de pe masă.) STANLEY: Câte lumânări pui în tort? STELLA: Mă opresc la douăzeci şi cinci. STANLEY: Mai aşteptaţi pe cineva? STELLA: L-am chemat şi pe Mitch să vină pentru tort şi îngheţată... (Stanley e puţin jenat. Aprinde o ţigară de la o alta pe care abia a terminat-o.) STANLEY: Eu nu l-aş aştepta pe Mitch astă-seară. (Stella se opreşte din treaba pe care o face şi se uită lung la Stanley.) STELLA: De ce? STANLEY: Mitch este un camarad de-al meu. Am fost împreună în acelaşi regiment. Lucrăm în aceeaşi uzină şi suntem în aceeaşi echipă de popice. Crezi că m-aş mai putea uita în ochii lui dacă...? STELLA: Stanley, Stanley Kowalski... i-ai spus şi lui...? STANLEY: Al dracului să fiu dacă nu i le-am spus! Aş fi avut pe conştiinţă tot restul vieţii mele dacă aş fi ştiut tot ce ţi-am spus şi l-aş fi lăsat să fie prins... STELLA: Mitch a terminat cu ea? STANLEY: Tu n-ai termina, dacă... STELLA: Te-am întrebat: Mitch a terminat cu ea? (Se aude vocea Blanchei, limpede ca un clopoţel. Cântă: Dar n-ar mai fi prefăcătorie dacă tu n-ai crede-n mine.)

58

STANLEY: Nu. Nu cred că e neapărat necesar să fi terminat cu ea, dar e lămurit! STELLA: Stanley, Blanche crede că Mitch vrea... vrea să se căsătorească cu ea. Şi eu, de asemeni, speram. STANLEY: De... nu se va căsători cu ea. Poate că voia, dar n-o să se mai arunce într-un bazin plin cu rechini înfometaţi... acuma! (Se ridică.) Blanche! Oh, Blanche! Aş putea, te rog, să intru şi eu la mine în baie? BLANCHE: Da, sigur că da, domnule! Poţi să aştepţi o secundă până mă usuc? STANLEY: După ce am aşteptat o oră, cred că o secundă o să treacă ca un fulger! STELLA: Şi acuma nu mai are serviciu. Ce se va face? STANLEY: Aici nu mai stă decât până marţi. Cred că ştii asta, nu? Şi ca să fiu mai sigur i-am luat eu biletul. Un bilet pentru autobuz! STELLA: Mai întâi de toate, Blanche nu va pleca cu autobuzul! STANLEY: O să meargă cu autobuzul şi o să-i şi placă. STELLA: Nu, nu va merge, nu, nu va merge, Stanley! STANLEY: „Va merge!” „Stop”. „P.S.” „Va merge marţi”. STELLA (încet): Ce se va face?... Ce Dumnezeu se va face? STANLEY: Viitorul ei e uşor de prevăzut... STELLA: Ce vrei să spui? (Blanche cântă.) STANLEY: Hei, privighetoareo! Cântă. Ieşi AFARĂ din BAIE! (Uşa băii se deschide şi Blanche iese cu un hohot de râs vesel, dar imediat ce Stanley a trecut pe lângă ea îi apare pe faţă o expresie de spaimă, aproape de panică. Stanley nu se uită la ea şi trânteşte uşa băii când intră.) BLANCHE (apucând o parte din păr): Ah, mă simt atât de bine după baia asta fierbinte şi lungă. Mă simt atât de bine, şi răcorită şi... odihnită! STELLA (tristă şi cu îndoială în glas, din bucătărie): Da, Blanche? BLANCHE (periindu-şi părul cu putere): Da, sigur că da, atât de împrospătată! (Clătinându-şi paharul înalt şi rotund cu picior.) O baie fierbinte şi lungă, şi o băutură rece îmi dau totdeauna o perspectivă nouă asupra vieţii! (Se uită prin perdele la Stella, care stă între ele, şi încetează să se mai perie.) S-a întâmplat ceva. Ce este? STELLA (întorcându-se repede cu spatele): Cum? Nu s-a întâmplat nimic, Blanche!

59

BLANCHE: Minţi! S-a întâmplat ceva! (Se uită înfricoşată la Stella, care se preface că e ocupată cu masa. Pianul din depărtare are o întrerupere bruscă.)

TABLOUL 8 Trei sferturi de oră mai târziu. Peisajul ce se vede prin ferestrele mari este învăluit treptat de crepusculul auriu. O rază de soare ca o flacără se aprinde pe un mare castel de apă sau rezervor de ulei de-a curmezişul terenului gol dinspre cartierul comercial, sugerat de punctele mici ale ferestrelor luminate sau ale ferestrelor care reflectă soarele ce apune. Cei trei se află la sfârşitul unei nereuşite mese de aniversare. Stanley e posomorât. Stella este încurcată şi tristă. Blanche are un surâs abia schiţat şi artificial pe faţa trasă. Al patrulea loc de la masă este gol. BLANCHE (dintr-o dată): Stanley, spune-ne o glumă sau o anecdotă care să ne facă să râdem. Nu ştiu de ce suntem cu toţii atât de solemni. O fi din cauză că nu a venit cavalerul meu? (Stella râde încet.) E prima oară în experienţa mea cu bărbaţii — şi am ceva experienţă — că unul nu vine la întâlnire. Ha, ha! Nici nu ştiu cum s-o iau. Spune-ne o istorioară caraghioasă, Stanley! Ceva să ne mai înveselească. STANLEY: Nu prea cred să-ţi placă anecdotele mele, Blanche. BLANCHE: Îmi plac când sunt amuzante, dar să nu fie indecente... STANLEY: Nu cunosc nici una destul de subţire pentru gustul tău... BLANCHE: Atunci lasă-mă pe mine să-ţi povestesc una. STELLA: Da, da, Blanche, spune-ne una. Ştiai atâtea... (Muzica scade.) BLANCHE: Stai să-mi aduc aminte... Trebuie să cotrobăiesc prin repertoriu. Ah, da! Mie îmi plac anecdotele cu papagali. Şi vouă vă plac? Ei bine, asta e una cu o fată bătrână şi un papagal. Fata asta bătrână avea un papagal care înjura îngrozitor şi care ştia mai multe expresii vulgare decât domnul Kowalski... STANLEY: Hm... BLANCHE: Şi singura cale ca să-l faci să tacă era să-l acoperi cu un capac peste colivie, aşa ca să creadă că e noapte şi să se culce. Ei bine, într-o dimineaţă, fata bătrână tocmai luase capacul de pe colivie când pe cine credeţi că vede venind spre ea? Pe pastor. Se repede înapoi, acoperă papagalul, şi apoi îl pofteşte pe pastor să intre. Papagalul a stat liniştit, ca un şoarece, dar tocmai când ea îl întreabă pe pastor cât zahăr vrea să-i pună în cafea, papagalul ţipă deodată tare: „Mama ei, da ce scurtă a fost ziua asta!” (Îşi dă capul pe spate şi râde. Stella face un efort nereuşit de a părea amuzată. Stanley nu

60

dă nici o atenţie povestirii, dar reuşeşte să facă aşa ca, peste masă, să înfigă furculiţa într-o bucată de costiţă şi s-o mănânce cu degetele.) BLANCHE: După toate aparenţele, domnul Kowalski nu se amuză. STELLA: Domnul Kowalski este prea ocupat să mănânce ca un porc pentru ca să se mai gândească la altceva... STANLEY: Asta cam aşa e, baby. STELLA: Ai faţa şi degetele dezgustător de grase. Du-te şi spală-te pe mâini, şi ajută-mă să strâng masa. STANLEY (trânteşte o farfurie pe podea): Uite aşa strâng eu masa! (Îi apucă braţul.) Şi să nu mai vorbeşti în felul ăsta cu mine! „Porc, polonez, scârbos, vulgar”. M-am săturat să tot aud vorbele astea la tine şi la soră-ta! Voi ce credeţi că sunteţi? Nişte regine? Aduceţi-vă aminte ce-a spus Huey Long: Fiecare bărbat e un rege! Şi aici eu sunt regele! Să nu uitaţi! (Aruncă jos o ceaşcă şi o farfurioară.) Eu mi-am strâns de la masă, vreţi să strâng şi de la voi? (Stella începe să plângă încet; Stanley se ridică, se îndreaptă spre uşă, aprinzându-şi o ţigară. De după colţ se aud muzicanţii negri.) BLANCHE: Ce s-a întâmplat când eram în baie? Ce ţi-a spus, Stella? STELLA: Nimic, nimic, nimic! BLANCHE: Cred că ţi-a spus ceva despre Mitch şi despre mine. Tu ştii de ce n-a venit Mitch şi nu vrei să-mi spui! (Stella dă din cap neputincioasă.) Mă duc să-l chem. STELLA: Nu, nu-l chema, Blanche! BLANCHE: Ba am să-l chem, am să-l chem la telefon! STELLA (distrusă): Aş vrea să nu-l chemi. BLANCHE: Trebuie să-mi dea cineva o explicaţie! (Se repede la telefon în dormitor. Stella iese afară, şi se uită plină de reproş la soţul ei. Acesta mormăie şi îi întoarce spatele.) STELLA: Cred că eşti mulţumit de ce-ai făcut. Niciodată în viaţa mea n-am înghiţit mai greu o mâncare decât acuma, uitându-mă la faţa ei şi la scaunul acela gol! (Plânge încet.) BLANCHE (la telefon): Hallo! Cu domnul Mitchell, vă rog. Aş vrea să-i las un număr la care să mă cheme, dacă se poate. Magnolia 9047. Spuneţi-i că e foarte important să cheme... Da, da... Important... Mulţumesc. (Rămâne la telefon cu o privire înspăimântată, pierdută.) STANLEY (se întoarce înapoi spre soţia lui şi o îmbrăţişează strâns): Stell, totul va fi bine după ce va pleca ea, şi după ce vom avea copilul. O să fie din nou bine între noi, aşa cum a fost. Ţi-aduci aminte cum era? Serile pe care le petreceam împreună? Oh, Doamne, ce bine o să fie când o să putem face din nou gălăgie noaptea, la noi în casă, aşa cum făceam, şi să

61

ne uităm la toate luminile alea colorate care se învârt, fără ca vreo soră să ne mai audă printre perdele! (Se aud râsete de la vecinii de sus. Stanley o mângâie cu un mic ghiont.) Steve şi Eunice... STELLA: Hai înapoi. (Se reîntoarce în bucătărie şi începe să aprindă lumânările de pe tortul alb.) Blanche? BLANCHE: Da. (Vine în bucătărie.) Oh, ce lumânărele, ce lumânărele drăguţe! Oh, nu le aprinde, Stella! STELLA: Ba am să le aprind! (Stanley reintră.) BLANCHE: Trebuie să le păstrezi pentru ziua de naştere a copilului. Doresc ca ele să-i strălucească în viaţă şi ca ochii lui să fie ca lumânările, ca două lumânărele albastre arzând pe un tort alb! STANLEY (aşezându-se): Ce poezie! BLANCHE (stă o clipă pe gânduri): N-ar fi trebuit să-l chem... STELLA: Atâtea lucruri s-au putut întâmpla... BLANCHE: Nu este nici o scuză pentru asta, Stella. Nu vreau să fiu jignită. Nici să fie atâta de sigur de mine. STANLEY: Fir-ar să fie, da cald e aici cu aburul ăla din baie! BLANCHE: Ţi-am spus de trei ori că-mi pare rău. (Pianul se aude mai încet.) Fac băi fierbinţi pentru nervi. Hidroterapie, aşa se cheamă! Bineînţeles că tu, polonez sănătos, fără nici un nerv în trup, nu ştii ce înseamnă neliniştea! STANLEY: Nu sunt polonez. Oamenii care trăiesc în Polonia sunt polonezi. Eu sunt sută în sută american, născut şi crescut aici, aşa că să nu-mi mai spui polonez! (Sună telefonul, Blanche sare nerăbdătoare.) BLANCHE: Oh, e pentru mine, sunt sigură! STANLEY: Eu nu sunt sigur. Stai jos. (Se duce încet la telefon.) Hello! Aha, da, hello, Mac! (Se reazămă de perete uitându-se fix şi insultător la Blanche. Ea se aşază din nou pe scaun cu o privire îngrozită. Stella se apropie de ea şi-i pune mâna pe umăr.) BLANCHE: Oh, ia mâna de pe mine, Stella. Ce e cu tine? De ce te uiţi la mine cu atâta milă? STANLEY (zbierând către Blanche): LINIŞTE ACOLO! (Apoi în receptor.) E aici o femeie care face gălăgie. Spune, Mac, la Riley's? Nu! Nu joc popice la Riley's! M-am certat cu el săptămâna trecută. Eu sunt căpitanul echipei, nu? Foarte bine, atuncea nu jucăm la el, jucăm şah la West Side sau la Gala! În regulă, Mac. La revedere! (Atârnă receptorul şi se întoarce la masă. Blanche face eforturi să se controleze, şi bea cu înghiţituri repezi din paharul cu apă. Stanley nu se uită la ea, dar se caută prin buzunare.

62

Apoi vorbeşte rar şi cu o falsă amabilitate.) STANLEY: Soră Blanche, am o mică amintire pentru ziua ta de naştere. BLANCHE: Oh, da, Stanley? Nu mă aşteptam. Nici nu ştiu de ce Stella vrea să serbeze ziua asta. Şi eu care am uitat când împlineşte ea... douăzeci şi şapte! Vârsta e un subiect pe care prefer să-l ignor... STANLEY: Douăzeci şi şapte? BLANCHE (repede): Şi ce e? E pentru mine? STANLEY (îi întinde un mic plic): Sper că o să-ţi placă! BLANCHE: Dar e, dar e... e un... STANLEY: Un bilet! Un bilet de întoarcere la Laurel! Pentru autobuz! Pe marţi! (Se aude mereu încet şi continuu cântându-se Varşoviana. Stella se ridică brusc şi se întoarce cu spatele. Blanche încearcă să zâmbească. Apoi îi lasă pe amândoi şi fuge în camera de alături. Îşi strânge gâtul cu mâna şi fuge în baie. Se aud tusele şi sunete înăbuşite.) STANLEY: Buun! STELLA: Nu era nevoie de asta. STANLEY: Nu uita tot ce mi-a făcut! STELLA: Nu era nevoie să fii atât de crud cu cineva care e aşa de singur cum e ea! STANLEY: Delicată mai e! STELLA: Este. A fost. N-ai cunoscut-o pe Blanche când era copil. Nimeni, nimeni nu a fost atât de delicat şi de bună-credinţă ca ea. Dar oameni ca tine au înşelat-o şi au făcut-o să devină alta. (Stanley se duce în dormitor, se schimbă, îşi pune o cămaşă de mătase, strălucitoare, pentru popice. Ea îl urmează.) Acuma vrei să te duci să joci popice? STANLEY: Bineînţeles! STELLA: N-ai să te duci. De ce ai făcut asta? STANLEY: N-am făcut nimănui nimic. Ia mâna de pe cămaşă. Ai să mi-o rupi! STELLA: Vreau să ştiu de ce? Spune-mi de ce? STANLEY: Când ne-am cunoscut, tu şi cu mine, ştiai că sunt vulgar. Aveai dreptate, baby. Eram vulgar ca noroiul. Mi-ai arătat atunci fotografia casei ăleia cu coloane. Eu te-am dat jos de pe coloane şi te-am aşezat lângă mine, şi ce fericită ai fost când te-am făcut să vezi luminile alea colorate... Nu eram fericiţi împreună, şi n-a fost totul bine până a venit ea? (Stella face o uşoară mişcare. Privirea îi rătăceşte, ca şi cum o voce de undeva ar fi chemat-

63

o pe nume. Începe să se mişte încet şi răsuflând din greu din dormitor spre bucătărie, clâtinându-se şi rezemându-se când de speteaza scaunului, când, de marginea mesei, cu o privire oarbă şi ascultând parcă ceva. Stanley termină de îmbrăcat cămaşa şi nu este atent la ce se petrece cu ea.) Şi n-am fost noi fericiţi împreună? N-a fost totul cum trebuie? Până când a venit ea. Netam-nesam, descriindu-mă ca pe o maimuţă. (Îşi dă deodată seama de ce se petrece cu Stella.) Hei, ce-i cu tine, Stella! (Se repede la ea.) STELLA (liniştită): Du-mă la spital! (Este lângă ea, sprijinind-o şi, în timp ce ies, îi murmură cuvinte ce nu se disting.)

TABLOUL 9 Ceva mai târziu, în aceeaşi seară. Blanche stă ghemuită, într-o poziţie de tensiune, într-un fotoliu din dormitor, pe care l-a acoperit cu o pânză în dungi verzi şi albe. E îmbrăcată în rochia de satin roşu. Pe masă, lângă ea, este o sticlă cu băutură şi un pahar. Se aude melodia vivace şi febrilă a Varşovianei. Melodia o obsedează; bea ca să scape de ea şi de dezastrul care o înconjoară, şi pare că şopteşte cuvintele cântecului. Un ventilator electric se învârte de partea cealaltă. Mitch vine de după colţ în haine de lucru. Cămaşă albastră de bumbac şi pantaloni. E nebărbierit. Urcă scările până la uşă şi sună. Blanche tresare. BLANCHE: Cine este, vă rog? MITCH (cu o voce răguşită): Eu, Mitch. (Polca se opreşte.) BLANCHE: Mitch? Numai o clipă! (Intră într-un fel de panică, se repede să ascundă sticla în dulap, se apleacă la oglindă şi-şi dă pe faţă cu pudră şi colonie. Este atât de excitată că i se aude respiraţia în timp ce se agită. În cele din urmă se repede la uşa din bucătărie şi-i deschide.) Mitch! Ştii... de fapt n-ar fi trebuit să te las să intri după felul cum te-ai purtat cu mine astă-seară. Aşa de puţin politicos! Dar, bine-ai venit, frumosule! (Îi oferă buzele. Mitch nu le observă şi trece pe lângă ea în cameră. Blanche se uită cu frică după el, în timp ce intră în dormitor.) Aaa... dar ce rece eşti! Şi îmbrăcat atât de neîngrijit! Şi nici măcar nu te-ai bărbierit! Jignirea cea mai de neiertat pentru o doamnă! Dar te iert! Te iert pentru că este o uşurare să te văd. Ai oprit polca pe care o aveam în cap. Te-a obsedat vreodată şi pe tine ceva? Nu, sigur că nu, pe tine, înger nevinovat ce eşti, nu te-a obsedat niciodată nimic... MITCH (o priveşte în timp ce Blanche umblă după el vorbind. Este clar că el a băut ceva înainte de a veni încoace): E nevoie să meargă ventilatorul ăsta? BLANCHE: Nu. MITCH: Nu-mi plac ventilatoarele... BLANCHE: Atunci închide-l. Eu n-am nevoie de el. (Apasă pe buton şi ventilatorul se opreşte încet. Îşi drege glasul cu greutate, în timp ce Mitch se aşază pe patul din dormitor şi îşi aprinde o ţigară.) Nu ştiu dacă este ceva de băut... n-am căutat...

64

MITCH: N-am nevoie de băutura lui Stanley... BLANCHE: Nu e a lui Stanley. Nimic din ce e aici nu e al lui Stanley. După aparenţe, unele lucruri sunt de fapt ale mele! Ce mai face mama ta? Se simte bine? MITCH: De ce? BLANCHE: În noaptea asta se întâmplă ceva, dar n-are nici o importanţă. Nu vreau să confrunt martorii. Aş vrea numai... (Duce mâna la frunte, vag polca reîncepe)... să mă prefac că nu observ nimic schimbat la tine! Ah! Din nou melodia asta... MITCH: Care melodie...? BLANCHE: Varşoviana! Polca pe care o cântau atunci când Allan... Ascultă! (Se aude în depărtare o împuşcătură de revolver. Blanche parcă-şi revine uşurată.) Acolo, acum împuşcătura! Totul se termină după asta... (Polca se opreşte din nou.) Da... acuma s-a terminat. MITCH: Ce-i cu tine! Ţi-ai ieşit din minţi? BLANCHE: Mă duc să văd ce pot să găsesc pentru ca să... (Se duce la dulap şi se preface că se uită după sticlă.) Oh! Te rog să mă ierţi că nu sunt pregătită. Dar m-ai luat prin surprindere. Ai uitat de invitaţia la masă? MITCH: N-am vrut să te mai văd. BLANCHE: Un moment, te rog. Nu aud ce spui, şi vorbeşti aşa de puţin, încât nu vreau să pierd nici o silabă... Ce căutam? Ah, da... să-ţi ofer ceva. A fost o asemenea agitaţie astăseară aici încât mi-am ieşit din minţi! (Se preface că a găsit sticla. El pune un picior pe pat şi se uită la ea dispreţuitor.) Am găsit ceva... Southern Comfort! Ce e asta?... MITCH: Dacă nu ştii, înseamnă că este a lui Stanley. BLANCHE: Ia-ţi piciorul de pe pat! Are o cuvertură curată pe el. Sigur că voi bărbaţii nu vă daţi seama de lucrurile astea. Mi-am dat atâta osteneală cu casa asta de când sunt aici... MITCH: Sunt sigur că ţi-ai dat... BLANCHE: Tu ai văzut-o înainte de a veni eu. Ei, uită-te acuma! Este aproape distinsă. Vreau s-o păstrez aşa. Mă întreb dacă poate fi confundată cu altceva. Ummm, e dulce, ce dulce! E teribil, teribil de dulce. Ah, da, este un lichior! Aşa cred. Da. Asta este. Un lichior! (Mitch mormăie.) Mi-e teamă că nu-ţi va plăcea, dar încearcă, poate că totuşi... MITCH: Ţi-am spus adineauri că nu vreau nimic din băuturile lui, şi aşa e. Şi nici tu nu trebuie să te atingi de ele. Stanley spune că toată vara ai băut din ele ca o pisică turbată. BLANCHE: Ce constatare grozavă! Grozav din partea lui că o spune, grozav din partea ta că o repeţi! N-am să cobor la nivelul unor asemenea acuzaţii ieftine şi nici n-am să le răspund. MITCH: Hm...

65

BLANCHE: Ce se petrece în mintea ta? Văd ceva în ochi. MITCH (ridicându-se): E întuneric! BLANCHE: Îmi place întunericul. Întunericul mă face să mă simt bine. MITCH: Nu te-am văzut niciodată pe lumină. (Blanche râde sufocată.) Ăsta e un fapt! BLANCHE: Da? MITCH: Nici după-amiezele nu te-am văzut! BLANCHE: Şi cine-i de vină? MITCH: Niciodată n-ai vrut să ieşi cu mine după-masă. BLANCHE: Mitch, dar tu eşti la uzină după-amiaza. MITCH: Sâmbăta după-masă nu. Uneori te-am rugat să vii cu mine sâmbăta, dar totdeauna ai găsit o scuză. Niciodată n-ai vrut să ieşi înainte de ora şase, şi atunci numai în localuri unde nu era multă lumină. BLANCHE: E un înţeles ascuns în asta, dar încă nu l-am prins. MITCH: Înţelesul e că niciodată nu te-am văzut bine la faţă, Blanche. Să aprindem lumina aici! BLANCHE (speriată): Lumină? Ce lumină? Pentru ce? MITCH: Lampa asta cu abajurul de hârtie. (Ia abajurul de pe bec. Blanche scoate un suspin speriat.) BLANCHE: Pentru ce faci asta? MITCH: Aşa am să pot să te văd o dată bine! BLANCHE: Vrei cu adevărat să mă jigneşti? MITCH: Nu. Vreau să fiu realist. BLANCHE: Nu vreau realitatea. Vreau iluzia! (Mitch râde.) Da! Da! Vreau iluzia. Am încercat s-o dau oamenilor. Le-am falsificat lucrurile. Nu spun adevărul. Spun ceea ce ar trebui să fie adevărul. Şi dacă asta este un păcat, atunci să fiu blestemată! Nu aprinde lumina! MITCH (întoarce comutatorul. Întoarce becul spre ea şi o priveşte fix. Blanche îşi acoperă faţa şi strigă: Stinge lumina!) (Încet şi cu amărăciune.): N-are importanţă că eşti mai bătrână decât mi-am închipuit. Dar toate celelalte, Dumnezeule ! Toate gogoşile despre idealurile tale de modă veche şi toată prefăcătoria cu care m-ai tras pe sfoară toată vara. Oh, ştiam că nu mai ai şaisprezece ani, dar eram destul de prost să cred că cel puţin eşti cumsecade. BLANCHE: Şi cine ţi-a spus că nu sunt cumsecade? Iubitul meu cumnat? Şi tu l-ai crezut?

66

MITCH: Întâi l-am făcut mincinos. Apoi am controlat toată povestea. L-am întrebat pe omul nostru care călătoreşte pe la Laurel. Şi după aia am vorbit la telefon direct cu negustorul ăla. BLANCHE: Cine e negustorul acela? MITCH: Kiefaber. BLANCHE: Negustorul Kiefaber din Laurel? Îl cunosc. S-a legat de mine pe stradă. L-am pus la locul lui. Şi ca să se răzbune îmi scoate fel de fel de vorbe. MITCH: Trei oameni, Kiefaber, Shaw şi Stanley se jură că-i aşa... BLANCHE: Trei lei, paralei, cine altul e ca ei! MITCH: Şi n-ai locuit la un hotel care se cheamă Flamingo? BLANCHE: Flamingo? Nu, la Caracatiţa! Am stat la un hotel care se cheamă Caracatiţa! MITCH (stupid): Caracatiţa?... BLANCHE: Da, o caracatiţă mare! Acolo îmi aduceam victimele! (Îşi mai toarnă un pahar.) Da! Am avut multe legături cu necunoscuţi. După moartea lui Allan, legăturile cu necunoscuţii erau singurul lucru care mi se părea că mai poate umple locul gol din inimă... Cred că era spaima, numai spaima, care mă ducea de la unul la altul, căutând undeva o apărare, ici, colo, în locurile... cele mai nepotrivite chiar, şi la urmă, la un băiat de şaptesprezece ani; dar, cineva a scris directorului că „Femeia aceasta nu corespunde moralmente poziţiei pe care o are!” (Îşi dă capul pe spate cu un râs convulsiv şi hohotit. Apoi repetă cele de mai sus, oftează şi bea.) Adevărat? Da. Aşa cred — necorespunzătoare, într-un fel sau altul — în orice caz. Şi am venit aici. Nu aveam alt loc unde să mă duc. Fusesem scoasă din joc. Ştii ce înseamnă să fii scos din joc? Tinereţea mea se dusese la gunoi şi... te-am întâlnit. Mi-ai spus că ai nevoie de cineva. Şi eu aveam nevoie. Am mulţumit lui Dumnezeu că te-am întâlnit, pentru că păreai mai bun, o crăpătură în stânca lumii, în care puteam să mă ascund. Dar cred că am nădăjduit prea mult! Kiefaber, Stanley şi Shaw legaseră prea strâns o tinichea de coada pisicii... (O pauză. Mitch se uită lung la ea fără să vorbească.) MITCH: M-ai minţit, Blanche. BLANCHE: Să nu-mi spui că te-am minţit. MITCH: Numai minciuni, înăuntru şi afară. BLANCHE: Niciodată n-am minţit în inima mea! (De după colţ vine o vânzătoare ambulantă. Este o mexicană oarbă, cu un şal negru, având buchete din florile acelea de staniol, bătătoare la ochi, pe care mexicanii din păturile de jos le poartă la înmormântări şi la alte ceremonii. Strigă abia auzit.)

67

FEMEIA MEXICANĂ: Flores. Flores. Flores para los muertos. Flores. Flores.4 BLANCHE: Ce e? Oh, e cineva afară... (Deschide uşa şi se uită la femeia mexicană.) FEMEIA MEXICANĂ (este la uşă şi-i oferă Blanchei nişte flori): Flores! Flores para los muertos? BLANCHE (înfiorată): Nu, nu. Nu acum! Nu acum! (Fuge înapoi în apartament, trântind uşa.) FEMEIA MEXICANĂ (se întoarce şi începe să se îndepărteze pe stradă.): Flores para los muertos... (Polca scade.) BLANCHE (ca pentru ea): Te sfărâmi şi te veştejeşti şi... păreri de rău... învinuiri... „Dacă aş fi fost aşa, nu m-ar durea atâta!” FEMEIA MEXICANĂ: Corones para los muertos. Corones5... BLANCHE: Moşteniri... Hm... Şi alte lucruri... ca nişte feţe de pernă pătate de sânge... Trebuiesc schimbate aşternuturile... Da, mamă! Dar n-am putea să avem o negresă mică pentru asta? Nu, nu, sigur că nu putem. Toate s-au dus în afară de... FEMEIA MEXICANĂ: FLORES!... BLANCHE: Moartea. Eu stăteam aici şi ea stătea dincolo, şi moartea era atât de aproape ca şi tine... Şi nu îndrăzneam să admitem nici măcar că am auzit de ea! FEMEIA MEXICANĂ: Flores para los muertos, flores... flores. BLANCHE: Opusul este dorinţa. De ce te miri? Cum poţi să te miri? Nu departe de BelleReve... mai înainte să fi pierdut Belle-Reve, era un câmp unde se instruiau soldaţii. Sâmbătă seara se duceau în oraş să se îmbete. FEMEIA MEXICANĂ (încetişor): Corones... BLANCHE: Şi când se întorceau se opreau în faţa casei noastre şi strigau: Blanche! Blanche! Doamna bătrână şi surdă nu bănuia nimic. Dar câteodată mă strecuram afară să le răspund... Mai târziu, în drumul lung spre casă, furgonul îi aduna ca pe margarete... (Femeia mexicană se întoarce încet şi dispare îngânând un bocet molatic, plin de tristeţe. Blanche se duce la toaletă şi se reazimă cu faţa la ea. După o clipă Mitch se ridică şi o urmează, cu anumite intenţii. Polca scade departe. Mitch o apucă de mâini şi încearcă să o întoarcă.) BLANCHE: Ce vrei? 4

Flori. Flori. Flori pentru morţi. Flori. Flori (în lb. spaniolă în text).

5

Coroane pentru morţi. Coroane (în lb. spaniolă în text).

68

MITCH (încercând stângaci să o îmbrăţişeze): Ceea ce n-am obţinut toată vara... BLANCHE: Atunci ia-mă de nevastă, Mitch! MITCH: Nu cred că mai vreau să mă căsătoresc cu tine. BLANCHE: Nu? MITCH (luând mâinile de pe braţele ei): Nu eşti destul de curată ca să te duc acasă alături de mama mea! BLANCHE: Atunci pleacă! (Mitch o priveşte ţintă.) Ieşi afară! Ieşi până nu strig foc! (Vocea îi sună isteric.) Ieşi repede până nu strig foc. (Mitch stă încă şi se uită la ea. Blanche fuge dintr-odată la fereastra mare cu ochiul albastrudeschis în lumina moale a verii şi strigă sălbatic.) Foc! Foc! Foc! (Mitch tresare speriat, se întoarce şi iese pe uşa dinafară, se clatină pe trepte şi apoi dispare după colţ. Blanche se clatină înapoi de la fereastră şi cade în genunchi. În depărtare se aud melodii de slow şi blues, cântate la pian.

CORTINA

TABLOUL 10 Câteva ceasuri mai târziu, în aceeaşi seară. De când a plecat Mitch, Blanche a băut mult. Şia adus cufărul în mijlocul camerei. Este deschis şi pe el sunt aruncate fel de fel de rochii înflorate. Pe măsură ce a băut şi împachetat, a cuprins-o un fel de veselie isterică şi s-a îmbrăcat cu o rochie de seară de satin alb, cam pătată şi mototolită, şi cu nişte pantofi argintii, care scârţâie, cu tocuri din strasuri. Acum îşi pune diadema de strasuri pe cap în faţa oglinzii de la masa de toaletă şi murmură excitată ca în faţa unui grup de admiratori. BLANCHE: Ce spuneţi de o partidă de înot? De înot la lumina lunii, în cariera veche? Dacă cineva mai e încă destul de treaz ca să conducă o maşină până acolo! Ha, ha! E cel mai bun sistem ca să-ţi treacă vâjâitul capului. Numai că trebuie să fii foarte atent la curba aceea de sus, căci altminteri te poţi lovi de vreo piatră şi nu mai ieşi de acolo decât a doua zi! (Ridică oglinda, tremurând, pentru a se vedea mai de aproape. Îşi ţine respiraţia şi azvârle oglinda cu atâta violenţă încât se sparge. Mormăie puţin şi încearcă să se ridice. Stanley apare de după colţ. Este îmbrăcat tot cu bluza verde de mătase, pentru popice. De după colţ se aude o muzică abracadabrantă, care va continua încet de-a lungul tabloului. (Intră în bucătărie, trântind puţin uşa. Când dă cu ochii de Blanche, scoate un fluierat uşor. A cam băut pe drum şi a adus cu el câteva sticle mici de bere.)

69

BLANCHE: Cum se simte sora mea? STANLEY: Se simte bine. BLANCHE: Şi cum se simte copilul? STANLEY (rânjind amabil): Copilul nu va sosi până mâine dimineaţă, aşa că mi-au spus să vin acasă să dorm puţin. BLANCHE: Asta înseamnă că o să fim singuri aici? STANLEY: Da. Numai tu şi cu mine. Afară doar dacă n-ai ascuns pe cineva sub pat. De ce ţiai pus penele astea frumoase? BLANCHE: Adevărat. Ai plecat înainte să primesc telegrama. STANLEY: Ai primit o telegramă? BLANCHE: Am primit o telegramă de la un vechi admirator al meu. STANLEY: O veste bună? BLANCHE: Aşa cred. O invitaţie. STANLEY: Unde? La balul pompierilor? BLANCHE (dându-şi capul pe spate): O croazieră pe un iaht în Marea Caraibilor! STANLEY: Bun, bun. Şi ce părere ai? BLANCHE: În viaţa mea n-am fost atât de surprinsă. STANLEY: Nu cred. BLANCHE: A căzut ca un trăsnet din senin. STANLEY: De la cine spuneai că e? BLANCHE: De la un vechi admirator al meu. STANLEY: Ăla care ţi-a dat vulpile argintii? BLANCHE: Domnul Shep Hunthleigh. Am fost colegi în ultimul an. Nu l-am mai văzut de la Crăciun. Am fost la el acasă în Bulevardul Biscayne. Şi tocmai acum... telegrama asta... în care mă invită la o croazieră în Caraibe. Problema s-a rezolvat. Caut prin cufăr să văd ce pot să îmbrac la Tropice. STANLEY: Şi ai să te duci aşa, cu diadema aia de diamante? BLANCHE: Vechitura asta? Ha-ha! E din pietre false. STANLEY: Ce vorbeşti? Credeam că-s diamante veritabile de la Tiffany.

70

BLANCHE (în timp ce el îşi descheie cămaşa): În orice caz, îmi place să mă port cu un anumit stil. STANLEY: Ei da, trebuie... nu ştii niciodată ce se poate întîmpla. BLANCHE: Tocmai când credeam că a început să mă părăsească norocul... STANLEY: Apare ca în film milionarul ăsta din Miami... BLANCHE: Nu e din Miami. Domnul acesta e din Dallas. STANLEY: Din Dallas? BLANCHE: Da, omul acesta e din Dallas, unde aurul ţâşneşte din pământ. STANLEY: Bine, bine! Deci e şi el de undeva. (Începe să-şi scoată cămaşa.) BLANCHE: Trage perdelele mai înainte de a continua să te dezbraci. STANLEY (amabil): Nu am de gând să mă dezbrac mai mult pentru moment. (Deschide sacul cu sticle de bere.) N-ai văzut instrumentul ăla de deschis sticlele de bere? (Blanche se duce încet la toaletă unde se aşază cu mâinile împreunate.) Aveam un văr care deschidea sticlele de bere cu dinţii. Asta era singura lui performanţă, tot ce ştia să facă. Era un deschizător uman de bere. Şi odată, la o nuntă şi-a rupt dinţii din faţă. După asta i s-a făcut ruşine de el încât fugea din casă când venea cineva... (Capsa sticlei sare şi ţâşneşte un şuvoi de spumă. Stanley râde fericit şi ridică sticla deasupra capului.) Ha-ha! Plouă din cer. (Îi întinde sticla.) Hai să îngropăm securea şi să bem un pahar de împăcare! Ce zici? BLANCHE: Nu. Mulţumesc! STANLEY: E o noapte importantă pentru noi amândoi. Tu ai să ai un milionar şi eu un copil! (Stanley se duce la dulapul din dormitor şi încearcă să scoată ceva din sertarul de jos.) BLANCHE (retrăgându-se): Ce faci acolo? STANLEY: E ceva ce port întotdeauna în ocazii deosebite, ca asta. Pijamaua de mătase pe care am înbrăcat-o în noaptea nunţii! BLANCHE: Oh! STANLEY: Când o să sune telefonul şi o să-mi spună: Ai un băiat! am s-o sfâşii şi am s-o fâlfâi ca pe un steag! (Scoate o pijama strălucitoare.) Cred că amândoi suntem îndreptăţiţi să ne legăm câinii. (Se întoarce în bucătărie cu pijamaua pe braţ.) BLANCHE: Când mă gândesc ce dumnezeiesc este să mai ai o dată parte de un lucru cum este singurătatea, îmi vine să plâng de bucurie. STANLEY: Milionarul ăla din Dallas n-o să se amestece cu nimic în singurătatea asta? BLANCHE: Nu va fi genul de lucruri la care te gândeşti. Omul acesta este un gentleman şi

71

mă respectă. (Începând să improvizeze febril.) Tot ce vrea este compania mea. A fi foarte bogat, face pe unii oameni să se simtă uneori singuri. O femeie cultivată, o femeie inteligentă şi educată, poate să îmbogăţească nemăsurat de mult viaţa unui bărbat. Eu pot să ofer lucrurile astea şi nimic nu mă va face să le pierd. Frumuseţea fizică e trecătoare. Dar frumuseţea minţii, bogăţia spiritului şi căldura inimii — şi eu le am toate acestea — nu se pierd, ci cresc! Se îmbogăţesc cu anii! Ce curios că despre mine se poate spune: o femeie decăzută! Când am toate comorile astea ferecate în suflet! (Suspină.) Cred despre mine că sunt o femeie foarte, foarte bogată! Dar am fost nebună să arunc mărgăritare porcilor... STANLEY: Porci, huh? BLANCHE: Da, porci! Porci! Şi nu mă gândesc numai la tine, ci şi la prietenul tău, domnul Mitchell! A venit să mă vadă astă-seară. A îndrăznit să vină la mine în hainele de lucru. Şi să-mi repete calomniile şi poveştile dezgustătoare pe care le ştia de la tine. L-am trimis la plimbare... STANLEY: L-ai trimis? Da?... BLANCHE: Dar s-a întors înapoi. S-a întors cu un mare buchet de trandafiri ca să-mi ceară iertare! Mi-a cerut iertare în genunchi. Sunt însă unele lucruri care nu se pot ierta. Cruzimea făcută cu sânge rece nu poate fi iertată. După mine este singurul lucru ce nu poate fi iertat, şi este singurul lucru de care eu n-am fost vinovată niciodată, niciodată! Aşa că i-am spus, da, i-am zis: „Mulţumesc, domnule”, dar a fost o prostie din partea mea să-mi închipui că noi am fi putut vreodată să ne înţelegem unul cu altul. Modurile noastre de viaţă sunt mult prea deosebite. Părerile şi originile noastre sunt incompatibile. Trebuie să fim realişti faţă de asemenea lucruri. Aşa că, la revedere, prietene! Şi să nu fim supăraţi unul pe celălalt... STANLEY: Asta a fost înainte sau după ce ai primit telegrama de la milionarul ăla? BLANCHE: Care telegramă? Nu! Nu! După! De fapt telegrama a venit tocmai când... STANLEY: De fapt n-a venit nici o telegramă! BLANCHE: Oh, oh! STANLEY: Şi nu-i nici un milionar nicăieri! Şi Mitch nu s-a mai întors înapoi cu trandafiri, fiindcă eu ştiu unde e! BLANCHE: Oh! STANLEY: Nu-i nici o altă drăcovenie decât imaginaţia... BLANCHE: Oh! STANLEY: Şi minciuni, şi păcăleli, şi trucuri...! BLANCHE: Oh! STANLEY: Mai bine uită-te la tine! Uită-te cum eşti îmbrăcată, ca de bâlci, cu o rochie luată cu chirie pe câţiva bani, de la cine ştie ce telal! Şi cu coroana aia caraghioasă pe deasupra!

72

Ce fel de regină crezi că eşti? BLANCHE: Oh, Doamne... STANLEY: Te-am dibuit de la început! Nici un moment n-ai reuşit să îmbrobodeşti ochii ăştia! Ai venit în casa asta şi ai împrăştiat pe aici pudră şi parfum, şi ai acoperit becul cu un abajur de hârtie, şi ia uite că dintr-odată casa s-a prefăcut în Egipt, şi tu eşti regina Nilului! Stând pe tron şi dând pe gât lichiorul meu! Mă faci să râd! Ha! Ha! Mă auzi? Ha! Ha! Ha! (Intră în dormitor.) BLANCHE: Să nu intri aici! (Pe pereţi, în jurul lui Blanche, apar umbre livide. Umbrele sunt de o formă ameninţătoare şi grotescă. Blanche îşi ţine respiraţia, trece la telefon şi agită cârligul telefonului. Stanley se duce în baie şi închide uşa.) Operator! Operator! Dă-mi interurbanul, te rog... Vreau să-mi dai legătura cu domnul Shep Huntleigh din Dallas! N-are nevoie de adresă, este foarte cunoscut acolo. Întrebaţi pe oricine. Aşteaptă! Nu! Nu pot să găsesc acuma!... Te rog să înţelegi, eu... Nu! Nu! Aşteaptă!... Un moment... E cineva care... Nimic! Continuă, te rog! (Pune telefonul jos şi merge grăbită în bucătărie. Noaptea se umple de voci inumane ca strigătele din junglă. Umbrele livide se mişcă sinuos ca flăcările pe pereţi. Prin peretele din spate al camerelor, care devine transparent, se vede trotuarul. O prostituată a păcălit un beţiv. Acesta o urmăreşte pe trotuar, o prinde şi începe o bătaie. Un poliţist fluieră, îi desparte. Figurile dispar.) Câteva clipe mai târziu. Femeia neagră apare de după colţ cu o poşetă pe care prostituata a pierdut-o pe trotuar. Caută nervoasă prin ea. Blanche îşi apasă pe buze degetele şi se întoarce încet la telefon. Vorbeşte într-o şuierare răguşită.) BLANCHE: Operator! Operator! Nu-mi mai da interurbanul. Dă-mi serviciul de mesagerii urgente Western-Union! Nu mai e timp!... Western-Union! (Aşteaptă cu nerăbdare.) WesternUnion? Vreau să... transmit mesajul ăsta! „În împrejurări disperate, disperate! Ajută-mă! Sunt prinsă în cursă. Prinsă în...” Oh! (Uşa de la baie se deschide cu violenţă şi Stanley iese afară în pijamaua lui strălucitoare de mătase. Râde strâmbându-se la ea în timp ce îşi încheie cureluşa înflorată pe care o are la talie. Blanche murmură şi se dă înapoi de la telefon. Stanley se uită lung la ea cam cât ai număra până la zece. Atunci se aude la telefon un clinchet tare şi aspru.) STANLEY: Ai lăsat telefonul deschis! (Se duce spre telefon hotărât şi îl pune în furcă. După ce l-a pus la loc se uită la ea din nou, cu gura strâmbându-i-se într-un surâs, în timp ce se împleticeşte între Blanche şi uşa de ieşire. Melodiile de blues cântate la pian se aud mai tare. Apoi răsună zgomotul unei locomotive care se apropie. Blanche se ghemuieşte, acoperindu-şi cu pumnii urechile, până când acesta a trecut.) BLANCHE (îndreptându-se în sfârşit): Lasă-mă... lasă-mă să trec! STANLEY: Să treci? Sigur. N-ai decât! Poftim! (Se dă înapoi un pas în drumul uşii.)

73

BLANCHE: Tu... Tu... să stai acolo! (Îi indică o poziţie mai îndepărtată.) STANLEY (mormăind): Acuma ai destul loc ca să treci! BLANCHE: Dar nu dacă stai acolo! Dar oricum... tot am să ies! STANLEY: Crezi că am să mă leg de tine? Ha-ha! (Pianul cântă încet. Blanche se întoarce zăpăcită şi face un gest slab. Vocile inumane ale junglei cresc. El face un pas către ea, umezindu-şi limba care îi iese printre dinţi.) STANLEY (moale): Ia gândeşte-te... poate n-ar fi rău... să mă leg de... (Blanche se dă înapoi prin uşă în dormitor.) BLANCHE: Stai acolo! Să nu faci vreun pas spre mine că... STANLEY: Ce...? BLANCHE: Că se va întâmpla ceva îngrozitor! Se va întâmpla! STANLEY: Ce-ţi mai trece acuma prin cap? (Amândoi sunt în dormitor.) BLANCHE: Bagă de seamă... să nu cumva... sunt în pericol. (Stanley mai face un pas. Ea ia o sticlă de pe masă, o sparge şi îl înfruntă, cu capătul spart.) STANLEY: Pentru ce ai făcut asta? BLANCHE: Ca sa-ţi bag capătul spart în faţă! STANLEY: Te cred c-ai face-o! BLANCHE: Am s-o fac!... Am s-o fac dacă... STANLEY: Aha! Va să zică vrei să fie cu scandal! Bine... să facem scandal! (Sare la ea, răsturnând masa. Blanche strigă şi-l ameninţă cu sticla spartă, dar el o apucă de braţ.) STANLEY: Tigroaico... Tigroaico! Dă-i drumul sticlei, dă-i drumul! Întâlnirea asta între noi doi trebuia să aibă loc de la început! (Blanche geme. Sticla cade. Ea se lasă moale în genunchi. Stanley îi ridică corpul inert şi îl cară spre pat. Trompeta şi tobele jazului de la Four Deuces se aud puternic.)

74

TABLOUL 11 Câteva săptămâni mai târziu. Stella împachetează lucrurile Blanchei. În baie se aude sunetul apei care curge. Perdelele sunt parţial deschise. Stanley, Steve, Mitch şi Pablo stau în jurul mesei din bucătărie şi joacă pocher. Aspectul bucătăriei este la fel de murdar, de groaznic ca în noaptea aceea catastrofală de pocher. În jurul clădirii se vede un cer de culoare turcoază. Stella a plâns în timp ce aranja rochiile înflorate în cufărul deschis. Eunice vine jos pe scări de la etajul de sus şi intră în bucătărie. La masa de pocher are loc o mică altercaţie. STANLEY: Dacă tot ai intrat, joacă tare, ce dracu! PABLO: Maldita sea tu suerte!6 STANLEY: Tradu aşa ca să înţelegem, bulgăre gras! PABLO: Îmi înjuram ghinionul! STANLEY (teribil de exaltat): Ştii ce e aia noroc? Norocul este să crezi că ai noroc. Uite, la Salerno. Am crezut că am noroc. Ştiam că patru din cinci nu se mai întorc. Dar am crezut şi m-am întors. Din asta mi-am făcut o regulă. Ca să ţii o poziţie de frunte în cursa asta de şoareci trebuie să crezi în norocul tău. MITCH: Tu... tu... tu... bam... bam... bam... bum... bum... bum... (Stella se duce în dormitor şi începe să împăturească o rochie.) STANLEY: Ce-i cu tine? EUNICE (trecând pe lângă masă): Totdeauna am spus că bărbaţii sunt nişte nesimţiţi fără sentimente, dar asta nu serveşte la nimic. Faceţi din voi nişte porci. (Intră printre perdele în dormitor.) STANLEY: Ce s-o fi întâmplat cu ea? STELLA: Ce face copilaşul? EUNICE: Doarme ca un îngeraş. Ţi-am adus nişte struguri. (Îi pune pe un scaun şi coboară vocea.) Blanche?... STELLA: Face baie. EUNICE: Cum se simte? STELLA: Nu vrea să mănânce nimic, dar a cerut ceva de băut. EUNICE: Ce i-ai spus? STELLA: I-am spus numai că am aranjat să rămână undeva în regiune. Amestecă asta în 6

Blestemată să-ţi fie soarta! (în lb. spaniolă în text).

75

mintea ei cu Shep Huntleigh. (Blanche deschide încet uşa de la baie.) BLANCHE: Stella? STELLA: Da, Blanche? BLANCHE: Dacă cineva mă cheamă la telefon cât sunt în baie, ia numărul şi spune-le că am să chem imediat. STELLA: Bine. BLANCHE: Rochia aia de mătase, galbenă, aceea „boucle”, vezi dacă nu-i mototolită. Dacă nu e, am s-o îmbrac şi am să pun broşa argintie cu o piatră turcoaz, care seamănă cu o morsă. Le găseşti în cutia în formă de inimă în care ţin toate astea. Şi Stella... mai caută în cutia aia şi un mic pacheţel de violete artificiale ca să le prind cu broşa aia pe rever. (Închide uşa, Stella se întoarce spre Eunice.) STELLA: Nu ştiu dacă am făcut bine ce-am făcut... EUNICE: Ce altceva puteai să faci? STELLA: Nu pot să cred toată povestea ei şi să continui să trăiesc cu Stanley. EUNICE: Nici să nu crezi. Viaţa trebuie să meargă înainte, orice s-ar întâmpla, trebuie să mergi înainte. (Uşa de la baie se deschide puţin.) BLANCHE (privind afară): E senin afară? STELLA: Da, Blanche. (Către Eunice.) Spune-i că arată bine. BLANCHE: Te rog, trage perdelele mai înainte să ies afară. STELLA: Sunt închise. STANLEY: Tu cât vrei? PABLO: Două. STEVE: Trei. (Blanche apare în lumina aurie a uşii. Are o strălucire tragică în halatul de satin roşu care-i mulează formele sculpturale ale corpului. Când Blanche intră în dormitor, începe să se audă Varşoviana.) BLANCHE (cu o vivacitate tristă şi isterică): Tocmai mi-am spălat părul... STELLA: Da... BLANCHE: Nu sunt sigură dacă am scos săpunul...

76

EUNICE: Ce păr frumos... BLANCHE (acceptând complimentul): E o problemă! N-a chemat nimeni? STELLA: De unde, Blanche? BLANCHE: De la Shep Huntleigh... STELLA: A... nu! Încă, nu, iubito. BLANCHE: Ce curios? Eu... (Auzind vocea Blanchei, mâna lui Mitch care ţine cărţile se lasă în jos şi privirea îi rămâne fixă. Stanley îl bate pe umăr.) STANLEY: Hei, Mitch, intră şi tu... (Sunetul acestei voci o şochează pe Blanche. Are un gest nervos, formându-i numele cu buzele. Stella dă din cap şi priveşte repede în altă parte. Blanche stă liniştită câteva clipe cu oglinda argintată pe dos, în mână, cu o privire plină de perplexitate dureroasă ca şi cum toată experienţa omenească i s-ar reflecta pe faţă. În cele din urmă, Blanche vorbeşte, dar cu o isterie subită.) BLANCHE: Ce se întâmplă aici? (Se uită de la Slella la Eunice şi înapoi la Stella. Vocea ei ridicată străpunge concentrarea jucătorilor. Mitch pleacă mai jos capul, dar Stanley împinge scaunul înapoi ca şi cum ar fi gata să se ridice. Steve îl opreşte, punându-i o mână pe braţ.) BLANCHE (continuând): Ce s-a întâmplat aici? Vreau să mi se explice ce se întâmplă aici! STELLA (mortificată): Sssst! Sssst! EUNICE: Ssst! Sssst! Iubito. STELLA: Blanche, te rog. BLANCHE: De ce vă uitaţi aşa la mine? E ceva care nu-mi merge? EUNICE: Arăţi minunat, Blanche. Nu arată minunat? STELLA: Ba da! EUNICE: Am auzit că pleci într-o excursie... STELLA: Da, da... Blanche pleacă. În vacanţă... EUNICE: Sunt verde de invidie... BLANCHE: Ajută-mă, ajută-mă să mă îmbrac! STELLA (întinzându-i rochia): Asta e?

77

BLANCHE: Da, asta. De-abia aştept să ies de aici. Locul ăsta e o capcană!... EUNICE: Ce jachetă frumoasă! Şi ce drăguţă nuanţă de albastru! STELLA: E culoarea liliacului! BLANCHE: Amândouă vă înşelaţi. E albastru della Robbia. Albastrul în care sunt pictate Madonele. Strugurii ăştia sunt spălaţi? (Pune mâna pe strugurii aduşi de Eunice.) EUNICE: Huh? BLANCHE: Spălaţi, am spus. Sunt spălaţi? EUNICE: Sunt de la Magazinul Francez. BLANCHE: Asta nu înseamnă că sunt spălaţi. (Sună clopotele catedralei.) Clopotele astea... sunt singurul lucru curat în cartier. Ei... acuma am să plec. Sunt gata. EUNICE (şoptind): Vrea să plece mai înainte ca să vină el. STELLA: Aşteaptă, Blanche. BLANCHE: Nu vreau să trec prin faţa oamenilor ăstora. EUNICE: Atunci aşteaptă până se termină jocul. STELLA: Stai jos şi... (Blanche se întoarce încet şi, ezitând, se lasă să cadă pe un scaun.) BLANCHE: Pot să simt aerul mării. Tot restul vieţii am să mi-l petrec pe mare. Şi când am să mor, am să mor pe mare. Ştii cum am să mor? (la un strugure.) Am să mor mâncând un strugure nespălat în mijlocul oceanului. Am să mor cu mâna mea în mâna unui foarte drăguţ medic de vapor, unul foarte tânăr, cu o mustaţă blondă şi cu un ceas mare de argint. „Biată doamnă”, îmi va spune el, „chinina nu-ţi face nici un bine. Strugurele ăsta nespălat ţi-a dus sufletul în cer”. (Se aud sunând clopotele catedralei.) Şi voi fi îngropată pe mare, cusută întrun sac alb şi curat, şi aruncată peste bord la amiază, în strălucirea verii şi într-un ocean atât de albastru ca şi (sună clopotele) ochii primului meu iubit! (Un doctor şi o soră foarte voinică apar de după colţul clădirii şi urcă treptele de la intrare. Gravitatea profesiunii lor este exagerată; este întipărit pe ei acel prestigiu infailibil al instituţiilor de stat cu cinica lui detaşare. Doctorul sună. Murmurul jocului s-a întrerupt.) EUNICE (şoptind Stellei): Ei trebuie să fie! (Stella îşi duce degetele la gură.) BLANCHE (ridicându-se încet): Ce este? EUNICE (prefăcându-se ca pentru ocazie): Scuză-mă un moment să văd cine sună la uşă... STELLA: Da.

78

(Eunice se duce în bucătărie.) BLANCHE (intens): Mă întreb dacă e pentru mine. (La uşă are loc o convorbire în şoaptă.) EUNICE (întorcându-se vioaie): Cineva întreabă de Blanche. BLANCHE: Atunci este pentru mine! (Priveşte speriată de la una la alta şi apoi prin portiere. Varşoviana se aude slab.) Este domnul din Dallas pe care-l aştept? EUNICE: Aşa cred, Blanche. BLANCHE: Încă nu sunt complet gata. STELLA: Roagă-l să aştepte afară. BLANCHE: Eu... (Eunice iese înapoi prin portiere. Tobele sună foarte uşor.) STELLA: E împachetat totul? BLANCHE: Articolele mele de toaletă sunt încă afară. STELLA: Ah! EUNICE (întorcându-se): Ei aşteaptă în faţa casei. BLANCHE: „Ei”? Cine sunt „ei”? EUNICE: Este o doamnă cu el. BLANCHE: Nu-mi închipui cine poate să fie „doamna” asta. Cum e îmbrăcată? EUNICE: E destul de... destul de simplu îmbrăcată. BLANCHE: Se poate să fie... (Vocea i se pierde nervoasă.) STELLA: Mergem, Blanche? BLANCHE: Trebuie să trec prin camera asta? STELLA: Merg şi eu cu tine. BLANCHE: Cum arăt? STELLA: Minunat. EUNICE (ca un ecou): Minunat! (Blanche trece speriată printre draperii. Eunice le trage pentru a i le deschide. Blanche intră în bucătărie.)

79

BLANCHE (către bărbaţi): Vă rog să nu vă ridicaţi. Trec numai pe-aici. (Trece repede spre uşa de ieşire. Stella şi Eunice o urmează. Jucătorii de pocher stau în picioare stângaci, în afară de Mitch care stă jos la masă, cu ochii în pămînt. Blanche păşeşte afară. Se opreşte brusc şi respiraţia i se opreşte.) DOCTORUL: Bună seara. BLANCHE: Dumneata nu eşti domnul pe care îl aştept. (Tresare brusc şi se întoarce înapoi pe scări. Se opreşte lângă Stella care este chiar în afara uşii şi spune cu un şuierat speriat.) Domnul acesta nu este Shep Huntleigh. (Se aude în depărtare cântându-se Varşoviana. Stella priveşte înapoi la Blanche, iar Eunice o ţine de braţ pe Stella. Un moment de tăcere. Nici un zgomot în afară de Stanley care amestecă, stâpân pe el, cărţile. Blanche îşi ţine din nou răsuflarea şi se strecoară în casă. Intră cu un zâmbet ciudat, cu ochii mari deschişi şi strălucitori. De îndată ce sora ei a trecut pe lângă ea, Stella închide ochii şi îşi încleştează mâinile. Eunice o apucă în braţe ca un sprijin. Apoi se duce sus, spre apartamentul ei, Blanche se opreşte înăuntru la uşă. Mitch stă tot cu ochii plecaţi, privindu-şi mâinile de pe masă, în timp ce ceilalţi se uită la Blanche cu curiozitate. În cele din urmă Blanche trece pe lângă masă spre camera de culcare. Dintr-o dată Stanley îşi împinge scaunul înapoi şi se ridică blocându-i drumul. Sora o urmează în apartament.) STANLEY: Ai uitat ceva? BLANCHE: Da! (Ţipând.) Da! Am uitat ceva! (Fuge pe lângă el în dormitor. Umbre livide apar pe perete în forme curioase şi sinuoase. Melodia Varşovianei se aude straniu contorsionată, acompaniată de strigăte şi zgomote ca de junglă. Blanche apucă speteaza unui scaun ca pentru a se apăra.) STANLEY (şoptit): Doctore, mai bine intră dumneata. DOCTORUL (şoptit şi adresându-se sorei): Soră, scoate-o afară. (Sora înaintează pe o parte, Stanley pe de alta. Lipsită de orice însuşire mai delicată de feminitate, sora este o apariţie deosebit de sinistră în hainele ei severe. Are o voce puternică şi lipsită de muzicalitate, ca un clopot de pompieri.) SORA: Hello, Blanche! (Această salutare este reluată, ca un ecou, de alte voci misterioase dincolo de pereţi, ca şi cum ar fi reverberată printr-un defileu de stânci.) STANLEY: Spune că a uitat să ia ceva. (Ecoul sună ca nişte şuierături ameninţătoare.) SORA: E în regulă. STANLEY: Ce-ai uitat, Blanche? BLANCHE: Eu... Eu...

80

SORA: N-are nici o importanţă. O să le luăm mai târziu. STANLEY: Sigur... O să le trimitem odată cu cufărul. BLANCHE: Nu te cunosc! Nu te cunosc! Vreau să fiu lăsată în pace!... Vă rog! SORA: Hai, Blanche... ECOURILE (întărindu-se şi slăbind): Hai, Blanche, hai, Blanche! STANLEY: N-ai uitat decât nişte praf de talc şi câteva sticle goale de parfum, în afară doar dacă vrei să iei cu tine abajurul de hârtie. Vrei să-l iei? (Se duce la masa de toaletă şi apucă abajurul scoţându-l de pe becul electric şi întinzându-il. Blanche strigă ca şi cum abajurul ar fi fost ea însăşi. Sora păşeşte hotărât spre ea. Blanche ţipă şi încearcă să treacă pe lângă ea. Toţi bărbaţii sar în picioare. Stella aleargă afară la portal, cu Eunice care vine s-o încurajeze; se aud vocile confuze ale bărbaţilor din bucătărie. Stella se ascunde în îmbrăţişarea Eunicei, sub portal.) STELLA: Oh, Doamne, Eunice, ajută-mă! Nu-i lăsa să-i facă asta. Nu-i lăsa s-o lovească. Oh, Doamne, oh, Doamne, să n-o lovească. Ce-i vor face, ce-i vor face? (Încearcă să scape din braţele Eunicei.) EUNICE: Nu, nu, draga mea. Stai aici. Nu te mai duce înăuntru. Stai cu mine şi nu te uita. STELLA: Ce i-am făcut surorii mele? Oh, Doamne! Ce i-am făcut surorii mele? EUNICE: Ai făcut ceea ce trebuia să faci. Singurul lucru pe care puteai să-l faci. Ea nu putea să stea aici, şi în nici o altă parte nu se mai putea duce. (În timp ce Stella şi Eunice vorbesc în faţa uşii, vocile bărbaţilor din bucătărie se suprapun. Mitch se îndreaptă spre baie. Stanley îi taie calea să-l blocheze şi-l împinge. Mitch înaintează şi-l loveşte. Stanley îl împinge înapoi. Mitch cade la masă plângând cu hohote.) (În timpul acestor scene Sora o ţine strâns pe Blanche de mână ca s-o împiedice să fugă. Blanche se întoarce sălbatic şi o zgârie. Femeia masivă îi imobilizează braţele. Blanche strigă răguşit şi cade în genunchi.) SORA: Unghiile astea trebuiesc tăiate. (Doctorul vine în cameră şi se uită la Blanche.) Cămaşa, doctore? DOCTORUL: Numai dacă e neapărat necesar. (Îşi scoate pălăria şi se individualizează. Devine uman. Vocea îi este politicoasă şi încurajatoare când vine în faţa Blanchei, şi se înclină. Când îi rosteşte numele spaima ei dispare puţin. Umbrele livide de pe pereţi dispar, strigătele inumane şi zgomotele încetează şi chiar plânsul ei răguşit se calmează.) DOCTORUL: Domnişoară Dubois! (Blanche întoarce faţa spre el şi îl priveşte cu o rugăminte disperată. Doctorul zâmbeşte şi apoi îi spune sorei.) Nu va fi nevoie. BLANCHE (cu voce slabă): Spune-i să plece de lângă mine.

81

DOCTORUL (către soră): Pleacă. (Sora o lasă. Blanche întinde mâinile spre doctor; el o prinde cu gentileţe şi o sprijină de braţ, conducând-o printre draperii. BLANCHE (ţinându-se strâns de braţul lui): Oricine ai fi, eu totdeauna am depins de bunătatea străinilor. (Jucătorii de pocher se retrag când Blanche şi doctorul trec prin bucătărie spre uşa din faţă. Blanche îl lasă să o conducă ca şi cum ar fi oarbă. Când ies, Stella, care stă ghemuită pe câteva trepte mai sus pe scară, îşi strigă sora.) STELLA: Blanche, Blanche, Blanche! (Blanche merge fără să se întoarcă, urmată de doctor şi de soră. Trec după colţul casei. Eunice coboară şi-i pune Stellei copilul in braţe. Este învelit într-un scutec albastru-deschis. Stella ia, plângînd, copilul. Eunice coboară şi intră în bucătărie unde bărbaţii, afară de Stanley, se întorc încet la locurile lor de la masă. Stanley a ieşit afară şi s-a oprit la picioarele scării, uitându-se la Stella.) STANLEY (puţin nesigur): Stella? (Stella plânge cu o disperare neomenească. Este o oarecare voluptate în lipsa de control cu care-şi dă drumul lacrimilor, după plecarea surorii sale.) STANLEY (cu multă dragoste, mângâietor): Hai, iubito. Hai, dragostea mea... Hai... dragoste, dragostea mea. (Îngenunchează lângă Stella şi degetele lui găsesc răscroitura bluzei.) Hai, dragoste. Hai, hai, dragoste... (Suspinele ei voluptuoase şi murmurul senzual scad şi se pierd, acoperite de pian şi de trompeta surdă.) STEVE: Jocul ăsta e cu toate cărţile pe dos...

CORTINA

82