Teme Introductive in Relatiile Internationale

EUGEN STRĂUŢIU

Teme introductive în

RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

2

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

EUGEN STRĂUŢIU

Teme introductive în

RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

SIBIU, 2007 3

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STRĂUŢIU, EUGEN Teme introductive în relațiile internaționale / Străuţiu Eugen. - Sibiu : Editura Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, 2007 Bibliogr. ISBN 978-973-739-502-3 327(100)

4

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

CUVÂNT ÎNAINTE Domeniul relaţiilor internaţionale a început a fi cercetat sistematic de către specialiştii români abia după schimbarea de regim din 1989, în condiţiile unei necesităţi practice de reorientare a politicii externe, ce trebuia fundamentată pe baza achiziţiilor gândirii universale în domeniu - premisă pentru scenarii viabile de integrare euro-atlantică şi de acomodare la procesul globalizării. În acest context, învăţământul superior şi-a asumat misiunea de a pregăti specialişti în domeniu, prin planuri şi programe de învăţământ adecvate - care să ofere absolvenţilor calităţi intelectuale şi psiho-sociale suficiente pentru integrarea acestora în posturi de decizie sau de consiliere, în instituţii naţionale sau internaţionale care gestionează relaţii internaţionale. Lucrarea de faţă îşi propune să introducă studenţii care iau contact pentru prima oară cu domeniul nostru, în temele principale ale relaţiilor internaţionale, care vor fi dezvoltate ulterior prin cursuri cu grad înalt de specializare, prin masterate şi doctorate. Caracterul introductiv al demersului nostru obligă la accentuarea aspectului factologic, aşa cum se întâmplă în cazul unui instrument de lucru, deschizând orizontul cititorului spre aprofundarea temelor particulare pe baza unei vaste bibliografii în limba română. Prin aceasta, lucrarea devine utilă şi pentru profesori, studenţi ai unor specializări înrudite, funcţionari în instituţii (în epoca în care orice instituţie face relaţii internaţionale), jurnalişti, membri în organizaţii neguvernamentale sau publicul larg.

Autorul

5

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

6

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

I. TERMINOLOGIE DE REFERINŢĂ Termenul „internaţional” a fost lansat spre sfârşitul secolului al XVIII-lea de către filozoful englez Jeremy Bentham (1748-1832), - derivând din latinescul „intergentes” (ceea ce se desfăşoară între ginţi, între diferitele unităţi de organizare socio-umană). „Relaţiile internaţionale”, ca domeniu de studiu, s-au conturat într-o disciplină distinctă la începutul secolului al XX-lea. În acest sens, disciplina „relaţii internaţionale” îşi propune să răspundă următoarelor teme majore1:  Care sunt actorii interacţiunilor şi ce caracteristici au?  Cum se prezintă funcţiile guvernamentale în sistemul politic internaţional?  Care este rolul dreptului internaţional?  Ideologia are o contribuţie semnificativă în determinarea variatelor aspecte ale politicii?  Cât de importanţi sunt factorii de putere?  Ce tipuri de relaţii au politicienii cel mai mult în considerare (conflict, cooperare, etc.)?  Aspectele etice şi morale au vreun impact în formularea şi realizarea politicii? Ca disciplină de studiu, relaţiile internaţionale interacţionează cu o serie de alte discipline (istoria, geografia, ştiinţele politice, ştiinţele economice, sociologia, antropologia, psihologia), dobândind astfel caracter interdisciplinar. Dacă relaţiile internaţionale au ca obiect interconectările între subiecţii de drept internaţional (statele şi organizaţiile internaţionale ai căror membri sunt statele), “relaţiile transnaţionale” se referă la interacţiunile transfrontaliere ale actorilor non-statali (organizaţiile internaţionale nonguvernamentale, corporaţiile transnaţionale, grupuri informale, indivizi). Prin „sistem internaţional”2 înţelegem o colecţie de identităţi politice independente (triburi, state, naţiuni, imperii, organizaţii, alianţe) 1

Apud Vasile Puşcaş, Relaţii internaţionale/transnaţionale, Editura Sincron, 2005, p. 14 2 O periodizare în evoluţia sistemului internaţional ar putea identifica următoarele epoci:  Lumea europeană (secolul XVI – 1914), caracterizată prin: existenţa statelor moderne, structurate prin administraţie, impozite, armate permanente; superioritatea Europei din punct de vedere tehnic şi militar, şi 7

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

aflate în proces de interacţiune, în mod regulat, şi în continuă evoluţie, astfel încât trecerea de la un sistem internaţional la altul este destul de dificil de sesizat cronologic, iar separarea netă a acestora după date cronologice, are un caracter mai degrabă didactic. „Regimul internaţional” spre deosebire de sistemul internaţional, reprezintă un fundament de ordin legislativ al cooperării internaţionale. Acesta se defineşte drept un set de reguli, norme, principii care ghidează efectuarea tranzacţiilor şi găsirea soluţiilor la probleme care afectează mai multe state. Se caracterizează prin:  Includerea unor proceduri de monitorizare multinaţională şi înfiinţarea unor agenţii pentru aplicare;  Impunerea de standarde, obligaţii, alocări, prohibiri;  Oferă un grad de predictibilitate foarte înalt tranzacţiilor internaţionale;  Se referă la: tranzitul navelor comerciale, exploatarea comună a unor resurse, protecţia unor grupuri sociale, proliferarea nucleară, standardizarea sistemului de măsuri, siguranţa traficului aerian ş.a.

o mare diferenţă de potenţial între aceasta şi alte regiuni ale lumii; primatul aurului în domeniile economic, social şi politic; constituirea unui drept al războiului şi unui drept al neutrilor; cucerirea teritoriilor extra-europene considerată drept legitimă, aducând dreptul de exercitare a unei autorităţi, în scopul exploatării economice şi convertirii religioase;  Sistemul internaţional în anii 1914 – 1945, definit prin: regula legitimităţii teritoriale a posesorului în contradicţie cu regula naţionalităţilor; apare dreptul internaţional, care însă nu reuşeşte să distrugă raporturile de tip sclavagist modern; o extraordinară acumulare economică odată cu industrializarea, permite unor state noi (Statele Unite ale Americii, Japonia) să se afirme în plan internaţional; tehnicile, strategiile şi înzestrarea militară se modifică fundamental;  Sistemul internaţional după 1945, timp în care: nu mai există Mari Puteri europene în sensul propriu; apar două super-puteri care se confruntă într-un război rece pe baza ameninţând cu armamentul nuclear; în aceste condiţii, nu se mai constituie coaliţii contra hegemoniei unei puteri; se constituie sistemul statelor-tampon (zone ale neutralităţii între cele două super-puteri, denuclearizate); dreptul internaţional de esenţă europeană este înlocuit cu unul de inspiraţie globală; regula autodeterminării naţionale (repusă în discuţie după 1989) a fost înlocuită cu cea a stabilităţii frontierelor; avansul tehnologic a făcut posibil „războiul de subversiune”, de tip guerilla, şi războiul psihologic-mediatic, care a înlocuit războiul de tranşee. 8

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

„Actorii internaţionali” sunt persoanele juridice care acţionează în mediul relaţiilor internaţionale. Cea mai importantă categorie rămân statele, dar o pondere tot mai mare îşi asumă în prezent organizaţiile internaţionale, fie că sunt interguvernamentale (membrii acestora sunt statele), fie că sunt neguvernamentale (membrii acestora sunt structuri din afara statelor). O categorie aparte a actorilor internaţionali, a căror pondere în relaţiile internaţionale este foarte greu de evaluat, sunt corporaţiile transnaţionale – mari firme din domeniul economic, ce funcţionează cu numeroase filiale ale firmei-mamă în alte state decât în statul de reşedinţă. „Comunitatea internaţională” este un termen încă nedefinit juridic şi care pune mari probleme teoreticienilor. În ultimele decenii, a fost invocat de către anumite grupări de state care, fără a avea mandatul Organizaţiei Naţiunilor Unite, sau acordul tuturor membrilor Alianţei Atlanticului de Nord, au intervenit pe cale militară împotriva unor state (Afganistan, Irak). Aceste coaliţii conduse de către Statele Unite ale Americii s-au autoproclamat drept purtătoare de cuvânt ale „comunităţii internaţionale”. Acelaşi termen apare frecvent în intervenţiile publice ale unor înalţi funcţionari din statele puternice, când exprimă poziţii în probleme globale ca terorismul sau proliferarea nucleară. „Societatea internaţională” este un termen folosit de către specialişti pentru a desemna stadiul actual al relaţiilor internaţionale, întrun sens obiectiv - spre deosebire de „comunitatea internaţională”, care descrie mai degrabă relaţiile afective instituite între anumite state reprezentative pentru raporturile de putere internaţionale. „Umanitatea” reprezintă un concept prezent în preambulul Cartei Naţiunilor Unite, în formularea care acuză războiul ca un flagel care „în cursul unei vieţi de om a provocat suferinţe nespuse umanităţii”. Este un concept fragil, care ar trebui să însumeze generaţiile trecute, cele prezente şi cele viitoare. 3 Alţi termeni cu care operează disciplina „relaţii internaţionale”, precum „drept internaţional”, „securitate internaţională”, „organizaţii internaţionale”, „terorism internaţional”, „crima organizată transnaţională”, ş.a., vor fi definiţi şi explicitaţi mai jos.

3

A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 7 9

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

II. CURENTE DE GÂNDIRE ÎN DOMENIUL RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE Literatura românească de specialitate se află încă în aşteptarea unei lucrări cuprinzătoare de prezentare şi valorizare a curentelor de gândire în domeniul relaţiilor internaţionale, lipsă parţial suplinită prin traduceri4. Prezentăm aici o sinteză bazată pe aceste traduceri. Realismul Realiştii pornesc de la premisa că mediul relaţiilor internaţionale este anarhic, atâta timp câ nu funcţionează un guvern mondial. Chiar dacă funcţionează, în mod formal, egalitatea drepturilor şi obligaţiilor statelor, statele mai puternice reuşesc să-şi impună în mai mare măsură interesele. Astfel, determinantă pentru structurarea relaţiilor internaţionale este politica de putere („power politics”). Schimbările în mediul internaţional sunt provocate de schimbarea raporturilor de putere. Temele principale ale realismului sunt:  Care sunt sursele principale ale stabilităţii şi instabilităţii în sistemul internaţional?  Care este echilibrul de putere real şi dezirabil între state?  Cum ar trebuie să se comporte marile puteri unele faţă de altele, şi faţă de statele mai slabe?  Care sunt sursele şi dinamica schimbărilor contemporane în echilibrul de putere? Răspunsurile oferite de către analiştii realişti ai sistemului internaţional sunt diferite, uneori fundamental opuse. Este relevant pentru diversitatea teoriilor realiste, faptul că între realişti identificăm adepţi ai unor forme diferite ale echilibrului de putere – unipolar, bipolar sau multipolar. Autori şi lucrări de referinţă: 4

Referiri, pe larg, la Griffiths, Martin, Relaţii internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Bucureşti, 2003; Guzzinni, Stefano, Realism şi relaţii internaţionale, Institutul European, Iaşi, 2000; Lupu, Corvin, Noţiuni de teoria relaţiilor internaţionale, Sibiu, 2002; coord. Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, Manual de relaţii internaţionale, Polirom, Iaşi, 2006; Mearsheimer, John J., Tragedia politicii de forţă, Antet, Bucureşti, f.a.; Puşcaş, Vasile, Relaţii internaţionale contemporane. Note de curs, Editura Sincron, 1999; Waltz, Kenneth, Omul, statul şi războiul, Institutul European, Iaşi, 2001; Wight, Martin, Politica de putere, Bucureşti, 1998 10

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

 Raymond Aron, Paix et guerre: - Relaţiile interne diferă fundamental de cele internaţionale; relaţiile internaţionale se desfăşoară permanent în ameninţarea sau în pregătirea războiului; relaţiile internaţionale sunt „relaţii între unităţi politice care pretind fiecare dreptul de a-şi face singure dreptate şi de a fi singurul arbitru în privinţa deciziei de a lupta sau de a nu lupta”; - Obiectivele de politică externă ale unui stat sunt securitatea, puterea, gloria, ideile; - Statele se influenţează unele pe altele în funcţie de: caracteristicile epocii istorice; constrângerile materiale ale spaţiului (geografia), populaţiei (demografia) şi resurselor (economia); factorii morali, ce decurg din felul specific al statului respectiv de a fi şi de se comporta.  Robert Gilpin, War and change in World Politics, conturează un model al schimbării în sistemul internaţional: 1. Un sistem internaţional este stabil (adică în echilibru) dacă nici un stat nu consideră că schimbarea sistemului este profitabilă; 2. Un stat va încerca să schimbe sistemul internaţional dacă beneficiile aşteptate depăşesc costurile presupuse; 3. Un stat va căuta să schimbe sistemul internaţional prin expansiune teritorială, politică şi economică până când costurile marginale ale unei viitoare schimbări sunt egale sau mai mari decât beneficiile aşteptate; 4. Odată ce se ajunge la un echilibru între costurile şi beneficiile unei viitoare schimbări (şi expansiunea este atinsă), costurile economice de menţinere a statu-quo-ului tind să crească mai repede decât capacitatea economică de a susţine statu-quo-ul; 5. Dacă dezechilibrul din sistemul internaţional nu este soluţionat, sistemul se va schimba şi se va stabili un nou echilibru care va reflecta redistribuţia puterii.  Hans Morgenthau, Politics among Nations: - Toate politicile internaţionale sunt subordonate unuia dintre cele trei obiective: echilibru de putere, imperialism sau politica prestigiului. - Pentru fiecare dintre cele trei tipuri de politică, sunt stabilite scopurile, metodele, politicile potrivite pentru a le contracara;

11

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

-

Dreptul internaţional, opinia publică, dezarmarea şi Organizaţia Naţiunilor Unite nu sunt soluţii serioase pentru păstrarea echilibrului internaţional şi evitarea războiului.  Kenneth Waltz, Theory of International Politics: - În istorie, niciodată lumea internaţională nu a fost dominată de mai mult de opt state puternice; - O structură bipolară este mult mai stabilă decât una multipolară; - În cazul multipolarităţii, statele puternice fac alianţe, care prin definiţie sunt instabile; - În bipolaritate, ameninţările sunt mai uşor de identificat, iar statele dominante se bazează pe propriile puteri şi nu pe aliaţi; Liberalismul Liberalismul pune libertatea individului în calitate de valoare supremă şi în relaţiile internaţionale. Dacă pe plan intern, puterea statului trebuie limitată de răspunderea democratică faţă de proprii cetăţeni, de nevoia de a respecta cerinţele economiei de piaţă şi normele de drept, toate aceste convingeri trebuie transpuse în plan internaţional, rezultând astfel şi o stabilitate în relaţiile dintre state. O primă prioadă de afirmare a teoriilor liberale a fost cea interbelică (Norman Angell, Woodrow Wilson, Alfred Zimmern), expresia practică sumpremă a acesteia fiind Societatea Naţiunilor a lui Wilson. În epocă, adversarii liberalismului etichetau pe autorii liberali drept „idealişti”. Eşecul Societăţii Naţiunilor şi cel de-al doilea război mondial au marginalizat liberalismul pentru o bună perioadă de timp. Abia după prăbuşirea comunismului şi a sistemului bipolar, odată cu aparenta victorie a „democraţiei liberale” în plan global, teoriile liberale concurează serios pe cele realiste. Conform analizelor lui Robert Keohane, se pot distinge trei tipuri de liberalism: 1. Liberalismul comercial, promovează schimbul şi comerţul peste graniţele statelor; interdependenţa economică între state va reduce stimulii pentru folosirea forţei, şi va mări costurile războiului, descurajându-l; 2. Liberalismul republican, sprijină propagarea democraţiei în rândul statelor, astfel guvernele devenind mai responsabile faţă de cetăţeni, şi promovând mai reţinut interesele elitelor economice şi militare. Premisa ar fi ca democraţiile sunt mai paşnice decât regimurile

12

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

tiranice; 3. Liberalismul regulator, caută să promoveze domnia legii în relaţiile internaţionale, deopotrivă la nivelul organizaţiilor şi practicilor. Autori şi lucrări de referinţă:  Francis Fukuyama, The End of History and the Last Man (1992): - La sfârşitul secolului al XX-lea, combinaţia democraţie liberală – capitalism s-a dovedit superioară oricărei alternative de sistem economico-politic; - Sursa superiorităţii acesteia este capacitatea de a satisface trebuinţele primare ale naturii umane: dorinţa de a deţine bunuri materiale, şi dorinţa de recunoaştere a valorii noastre de către cei din jur; - Dacă creşterea economică poate fi promovată de diverse regimuri politice, totuşi capitalismul s-a dovedit imbatabil; în acelaşi timp, democraţia liberală este singură care respectă valoarea şi demnitatea umană, libertatea politică şi egalitatea; - În Europa de Sud, Anerica Latină, părţi din Asia şi Europa de Est, economia de piaţă liberă şi democraţia parlamentară devin, cu mici excepţii, regula: în 1940 erau 13 democraţii liberale; în 1960 – 37, în 1990 – 62; - Între statele democratice războiul este tot mai rar în cursul istoriei; - În căutarea exagerată a egalităţii în detrimentul performanţei, democraţia liberală riscă totuşi să se fragmenteze. O alternativă viabilă ar putea fi modelul japonez, care combină o economie de succes cu legături sociale destul de puternice.  David Held, Models of Democracy (1987), crează un model de democraţie cosmopolită: 1. Ordinea globală constă în reţele de putere multiple şi suprapuse, economice, sociale şi politice; 2. Toate grupurile şi asociaţiile cu interese internaţionale au anumite drepturi, care cumulate pe ramuri constituie o „lege democratică internaţională”; 3. Elaborarea şi asigurarea respectării legii este la latitudinea unor instanţe regionale şi internaţionale; 4. Anumite standarde sunt specificate pentru toate grupurile internaţionale, şi nici un regim nu le poate încălca;

13

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

5.

În principiu, relaţiile internaţionale sunt necoercitive, dar folosirea forţei rămâne o soluţie de ultimă instanţă în faţa acţiunilor tiranice pentru eradicarea legii democratice internaţionale; 6. Autodeterminarea şi păstrarea valorilor democratice sunt priorităţi colective generale; 7. Peste tot trebuie să funcţioneze principiul justiţiei sociale, care să opereze în producţia, distribuţia şi exploatarea resurselor. Acest principiu este compatibil cu democraţia. Structuralismul Cea de-a treia paradigmă în relaţiile internaţionale, marxismul mai este denumit în literatura de specialitate şi structuralism. Deşi de-a lungul timpului a suferit transformări şi adaptări la evoluţia evenimentelor, acest curent se bazează pe o serie de elemente rezultate din literatura marxistă. Trebuie precizat de la început că Marx nu a redactat o teorie de sinestătătoare a relaţiilor internaţionale. Tot corpusul de idei al structuralismului este o preluare şi o adaptare a fundamentelor cu pretenţie de universalism ce se regăsesc în opera lui Marx. Există şi o contribuţie a continuatorilor lui Marx, ce au înmulţit (ocolim în mod intenţionat cuvântul „îmbogăţit”) atât bagajul de idei cât şi curentele de abordare. Astfel, la ora actuală, în categoria largă a abordării marxiste sunt incluse teoria imperialistă a lui Lenin, teoria sistemului mondial a lui Wallerstein şi neogramscianismul. Ideile centrale ale marxismului, rezultat al unei patimi exacerbate împotriva capitalismului, sunt axate pe:  Un presupus caracter exclusiv social al relaţiilor de producţie. Relaţiile internaţionale se regăsesc în relaţiile sociale capitaliste şi, de aceea, afirmă marxiştii, nu putem înţelege mediul internaţional dacă nu ne oprim asupra studierii capitalismului şi a originilor sale;  Marx şi-a susţinut întreaga pledoarie plecând de la ideile, false de altfel, ale caracterului conflictual al factorilor de producţie şi al acumulării prin furt. Ca şi la nivelul societăţii, în mediul internaţional a fost posibilă dezvoltarea unor state prin „exploatarea” altora, deoarece nu există joc cu sumă nulă. Atunci când cineva a avut de câştigat, altcineva a avut de pierdut. De aceea, susţin marxiştii, vinovate de înapoierea şi sărăcia unei mari părţi a globului sunt statele dezvoltate. Bazându-şi acumularea pe forţă şi exploatare, ele au deposedat naţiunile lumii de resurse. Aşa încât, şi aici discursul devine vitriolat, este nevoie de o revoluţie

14

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

mondială care să repună în drept pe cei oropsiţi şi să răstoarne sistemul capitalist global;  Capitalismul este un sistem bazat pe exploatare şi distribuirea inechitabilă a bogăţiei;  În spatele intereselor de stat se ascund interesele clasei capitaliste. Conflictele dintre naţiuni nu par a fi decât o reflecţie a unor lupte de acaparare a resurselor de către anumite clase sociale;  Deoarece piaţa mondială este foarte importantă pentru desfacerea rezultatelor producţiei capitaliste, clasa proprietarilor, burghezia cum o numeşte Marx, a dezvoltat, într-un sistem căruia autorului i se părea a fi o conspiraţie, un tip de relaţii comerciale „cosmopolite”, bazate pe liberul schimb între ţările bogate şi defavorabil celor sărace. La ideile prezentate mai sus se adaugă şi cele ale lui Lenin, reflectate în cea mai mare parte în cartea sa, Imperialismul, stadiul cel mai dezvoltat al capitalismului, publicată în 1916. Plecând de la inegalitatea dezvoltării dintre state, autorul încearcă să găsească explicaţia, apelând la ideologie. Vinovatul este tot capitalul, al cărui purtător este corporaţia: date fiind ratele descrescătoare ale profitului, pentru ca masa acestuia să rămână constantă, este nevoie de o cifră de afaceri mai mare şi, pentru a supravieţui, firmele au nevoie să se extindă în permanenţă în căutarea de noi pieţe de desfacere. Pentru aceasta, gândeşte Lenin, ele recurg la strategii de „exploatare” a pieţelor, îndeosebi în ţările sărace, existând, prin urmare, o împărţire a lumii între capitalurile străine, ce acoperă în întregime toate oportunităţile. De aceea, nu ar mai exista nici o cale paşnică pentru ca ţările mai slab dezvoltate să intre pe pieţele de desfacere. Soluţia o reprezintă o redivizare a lumii prin intermediul forţei, al revoluţiei sau războiului. Anii ’60 - ’70 au fost prolifici pentru gândirea neomarxistă. O seamă de reprezentanţi ai Şcolii Dependenţei au reiterat ideile marxiste întro formă ceva mai moderată, mai argumentată şi cu soluţii mai puţin violente, dar tot dăunătoare progresului. Cea mai reprezentativă lucrare este a lui Immanuel Wallerstein, intitulată Sistemul economic mondial modern. Cartea este bine documentată din punct de vedere istoric şi statistic, cu explicaţii ce au drept sprijin sistemul noţional al economiei politice clasice şi neoclasice. Ea lansează ideea cercurilor concentrice de dezvoltare, a existenţei unui centru înaintat şi a unei periferii slab dezvoltate, între care există relaţii de schimb inegale. Creşterea centrului, afirmă autorul, s-a bazat pe exploatarea periferiei. Există o anumită ciclicitate în deţinerea 15

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

puterii de către o serie de puteri hegemonice, care au avut acces la putere prin conflict militar şi apoi au dominat prin relaţii economice de schimb. Multitudinea de date statistice şi istorice, stăpânirea instrumentarului economic şi discursul ceva mai puţin violent îndeamnă mai mult la meditaţie. O opinie aparte în peisajul larg al marxismului o face gramscianismul. Având la bază ideile şi scrierile lui Antonio Gramsci, acesta se bazează pe determinarea non-economică a relaţiilor dintre oameni şi dintre state. Nu sunt importante relaţiile de producţie, deoarece ele sunt doar o rezultantă a unor comportamente mai largi, ce ţin de cultură, educaţie, ideologie şi politică. De aceea, schimbarea mediului social şi a celui internaţional nu trebuie să vină, aşa cum sugera Marx, prin forţă şi vărsare de sânge, ci prin accesul maselor la cultură şi educaţie, prin emanciparea acestora pentru a îndepărta discrepanţele faţă de cei „cu sânge albastru”. Actul de convingere, de argumentare ideologică şi politică, vine să completeze actul cultural-educativ. Extensia gramscianismului la nivelul relaţiilor internaţionale a fost făcută de către Robert Cox. El a dezvoltat studiile asupra puterii hegemonice. Hegemonia se bazează, în accepţiunea lui Cox, pe expansiunea internaţională a unei clase, a unui grup de favorizaţi, ce se sprijină pe puterea unor state. Denumită şi teoria critică, teoria lui Cox încearcă să abordeze relaţiile dintre state nu din perspectiva rezolvării lor imediate, ci a cauzelor care au condus la apariţia ordinii mondiale existente şi a identificării posibilităţilor de schimbare. Teoriile radicale Autorii care se încadrează în acest curent de gândire constată că aplicarea realismului şi liberalismului în relaţiile internaţionale conduce la inegalităţi structurale între state şi regiuni lumii. Ei caută soluţii pentru depăşirea inechităţilor sistemului capitalist global, de multe având punct de plecare teoria marxistă. Câteva idei principiale comune ale radicalilor:  Nemulţumirea faţă de reformele sistemului internaţional, care se bazează pe voinţa marilor puteri;  Soluţii pentru o ordine mondială mai dreaptă, care trebuie să plece de la studiul condiţiilor istorice în care a apărut capitalismul;  Suveranitatea statului nu trebuie să devină un concept desuet, dimpotrivă, rolul statelor în relaţiile internaţionale va trebui să crească;

16

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

 Noile mişcări sociale (feminismul, punk-ismul, etc.) nu se pot substitui clasei muncitoare revoluţionare, al cărei rol în schimbarea sistemului capitalist este transnaţional. Autori reprezentativi: John Burton, Conflict: Resolution and Prevention (1990):  Frustrarea cauzată de nevoi este principala cauză a violenţei şi conflictului în lumea contemporană;  Nu individul este vinovat pentru nevoile sale, ci sisteme structurale, naţionale şi internaţionale;  Situaţiile conflictuale pot fi rezolvate doar prin satisfacerea a opt nevoi fundamentale ale părţilor antagoniste: nevoia de răspuns, de securitate, de recunoaştere, de stimulare, de justiţie redistribuitivă, de a se face înţeles, de a fi perceput ca actor raţional, şi nevoia de control. Richard Falk, Human Rights and State Sovereignity (1981):  Drepturile omului se pot dezvolta numai prin sprijinirea mişcărilor populare care se opun forţelor imperialiste reprezentate de Statele Unite ale Americii;  Din punct de vedere ideologic, socialismul este superior capitalismului prin intenţia de distribui bunăstarea în mod echitabil şi prin respectarea drepturilor omului. Teoriile societăţii internaţionale Autorii care teoretizează societatea internaţională consideră, spre deosebire de realişti şi liberali, că nu forţa, nici legile economice, nu ar trebuie să guverneze lumea internaţională. Dimpotrivă, moralitatea şi dreptul internaţional întemeiat pe moralitate trebuie să stea la baza relaţiilor dintre state. Din această perspectivă, regulile convieţuirii internaţionale trebuie căutate în Europa medievală, care a căutat să constituie o „republică creştină”, sub autoritatea morală a Bisericii, care să respecte cele zece porunci biblice în organizarea ei internă şi în relaţiile dintre statele componente. Pentru creştinii europeni ai epocii, cruciadele şi războaiele misionare deveneau războaie drepte, justificate prin doctrina creştină. Reprezentativ pentru acest curent este Michael Waltzer, cu lucrarea Just and Unjust Wars (1977), în care propune o „paradigmă legalistă” pe care ar trebui să o respecte toate statele, în virtutea moralei şi dreptului internaţional: 1. există o societate internaţională formată din state suverane; 17

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

2. această societate internaţională are legi care stabilesc drepturile membrilor ei – mai presus de orice, drepturile de integritate teritorială şi suveranitate politică; 3. utilizarea în orice mod a forţei sau ameninţarea iminentă cu utilizarea forţei de un stat împotriva suveranităţii politice a altuia constituie agresiune şi reprezintă un act criminal; 4. agresiunea justifică două tipuri de ripostă violentă: un război de autoapărare din partea victimei şi un război de aplicare a legii de către victimă sau de către alt membru al societăţii internaţionale; 5. numai agresiunea poate justifica războiul şi nimic altceva; 6. după ce statul agresor a fost învins din punct de vedere militar, acesta poate fi şi pedepsit. Conform analizei lui Waltzer, regula a cincea este cel mai pretabil a fi încălcată. De aceea, un atac militar împotriva unui stat independent este legitim din punct de vedere moral în următoarele situaţii:  susţinerea mişcărilor secesioniste care luptă pentru eliberare naţională;  echilibrarea, ca o contraintervenţie, a intervenţiei altor state într-un război civil;  salvarea populaţiilor ameninţate cu înrobirea sau exterminarea. În prezent, se conturează tot mai mult o diversitate de modele de analiză a relaţiilor internaţionale, care se constituie în şcoli de gândire, cu perspective noi asupra structurii şi funcţionării relaţiilor internaţionale. Postmoderniştii analizează lumea contemporană ca rezultat al progresului tehnic, al inovaţiilor tehnologice care creează şi un alt tip de conştiinţă socială, avantajele tehnologice fiind o raţiune fundamentală pentru care actorii internaţionali cooperează sau concurează. O categorie a postmodernismului, feminismul vede în genul feminin motorul şi fundamentul economic al societăţii contemporane, şi propune o mobilizare a femeilor pentru implicare în viaţa internaţională şi pentru obţinerea de drepturi specifice. Teoreticieni ai statului (Anthony Giddens, Immanuel Wallerstein) şi teoreticieni ai naţiunii (Ernest Gellner ş.a.) propun alte înţelegeri şi rezolvări ale problemelor internaţionale din alte perspective, care întregesc o varietate impresionantă de sisteme de idei puse la dispoziţia decidenţilor politici pe întreg mapamondul.

18

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

III. GEOPOLITICA ŞI GEOSTRATEGIA5 Definiţii. Se păstrează încă, o multitudine de puncte de vedere cu privire la obiectul de studiu ale geopoliticii, de unde şi o mare varietate de definiţii. Principala dispută între diferitele opţiuni, rămâne aceea dacă geopolitica este ştiinţă. Printre contestatari se numără celebra Penguin Concise Columbia Enciclopedia (ediţia 1987, p. 326), unde geopolitica apare ca metodă “de analiză politică evidenţiind importanţa factorilor geografici (de exemplu, fruntarii naţionale şi accesul la căile maritime) în determinarea intereselor naţionale şi a relaţiilor internaţionale). În acelaşi sens, Hachette. Dictionaire de notre temps, Paris, 1988, la p. 649, acordă geopoliticii doar rostul de “studiu al influenţei factorilor geografici asupra politicii internaţionale”. O concepţie ostilă geopoliticii avansau şi teoreticienii regimurilor comuniste; în România chiar, Dicţionarul enciclopedic român, vol. II, Bucureşti, 1964, la p. 534, o trata ca pe “o teorie antiştiinţifică şi reacţionară, care denaturează datele geografiei economice, politice şi fizice, încercând să justifice politica de agresiune, care fundamentează, cu ajutorul ei, politica pactelor expansioniste şi anticomunismul”. Această rezervă în recunoaşterea calităţii ştiinţifice a geopoliticii vine din faptul, uşor de observat, că geopolitica a slujit de-a lungul timpul, atât în plan politico-strategic cât şi teoretico-ştiinţific, tendinţelor şi ambiţiilor de mare putere (uneori de putere mică sau mijlocie) ca forme de manifestare a imperialismului capitalist sau socialist. Din aceste considerente, specialişti de marcă precum G. Heyden plasau geopolitica în rândul metodelor. Tot în perioada interbelică, au existat şi voci autorizate care au proclamat caracterul său de ştiinţă. Collin S. Gray aprecia în mod expres că geopolitica este o “ştiinţă politică”, întrucât formulează “legi geopolitice”; Michel Poriatovski era şi el de părere că geopolitica descoperă legi şi formulează principii; Pierre Célèrier,

5

Sinteze disponibile în limba română: Anghel, Nicolae, Geopolitica de la ideologie la strategie politică, Bucureşti, 1985; Claval, Paul, Geopolitică şi geostrategie, Bucureşti, 2001; Emandi, Emil; Buzatu, Gheorghe; Cucu, Vasile, Geopolitica, vol. I, Ed. "Glasul Bucovinei", 1994; Posea, Constantin, Geostrategia - argument şi analiză, Editura Academiei Trupelor de Uscat, Sibiu, 1996; Tamaş, Sergiu, Geopolitica, Ed. Noua Alternativă, Bucureşti, 1995 19

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

considerând-o ştiinţă, categorisea totuşi geopolitica printre ştiinţele geografice, şi nu printre cele politice. Între autorii români contemporani, voci autorizate6 consideră că “în condiţiile în care o bogată literatură din domeniile cele mai variate şi apropiate (geografia politică, politologia, etnologia, dreptul internaţional, istoria, demografia, sociologia) nu-şi propun să studieze impactul dintre factorul geografic, comportamentul politic şi relaţiile dintre state, credem că ne aflăm într-un domeniu ştiinţific de-sine-stătător, cu materiale faptice, teorii şi cu o metodologie proprie de cercetare”. Astăzi, majoritatea specialiştilor consideră geopolitica drept o “ştiinţă de graniţă”. La această concluzie (poate încă provizorie) am ajuns după o sinuoasă istorie a conceptului, care a debutat cu înţelesul de “conştiinţă geografică a statului“ (Henning), şi “geografia statului” (la Kjellen). Următoarea epocă istorică semnificativă pentru noi este cea interbelică, în care şcoala germană a pus teoria geopolitică la baza ideologiei spaţiului vital, justificând astfel tendinţele expansioniste ale Reichului german. În perioada războiului rece, în timp ce lumea comunistă a repudiat termenul însuşi, în lumea liberă geopolitica s-a concentrat asupra analizei concrete a relaţiilor internaţionale; se căutau cu deosebire rolul şi locul balanţelor de putere în controlul asupra anumitor zone geografice. O altă temă preferată a specialiştilor viza globalizarea, văzută în opoziţie cu naţionalismul şi rezistenţa identităţilor culturale. Deşi arma nucleară a modificat substanţial semnificaţiile geopolitice ale realităţilor geografice, rămânea “un instrument util pentru înţelegerea raporturilor între state” (Sergiu Tămaş). În timp, chiar Uniunea Sovietică a adoptat o atitudine mai flexibilă faţă de conceptele geopoliticii, în deceniile şase şi şapte ale secolului nostru, fiind elaborate orientările “noului realism politic”, în centrul cărora se afla idealul controlului sovietic asupra lumii a treia. În acest timp, Germania înfiinţa “Comitetul de lucru pentru geopolitică”, iar Franţa – “Fundaţia pentru Studii de apărare naţională”. Există un consens asupra faptului că redescoperirea termenului “geopolitcă” s-a produs în anul 1978, odată cu invazia Cambodgiei de către Vietnam şi atacarea Vietnamului de către China, care punea lumea în situaţia invalidării teoriei războiului între două state socialiste. 7 6

vezi Geopolitica, în coordonarea lui E. I. Emandi, Gh. Buzatu şi V. S. Cucu, Iaşi, 1994, p. 14 7 Gh. Nicolaescu, Gestionarea crizelor politico-militare, Bucureşti, 2003, p. 41 20

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Din 1983 s-a organizat, anual, conferinţa internaţională asupra geopoliticii, exprimând recunoaşterea calităţii geopoliticii de instrument al mai tuturor guvernelor. Principalele direcţii teoretice în studiul geopoliticii. Autori, şcoli. Întemeietorul geopoliticii este considerat suedezul Rudolf Kjellén8 (18641922), care a folosit termenul pentru prima oară în anul 1899, revenind la el în 1900. Vorbind despre apariţia şi consolidarea statului în relaţie directă cu delimitarea teritoriului asupra căruia statul îşi exercită prerogativele, Kjellén observă că spaţiul geografic locuit şi folosit de o comunitate umană devine spaţiu politic, altfel spus, geopolitic. Sistemul general de politică al statului a fost prezentat de Kjellen în cea mai cunoscută lucrare a sa, Staten som Lifsform. Statul urma să fie organizat pe principiile unităţii şi interdependenţei dintre cinci elemente fundamentale: 1. Ţara (Das Reich) urmărită din punctul de vedere al determinării sale geografice interne şi externe. Trei subcategorii îi compuneau datele localizării geografice: poziţia ţării – Topopolitica; configuraţia – Morfopolitica; teritoriul – Fiziopolitica 2. Neamul (Das Staabfolk) componenta demografică, care se manifesta prin alţi trei factori: conştiinţa apartenenţei entice; trupul etnic – Plethopolitica; sufletul neamului – Psyhopolitica 3. Societatea (Die Gesellschaft) sau Sociopolitica se evidenţia prin performanţele a două fenomene: structura şi forma socială – Filopolitica; viaţa socială – Biopolitica 4. Economia ţării (Ökopolitik) se baza pe funcţiile:  satisfacerii nevoilor proprii – Autarhiopolitica  relaţiile comerciale externe – Emporopolitica  viaţa economică - Economopolitica 5. Guvernământul (Das Staatsregiment) sau Kratopolitika presupunea aplicarea politicii autorităţii de stat prin:  forma de guvernământ – Nomopolitica  administraţie – Praxiopolitica  autoritatea statului – Arhopolitica. Contemporanul lui Kjellén şi precursorul şcolii germane interbelice a fost Friedrich Ratzel (1844-1904), care a încercat să stabilească “legităţile de bază ale creşterii spaţiale ale statelor”, fiind subînţeleasă “tendinţa naturală, logică a acestora de a cuprinde locuri valoroase din punct de 8

Principalele sale lucrări sunt Marile Puteri, 1914, şi Statul ca formă de viaţă, 1916 21

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

vedere politic”. Simţul spaţiului ar fi o caracteristică a marilor puteri. Analogia între organismul uman şi stat ar fi aproape perfectă, doar că aşa cum funcţionarea unitară a organismului uman este pusă pe seama sufletului, funcţionarea corectă a statului este pusă pe seama politicii. În a doua sa lucrare importantă, Politische Geographie (1897), Ratzel a indicat că organismele statale îşi datorau existenţa grupului uman, popoarelor, şi nu indivizilor care le compuneau. Cu cât un popor era mai mobil această trăsătură nefiind caracteristică societăţilor primitive cu atât dobândea mai multă forţă politică. Din această perspectivă, cunoaşterea şi comensurarea mărimii spaţiilor era direct subordonată suprafeţei în care circulau ideile şi proiectele politice ale popoarelor, existând concepţii mai mari şi mai mici despre spaţii, în special primelor fiindu-le caracteristice tendinţele de extindere. Războaiele reprezentau astfel, transpunerea geografică a nevoii de mişcare şi expansiunea politică a popoarelor. Trei erau elementele de bază care asigurau funcţia organicistă a acestuia: 1. Spaţiul (der Raum) reprezenta suportul natural politic al statului, datorită raporturilor de natură istorică numite de Ratzel „sângele şi pământul”, şi “poporul şi teritoriul”. Organizarea politică a poporului şi a pământului a rezultat în întruparea unui organism personalizat antropogeografic. Organismul respectiv se distingea prin asumarea unei singure identităţi biologice şi geografico-culturale de către indivizii aceluiaşi popor. Consolidarea organismului politico-geografic al statului putea fi atinsă în două stadii: a) configurarea teritoriului naţional b) realizarea şi organizarea spaţiului vital (“Lebensraum”). Acest stadiu era acela în care se decidea conservarea funcţiilor vitale şi chiar supravieţuirea organismului statal. 2. Poziţia (“die Lage”) a fost considerată de Ratzel elementul aflat într-o relaţie directă cu formarea sâmburelui de civilizaţie, “Mittelpunkte”. Situarea într-o poziţie geografico-climaterică avantajoasă a generat formarea unor asemenea “pulsari”. Numai că elementul geografic natural era valorizat de forţa politică conferită de popor. Când acesta din urmă nu a mai fost capabil să-şi menţină forţa politică, în ciuda condiţiilor geograficoclimaterice favorabile, aşa cum s-a întâmplat cu decăderea statelor din Mesopotamia, Egipt, Roma, organismul antropogeografic a sucombat. Ratzel a explicat că, din punct de vedere antropogeografic, Europa s-a

22

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

divizat în trei regiuni: mai întâi s-a constituit o regiune sudică civilizaţia mediteraneană suscitată de matricea greco-romană; ulterior, în nordul Alpilor, a luat fiinţă civilizaţia germanică; finalmente raportat la timpurile contemporane lui Ratzel a luat naştere o a treia regiune, în stepele răsăritene ale Europei, care le ameninţa pe primele două. Aşadar, Europa era alcătuită din trei arii antropogeografice, cea sudică latină, centralnordică germană şi estică de stepă slavă. 3. Graniţele (die Grenzen) reprezentau produsul mişcării iniţiate dinspre „Mittelpunkte”. Situată la periferia teritoriului statal, economic şi al poporului, graniţa nu rămânea o simplă linie de demarcaţie, ea devenind un organ periferic, dar foarte important al statului în creştere. Ratzel a enumerat trei mijloace generate din „Mittelpunkte” de lărgire a graniţelor: prin forţă militară şi războaie; prin comerţ; prin spirit şi comunicare, adică triumf cultural. În 1901, Ratzel a publicat ultima sa lucrare majoră, Despre legile de creştere spaţială a statelor. El a enumerat şapte legi, totodată etape, ale expansiunii statale. Expansiunea unor state urma să se producă pe seama altora. Procesul era generat de două categorii de factori: a) stimulii interni, proeminenţi la popoarele care erau capabile să îşi însuşească „simţul spaţiului” şi „şcoala spaţiilor”. Cele două însuşiri abilitau anumite popoare să îşi păstreze spaţiul propriu, pentru ca ulterior să obţină, chiar să îşi lărgească, spaţiul vital; b) stimulii externi, adică spaţiile subpopulate, care atrăgeau revărsarea civilizaţiilor fertile şi puternice, ale căror teritorii erau suprapopulate. Concluzia finală a lui Ratzel era că forţa unei civilizaţii poate fi dovedită prin capacitatea acesteia de a desfiinţa graniţe. Marile civilizaţii aveau indentităţi continentale şi ocupau geospaţii (un exemplu ales era cel nord-american). Germaniei îi revenea misiunea istorică de a-şi forma un geospaţiu european, revărsându-se în primul rând în ariile în care locuirea umană era la un nivel inferior. Friedrich Ratzel a utilizat frecvent expresia „Volk ohne Raum” (popor fără spaţiu) atunci când aprecia neatingerea încă de către germani, a spaţiului vital. Şcoala germană interbelică a dezvoltat masiv studiul geopoliticii, într-o perspectivă care astăzi este unanim condamnată. În concepţia editorilor revistei germane “Zeitschrift für Geopolitik”, într-un număr din 1928, precizau că “Geopolitica este teoria dependenţei evenimentelor politice de teritoriu. Ea îşi are temelia sigură în geografie, îndeosebi în geografia politică, care este teoria finanţelor politice de pe glob şi a 23

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

structurii lor. Geopolitica urmăreşte să furnizeze indicaţii pentru acţiunea politică şi să fie îndreptar în viaţa politică. Ca atare, ea devine o tehnologie, capabilă să conducă politica practică până la punctul în care se produce avântul novator al acţiunii. Şi numai cu ajutorul ei, acest avânt va putea avea drept punct de plecare pentru realizări ştiinţa şi nu neştiinţa. Geopolitica vrea şi trebuie să devină conştiinţa geografică a statului.” Unul dintre numele cele mai cunoscute în interiorul şcolii germane este Karl Haushofer 9 (1869-1946), care considera geopolitica uneori ştiinţă, alteori metodă. Acesta scria că “geopolitica este tot ce se poate şti astăzi despre o ţară, privită ca piesă sau ca organism în angrenajul politic mondial”. În locul termenului de geopolitică, Haushofer îl propunea pe acela de “geografie dinamică”. În altă parte, geopolitica apare ca “ştiinţa care se ocupă cu analiza Statului din punctul de vedere al instinctului lui de expansiune, izvorât dintr-un complex de temeiuri mai ales geografice”. Acest instinct de expansiune se traducea în cazul statului german prin nevoia de “spaţiu vital”. Până unde avea să se întindă spaţiul vital, teoreticienii germani încercau să determine cu ajutorul unor “legi ale creşterii spaţiale”: “Chiar şi numai datorită cauzelor climatice există state pasive, spre deosebire de altele active, deci state obiecte ale expansiunii, spre deosebire de altele care sunt subiecte ale expansiunii.” Social-darwinist în concepţie, Haushofer a preluat de la Ratzel şi a acordat valoare supremă obiectivului-fenomen “Lebensraum” (spaţiu vital). Situat sub impactul situaţiei în care ajunsese Germania după Primul Război Mondial, el a fost permanent motivat în a găsi soluţii, care să-i confere acesteia posibiltatea de supravieţuire ca mare putere. A fost de acord cu Kjellen că statul se manifestă precum un organism, iar perpetuarea existenţei acestuia putea fi asigurată prin achiziţionarea unui spaţiu îndestulător (Grosseraum). Aria respectivă urma să fie ocupată prin diseminare etnică (Volk), rasială (Blut) şi culturală (Kultur). Un rol esenţial urmau să-l joace în această perspectivă 10 graniţele, considerate "mai degrabă locuri ale confruntării şi coliziunilor, decât norme juridice ale delimitărilor politico-statale". 9

Mai puţin cunoscută este calitatea lui Haushofer de membru fondator al societăţii secrete Thule, reazem ocult al regimului nazist. În această calitate, Haushofer a călătorit în Tibet în căutarea Agarthei. Printre recruţii săi în societate se numără Rudolf Hess, vezi Gerard şi Sophie de Sede, Ocultismul în politică, Bucureşti, 1996, p. 235-236 10 vezi Grenzen in ihrer Geographischen und Politikschen Bedentung (Importanţa geografică şi politică a graniţelor), Berlin, 1927 24

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Haushofer a şi dezvoltat această teză în următoarele sale lucrări, Geopolitik der Panideen (Geopolitica Panideilor), 1931 şi Geopolitik von Hente. Preocupat de pericolele ce ameninţau Germania, din acest punct de vedere primejdia venea din partea puterilor care controlau navigaţia maritimă, Haushofer a analizat şi configurat liniile de forţă ale distribuirilor cultural politice. El a concluzionat că prin difuziunile culturale (pan-idei pan-gândire) geografia politică lumii s-a configurat sub forma mai multor pan-organisme:  Pan-Europa, care spera să devină germană;  Eurafrica (bazinul Mediteranean şi nordul Africii), care urma să intre sub controlul Pan-Europei;  Pan-Rusia, o citadelă care ocupa imensul spaţiu dintre Elba şi Amur; Pan-Pacific, arie ce urma să fie disputată de Japonia cu puterile coloniale europene şi S.U.A.;  Pan-America şi  Pan-Islam, zona Orientului Mijlociu. În condiţiile în care Marea Britanie şi S.U.A. dominau prin interese comune întreaga Emisferă Occidentală, Haushofer s-a arătat convins că, doar o alianţă contrabalansatoare a Germaniei cu Rusia chiar şi Sovietică şi Japonia putea asigura ţării sale supravieţuirea ca mare putere. Astfel se explică opoziţia lui Haushofer faţă de războiul cu Uniunea Sovietică. Cu toate că, prin conceptele promovate de el “Lebensraum” şi “Drang nach Osten”, care urmau să asigure constituirea unui “Kulturboden” german compact, a oferit lui Hitler o bază ideologică, ulterior s-a pronunţat în favoarea unei reorientări a expansiunii germane spre sud, sud-est (“Drang nach dem Süden”). Conştient de prejudiciile aduse disciplinei pe care a slujit-o o viaţă, datorită aservirii ei regimului nazist în anii treizeci el a arătat că obiectivul său este de a oferi Germaniei o gândire politică superioară, “Wehr-geopolitik” (geo-strategie), Haushofer a încercat să disculpe geopolitica într-o ultimă lucrare antumă, publicată în noiembrie 1945, Defence of German Geopolitics. Replica şcolii franceze la cercetările consistente din Germania s-a centrat pe ideea de minimalizare a rolului şi importanţei geopoliticii. Astfel, Jaques Ancel11 considera geopolitica “plină de patimă şi inexactităţi”; în fapt aceasta ar fi totuna cu geografia politică. Aceeaşi nediferenţiere se 11

Între lucrările reprezentative: Popoare şi naţiuni în Balcani, 1926; Geopolitica, 1936; Manual geografic al politicii europene, 1937; Geografia frontierelor, 1938; Slavi şi germani, 1945 25

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

constată şi la geograful Albert Demageon12, care definea geopolitica drept “teorie a acţiunii în spaţiul politic”. Împotriva acestui curent se situau Camille Valoux şi Lucien Febvre, care socoteau că geopolitica studiază problemele politice şi economice pe care le pun regiunile sau marile individualităţi naturale ale planetei, şi nu problemele politice şi economice care privesc un stat. Aproape independent de preocupările germane şi franceze în domeniu, şcolile britanică şi nord-americană au abordat fără reţineri raportul între factorul geografic şi relaţiile internaţionale (teoria puterii maritime – Alfred Thayer Mahan13; teoria Ţării-inimă – Halford J. Mackinder; teoria reliefului ţărmurilor – Nicolas J. Spykman – teoria marginilor InsuleiLume14). O viziune globală asupra geopoliticii apare la englezul Ernest H. Short, pentru care aceasta (geopolitica) “ţinteşte să stabilească un şir de tablouri sugestive ale lumii de după război, insistând asupra relaţiilor dintre state şi scoţând în relief anume consideraţii de ordin nu numai naţional şi internaţional.” Deosebit de interesantă rămâne opera lui Halford Mackinder, pentru care configuraţia geopolitică şi geostrategică a planetei se realizează în funcţie de criteriul “distanţei geografice” (care poate fi redusă prin folosirea aviaţiei). Pentru zona în care ne aflăm, menţionăm concepţia autorului menţionat privitoare la “insula lumii”: Europa, Asia şi Africa constituie un singur bloc geopolitic; în interiorul acestuia, “inima” (“Heartland”) este situată pe teritoriul Rusiei. Cine stăpâneşte Europa Orientală stăpâneşte “inima”; cine stăpâneşte “inima” comandă celor trei continente; cine comandă celor trei continente comandă lumii. Contribuţiile lui Nicolas Spykman (Geografia păcii, 1944), încă de actualitate, se referă la introducerea termenului de “securitate de stat”, în componenţa căruia se analizează trei categorii de factori: factori geografici (mărimea teritoriului, situare geografică); factori economici (resurse agricole, industriale şi demografice); factori politici (stabilitate politică, grad de integrare socială).

12

Principalele cercetări: Declinul Europei, 1920; Imperiul britanic. Studiu de geografie colonială, 1922; Insulele Britanice, 1927 13 În esenţă: când un stat insular a scăpat de hărţuirea continuă a vecinilor săi continentali, cum este cazul Angliei, acesta poate să câştige o poziţie dominantă pe termen lung – cu condiţia să nu comită eroarea de a alege opţiuni greşite în materie de construcţie navală 14 Insula-Lume (Rimland) este similară Heartlandului lui Makinder 26

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Nicholas Spykman a publicat prima sa lucrare majoră, America´s Strategy in World Politics, New York, 1942. Adevărat manual de strategie pentru politicienii americani, cartea a oferit instrumentele metodologice şi a deschis o perspectivă clară asupra rolului care trebuia să şi-l asume S.U.A în perioada postbelică. Spykman a demonstrat că S.U.A. nu pot încerca să rămână nicicând departe de evenimentele din Eurasia, deoarece se află mult mai aproape de acea imensă întindere terestră, decât fusese perceput până atunci. El a nuanţat şi dihotomia puteri terestre, puteri maritime, subliniind natura duală a Germaniei, în care se găseau forţe şi tendinţe propensive ambelor structuri politico-geografice. Spykman a identificat trei centre cu potenţial real de putere în plan mondial: America de Nord, litoralul european şi zona eurasiatică a Extremului Orient. Pericolul principal şi imediat atunci era ca ultimele două să fie unificate printr-o victorie a Axei germano-japoneze. Ca atare, interesele S.U.A. deveneau, pe termen lung, aceleaşi cu ale Angliei. Chiar dacă ultima urma să renunţe şi să îşi reajusteze imperiul colonial. Un al patrulea centru potenţial de putere îl repezenta India - însă ascensiunea acesteia într-o poziţie "cinetică" de putere nu avea un viitor cognoscibil ca reper temporal. În a doua sa lucrare majoră, The Geography of Peace, publicată postum în 1944, Spykman a elaborat o analiză de perspectivă pe termen mediu a configurărilor geopolitice postbelice. S.U.A. trebuiau să îşi asume rolul primordial în spaţoiul periferic-exterior, numit de el „Rimland”. Cooperarea cu Marea Britanie urma să fie dezvoltată într-o alianţă largă, care să cuprindă naţiunile maritime vest-europene, şi obligatoriu Germania şi Japonia. Spykman a anticipat dominarea „Heartland”-ului de către Rusia şi China, soluţia propusă de el fiind a păstrării celor două într-un sistem de cooperare. El a considerat că pentru un interval de timp mediu, chiar lung, cele două puteri din Heartland urmau să păstreze şi să dezvolte un potenţial de aversiune şi chiar conflictual faţă de statele din Rimland. Acestea puteau să contracareze puterea Heartland-ului printr-o strategie de încercuire periferică a Eurasiei. Aceasta a şi fost concepţia strategică, „containment”, dezvoltată de S.U.A. în timpul războiului rece. În ultimele trei decenii, se înregistrează un reviriment neaşteptat în preocupările geopolitice şi geostrategice, ca răspuns la nevoile formulate expres de politicieni, economişti sau strategi militari din întreaga lume. Accelerarea progresului tehnic, constituirea mai multor poli de putere mondiali necesită în plan geopolitic şi geostrategic o permanentă reevaluare a factorilor geografici, pentru a evita unele repercusiuni în plan militar. 27

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

Între teoreticienii contemporani cu contribuţii semnificative în domeniul geopoliticii se află P. O’Sullivan, care propune termenul de “geopolitică alternativă”, în aşa fel încât ameninţările cu războiul par mai îndepărtate; autorul crede că o geografie a relaţiilor internaţionale între deţinătorii de putere, fie că aceştia sunt şefi de state, fie organizaţii internaţionale. Peter J. Taylor15 consideră că obiectul geopoliticii este să studieze “rivalitatea dintre două mari puteri”, sau studiului efortului de dominare a statelor mai slabe de la periferie, de către statele mari. În acest sens, la nivel mondial geopolitica s-ar ocupa cu studiul relaţiei Est-Vest, iar imperialismul cu relaţia Nord-Sud. În teoria sa despre statul hegemonic, Taylor identifică două forme de hegemonie: cea militară caracterizând marile imperii până în sec. XVI-XVII, care au tendinţa de a se extinde până la limitele “economieilume” (concept al lui Fernard Braudel), şi cea modernă, în care un stat profită de forţa sa militară pentru a lărgi limitele economiei-lume în care este integrat şi impune o ordine şi o pace globală celorlalte state din sistem. În acest caz, extinderea teritorială nu mai este un obiectiv. Oricum, statul hegemon se impune mai mult prin ideologiile pe care le construieşte decât prin forţa armatelor sale. Saul Bernard Cohen16 concepe o lume împărţită în două regiuni geostrategice (americană şi sovietică), împărţite, la rândul lor, în mai multe zone geopolitice. Regiunile geostrategice au numai o funcţie în domeniul securităţii, constituind baza teritorială a celor două superputeri în timpul războiului rece; acestea sunt neomogene din punct de vedere politic şi economic, şi urmau să dispară odată cu războiul rece. Zonele geopolitice în schimb (spre exemplu Uniunea Europeană) urmau să cunoască procese de integrare şi chiar unificare în domeniile economic, social şi cultural. Între regiunile geostrategice există “zone de ruptură” instabile, în care se manifestă confruntarea celor două blocuri. Poate cel mai cunoscut concept geopolitic contemporan, produs al Şcolii americane, este cel al Marelui Orient Mijlociu (sau Orientul Mijlociu Extins - Greater Middle East), care inspiră politica administraţiei George Bush jr. în zonă. Marele Orient Mijlociu cuprinde o serie de ţinuturi şi de ţări care au anumite trăsături comune sau ce se înscriu în anumiţi parametri. Harold F. 15

Geografia politică. Economia mondială, statul naţional şi localismul, 1985; Geografia politică a secolului XX: o analiză globală, 1993; Calea către o lume modernă. De la hegemonia mondială la impasul mondial, 1996 16 Geografia şi politica într-o lume divizată, New York, 1963 28

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Mackinder considera această zonă ca fiind marginală pivotului eurasiatic (heartlnd), iar Nicolas Spykman o definea (cel puţin referitor la o parte din ea) în termeni de rimland, care înseamnă cam acelaşi lucru. Numai că, spre deosebire de britanicul Mackinder, americanul Spykman acordă acestei zone de rimland un rol esenţial. După el, pentru a controla sau dezamorsa forţa pivotului eurasiatic, este nevoie ca zonele marginale să fie întărite. Fiecare dintre aceste puncte tari de pe rimland contribuie la diminuarea puterii heartland-ului. Această viziune geopolitică va fi fost folosită de americani pentru realizarea acelui cordon de îndiguire a puterii sovietice şi, în final, de distrugere a nucleului sovietic al regimurilor comuniste. Politica de îndiguire şi, respectiv, strategia de îndiguire au avut ca suport geopolitica rimland-ului, iar o parte din această zonă a cuprins şi câteva ţări islamice. Unele dintre ele se folosesc şi acum pentru aplicarea unui nou concept politic şi strategic, acela de distrugere a regimurilor totalitare, care generează dictatură, sărăcie, extremism, ameninţări asimetrice şi terorism sau favorizează generarea acestora. Întregul Orient Mijlociu Extins, cu mici excepţii, se caratcerizează prin existenţa unor societăţi dominate de integrism religios şi nepotism politic. Conceptul american Greater Middle East continuă noţiunea britanică Middle East, iar împărţirea zonei în Orientul Mijlociu şi Orientul Apropiat aparţine tot marilor puteri occidentale. Astfel, întreaga fâşie care se delimitează, în principiu, de Sahara, Marea Mediterană, Marea Neagră, Nordul Mării Caspice, nordul Manciuriei, China, India şi Oceanul Indian formează acest Orient, împărţit de către puterile occidentale în Orient Îndepărtat (Extremul Orient), Orient Mijlociu şi Orient Apropiat. Evident, această împărţire este relativă şi s-a făcut în raport de poziţia ţărilor care aparţin civilizaţiei occidentale faţă de această zonă, de interesele lor, dar şi de configuraţia geopolitică a spaţiului la care ne referim. Raţiunile pentru care s-au operat astfel de identificări sunt diferite. Ele se învârtesc însă în jurul principalelor caracteristici ale acestui imens spaţiu, dintre care fac parte şi următoarele: - reprezintă zona cea mai dinamică din cursul întregii istorii a planetei; - acoperă, în mare măsură, în partea sa asiatică, vechiul ţinut al foaierului perturbator, care se întindea între nordul Mării Caspice şi Manciuria; - constituie cea mai dinamică zonă demografică a planetei, cu cele mai neaşteptate mişcări de populaţii; - se identifică, aproape pe toată întinderea ei, cu cea mai bogată zonă a lumii în resurse energetice; - se identifică, în parte, cu vechiul drum al mătăsii; 29

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

- aparţine civilizaţiei islamice, caracterizată prin diversitate, conservatorism şi respectarea dogmelor Coranului, a principiilor (direcţiilor de acţiune) sharia, de unde şi înclinarea unor componente ale acestei civilizaţii spre fundamentalism şi intoleranţă; - dialog scăzut, pe alocuri, chiar inexistent, cu celelalte civilizaţii; - relativă izolare; - reticenţă la modernizare; - fiefuri puternice, ancorate în tradiţii îndelungate şi extrem de durabile; - efecte radiale surprinzătoare în celelalte civilizaţii; - populaţie cu inteligenţă superioară şi capacitate intelectuală deosebită; - zonă conflictuală. Această conflictualitate are un grup de cauze majore şi de dimensiuni felurite, însă interdependente, dintre care cele mai importante ar putea fi - falia strategică creată de-a lungul secolelor între interesele civilizaţiei occidentale, ale civilizaţiei sinice, hinduse şi slave şi interesele complexului de civilizaţii islamice; - efectul remanent al epocii coloniale; - reacţia la presiunile şi realităţile exterioare; - sentimentul de încolţire, de hăituire, de izolare, de umilire, dar şi de mândrie, de unde şi ieşirile extremiste şi vehemenţa ripostei; - sistemele politice dictatoriale din majoritatea ţărilor care compun acest spaţiu; - relaţiile de rudenie, nepotismul şi proliferarea corupţiei şi traficuluide influenţă; - diversitatea şi lipsa de unitate a lumii arabe; - inadaptarea la progres; - avantajele (dar şi dezavantajele) pe care le oferă unor state din regiune resursele naturale; - efectul de zonă deşertică; - conflictualitatea internă. Această lume se prezintă ca un pinten anacronic, agitat, tensionat şi extrem de puternic înfipt între marile civilizaţii ale planetei (de fapt, civilizaţia arabă a devansat aproape toate celelalte civilizaţii, fiind una dintre cele mai vechi de pe această planetă). Este o lume paradoxală. Ca arie geografică, ea începe cu musulanii algerieni şi cu cei egipteni şi se încheie cu uigurii din cea mai vastă şi cea mai conflictuală zonă a Chinei,

30

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Xianjiang. În prezent, pe urmele clasicilor teoriilor geopolitice, funcţionează mai multe şcoli de gândire care pot fi clasificate astfel17:  Şcoala binară (Haushofer şi Makinder), care vede lumea divizată în două centre de putere, unul continental şi altul maritim, aflate în conflict;  Şcoala marginalistă (Spykman), care consideră că centrul mondial de putere este amplasat în fâşia marginală peninsulară şi insulară care înconjoară masa continentală euro-asiatică, în echilibru dinamic între puterea continentală şi cea maritimă;  Şcoala zonală, care identifică puterea mondială într-o fâşie limitată de paralelele de 300 şi 600 latitudine nordică (cu Statele Unite, Europa, Rusia şi Japonia), conflictul principal fiind de-a lungul axei Nord-Sud;  Şcoala pluralistă, regionalistă şi multipolară, care afirmă funcţionarea mai multor centri de putere independenţi, în echilibru dinamic între ei;  Şcoala idealistă, considerând lumea un sistem global guvernat de propriile principii de ordine, potenţial paşnic şi cooperant;  Şcoala centru – periferie, atribuind prioritate Nordului faţă de Sud. Contribuţia românească la studiul geopoliticii s-a dovedit deosebit de consistentă în perioada interbelică, fiind ilustrată de numele lui Ion Conea, Anton Golopenţia, Simion Mehedinţi, Sabin Manuilă, Vintilă Mihăilescu şi N. Al. Rădulescu. Aceşti specialişti au format colectivul de redactori şi autori care au susţinut publicaţia “Geopolitică şi geoistorie” (cu subtitlul “Revista română pentru sud-estul european”, apărută sub egida Societăţii Române de Statistică), care a apărut la Bucureşti, în perioada 1941-1944. O contribuţie remarcabilă la geopolitica românească a fost şi marele atlas Spaţiul istoric şi etnic românesc, întocmit la cererea Mareşalului Ion Antonescu, la realizarea căruia au contribuit Academia Română, Institutul Central de statistică, Institutul Geografic Militar ş.a., care s-a imprimat în limba română şi în mai multe limbi de circulaţie internaţională. Acest atlas a fost unul dintre documentele fundamentale în baza cărora delegaţia României a apărat drepturile românilor la Conferinţa de Pace de la Paris, din iulie-octombrie 1946. Geostrategia. Încercând o definiţie a geostrategiei, ne referim la următoarele aspecte sub care se poate analiza soluţionarea conflictelor:  localizarea resurselor aflate la dispoziţia actorilor; 17

Gh. Nicolaescu, Gestionarea crizelor politico-militare, Bucureşti, 2003, p. 65 31

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

 mobilizarea lor efectivă în anumite teritorii;  jocurile de disimulare şi surpriză permise de teritoriu şi distanţă. Momentul de glorie al geostrategiei a survenit în timpul Războiului Rece, sub forma geostrategiei nucleare. Reflecţia se concentrează asupra condiţiilor primului atac, într-un război scurt, în care adversarii nu vor putea rezista efectelor primei lovituri. Soarta războiului depinde de locurile unde sunt stocate capacităţile nucleare şi obiective, adică de durata zborului încărcăturii nucleare. Avantajul este al ţării care are baze nucleare mai apropiate de inamic (de unde URSS a instalat rachete în Cuba şi SUA în Turcia), fapt nuanţat ulterior de apariţia submarinelor nucleare. Descurajarea nucleară devine esenţa cercetărilor geostrategice, de unde şi o periculoasă cursă a înarmării, în care s-au angajat S.U.A., U.R.S.S. Franţa, China, mai târziu Israel, Africa de Sud, India, Pakistan. O altă formulă geostrategică specifică Războiului Rece a fost geostrategia războaielor revoluţionare, instrument al Uniunii Sovietice şi Chinei, care au încercat prin aceasta îngrădirea “imperialismului american” sprijinind revoluţii comuniste în ţările lumii a treia, apoi contribuind la consolidarea regimurilor comuniste instalate acolo. Teoretician de referinţă este Che Guevara, care a rămas în istorie prin succesul revoluţiei cubaneze, dar şi prin eşecurile din Africa şi Bolivia (unde a fost ucis, nereuşind să ridice masele de ţărani împotriva regimului). Aşadar, geopolitica studiază totalitatea preocupărilor actorilor pe scena internaţională (politicieni, diplomaţi, militari, organizaţii neguvernamentale, opinia publică), sub aspectul spaţiului, condiţiilor naturale, istoriei, religiei, diversităţii etnice. Geostrategia, în schimb, se concentrează asupra raporturilor de forţă şi logicii armelor. Dacă geopolitica îşi construieşte doctrine, geostrategia creează teorii. Înţelegem astfel că geografia, geopolitica, geostrategia reprezintă trei discipline distincte, care pot fi diferenţiate astfel18: Disciplina

18

Paradigma iniţială

Logica intelectuală

Problematica funcţională

Finalităţile

Chistian Daudel, Geografie, geopoliticã şi geostrategie, termeni în schimbare, apud Geopolitica, vol. I , p. 307 32

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Geografia

Localizări şi diferenţieri spaţiale

Culturală şi naţională

Interfaţă oameni/teritoriu

Conservarea şi amenajarea teritoriului

Geopolitica

Sistemul, sistemele sociopolitice

Diplomatică, juridică şi socioeconomică

Teoria acţiunii politice şi relaţiile dintre state

Pentru poziţia pe eşicherul continental mondial

Conflictele

Mişcările de forţe

Planificarea şi desfăşurarea acţiunii strategice

Securitate şi apărare

Geostrategia

33

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

IV. ROLUL STATULUI ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE. ELEMENTE DE POLITICĂ EXTERNĂ19 Statul şi atribuţiile sale „Actor în relaţiile internaţionale” este orice subiect politic al sistemului internaţional şi relaţiilor internaţionale. Actori internaţionali pot fi statele (care sunt în fapt principalul actor în relaţiile internaţionale, domeniu în care se exprimă în principal prin guvern), organizaţiile internaţionale, organizaţiile multinaţionale cu caracter inter-guvernamental, corporaţiile transnaţionale. Statul este ansamblul organelor centrale ale unei societăţi sau naţiuni, acceptate şi create de însăşi societatea respectivă, pentru a exercita puterea asupra cetăţenilor. Din punct de vedere marxist, statul este instrumentul puterii clasei dominante în societate, prin care aceasta îşi apără privilegiile faţă de clasele dominate. În relaţiile internaţionale, statele caută să-şi obţină şi să perpetueze autonomia - abilitatea de a formula şi realiza politica internă şi externă în termenii propriilor interese şi scopuri (ceea ce înseamnă a deţine puterea, a defini propriile interese şi acţiuni, a se autolimita voluntar în relaţiile cu alţi subiecţi. Participarea la sistemul global, regional sau zonal înseamnă automat asumarea unor obligaţii, adică autolimitarea asumată). Statul funcţionează ca actor în relaţiile internaţionale, în virtutea suveranităţii - cea care conferă statului personalitate juridică internaţională, adică aptitudinea de a acţiona în cadrul comunităţii internaţionale, prin 19

Analize interesante la Frunzeti, Teodor, Organizaţiile internaţionale în epoca globalizării, Sibiu, 2000; Hall, John; Ikenberry, John, Statul, Bucureşti, 1998; Korten, David, Corporaţiile conduc lumea, Samizdat, Bucureşti, 1995; Lupu, Corvin, Noţiuni de teoria relaţiilor internaţionale, Sibiu, 2002; Lützer, Paul Michael, Europa după Maastricht, Institutul European, Iaşi, 2004; Măgureanu, Virgil, Declinul sau apoteoza puterii?, RAO, Bucureşti, 2003; Morin, Edgar, Gândind Europa, Ed. Tri, Bucureşti, 2003; Puşcaş, Vasile, Relaţii internaţionale contemporane. Note de curs, Editura Sincron, 1999; Riordan, Shaun, Noua diplomaţie. Relaţii internaţionale moderne, Antet, Bucureşti, 2003; Smitfh, Karen E., Politica externă a Uniunii Europene, Ed. Trei, Bucureşti, 2004; Strange, Susan, Retragerea statului. Difuziunea puterii în economia mondială, Trei, Bucureşti, 2002 34

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

exercitarea drepturilor şi asumarea de obligaţii. Suveranitatea este un “atribut al puterii de stat”. În virtutea atributului de suveranitate, statul îşi exercită autoritatea pe două planuri: pe plan intern, el are dreptul de a exercita puterea asupra cetăţenilor săi, precum şi asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul şi sub jurisdicţia sa, edictând legi şi aplicând sancţiuni în cazul nerespectării lor, iar pe plan extern, are dreptul de a reprezenta naţiunea şi a o angaja în raporturi cu alte naţiuni. Tendinţa generală este de restrângere a suveranităţii statelor. Din ce în ce mai des, statul renunţă la o politică proprie de apărare (care este încredinţată unor alianţe militare sau de securitate tip NATO sau OSCE) sau chiar la politica externă proprie (în cadrul Uniunii Europene este în curs de formulare Politica Externă şi de Securitate Comună şi se discută opţiunea unui Ministru al Afacerilor Externe). Chiar şi dreptul exclusiv al statului de a bate monedă este depăşit prin introducerea monedei euro în spaţiul economic al Uniunii Europene. Permeabilizarea frontierelor este un proces global, iar microregiunile (în interiorul statelor sau transfrontaliere) preiau tot mai mult din atribuţiunile tradiţionale ale statelor.20 Există o mare majoritate de concepţii contemporane conform căreia statul-naţiune se află în pierdere de suveranitate, în contextul şi din cauza procesului globalizării. Este constatarea Clubului de la Roma (organizaţie fondată în 1968, care a susţinut permanent abordarea globalistă în domeniul economico-social), că asistăm la “erodarea sistemului de state-naţiuni”, iar acest proces este benefic. Acelaşi lucru în constată miliardarul american George Soros, unul dintre artizanii şi beneficiarii globalizării: “Caracteristica primordială a globalizării, este aceea că permite capitalului financiar să se deplaseze liber (…); capacitatea capitalului de a migra oriunde subminează capacitatea statului de a-şi exercita controlul asupra autonomiei”21. O viziune mai radicală promovează economistul american David Korten, în lucrarea Corporaţiile conduc lumea, unde conchide că globalizarea este un imperialism modern, în care rolul cotropitor al marilor puteri coloniale din trecut este înlocuit cu marile corporaţii transnaţionale contemporane, care duc aceeaşi politică de supunere a statelor unde activează, de deznaţionalizare, de dezintegrare socială şi de sărăcire22. 20

A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 14 21 Despre globalizare, Iaşi, 2002, p. 26 22 David Korten, Corporaţiile conduc lumea, Editura Samizdat, Bucureşti, f.a., p. 335-373 35

EU G EN S TR ĂU Ţ IU









23

În contemporaneitate funcţionează următoarele tipuri de stat: Statul naţional (ale cărei caracteristici sunt independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială) care este, în epoca modernă, actorul prim al vieţii internaţionale. În zilele noastre este încă foarte puternică tendinţa naţiunilor de a-şi constitui state proprii; Statul multinaţional este cel în care coexistă mai multe naţiuni şi naţionalităţi, una dintre ele fiind dominantă (în fosta URSS – ruşii, în fosta Iugoslavie – sârbii, în Marea Britanie – englezii). Stabilitatea lor e relativă, existând puternice forţe centrifuge din partea naţiunilor componente; Statul federal este forma în care mai multe state autonome acceptă să fie conduse de o putere centrală (guvern federal); aşa stau lucrurile în Statele Unite ale Americii, Republica Federală Germania. R. F. Germania, spre exemplu, este formată din 16 landuri. O formă superioară de descentralizare a unui stat federal prezintă Elveţia, formată din cantoane independente, care aleg un Consiliu Naţional Elveţian dublat de un Consiliu al Cantoanelor. Fiecare canton are propriul guvern, doar politica externă şi forţele armate fiind concentrate în Consiliul Naţional Elveţian. Confederaţia este forma extremă de descentralizare a unui stat, o uniune de state care îşi păstrează independenţa; statele membre îşi păstrează calitatea de subiecte de drept internaţional, fiind state independente care îşi conduc singure relaţiile internaţionale. Şi Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.)23 se apropie de modelul unei confederaţii regionale, constituită în baza unui acord - Acordul de la Minsk (1991) - încheiat între statele fostei U.R.S.S., urmat de Protocolul de la Alma Ata (21 dec 1991) şi Statutul CSI (adoptat 22 ian. 93) cuprinzând în structura sa: Consiliul Şefilor de State, care este organul decizional suprem, Consiliul Şefilor de Guverne, Comitetul de coordonare şi consiliere – organ permanent executiv, Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe, care coordonează politica externă a statelor membre, Consiliul Miniştrilor Apărării – responsabil de coordonarea politicii militare a statelor membre, un Stat Major, Consiliul comandanţilor trupelor frontaliere, Tribunalul afacerilor economice, Banca interstatală şi un Secretariat executiv.

Statele membre sunt Armenia, Azerbaijan, Belarus, Georgia, Kazahstan, Kirghizstan, Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina şi Uzbekistan 36

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Prin tratatele încheiate la nivel de confederaţie, statele membre vizează să creeze o uniune economică în care să fie asigurată libera circulaţie a mărfurilor, a capitalului, a serviciilor şi a persoanelor din această zonă, precum şi asigurarea unei zone de liber schimb. State cu statut special Una dintre modalităţile cele mai cunoscute de evitare a conflictelor internaţionale de către state, este proclamarea statutului de neutralitate24, care a evoluat de la neutralitatea ocazională (prilejuită de neimplicarea întrun anume conflict internaţional) la neutralitatea permanentă. În contemporaneitate, statul netru respectă trei condiţii de conduită internaţională: 1. Abţinerea (nu participă în nici un fel la ostilităţi) 2. Prevenirea (împiedică desfăşurarea oricărei operaţiuni conflictuale pe teritoriul său) 3. Imparţialitatea (tratează în mod egal părţile în conflict). Statutul de neutralitate se poate obţine prin acte interne ale statelor (declaraţii, dispoziţii consituionale, legi speciale), sau acte internaţionale (tratatede recunoaştere şi garantare). Astfel, Elveţia25 şi-a proclamat neutralitatea unilateral în 1648, fiind recunoscută internaţional în 1815 şi confirmată prin Tratatele de pace din 1919. În literatura de specialitate se mai folosesc termenii „neutralitate pozitivă” (participarea la mişcarea de nealiniere, fără participarea la alianţe şi blocuri militare) şi „neutralitate activă” (cu referire la neutralitatea Suediei şi Finlandei în perioada războiului rece, deşi statutul real era mai apropiat de lumea şi valorile occidentale). Deceniile următoare celui de-al doilea război mondial au fost marcate de o sporire fără precedent a numărului statelor naţionale ca actori internaţionali, rezultat al unui intens proces de decolonizare. Acest proces, încă în curs, rămâne obiectiv al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care, la 8 decembrie 2000 prin Adunarea Generală, a celebrat a 40-a aniversare de la adoptarea Declaraţiei de Independenţă pentru ţările şi popoarele colonizate, 24

pentru detalii, Gunther Hauser, Securitatea militară şi conceptul de neutralitate în Securitatea internaţională şi forţele armate, Editura Tritonic,Bucureşti, 2005 25 detalii la Denis de Rougemont, Elveţia sau istoria unui popor fericit, Editura Univers, Bucureşti, 1991 37

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

proclamând totodată perioada 2000-2010 drept cel de-al Doilea Deceniu pentru Eradicarea Colonialismului (rezoluţia 55/146). Adunarea a delegat statelor cu putere de administrare misiunea de a încuraja popoarele din teritoriile fără guvernare proprie să-şi exercite dreptul la autodeterminare şi să coopereze cu Comitetul Special pentru decolonizare în vederea finalizării până la sfârşitul anului 2001 a unui program pentru implementarea corespunzătoare a rezoluţiilor privind decolonizarea. Primul deceniu, 19992000, fusese declarat în 1988 (rezoluţia 43/47).26 De la data înfiinţării ONU, peste 80 de naţiuni care trăiau sub dominaţie colonială şi-au proclamat independenţa, rezultând tot atâtea noi state, constiuite în actori pe scena internaţională. Reperele esenţiale în timp ale acestui grandios proces de eliberare de sub puterile coloniale sunt:  De sub administraţia Belgiei: Burundi 1962 Rwanda 1962 Republica Democrată Congo (fostul-Zair) Congo belgian 1960  De sub administraţia Franţei: Algeria 1962 Benin 1960 Burkina Faso 1960 Cambodgia 1953 Camerun 1960 Ciad 1960 Comores 1975 Congo 1960 Côte-d'Ivoire 1960 Djibouti 1977 Gabon 1960 Guinea 1958 Laos 1953 Liban 1946 Madagascar 1960 Mali 1960 Maroc 1956 Mauritania 1960 Niger 1960 Republica Centrafricană 1960 Senegal 1960 Siria 1946 Togo 1960 Tunisia 1956 Vietnam 1954  De sub administraţia Marii Britanii: Africa de Sud 1961 Antigua şi Barbuda 1981 Bahamas 1973 Bahrein 1971 Barbados 1966 Belize Hondurasul britanic 1981 Birmania 1948 Botswana 1966 Brunei 1984 Camerun 1961 Cipru 1960 Égipt 1936 Émiratele Arabe Unite 1971 Fiji 1970 Gambia 1965 Ghana Coasta de Aur şi Togo britanic 1957 Grenada 1974 Guyana britanică 1966 Hong Kong 1997 Însulele Cook 1965 Insulele Salomon 1978 India 1947 Irak 1932 Israel Palestina 1948 Jamaica 1962 Iordania 1946 Kenia 1963 Kiribati Insulele Gilbert 1979 Kuweit 1961 Lesotho 1966 Malawi 1964 Malaezia 1957 Maldive 1965 Malta 1964 Mauritius 1968 Nauru 1968 Nigeria 1960 Oman 1971 26

Pe de altă parte, în 1999, Adunarea Generală a cerut Comitetului Special pentru decolonizare să declare anual Săptămâna Solidarităţii cu popoarele aflate sub administrare străină ca fiind săptămâna ce începe de la data de 25 mai 1999 (rezoluţia 54/91 din 6 decembrie). Perioada aceasta fusese proclamată în 1972 (rezoluţia 2911 (XXVII)) ca fiind Săptămâna Solidarităţii cu popoarele coloniale din Africa de Sud şi Guineea (Bissau) şi cu cele din Insula Capului Verde care luptau pentru libertate, independenţă şi drepturi egale, săptămâna începând din 25 mai, Ziua Eliberării Africii. 38

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Uganda 1962 Qatar 1971 Republica Democrată şi Populară a Yemenului 1967 Saint-Kitts şi Nevis 1983 Santa-Lucia 1979 Seychelles 1976 Sierra Leone 1961 Singapore 1965 Somalia 1960 Sri Lanka 1948 Sudan 1956 Swaziland 1968 Tanzania 1961 Tonga 1970 TrinidadTobago 1962 Noile Hebride 1980 Zambia 1964 Zimbabwe 1965  De sub administraţia Olandei: Indonezia 1949 Surinam 1975 Irian 1969  De sub administraţia Portugaliei: Angola 1975 Capul-Verde 1975 Guinea-Bissau 1974 Mozambic 1975 São Tomé şi Príncipe 1975  De sub administraţia Spaniei: Guinea Écuatorială 1968 Sahara Occidentală 1976. În prezent, în plan mondial mai fiinţează 16 teritorii non-autonome: Anguilla, Bermude, Insulele Cayman, Gibraltar, Guam, Insulele Falkland, Montserrat, Noua Caledonie, Pitcaim, Sfânta Elena, Sahara Occidentală, Samoa Americană, Tokelau, Insulele Turce şi Caice, Insulele Virgine Americane, Insulele Virgine Britanice. Puterile care administrează aceste teritorii sunt Statele Unite ale Americii, Franţa, Noua Zeelandă, Marea Britanie şi Irlanda de Nord. O categorie juridică aparte în relaţiile internaţionale, adesea cu statut de subiect de drept internaţional, o constituie mişcările de eliberare naţională. Acestea pot încheia tratate internaţionale, pot întreţine relaţii diplomatice sau pot fi membre în organizaţii internaţionale; exemplu reprezentativ este Orgnizaţia pentru Eliberarea Palestinei. Pentru a defini din punct de vedere juridic mişcările de eliberare naţională, dreptul internaţional operează cu noţiunea de „popor”, ca entitate socială clar determinată, cu trăsături specifice, având legătură cu un teritoriu (chiar dacă a fost nlăturat ilicit de pe acel teritoriu). Se accentuează, fără excepţie, că minortităţile naţionale nu constituie popoare şi nu pot fi subiecte ale dreptului de autodeterminare. Se formulează următoarele condiţii pentru recunoaşterea mişcărilor de eliberare naţională: - funcţionarea unor organe proprii de conducere reprezentativă, care exercită funcţii de putere publică asupra unui teritoriu; - existenţa unui teritoriu eliberat (care nu coincide obligatoriu cu întreg teritoriul locuit de poporul în cauză): - activitatea unor forţe organizate care să aibă potenţialul de a duce până la capăt lupta de eliberare. 39

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

În aceste condiţii, mişcărilor de eliberare naţională li se recunosc următoarele drepturi: de a desfăşura acţiuni de emancipare naţională (pe cale paşnică sau prin folosirea forţei); dreptl la autoapărare; apicarea regulilor dreptului internaţional umanitar forţelor sale înarmate; dreptul de reprezentare diplomatică; dreptul de participare cu statut de observator la lucrările organizaţiilor internaţionale. Aceste depturi se aplică cu caracter limitat şi tranzitoriu, până la crearea statului, cu personalitate juridică deplină. Un statut singular în relaţiile internaţionale în deţine Vaticanul27, care a funcţionat ca stat până anul 1870, în prezent dispunând de personalitate juridică statală incompletă: are jurisdicţie suverană, dar nu suveranitate deplină; dispune de organizare administrativă în probleme religioase, dar serviciile publice aparţin statului italian; cetăţenia Vaticanului este specială şi funcţională, dobândindu-se în condiţii de rang şi domiciliu şi putând fi pierdută odată cu acestea, fără ca cetăţenia originară să fie afectată. În acceaşi categorie a statutelor speciale se află Ordinul Suveran Militar de Malta, înfiinţat în 1999 la Ierusalim, care a migrat în Cipru (1291-1310), Rhodos (1310-1523), Malta (1530-1798), Roma (din 1834). În Roma, ordinul are stautut de extrateritorialitate; din 1998 a dobit Fortul Di Angelo din Malta, cu un statut similar. Ordinul de Malta este observator permanent la ONU din 1994, având delegaţii permanente la oficiile din Geneva, New York, Paris, Roma şi Viena, şi întreţin delegaţi pe lângă Consiliul Europei şi Comisia Europeană.28 Obligaţiile statelor Unele dintre drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor29 au fost menţionate în Convenţia de la Montevideo (1933), care reprezintă actul constitutiv al Organizaţiei Statelor Americane (O.S.A.), şi în Carta drepturilor şi obligaţiilor economice ale statelor (O.N.U., 1974). Astfel, reţinem următoarele drepturi: a. dreptul la existenţă şi suveranitate; b. dreptul la pace şi securitate; 27

A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 131 28 Ibidem, p. 131 29 R. M. Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 83-90 40

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

c. egalitatea în drepturi; d. dreptul de a participa la viaţa internaţională; e. dreptul la legitimă apărare în cazul comiterii unui act ilicit sau a unui act de agresiune din partea altor state; f. dreptul la autodeterminare, implicând dreptul de a alege şi de a organiza în mod liber sistemul politic, de a dispune nestingherit de resursele sale economice şi naturale; g. dreptul la dezvoltare şi progres. Statele beneficiază şi de imunitate de jurisdicţie a lor şi a bunurilor lor, în faţa organelor judecătoreşti ale altor state. Acesta reprezintă un drept la care statul poate să renunţe, în anumite împrejurări. Obligaţiile statelor au la bază, în primul rând, respectarea principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public, şi constă în: a. obligaţia de a nu recurge la folosirea forţei sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile interstatale; b. obligaţia de a respecta inviolabilitatea frontierelor; c. obligaţia de a rezolva orice diferend pe cale paşnică ; d. obligaţia de a îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile internaţionale rezultând din tratate; e. obligaţia de a proteja mediul. Politica externă a statelor Statele interacţionează între ele sau cu alţi actori internaţionali prin intermediul politicii externe, care în ultimele decenii poate fi considerată o ştiinţă. Instrumentul specializat prin care statele formulează şi exercită politica externă este ministerul afacerilor externe din cadrul guvernului, dar atribuţii de politică externă îndeplinesc şi şeful statului, celelalte ministere, alte instituţii ale statului. În planul relaţiilor internaţionale, sunt luate în considerare acele acte ale statelor (acte de politică externă)30 care produc efecte juridice: declaraţia, recunoaşterea, protestul şi renunţarea. a) Declaraţia este actul prin care un stat face cunoscută altor state poziţia sa în legătură cu o anumită situaţie şi este în măsură să angajeze acel stat pe plan extern. De exemplu, declaraţia statului prin care acceptă jurisdicţia obligatorie a Curţii Internaţionale de Justiţie, sau declaraţiile unor 30

I. Diaconu, Curs de drept internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti, 1993, p. 52-55 41

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

state de stabilire a unor drepturi exclusive şi suverane asupra platoului continental; b) Recunoaşterea este actul prin care un stat constată apariţia unui nou subiect de drept internaţional (un alt stat, o organizaţie internaţională) sau a altor categorii (guvern, naţiune care luptă pentru dobândirea independenţei sau insurgenţii dintr-un război civil) şi prin care îşi manifestă dorinţa de a stabili cu acestea relaţii oficiale31; printr-un asemenea act pot fi recunoscute noi reguli de drept internaţional; c) Protestul este o formă a demersului diplomatic prin care un stat ia poziţie împotriva acţiunilor unui alt stat care încalcă drepturile sale legitime, atrăgându-i atenţia asupra responsabilităţii sale sau solicitându-i reparaţii pentru prejudiciile cauzate. Printr-un act de protest poate fi împiedicată, totodată, formarea unei noi reguli cutumiare. d) Renunţarea este actul prin care un stat abandonează voluntar, total sau parţial, anumite drepturi pe care le dobândise în baza unor tratate internaţionale. De exemplu, renunţarea unui stat la imunitatea de jurisdicţie şi de execuţie, pentru a putea obţine un credit important de pe piaţa financiară internaţională şi a răspunde în cazul nerambursării la timp a creditului. Din raportarea dreptului internaţional la dreptul intern al statelor, rezultă anumite particularităţi ale poziţiei statelor naţionale în sistemul de drept internaţional: a) Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea internaţională nu există un for legislativ unic, similar parlamentului din dreptul intern, şi supraordonat statelor, care să elaboreze o legislaţie internaţională. Statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin acordul lor de voinţă, exprimat în mod liber şi concretizat în tratate şi cutumă, şi tot statele sunt destinatarele acestor norme. Statele acceptă să îşi conformeze comportamentul lor pe plan extern, în funcţie de normele dreptului internaţional. b) În societatea internaţională nu există organe executive, asemănătoare guvernului, care să asigure aplicarea normelor dreptului internaţional public în raporturile dintre subiectele acestuia. Această atribuţie revine tot statelor. c) În comunitatea internaţională, nu există organe judecatoreşti cu competenţă generală şi obligatorie, care să intervină din oficiu instituind sancţiuni, atunci când normele de drept nu sunt respectate. Aceasta nu înseamnă ca nu ar exista organisme internaţionale cu funcţii jurisdicţionale,

42

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

competenţa acestora fiind condiţionată de exprimarea acordului expres al statelor aflate în cauză. Pentru ca un stat să poată figura în calitate de parte în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, este necesar consimţământul acestuia. În alte cazuri, pentru ca un stat să poată fi tras la răspundere în faţa unei instanţe jurisdicţionale, acesta trebuie să fie parte la tratatul care a instituit acea instanţă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană de Justiţie ). d) Normele dreptului internaţional nu prevăd în mod expres sancţiuni pentru cazul nerespectării lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor - ceea ce nu înseamnă că aceste norme ar fi facultative. Dar, întrucât statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin tratate sau cutumă, se prezumă buna-credinţă a acestora în a le respecta. Deci, respectarea normelor dreptului internaţional public nu se bazează în principiu pe constrângere, deşi aceasta nu este exclusă în anumite cazuri. Din perspectiva dreptului internaţional, există totuşi un domeniu în care statelor li se acordă o largă libertate de acţiune, acest domeniu aparţinând competenţei lor naţionale exclusive şi care include: alegerea formei de stat, organizarea politică internă, organizarea administrativteritorială, apărarea şi securitatea naţională. Problema respectării drepturilor fundamentale ale omului în plan intern, considerată în dreptul internaţional tradiţional ca aparţinând domeniului rezervat al statului, face parte – în prezent – din domeniul cooperării internaţionale. Dreptul internaţional permite constrângerea aplicată de către state, care se traduce prin sancţiuni ca: ripostă militară, acte de retorsiune sau represalii. Atacul armat din partea unui stat poate fi sancţionat prin ripostă militară de către statul victimă, în baza dreptului la autoapărare prevăzut de Carta O.N.U. Tot în numele dreptului la autoapărare, statele pot să recurgă la acte de retorsiune, constând în acte neamicale, considerate însă legitime, cum sunt: ruperea relaţiilor diplomatice, revocarea privilegiilor diplomatice sau consulare, instituirea unui embargo sau întreruperea unui ajutor economic, atunci când o asemenea măsura nu încalcă prevederile unui tratat. Represaliile sunt acele acte ale unui stat care, desprinse de contextul în care se desfăşoară, ar trebui considerate ilegale, dar care pot fi justificate în cazul în care acestea constituie un răspuns la conduita contrară dreptului internaţional al altui stat. Represaliile pot avea un caracter politic, economic sau juridic, dar nu pot avea un caracter militar. Spre exemplu, un stat dispune exproprierea masivă a unor bunuri aparţinând cetăţenilor altui stat, 43

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

fără să acorde despăgubirile legale, stabilite printr-un acord internaţional. Statul ai cărui cetăţeni au fost prejudiciaţi în acest mod, poate replica prin exproprierea în condiţii identice a bunurilor cetăţenilor statului care a încălcat acordul internaţional şi care se află pe teritoriul său. În formularea profesorului Vasile Puşcaş32, teoretician şi practician cu experienţă în domeniul politicii externe, decizia de politică externă urmează următorul algoritm: 1. Identificarea părţilor implicate (câte părţi sunt, în ce relaţii se află acestea, care dintre aceste părţi prezintă calităţi determinante pentru obţinerea rezultatului dorit). 2. Determinarea obiectivelor, care se încadrează într-una dintre următoarele categorii:  Obiective fundamentale (care sunt esenţialmente orientate spre conservarea intereselor şi structurilor proprii):  supravieţuirea („interesul securităţii naţionale”), cu cele două componente ale sale: protejarea vieţii populaţiei; apărarea suveranităţii ţării  integritatea teritorială;  prezervarea sistemului statal propriu faţă de modificări impuse din exterior;  protejarea sistemului economic şi politic propriu faţă de schimbări impuse din exterior.  Obiective pe termen mediu: politice, materiale, ideologice, prestigiu.  Obiective specifice imediate. Obiectivele politicii externe se formulează în funcţie de factori ideologici; tradiţii istorice şi precedente; necesităţi specifice interne; percepţii ale ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale; ocazii de a obţine avantaje din situaţii create de contexte internaţionale; obligaţia de a rezolva o problemă comună; percepţia obiectivelor altor state; aspiraţia la leadership (rol de conducere regional, zonal sau global); deciziile privind realizarea obiectivelor; conduita factorilor umani de decizie. 3. Precizarea capabilităţilor urmează câţiva paşi de analiză:  identificarea blocurilor (centrilor) pentru exercitarea influenţei internaţionale;  relaţia calitativă şi cantitativă între părţile implicate;  evaluarea intenţiilor fiecărei părţi şi a gradului de determinare al lor pentru folosirea elementelor puterii sale; 32

Relaţii internaţionale/transnaţionale, Editura Sincron, 2005, p. 80-90 44

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

 examinarea gradului de susceptibilitate a fiecărei părţi implicate şi posibilitatea influenţării lor. 4. Determinarea orientării politice faţă de situaţia în cauză (gradul şi natura implicării). Pot rezulta următoarele tipuri de opţiuni:  Opţiuni neangajante (când factorul de decizie nu este cu adevărat interesat de rezultat): abţinere (lipsa implicării); non-aliniere minimală (participare la nivel scăzut, fără a se implica în favoarea unei părţi); non-aliniere participativă (implicare activă în favoarea unei părţi, dar exclusiv pentru atingerea scopurilor proprii)  Opţiuni angajante non-tematic. Exemple: echilibrul; rezolvarea neutrală a problemei (prin mediere sau aranjament cu orice preţ, inclusiv ameninţarea cu forţa); exacerbare (implicarea în asemenea manieră încât să se prevină ajungerea la o înţelegere).  Opţiuni tematice: cooperare informală şi suport limitat; angajare şi susţinere solidă; opoziţie indirectă; confruntare. 5. Examinarea capabilităţii interne: geografia, populaţia, resursele naturale, dezvoltarea economică, capacitatea militară, funcţiile guvernamentale, caracteristicile societăţii, calităţile oamenilor de stat. 6. Examinarea mijloacelor de creştere a capabilităţii:  Posibilitatea unor modificări teritoriale, prin: achiziţii teritoriale; detaşarea unui teritoriu de adversar fără a-l achiziţiona; crearea unor zone „off limits” (prin decizia părţilor de a exclude o zonă din conflict)  Aranjamente de alianţă (formarea unei alianţe sau disocierea de ea, fragmentarea unei coaliţii opozante)  Limitări ale autonomiei, prin crearea de dependenţe sau manipularea componentelor capabilităţilor interne ale adversarului. După adoptarea deciziei de politică externă, urmează: aplicarea (presupune: monitorizarea agenţiilor implicate în aplicare; prognosticarea secvenţială a consecinţelor); evaluarea (costuri, riscuri, avantaje, previziuni; în caz de necesitate se reevaluează planul iniţial); eventuale consultări (cu părţile participante a căror interes maximizează scopurile proprii).

45

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

V. ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE33 Organizaţia internaţională se poate defini drept instituţia permanentă, constituită ca entitate juridică, formată, în general (dar nu numai), din state, pentru anumite scopuri, având o voinţă proprie, şi care voinţa majorităţii statelor membre. Creşterea numerică a organizaţiilor internaţionale, fie interguvernamentale, fie neguvernamentale, cunoaşte un ritm fără precedent. Conform evidenţelor Uniunii Organizaţiilor Internaţionale, în anul 1090 existau 37 organizaţii inter-guvernamentale şi 176 organizaţii neguvernamentale; în 1997 numărul acestora crescuse la 260, respectiv 5.472. În prezent, încă 1.5790 organizaţii aspiră la primul statut, şi 9.360 de asociaţii – la celălalt. Dacă azi 96% din totalul organizaţiilor internaţionale sunt de domeniul neguvernamental, celelalte 4% rămân cele mai importante, în calitate de asociaţii ale statelor. Orice organizaţie internaţională dispune de personalitate juridică. Aceasta îi oferă capacitatea de a putea îndeplini misiunile care şi le asumă şi implică o autonomie financiară. Aceste organizaţii se articulează, în funcţie de modalităţi foarte variabile, în jurul a cinci feluri de organe:  Un organ deliberativ plenar (Adunarea Generală a ONU, Conferinţa FAO, etc.) la care participă toate statele membre şi care decide politica generală a organizaţiei;  Un organ deliberativ restrâns (Consiliul de Securitate al ONU, Consiliul de Administraţie al Organizaţiei Internaţionale a Muncii) ce cuprinde un număr redus de state (alese de organul plenar şi/sau numite). Acest organ are dreptul să ia decizii operaţionale;  Un organ administrativ (Secretariatul General al ONU, Biroul Internaţional al Muncii) care se ocupă de funcţionarea cotidiană a organizaţiei; 33

Subiectul, foarte larg dezbătut în ultimii ani, beneficiază totuşi de puţine titluri exclusive, fiind prezent în lucrările de drept internaţional sau drept diplomatic. Sinteze foarte utile la Frunzeti, Teodor, Organizaţiile internaţionale în epoca globalizării, Sibiu, 2000, şi Popescu, Andrei; Jinga, Ion, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001; Străuţiu, Eugen; Nate, Silviu, Introducere în studiul relaţiilor internaţionale, Sibiu, 2004 46

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

 Organe tehnice şi consultative (Consiliul Economic şi Social al ONU, Comitetul Economic şi Social al Comunităţii Europene);  Eventual organe jurisdicţionale (Curtea Internaţională de Justiţie a ONU, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene). În acest stadiu istoric, încadrându-şi activitatea în dreptul internaţional, organizaţiile internaţionale respectă (cel puţin teoretic) următoarele principii:  Nu încalcă suveranitatea statelor membre, nu îşi asumă atribuţii suprastatale, nu instituie organisme suprastatale sau supranaţionale;  Capacitatea juridică ce o deţin în calitate de subiecţi derivaţi de drept internaţional, este independentă de voinţa statelor care le-au creat şi este limitată de prevederile tratatelor prin care au luat naştere;  Organizaţiile internaţionale nu pot discuta şi nici interveni în probleme de competenţa internă a statelor, conform principiului suveranităţii şi neamestecului în treburile interne;  Statele participă în mod egal la desfăşurarea lucrărilor şi adoptarea deciziilor organizaţiilor internaţionale;  Deciziile şi recomandările organizaţiilor internaţionale nu au, în principiu, un caracter juridic obligatoriu. Ele devin obligatorii numai în măsura în care sunt acceptate de către statele membre. Organizaţiile internaţionale pot fi clasificate în funcţie de următoarele criterii:  După scopul lor, sunt generale (Societatea Naţiunilor şi, mai târziu, Organizaţia Naţiunilor Unite) şi speciale (spre exemplu, Consiliul Europei);  După obiectul activităţii: politice, militare, sociale, culturale, ştiinţifice, etc.;  După raza de acţiune geografică: generale (mondiale) – la care pot fi membre toate statele de pe toate continentele, şi regionale – din care fac parte ţări numai aparţinând anumitor regiuni geografice. Organizaţiile regionale la rândul lor pot avea caracter general (Organizaţia Statelor Americane sau Organizaţia Unităţii Africane) sau obiect special;  După criteriul posibilităţii statelor de a deveni membre în organizaţie după înfiinţarea acesteia: deschise (pe lângă membrii fondatori pot avea acces şi alte state) şi închise (pot fi membre numai statele fondatoare sau cele care s-au înscris până la o anumită dată).

47

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

Între cele mai cunoscute organizaţii internaţionale 34 interguvernamentale , menţionăm:  Organizaţia Naţiunilor Unite, înfiinţată în 26 iunie 1945 (prin semnarea Cartei ONU la San Francisco), creată ca organizaţie universală menită să asigure perpetuarea păcii;  Acordul de liber schimb nord-american NAFTA (SUA, Canada, Mexic), creat în 1992;  Forumul de cooperare economică Asia – Pacific, cu 18 state riverane la Oceanul Pacific, care îşi propune o enormă zonă de liber-schimb până în 2010, iar pentru statele mai puţin dezvoltate, până în 2020;  MERCOSUR, piaţa comună a Americii de Sud, creată prin Tratatul de la Asuncion din 1991 (Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay);  Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO) înfiinţată în 1949 prin Tratatul de la Washington, cu scopuri militare;  Uniunea Europeană, rezultatul unui îndelungat proces de integrare europeană, care a luat această denumire în urma Tratatului de la Maastricht din 1992, cu 12 state europene occidentale dezvoltate drept membri fondatori (în prezent sunt 15 state membre), şi care este în curs de extindere. O categorie aparte de organizaţii internaţionale sunt cele nonguvernamentale35. Acestea au fost puţin numeroase în secolul al XIX-lea (Crucea Roşie, Internaţionalele muncitoreşti), dar au luat amploare în secolul al XX-lea, răspunzând nevoilor de schimb şi cooperare între grupuri sau între indivizi: ajutor umanitar; federaţii de sindicate şi partide; sport (Comitetul Olimpic Internaţional); cu caracter ştiinţific, tehnic, juridic, ş.a.

34

subiect aprofundat la R. M. Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000 35 pentru spaţiul european, prezentate la Eugen Străuţiu, Introducere în studii europene, Sibiu, 2006

48

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

O organizaţie neguvernamentală36 reprezintă acea organizaţie ce nu se află sub tutela guvernului (serviciu public sau forţă armată) şi nu aparţine nici mediului de afaceri. Activitatea ONG-urilor se desfăşoară, în primul rând, în cadrul statelor, dar îmbracă, totodată, şi o dimensiune transnaţională, atât prin legăturile pe care le stabilesc cu grupările naţionale analoage, cât şi prin interferenţa lor cu alte societăţi/organizaţii statale. Totodată, ONG-urile se înscriu într-un cadru internaţional mai clasic şi prin dezvoltarea de relaţii cu organizaţii interguvernamentale. Unele ONG-uri sunt foarte cunoscute, activitatea lor fiind publică sau puternic mediatizată (Ex: Amnesty International, Greenpeace sau Medicins du monde), iar altele sunt mai discrete şi se raportează la acţiuni mai specializate din domeniile ştiinţific sau sportiv. În prezent, asistăm la o adevărată emergenţă a organizaţiilor neguvernamentale pe scena dezvoltării. Aceste organizaţii au o dublă perspectivă :

36

O organizaţie, pentru a fi considerată ca aparţinând sectorului nonprofit, trebuie să îndeplinească, în principal, următoarele caracteristici: • să fie formal constituită; organizaţia trebuie să facă dovada unei anumite capabilităţi organizaţional - instituţionale, precum şi anumitor reguli de funcţionare, trebuie să organizeze regulat întâlniri, să elaboreze şi să respecte anumite proceduri în activitatea pe care o desfăşoară ; înscrierea organizaţiei ca persoană juridică nu este imperativă pentru respectarea acestui criteriu; • să fie privată; organizaţia trebuie să fie instituţional separată de administraţia publică; aceasta nu exclude primirea de fonduri de la bugetul statului; sunt considerate private şi organizaţiile în ale căror structuri de conducere sunt prezenţi reprezentanţi ai administraţiei publice; • să respecte criteriul nondistribuţiei profitului; organizaţia poate genera profituri din activităţile sale, dar acestea nu pot fi distribuite membrilor sau organelor de conducere, ci doar pot fi folosite pentru atingerea obiectivelor declarate; • să fie autonomă; organizaţia trebuie să îşi stabilească obiective, proceduri interne proprii de control asupra activităţii desfăşurate; în acelaşi timp, activitatea organizaţiei nu trebuie să se subordoneze nici unei alte instituţii publice sau private; • să fie voluntară; organizaţia trebuie să promoveze voluntariatul şi să se bazeze pe acţiuni voluntare în activitatea pe care o desfăşoară. Atributul "voluntar" are două sensuri diferite, în mare măsură corelabile: a) pe de o parte, organizaţia este voluntară dacă recrutează, instruieşte şi implică voluntari în activităţile ei. Prin activitate voluntară înţelegem şi neretribuirea membrilor consiliului de administraţie şi a staff-ului organizaţiei; b) organizaţia este voluntară dacă îşi recrutează membri numai pe baza unei opţiuni voluntare, individuale. 49

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

- internă, în sensul că, în comparaţie cu statele, ele nu beneficiază de nici o personalitate juridică internaţională, exercită activităţile lor sub imperiul dreptului naţional al statului unde se află sediul organizaţiei şi se consideră a fi o asociaţie dotată cu personalitate morală de drept privat ; - internaţională, în sensul că ele se situează în continuarea organizaţiilor internaţionale guvernamentale . În Sistemul Naţiunilor Unite, ONG pot dispune, în conformitate cu art. 71 din Carta ONU, de statutul de consultant în chestiuni relevante pentru activitatea Consiliului Economic şi Social (ECOSOC). ONG-urile sunt cea mai clară manifestare a ceea ce s-a numit "societatea civilă", adică sfera în care mişcările sociale se auto-organizează în jurul unor obiective, criterii şi interese tematice. ONG-urile au adus un plus de cunoaştere şi de informare în cadrul proceselor de luare a deciziilor, au adus în discuţia Naţiunilor Unite noi probleme şi subiecte pentru care au propus şi soluţii viabile în zonele ce constituiau principalii actori sociali; şiau adus contribuţia la realizarea consensului social în vederea rezolvării problemelor aflate pe agenda globală, termenii buni ai acestei colaborări bucurându-se de o apreciere deosebită din partea reprezentanţilor ONU. De cele mai multe ori, acest tip de organizaţii internaţionale îndeplinesc funcţia de grupuri de presiune, acţiunea lor pentru satisfacerea propriilor revendicări fiind îndreptată atât la adresa organizaţiilor internaţionale interguvernamentale, cât şi al adresa legislativelor şi executivelor naţionale. Câteva dintre cele mai cunoscute organizaţii internaţionale neguvernamentale:  Internaţionalele politice, structuri constituite de către partidele politice naţionale cu orientări doctrinare asemnănătoare. Acestea sunt: Internaţionala Socialistă este o organizaţie politică internaţională, care reuneşte partidele socialiste, social-democrate şi muncitoreşti din întreaga lume. Este cea mai veche şi mai mare organizaţie politică internaţională, cuprinzând 145 de partide şi organizaţii politice de pe toate continentele. Internaţionala Socialistă îşi are originile în mişcarea muncitorească din secolul trecut şi a fost reînfiinţată, în anul 1951, la Congresul de la Frankfurt. Internaţionala Liberală, înfiinţată în 1947, cuprinde partide de orientare liberală din Africa, America de Sud, Asia şi Europa. Principiile comune ale

50

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

acestora partide sunt promovarea liberalismului în societăţile deschise (în jurul valorilor de libertate, egalitate şi comunitate), drepturile omului, libertatea comerţului şi a dezvoltării. Internaţionala Partidelor Democrat-Creştine şi Populare este o asociaţie mondială a partidelor creştin-democrate creată în 1961, sub numele de Uniunea Mondială Democrat-Creştină, reuneşte peste 70 de partide creştindemocrate din 42 de ţări de pe toate continentele.  Partidele politice europene, care funcţionează ca grupuri parlamentare în Parlamentul European, structură legislativă a Uniunii Europene. Cele mai importante sunt: Partidul Popular European. Componenta creştin-democrată a partidului este mult marcată de nuanţa conservatoare. Grupul parlamentar a fost fondat ca şi grup creştin-democrat la 23 iunie 1953, o fracţiune în nou creată Comunitate Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Este majoritar în actuala legislatură, în Parlamentul European Grupul Socialiştilor Europeni se consideră continuator al Confederaţiei Partidelor Socialiste din Comunitatea Europeană, înfiinţat în 1953, şi promovează social-democraţia de tip modern, democratic ELDR (Partidul liberal-democraţilor şi reformatorilor europeni), continuatorul Federaţiei Partidelor Liberale şi Democrate din Comunitatea Europeană, înfiinţată în 1876 pe baza principiilor Declaraţiei de la Stuttgart.  Organizaţii care activează pentru drepturile omului. Reprezentativă este Human Rights Watch, cu sediul central în New York, care are ca domenii de activitate ajutorarea săracilor, a copiilor, egalitatea drepturilor economice, drepturile prizonierilor de război, deţinuţilor, refugiaţilor, femeilor. Tot în acest domeniu activează Amnesty International, care urmăreşte respectarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului în întreaga lume (mai ales sub aspectul eliberării prizonierilor politici, asigurarea unor procese corecte pentru aceştia, abolirea pedepsei cu moartea, eliminarea abuzurilor juridice), prin cei 1,8 milioane membri răspândiţi în peste 150 ţări ale lumii.  Organizaţii împotriva corupţiei şi birocraţiei, precum Transparency International, care are 85 de filiale în tot atâtea ţări, cu proiecte pentru sprijinirea societăţii civile, eliminarea corupţiei în administraţie, etc.  Organizaţii profesionale, precum Reporteri fără Frontiere, care acţionează pentru libetatea presei, eliberarea jurnaliştilor întemniţaţi 51

EU G EN S TR ĂU Ţ IU







sau luaţi ostatici, legislaţie de tip democratic pentru activitatea jurnalistică; altă asociaţie reprezentativă este Medici fără Frontiere, care promovează programe de sănătate internaţionale; Organizaţii ecologiste, între care unele se manifestă radical. Este binecunoscută Greenpeace, care promovează acţiuni pentru stoparea schimbărilor climatice, protecţia pădurilor seculare, salvarea mediului marin, oprirea cercetărilorde inginerie genetică, eliminarea armelor nucleare şi a produselor chimice toxice. Structuri patronale internaţionale, cea mai cunoscută fiind Organizaţia Internaţională a Patronatelor, cu sediul în Geneva – Elveţia, având membri 137 de federaţii patronale din 132 ţări; Asociaţii internaţionale cu caracter religios, care acţionază fie pentru reunificarea unor confesiuni (Consiliul Ecumenic al Bisericilor, care şi-a stabilit baza doctrinară în 1948, şi acţionează mai ales prin pilonii ortodox şi reformat), fie fac prozelitism sectar (secta MOON - veritabilă companie multinaţională - proprietară de şantiere navale, uzine şi fabrici moderne, ziare, etc., realizează circa 500 de miliarde de dolari în fiecare an. Moon posedă în Coreea de Sud fabrica de armament Tunghill, o flotă de 70 traulere în Guyana, aproximativ 20 de cotidiene în cele două Americi, o bancă în paradisul fiscal Insulele Cayman şi alta în Uruguay (Banco de Credito), societatea Alfa-Omega în Franţa. Deţine monopolul mondial al vânzării de ginseng). Unele dintre acestea au aracter umanitar, precum World Vision International, înfiinţată la 22 septembrie 1950 de către teologul şi jurnalistul Bob Pierce pentru în sprijinul copiilor orfani din timpul războiului din Coreea. O echipă de 10 000 persoane specializate lucreaza pentru World Vision International în 100 de ţări. World Vision ajută peste 61 milioane de oameni prin 4 279 de proiecte în întrega lume. Centrul activităţii World Vision este cooperarea în vederea dezvoltării pe termen lung. Programele sunt realizate şi puse în aplicare împreună cu populaţia din ţările în curs de dezvoltare. World Vision intreţine oficial relaţii de lucru cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi are statut consultativ la Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (ICNUR / UNCHR). World Vision este în prezent cel mai mare distribuitor de alimente în cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie (WFP).

52

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE



Asociaţii internaţionale cu caracter discret, secret sau ocult, care au o mare influenţă asupra proceselor evolutive generale ale omenirii. Într-o enumerare succintă, Jan van Helsing37 enumeră următoarele organizaţii secrete cu rol important în lumea contemporană: Council on Foreign Relations, fondat în 1921 de grupul “Round Table”. Toţi preşedinţii americani, până la Ronald Reagan, au fost membri înainte de a fi aleşi; George Bush sen. a fost chiar preşedinte; Skull and Bones, cerc restrâns în cadrul CFR, dominat de familia Rockefeller; Comisia Bilderberg, înfiinţată în 1954 la hotelul cu acest nume din Olanda, de prinţul Bernhard al Olandei. Este formată din 120 membri din înaltele finanţe ale Europei Occidentale, SUA şi Canadei. Îşi propune instituirea unui guvern mondial şi o armată globală subordonată ONU. Este condusă de o comisie formată din 24 de europeni şi 15 americani. Printre membri: Zbigniew Brezinsky, George Bush sen., Bill Clinton, Henry Kissinger, David Rockefeller, Manfred Worner, etc. Comisia Trilaterală, fondată în 1973 de Zbigniew Brezinsky şi David Rockefeller, în scopul aducerii la putre a unui guvern mondial. Toţi cei menţionaţi mai sus au fost sau sunt membri Clubul de la Roma, format de 25 persoane din 50 de ţări, cu scopul de a crea un guvern mondial, precedat de o religie mondială. Funcţionează pe o proprietate privată a familiei Rockefeller. Între membri, şi românul Mircea Maliţa. În condiţiile în care globalizarea pare fenomenul fundamental şi ireversibil al societăţii contemporane, organizaţiile internaţionale dobândesc o tot mai mare autoritate şi suprafaţă de acţiune socială. Este evident procesul prin care statele naţionale cedează treptat atribuţii ale suveranităţii naţionale către organizaţiile internaţionale; la modul teoretic, putem concepe momentul în care autoritatea va bascula decisiv de la statele naţionale la organizaţiile internaţionale. Actele organizaţiilor internaţionale, sunt acelea pe care actele constitutive ale organizaţiilor (Carta O.N.U., Statutul Consiliului Europei etc.) le stabilesc. Statutele prevăd, de regulă, două categorii de acte ale organelor unei organizaţii internaţionale: a. acte ce se referă la organizarea şi funcţionarea internă a organizaţiei şi care au un caracter obligatoriu; 37

Jan van Helsing, Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX, Ed. Alma Tip, 1997 53

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

b. acte care se adresează statelor membre şi care cuprind norme de comportament cerute pentru realizarea scopului organizaţiei; acestea sunt fie obligatorii, fie facultative. Astfel, Consiliul de Securitate al O.N.U. adoptă rezoluţii obligatorii pentru statele membre O.N.U.; organele Uniunii Europene adoptă decizii, regulamente, directive cu caracter obligatoriu; Adunarea Generală O.N.U. şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei adoptă recomandări. Chiar dacă recomandarile, prin natura lor, nu constrâng, din punct de vedere juridic, statele destinatare, ele nu pot fi totuşi considerate simple îndemnuri, întrucât acestea şi-au asumat, în momentul aderării la organizaţie, angajamentul de a concura la realizarea scopului înscris în statut. O.N.U. şi alte organizaţii internaţionale regionale, în limitele mandatului primit din partea statelor membre prin statutul organizaţiei, sunt abilitate să constate şi să sancţioneze acte sau fapte ilicite ale statelor. În cadrul O.N.U., Consiliul de Securitate este organul mandatat să aplice sancţiuni. Aplicarea sancţiunilor nu vizează pedepsirea statului, ci, în primul rând, restabilirea păcii şi securităţii internaţionale. Sancţiunile care pot fi aplicate, sunt de două tipuri: fără folosirea forţei armate (măsuri de ordin politic şi economic) şi cu folosirea forţei armate (măsuri de ordin militar). Din cadrul primei categorii de sancţiuni fac parte: întreruperea relaţiilor economice şi a comunicaţiilor, sau ruperea relaţiilor diplomatice. Din cadrul celei de-a doua categorii fac parte: demonstraţiile, blocadele sau alte operaţiuni executate de forţe aeriene, maritime sau terestre, ale statelor membre O.N.U. Consiliul de Securitate intervine atunci când constată că o anumită situaţie internaţională reprezintă o ameninţare împotriva păcii, o încălcare a păcii sau un act de agresiune. Cel mai frecvent, Consiliul de Securitate a apreciat că o situaţie internaţională care a reclamat aplicarea unei sancţiuni, reprezentă o ameninţare împotriva păcii. În câteva cazuri doar s-a justificat calificativul de „încălcare a păcii” (războiul Irak-Iran, războiul din Iugoslavia). Alte situaţii internaţionale au fost apreciate ca reprezentând ameninţări împotriva păcii: împiedicarea exercitării dreptului popoarelor la autodeterminare (în Rhodezia şi Namibia), terorism (în Libia), violarea drepturilor omului şi exod masiv de populaţie peste graniţele naţionale (în Ruanda). Sancţiunile aplicabile de către organizaţiile internaţionale regionale

54

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

pot să constea în: pierderea de către state a unor avantaje decurgând din calitatea lor de membre ale organizaţiei, suspendarea temporară a dreptului de vot al statului în cadrul organizaţiei, sau excluderea din organizaţie. În cadrul Consiliului Europei, organul decizional - Comitetul de Miniştri poate dispune (la recomandarea Adunării Parlamentare), suspendarea dreptului de vot al statului în cadrul organizaţiei sau excluderea unui stat membru dacă acesta a încălcat în mod grav principiul statutar al organizaţiei – respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Africa de Sud a fost exclusă temporar din cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii. De asemenea, Fondul Monetar Internaţional poate să recurgă la aplicarea unor sancţiuni sub forma neacordării sau retragerii unor credite. ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE38 Conferinţa de constituire a Organizaţiei Naţiunilor Unite şi-a deschis lucrările la 25 aprilie 1945, la San Francisco, şi a adoptat textul definitiv al Cartei ONU la 24 octombrie 1945. La această conferinţă au participat 51 de state, care au avut calitatea de membri fondatori ai ONU. Sistemul ONU este format din şase organe principale, precum şi organisme şi instituţii specializate. Cele şase organe principale sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul economic şi social (ECOSOC), Consiliul de tutelă, Curtea internaţională de justiţie şi Secretariatul. România a fost membră în Consiliul de Securitate în anii 1962, 1976-1977 şi 1990-1991, iar în ECOSOC în perioadele 1965-1967, 1973-1976, 1978-1987 şi 1990-1997. Organele principale ale ONU a) Adunarea generală Adunarea generala a ONU este compusă din reprezentanţii tuturor statelor membre. Poate discuta orice problemă relativă la Carta ONU sau la funcţiunile oricărui organism al ONU. Poate face recomandări statelor membre ONU şi Consiliului de Securitate în orice chestiune cu excepţia celor aflate în dezbaterea Consiliului de Securitate al ONU. Adunarea generală primeşte şi analizează rapoarte din partea altor organe şi organisme ONU şi a Secretarului general al organizaţiei mondiale. Alege cei 10 membri nepermanenţi ai Consiliului de Securitate şi pe unii membri ai Consiliului de Tutelă. Împreună cu Consiliul de Securitate, dar votând 38

Tema dezvoltată la N. Daşcovici, M. Ghelmegeanu, Al.Bolintineanu, ONU – organizare şi funcţionare, Bucureşti, 1961 55

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

independent, alege membrii Curţii Internaţionale de Justiţie. De asemenea, numeşte Secretarul general al ONU, la recomandarea Consiliului de Securitate. Aprobă bugetul organizaţiei mondiale. Deciziile în probleme privind pacea şi securitatea internaţională sunt adoptate cu 2/3 din votul statelor membre, iar în alte probleme, cu majoritate simplă. Potrivit regulilor de procedură, Adunarea generală are următoarea structură: şase comisii principale, comitetele procedurale (Comitetul general - format din preşedintele Adunării generale, care îl prezidează, cei 21 de vice-preşedinţi ai Adunării generale, şi preşedinţii celor şase comisii principale), comitetele permanente (Comitetul Consultativ pentru Probleme Administrative şi Bugetare şi Comitetul pentru Contribuţii). Adunarea generală îşi desfăşoară activitatea în cadrul sesiunilor plenare anuale, care se deschid formal în prima marţi a lunii septembrie a fiecărui an, precum şi în cadrul celor şase comisii. Dezbaterile generale se desfăşoară de-a lungul unei perioade de două săptămâni, începând cu a treia săptămână din luna septembrie. Sesiunile se organizează la sediul ONU din New York. Sesiuni speciale pot fi organizate la cererea Secretarului general sau la cererea majorităţii statelor membre. Sesiuni de urgenţă pot fi organizate în 24 de ore, în baza unei cereri primite de Secretarul general din partea Consiliului de Securitate (potrivit unei decizii adoptate cu 9 voturi pentru) sau a unei decizii adoptate de Adunarea generală (majoritate simplă). Cele şase comisii corespund domeniilor majore aflate în responsabilitatea Adunării generale: Comisia I (Comisia de securitate şi dezarmare), Comisia a II-a (economico-socială), Comisia a III-a (socialumanitară), Comisia a IV-a (politică specială), Comisia a V-a (financiarbugetară), Comisia a VI-a (juridic). b) Consiliul de Securitate al ONU Consiliul de Securitate este compus din 5 membri permanenţi (SUA, Rusia, Marea Britanie, China şi Franţa) şi 10 membri nepermanenţi, dintre care 5 sunt aleşi în fiecare an de Adunarea generală. Cei 10 membri nepermanenţi sunt aleşi conform distribuţiei geografice echitabile: 5 din Grupurile regionale African şi Asiatic, unul din Grupul regional esteuropean, doi din Grupul regional latino-american şi caraibian, şi doi din Grupul regional vest-european. Deciziile pe teme procedurale sunt luate cu votul afirmativ a 9

56

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

membri ai Consiliului de Securitate, inclusiv a 5 dintre membri permanenţi. În structura Consiliului de Securitate se mai află comitetele permanente (Comitetul de experţi privind regulile de procedură, Comitetul pentru reuniuni în afara cartierului general, Comitetul privind admiterea de noi membri, grupuri de lucru ad-hoc, Comitetul Militar, Comitetele de Sancţiuni, Comitetul pentru Operaţiuni de Menţinere a Păcii, comisiile pe diverse problematici, tribunalele internaţionale, alte organisme, precum Comandamentul ONU pentru Corea. Consiliul de Securitate are ca responsabilitate fundamentală menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, prin soluţionarea paşnică a disputelor şi prin întreprinderea de acţiuni împotriva ameninţărilor la adresa păcii şi securităţii internaţionale şi a actelor de agresiune. Consiliul de Securitate îşi desfăşoară activitatea în şedinţe oficiale şi în şedinţe cu caracter neoficial. Începând cu mijlocul anilor '60, reuniunile formale ale Consiliului reprezintă o excepţie, majoritatea deciziilor luandu-se în cadrul unor reuniuni cu caracter informal. c) Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) ECOSOC este compus din 61 de state membre. Deciziile sunt adoptate prin majoritatea simplă a membrilor votanţi. Sesiunile ECOSOC sunt organizate în fiecare an în luna iulie, alternativ la Geneva şi la New York. În subordinea ECOSOC se află diverse comisii sau comitete specializate cu o componenţă limitată, cum ar fi: Comisia ONU pentru Drepturile Omului, Comisia pentru Statistică, Comisia pentru populaţie, Comisia privind combaterea traficului, consumului şi abuzului de stupefiante, Comitetul pentru Resurse Naturale, etc. ECOSOC iniţiază studii şi analize privind economia mondială, problematica socială, culturală, educaţia şi sănătatea la nivel internaţional şi face recomandări în legătură cu aceste probleme Adunării generale, membrilor ONU şi agenţiilor specializate. d) Consiliul de Tutelă Este compus din reprezentanţii membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU şi reprezentanţii aleşi de Adunarea generală, pentru un mandat de trei ani. Conform unei interpretări juridice supuse atenţiei de către Secretarul general al ONU, Consiliul de Tutelă este compus din reprezentanţii ţărilor care administrează teritoriile aflate sub tutelă şi reprezentanţii statelor membre permanente în Consiliul de Securitate neimplicate în administrarea teritoriilor aflate sub tutelă. Consiliul de Tutelă examinează rapoartele supuse atenţiei de autorităţile administrative ale teritoriilor aflate sub tutelă; acceptă petiţii şi 57

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

le examinează în consultare cu autorităţile administrative; organizează vizite periodice în teritoriile aflate sub tutelă; întreprinde alte activităţi în conformitate cu acordul de tutelă. În 1994, Secretarul general a recomandat în raportul său anual asupra activităţii Organizaţiei ca Adunarea generală să treacă la eliminarea treptată a acestui organism, în conformitate cu articolul 108 din Carta ONU. e) Curtea Internaţională de Justiţie Este formată din 15 membri, aleşi în mod independent de Adunarea generală şi Consiliul de Securitate. Curtea Internaţională de Justiţie decide, în concordanţă cu dreptul internaţional, asupra cazurilor supuse de statele membre. Acordă consultanţă pe teme juridice Adunării generale, altor organe ale ONU şi instituţiilor specializate, care sunt autorizate de Adunarea generală să le solicite. Statele îndreptăţite să apară în faţa Curţii sunt statele membre ONU, semnatare ale statutului Curţii, statele care nu sunt membre ale ONU dar sunt părţi la Statut (Elveţia) şi statele care nu sunt părţi la Statut. f) Secretariatul General al ONU Are cartierul general în New York. Este condus de Secretarul general, ales de membrii Adunării generale la recomandarea Consiliului de Securitate al ONU. Organe principale: Biroul executiv al Secretarului general; Serviciu de supraveghere internă; Oficiul pentru probleme juridice; Departamentul pentru afaceri politice; Departamentul pentru probleme de dezarmare; Departamentul pentru operaţiuni de menţinere a păcii; Oficiul de coordonare a problemelor umanitare; Departamentul pentru probleme economice şi sociale; Departamentul pentru problemele Adunării generale şi serviciile de organizare; Departamentul pentru informaţii publice; Departamentul de Management. Sistemul ONU cuprinde, de asemenea, următoarele agenţii specializate, în număr de 16 (fără FMI şi BIRD): Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale, Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Internaţională a Telecomunicaţiilor, Uniunea Poştală Universală, Organizaţia Meteorologică Mondială, Organizaţia Maritimă Internaţională, Societatea Financiară Internaţională, Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare, Organizaţia Internaţională a Proprietăţii Intelectuale, Fondul Internaţional pentru

58

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Dezvoltare Agricolă, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială, Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor. Detaliem:  Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), cu sediul la Geneva, elaborează politicile şi programele destinate a ameliora condiţiile de muncă şi posibilităţile de angajare, fixând totodată normele internaţionale utilizate în toate ţările lumii în domeniul forţei de muncă.  Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură ( FAO), cu sediul la Roma, contribuie la ameliorarea productivităţii agricole şi a securităţii alimentare în scopul îmbunătăţirii nivelului de viaţă al populaţiei.  Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), cu sediul la Paris, încurajează educaţia, dezvoltarea culturală, protejarea patrimoniului natural şi cultural mondial, cooperarea ştiinţifică internaţională, libertatea presei şi a comunicării.  Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), cu sediul la Geneva, coordonează programele destinate să rezolve problemele de sănătate. Domeniile sale de acţiune sunt: imunologia, educarea în domeniul sănătăţii şi distribuirea de medicamente esenţiale.  Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI), cu sediul la Montreal, fixează normele internaţionale necesare securităţii şi eficacităţii transporturilor aeriene şi coordonează cooperarea internaţională în domeniul aviaţiei civile.  Uniunea Poştală Universală (UPU), cu sediul la Berna, fixează regulile internaţionale pentru serviciile poştale, oferă asistenţă tehnică şi încurajează cooperarea în domeniul poştal.  Organizaţia Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT), cu sediul la Geneva, organizează cooperarea internaţională în vederea ameliorării mijloacelor de comunicaţie, coordonează utilizarea frecvenţelor de radio şi televiziune, încurajează adoptarea de măsuri de securitate.  Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM), cu sediul la Geneva, încurajează cercetarea ştiinţifică în domeniul atmosferei terestre şi a schimbărilor climatice şi facilitează schimbul de date meteorologice la nivel mondial.  Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI), cu sediul la Londra, contribuie la ameliorarea procedeelor de transport maritim internaţional şi a normelor de securitate pe mare, precum şi la reducerea poluării mediului maritim de către navele maritime.  Organizaţia Internaţională a Proprietăţii Intelectuale (OMPI), cu sediul la Geneva, încurajează protecţia internaţională în domeniul proprietăţii 59

EU G EN S TR ĂU Ţ IU











intelectuale şi facilitează cooperarea în materia drepturilor de autor, mărcilor, planurilor industriale şi a brevetelor. Fondul Internaţional pentru Dezvoltarea Agricolă (FIDA), cu sediul la Roma, mobilizează resursele financiare în vederea creşterii producţiei agricole şi ameliorarea nivelului nutriţional al colectivităţilor celor mai sărace din ţările în curs de dezvoltare. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI), cu sediul la Viena, încurajează progresul industrial în ţările în curs de dezvoltare în domeniul asistenţei tehnice, al serviciilor consultative şi al activităţilor de formare. Agenţia Internaţională a Energiei Atomice (AIEA), cu sediul la Viena, este organizaţie interguvernamentală autonomă, aflată sub auspiciile ONU. Lucrează pentru cooperarea ştiinţifică şi tehnică pentru utilizarea în scop paşnic a energiei nucleare. Fondul Monetar Internaţional (FMI), cu sediul la Washington, facilitează cooperarea în domeniul monetar şi al stabilităţii financiare internaţionale şi oferă un cadru permanent de consultare, de consiliere şi asistenţă în domeniul financiar. Grupul Băncii Mondiale, cu sediul la Washington, oferă ţărilor în curs de dezvoltare împrumuturi şi asistenţă tehnică în vederea reducerii sărăciei şi a promovării unei creşteri economice durabile.

60

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

VI. DREPTUL INTERNAŢIONAL39

Definim “dreptul internaţional public” drept totalitatea normelor juridice, create de către state pe baza acordului de voinţă, exprimate în forme juridice specifice (tratate, cutumă), pentru a reglementa relaţiile dintre ele privind pacea, securitatea şi cooperarea internaţională, norme a căror aplicare este realizată prin respectarea de bună voie, iar în caz de necesitate, prin sancţiunea individuală sau colectivă a statelor . Sfera de aplicare a dreptului internaţional o reprezintă numai relaţiile între state şi organizaţiile internaţionale interguvernamentale, fiind excluse entităţile care nu reprezintă subiect de drept internaţional (corporaţiile transnaţionale, organizaţiile internaţionale neguvernamentale, persoanele fizice40). Dreptul internaţional se află în relaţie specială cu domeniul relaţiilor internaţionale, cele din urmă constituind structura pentru care

39

Pentru orientare în vasta literatură disponibilă în limba română: Beşteliu, R. M., Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Editura All Beck, Bucureşti, 2003; Bolintineanu, Al., Năstase, A., Aurescu, B., Drept internaţional contemporan, Editura All Beck, Bucureşti, 2000; Buergenthal, Thomas; Weber, Renate; Dreptul Internaţional al Drepturilor Omului, Editura All, Bucureşti, 1996; Cloşcă, Ionel; Suceavă, Ion, Dreptul internaţional umanitar, Bucureşti, 1992; Mircea Duţu, Dreptul internaţional şi comunitar al mediului, Editura Economică, Bucureşti, 1995; Filipescu, Ion P.; Fuerea, Augustin, Drept Instituţional Comunitar European, Editura Actami, Bucureşti, 1999; Manolache, Octavian Drept comunitar. Instituţii comunitare, Editura ALL, Bucureşti, 1999; Marcu, Viorel, Drept Instituţional Comunitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001; Mazilu, Dumitru, Drepturile Omului – Concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000 ; Năstase, A.; Aurescu, B.; Jura, C.; Drept internaţional public, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006 40 Există totuşi puncta de vedere, minoritare în mediul specialiştilor, conform cărora persoanele fizice ar trebui considerate drept subiect de drept internaţional + din moment ce au răspundere penală internaţională pentru infracţiunile comise în afara statului de cetăţenie 61

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

dreptul internaţional reprezintă o sprastructură. Cele două se află într-o relaţie de intercondiţionare şi influenţare reciprocă.41 Dreptului internaţional, statele i-au opus de-a lungul timpului (practicile acestea sunt uşor de recunoscut şi în zilele noastre) unele categorii de “drepturi” cum ar fi drepturile naturale (stabilirea unei frontiere pe o limită naturală, fie ea apă curgătoare, mare sau ocean, linie muntoasă, etc.); drepturile etnice (cerinţa de a extinde autoritatea statului până la limita teritoriului locuit de o populaţie cu aceeaşi limbă, religie şi cultură); drepturile economice (necesitatea unui “spaţiu vital” pentru aprovizionarea economiei cu materii prime sau câştigarea unor pieţe de desfacere); drepturile istorice (apartenenţa unui teritoriu la un stat într-o epocă trecută, având exemplu recent zona Kosovo, leagăn de formare al naţiunii sârbe, în prezent populată în majoritate cu musulmani). Norma de drept internaţional public este o regulă de conduită stabilită prin acordul de voinţă al subiectelor sale, fie pe cale cutumiară (normă nescrisă), fie pe cale convenţională (normă scrisă). În contemporaneitate, normele cutumiare sunt pe cale de dispariţie. Sursele dreptului internaţional pot fi clasificate astfel:  Obiceiuri (drept cutumiar). Cutuma este o practică generală, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca dând expresie unei reguli de conduită cu forţă juridică obligatorie. În ultima perioadă, factorul vechimii în timp a practicii juridice este tot mai mult înlocuit cu criterul frecvenţei în timp, întrucât evoluţia societăţii internaţionale este tot mai rapidă.  Tratate şi convenţii internaţionale. Tratatul rămâne cel mai important instument juridic în relaţiile internaţionale, în calitate de acord încheiat în scris între subiecţii de drept internaţional (state sau organizaţii internaţionale iterguvernamentale) şi guvernat de dreptul internaţional, încheiat în scopul de a produce efecte juridice şi consemnat într-un instrument unic sau în două sau mai multe instrmente conexe.  Principiile generale ale dreptului, recunoscute de naţiuni;  Deciziile judiciare ale tribunalelor naţionale şi internaţionale; decizii (rezoluţii) ale unor instituţii internaţionale. Sentinţele instanţelor judecătoreşti în materie internaţională nu sunt considerate precedente

41

A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 1-2 62

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

(ca în dreptul anglo-saxon) şi nu au valoare obligatorie decât între părţi şi numai cu privire la cauza soluţionată.42  Scrierile şi dezbaterile juriştilor (spre exemplu în domeniul terorismului internaţional, unde definiţiile şi regulile sunt departe de a fi unanim acceptate de către specialişti). Obiectul dreptului internaţional:  Stabilirea competenţelor statelor şi organizaţiilor internaţionale în relaţiile internaţionale;  Fixarea obligaţiilor ce revin subiecţilor internaţionali în exercitarea competenţelor lor;  Precizarea drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor dreptului internaţional în relaţiile internaţionale. În cadrul relaţiilor internaţionale, inegalităţile care apar între state nu determină, din punct de vedere al dreptului internaţional, relaţii de subordonare între state, fiecare dintre ele beneficiind de atributul de stat suveran şi egal în drepturi cu celelalte. De aici, teza ca dreptul internaţional public este un drept de coordonare şi nu un drept de subordonare, cum este dreptul intern al statelor. Altfel spus, în societatea internaţională nu există o ierarhie care să situeze un stat deasupra altora, ele fiind considerate – din punct de vedere juridic – egale în drepturi. În principal, teoria şi practica dreptului internaţional consideră fundamentale următoarele principii:43 a. Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile dintre state (sau principiul neagresiunii). În virtutea acestui principiu, războiul de agresiune este considerat o “crimă împotriva umanităţii”. b. Principiul soluţionării paşnice a diferendelor. c. Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state, care, în dreptul contemporan, nu mai constituie un principiu de strictă interpretare. Multe domenii care au fost considerate în dreptul internaţional tradiţional ca aparţinând competenţei exclusive a statului au fost transpuse în cadrul cooperării internaţionale (de exemplu, problema respectării drepturilor fundamentale ale omului). d. Principiul cooperării internaţionale. 42

Ibidem, p. 51 în detaliu la D. Popescu, A. Năstase, Drept internaţional public, Bucureşti, 1997, p. 86-109 63 43

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

e. Dreptul popoarelor la autodeterminare; acest principiu nu trebuie interpretat ca autorizând sau încurajând o acţiune care ar dezmembra în total sau în parte, integritatea teritorială sau unitatea politică a unui stat suveran şi independent; f. Principiul egalităţii suverane a statelor. g. Principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale (principiul pacta sunt servanda.) Actul final de la Helsinki (1975) adoptat în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (în prezent O.S.C.E) adaugă principiilor menţionate, altele trei: a. principiul inviolabilităţii frontierelor; b. principiul integrităţii teritoriale; c. principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Diviziunile tradiţionale ale dreptului internaţional, în funcţie de natura problemelor (obiectul reglementării) sunt: dreptul tratatelor, dreptul mării, dreptul fluvial, dreptul aerian, dreptul spaţiului cosmic, dreptul internaţional umanitar, dreptul itrnaţional penal, dreptul internţional economic, dreptul internaţional al mediului, protecţia internaţională a drepturilor omului şi drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionalee, dreptul internaţional al dezvoltării. Aplicarea legilor internaţionale este posibilă fie datorită supunerii voluntare (când se conştientizează şi acceptă legitimitatea sistemului de norme), fie datorită coerciţiei (conformarea se produce ca urmare a ameninţării cu violenţa şi sancţiuni). Esenţa noţiunii de delict de drept internaţional, în prezent încă discutabilă la nivelul specialiştilor, este esenţială în formularea şi aplicarea normelor. În principiu, se consideră că delictul de drept internaţional trebuie să îndeplinească următoarele premise:  Săvârşirea actului criminal se prelungeşte pe teritoriul mai multor state (vânzarea sau omorârea sclavilor, traficul de droguri şi carne vie, etc.);  Bunul căruia i s-a adus atingere să prezinte pentru comunitatea internaţională o importanţă materială (căi de comunicaţie, circulaţie monetară, etc.) sau o importanţă morală (pacea internaţională, spre exemplu);  Actul criminal să ofenseze grav sentimentul de justiţie şi de respect

64

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

datorat demnităţii umane, să tulbure conştiinţa demnităţii umanităţii. Noţiunea de delict internaţional atrage după sine o dublă consecinţă: de a se autoriza extrădarea autorului şi de a îngădui represiunea ei în locul unde s-a produs arestarea. Instituţii care îşi propun formularea şi aplicarea legislaţiei internaţionale:  Curtea Internaţională de Justiţie (Haga);  Curtea Europeană de Justiţie;  Curtea Europeană a Drepturilor Omului;  Curtea Inter-Americană a Drepturilor Omului;  Curtea Centrală Americană de Justiţie. Câteva subiecte ale dreptului internaţional: prizonierii de război; statutul străinilor; drepturile omului; responsabilitatea individuală; criminalitate şi terorism internaţional. Tendinţe în evoluţia dreptului internaţional:  Normele sunt mai eficiente atunci când guvernele sunt implicate în respectarea lor, şi sunt mai puţin eficiente atunci când statele îşi proclamă “interesul naţional” ;  Se produce o creştere semnificativă a apelului statelor şi cetăţenilor lor la standardele legale internaţionale;  Creşte rolul “comunităţii internaţionale” în determinarea atitudinii de respectare a legislaţiei internaţionale. În ce priveşte raportul între dreptul internaţional şi normele de drept româneşti, subliniem că art. 20 (alin. 1) din Constituţia României prevede că dispoziţiile constituţionale referitoare la drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretat şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte (în acest timp reprezentanţii URSS, S.U.A. Mexicului, Angliei, Noii Zeelande, Norvegiei, Argentinei ş.a. au adoptat poziţia conform căreia Declaraţia universală a drepturilor omului nu are caracter obligatoriu, ci este o recomandare a Adunării Generale a O.N.U.). O direcţie constantă în preocupările de domeniul dreptului internaţional o constituie interzicerea încălcării normelor referitoare la genocid, abolirea sclaviei, eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, apartheid, crimele contra păcii şi omenirii şi crimele de război. Prin convenţiile internaţionale asemenea fapte sunt calificate drept crime de drept internaţional penal. În baza acestor convenţii statele semnatare îşi 65

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

asumă răspunderea de a pedepsi comiterea unor asemenea încălcări sub toate formele şi modalităţile de săvârşire, dar şi se obligă de a adopta şi aplica politici şi măsuri pe plan legislativ, administrativ, judiciar sau de altă natură pentru a le preveni şi elimina din viaţa internaţională, inclusiv prin recurgerea la organismele ONU spre a lua măsuri concrete pe plan internaţional. Pornind de la aceste realităţi, preocuparea pentru crearea unei Curţi Penale Internaţionale are deja o istorie lungă44. În urma actelor de cruzime săvârşite de toate părţile combatante în conflictul care au opus sârbii, croaţii şi musulmanii de pe teritoriul fostei Iugoslavii după 1991, Consiliul de Securitate a ONU a decis să creeze "Un tribunal internaţional pentru a judeca persoanele prezumate responsabile de violările grave ale dreptului 44

Prin Rezoluţia 260 A/III din 9 decembrie 1948 Adunarea Generală a ONU a cerut Comisiei de drept internaţional să-şi dea avizul asupra oportunităţii şi posibilităţii creării unui organ judiciar internaţional care să judece persoanele vinovate de comiterea crimei de genocid sau de alte crime, care ar intra în competenţa sa potrivit convenţiilor internaţionale. În cea de-a doua sesiune a sa, din 1950, Comisia de drept internaţional şi-a dat avizul favorabil, considerând că este oportun şi posibil crearea unui asemenea organ. În decembrie 1950, Adunarea Generală a ONU a creat prin Rezoluţia 489/V, un comitet special, denumit "Comitetul de la Geneva" alcătuit din reprezentanţi a 17 state membre cu misiunea de a elabora propuneri referitoare la crearea unei Curţi penale internaţionale permanente, precum şi statutul ei. În iunie 1952, la cea de-a VII sesiune a Adunării Generale a ONU s-a dezbătut proiectul de statut al Curţii. Conform rezoluţiei 687/VII a Adunării Generale a ONU din 1953 a fost creat un nou Comitet, "Comitetul 1953", care a prezentat un proiect de statut al Curţii revizuit ce prevedea: crearea unei Curţi penale internaţionale pe baza unei Convenţii; Curtea urma să aibă un caracter permanent şi autonom şi o competenţă materială (de a judeca crime internaţionale) şi personală (jurisdicţia se aplica persoanelor fizice din diferite state, deci Curtea nu se putea sesiza ex-officia); Curtea era investită cu puterea de a aplica pedepse; funcţia de avizare era încredinţată unei comisii desemnată ad-hoc pentru fiecare caz în parte, care era compusă din 15 membri prezenţi din statele părti la statut; pe lângă Curte era prevăzut şi un "Comitet de graţiere" alcătuit din cinci membri. Proiectul de statut mai prevede şi crearea de fiecare stat a unor tribunale speciale pentru judecarea crimelor internaţionale. Ulterior, ideea creării Curţii internaţionale penale a fost abandonată, deoarece o serie de state i-au adus critici serioase, considerând statutul Comisiei de drept internaţional ca un pas înapoi faţă de tribunalul de la Nurnberg, iar pe de alta parte, pentru ca din punct de vedere procedural, problema a fost conexată cu cea a proiectului de Cod a crimelor contra păcii şi omenirii şi cu definiţia agresiunii. Până la 1989 aceasta problemă nu a mai figurat pe ordinea de priorităţi a Naţiunilor Unite 66

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

internaţional umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavii după 1991", Rezoluţia 827 din 25 mai 1993 (Crearea tribunalului internaţional special pentru fosta Iugoslavie, cu sediul în Haga). În 1995, Consiliul de Securitate a extins jurisdicţia Tribunalului astfel încât sa acopere şi problematica genocidului din Rwanda (s-a creat tribunalul internaţional special pentru Rwanda în Arusa). Acest tribunal este primul organism judiciar internaţional de acest fel, creat după înfiinţarea, la încheierea celui de-al doilea război mondial, a tribunalelor de la Nurnberg şi Tokio, pentru crime de război. În 1996 a fost instituită comisia pentru fondarea Tribunalului Penal Internaţional. Între 15 iunie şi 17 iulie 1998 a avut loc Conferinţa de la Roma, prin care a fost adoptat Statutul de la Roma a Curţii Penale Internaţionale. Prin semnarea Statutului de la Roma, comunitatea mondială a luat decizia privind crearea Curţii Penale Internaţionale permanente, care are ca scop ancheta, reţinerea, învinuirea şi, dacă e dovedită vina, pedepsirea criminalilor de război, vinovaţi de comiterea crimelor grave împotriva drepturilor omului. De competenta Curţii Penale Internaţionale ţin următoarele crime: genocidul (art.6 al Statutului de la Roma) - acţiunile săvârşite cu intenţia de nimicire parţială sau completă a unui grup naţional, etnic, rasial sau religios ca atare; Crimele contra umanităţii (art.7) - acţiunile săvârşite în cadrul atacurilor în masă sau sistematice asupra oricăror persoane civile, dacă asemenea atacuri se săvârşesc în mod intenţionat; Crime de război (art.8) încălcarea gravă a Convenţiilor de la Geneva de la 12 august 1949 atât în conflictele interne, cât şi cele externe; agresiunea. Judecăţii i-a fost atribuit un organ de învinuire, care e în drept sa iniţieze ancheta şi să efectueze procedura pe dosar, fără sancţiunile unui stat sau altui stat sau ale Consiliului Securităţii ONU - în cazurile, când crima este săvârşită pe teritoriul statului ce a ratificat Statutul de la Roma, sau învinuitul este cetăţean al unui asemenea stat. Consiliul Securităţii ONU e în drept să suspende anchetarea dosarului de fiecare termen pe 12 luni. Pentru asemenea hotărâre trebuie să voteze majoritatea statelor-membre ale Consiliului Securităţii, însă orice stat-membru al Consiliului Securităţii poate aplica un veto pe această hotărâre. În dreptul internaţional contemporan, un rol central ocupă problematica drepturilor omului, care a fost statuată de Organizaţia Naţiunilor Unite prin mai multe declaraţii şi convenţii. Declaraţii:  Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948; 67

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

 Declaraţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 20 noiembrie 1963;  Declaraţia pentru eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi discriminare bazate pe religie sau convingere din 25 noiembrie 1981;  Declaraţia mondială în favoarea supravieţuirii, protecţiei şi dezvoltării copilului din 30 septembrie 1990. Convenţii:  Convenţia pentru prevenirea şi represiunea crimei de genocid din 4 decembrie 1948;  Convenţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 21 decembrie 1965;  Pactele internaţionale asupra drepturilor omului din 16 decembrie 1966 (unul relativ la drepturile civile şi politice, altul relativ la drepturile economice, sociale şi culturale);  Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor contra umanităţii din 26 noiembrie 1968;  Convenţia pentru eliminarea şi represiunea crimei de apartheid din 30 noiembrie 1973;  Convenţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare în privinţa femeilor din 11 iulie 1980;  Convenţia împotriva torturii şi altor forme de tratamente crude, inumane şi degradante din 10 decembrie 1984;  Convenţia din 26 ianuarie 1990 asupra drepturilor copilului. Realitatea dovedeşte că dreptul internaţional nu oferă o rezolvare solidă şi radicală a conflictelor internaţionale. Principalele critici care se aduc dreptului internaţional (mai degrabă funcţionării acestuia) sunt legate de următoarele:  Aplicarea regulilor depinde de atitudinea şi comportamentul guvernelor;  Nu există un corp legislativ la nivel internaţional, care să adopte legi obligatorii pentru toate statele;  Nu există o metodă sistematică de amendare sau anulare a regulilor de drept internaţional la care statele au subscris;  Nu există un organism juridic care să identifice regulile acceptate de state, şi să ia măsuri în caz de violare a acestora. Curtea Internaţională de Justiţie nu are puterea de a-şi îndeplini atribuţiile fără acordul statelor;  Nu există un sistem unitar de proceduri de aplicare a legilor

68

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

internaţionale; chiar aplicarea acestora este voluntară. Instrumentul juridic cel mai vehiculat în domeniul dreptului internaţional este tratatul internaţional – un acord sau o înţelegere care se încheie între membrii comunităţii internaţionale, şi care este destinată să producă efecte de drept internaţional. În perioada de început a evoluţiei dreptului internaţional public, cutuma reprezenta mijlocul principal de exprimare a normelor sale juridice, dar după cel de-al doilea război mondial, ca urmare a încheierii unui mare număr de tratate internaţionale care au marcat sfârşitul războiului, tratatul devine mijlocul cel mai frecvent de exprimare a normelor dreptului internaţional. Primatul acestei categorii de izvoare (tratatele) asupra altora reprezintă şi un efect al apariţiei de noi state şi organizaţii interguvernamentale pe scena vieţii internaţionale, raporturile între acestea concretizându-se în tratate. Totodată, s-a extins numărul tratatelor multilaterale, care reglementează din punct de vedere juridic, domenii de interes general al comunităţii internaţionale, cum sunt cel al păcii şi securităţii internaţionale (Carta O.N.U), al drepturilor fundamentale ale omului (Pactele O.N.U. din 1996), al dezvoltării economice şi comerţului internaţional (Statutele F.M.I. şi B.I.R.D). Atribuţiile depozitarului unui tratat sunt reglementate de Convenţia privind dreptul tratatelor, adoptată la Viena, la 23 mai 1969. În conformitate cu prevederile articolului 77 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor, dacă tratatul nu dispune sau dacă părţile nu convin altfel, funcţiile statului depozitar sunt următoarele:  păstrează textul original al tratatului şi a deplinelor puteri care i s-au încredinţat,  întocmeşte copii certificate pentru conformitate cu textul original şi orice alte texte în alte limbi care pot fi cerute prin tratat,  primeşte toate semnăturile tratatului,  primeşte şi păstrează toate instrumentele, notificările şi comunicările relative la tratat,  examinează dacă semnăturile, instrumentele, notificările sau comunicările referitoare la tratat sunt în bună şi cuvenită formă,  informează părţile la tratat şi statele având calitatea de a deveni părţi asupra actelor, notificărilor şi comunicărilor referitoare la tratat, despre data la care a fost primit sau depus numărul de semnături sau de instrumente de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare cerute pentru intrarea în vigoare a tratatului,  asigură înregistrarea tratatului la Secretariatul Organizaţiei Naţiunilor Unite. 69

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

Domeniul dreptului internaţional rămâne deschis unor evoluţii imprevizibile, fiind în mod evident depăşit prin deciziile de politică externă ale unor state ca acţionează ca mari puteri, acestea respectând şi invocând dreptul internaţional numai atunci când concordă cu interesele proprii.

70

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

VII. DIPLOMAŢIA. NEGOCIEREA DIPLOMATICĂ45 Etimologic, cuvântul “diplomaţie” provine din cuvântul grecesc “diplóô” (“dublez”), care desemna practica redactării actelor oficiale sau diplomelor în două exemplare - dintre care unul se păstra la arhivă, iar celălalt se înmâna drept scrisoare de recomandare sau de împuternicire trimişilor. Purtătorul celui de-al doilea exemplar a fost numit “diplomat”, iar activitatea desfăşurată de el – “diplomaţie”. În vocabularul modern, cuvântul “diplomaţie” a fost definit în nenumărate feluri, între care reţinem pe cele mai uzitate.  Guillaume de Garden, în 1883: “Diplomaţia este ştiinţa raporturilor şi intereselor respective ale statelor sau arta de a concilia interesele popoarelor între ele; într-un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor…”;  Ernest Satow, în 1957: “aplicarea inteligenţei şi tactului la întreţinerea relaţiilor oficiale între guvernele statelor independente, extinse uneori la relaţiile cu lor cu state vasale; sau, şi mai pe scurt, întreţinerea legăturilor între state prin mijloace paşnice.” În această definiţie, subiectul diplomaţiei este statul;  Ferdinand de Cussy, în 1846: “totalitatea cunoştinţelor şi principiilor care sunt necesare pentru a conduce bine afacerile publice între state.”;  Charles de Martens, în 1855: “ştiinţa relaţiilor externe sau afacerilor străine ale statelor, sau, într-un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor”;  Dicţionarul Oxford: “conducerea relaţiilor internaţionale prin negocieri; metoda prin care aceste relaţii se reglementează şi se duc prin ambasadori şi trimişi; activitatea sau arta diplomatului”;  Punctul de vedere sovietic a fost exprimat în Marea Enciclopedie Sovietică (1952): “Diplomaţia reprezintă activitatea organelor statului care se ocupă de relaţiile externe sau care se ocupă de reprezentarea 45

Din bibliografia reprezentativă în limba română, reţinem Dicţionar diplomatic, Editura Politică, Bucureşti, 1979; Bonciog, Aurel, Drept diplomatic, Bucureşti, 1997; Burian, Alexandru, Drept diplomatic şi consular, Ed. ARC, Chişinău, 2001; Feltham, R. G., Ghid de diplomaţie, Institutul European, Iaşi, 2005; Hitrop, J. M., Udall, S., Arta negocierii, Bucureşti, 1998; Maliţa, Mircea, Diplomaţia, Bucureşti, 1975; Medar, Sergiu, Diplomaţia apărării, Bucureşti, 2006; Riordan, Shaun, Noua diplomaţie. Relaţii internaţionale moderne, Antet, Bucureşti, 2003 71

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

statului într-un alt stat, apărând pe cale paşnică drepturile statului şi interesele lui în exterior, pentru atingerea scopurilor urmărite de politica externă a clasei dominante în statul respectiv. În sensul îngust al cuvântului, diplomaţia înseamnă arta ducerii tratativelor şi încheierea tratatelor între state.” Este diplomaţia o ştiinţă, sau o artă? În cursul istoriei, au fost exprimate ambele puncte de vedere, precum şi cel mixt. Cea mai corectă abordare este aceea de a defini diplomaţia drept o disciplină, care are obiect distinct, legi şi metode specifice. În sens strict, diplomaţia nu poate fi definită drept ştiinţă, în sensul în care sunt matematica sau fizica. Deşi are legături cu dreptul internaţional ca ştiinţă (unde există o ramură intitulată “drept diplomatic şi consular”), diplomaţia are ca obiect domenii care sunt în afara dreptului internaţional: evoluţia diplomaţiei, tehnica şi teoria tratativelor ş.a. În general, specialiştii admit că diplomaţia îndeplineşte următoarele funcţii:  Cea de reprezentare este cea dintâi, în virtutea faptului că statele, atunci când intră în legături reciproce, trebuie să asigure menţinerea acestor legături prin intermediul unor instituţii şi etichete (ceremonialuri) care denotă esenţa relaţiilor între respectivele state.  Funcţia de instrument de aplicare şi realizare a politicii externe a statului. Aşadar nu se confundă diplomaţia cu politica externă a statului (Politica externă este totalitatea obiectivelor şi metodelor, scopurilor şi mijloacelor pe care guvernele şi forurile politice de conducere ale statului le elaborează în relaţiile cu alte state, precum şi definirea atitudinii statului în relaţiile cu alte state. Diplomaţia nu este o politică; ea este o tehnică în slujba unei anumite politici. Aparatul diplomatic nu fixează scopurile politicii externe ale unui stat.)  A treia funcţie este cea a apărării drepturilor şi a promovării intereselor statului. În acest sens insistă definiţia lui Paul PradierFodéré (1899) asupra diplomaţiei: “Diplomaţia trezeşte ideea gestiunii afacerilor internaţionale, a mânuirii raporturilor exterioare, a administrării intereselor naţionale ale popoarelor şi guvernelor în contractele lor mutuale, fie că sunt paşnice, fie că sunt ostile”. Principala metodă a diplomaţiei, considerată adesea şi funcţia ei esenţială este cea a negocierilor (tratativelor). Dicţionarul Webster defineşte negocierea drept “procesul de consultare între două sau mai multe

72

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

părţi în scopul încheierii unui acord”. În enumerarea mijloacelor de reglementare pe cale paşnică a diferendelor între state, atât Carta O.N.U. cât şi majoritatea tratelor internaţionale, consacră principiul anteriorităţii negocierilor diplomatice faţă de celelalte mijloace existente. În sens larg, negocierile cuprind toate formele de întâlniri, discuţii, conferinţe, bune oficii, mediaţii şi concilieri, precum şi alte legături directe şi indirecte între părţi (ceea ce acoperă în fapt întreaga gamă a formelor dialogului diplomatic).  Definiţia lui Arthur Lall (1966): “procesul de abordare a unei dispute sau situaţii internaţionale prin mijloace paşnice, altele decât juridice sau arbitrale, cu scopul de a promova sau realiza o anumită înţelegere, îmbunătăţire, aplanare sau reglementare a disputei sau a situaţiei între părţile interesate”.  Definiţia lui Mircea Maliţa (1975): “procese competitive desfăşurate în cadrul unor convorbiri paşnice de către una sau mai multe părţi, ce acceptă să urmărească împreună realizarea în mod optim şi sigur a unor obiective, fixate în cuprinsul unei soluţii explicite, agreată în comun.” Metoda negocierii este opusă celei a războiului în relaţiile internaţionale; războiul înseamnă impunerea prin forţă a unui interes unilateral sau ciocnirea a două state care urmăresc satisfacerea exclusivă a aceluiaşi interes. Diplomaţia este metoda paşnică, ce acceptă acomodarea reciprocă a intereselor, armonizarea lor echitabilă şi compromisul. În condiţiile în care, astăzi, când a crescut semnificativ gradul de interdependenţă al statelor, şi procesul de globalizare face progrese rapide, negocierile multilaterale sau în cadrul organismelor internaţionale prevalează asupra negocierilor bilaterale. Astfel, reţinem următoarele caracteristici ale negocierilor contemporane:  Practicarea alternativă a negocierilor instituţionalizate (de durată, în cadrul organizaţiilor internaţionale) paralel cu negocierile directe între două state;  Tendinţa negocierilor de a se subordona legalităţii internaţionale, datorită aderării statelor la organizaţii internaţionale şi tratate cu caracter general;  În unele cazuri, încă foarte puţine, există state care acceptă preeminenţa legislaţiei internaţionale asupra celei interne, negocierile având legislaţia internaţională drept reper (cazul României). 73

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

Negocierile şi discuţiile sunt lucruri diferite. Negocierile presupun acordul prealabil de a căuta împreună soluţia unei probleme identificate de comun acord. Discuţia se poate reduce la un simplu contact verbal, o confruntare de idei sau de poziţii. De asemenea, nu se confundă negocierile cu contactele, dezbaterile, schimburile de vederi, convorbirile (care au notă mai puţin solemnă şi formală):  Conversaţia nu presupune un subiect unic;  Discuţiile au un caracter mai organizat, dar spre deosebire de dezbateri, nu au o temă fixată;  Schimburile de vederi sunt o formă curentă de informare reciprocă asupra uneia sau mai multor teme şi încercarea de a formula un punct de vedere comun;  Convorbirile au o formă mai oficială, dar nu presupun căutarea unei soluţii în comun. Acţiunile întreprinse de negociatori pe parcursul procesului de negociere pot fi încadrate în următoarele categorii: 1. Promisiunea 2. Angajamentul 3. Avertismentul 4. Ameninţarea, reală sau nereală (bluff). Clasificarea negocierilor, având drept criteriu scopurile lor: 1. Acordul de prelungire: continuarea angajamentelor prevăzute într-un acord anterior; 2. Acordul de extensiune: lărgirea sferei de aplicaţie a unor prevederi anterioare; 3. Acordul de normalizare: pentru încetarea unei stări anormale între parteneri sau consfinţirea unei normalizări produsă tacit, spre exemplu încetarea ostilităţilor, restabilirea de relaţii diplomatice, plata datoriilor: 4. Acordul de redistribuţie: realizarea unei alte împărţiri a unor bunuri, teritorii sau dominanţe economice, vechiul acord fiind contestat de o putere ofensivă, spre exemplu acordurile prin care se recunoaşte independenţa statelor foste coloniale; 5. Acordul de inovaţie: creează obligaţii noi, instituţii cu caracter novator sau inaugurează activităţi în domenii neexplorate, spre exemplu negocierile privind protecţia mediului la nivel global. Principiile de bază ale negocierilor, într-o maximă sistematizare, sunt:

74

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

 Abţinerea statelor de la folosirea forţei şi ameninţărilor cu forţa;  Rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor între state;  Principiul suveranităţii (partenerii îşi definesc singuri obiectivele şi interesele);  Principiul respectului reciproc;  Principiul egalităţii în drepturi;  Principiul cooperării şi al avantajului reciproc. Prin stabilirea de relaţii diplomatice permanente, statele îşi recunosc în mod reciproc personalitatea juridică internaţională. Recunoaşterea poate precede sau poate surveni concomitent cu stabilirea relaţiilor diplomatice, dar nu este necesară în toate cazurile în care se stabilesc relaţii de natură diplomatică. Acordul inter-statal prin care se stabilesc relaţii diplomatice şi se înfiinţează misiuni permanente poate apărea sub forma unui tratat scris sau oral. Acesta poate fi un acord special sau parte a unui tratat cu un caracter mai larg, prin care s-au reglementat şi alte probleme în suspensie între cele două state. În mod obişnuit, acordul reglementează detaliile privind stabilirea misiunilor diplomatice, sau stabileşte numai cadrul general. Atunci când se detaliază stabilirea relaţiilor diplomatice, apar prevederi legate de nivelul reprezentanţei, sediul, efectivele misiunii, categoriile de funcţionari care vor face parte din ele, înlesniri reciproce pe care statele şi le acordă reciproc în favoarea misiunilor lor ş.a. Legislaţia internă a fiecărui stat prevede dacă este necesară ratificarea acordului. Categoriile de misiuni diplomatice: De tip clasic:  Ambasada – misiunea cu rangul cel mai înalt, în care şeful de misiune are titlul de ambasador;  Nunţiatura – misiune echivalentă ambasadei, folosită de Statul Papal; şeful misiunii este nunţiul papal;  Legaţia – reprezentanţă de rang inferior, condusă de ministru plenipotenţiar sau ministru rezident;  Internunţiatura – echivalentă legaţiei, condusă de internunuţiu. De tip nou:  Înaltele Comisariate (Înaltele Reprezentanţe) – folosite de unele state care au particularităţi istorice în relaţiile cu altele (relaţiile Angliei cu ţările Commonwealth-ului, ale Franţei cu ţările francofone. Misiunea e condusă de Înalţi Comisari (Anglia) sau Înalţi Reprezentanţi (Franţa);

75

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

 Delegaţiile (Misiunile) Permanente – reprezentanţele statelor pe lângă organizaţiile internaţionale. În ce priveşte privilegiile şi imunităţile, se situează la nivelul ambasadelor. La O.N.U. există misiuni permanente;  Misiunile organizaţiilor internaţionale pe lângă state – cea mai nouă categorie, cu statut reglementat prin Convenţia de la Viena din 14 martie 1975. Organizarea internă a misiunilor diplomatice este de competenţa fiecărui stat în parte. În general, este urmată schema: a) Cancelaria – secţia principală care primeşte, elaborează şi expediază actele de competenţa şefului reprezentanţei, nucleu de coordonare al celorlalte secţii (birouri) ale misiunii, păstrează arhivele şi codurile diplomatice. Este condusă de consilier (la ambasade) sau prim secretar (la legaţii). În această situaţie, consilierul este prim-colaborator al şefului misiunii; primul secretar coordonează activitatea consilierilor tehnici şi a funcţionarilor consulari din alte oraşe; al doilea secretar ajută consilierul şi primul secretar, şi întocmeşte documente diplomatice, studiază evoluţia situaţiei interne din ţara de reşedinţă, etc.; al treilea secretar redactează în cod documentele, le interpretează, uneori are atribuţii de protocol. Consilierul şi secretarii formează categoria reprezentanţilor diplomatici superiori, şi sunt ajutaţi de funcţionari tehnici. b) Biroul economic şi comercial, condus de ataşatul comercial, care este totodată consilier al organizaţiilor economice ale statelor acreditant şi acreditar. Unele ambasade au organizat birou financiar pe lângă biroul economic şi comercial; c) Biroul militar, uneori subdivizat în birou militar, naval şi al aerului, condus de ataşat militar (cadru militar subordonat ierarhic şefului misiunii diplomatice); d) Biroul cultural, condus de ataşat cultural; e) Biroul (secţia) de presă, condus de ataşat de presă, care studiază organele de presă locală şi le informează cu probleme de situaţie internă şi poziţii internaţionale ale statului respectiv. Personalul misiunilor diplomatice, în conformitate cu Convenţia de la Viena din 1961, se încadrează în următoarele categorii:  Personal diplomatic propriu-zis, format din şefii misiunii şi membrii personalului diplomatic. Clasele şefilor de misiuni sunt:

76

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

-

clasa ambasadorilor, legaţilor şi nunţilor; clasa trimişilor (denumiţi şi trimişi extraordinari şi plenipotenţiari) sau altor reprezentanţi acreditaţi pe lângă suverani. Aceştia nu fac parte din misiunea permanentă, ci au misiuni temporare; - clasa însărcinaţilor cu afaceri. Sunt acreditaţi pe lângă Ministerul de Externe, şi nu pe lângă şeful statului, ca reprezentanţii primei clase. Există categoria însărcinaţilor cu afaceri en-pied (titulari) şi adinterim (înlocuiesc pe titular pe timpul absenţei temporare sau în perioadele în care acesta e în imposibilitate de a-şi exercita funcţia. Membrii personalului diplomatic sunt:  Miniştrii-consilieri, consilierii, secretarii I, II, III, ataşaţii (de ambasadă, comerciali, culturali, de presă, militari).  Personal administrativ şi tehnic, de obicei format din cetăţeni ai statului acreditant, dar pot fi şi autohtoni: secretare, dactilografe, arhivişti, interpreţi, etc., au drepturi mai reduse decât agenţii diplomatici;  Personalul de serviciu (şoferi, portari, etc.) au statut juridic special;  Familiile membrilor misiunilor diplomatice, au aceleaşi drepturi ca membrii misiunilor. Funcţiile misiunii diplomatice, conform art. 3 din Convenţia de la Viena:  Reprezentarea statului acreditant faţă de statul acreditar;  Ocrotirea în statul acreditar a intereselor statului acreditant şi a cetăţenilor săi, în limitele admise de dreptul internaţional;  Negocierea cu guvernul statului acreditar;  Informarea, prin toate mijloacele licite, asupra situaţiei şi evenimentelor care au loc în statul acreditar şi transmiterea informaţiilor culese către statul acreditant;  Promovarea de relaţii amicale şi dezvoltarea de relaţii economice, culturale şi ştiinţifice între statul acreditant şi cel acreditar. Alături şi în virtutea acestor funcţii, misiunile diplomatice au drept rol:  Protecţia diplomatică a cetăţenilor statului acreditant, aflaţi sau stabiliţi pe teritoriul statului acreditar, prin intervenţii pe plan diplomatic;  Funcţia consulară, în virtutea căreia ambasada poate înfiinţa o secţie consulară, fără a cere autorizarea statului acreditar Îndatoririle principiale ale misiunilor diplomatice sunt neamestecul în treburile interne ale statului acreditar, şi respectul legilor şi regulamentelor locale. În cazul nerespectării acestor îndatoriri, statul 77

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

acreditar poate cere rechemarea unui membru al misiunii diplomatice sau îl poate declara persona non-grata (de unde obligaţia acestuia de a părăsi ţara). Îndatoririle statului acreditar faţă de misiunea diplomatică, conform Convenţiei de la Viena din 1961, sunt:  Art. 21: înlesnirea obţinerii unui local corespunzător şi de locuinţe pentru personal;  Art. 26: libertatea de circulaţie şi deplasare a diplomaţilor;  Art. 27: libertatea de comunicare (convorbiri, corespondenţe, comunicări telefonice, telegrafice, prin telex, etc.). În ce priveşte activitatea consulară, nu insistăm decât asupra funcţiilor acesteia, enunţate în Convenţia de la Viena din 1963:  Promovarea şi ocrotirea intereselor economice şi comerciale ale statului trimiţător şi ale persoanelor având cetăţenia acestui stat;  Ocrotirea intereselor statului trimiţător şi ale cetăţenilor acestuia (acţionând pe plan local, spre deosebire de misiunea diplomatică, ce acţionează în plan naţional);  Reprezentarea şi apărarea conaţionalilor în justiţie. Atribuţii în materie succesorală;  Funcţii notariale şi de ofiţer al stării civile (legalizări şi autentificări de acte, întocmirea de testamente, eliberarea de paşapoarte şi vize, întreţinerea registrelor de naşteri, căsătorii şi decese - consulul fiind şi ofiţer al stării civile);  Atribuţii de inspecţie şi control pe vase şi avioane. Într-o epocă de trasformări profunde ale teoriei şi practicii diplomaţiei, se formulează tot mai consistent preocupări specializate, sectoriale, în acest domeniu:  Diplomaţia publică. Majoritatea cercetătorilor atribuie prima utilizare a termenului „diplomaţie publică” lui Edmund Guillion, în 1965. Diplomatul de carieră a folosit sintagma în legătură cu înfiinţarea Centrului Edward R. Murrow în cadrul Universităţii Tuft, Facultatea de Drept şi Diplomaţie. Primul anunţ referitor la Centrul Murrow descria practica diplomaţiei publice ca fiind „influenţarea atitudinilor publice asupra stabilirii şi realizării politicii externe…” Diplomaţia publică diferă de cea tradiţională prin faptul că diplomaţia publică se ocupă nu doar de guverne, cât mai ales de indivizi şi organizaţii non-guvernamentale. Mai mult,

78

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE











46

activităţile de diplomaţie publică prezintă adesea viziuni diferite, reprezentând nu doar poziţiile guvernelor, ci şi pe cele ale cetăţenilor, angajând diverse şi numeroase elemente nonguvernamentale ale unei societăţi. Diplomaţia nucleară însumează toalitatea activităţilor diplomatice şi a rezultatelor ei (tratate, covenţii, acorduri) încheiate în plan mondial cu referire la condiţiile de utilizare a armamentului nuclear, restrângerea sau interzicerea acestuia.Vreme de mai multe decenii, diplomaţia nucleară a fost apanajul Statelor Unite ale Americii şi Uniunii Sovietice; în prezent sunt implicate tot mai multe state deţinătoare ale armei nucleare sau pretendente la acest statut. Diplomaţia economică este funcţia de politică externă care face legătura între demersurile politicii externe şi bunăstarea economică a cetăţenilor unei ţări. Are ca obiectiv utilizarea tuturor instrumentelor de politică externă pentru promovarea intereselor economice ale întreprinzătorilor autohtoni şi ale statului respectiv; presupune instituirea unui cadru eficient de cooperare instituţională, în vederea realizării unor demersuri concertate de promovare a obiectivelor economice ale statului în străinătate. Diplomaţia culturală constă în acţiunea de promovare a fenomenului cultural naţional, atât prin componenta sa istorică, a valorilor tradiţionale, cât şi prin cea contemporană, a mişcărilor de idei şi a curentelor artistice afirmate în ultimele decenii. Se bazează pe un sistem instituţional coerent, întreţinut de către stat, aflat în subordinea Ministerului Afacerilor Externe. Între acestea - institute culturale, centre de informare culturală, secţiile culturale ale ambasadelor, lectorate de limbă şi civilizaţie naţională, asociaţii şi fundaţii. Diplomaţia parlamentară se constituie din ansamblul structurilor proprii parlamentelor, prin care acestea fac politică externă, în sprijinul liniei oficiale a Guvernului sau Preşedintelui. Instrumentele diplomaţiei parlamentare sunt comisiile de politică externă, grupurile de prietenie, delegaţiile parlamentare care vizitează ţări străine. Diplomaţia apărării46 însumează instituţiile şi formele prin care se realizează contacte internaţionale, de către un stat, în vederea

prima lucrare pe acest subiect în limba română la Sergiu Medar, Diplomaţia apărării, Bucureşti, 2006; în acelaşi an, un program de master cu acest titlu a fost 79

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

asigurării obiectivelor sale de securitate naţională. În epoca integrării şi globalizării, acest gen de diplomaţie dobândeşte un caracter accentuat de multilateralitate, negocierile fiind girate sau prilejuite de cadrul oganizaţiilor internaţionale de securitate.  Diplomaţia transformaţională pare a fi cel mai nou concept în domeniu, lansat de secretarul de stat al SUA, Condoleezza Rice, în discursul rostit la 18 ianuarie 2006 la Şcoala Diplomatică Georgetown - Washington D.C. Condoleezza Rice a definit misiunea diplomaţilor americani drept „o diplomaţie îndrăzneaţă“, „o diplomaţie transformaţională“. Principalul obiectiv ar fi construirea şi menţinerea statelor democratice şi bine guvernate“. În argumentarea secretarului de stat al SUA este evocat punctul de vedere al preşedintelui George W. Bush, care - în discursul inaugural, la preluarea celui de-al doilea mandat - a arătat că „este o politică a Statelor Unite să sprijine creşterea mişcărilor şi instituţiilor democratice din fiecare ţară şi cultură a lumii, scopul final fiind eliminarea tiraniei din lumea noastră“. Problema reformei gândirii diplomatice şi a strcuturilor clasice pare de maximă actualitate, aşa cum concluzionează Shaun Riordan47: “Dat fiind că diplomaţii s-au arătat fundamental incapabili de introspecţie, opinia publică trebuie să realizeze un audit nemilos al domeniilor în care mecanismele politicii externe şi serviciile diplomatice îşi fac bine treaba şi să decidă care sunt cele care ar trebui încredinţate altora (…) Abordarea greşită, persistenţa instabilităţii şi a ameninţărilor la adresa intereselor Vestului, potenţiala pierdere a legitimităţii democratice şi a responsabilităţii sunt riscuri prea mari pentru a fi lăsate exclusiv în grija profesioniştilor”.

inaugurat la Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii de Securitate a Uniersităţii “Lucian Blaga” din Sibiu 47 Shaun Riordan, Noua diplomaţie. Relaţii internaţionale moderne, Editura Antet, Bucureşti, 2004, p. 126 80

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

VIII. SECURITATEA INTERNAŢIONALĂ ŞI SECURITATEA NAŢIONALĂ. INTERESUL NAŢIONAL48 Interesul naţional constă în promovarea a trei interese fundamentale ale statului: 1. Asigurarea supravieţuirii fizice a statului, ceea ce presupune implicit protejarea vieţii cetăţenilor şi menţinerea integrităţii teritoriale; 2. Promovarea bunăstării economice a populaţiei; 3. Conservarea autonomiei (autodeterminării) şi a sistemului de guvernământ al ţării, precum şi elaborarea şi realizarea politicii ei interne. La acestea se pot adăuga şi scopuri periferice, cum ar fi nevoia de prestigiu a unui stat. Cele mai ample dezbateri teoretice asupra interesului naţional au avut şi au loc în Statele Unite ale Americii, care sunt în plin proces de redefinire a interesului lor naţional, imprimând prin aceasta noi orientări în abordările teoreticienilor şi politicienilor din întreaga lume. După sfârşitul războiului rece, asistăm la o emulaţie, stârnită în dezbaterea conceptului de interes american, atât în sfera academică cât şi la nivelul jurnalistic (revistele "National Interest" şi "Foreign Affairs") sau al decidenţilor politici. Astfel, Samuel Huntington în studiul Eroziunea intereselor naţionale americane,49 susţine că: – interesele americane combină problemele de securitate cu cele de etică; – politica de securitate încearcă, în general, să menţină un echilibru între capacităţi de apărare şi angajamente, dar azi, nevoia americanilor nu mai este de a găsi putere pentru realizarea apărării ci de a găsi angajamente pentru folosirea puterii americane;

48

Pentru introducere în domeniu, Ameninţări la adresa securităţii, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004; Bădălan, Eugen; Frunzeti, Teodor, Forţe şi tendinţe în domeniul de securitate european, Sibiu, 2003; Moştoflei, Constantin; Duţu, Petre, Apărarea colectivă şi apărarea naţională, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004; Sarcinschi, Alexandra, Dimensiunile non-militare ale securităţii, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005 49 în "Foreign Affairs", sept/oct 1997, pag. 29-49 81

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

–

SUA sunt o ţară puternică, dar politica externă este tot mai mult influenţată de interesele economice şi de lobby-urile grupurilor etnice; – SUA sunt şi o putere "soft" - se ocupă de exportul de tehnologie, hrană, idei, cultură şi putere, şi cu importul de "inteligenţe", capital şi bunuri. Într-un raport al Comisiei pentru Interesele Naţionale Americane, publicat sub egida Centrului de Ştiinţă şi Relaţii Internaţionale, în 1996, sunt identificate cinci interese fundamentale americane: 1. Prevenirea unor atacuri cu arme de distrugere în masă; 2. Prevenirea apariţiei unor puteri hegemonice în Asia şi Europa, ostile SUA; 3. Prevenirea apariţiei unor puteri ostile la graniţele terestre sau maritime ale SUA; 4. Prevenirea unui colaps al sistemului economic global, a pieţelor internaţionale sau a asigurării cu resurse energetice; 5. Asigurarea securităţii aliaţilor SUA. Sub formă grafică, se pot sintetiza interesele naţionale pe patru categorii (vitale, importante, comune, conjuncturale), astfel: Interese vitale

Interese importante

Interese comune

Interese conjuncturale

Păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale, sociale, culturale, politice şi economice

Dezvoltarea economică, asigurarea unui potenţial economic, politic, social şi demografic care să permită o politică pozitivă, eficientă şi benefică

Armonizarea activităţilor economice cu cele sociale, legislative, politice şi culturale.

Avantaje economice, politice, sociale, culturale, în funcţie de evoluţia evenimentelor în plan global şi regional

Asigurarea securităţii naţionale.

Securitatea economică, socială, militară; siguranţa cetăţeanului, societăţii şi instituţiilor

Participarea la asigurarea securităţii şi stabilităţii zonale.

Obţinerea şi menţinerea unor noi garanţii de securitate.

Asigurarea capacităţii de supravieţuire în caz de război şi în alte situaţii-limită.

Bunăstarea populaţiei, stabilitatea şi capacitatea de regenerare a forţei economice, demografice, intelectuale şi morale

Locuri de muncă, protecţie socială, asigurarea respectării concrete a drepturilor omului.

Obţinerea unor avantaje temporare pentru populaţie, instituţii etc.

82

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Prevenirea războiului (sau folosirea lui ca modalitate de rezolvare a unor probleme vitale).

Sistem educaţional competitiv, rezistent la perturbaţii şi receptiv la modernizări.

Facilitări în sistemul educaţional, în accesul la cultură

Valorificarea unor conjuncturi favorabile cetăţeanului şi instituţiilor

Termenul de securitate naţională a fost creat de către americani, de unde au rămas câteva abordări de referinţă:  J. Foresthal, secretarul Marinei, în 1945: “Chestiunea securităţii naţionale nu este numai o problemă a Amatei şi Marinei. Noi avem în considerare întregul nostru potenţial de război, minele, industria, forţa de muncă, cercetarea şi toate activităţile care aparţin vieţii civile normale”;  Walter Lippmann (Politica externă a Statelor Unite, 1943): o naţiune are securitatea asigurată atunci când nu trebuie să-şi sacrifice interesele şi este în stare să le menţină, în caz de nevoie, chiar şi prin război;  Enciclopedia Internaţională a Ştiinţelor Sociale, 1968: securitatea naţională este “abilitatea unei naţiuni de a-şi proteja valorile interne în faţa ameninţărilor externe”  A. Jordan şi W. Taylor, în Securitatea Naţională Americană (1981): “Securitatea naţională are un sens mai larg decât protejarea faţă de ameninţările valorilor fizice; ea implică protecţia intereselor economicopolitice, a căror pierdere ar putea ameninţa valorile fundamentale şi vitalitatea statului;  Charles Maynes, referitor la situaţia internaţională după 1989: “capacitatea de a controla condiţiile interne şi externe pe care opinia publică a unei comunităţi date le crede necesare pentru a se bucura de propria autonomie, prosperitate şi bunăstare”.  O strategie de securitate naţională pentru secolul următor este documentul-cadru ce reglementează politica de securitate a SUA şi a fost elaborat de către Casa Albă în 1997. Cu acest prilej, definiţia securităţii naţionale (americane) apare mult extinsă. Ameninţările la adresa SUA sunt grupate în trei mari categorii: ameninţări la nivel regional şi de stat; ameninţări transnaţionale; ameninţări provenind din posesia armelor de distrugere în masă.

83

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

Recunoscând că nici o ţară nu poate să se apere singură50, SUA, ca lider mondial, promovează o politică de securitate internaţională în următoarele direcţii: – susţinerea unei Europe democratice, paşnice şi nedivizate; – întărirea unei comunităţi puternice în Asia şi Pacific; – clădirea unui nou sistem de comerţ liber; – menţinerea Statelor Unite ca lider al politicii de securitate internaţională; – dezvoltarea cooperării în problema ameninţării graniţelor naţionale; – întărirea mijloacelor militare şi diplomatice cerute de aceste provocări.  O nouă concepţie geopolitică şi de securitate a fost asumată de Statele Unite Americii, cu puţin timp înaintea atacării Irakului, în anul 2003. Rezumăm. În acest moment, lumea se împarte în două. Există un Miez funcţional (Functioning Core), definit printr-o reţea a globalizării, tranzacţii financiare, fluxuri ale presei liberale şi securitate colectivă. Exista aici guverne stabile, standarde de viaţă ridicate şi mai multe sinucideri decât asasinate. Pe de altă parte, există o Prăpastie neintegrată (Non-Integrating Gap), unde globalizarea este slabă sau inexistentă, sărăcia şi bolile predomină, asasinatele în masă sunt frecvente şi - cel mai important - conflictele cronice nasc viitoarea generaţie de terorişti globali. Aceasta zonă este deconectată de fenomenul globalizării. Paradigma noii securităţi este „Lipsa de conectare defineşte pericolul“. În Miez sunt incluse America de Nord, o mare parte din America de Sud, Uniunea Europeană, Rusia lui Putin, Japonia şi „economiile emergente“ din Asia (îndeosebi China şi India), Australia şi Noua Zeelandă - regiuni care însumează circa patru miliarde din cele şase cât reprezintă populaţia planetei. Din Prăpastia neinclusă în globalizare fac parte regiunea Caraibilor, aproape întreaga Africă, Balcanii, Caucazul, Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Vest şi o mare parte din Asia de Sud-Est. În acest „brâu al vulnerabilităţii“, trăiesc circa două miliarde de oameni, în general cu mulţi tineri şi venituri reduse. Astăzi, marele pericol pentru America - şi pentru securitatea mondială - nu mai vine de la mari puteri, ca fosta Uniune Sovietică în timpul războiului rece. Ca dovadă, la 11 septembrie 50

Principiul securităţii colective este astfel definit de Henry Kissinger: “principiul prin care fiecare naţiune să perceapă orice provocare la adresa securităţii internaţionale în acelaşi fel cu celelalte state şi să-şi asume un risc similar pentru a o prezerva” 84

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

America nu a fost atacată de către un stat sau o armată, ci de un grup de indivizi hotărâţi să moară pentru cauza lor. „Marţea neagră“ a provocat o perturbare de sistem care continuă să remodeleze administraţia (noul Departament pentru securitate internă), economia (taxa de securitate plătită de contribuabil) şi chiar societatea americană (tot mai monitorizată). Bin Laden şi Saddam Hussein sunt produse ale Prăpastiei, iar Al-Qaeda s-a instalat în ţări dintre cele mai sărace şi mai „deconectate“, ca Arabia Saudită, Afganistan, Sudan, Pakistanul de nord-vest, Somalia, Yemen. Între Miez şi Prăpastie se găsesc aşanumitele „state de la cusătură“ (Seam States), aflate la „frontierele sângeroase ale Prăpastiei“: Mexic, Brazilia, Africa de Sud, Filipine, Indonezia. Acestor state le revine misiunea de a stăvili pătrunderea în Miez a reţelelor teroriste. În aceste condiţii, strategia de securitate naţională a SUA trebuie să includă următoarele obiective: 1. creşterea capacităţilor sistemului imun al Miezului de a răspunde la perturbări de sistem de genul celei de la 11 septembrie; 2. colaborarea cu „statele de la cusătură“ pentru a proteja Miezul de exporturile nocive ale Prăpastiei, cum sunt terorismul, drogurile, epidemiile; 3. restrângerea Prăpastiei, ceea ce înseamnă nu doar îndiguirea înaintării sale, ci şi diminuarea şi slăbirea acesteia. Reducerea legăturilor Prăpastiei cu Miezul nu ar reduce şi pericolele, printre altele datorită nevoii constante a Occidentului de petrol. America trebuie să exporte în Prăpastie securitate. Astăzi, securitatea naţională poate fi promovată în plan internaţional, într-una dintre formele fundamentale:  “Securitatea prin cooperare”, definită prin existenţa unor condiţii acceptate de două sau mai multe state care elimină soluţia recurgerii la folosirea forţei în soluţionarea diferendelor. O astfel de formă de securitate s-a constituit în Uniunea Europeană, în urma procesului de colaborare şi negociere permanentă care se petrece la Bruxelles. O altă formă este constituirea unei “zone a păcii”, în care forţele armate nu mai au nici un rol în soluţionarea conflictului, ci instrumentele sunt exclusiv economice şi politice.  Participarea la alianţe şi coaliţii de genul NATO, care promovează formula securităţii prin cooperare, aspectul militar al securităţii fiind asigurat de organe de conducere militară comună;  Participarea la alianţe şi coaliţii bi- sau multilaterale, incluzând în tratatele respective capitole referitoare la asistenţă, apărare, etc. 85

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

 Recursul la reglementările dreptului internaţional, în faţa unor organisme abilitate. De obicei se folosesc aceste abordări combinat, în funcţie de complexitatea şi urgenţa obiectivelor securităţii naţionale. Se întâmplă adesea ca termenul de “securitate naţională” să justifice abuzul şi politica de forţă în relaţiile internaţionale, dar şi abuzul în politica internă – mai ales prin limitarea afirmării opoziţiei. Mare parte din literatura de specialitate este dedicată caracterizării mediului de securitate, în funcţie de care se propun soluţiile de securitate. Sub acest aspect, primul pas este delimitarea ameninţărilor de securitate. În general politologii, analiştii şi teoreticienii din diferite domenii au tendinţa să ofere aceeaşi valoare termenilor: pericol, risc, ameninţare, vulnerabilitate - considerându-i sinonimi. Nu întotdeauna confuzia deranjează, dar sunt documente şi convorbiri oficiale sau semioficiale, care prin folosirea inadecvată a acestor termeni se poate da naştere la percepţii eronate ale interlocutorilor. Pentru a evita asemenea capcane considerăm că noţiunea de ameninţare este individualizată de existenţa unui autor care o proferează având un scop şi un obiectiv pe care îl urmăreşte. Acţiunea este evident direcţionată asupra unui subiect bine determinat. În concluzie, putem defini conceptul de ameninţare ca reprezentând un pericol potenţial, exprimat prin cuvinte sau gesturi, care are autor, scop, obiectiv şi o ţintă.  Pericolul reprezintă o primejdie, un posibil eveniment cu urmări grave.  Riscul – posibilitatea de a avea de înfruntat un pericol.  Vulnerabilitatea constituie punctul slab, sensibil al cuiva sau a ceva. Deosebirile dintre conceptele analizate sunt date de genul proxim şi diferenţa specifică51 care dezvăluie caracteristicile esenţiale ale fiecăruia. Acestea dau imaginea complexităţii lor în care elementele de specificitate se combină cu ipostazele multiple în care este folosit de specialiştii în domeniu şi nu numai. Din această perspectivă, o prezentare grafică a indicatorilor care individualizează fiecare concept poate oferi o imagine pe cât de sintetică, pe

51

Grigore Alexandrescu, Ameninţări la adresa securităţii, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004, p. 7-8 86

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

atât de lămuritoare asupra valorii, locului şi rolului acestora în formularea discursului pe teme din domeniul securităţii şi apărării. Adresă

Scop

Obiectiv Efecte

RISC

Sursă (autor) posibilă

difuză

difuz

difuz

PERICOL AMENINŢARE

probabilă certă

posibilă probabil probabil certă cert cert

posibile probabile certe

Ameninţările, pericolele, riscurile şi vulnerabilităţile la un loc sau numai o parte dintre ele sunt conştientizate în mod diferit de statele lumii, aflate chiar în acelaşi areal. Sensibilităţile generate de probleme istorice deschise, nivelul de dezvoltare economică, puterea militară, ambiţiile hegemonice, interesele naţionale fundamentale, calitatea de membru sau nu la o alianţă militară funcţională ş.a. dau percepţiei sensuri, nuanţe şi particularităţi naţionale sau de grup. În ce priveşte paradigmele de analiză a securităţii, în ulimii ani se impune cu autoritate gândirea de tip postmodernist a Şcolii de la Copenhaga52. Metodologia aferentă acestui curent de gândire este construită în jurul credinţei că lumea este produsul interacţiunii noastre sociale şi nu poate fi măsurată şi analizată cu uşurinţă din cauza naturii contestate a cunoaşterii (ontologie şi epistemologie subiective). Rezultatele studiilor postmoderniste ridică multe întrebări referitoare la rolul pozitivismului în studiul securităţii, din mai multe puncte de vedere: metodologic, istoriografic, epistemologic, ontologic şi normativ. Între analiştii de la Copenhaga se remarcă Barry Buzan, Ole Waever şi Jaap de Wilde. Răspunzând acuzaţiilor aduse de tradiţionalişti, care afirmau că acest nou model este incoerent, reprezentanţii Şcolii oferă o metodă operaţională constructivistă, ce presupune, pe de o parte, încorporarea principiilor tradiţionaliste, iar, pe de altă parte, eliminarea frontierei artificiale dintre securitate şi economie şi propunerea unor noi modalităţi de studiu a interrelaţionării domeniilor vieţii sociale. Securitatea este definită în funcţie de perceperea ameninţării la adresa existenţei unui obiect de referinţă ce este puternic valorizat. Acesta 52

O prezentare la Alexandra Sarcinschi, Elemente noi în studiul securităţii naţionale şi internaţionale, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005, p. 10-13 87

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

face parte dintr-o mulţime vastă, ce poate include: actori non-statali, principii abstracte şi chiar natura, în sine. De asemenea, sursa ameninţării poate fi identificată în statele agresive, tendinţele sociale negative sau în diversitatea culturală. În consecinţă, în concepţia Şcolii de la Copenhaga, ameninţările se pot manifesta într-o varietate de contexte politice sau domenii ale vieţii: politic, economic, militar, cultural, demografic, ecologic etc. În opinia specialiştilor danezi, studiile de securitate ar trebui să fie centrate pe identificarea, localizarea şi evaluarea celor mai importante măsuri de „securizare” iniţiate de actorii principali ai vieţii sociale. Ei ilustrează acest cadru de analiză prin aplicarea sa atât în domeniul militar, cât şi în cele non-militare ale securităţii, iar rezultatul constă într-o „hartă” a problemelor contemporane ale securităţii, fiecare fiind identificată în funcţie de patru variabile: caracteristica spaţială (local, regional, global), localizarea sectorială (militar, politic, economic, cultural, ecologic), identitatea principalului actor (state, actori societali, organizaţii internaţionale) şi natura obiectului de referinţă (state, naţiuni, principii, mediul înconjurător). În prezent, dintre preocupările în domeniul studiului securităţii se remarcă cea a lui James N. Rosenau53, care realizează o interesantă corelaţie între teoria complexităţii, a haosului, şi conceptul de securitate. Teoria complexităţii reprezintă o modalitate de investigare a dinamicii sistemelor nonlineare, ce nu este complementară metodelor lineare destinate măsurării unei lumi neregulate (de exemplu, statistica). Sisteme nonlineare au următoarele caracteristici: - intrările (inputs) şi ieşirile (outputs) nu sunt proporţionale; - întregul nu este egal, din punct de vedere cantitativ, cu suma părţilor sale şi, din punct de vedere calitativ, nu este identificabil prin caracteristicile elementelor componente; - înlănţuirea cauză – efect nu este evidentă; - fenomenele din acest mediu nu sunt previzibile, dar, în interiorul graniţelor proprii, se auto-organizează. Alvin M. Saperstein scria, în studiul „Complexitate, haos şi politica de securitate naţională: metafore sau instrumente?”54, că interacţiunile 53

James N. Rosenau, Many Damn Things Simultaneously: Complexity Theory and World Affairs, Conference on Complexity, Global Politics, and National Security, RAND Corporation, 1996 54 Alvin M. Saperstein, Complexity, Chaos, and National Security Policy: Metaphors or Tools?, Conference on Complexity, Global Politics, and National Security, RAND Corporation, 1996 88

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

dintre statele-naţiune, inclusiv războiul, sunt similare interacţiunilor dintre particule, ce sunt studiate de fizică. Din această perspectivă, el analizează succint cele două războaie mondiale. În Europa premergătoare Primului Război Mondial, asasinarea a doi oameni, în Balcani, a fost de ajuns pentru a declanşa un carnagiu, care a implicat un întreg continent, a dus la pierderi uriaşe de vieţi omeneşti, a modificat naţiuni şi guverne. În Europa de după cel de-al Doilea Război Mondial, uciderea a sute, chiar mii, de oameni, tot în Balcani, nu a influenţat restul lumii la acelaşi nivel, consideră autorul. În primul caz, o schimbare redusă a parametrilor sistemului a condus la transformarea majoră a acestuia (dacă sistemul ar fi fost unul matematic sau fizic, ar fi putut fi aplicată definiţia haosului). În cel de-al doilea caz, perturbaţiile s-au diminuat, pe măsură ce s-au disipat în sistem (indicator al existenţei unui sistem matematic sau fizic stabil). În acelaşi timp, James Rosenau studiază evoluţia mediului internaţional de securitate, înainte şi după Războiul Rece, prin prisma aceleiaşi teorii a complexităţii. Principala concluzie este că, după Războiul Rece, se naşte o nouă epocă, o epocă a multiplelor contradicţii: sistemul internaţional este mai puţin dominant, dar mai puternic; statele se transformă, dar nu dispar; suveranitatea statului este erodată, dar puternic valorizată; graniţele nu permit trecerea intruşilor, dar sunt caracterizate de un grad crescut de porozitate etc. Din analiza acestor contradicţii rezultă o serie de interogaţii complexe: Cum poate fi evaluată o lume caracterizată de ambiguitate? Cum poate fi studiat un spaţiu politic aflat într-o continuă transformare, în care, simultan, unele dimensiuni se erodează, iar altele se întăresc? Cum pot fi reconceptualizate politicile de securitate naţională, astfel încât să includă noţiuni diferite, precum identitate, afiliaţie şi teritorialitate? Rosenau afirmă că limpezimea unor asemenea întrebări, dar şi incertitudinea pe care o generează, întăresc convingerea că suntem adânc implicaţi într-un proces de transformare epocală, proces susţinut de o nouă viziune asupra lumii şi, implicit, asupra mediului de securitate. În miezul acestei viziuni se află convingerea că ordinea care caracterizează familiile, comunităţile, ţările şi sistemul global, se bazează pe contradicţii, ambiguităţi şi incertitudini. În mediul internaţional caracterizat, în prezent, de inter-relaţionări cărora nici un actor internaţional nu i se poate sustrage, securitatea naţională este indisolubil legată de securitatea internaţională. Relaţia este cu atât mai strânsă cu cât interesul naţional capătă valenţe mondiale, astfel încât în cazul Statelor Unite spre exemplu, securitatea naţională a devenit una cu o concepţie şi o practică a securităţii internaţionale. 89

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

La începutul acestui mileniu, aşa cum sunt sistematizate de Eugen Bădălan şi Teodor Frunzeti55, caracteristicile mediului de securitate internaţional sunt:  Caracterul dinamic şi adesea imprevizibil al mediului de securitate, în care se succed în prim-plan actorii statali şi cei non-statali;  Concentrarea puterii economice în trei regiuni (America de Nord, Japonia-China şi Uniunea Europeană) determină diferenţe semnificative între Nord-Sud şi centru-periferie şi sistemul economico-social;  Lărgirea accesului la tehnologie (care a dus, spre exemplu, la apariţia a noi puteri nucleare precum India şi Pakistan), provoacă nevoia acută de controlare a proliferării şi diseminării tehnologiilor cu potenţial distructiv;  Nu mai funcţionează o distincţie clară între problemele interne ale statelor şi problemele internaţionale;  Conceptul de putere se axează tot mai puţin pe aspectul militar, fiind completat de elemente precum controlul transfrontalier, accesul la înalta tehnologie, sursele simbolice de putere (eticitatea, valorile individuale ş.a.);  Dispariţia sistemului mondial bipolar, şi înlocuirea lui cu unul cu o singură super-putere (Statele Unite ale Americii). Totuşi, mulţi specialişti văd mai degrabă un viitor multi-polar al lumii, considerând dezvoltarea rapidă a Chinei şi poziţia fluctuantă a Rusiei faţă de Occident;  Creşterea rolului actorilor non-statali;  Axarea problematicii de securitate internaţională tot mai mult pe integrare economico-politică, drept alternativă la conflictul militar. Trecerea de la funcţia de apărare colectivă la cea de securitate colectivă (NATO, spre exemplu, a instituit un sistem de consultări cu Rusia şi Ucraina). În aceste condiţii, riscurile la adresa securităţii internaţionale pot fi circumscrise următoarelor coordonate:  Instabilitatea politică a unor state sau întregi regiuni (legitimarea insuficientă a unor regimuri, măsurile interne opresive şi încălcările sistematice ale drepturilor omului);  Instabilitatea economică, determinată mai ales de efectele perverse ale mondializării, datoriile externe uriaşe ale statelor, problemele tranziţiei spre economia de piaţă); 55

Forţe şi tendinţe în mediul de securitate europeană, Sibiu, 2003, p. 15-16 90

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

 Terorismul (actele teroriste, propaganda, strângerea de informaţii şi fonduri, constituirea de reţele logistice de sprijin, influenţarea unor partide sau regimuri politice);  Producerea, transportul, vânzarea şi consumul de droguri; corupţia; crima organizată internă şi internaţională;  Poluarea mediului natural, precum şi limitarea accesului unor state la resurse naturale sau exploatarea neraţională a acestor resurse;  Exacerbarea naţionalismului, extremismului, fundamentalismului religios;  Proliferarea armelor de nimicire în masă, în paralel cu creşterea performanţelor rachetelor balistice; producţia de arme chimice, biologice şi nucleare. Ameninţările la adresa securităţii pot surveni şi de la mişcări interne (războaie de secesiune, rebeliuni). În plan extern, tipurile de ameninţări pot fi:  Cele direcţionate contra ideilor dominante sau tradiţionale în stat;  Cele de privare a unor state de resurse naturale vitale pentru economie, cum ar fi cenzurarea resurselor energetice sau dereglările de preţuri care produc mari pierderi resurselor unui stat;  Pretenţii teritoriale, în numele cărora se pot produce incursiuni armate finalizate cu controlul unor zone strategice.

91

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

INSTITUŢII DE SECURITATE INTERNAŢIONALĂ56 ALIANŢA ATLANTICULUI DE NORD (NATO) Procesul de constituire a NATO a început cu Tratatul de la Bruxelles, în martie 1948, când cinci state ale Europei Occidentale - Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie - îşi exprimau hotărârea de a constitui un sistem comun de apărare şi de a-şi întări relaţiile, astfel încât să poată rezista unor provocări de natură ideologică, politică şi militară, ce lear fi putut ameninţa securitatea. Au urmat negocieri cu Statele Unite şi Canada, cu scopul de a crea o alianţă unică a Atlanticului de Nord, fondată pe garanţii de securitate şi aranjamente mutuale între Europa şi America de Nord. Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia şi Portugalia au fost invitate să participe la acest proces. Negocierile s-au finalizat, în aprilie 1949, prin semnarea la Washington a Tratatului Organizaţiei Atlanticului de Nord. Grecia şi Turcia au aderat la NATO în 1952. Republica Federală Germania se alătura Alianţei în 1955 (când şi-a redobândit independenţa, până atunci aflându-se sub protectorat anglo-american), iar Spania devenea şi ea membră în 1982. Ţările membre NATO sunt, în prezent, Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii, Republica Cehă, Spania, Statele Unite ale Americii, Turcia şi Ungaria. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a fost actor, în timpul războiului rece, într-o succesiune de crize care ameninţau securitatea internaţională. Anul 1956 marca un moment dificil în istoria NATO, prin divergenţele manifestate între Anglia şi Franţa, pe de o parte, care au procedat la o intervenţie militară unilaterală în zona Canalului de Suez, şi SUA, pe de altă parte, care nu au privit cu ochi buni această acţiune; în acelaşi timp, aliaţii occidentali nu au putut interveni împotriva reprimării de către sovietici a revoluţiei din Ungaria, de teama că ar fi putut declanşa un război mondial.

56

pentru detalii, vezi Manualul NATO, Ministerul Informaţiilor Publice, 2001; Andrei Popescu; Ion Jinga, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001; Zorgbibe, Charles, Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor, Ed. Trei, Bucureşti, 1998 92

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

În octombrie 1962, în timpul crizei rachetelor din Cuba, Hruşciov a ordonat retragerea rachetelor nucleare din mica insula din Caraibe, în schimbul promisiunii SUA de retragere a rachetelor sale nucleare instalate în Turcia. Dacă războiul ar fi izbucnit, în baza Articolului 5 al Cartei, aliaţii europeni ar fi devenit şi ei, automat, beligeranţi. Construirea Zidului Berlinului, în 1961, a dus la alt moment de încordare între NATO şi Tratatul de la Varşovia, (operaţiunea “Podul Aerian” – “Big Lift”), când peste 14.500 de soldaţi americani au fost transportaţi cu avioanele din SUA în Germania occidentală. În 1966, preşedintele de Gaulle anunţa retragerea Franţei din structurile militare integrate ale NATO, situaţie delicată, pe care alianţa a reuşit însă să o depăşească. În 1989, se prăbuşea Zidul Berlinului, deschizând calea dezintegrării comunismului şi anunţând sfârşitul războiului rece, iar la 31 martie 1991, Tratatul de la Varşovia era formal desfiinţat. NATO rămânea singura alianţă militară şi, totodată, cea mai puternică pe care a cunoscut-o vreodată omenirea. Noul context geopolitic şi de securitate se dovedeşte însă dificil pentru NATO. Dovadă este criza provocată de acţiunea militară a Statelor Unite, Marii Britanii şi altor state în Irak, în 2003, acţiune dezavuată categoric de Germania şi Franţa, în timp ce Spania şi Italia s-au situat de partea Americii. Se pare că războiul antiterorist este esenţial pentru a menţine unitatea alianţei, care chiar şi aşa, are nevoie de profunde restructurări în plan militar, pentru a face faţă noilor tipuri de ameninţări. Acestui scop îi răspunde proiectul de înfiinţare a unei forţe de reacţie rapidă, care să intervină oriunde pe glob în minim de timp posibil, pentru a răspunde ameninţărilor, în primul rând celor asimetrice. NATO continuă să îndeplinească următoarele misiuni fundamentale de securitate:  furnizarea unei baze indispensabile pentru stabilitatea climatului de securitate în Europa, fondat pe dezvoltarea instituţiilor democratice şi pe voinţa de a soluţiona diferendele în mod paşnic.  constituirea unui forum transatlantic pentru consultări între aliaţi asupra oricărei chestiuni care le-ar afecta interesele, mai ales în cazul unor evenimente ce prezintă un risc pentru securitatea lor.  furnizarea mijloacelor de descurajare sau de apărare împotriva oricărei forme de agresiune vizând teritoriul unui stat membru al NATO.  păstrarea unui echilibru strategic în Europa. 93

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

Tratatul Atlanticului de Nord se conformează spiritului Cartei Naţiunilor Unite şi îşi derivă legitimitatea din această Cartă. În cadrul Tratatului, tarile membre se angajează să-şi menţină şi să-şi dezvolte capacităţile de apărare, individual şi colectiv, oferind baza pentru planificarea apărării colective. Un alt articol al Tratatului se referă la cadrul de lucru pentru consultări între ţările membre, ori de câte ori una dintre ele îşi simte securitatea ameninţată. Articolul 5 se referă la dreptul la apărare colectivă, aşa cum este prevăzut în Carta Naţiunilor Unite. El stipulează ca un atac armat asupra unuia sau a mai multor membri NATO va fi considerat ca fiind un atac împotriva tuturor membrilor. Admiterea de noi membri în cadrul Alianţei corespunde Articolului 10 al Tratatului, care stipulează că alte state europene care sunt în măsură să urmeze principiile Tratatului şi să contribuie la securitatea nord-atlantică, pot fi invitate la aderare. După recenta aderare (2002) a Poloniei, Republicii Cehia şi a Ungariei, conducătorii Alianţei au afirmat că uşile rămân deschise pentru alte ţări. Structura civilă de conducere a NATO57 este organizată astfel: Consiliul Nord-Atlantic este cea mai înaltă instanţă de decizie a NATO şi este format, în mod curent, din reprezentanţii celor 19 state membre. Funcţionează la sediul NATO din Bruxelles. Consiliul se întruneşte o dată pe săptămână la nivel de reprezentanţi permanenţi şi ambasadori. De asemenea, Consiliul se reuneşte de două ori pe an la nivel de miniştri de externe şi, când circumstanţele o cer, şi la nivel de şefi de state. Comitetul de Planificare a Apărării este structură de conducere formată din reprezentanţii statelor membre, cu excepţia Franţei, în cadrul căruia se discută toate chestiunile legate de apărare. Grupul de Planificare Nucleară este format din reprezentanţii tuturor statelor membre (cu excepţia Islandei, care are statut de observator) şi este un forum de consultări asupra rolului forţelor nucleare în politica NATO. Secretarul general al NATO deţine funcţia executivă cea mai înaltă în cadrul Alianţei, Secretarul General fiind totodată preşedintele Consiliului Nord-Atlantic, al Comitetului de Planificare a Apărării, al Grupului de Planificare Nucleară, precum şi al Consiliului Parteneriatului 57

sub formă grafică detaliată în Manualul NATO, Ministerul Informaţiilor Publice, Bucureşti, 2001, anexe 94

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Euro-Atlantic. Actualul secretar general al NATO este lordul George Robertson (Marea Britanie). Adunarea Parlamentară a NATO este forul parlamentar care, începând din 1955, este complet independent faţă de NATO, dar constituie o verigă de legătură între parlamentele naţionale şi Alianţă - cale pe care guvernele naţionale sunt îndemnate să ţină cont în activitatea proprie de obiectivele NATO. Delegaţii sunt numiţi de propriile parlamente, care ţin astfel cont de proporţia în care partidele sunt reprezentate în parlamentele naţionale. Misiunea principală a Adunării este de a informa şi a apropia punctele de vedere. Structura militară de comandă are în frunte Comitetul Militar, format din şefii de Stat Major ai ţărilor membre. El funcţionează sub autoritatea politică a Consiliului Nord-Atlantic, a Comitetului de Planificare a Apărării şi a Grupului de Planificare Nucleară. Comitetul Militar se întruneşte de două ori pe an. El asigură coordonarea militară a următoarelor trei organisme:  SACEUR (Comandamentul Suprem Aliat din Europa), staţionat la Mons, Belgia;  SACLANT (Comandamentul Suprem Aliat din zona Atlanticului), staţionat la Norfolk, Virginia, SUA;  Grupul de Planificare Regională SUA-Canada. Pentru dezvoltarea relaţiilor de parteneriat, funcţionează Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, care reprezintă cadrul politico-militar de consultări între Alianţă şi partenerii săi. El reuneşte cei 19 aliaţi şi 25 de parteneri într-un forum de consultări periodice. Acest Consiliu a realizat un "Plan de acţiune" conform căruia au loc consultări politice pe următoarele teme: probleme politice şi de securitate, gestiunea crizelor, probleme regionale, probleme de control al armamentelor, de proliferare nucleară, biologică şi chimică, terorism internaţional, planificarea apărării, strategia şi politica de apărare şi bugetară, impactul dezvoltării economice asupra securităţii. Au loc consultări şi cooperare şi pe alte probleme, cum ar fi: urgente civile şi pregătirea în caz de dezastre, cooperarea privind armamentele sub egida Conferinţei Directorilor Naţionali pentru Armamente, securitatea nucleară, probleme de mediu legate de apărare, coordonarea civili-militari în controlul şi managementul traficului aerian, cooperarea ştiinţifică, probleme legate de operaţiuni de sprijin a păcii. Cooperarea practică are loc în cadrul diferitelor comitete de lucru cu partenerii. 95

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

În acord cu Uniunea Europeană, NATO a implementat mai multe proiecte de securitate europeană, în care partenerul european este puternic reprezentat. Politica externă şi de securitate comună (PESC) Actul de naştere al politicii externe şi de securitate comune a UE (PESC) a fost pus la reuniunea Consiliului European de la Maastricht (decembrie 1991), când statele membre au hotărât asupra rolului UEO şi a relaţiilor sale cu UE şi NATO, invitarea membrilor UE să adere la UEO sau să ceară statutul de observator la această organizaţie, încurajarea statelor europene membre NATO de a deveni membri asociaţi ai UEO, întărirea progresivă a UEO ca parte componentă a apărării UE şi organism responsabil în domeniu, întărirea coloanei europene a Alianţei NordAtlantice, a rolului, responsabilităţilor şi contribuţiilor statelor UEO care aparţin Alianţei, creşterea rolului operativ al UEO etc. Prin Tratatul UE adoptat la Maastricht în 1993, au fost stabilite ca obiective ale PESC: salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a independenţei Uniunii; întărirea pe toate căile a securităţii Uniunii şi a statelor membre; menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale; promovarea cooperării internaţionale; dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a literei legii, respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. De subliniat că apărarea europeană vizează doar gestionarea crizelor interne, prin operaţii de menţinere şi restabilire a păcii şi misiuni umanitare tip Petersberg (Prin Declaraţia de la Petersberg, din 19 iunie 1992, s-au stabilit direcţiile dezvoltării viitoare a UEO, statele membre declarându-şi disponibilitatea de a pune sub autoritatea UEO - pentru executarea unor misiuni umanitare şi de salvare, de menţinere a păcii şi ale forţelor de intervenţie în gestionarea crizelor, incluzând operaţiuni de menţinere a păcii - unităţi din toate categoriile de forţe armate convenţionale.). La conferinţa interguvernamentală din 16-17 iunie 1997, misiunile tip Petersberg au fost incluse în Tratatul de la Amsterdam şi s-a lansat ideea integrării UEO în UE. Cu acelaşi prilej, a fost creată şi funcţia de Secretar general al Consiliului UE şi Înalt reprezentant pentru PESC. Cele două tratate menţionate aici au înzestrat PESC cu trei instrumente principale: strategii, poziţii şi acţiuni comune. Prin decizii ulterioare ale UEO, rolul operaţional al acesteia a fost

96

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

transferat UE, în sarcina UEO rămânând doar anumite funcţii şi structuri. Cercetători ai UE consideră edificarea PESC o întreprindere dificilă, cât timp capacitatea de a proiecta puterea este inegal distribuită între statele membre. Se crede că instituirea unui Consiliu de Securitate European după model ONU, cu 10 membri, ar spori rapiditatea în luarea deciziilor, în realizarea unui acord în probleme globale cum ar fi, de exemplu, lupta cu terorismul, a unui acord asupra principiilor fundamentale pentru o acţiune comună. O decizie în acest sens s-ar putea lua numai după intrarea în vigoare a noii Constituţii europene. Politica europeană comună de securitate şi apărare (ESDP) Pe baza mandatului dat de Consiliul European de la Köln, summitul european de la Helsinki, din 10-11 decembrie 1999, a hotărât realizarea Politicii Europene Comune de Securitate şi Apărare, prin care Uniunea avea să-şi asume responsabilităţi în prevenirea conflictelor şi managementul crizelor. Consiliul European de la Nisa, din 7-9 decembrie 2000, a iniţiat politica Europeană de Securitate şi Apărare (ESDP), ca parte integrantă a PESC, dându-i UE posibilitatea de a mobiliza instrumentele civile şi militare care să-i asigure capacitatea globală de gestionare a crizelor şi de prevenire a conflictelor, fără a prejudicia angajamentele ţărilor membre asumate prin Tratatul de la Washington sau/şi cel de la Bruxelles. În acelaşi cadru s-au stabilit aranjamente pentru consultarea înainte de criză şi asocierea în soluţionarea crizei a statelor europene membre NATO care nu fac parte din UE şi a altor state candidate la UE. De asemenea, s-au stabilit aranjamente permanente de consultare şi cooperare între UE şi NATO pentru probleme de securitate, apărare şi gestionarea crizei de interes comun. Au fost aprobate măsuri de dezvoltare a capacităţilor militare şi întărirea capacităţilor civile de gestionare a crizelor şi de definire a unui mecanism de evaluare a capacităţilor militare. Din punct de vedere material, s-a mizat pe mijloacele militare adaptate (europene, preidentificate din cadrul pilonului european al NATO, sau naţionale şi multinaţionale exterioare cadrului NATO) şi s-a lansat ideea creării unei baze industriale şi tehnologice de apărare competitive şi puternice. Practic, la Nisa, s-au adoptat obiectivele de capacitate militară şi a fost stabilită arhitectura instituţională de soluţionare a problemelor securităţii şi apărării europene. Obiectivul principal al ESDP l-a reprezentat realizarea de către statele europene membre ale UE a unei Forţe de Reacţie Rapidă de 100.000 oameni, până în 2003. 97

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

Operaţionalizarea deplină a forţei face ca statele membre să fie apte să o disloce în întregime în timp de 60 de zile şi să asigure , în cadrul acesteia, elemente de răspuns rapid, cu un grad foarte ridicat de disponibilitate, dar şi să sprijine logistic forţa dislocată cel puţin un an. Misiunile FRR a UE includ operaţiuni de la cele mai grele, de restabilire a păcii sau de menţinere a păcii, până la unele uşoare, de tip umanitar, de salvare sau evacuare. Dotarea progresivă cu mijloace de informaţii, planificare, comandă, control şi transport strategic, potrivit hotărârii luate la Helsinki, în decembrie 1999, urma să continue, pentru a înlătura deficitele existente şi a realiza managementul capacităţilor de apărare. Post-Nisa, va avea, deci, loc o consolidare a echilibrului relaţiilor dintre UE şi NATO, evitând duplicarea inutilă, facilitând între ele concertarea şi cooperarea, fără însă a pune în discuţie autonomia deciziilor şi capacitatea membrilor Uniunii de a acţiona la nevoie cu propriile mijloace. De altfel, prima conferinţă europeană asupra capacităţilor, din toamna lui 2000, consemna declaraţiile de contribuţii naţionale în oameni şi material pe care UE le-ar putea utiliza în gestionarea misiunilor tip Petersberg. Reforma forţelor armate ale statelor membre ale Uniunii se desfăşoară, din perspectivă europeană, pe o filozofie a convergenţei, fără ca eforturile bugetare să fie comparabile cu cele ale SUA. Este de remarcat însă voinţa politică de a realiza o eficacitate crescută a forţelor armate. Faza operaţională a Europei apărării, concepută ca proces component al transformării NATO, durează şi este condiţionată de relaţia dintre NATO şi UE în domeniul militar. Catalogul european al forţelor, realizat de acord cu NATO, este un document esenţial al implementării ESDP, ce va asigura capacitatea de acţiune necesară forţei europene. Istorica Declaraţie UE-NATO asupra ESDP din 16 decembrie 2002 se apreciază că face trecerea de la teorie la practică: deschide calea unei cooperări politice şi militare mai strânse între cele două organizaţii, pentru că stabileşte un cadru formal de cooperare în domeniile gestionării crizelor şi prevenirii conflictelor, enunţă principiile politice ale cooperării respective şi garantează pentru propriile operaţii militare accesul la mijloacele logistice şi de planificare ale NATO. Un an mai târziu, la summit-ul european din 12-13 decembrie, de la Bruxelles, se adoptă propunerea de creare, în 2004, a unei structuri militare de planificare a operaţiilor autonome ale UE, aceasta şi pe baza succesului

98

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

înregistrat de Acordul de securitate semnat de NATO şi UE în perspectiva înlocuirii efectivelor din Macedonia ale Alianţei cu cele ale Uniunii. Ca repere de analiză a evoluţiei pozitive a conceptului pot fi luate în calcul momentul Laeken, când Consiliul European a declarat ESDP operaţională, cel al primei misiuni de poliţie ESDP, ce a debutat la 1 ianuarie 2003 în Bosnia-Herţegovina, sau 31 martie 2003, când ESDP a desfăşurat prima forţă militară, EUFOR, în Macedonia. Identitatea europeană de securitate şi apărare (ESDI) Cristalizarea conceptului de Identitate Europeană de Securitate şi Apărare se produce în timp şi are loc pe fondul preocupărilor Europei de a dezvolta o politică externă şi de securitate comună şi al cerinţei realizării unui parteneriat echilibrat între polii american şi european ai Alianţei. Procesul pe care îl presupune noul concept ţine deopotrivă de adaptarea structurilor politice şi militare ale NATO şi de dezvoltarea UE, vizând consolidarea pilonului european al Alianţei, fără a-l contrapune efortului euro-atlantic de apărare, spre a servi interesele tuturor statelor continentului, dar şi întăririi eficacităţii şi integrităţii NATO. ESDI este iniţiată la nivelul NATO pe baza Declaraţiei de la Bruxelles din 1994 şi a elementelor-cheie ale agendei de la Berlin, din 1996, considerându-se că, în acest fel, ar spori coerenţa şi eficienţa participării tuturor aliaţilor europeni la misiunile Alianţei, ca şi soliditatea parteneriatului transatlantic. Summit-ul de la Washington din 1999 constată că angajamentele luate la Berlin în privinţa ESDI au fost îndeplinite. În mod concret, acestea au vizat: eliberarea, monitorizarea şi întoarcerea sau rechemarea activelor şi capacităţilor NATO disponibilizate, de la caz la caz, pentru a sprijini operaţiunile conduse de UEO; consultări NATO-UEO asupra planificării şi coordonării operaţiunilor conduse de UEO care folosesc activele şi capacităţile NATO; schimbul eficient de informaţii, inclusiv cele ale serviciilor secrete, de care NATO şi UEO vor avea nevoie în contextul operaţiunilor conduse de UEO; permisiunea acordată structurii de comandă NATO de a oferi statului major elemente şi poziţii de comandă pentru coordonarea operaţiunilor conduse de UEO; sprijinirea, în cadrul Alianţei, a tuturor aliaţilor europeni în planificarea coordonării operaţiunilor conduse de UEO pe baza, printre altele, a unor profiluri de misiune ilustrative oferite de UEO; încorporarea cerinţelor operaţiunilor de sub comanda UEO în procesul de planificare a apărării NATO; testarea şi îmbunătăţirea acestora printr-un exerciţiu comun NATO-UEO de gestiune a crizelor, un atelier de lucru şi un seminar. 99

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

La summit-ul de la Washington, se stabilesc direcţiile de dezvoltare viitoare a conceptului, admiţându-se hotărârea UE de a iniţia acţiuni autonome, subliniindu-se necesitatea creşterii eficienţei consultărilor comune, transparenţei şi cooperării, consolidării capacităţilor proprii de apărare ale membrilor UE şi altor aliaţi europeni, implicării totale a aliaţilor europeni non-UE în operaţiunile de rezolvare a crizelor de sub comanda UE, folosirii separabile, dar nu separate a activelor şi capacităţilor NATO pentru operaţiuni sub comandă UEO. La întrunirea ministerială Consiliului Nord-Atlantic din 15 decembrie 2000, miniştrii de externe analizează progresele înregistrate în dialogul NATO-UE şi procesul de stabilire a măsurilor de cooperare dintre cele două organizaţii în context ESDI. Iniţiativa Capacităţilor de Apărare (DCI) Acelaşi summit NATO de la Washington lansează şi noua iniţiativă, considerată a fi capitolul cel mai important al ESDI. DCI vizează îmbunătăţirea şi actualizarea capacităţilor tuturor aliaţilor pentru a face faţă noilor pericole la adresa securităţii şi include domeniile: mobilităţii forţelor, suportului logistic, capacităţii de autoprotejare şi atac, sistemelor de comandă, control şi informaţionale. Se apreciază că DCI va asigura eficienţa viitoarelor operaţiuni multinaţionale din întreg spectrul de misiuni NATO, iar obiectivele ce decurg din iniţiativă se completează reciproc cu eforturile UE de consolidare a capacităţilor europene. Reuniunea miniştrilor de externe ai ţărilor NATO, din 24 mai 2000, de la Florenţa discută inclusiv implementarea DCI. În cadrul UE, Conferinţa de angajament al capacităţilor, din 20-21 noiembrie 2000, de la Bruxelles este esenţială pentru relaţia cu DCI. Aici, statele UE determină forţele, mijloacele şi capacităţile pe care le-ar putea pune la dispoziţia Uniunii, conferinţa analizând şi un Catalog al capacităţilor. Potrivit acestui catalog, în 2003, UE trebuia să fie capabilă să conducă ansamblul misiunilor Petersberg, ceea ce a implicat ca numeroase capacităţi să fie ameliorate calitativ şi cantitativ, spre a optimiza capacităţile la dispoziţia UE. La summit-ul NATO de la Praga, s-a lansat noua Iniţiativă asupra capacităţilor, elaborată în paralel cu Planul de acţiune european asupra capacităţilor. Iniţiativa include un pachet cuprinzător de măsuri pentru ca Alianţa să facă faţă cu succes unui întreg spectru de probleme din mediul de securitate, inclusiv terorismul şi folosirea armelor de distrugere în masă.

100

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Aceste măsuri cuprind: Angajamentul de la Praga asupra Capacităţilor (PCC), crearea Forţei de Răspuns a NATO (NRF) şi transformarea structurii militare de comandament. PCC diferă de DCI prin aceea că aliaţii şi-au asumat individual angajamente politice ferme de îmbunătăţire a capacităţilor proprii în conformitate cu programul stabilit, pe domenii specifice. NRF va fi o structură flexibilă, rapid desfăşurabilă la mare distanţă, interoperabilă şi autosustenabilă pentru o perioadă de timp specifică, cu efective de elită şi tehnică de luptă avansată din toate categoriile de forţe, capabile să acţioneze într-un mediu NBC. După transformare, Alianţa va avea două comandamente strategice: unul operaţional, responsabil cu toate operaţiile militare ale NATO, şi altul de transformare, care va asigura continuarea schimbării capabilităţilor militare şi promovării interoperabilităţii forţelor. În afara parteneriatelor cu instituțiile de securitate vest-europene, NATO a stabilit un parteneriat special a fost stabilit cu Rusia, care au convenit să dea substanţa angajamentului comun de a edifica o Europă stabilă. Acesta s-a concretizat prin Actul Fondator NATO-Rusia privind Relaţiile Reciproce, Cooperarea şi Securitatea, prin care NATO şi Rusia sau angajat să-şi dezvolte relaţiile pe baza intereselor comune, reciprocităţii şi transparentei, în vederea realizării unei păci durabile în zona euroatlantică, bazată pe principiile democraţiei şi securităţii prin cooperare. Alianţa este angajată în întărirea unui parteneriat distinct cu Ucraina, bazat pe Carta NATO-Ucraina şi cuprizând consultări politice pe probleme de interes comun şi o arie largă de activităţi practice de cooperare. ORGANIZAŢIA PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE ÎN EUROPA După 1989, procesul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa a intrat într-o nouă etapă, caracterizată prin subscrierea tuturor statelor la aceleaşi valori - democraţia, statul de drept, respectarea drepturilor omului şi economia de piaţă. România a intrat în aceasta etapă prin retragerea rezervelor exprimate la Documentul Final al Reuniunii de la Viena şi prin adoptarea unei atitudini deschise, de cooperare. Această schimbare de atitudine a fost exprimată oficial la prima reuniune a Consiliului Ministerial al CSCE - Berlin, iunie 1991. Structurile şi instituţiile OSCE: 1. Conferinţe ale şefilor de stat sau de guvern (Summit) ai statelor membre, trasează priorităţile la cel mai înalt nivel politic. După stabilirea, prin Carta de la Paris, a ţinerii periodice a acestora, la fiecare doi ani, Conferinţele 101

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

CSCE/OSCE la nivel înalt au avut loc la Helsinki (1992), Budapesta (1994), Lisabona (1996) şi Istanbul (18-19 noiembrie 1999). În prezent, această periodicitate nu mai este respectată cu rigurozitate. 2. Consiliul Ministerial, care se reuneşte, de regulă, o dată pe an (atunci când în anul respectiv nu are loc Summit-ul OSCE), la nivel de ministru al afacerilor externe. Este organul central de decizie şi orientare politică al OSCE. Ministrul de externe al ţării gazdă a reuniunii Consiliului Ministerial deţine funcţia de preşedinte în exerciţiu al OSCE. Perioada de preşedinţie se încheie odată cu reuniunea ministerială care, de regulă, are loc în luna decembrie. 3. Consiliul Superior (care a înlocuit Comitetul Înalţilor Funcţionari) răspunde de orientarea, coordonarea şi gestionarea tuturor activităţilor OSCE. Examinează şi stabileşte politica şi orientările bugetar-financiare. Anual, Consiliul Superior se întruneşte ca Forum Economic la Praga. De notat că periodicitatea reuniunilor acestei structuri, de la crearea ei prin Carta de la Paris, a fost de cel puţin două ori pe an, la care se adaugă reuniuni speciale, în aplicarea mecanismului de urgenţă. Deşi nu există o decizie formală privind desfiinţarea acestei structuri, unele state participante consideră inutilă menţinerea acesteia, datorită existenţei Consiliului Permanent. 4. Consiliul Permanent (fostul Comitet Permanent) se ocupă de activitatea politică, decizională şi operaţională curentă a OSCE. Se întruneşte la Viena, de regulă, săptămânal, în şedinţe plenare, precum şi ori de câte ori se consideră necesar în reuniuni speciale, extraordinare sau de urgenţă. Sub egida Consiliului Permanent funcţionează diferite grupuri de lucru ad-hoc, deschise participării tuturor statelor membre. Pentru creşterea transparenţei procesului decizional şi lărgirea ariei de consultări în cadrul acestuia, prin Carta asupra securităţii europene adoptată la Istanbul în 1999, a fost creat Comitetul Pregătitor, ca structură subordonată Consiliului Permanent. Reuniunile structurilor menţionate (mai puţin Summitul OSCE) sunt prezidate de reprezentanţii preşedinţiei în exerciţiu. Reuniunile grupurilor de lucru pot fi prezidate şi de reprezentanţii ţărilor din troica OSCE, din însărcinarea preşedinţiei în exerciţiu. Preşedinţia şedinţelor Summit-elor OSCE se asigură prin rotaţie. 5. Forumul de Cooperare în domeniul Securităţii este parte integrantă a OSCE, se întruneşte săptămânal, la Viena, pentru consultări şi negocierea de măsuri concrete vizând întărirea încrederii, securităţii şi stabilităţii în aria

102

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

euro-atlantică. Obiectivele principale ale acestui for sunt: a) negocieri privind controlul armamentelor şi măsuri de dezarmare, creştere a încrederii şi securităţii; b) consultări regulate şi cooperare intensă în probleme de securitate; c) reducerea riscurilor unui conflict armat. Forumul se ocupă, de asemenea, de aplicarea măsurilor de creştere a încrederii şi securităţii (CSBM), pregătirea seminariilor privind doctrinele militare, organizarea reuniunilor anuale de evaluare a aplicării angajamentelor asumate în domeniul militar, precum şi examinarea şi clarificarea schimbului de informaţii convenit conform măsurilor de încredere. Sub auspiciile Forumului, au loc reuniunile anuale de evaluare a aplicării Documentului de la Viena privind măsurile de creştere a încrederii şi securităţii, reuniunile de evaluare a aplicării Codului de Conduită, ca şi seminarii pe diferite teme. Forumul îşi desfăşoară activitatea în şedinţe plenare şi în cadrul a două grupuri de lucru. 6. Preşedintele în exerciţiu - ministrul de externe al ţării care găzduieşte reuniunea Consiliului Ministerial al OSCE pe anul în curs - este investit cu responsabilitatea generală asupra activităţii executive a OSCE. România a deţinut mandatul de Preşedinte în exerciţiu al OSCE în anul 2001. Începând cu 1 ianuarie 2002, preşedinţia organizaţiei a fost preluată de Portugalia. Pentru anul 2003 şi-a prezentat candidatura Olanda, iar pentru 2004 Bulgaria. Preşedintele în exerciţiu, în îndeplinirea atribuţiilor sale, poate fi asistat de:  troica OSCE, formată din fostul, actualul şi viitorul preşedinte al OSCE;  grupuri ad-hoc, create pentru diferite probleme, îndeosebi în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor;  reprezentanţi personali, numiţi de preşedintele în exerciţiu cu un mandat clar şi precis, pentru a-l asista într-o situaţie de criză sau conflict. 7. Secretarul general este numit de Consiliul ministerial pentru o perioadă de trei ani. Având sediul la Viena, el acţionează ca reprezentant al preşedintelui în exerciţiu şi-l sprijină pe acesta în toate activităţile vizând promovarea obiectivelor OSCE. Sarcinile Secretarului general includ, de asemenea, gestionarea structurilor şi operaţiunilor OSCE. Secretarul general are în subordinea sa Secretariatul OSCE, cu sediul la Viena (şi o unitate la Praga), structurat pe trei departamente:  politic (probleme generale - sprijinirea activităţii preşedintelui în exerciţiu, pregătirea reuniunilor, contacte cu organizaţii internaţionale etc.); 103

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

 Centrul pentru Prevenirea Conflictelor, în competenţa căruia intră activitatea operaţională a OSCE în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor, sprijinirea activităţii misiunilor OSCE. CPC mai urmăreşte îndeplinirea obligaţiilor pe care şi le-au asumat statele în domeniul politico-militar al securităţii europene (Documentul de la Viena privind măsuri de creştere a încrederii şi securităţii, Codul de Conduită etc.)  Departamentul administrativ-financiar şi pentru organizarea conferinţelor (traduceri, documentaţie, protocol). În cadrul Secretariatului există un Coordonator pentru activităţi economice şi de mediu ale OSCE, în ale cărui sarcini intră consolidarea capacităţii Consiliului Permanent şi ale altor instituţii OSCE de a examina aspectele economice, sociale şi de mediu ale securităţii. 8. Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale - instrument creat pentru a se ocupa de tensiuni etnice în faza incipientă a acestora, cu potenţial de a se dezvolta într-un conflict ce poate pune în pericol pacea, stabilitatea sau relaţiile dintre statele participante Înaltul Comisar acţionează independent, mandatul său conţine prevederi ce-i impun păstrarea confidenţialităţii informaţiilor şi acţiunilor sale. Înaltul Comisar, asistat de experţi, elaborează rapoarte în legătură cu diferite situaţii sau probleme cu care a fost sesizat şi formulează recomandări pentru părţile implicate. Aceste recomandări nu au un caracter obligatoriu. Obiectivul acestora este de a încuraja părţile în identificarea de soluţii paşnice la conflictele existente. 9. Reprezentantul OSCE pentru libertatea presei, funcţie creată în 1997. 10. Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR), cu sediul la Varşovia, este instituţia OSCE responsabilă cu promovarea drepturilor omului, democraţiei şi a statului de drept. ODIHR are un rol deosebit în monitorizarea alegerilor şi dezvoltarea instituţiilor electorale naţionale, acordând asistenţă tehnică pentru dezvoltarea instituţiilor juridice, promovarea acţiunii organizaţiilor neguvernamentale şi a societăţii civile, pregătirea observatorilor pentru alegeri şi respectarea drepturilor omului, a ziariştilor; funcţionează ca punct de contact pentru problemele Roma şi Sinti. în anul 1999, în cadrul ODIHR a fost creat postul de consilier pentru problemele populaţiei Roma, ocupat o vreme de Nicolae Gheorghe (România). 11. Misiuni ale OSCE sunt amplasate în Kosovo, Bosnia-Herzegovina, Croaţia, FRI Macedonia, Georgia, Republica Moldova, Estonia, Letonia,

104

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Armenia, Azerbaidjan, Tadjikistan şi, începând cu 16 martie 2001, la Belgrad. În afara de misiuni, există şi alte activităţi OSCE în domeniul prevenirii conflictelor, gestionării crizelor şi reconstrucţiei post-conflict. Din diferite motive, ţările pe teritoriul cărora ele se desfăşoară au evitat acceptarea denumirii de "misiuni". Dintre acestea, menţionăm: Reprezentantul personal al preşedintelui în exerciţiu şi echipa sa de asistenţă pentru problema din Nagorno Karabah; Grupul de asistenţă din Cecenia, Prezenţa OSCE în Albania; Grupul de consultanţă şi monitorizare din Belarus; Coordonatorul pentru proiectele OSCE în Ucraina. 12. Curtea de Conciliere şi Arbitraj, creată conform Convenţiei privind concilierea şi arbitrajul în cadrul OSCE, intrată în vigoare în decembrie 1994 (după depunerea instrumentelor de ratificare de către 12 state semnatare). În funcţiile Curţii intră reglementarea diferendelor ce-i sunt supuse de către statele semnatare ale Convenţiei, prin conciliere sau arbitraj, după caz. Sediul Curţii este la Geneva. România a semnat şi ratificat această Convenţie. 13. OSCE este depozitarul Pactului de Stabilitate pentru Europa Centrală, iniţiat şi promovat de Uniunea Europeană. Totodată, OSCE joacă un rol important în exerciţiul privind Pactul de Stabilitate pentru Europa de SudEst. Recent, a început procesul de definire a dimensiunii regionale a OSCE. În vederea organizării unui instrument militar propriu care să asiste procesul de securitate, OSCE este în curs de a implementa programul REACT. Mecanismul REACT (Rapid Expert Assistance and Co-operation Teams) a fost conceput în cadrul Cartei pentru Securitate Europeană şi a fost inclus în documentul supus aprobării Summit-ului OSCE de la Istanbul, noiembrie 1999. Dezvoltarea programului REACT se bazează pe trei piloni:  Standardizarea criteriilor de selecţie şi recrutare a viitorilor membri de misiuni;  Selectarea de către statele participante a viitorilor membri de misiuni;  Pregătirea pentru desfăşurarea în teren a viitorilor membri de misiuni. UNIUNEA EUROPEI OCCIDENTALE Funcţionează din 1954, în virtutea unor prevederi ale tratatului privind autoapărarea colectivă semnat la Bruxelles, în 1948, de către Belgia, Franţa, Luxemburg, Marea Britanie şi Olanda. Astăzi cuprinde astăzi 10 105

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

membri: Belgia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia şi Spania. Ca organizare internă, a adoptat un Consiliu şi un Secretariat, cu sediul la Bruxelles, şi o Adunare Parlamentară, care îşi desfăşoară lucrările la Paris. Odată cu semnarea Tratatului Atlanticului de Nord, atribuţiile de apărare ale europenilor au fost transferate către NATO. UEO a fost reactivată abia în 1984, cu scopul de a construi o “identitate europeană de apărare comună”. Primele manifestări în sensul întăririi coloanei europene în cadrul NATO, promovate de ţările membre UEO, s-au făcut resimţite în 1987, când reprezentanţii ţărilor membre au adoptat Platforma asupra intereselor europene în materie de securitate. Procesul a avansat odată cu hotărârea Consiliului European luat la Maastricht (decembrie 1991) de a întări politica de securitate europeană, invitând membrii Uniunii Europene să adere la UEO sau să ceară statut de observator, în timp ce alte ţări membre NATO erau invitate să devină membri asociaţi ai organizaţiei. Membrii organizaţiei s-au întrunit în 1992 la Petersberg, lângă Bonn, pentru a consolida aspectul militar al cooperării; Declaraţia de la Petersberg consfinţeşte hotărârea membrilor de a pune în slujba UEO toate categoriile de forţe militare, în vederea desfăşurării misiunilor de “tip Petersberg” (operaţiuni umanitare şi de salvare, de menţinere a păcii). Prima acţiune în acest sens a avut loc în 1996, constând într-o intervenţie a UEO în regiunea marilor lacuri din Africa, pentru o misiune de evacuare, menţinere a păcii şi deminare. Relaţiile între Uniunea Europeană şi UEO au fost clarificate prin Tratatul de la Amsterdam (1997) încheiat de şefii de state şi guverne ai ţărilor Uniunii Europene, care conţine prevederi clare: - Scopul integrării UEO în Uniunea Europeană, dacă Consiliul European adoptă această decizie; - Uniunea Europeană va apela la UEO în elaborarea şi implementarea deciziilor şi acţiunilor sale care au implicaţii în domeniul apărării. Relaţiile între NATO şi UEO au dobândit un caracter permanent. Secretarul general al UEO participă regulat la reuniunile ministeriale ale Consiliului Nord-Atlantic, iar Secretarul NATO participă la reuniunile ministeriale ale UEO. Consiliile Atlanticului de Nord şi UEO se întâlnesc de cel puţin patru ori pe an. Un acord de securitate între cele două părţi

106

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

facilitează schimbul de informaţii secrete; UEO are acces la sistemul integrat de telecomunicaţii NATO; secretariatele şi statele majore ale celor două organizaţii se consultă în mod regulat. Din 1994, pentru a evita o dublare a capacităţilor, NATO a acceptat să pună la dispoziţie forţele şi mijloacele sale pentru operaţiuni UEO efectuate în aplicarea politicii sale externe şi de securitate. UEO întreţine relaţii cu Rusia (de unde a beneficiat de imagini pentru centrul său de sateliţi), cu Ucraina, dar şi cu şase ţări mediteraneene (Algeria, Egipt, Israel, Mauritania, Maroc şi Tunisia) Organizaţia nu deţine forţe permanente sau structuri de comandă militară proprii. Cu ocazia diverselor misiuni, statele membre pun la dispoziţie unităţi militare şi structuri de comandă proprii: Corpul Europan, Divizia multinaţionale (centru), Forţa amfibie anglo-olandeză, carterul General al Corpului I Armată germano-olandez, Forţa amfibie hispanoitaliană. Până în prezent, cele mai importante misiuni operaţionale ale UEO au fost: - 1992: implicarea unor forţe navale pentru monitorizarea respectării rezoluţiilor Consiliului de Securitate ONU în Adriatica; - 1995: acordarea de asistenţă Bulgariei, României şi Ungariei pentru a întări embargoul impus de ONU pe Dunăre (prin poliţie civilă, operaţiuni vamale); - 1994: sprijinirea administraţiei Uniunii Europene instalată la Mostar, printr-un contingent de poliţie; - 1997: desfăşurarea unei structuri multinaţionale de consiliere a poliţiei în spijinul Forţei multinaţionale de protecţie, creată în contextul crizei din Albania; - 1999: iniţierea unei misiuni în sprijinul operaţiunilor de deminare din Croaţia. ALTE INSTITUŢII DE SECURITATE EUROPENE Iniţiativa sud-est europeană (SEE) promovează cooperarea regională, securitatea şi stabilitatea pe termen lung în Balcani. Se bazează pe patru principii fundamentale: un Forum consultativ pe probleme de securitate în Europa de Sud-Est (compus din ţări NATO, partenere şi Bosnia-Herţegovina), un Grup de lucru ad-hoc (AHWG) deschis, asupra cooperării regionale în Europa de Sud-Est, sub auspiciile EAPC în sesiunea 107

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

Comitetului Politic, instrumente de lucru ale PfP şi programe-ţintă pe probleme de securitate pentru ţările din regiune. Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE), iniţiativă a UE, având scopul de a contribui la instaurarea păcii, stabilităţii şi prosperităţii pentru ţările din regiune şi a coordona, într-o manieră coerentă, eforturile din domeniul cooperării regionale şi pe cele ale comunităţii internaţionale, în perspectiva integrării ţărilor din zonă în structurile politico-economice şi de securitate cu vocaţie europeană şi euro-atlantică. Pactul este prima încercare serioasă a comunităţii internaţionale de a înlocui practica intervenţiei politice în Europa de Sud-Est cu o strategie comprehensivă, pe termen lung, de prevenire a conflictelor. Interesul faţă de această iniţiativă a scăzut însă sensibil, mai ales după evenimentele de la 11 septembrie 2001. Cooperarea Naţiunilor Central Europene în Sprijinul Păcii (CENCOOP) este o iniţiativă lansată de Austria, în 1996, pentru crearea, prin cooperare regională, a capabilităţilor şi capacităţilor militare şi civile destinate operaţiilor de sprijin al păcii (PSO). CENCOOP se referă la cooperarea în acţiunile de menţinere a păcii, sprijin al păcii, umanitare şi de asistenţă la dezastre. Procesul de Cooperare din Sud-Estul Europei (SEECP), iniţiativă subregională, lansată de reuniunea miniştrilor de externe ai statelor din sudestul Europei, de la Sofia, din 1996. Iniţiativa promovează şi dezvoltă relaţii mai bune între ţările sud-est europene, pentru a transforma regiunea într-un spaţiu al păcii, securităţii, stabilităţii şi cooperării, şi pune bazele viitoare ale integrării regiunii în structurile europene şi euro-atlantice. Cooperarea acoperă problemele securităţii şi stabilităţii, domeniile umanitar, social şi cultural, al justiţiei, luptei cu crima organizată, eliminării terorismului, traficului ilegal de droguri, arme şi persoane. SEECP are un program cuprinzător de cooperare regională şi cu organizaţii internaţionale, ca: ONU, UE, OSCE, NATO, Consiliul Europei, Iniţiativa de Cooperare SudEst Europeană - SECI, Iniţiativa Central Europeană - CEI şi Iniţiativa Mării Negre - CEMN. Procesul reuniunilor miniştrilor apărării din sud-estul Europei (SEDM), iniţiativă ce a demarat în 1997 şi care vizează intensificarea înţelegerii şi cooperării regionale, pentru dezvoltarea stabilităţii şi securităţii în Europa de Sud-Est. În 1998, SEDM şi-a constituit o componentă operaţională: Forţa multinaţională de Pace din Europa de Sud-Est –

108

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

MPFSEE. Gestionarea proiectelor iniţiate în cadrul acestui proces revine SEDM-CC. Dintre proiectele propuse, menţionăm: Reţeaua pentru suportul informaţional al managementului crizelor (CIN), Grupul de forţe de geniu din ţările membre SEDM (ETF), Reţeaua de simulare în sud-estul Europei (SEESIMNET), Reţeaua de interconectare a spitalelor militare (posibil şi a celor civile) din statele membre SEDM (Telemedicina). Forţa Multinaţională de Pace din Europa de Sud-Est (MPFSEE), constituită în urma deciziei reuniunii miniştrilor apărării din sud-estul Europei, de la Sofia, din 1997, are valoarea unei brigăzi (numită Brigada Sud-Est Europeană – SEEBRIG) şi îndeplineşte misiuni de pace, sub egida ONU şi OSCE. La ea participă şapte state (din NATO, UE şi partenere). Au statut de observator Slovenia, SUA şi Croaţia. SEEBRIG este o structură militară ce contribuie la întărirea stabilităţii şi securităţii regionale, creşterea încrederii politice şi militare, dezvoltarea cooperării militare în zonă, a unor relaţii de bună vecinătate între ţările din sud-estul Europei, în contextul procesului SEDM. Este un partener de dialog şi cooperare cu structurile europene şi euro-atlantice, ca şi un instrument de rezolvare a crizelor, de preluare a unei părţi din efortul european de asigurare a păcii şi securităţii pe continent. Creată pentru a duce operaţii de menţinere a păcii şi de sprijin umanitar, sub egida ONU, UE şi OSCE, în zona Europei de Sud-Est, MPFSEE poate fi angajată şi în misiuni în afara acestei zone, pe baza acordului şi deciziei politice a ţărilor fondatoare. Brigada multinaţională cu capacitate de luptă ridicată pentru operaţii ONU, aflată în stand-by (SHIRBRIG), ale cărei documente au fost semnate, de la lansarea ei, în 15 decembrie 1996, parţial sau total, în principal de state europene (Austria, Danemarca, Italia, Olanda, Norvegia, Polonia, România, Suedia, Finlanda, Spania, Portugalia, Slovenia), dar şi de Canada şi Argentina, face parte din sistemul ONU de aranjamente stand-by (UNSAS). Poate îndeplini operaţii de menţinere a păcii şi umanitare, potrivit cap. VI al Cartei ONU, şi asigura protecţia agenţiilor ONU asociate, organizaţiilor nonguvernamentale şi a personalului. Are capacitatea de a acţiona independent la o distanţă considerabilă de structurile de sprijin de acasă şi într-un mediu unde nu există sprijinul imediat al naţiunii-gazdă şi în care infrastructura de bază este slabă sau inexistentă. Este gata de dislocare din punctul de îmbarcare în 15-30 zile de când fost anunţată şi pregătită să fie autosustenabilă 60 de zile. Pentru a o menţine ca instrument de reacţie rapidă, dislocarea sa se cere să fie limitată la maximum şase luni. Grupul de cooperare navală la Marea Neagră (BLACKSEAFOR), iniţiativă regională de dezvoltare a cooperării şi interoperabilităţii între 109

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

forţele navale ale ţărilor riverane Mării Negre, lansată de Turcia, în aprilie 1998. State membre: Bulgaria, Georgia, România, Federaţia Rusă, Turcia şi Ucraina. Forţa navală cuprinde minimum 4-6 nave şi este activată cel puţin o dată pe an. Poate îndeplini misiuni de căutare şi salvare pe mare, asistenţă umanitară, acţiuni contra minelor marine, operaţiuni de protecţia mediului e Agenţia sud-est europeană pentru controlul armelor mici şi armamentului uşor (SEESAC) este componentă a Planului regional de implementare a combaterii proliferării armelor mici şi armamentului uşor (SALW), formulat şi adoptat de Pactul de stabilitate, în noiembrie 2001. Conducerea politică şi strategică şi suportul propriu al SEESAC aparţin Grupului de lucru regional (RSG), compus din reprezentanţi ai guvernelor statelor participante, ai Pactului de stabilitate, ONU şi observatori din instituţii ca UE, NATO, OSCE şi societatea civilă. Activităţile regionale SEESAC includ sensibilizarea guvernelor şi societăţii civile asupra problemei armelor uşoare, formularea strategiilor naţionale pentru controlul SALW şi încorporarea problemei armelor uşoare în tematica ONU. Iniţiativa Royaumont (RI) apare înainte de înfiinţarea Pactului de stabilitate pentru Europa, din martie 1995, şi Procesul de pace inclus în Acordurile de la Dayton. Reprezintă o abordare inovativă, comprehensivă a atenuării conflictelor, prin aceea că încurajează democratizarea, prin promovarea unui dialog între cetăţeni şi modernizarea structurilor civice, susţine şi extinde noi canale de comunicare între diferite grupuri, dincolo de graniţele naţionale, creând reţele de comunicare între ONG-uri. IR se concentrează pe îmbunătăţirea relaţiilor de bună vecinătate în Europa de Sud-Est, pornind de la viziunea unei familii europene unite şi extinse, fondată pe principiile păcii, stabilităţii, cooperării şi democraţiei. Grupul Reay (Grupul regional de acţiune împotriva minelor)este structură a Pactului de stabilitate, ce încurajează cooperarea în domeniul explozivilor în sud-estul Europei. Grupul dezvoltă activităţi centrate pe priorităţi de dezvoltare a unei reţele regionale de testare şi evaluare a capabilităţilor, crearea unei regiuni libere de astfel de rezerve, îmbunătăţirea managementului regional, reabilitarea şi formarea specialiştilor în domeniu. Iniţiativa ADM (WMDI), lansată în cadrul Summit-ului de la Washington din aprilie 1999 şi menită să prevină riscul proliferării armelor de distrugere în masă din alte state, prin intensificarea consultărilor privind problemele de dezarmare şi non-proliferare. Un centru ADM a fost stabilit

110

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

la cartierul general al NATO, în mai 2000, pentru a coordona activităţile în acest domeniu, ca şi pentru a sprijini eforturile de apărare menite să îmbunătăţească starea de pregătire a Alianţei pentru a răspunde riscurilor ADM şi mijloacelor prin care acestea sunt furnizate. Iniţiativa Pactului de luptă împotriva crimei organizate (SPOC) este adoptată de ţările din Sud-Estul Europei care fac parte din Pactul de Stabilitate, în februarie 2000, la Sarajevo. Iniţiativa plasează problema luptei cu corupţia în regiune în topul priorităţilor membrilor Pactului de Stabilitate. Iniţiativa de prevenire şi pregătire împotriva dezastrelor (DPPI) este adoptată, ca Strategie şi documente referitoare la paşii următori, la Conferinţa Regională a Pactului de Stabilitate din Sud-Estul Europei de la Bucureşti (25-26 octombrie 2001). O Declaraţie de cooperare în domeniul DPP se semnează la 5 iunie 2002, de 11 state din regiune (inclusiv România), Federaţia Internaţională a Crucii Roşii şi Societăţile Semilunii Roşii. Scopul DPPI este susţinerea cooperării regionale şi coordonarea în pregătirea în caz de dezastre şi prevenirea dezastrelor naturale şi provocate de om în estul Europei. DPPI vizează: întărirea relaţiilor de bună vecinătate şi stabilitate printr-un schimb de informaţii, lecţii învăţate şi cele mai bune practici în domeniul managementului dezastrelor, îmbunătăţirea cooperării dintre ţările partenere DPPI, în vederea lărgirii UE şi a procesului de integrare euro-atlantică pentru ţările din sud-estul Europei, sprijinirea şi încurajarea ţărilor din regiune să dezvolte, să adopte şi/sau să întărească legislaţia în caz de urgenţe la dezastre, reglementări ecologice şi coduri desemnate a preveni dezastrele.

111

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

IX. CONFLICTE INTERNAŢIONALE58 „Managementul crizei” este un domeniu al analizei şi practicii politice internaţionale, care recunoaşte că, virtual, toate relaţiile internaţionale conţin caracteristici şi germeni conflictuali (chiar şi când se construiesc relaţii de colaborare). Managementul crizei operează cu următoarele concepte esenţiale:  „Conflict”: situaţie de ostilitate deschisă ori latentă între două sau mai multe părţi;  „Criză”: stadiu al conflictului (înainte sau după), situaţia caracterizată prin:  Acţiunea neanticipată (conţinând elementul de surpriză) din partea unei părţi;  Perceperea unei ameninţări grave;  Timp limitat pentru decizie ori răspuns;  Percepţia unor consecinţe grave care ar rezulta din inacţiune;  „Dispută”: situaţie în care relaţia conflictuală între părţi nu afectează obiectivele comune ale părţilor (guvernelor);  „Incident”: situaţie de relaţie între părţi care are o gravitate sporită, în comparaţie cu disputa, dar care nu a fost organizată sau condamnată de guvern. Cea mai gravă stare conflictuală este războiul. În general, conflictul apare ca o formă a interacţiunii umane prin care doi sau mai mulţi membri ai unei colectivităţi intră în dezacord total 58

În ultimii ani, bibliografia în limba română cunoaşte o creştere exponenţială. Câteva titluri: Bauwens, W; Reychler, L., Arta prevenirii conflictelor, Bucureşti, 1996; Chifu, Iulian, Analiza de conflict, Politeia, Bucureşti, 2004; Dufour, JeanLouis, Crizele internaţionale, Corint, Bucureşti, 2002; Nicolaescu, Gheorghe, Gestionarea crizelor politico-militare, Top Form, Bucureşti, 2003; Regester, M., Larkin, J., Managementul crizelor şi al situaţiilor de risc, Comunicare.ro, Bucureşti, 2003; Schelling, Thomas C., Strategia conflictului, Editura Integral, Bucureşti, 2000; Ştefănescu, Simona, Media şi conflictele, Tritonic, Bucureşti, 2004; Văduva, Gheorghe; Dinu, Ştefan, Crizele politico-militare ale începutului de mileniu, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005. Drept studii de caz: Bianchini, Stefano, Problema iugoslavă, All, Bucureşti, 2003; Kaplan, Robert - Fantomele Balcanilor, Antet, Bucureşti, 2002; Klein, Claude, Israel, statul evreilor, All, Bucureşti, 2003 Masoulie, Francois, Conflictele din Orientul Mijlociu, All, Bucureşti, 2003 112

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

sau parţial asupra unor probleme. Cu alte cuvinte, conflictul este amestecul intenţionat al unui individ, al unui grup sau unui actor internaţional în eforturile de realizare a scopurilor unui alt individ, grup sau actor internaţional. Deoarece scopurile celor două părţi sunt de cele mai multe ori incompatibile, realizarea scopului de către una din părţi face imposibilă realizarea acestuia de către cealaltă parte. De-a lungul timpului practica managerială a dezvoltat două viziuni asupra conflictelor. Conform conceptelor promovate într-o viziune clasică, idealistă:  conflictul poate fi evitat;  obiectivul managementului este de a elimina conflictul;  performanţa optimă necesită îndepărtarea conflictului. În prezent, lumea specialiştilor prezintă o viziune nouă asupra conflictelor, realistă, care poate fi rezumată astfel:  conflictul este inevitabil;  conflictul este cauzat de: structura organizatorică, diferenţe în scopuri, în percepţii, evaluarea resurselor, etc.;  performanţa optimă de care sunt capabili actorii internaţionali necesită reducerea nivelului conflictului. O tipologie a conflictelor 59 ajunse în stadiul confruntării poate lua în calcul următoarele: 1. Diferendul, prima etapă cronologică a unui conflict, în care părţile îşi manifestă public dezacordul asupra unei chestiuni de interes comun, dar numai ca modalitate non-violentă; 2. Starea de tensiune, reprezentând stadiul atins în relaţiile între state sau/şi organizaţii internaţionale, care se manifestă atât nonviolent cât şi violent, preponderent fără utilizarea armamentului; 3. Conflictul armat, urmare a nesoluţionării diferendelor şi tensiunilor, după ce a fost respinsă soluţia la masa tratativelor, constând în derularea de operaţiuni militare clasice sau neconvenţionale; 4. Starea post-conflictuală, care debutează cu acceptarea de către părţile aflate în conflict armat a încetării ostilităţilor militare. Acum se desfăşoară activităţi politice, diplomatice, juridice etc., presupuse necesitatea încheierii păcii. În această perioadă, misiunile forţelor militare învingătoare devin: observarea încetării focului, supravegherea

59

Anghel Andreescu, Gheorghe Toma, Conflictele sfârşitului de mileniu, Timpolis, f.a., p. 11 113

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

retragerii trupelor, spijin pentru respectarea legii şi ordinii, acordarea asistenţei umanitare şi medicale, ajutorarea refugiaţilor. Gestionarea crizelor în stările de haos presupune: - Analiza temeinică a ameninţărilor şi riscurilor; - Sesizarea tensiunilor şi instabilităţilor interne, regionale, generale; - Prefigurarea şi configurarea spaţiilor periculoase, a vulnerabilităţilor şi punctelor- forte ale structurilor şi acţiunilor care preced şi condiţionează stările de criză; - Sesizarea şi studierea posibilelor mecanisme de declanşare şi de manifestare a crizelor; - Cunoaşterea crizei privind mai ales următoarele: • Natura acesteia; • Sfera de cuprindere; • Conţinutul; • Evoluţia sau involuţia; • Forţele participante; • Instituţiile pe care le afectează; • Efectele imediate, pe termen mediu şi, dacă e posibil, pe termen lung; • Liderii; • Punctele tari şi punctele vulnerabile; • Mecanismul de funcţionare; • Dacă facilitează sau nu acţiuni de tip terorist; • Sesizarea momentului (pragului) în care criza, din reacţie socială, devine ameninţare gravă la adresa securităţii naţionale, adică a momentului în care criza devine război; - Soluţionarea crizei. Sesizarea (eventual, anticiparea) momentului în care criza devine război este partea cea mai importantă a gestionării crizelor şi are o importanţă cu totul specială, întrucât numai în felul acesta (cunoscând adică fizionomia crizei) se pot găsi la timp soluţiile necesare. Ca modalităţi de soluţionare a conflictelor, preventive sau efective, domeniul relaţiilor internaţionale cunoaşte: Cooperarea este necesară datorită dependenţei care există între diferiţi actori internaţionali. Desigur, simpla existenţă a dependenţei nu generează implicit cooperarea. Momentele declanşării conflictului nu pot fi marcate cu exactitate în toate situaţiile. Această tehnică a cooperării este

114

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

desemnată să reducă percepţiile greşite, să stimuleze comunicarea corectă şi să dezvolte sentimente de încredere între participanţii la viaţa internaţională. Sunt tot mai multe organizaţiile internaţionale care îşi propun cooperare pe toate planurile (Organizaţia Naţiunilor Unite, Uniunea Europeană), şi funcţionează organizaţii care pun pe prim-plan securitatea (NATO, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa). Retragerea este atitudinea prin care adversarii se retrag din conflict, amână asumarea responsabilităţilor, ignoră situaţiile. Evitarea conflictului presupune ignorarea acestuia în speranţa că va dispare de la sine. Conflictul însă nu dispare imediat, ci rămâne în stare latentă. El poate reizbucni cu o intensitate mult mai mare dacă situaţia care a generat conflictul este deosebit de importantă pentru părţile în conflict. Exemplu edificator este conflictul din Golf, unde retragerea (limitată) a coaliţiei condusă de americani nu a dus la soluţionarea conflictului. Aplanarea se rezumă la încercările de a mulţumi toate părţile implicate în conflict. Aplanarea conflictului se întâlneşte atunci când una dintre părţi este dispusă să satisfacă interesele celeilalte părţi, în dauna propriilor sale interese, fie pentru a obţine un credit din partea celorlalţi, fie pentru că armonia şi stabilitatea este vitală în mediul său de securitate. Se poate exemplifica prin renunţarea României la drepturile istorice şi susţinute şi demografic asupra teritoriilor din Ucraina, într-un moment în care climatul de securitate la estul său era condiţia aderării la NATO. Forţarea este utilizată îndeosebi în cazul în care o putere internaţională doreşte, cu orice preţ, obţinerea rezultatelor, fără a avea consideraţie faţă de aşteptările, nevoile şi sentimentele celorlalţi actori internaţionali. De obicei, această modalitate de rezolvare a conflictului se bazează pe forţa de constrângere a unui stat sau grup de state, care utilizează abuziv sursele de putere pe care le deţine asupra adversarilor săi. Pe termen scurt, forţa poate reduce conflictul, dar efectele nu sunt dintre cele favorabile pe termen lung. Exemplul celui de-al doilea război din Irak este edificator, rezistenţa populaţiei cucerite exprimându-se cu intensitate mult timp după ce regimul irakian a pierdut războiul; în fapt, starea de război continuă, exprimându-se cu alte mijloace şi alt nivel. Compromisul presupune concesii reciproce, ambele părţi obţinând oarecare satisfacţie. Această posibilitate de soluţionare a conflictelor porneşte de la supoziţia că există întotdeauna o cale de “mijloc” pentru soluţionarea diferendelor, dezacordurile fiind rezolvate prin negocierea unei soluţii de compromis. Compromisul este de fapt o soluţie superficială de împăcare a tuturor părţilor care presupune sacrificarea convingerilor şi 115

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

uneori a raţionalităţii. Adoptarea acestei metode se face mai ales atunci când părţile au puteri egale şi sunt ferm hotărâte să-şi atingă scopurile în mod exclusiv. Ne putem gândi la încheierea nedecisă a războiului între Iran şi Irak, de care Irakul avea nevoie pentru a se putea implica total în conflictul cu americanii şi aliaţii lor, acceptată de Iran pentru că şi în propria viziune America reprezintă “Marele Satan”. Confruntarea este o abordare a conflictului care ia în considerare preponderent nevoia de rezultate. Aceasta constituie, probabil, singura cale de rezolvare definitivă a conflictului şi este utilizată în cazul în care se acceptă diferenţele legitime dintre părţi, cheia soluţionării conflictului fiind recunoaşterea onestă a diferenţelor. Studiile arată că, de cele mai multe ori, un conflict debutează prin confruntare, iar apoi se încearcă aplanarea, compromisul, forţarea şi, abia la urmă, retragerea. Pe lângă aceste modalităţi mai putem identifica o altă tehnică de soluţionare a conflictelor care se referă la fixarea unor scopuri supraordonate. Pentru părţile aflate în conflict se stabilesc obiective comune care nu pot fi realizate decât prin unirea eforturilor şi resurselor fiecărui grup în parte. Conform acestei tehnici, scopurile supra-ordonate ar forţa părţile să uite dezacordurile dintre ele şi să-şi concentreze atenţia pe depăşirea surselor de conflict. Deşi este o tehnică ce nu presupune eforturi deosebite pentru aplicarea în practică, utilizarea scopurilor supra-ordonate prezintă dezavantajul că odată ce scopul a fost îndeplinit, conflictul poate să reapară. Este edificator exemplu alianţei Statelor Unite ale Americii cu Federaţia Rusă, atâta timp cât terorismul se dovedeşte o ameninţare pentru ambele state, dar şi pentru securitatea globală. Sau intrarea în istorie a diferendului franco-german pe tema Alsaciei, odată cu implicarea ambelor puteri în proiectul unei Europe unite. În practica internaţională se apelează frecvent la utilizarea mediatorului. Metoda este deosebit de eficientă atunci când cele două părţi aflate în conflict nu mai sunt dispuse la o confruntare onestă, fiind prinse între presiunile interne şi internaţionale. Un al treilea actor internaţional cu rol de mediator, va încerca să provoace o întâlnire între părţi, favorizând comunicarea deschisă. În acest fel se reduce emotivitatea şi se creează oportunităţi egale pentru ambele părţi de a-şi exprima poziţiile. Terţii pot contribui la soluţionarea disputelor prin tehnici cum ar fi: reducerea tensiunii, controlarea numărului de probleme, îmbunătăţirea comunicării, stabilirea unor teme comune sau sublinierea anumitor opţiuni

116

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

de decizie pentru a le face mai atractive pentru părţi. Din punctul nostru de vedere, o astfel de intervenţie ar trebui evitată până când părţile reuşesc să se descurce şi fără ajutor, în limite rezonabile de timp şi resurse. Pentru a face faţă diverselor situaţii cu care sunt confruntaţi, mediatorii au nevoie de patru tipuri de abilităţi:  stabilirea unei relaţii eficiente de lucru cu fiecare din părţile aflate în conflict, astfel încât acestea să aibă încredere în terţa parte, să comunice liber cu mediatorul şi să reacţioneze cu simpatie la sugestiile mediatorului;  crearea unei atitudini de cooperare între părţile aflate în conflict;  dezvoltarea unui proces de clarificare a naturii problemelor cu care sunt confruntate părţile aflate în conflict, pentru extinderea gamei de alternative percepute ca fiind disponibile şi facilitarea implementării soluţiilor convenite;  este deosebit de important pentru mediator să aibă multe informaţii independente despre chestiunile în jurul cărora se centrează conflictul. Intervenţia terţilor poate fi dorită de părţi sau poate fi impusă din afară prin reguli, legi, obiceiuri, etc. Un terţ impus poate să aducă perspectiva cuiva care nu este parte a disputei, dar care este interesat în soluţionarea conflictului. Practica demonstrează că există o regulă de aur: intervenţiile care nu sunt acceptate de către una sau ambele părţi, sau care nu sunt întărite de expertiza, prietenia sau autoritatea terţului (surse de putere ale acestuia), pot fi primite cu ostilitate sau chiar cu duşmănie, indiferent de motivaţiile sau intenţiile terţului. De multe ori se întâmplă ca într-o dispută să apară surpriza ca părţile între care există un conflict să se coalizeze împotriva terţului (care este perceput acum ca o ameninţare). Între beneficiile majore pe care le aduce intervenţia terţilor poate fi menţionată readucerea stabilităţii, a normalităţii şi înscrierea părţilor într-un discurs civilizat în care se pot reîncepe negocierile de soluţionare a conflictului. Alte avantaje:  crearea unei perioade de temperare a stărilor pasionale;  restabilirea sau îmbunătăţirea comunicării;  concentrarea asupra problemelor importante;  remedierea relaţiilor blocate;  restabilirea angajamentelor privind termenele limită;  creşterea nivelului de satisfacţie şi de angajament a părţilor faţă de procesul de soluţionare a conflictului şi rezultatele acestuia. 117

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

În unele situaţii, intervenţia terţilor poate semnala eşecul procesului de negociere şi de soluţionare a conflictelor, chiar dacă numai temporar. O astfel de intervenţie arată că părţile au eşuat în crearea de relaţii sau în managementul propriilor relaţii de interdependenţă – situaţie reală mai ales atunci când părţile apelează la arbitraj, ceea ce înseamnă că renunţă la controlul stabilirii propriilor rezultate. Arbitrajul, ca formă de intervenţie a terţilor, poate demonstra că părţile au căzut de acord că nu se înţeleg şi îşi exprimă dorinţa de a ceda controlul asupra rezultatelor. În opoziţie, scopul dominant al altor tipuri de intervenţii ale terţilor (în mod special medierea) este de a îmbunătăţi abilităţile părţilor de soluţionare a conflictelor. Obiectivul lor este de a permite părţilor să deţină controlul asupra rezultatelor, prin reglementarea proceselor de interacţiune. 60 Medierea, alături de alte forme de controlare a procesului de reducere a conflictului (cum ar fi facilitarea sau consultarea) este cea mai întâlnită formă de intervenţie a terţilor şi are un caracter preponderent procedural. În cursul medierii (care intervine mult mai puţin între părţi în comparaţie cu arbitrajul) părţile îşi păstrează controlul asupra rezultatelor, deşi vor ceda controlul asupra modului de soluţionare a disputei. Medierea ajută astfel să se păstreze un beneficiu important al negocierii: părţile menţin controlul asupra soluţiilor, fapt care le va ajuta semnificativ în dorinţa lor de implementare a rezultatelor. O asemenea intervenţie (care insistă asupra procedurilor) sprijină nevoile negociatorilor care solicită ghidare sau asistenţă procedurală dar doresc să păstreze controlul asupra deciziilor sau implementării rezultatelor. Nu trebuie trecut cu vederea că eşecul folosirii intervenţiei terţilor (când este cu adevărat necesară), poate fi la fel de periculos ca şi alegerea unei intervenţii greşite (de exemplu arbitraj în loc de mediere sau folosirea unei metode adecvate dar la un moment nepotrivit). Terţul are avantajul de a fi potenţial mai obiectiv decât persoanele aflate în conflict, asupra metodelor care trebuie aplicate sau a stilului care trebuie folosit. Evident, terţii nu ar trebui să fie influenţabili de una dintre părţi sau de ambele părţi şi nici părtinitori (ceea ce nu se întâmplă în medierile pe care Statele Unite ale Americii le practică în conflictul arabo – 60

România a trăit experienţa dureroasă a unui “arbitraj” pe care nu l-a solicitat şi în timpul căruia a fost lipsită de orice posibilitate de a controla regulile arbitrajului sau rezultatele; rămâne corectă caracterizarea drept “dictat” a intervenţiei Germaniei în conflictul cu Ungaria relativ la Transilvania, încheiată la 30 august 1940, prin care România era obligată să cedeze o parte a Transilvaniei 118

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

palestinian, unde părtinirea în favoarea Israelului este evidentă şi constantă). Cel care intervine trebuie să realizeze foarte clar care este efectul posibil al intervenţiei asupra părţilor – în mod specific asupra dorinţei şi/sau abilităţii lor de a soluţiona alte conflicte în viitor. Nu trebuie neglijat faptul că intervenţiile terţilor (în cazul arbitrajului mai ales), pot să aibă consecinţe negative extrem de puternice cum ar fi diminuarea capacităţii părţilor de a negocia efectiv, respectiv creşterea dependenţei faţă de terţ. Subliniem încă o dată că intervenţia terţilor trebuie făcută doar atunci când este absolut necesară, iar părţile trebuie controlate doar atât cît trebuie pentru a le ajuta să ajungă singure la o soluţie. Este esenţial pentru managementul conflictului identificarea corectă a relaţiilor de putere care se instituie între doi sau mai mulţi actori internaţionali, pentru a previziona cu succes şansele de aplanare sau de escaladare a unui conflict. Într-o relaţie binară, B. H. Raven61, a identificat cinci tipuri de putere, corespunzătoare diferitelor relaţii de subordonare. Astfel, acţiunea lui A asupra lui B se poate baza pe: 1. Puterea de recompensă, care se instituie pe convingerea lui B că A poate face ceva pentru oferirea unui stimulent, eventual material; 2. Puterea de coerciţie, care se bazează pe convingerea lui B că A îl poate pedepsi. Dimensiunea acestei puteri este proporţională cu dimensiunea pedepsei pe care A o poate aplica; 3. Puterea legitimităţii mizează pe convingerea lui B că A are un drept legitim de a-i impune normele de comportament; 4. Puterea referentă, apare atunci când B se identifică cu A, fie ca senzaţie, fie ca dorinţă; 5. Puterea expertă, care se sprijină pe convingerea lui B că A posedă cunoştinţe speciale SCURT INVENTAR AL CONFLICTELOR CONTEMPORANE A. CONFLICTE INTERNAŢIONALE CAUZATE DE DISPUTE TERITORIALE  Libia revendică aproximativ 19.400 km pătraţi în nordul Nigeriei şi parte din sud-estul Algeriei, având şi o graniţă maritimă în dispută cu Tunisia  Iran şi Irak, după cei 8 ani de război, şi-au restaurat relaţiile diplomatice în 1990, dar mai au de rezolvat dispute cu privire la demarcarea 61

în Structure of Conflict, 1970 119

EU G EN S TR ĂU Ţ IU



 

  





graniţelor, liberalizarea navigaţiei şi suveranitatea asupra căii maritime Shatt al Arab. Bolivia şi-a dorit un coridor suveran spre Oceanul Pacific de Sud, încă de când zona Atacama a fost pierdută în favoarea Chile (1884). (Chile are revendicări în Antarctica, Teritoriul Antarctic Chilean, suprapunându-se parţial cu revendicările britanice şi argentiniene.) Doua părţi din graniţa Braziliei cu Uruguay-ul sunt în dispută: zona Arroio Invernada (Arroyo de la Invernada) de pe Rio Quarai (Rio Cuareim) şi insulele de la confluenţa lui Rio Quarai cu râul Uruguay. China dispută două secţiuni de graniţă cu Rusia, o fâşie de 33 km. de graniţă cu Corea de Nord în zona muntoasă Paektu-san, şi o graniţă maritimă cu Vietnamul, în Golful Tonkin. Insulele Paracel sunt ocupate de China, însă revendicate de Vietnam si Taiwan. China şi Taiwanul revendică Insulele Senkaku/Diaoyu Tai, administrate de japonezi. Nicaragua şi Columbia îşi dispută Arhipelagul San Andres y Providencia şi Quita Sueno Bank. Venezuela are revendicări asupra graniţei maritime cu Columbia în Golful Venezuela, şi pretinde toată Guyana la vest de Râul Essequibo. Cipru este divizat. În 1974 ostilităţile au divizat insula în două zone autonome de facto, o zonă a ciprioţilor greci controlată de Guvernul Cipriot, recunoscut pe plan internaţional (59% din suprafaţa insulei) şi o zonă a ciprioţilor turci (37% din insulă), ce sunt separate de o zonă ONU tampon (4% din insulă); mai există 2 baze ale Marii Britanii, suverane, în porţiunea din insulă a ciprioţilor greci. Turcia şi Grecia mai au dispute teritoriale complexe, maritime, aeriene şi teritoriale în Marea Egee. Indonezia dispută suveranitatea asupra provinciei Timorul de Est - pe care a invadat-o în 1975 - cu Portugalia. Indonezia îşi dispută două insule cu Malaezia, care este în conflict cu Singapore asupra altor două insule. Estonia revendică un teritoriu de peste 2 000 km pătraţi în regiunile Narva şi Pechory din Federaţia Rusă, în baza graniţelor stabilite prin Tratatul de Pace de la Tartu din 1920. Conform tratatului de la Riga din 1920, Letonia a revendicat fâşia Abrene/Pytalovo de graniţă, cedată de Republica Socialistă Sovietică Letonă, Rusiei, în 1944. Au loc şi discuţii interminabile asupra unor dispute de graniţă cu Lituania (problema de fond fiind drepturile de exploatare asupra ţiţeiului).

120

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

 Etiopia şi Somalia se află în dispute teritoriale asupra zonei Ogaden, unde trupele etiopiene au penetrat graniţa. Majoritatea din jumătatea sudică a graniţei cu Somalia este o “Linie Administrativă Temporară”.  Insulele Falkland constituie revendicarea Argentinei la adresa Marii Britanii (Insulele Malvine), ceea ce a provocat un conflict militar în 1982. Argentina mai revendică şi Insulele Georgia de Sud şi Sandwich, administrate de Marea Britanie.  Gabon şi Guinea Ecuatorială sunt în dispută asupra unei graniţe maritime şi asupra insulelor din Golful Corisco. Guinea Ecuatorială mai are dispute şi cu Nigeria, pentru graniţe maritime şi pentru jurisdicţia asupra zonelor bogate în ţiţei din Golful Guinea.  Gibraltarul este sursa fricţiunilor dintre Spania şi Marea Britanie. Spania controlează 5 locuri de suveranitate (plazas de soberania) pe şi în afara coastelor marocane - enclava de coastă Ceuta şi Melilla, pe care o contestă Marocul, cât şi insulele Penon de Alhucemas, Penon de Velez de la Gomera, şi Islas Chafarinas.  Litoralul de Vest şi Fâşia Gaza sunt ocupate de Israel, statutul curent fiind subiect al acordului interimar israeliano-palestinian. Înălţimile Golan (din Siria) sunt sub ocupaţie israeliană. Israel a ocupat o zonă din teritoriul libanez de la graniţă, numită “Zona de securitate”, în iunie 1978. Trupele israeliene se bat cu trupele siriene în Liban din 1976, şi cu Hezbollahul islamic în sudul Libanului, din 1982.  Japonia revendică insulele Etorofu, Kunashiri, Shikotan, şi grupul Habomai (Insulele Kurile), ocupate de sovietici în 1945, şi administrate acum de Federaţia Rusă.  Kaşmirul este format din mai multe regiuni, dar este numit "Jammu & Kashmir" după cele mai populate două regiuni din stat, celelalte regiuni fiind Ladakh, Gilgit, Baltistan si Skardu. Pakistan a ocupat multe din aceste regiuni în 1947 (când unele părti au fost luate de China). Cea mai mare parte din statul original Jammu & Kashmir a rămas ca stat în India. India şi Pakistan mai au şi probleme de împărţire a apelor cu privire la râul Indus (Wular Barrage), iar India are dispute de graniţă cu China.  Anumite teritorii din Republica Moldova şi Ucraina - inclusiv Basarabia şi Bucovina de Nord - sunt părţi istorice ale României; aceste teritorii au fost încorporate în fosta Uniune Sovietică urmare a Pactului Molotov-Ribbentrop, în 1940.  România este în dezacord cu Ucraina asupra părţii continentale din Marea Neagră, sub care pot exista depozite semnificative de gaze şi 121

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

ţiţei; în 1997 au căzut de acord asupra unei perioade de 2 ani de negocieri, după care, nerealizându-se un acord, discuţia se poate muta în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga. În prezent, Ucraina încearcă să asigure o populaţie permanentă în Insula Şerpilor, pentru a schimba statutul internaţional al acesteia.  Kirghistan este în dispută teritorială cu Tadjikistan în legatură cu graniţa din zona Văii Isfara. Tadjikistan îşi dispută şi majoritatea graniţei cu China.  Irlanda de Nord este terotoriu de confruntare între separatişti, loialişti şi administraţia britanică. Primul parlament nord-irlandez s-a deschis în 1921, şi Irlanda (formată din partea de sud a insulei) devine republică cu drepturi depline în 1949. Guvernul britanic se află într-un neîntrerupt conflict cu Armata Republicană Irlandeză (IRA). În timpul Paştelor din 1999, unioniştii din Ulster şi IRA au semnat Acordul din Vinerea Mare, iar în noiembrie au ajuns la o înţelegere constituţională. Oricum, după secole de la cucerire, Irlanda de Nord rămâne parte a Angliei.  Cuba disputa Baza Navală SUA de la Guantanamo Bay, închiriată Statelor Unite, în condiţiile în care numai un acord mutual sau abandonarea zonei de către SUA pot înceta închirierea. În prezent, baza americană serveşte întemniţării membrilor Al-Quaeda făcuţi prizonieri în războiul din Afganistan sau în alte circumstanţe. B. CONFLICTE CAUZATE DE SEPARATISM ETNIC  Republicile foste sovietice din Asia Centrală au o lungă istorie de conflicte. Luptele izbucneau cu regularitate între şefii locali şi grupurile religioase ce solicitau stabilirea unor state islamice în afara Federaţiei Ruse. Rusia încearcă să menţină federaţia, deoarece Caucazul este o rută vitală de transport pentru ţiţeiul din Marea Caspică şi Marea Neagră. Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, diverse grupuri s-au luptat pentru a prelua controlul în republici. Cecenia, încă parte a Rusiei, a fost teatrul unui război în 1994-96, şi după o campanie dezastruoasă, Rusia a fost forţată să-şi reevalueze implicarea în zonă. În august 1999, Rusia a încercat să întărească securitatea în regiune, când rebeli din Dagestan - o mică republică vecină - au început atacul în sprijinul grupurilor musulmanilor ceceni. În septembrie 1999, Rusia a lansat o invazie terestră în zonă, pentru a alunga rebelii în afara

122

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

drumurilor comerciale din Asia Centrală. Problema Caucazului este un pericol serios pentru tarile vecine: Kazahstan, Georgia şi chiar Rusia.  Indonezia, al patrulea stat ca populaţie din lume, are mai mult de 13.000 de insule, vreo 300 grupuri etnice, care vorbesc 365 de limbi. Sentimentele separatiste au răbufnit în zona Aceh din Sumatra de Nord, în Irian Jaya - odată ce a fost preluată de la olandezi, în 1949, în Timorul de Est - unde s-au instalat trupe după ce Portugalia şi-a abandonat fosta colonie, în 1975, dar şi în Borneo şi Ambon. După ce Timorul de Est a votat covârşitor pentru independenţă, în august 1999, anti-seperatiştii, susţinuţi de Jakarta, au început atacurile, forţând ONU să trimită trupe pentru a asigura transferul Timorului de Est spre independenţă. Timp de 32 de ani, preşedintele Suharto a condus Indonezia prin corpuri de funcţionari civili trimişi din Jakarta şi batalioane de soldaţi luptând să înăbuşe revoltele separatiste. Lupta în insulele indoneziene este complicată de conducătorii mişcărilor pro- şi anti-independenţă, şi de conflicte religioase. Peste 500 de biserici au fost arse din temelii sau distruse de musulmani în ultimii opt ani. Timorul de Est şi-a câştigat independenţa în 1999. Ostilităţile din celelalte insule continuă să facă victime.  Kurdistanul a căzut succesiv sub stăpânirea imperiilor roman, persan, safavid şi otoman. Din secolul XVI până în XVIII, porţiuni vaste din Kurdistan au fost devastate şi un număr mare de kurzi au fost deportaţi în tot Imperiul Otoman. Un mare regat kurd, Zand, a fost constituit în 1750, dar în 1867 a căzut sub stăpânire otomană şi persană. Situaţia kurdă s-a deteriorat după primul război mondial: tratatul din 1921 de la Sevres a anticipat un stat kurd independent, însă Franţa şi Marea Britanie au divizat Kurdistanul otoman între Turcia, Siria şi Irak. O Provincie Autonomă Kurdă (Kurdistanul Roşu) a fost întemeiată în Azerbaidjanul Sovietic în 1920, dar a fost desfiinţată în 1929 (întreaga comunitate kurdă de acolo a fost distrusă în 1992-1994, când Armenia a anexat teritoriul care formează podul de legătură între enclava NagornoKarabakh şi Armenia propriu-zisă - o acţiune ce a adus-o în conflict cu Azerbaidjanul). În 1945, kurzii au înfiinţat o republică la Mahabad, în zona ocupată de sovietici din Iran. A durat un an, până când a fost reocupată de armata iraniană.  În anii 70, kurzii din Irak s-au bucurat de o oarecare autonomie, dar a fost de scurtă durată. Suspiciunile Bagdadului că rezidenţii kurzi colaborau cu forţele iraniene ce tocmai ocupaseră zona, au dus la 123

EU G EN S TR ĂU Ţ IU









atacarea oraşului kurd Halabja cu gaze, în 1988. Cinci mii de kurzi au murit in acest atac. În timpul atacului coaliţiei condusă de Statele Unite împotriva Irakului, în 2003, kurzii au constituit o forţă militară în slujba coaliţiei. In Turcia, kurzii au format Partidul Muncitoresc Kurd (PKK), în 1980, condus de Abdullah Oçalan, şi au declanşat lupta armată împotriva Ankarei. Oçalan a fost capturat în Italia, în 1999. 10 milioane de kurzi au rezidenţă în Turcia. Trupele turce si-au continuat prezenţa masivă în zonă, şi a ameninţat Siria pentru suportul dat PKK. Armata etnică albaneză KLA (Armata de Eliberare din Kosovo) din această provincie sârbă a purtat un război de guerillă împotriva Serbiei. Din februarie 1999, albanezii au fost învinşi pe cuprinsul provinciei, fapt urmat de atacul NATO asupra Serbiei. În iulie 1999, trupele sârbe au fost forţate sa părăsească Kosovo, fapt urmat de o purificare etnică riguroasă împotriva kosovarilor sârbi şi ţiganilor autohtoni. De atunci albanezii musulmani au ars din temelii zeci de biserici creştine vechi de secole. Secolul XX a confirmat o renaştere a naţionalismului în Sri Lanka: etnia sinhalese (74% din populaţie) văzând unitatea insulei ameninţată de credinţa budistă, s-au opus oricărei intenţii de divizare sau autonomie zonelor Tamili (12%, Hindu). In 1931, Marea Britanie a acordat Ceylon-ului (Sri Lanka) autoconducerea, ceea ce a dus a independenţă în 1948. În 1956, victoria lui Bandaranaike pe o platformă de naţionalism Sinhalese l-a condus spre declararea limbii Sinhala ca limbă oficială şi la alte măsuri antiTamil. Tensiunile comunitare şi violenţa au crescut din 1956 încoace. La mijlocul anilor 70, Tamili cereau un stat separat în nordul şi estul ţării. În alegerile din 1977, separatiştii TULF au câştigat toate locurile din zonele Tamile, în timp ce grupuri ca Tigrii Tamili de Eliberare (LTTE) au început sa folosească violenţa pentru aceleaşi scopuri. În 1983, ţara a erupt într-o violenţă comunitară la scara integrală. În ultimii ani au mai fost încercări intermitente pentru rezolvarea conflictelor, dar toate s-au dovedit fără succes. In 1995, guvernul a lansat o ofensivă viguroasă împotriva tigrilor tamili, prin care au fost preluate teritorii importante, inclusiv peninsula Jaffna - în aprilie 1996. Însă tigrii au continuat să atace bazele militare şi să folosească bombele suicide. S-a estimat ca 50 000 de oameni au fost ucişi în conflict.

124

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

C. RĂZBOAIE CIVILE  În Afganistan, în anul 1973, guvernul lui Zahir Shah a fost răsturnat printr-o lovitură de stat militară condusă de Daoud Khan (Partidul Comunist Afgan). Khan a abolit monarhia, s-a proclamat preşedinte, şi a instituit Republica Afganistan. În 1978, când Khan a înlăturat oponenţii din guvernul său, s-a ajuns la o lovitura de stat comunistă, în care Khan a fost ucis. Mişcarea guerilelor afgane (mujahedinii) s-a constituit în 1979. Urmează crime în masă, doi preşedinţi au fost ucişi înainte ca Babrak Karmal să preia această funcţie. Uniunea Sovietică a invadat ţara în decembrie 1979. In 1986 Karmal a fost înlocuit de Dr. Najibullah, care propune o încetare a focului cu Uniunea Sovietică, însă mujahedinii refuză şi câştigă victorii mari. Sovieticii au fost nevoiţi să se retragă, în 1989. Mujahedinii au continuat să lupte împotriva regimului lui Najibullah; în mai 1989, guerilele afgane îl aleg pe Sibhhatullah Mojadidi cap al guvernului lor în exil. În 1992 cuceresc Kabulul şi formează un stat islamic (cu Burhannudin Rabbani ca preşedinte). În 1994 se formează miliţiile talibane, care avansează rapid împotriva guvernului islamic. În acelaşi timp, Gulbuddin Hekmatyar, capul Hezbi-Islami şi generalul Dostum continuă să se înfrunte cu guvernul lui Rabbani. Kabul este redus la ruine. Talibanii câştigă teren masiv în 1995; în iunie 1996 Hekmatyar semnează pactul de pace cu Rabbani şi se întoarce la Kabul în calitate de prim ministru. În septembrie însă, forţele talibane îl alungă din Kabul, alungă pe Rabbani şi-l execută pe Najibullah. Talibanii au rămas la putere până la acţiunea militară a Statelor Unite şi aliaţilor ei, din 2001, proclamată ca desfăşurându-se sub steagul antiterorismului.  Algeria a dus un război de independenţă împotriva Franţei, condus de Frontul Naţional de Eliberare, încă din 1954. In 1962, Algeria şi-a câştigat independenţa, dar spre mijlocul anilor '80 o economie slăbită a cauzat tulburări. Colapsul preturilor la ţiţei şi gaz metan pe piaţa mondială a înrăutăţit situaţia. Mişcările de stradă din 1988 au dus la înăbuşirea lor în sânge de către forţele armate şi instalarea stării de urgenţă. Sărăcimea de la oraşe privea la Frontul Islamic de Salvare pentru a da un sens justiţiei sociale, odată cu introducerea legii Sharia. La primul tur al alegerilor din 1991, FIS a câştigat 188 din cele 231 de locuri, iar FNE doar 15. Parlamentul şi preşedintele Chadli au demisionat sub presiunea armatei, care nu accepta intenţia sa de a 125

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

împărţi puterea cu FIS. O a doua rundă de alegeri trebuia să se ţină în ianuarie 1992, dar a fost anulată când armata a preluat controlul obiectivelor cheie din capitală. Ciocniri violente între poliţie şi protestatarii FIS au erupt în toată Algeria la începutul lui februarie 1992, iar starea de urgenţă a fost declarată din nou. FIS a fost dizolvat şi împărţit în grupuri diferite. S-au format grupuri islamice înarmate, care din 1992 au purtat atacuri asupra punctelor economice cheie, forţelor de securitate, oficialităţilor şi străinilor. În 1995 s-au ţinut primele alegeri prezidenţiale multipartinice, iar preşedintele în exerciţiu Liamine Zeroual a câştigat 60% din voturi la o participare de 75%. Primele alegeri legislative multipartinice s-au organizat în iunie 1997 şi au fost câştigate de Alianţa Naţională Democratică, ce deţine majoritatea locurilor în parlament, împreună cu FEN. Deşi aripa înarmată a FIS a declarat încetarea focului în octombrie 1997, un grup separatist extremist, Grupul Armat Islamic, a continuat atacurile. Există şi dovezi că multe atentate sunt duse de miliţii sprijinite de forţele de securitate algeriene. După ani de dispute civile, Amnesty International estimează că aproximativ 80000 de oameni au murit.  De când Angola şi-a câştigat independenţa de sub Portugalia, în 1975, conflicte armate violente au izbucnit între guvernul MPLA de la conducere şi rebelii UNITA ai lui Joseph Savimbi, lăsând aproape 1 milion transfugi şi zeci de mii de morti, dintr-o populaţie de 10 milioane. Guvernul angolez are 100.000 de soldaţi, cea mai numeroasă armată din Africa. UNITA are trupe numărând 70.000 luptători bine antrenaţi şi experimentaţi în luptele din junglă. Susţinuţi de Zambia şi Uganda, UNITA a ocupat aproximativ o treime din bogăţiile minerale şi de ţiţei ale ţării. Este de la sine înţeles ca plata asistenţei militare şi furnizorilor se face în diamante.  Burundi şi-a câştigat independenţa de Belgia în 1961, iar minoritatea Tutsi a preluat puterea. În 1993, în primele alegeri de la independenţă, Melchior Ndadaye a devenit primul leader din aparţinând etniei Hutu, care reprezintă 80% din ţară. După câteva luni, Ndadaye a fost asasinat de forţele paramilitare (în principal Tutsi). Tentativa de lovitură de stat a eşuat şi s-a declanşat un război civil cu zeci de mii de morţi. Violenţele etnice au durat până la începutul lui 1994, când parlamentul a ales un alt preşedinte Hutu, Cyprien Ntaryamira. In acelaşi an Ntaryamira a fost ucis în prăbuşirea unui avion. Preşedintele vecinei

126

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Rwanda a fost de asemenea ucis în accident, ceea ce a declanşat un genocid asupra Tutsilor din Rwanda în care, se estimează, au pierit aproape un milion de oameni. În Burundi, principalele partide politice au căzut de acord asupra împărţirii puterii şi au ales un alt Hutu, Sylvestre Ntibantunganya, ca preşedinte, în octombrie 1994. La începutul lui 1996, armata condusa de Tutsi şi grupurile extremiste Hutu, Palipehutu şi FAD (Forţele de Apărare a Democraţiei) au început să ucidă civili. În iulie 1996 Ntibantunganya s-a ascuns, şi primarul Pierre Buyoya a preluat puterea. De atunci, armata a forţat civilii Hutu înspre "aşezări" în încercarea de a opri rebelii. La începutul lui 2000, un milion de Hutu erau concentraţi în tabere, şi un alt milion se aflau în pribegie prin ţările vecine. 300.000 de Hutu sunt în taberele de refugiaţi din Tanzania. Conflictele continua pe măsură ce grupurile armate lansează atacuri din junglă şi din ţările vecine.  Războiul Civil din Columbia, unul dintre cele mai lungi din lume, continuă neîntrerupt de aproape patru decenii, cu mii de oameni ucişi în fiecare an. Vreo 15.000 de membri ai guerillelor din 5 grupuri diferite controlează aproape 60% din ţară. Aliniate împotriva rebelilor se afla forţele de securitate columbiene şi bandele neregulate de dreapta, cunoscute ca paramilitare. Puterea economică şi politică a Columbiei a rămas în mâinile unei elite ce a condus ţara dintotdeauna, însă conflictele se întind dincolo de motivele politice. Controlul traficului de droguri şi corupţia sunt centrul acestor probleme complexe.  Revolta care l-a adus la putere pe Laurent Kabila în Zair, ţară pe care a redenumit-o Republica Democratică Congo, a erupt când Tutsi zairieniau ridicat armele împotriva unui guvern ce plănuia să-i alunge de pe pământurile lor şi să-i forţeze să părăsească ţara. Trupele rwandeze l-au ajutat pe Laurent Kabila să dărâme regimul corupt al lui Mobutu Sese Seko în 1997. Kabila s-a bucurat şi de sprijinul Ugandei şi Angolei. La sfârşitul lui iulie 1997 Kabila a ordonat trupelor rwandeze să părăsească Congo. Mişcarea a declanşat o revoltă a unei fracţiuni a armatei în estul ţării, unde oamenii erau etnic aliniaţi Rwandei. Rwanda a reproşat lui Kabila că a eşuat să controleze miliţiile Hutu de la graniţa estică a Congo-ului, care erau consideraţi responsabili pentru uciderea a mai mult de 500.000 rwandezi în 1994, şi au continuat de atunci să lanseze atacuri în Rwanda. Un număr de refugiaţi Hutu, estimat la 1 milion - printre care şi miliţieni extremişti ce au luat parte la omorurile în masă - au ajuns în estul Zairului când Frontul Patriotic Rwandez condus de Tutsi a preluat controlul în Rwanda. Au apărut şi frictiuni 127

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

intre ei şi Tutsi congolezi locali - Banyamulenge. În câteva zile, forţele rebele au preluat controlul unui număr de oraşe cheie din est, şi a unui oraş petrolier (Muanda) pe coasta de vest. Au avansat cu repeziciune până la aproape 300 de kilometri de capitala Kinshasa, capturând mai mult de jumătate din Zair, inclusiv al doilea şi al treilea oraş ca mărime. Kabila este susţinut de forţe din Angola, Zimbabwe, Namibia şi Ciad. Angola vrea să prevină aprovizionarea rebelilor UNITA prin Congo. Uganda, având graniţă comună cu Rwanda, trebuie să facă faţă atacurilor rebele ale Forţelor Democratice Aliate, tot din teritoriile congoleze.  Conflictele din Liban au condus la termenul "libanizare," cu referire la o gama largă de situaţii politice, sociale şi economice a căror rezolvare pare extrem de complexă. Multele conflicte libaneze au fost rezultatul sectarismului şi diferendelor politice. În anii 70 si 80 o multitudine de grupuri s-au ciocnit între ele. Începând cu zilele războiului civil din 1975 şi 1976, evenimente tragice s-au succedat aproape fără întrerupere. Complicaţii externe au apărut odată cu intrarea Israelului în sudul Libanului, în căutarea gherillelor palestiniene în 1978; bătăliile intercreştine de la sfârşitul anilor 70 şi începutul anilor 80; invazia israeliană profundă din 1982; ciocnirile intra-palestiniene din 1983; luptele din munţii Shuf între armata libaneză şi miliţiile druze dintre 1983 şi 1984; bombardarea sinucigaşă a instalaţiilor aparţinând guvernelor vestice în 1983-84; asediul Amal asupra taberelor de refugiaţi palestinieni din Beirut începând cu 1985 până în 1988, şi bătăliile fratricide între musulmanii şiiţi din 1988. Israelul a condus operaţii militare majore peste graniţe împotriva grupurilor palestiniene înarmate în 1978 şi 1982, cât şi împotriva Hezbollahului începând cu anul 1993.  Într-un efort de a câştiga condiţii de viaţă mai bune şi drepturi pentru ţăranii indieni indigeni din regiunea sudică a Mexicului, Chiapas, Armata de Eliberare Naţională Zapatistă, condusă de un bărbat cunoscut numai ca "Subcomandante Marcos", a declarat război guvernului central în ziua de Anul Nou 1994. Regiunea Chiapas este statul cu cele mai bogate resurse din Mexic, şi are cele mai bogate rezerve de petrol din zonă. Forţele guvernamentale au intervenit şi sute de oameni au fost ucişi în confruntări. Conflictul este complicat in continuare de trupele paramilitare pro-guvernamentale, angajate de puternici latifundiari. În decembrie 1997, refugiaţii indieni Tzotzil, în majoritate femei şi copii,

128

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

au fost masacraţi de paramilitari - ceea ce a dus la proteste în masă în oraşele mexicane. Incidentul a fost condamnat pe plan internaţional, şi un număr de miniştri şi alţi oficiali au demisionat. Internetul a jucat şi el un rol în aceste lupte, odată cu descoperirea unui raport, numit acum Chase Manhattan memo, scris pentru clienţii Chase Emerging Markets de Riordan Roett. Astfel era chemat guvernul mexican să "elimine" zapatiştii pentru a demonstra controlul asupra situaţiei interne din Mexic. Când povestea despre raport, iar apoi raportul însuşi, a fost descărcat pe Internet, a avut o audienţă imensă, şi a captat atenţia republicanilor asupra politicii administraţiei Clinton în Mexic. Mexicanii au devenit foarte irascibili în legătură cu situarea Wall Streetului în sprijinul ofensivei militare a preşedintelui Zedillo, în februarie 1995, împotriva zapatiştilor. Rezultatul a fost o intensă mobilizare atât împotriva Chase Manhatan cât şi împotriva guvernului mexican. Conflictul continuă cu sprijin local puternic pentru miile de zapatişti înarmaţi.  Războiul civil din Sierra Leone, ce a izbucnit în 1991, este un conflict brutal şi complex ce-şi are rădăcinile în anii de guvernări greşite, şi în războiul civil din Liberia vecină. Este alimentat de bogăţia în diamante şi de resentimentele profunde dintre populaţia rurală săracă din interior împotriva clasei conducătoare bogate din capitala de pe coastă , Freetown. Lupta e dusă, în mare parte, de copii şi adolescenţi. Preşedintele Tejan Kabbah a fost ales în 1996, dar în mai 1997, a fost detronat de o forţă combinată de soldaţi juniori şi luptători ai Frontului Revoluţionar Unit (RUF). RUF a fost înfiinţat în 1991, de un fost caporal de armată, Foday Sankoh, ce a format o alianţă cu o miliţie liberiană, Frontul Patriotic Naţional pentru Liberia, condus de Charles Taylor, preşedintele Liberiei. Ani întregi, RUF a luptat împotriva armatelor Sierra Leoniene succesive. În 1997, s-a alăturat juntei militare, care se autodenumea Consiliul Revoluţionar al Forţelor Armate sau AFRC. Junta a fost înlocuită de Forţa de Intervenţie Vest Africană, în februarie 1998, iar preşedintele Kabbah s-a întors din exilul său din Guineea. (Mercenarii Africii de Sud si Marii Britanii au ajutat forţa de intervenţie vest africană, condusă de nigerieni.) Unii dintre soldaţii AFRC s-au predat, însă mii s-au retras, împreună cu RUF, în junglă. Rebelii s-au regrupat cu ajutor din Liberia şi Burkina Faso, şi şiau intensificat atacurile.  Sudan, cea mai mare ţară din Africa, a fost afectată de o succesiune de guvernări civile şi militare abuzive după ce şi-a câştigat independenţa 129

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

(1956) de sub codominionul Anglo-Egiptean. Conflictele de lungă durată continuă între arabii musulmani, locuitori nordici ai Sudanului (baza guvernului), şi negrii creştini africani din sud. Urmare a impunerii legii Sharia în 1983, sub preşedintele Nimeri, conflictul a fost escaladat. Armata Populară de Eliberare sudaneză şi-a intensificat atacurile spre nord până la nivelul unui război civil total, la mijlocul anilor '80. Au avut loc negocieri între aripa politică a armatei populare şi guvern în 1988/9, dar au fost depăşite de evenimente, când generalul Omar Hassan Ahmad al-Bashir a preluat puterea prin lovitura de stat militară, din iunie 1989. În anii '90 forţele guvernamentale au lansat bombardamente aeriene asupra ţintelor civile din sudul Sudanului. Se estimează că mai mult de 1,2 milioane de oameni au fost ucişi în războiul ce a devastat economia sudaneză.

130

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

X. RĂZBOIUL – INSTRUMENT DE REGLEMENTARE A RELAŢIILOR DINTRE STATE62 Între teoriile războiului, rămâne de maximă actualitate cea a chinezului Sun Tzî, potrivit căruia arta războiului se bazează în mod fundamental pe inducerea în eroare a adversarului, iar pregătirea operaţiunilor militare propriu-zise trebuie precedate de următorii paşi: discreditează tot ce merge bine în ţara adversă; implică pe reprezentanţii clasei conducătoare în acţiuni ilegale, subminează-le autoritatea, şi la momentul potrivit, supune-i dispreţului cetăţenilor lor; răspândeşte discordia şi gâlcevile între cetăţenii ţării adverse; întărâtă-i pe tineri împotriva bătrânilor şi ridiculizează tradiţiile adversarului. Un moment de referinţă în efortul teoretic de definire a războiului la reprezentat abordarea în calitate de fenomen social, depăşindu-se viziunea limitată a abordării din perspectiva pur militară. Este rezultatul demersului unui militar cu o mare experienţă profesională şi cu erudiţie remarcabilă, Karl von Clausewitz (Despre război, Ed. Militară, Bucureşti, 1982, p.67): “războiul este o continuare a politicii prin alte mijloace”, expresie prin care, de fapt, este identificată esenţa fenomenului. Clausewitz a avut conştiinţa faptului că în război este necesar să se realizeze o concordanţă între scopuri, forţe şi mijloace şi că această condiţie poate fi îndeplinită numai prin politica statului. Intenţia politică, spunea el, este scopul, iar războiul mijlocul. Mai mult, războiul însuşi este o parte a întregului care este politica. Războiul nu este un scop în sine: politica este scopul, iar războiul, mijlocul. Începând cu Clausewitz, studiul războiului a fost integrat în mod organic în analiza de ansamblu a structurii şi dinamicii sistemului social; 62

Lecturi utile: Callaghan, Jean; Kernic, Franz, (coord), Securitatea internaţională şi forţele armate, Tritonic, Bucureşti, 2004; Clausewitz, Carl von, Despre război, Bucureşti, 1982; Frunzeti, Teodor, Securitatea naţională şi războiul modern, Bucureşti, 1998; Grotius, Hugo, Despre dreptul războiului şi al păcii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968; Gusti, Dimitrie, Sociologia războiului, Bucureşti, 1915; Hentea, Călin, Arme care nu ucid, Nemira, Bucureşti, 2004; Machiavelli, Nicolo, Arta războiului, Antet, f.a.; Moştoflei, Constantin; Duţu, Petre, Apărarea colectivă şi apărarea naţională, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004; Tzî, Sun, Arta războiului, Editura Militarã, Bucureşti, 1976; Waltz, Kenneth, Omul, statul şi războiul, Institutul European, Iaşi, 2001 131

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

războiul a devenit obiect de studiu pentru discipline din cele mai diverse, ca sociologia, politologia, psihologia şi psihologia socială, psihanaliza, antropologia socială şi politica, cibernetica, teoria jocurilor, teoria organizaţiilor sociale şi a deciziei şi, nu în ultimul rând, dreptul. Majoritatea definiţiilor propuse sub aspect de drept internaţional, văd războiul ca relaţie între intre state. Astfel:  “războiul este ansamblul actelor prin care un stat sau un popor face sa fie respectate drepturile sale luptând cu arma în mână împotriva altui stat sau unui alt popor”  “războiul este lupta între două state, mijloc extrem de constrângere prin care voinţa ostilă a adversarului trebuie să fie înfrântă şi supusă”.  războiul ca “o confruntare armată între state, rezultat al voinţei cel puţin a uneia dintre ele şi întreprinsă în vederea unui interes naţional”. Unii teoreticieni, încercând să includă cazurile numeroase de conflicte interne, au avut în vedere extinderea definiţiilor pentru a reflecta integral fenomenul conflictual de acest tip. Câteva exemple:  “războiul este lupta cu mâna armată între două state sau între un stat şi o grupare politică constituită în sânul său, care luptă deschis şi public împotriva lui”.  războiul ca “starea sau situaţia guvernământelor care luptă prin forţă” (“guvernământ” înseamnă, în acest context, şi insurgenţii).  războiul este o “stare normală de ostilitate care se substituie relaţiilor de bună înţelegere dintre naţiuni sau între concetăţeni aparţinând unor partide politice diferite şi care are ca obiect cucerirea prin forţa armelor a ceea ce nu au putut obţine pe căi paşnice şi amiabile”. Există solide contribuţii româneşti la definirea războiului în sens modern. Astfel, Dimitri Gusti (Sociologia războiului, Bucureşti, 1915) consideră că “războiul este mult mai mult decât o simplă chestiune de strategie, aprovizionări şi armament, căci el rezumă o întreagă epocă istorică: toată ştiinţa, toată economia, toată cultura, toată tehnica unui timp se oglindeşte într-însul”. În sens asemănător se pronunţă generalul Sichitiu şi colonelul Ioaniţiu în Elemente de strategie, 1936: “capacitatea de război a unei naţiuni depinde azi în primul rând de potenţialul tehnico-industrial al ţării”. În această accepţiune, războiul de tip clasic, specific perioadei celui de-al doilea război mondial şi războiului rece, însemna implicarea pe câmpul de luptă a maselor enorme de militari, sprijinite de armate de tancuri

132

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

şi artilerie, cu maximum de sprijin aerian, în timp ce mările şi oceanele lumii devin câmp de luptă atât la suprafaţă, cât şi în adâncimea lor. La stadiul atual al experienței umane în domeniul războiului, se pot sintetiza 63 următoarele principii după care se concepe, se pregăteşte şi se duce sau se previne şi se descurajează războiul: Principiul capacităţii este un principiu de potenţial. El înseamnă o anumită structură de potenţial (politic, economic, financiar, demografic, social, moral, cultural, informaţional şi militar) care să permită o pregătire temeinică, o desfăşurare rapidă şi eficientă a tuturor forţelor şi mijloacelor şi o derulare corespunzătoare a acţiunilor. Fără o astfel de capacitate, războiul (fazele violente, exclusive) nu are sens. Războiul, în sens clasic, este o confruntare declarată sau declanşată şi acceptată, respinsă sau impusă. Există etape ale războiului continuu care pot fi refuzate, prevenite, eludate sau reprimate şi etape care se constituie într-un fel de fluid, de purtător continuu, necondiţionat şi, în acelaşi timp, de generator de confruntare, care nu pot fi nici omise, nici delimitate, întrucât ele pun în operă o legitate – cea a contradicţiei, a dialecticii. Mereu se vor ivi interese şi interese contradictorii sau opuse şi, din această dialectică a intereselor se vor naşte politici care le vor materializa prin toate mijloacele. Principiul cauzalităţii este un principiu politic. Cauzele unui război sunt totdeauna multiple şi complexe, chiar dacă pretextele sunt, uneori, simpliste şi banale. Cauzalitatea războiului ţine de esenţa războiului, iar esenţa războiului se află în modul în care voinţa politică exprimă şi impune interesul. Aşadar, cauzele războaielor se află în diferendele politice, iar acestea, de cele mai multe ori, au determinări economice. Principiul unităţii constă în calitatea şi capacitatea decidentului politic de a realiza o unitate a tuturor factorilor şi potenţialurilor care determină şi condiţionează războiul. Numai o naţiune unită, cu un potenţial demografic, economic, social, cultural, moral şi militar remarcabil poate miza pe reuşită într-un război. De altfel, o entitate economico-socială şi politică n-ar recurge niciodată, în mod voluntar, la război, dacă nu ar considera că războiul este ultima soluţie sau, în cazul în care are iniţiativa strategică, soluţia cea mai eficientă şi cea mai sigură de impunerea voinţei asupra adversarului şi obţinere, prin forţă, a ceea ce nu s-a reuşit sau nu s-a dorit să se reuşească prin tratative. Efectul cel mai important al unităţii de acţiune este asigurarea condiţiilor necesare pentru conducerea unitară. 63

apud Gh. Văduva, Principii ale răzoiului şi luptei armate. Realităţi şi tendinţe, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2003, p. 6-8 133

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

Principiul conducerii unitare este foarte important în orice tip de război, oricând şi oriunde. Principiul integralităţii devine esenţial în societatea modernă. El se manifestă nu numai în război, ci în întregul ansamblu al vieţii economicsociale. El începe cu integralitatea informaţională şi se continuă cu cea economică şi culturală. Societatea politică se fundamentează pe acest spaţiu integral deschis, pe acest sistem integral deschis, este o componentă decizională importantă a lui, perfect integrată în el şi, de aceea, toate deciziile pe care le ia trebuie să reflecte, să exprime, să servească şi să consolideze această caracteristică fundamentală. Războiul viitorului – adică războiul societăţii de tip informaţional – este un război complex şi, în acelaşi timp, unitar, care tinde spre integralitate. El se manifestă, în primul rând, prin angajarea întregii societăţi, prin participarea societăţii, într-o manieră integrală, la efortul de război, indiferent care ar fi forma sau formele de desfăşurare a acestuia. Noul tip de război – războiul integral sau războiul continuu – este modelat de un sistem de strategii integrale, în care componentele politice, economice, sociale, culturale, morale, informaţionale şi militare ale strategiei (politice, economice, informaţionale, culturale şi militare) se intercondiţionează reciproc, se integrează adică în acelaşi sistem. Principiul concentrării se referă la capacitatea societăţii de a concentra informaţia, forţele, mijloacele şi resursele la momentul oportun şi în spaţiul voit, pentru realizarea scopurilor şi obiectivelor războiului. Acest principiu nu acţionează în mod izolat, ci în strânsă coeziune cu toate celelalte principii, fiind nemijlocit legat de cel al integralităţii şi, mai ales, de cel al flexibilităţii, cu care se află în permanenţă într-o relaţie de completitudine. Principiul flexibilităţii se defineşte pe disponibilitatea societăţii de a opta pentru varianta cea mai avantajoasă, de a trece cu uşurinţă de la o acţiune la altă acţiune, de realiza scopurile şi obiectivele războiului nu prin acţiuni limitate şi rigide, ci prin complexe de acţiuni – politice, diplomatice, economice, informaţionale, militare etc. –, în funcţie de condiţiile concrete. Principiul adaptabilităţii este strâns legat de cel al flexibilităţii. Nu există adaptabilitate fără flexibilitate. Aceste două principii sunt, pe de o parte, rezultante ale integralităţii sociale, economice, informaţionale şi militare şi, pe de altă parte, un factor al mobilităţii societăţii, definită pe capacitatea societăţii, a entităţii respective (stat, alianţă, uniune de state etc.)

134

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

de a evolua, într-un sistem dinamic complex, în sensul pe care-l configurează o legitate socială şi universală. Principiul flexibilităţii şi cel al adaptabilităţii, deşi nu sunt noi, se reconfigurează într-o manieră nouă, datorită, în primul rând, globalizării informaţiei şi economiei şi, în aceeaşi măsură, accentuării decalajelor economice, tehnologice şi informaţionale şi recrudescenţei vulnerabilităţilor şi ameninţărilor asimetrice. Principiul adaptabilităţii, împreună cu cel al flexibilităţii şi cu cel al integralităţii, modelează războiul continuu. Principiul prevenţiei are mai multe forme de exprimare şi de materializare şi se concretizează în: • recurgerea la modalităţi non-violente politice, diplomatice şi de altă natură pentru rezolvarea diferendului; • folosirea presiunilor politice, economice şi militare; • embargo-ul, boicotul şi blocada; • îndiguirea (politică, diplomatică, economică şi militară); • ameninţarea cu folosirea forţei; • acţiunea militară demonstrativă; • lovitura preventivă. Principiul descurajării îşi are originea în antichitate. Aproape întreaga scriere a lui Sun Tzî privind Arta războiului se referă la folosirea unor modalităţi care să descurajeze confruntarea propriu-zisă şi să asigure realizare scopurilor şi obiectivelor războiului fără angajare militară. Întregul Ev Mediu se bazează pe stratageme şi strategii şi politici disuasive. O dată cu apariţia armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor înalte şi a tehnologiei informaţiei, se pare că filosofia războiul începe să fie dominată de acest principiu. De aici nu rezultă că factorii de descurajare sunt atât de importanţi încât războiul devine, practic, imposibil, aşa cum s-a spus de nenumărate ori, ci doar faptul că, în noile condiţii, unele forme de desfăşurare a războiului reculează, în timp ce altele proliferează. Între cele care proliferează se situează: războiul de joasă intensitate, războiul psihologic şi cel informaţional, războiul mediatic, terorismul, războiul împotriva terorismului, care este o formă a războiului continuu şi războiul bazat pe reţea. Principiul sustenabilităţii acţionează din momentul în care s-a pus acut problema completării şi înlocuirii efectivelor angajate în teatru şi asigurării, timp îndelungat, a resurselor necesare confruntării. A devenit foarte clar că un război presupune consumuri foarte mari şi, deci, capacitatea de a fi susţinut din toate punctele de vedere şi toate palierele: politice, diplomatice, financiare, economice, high tech, IT. Având în vedere 135

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

acest principiu, se pare că ţările capabile să susţină singure, individual, un război sunt din ce în ce mai puţine. Principiul moralităţii a fost, în toate timpurile, şi a rămas, pentru toate timpurile prezente şi, probabil, viitoare, unul dintre cele mai importante principii ale războiului. Numai că moralitatea războiului nu a avut, nu are şi, posibil, nu va avea nici în viitor pretutindeni aceeaşi semnificaţie. În timp ce, pentru unii, anumite forme ale acţiunilor reprezintă acte de eroism, pentru alţii pot fi considerate crime. Fără aceste reprezentări – care reflectă nu numai meandre ale voinţei politice, ci şi realităţi indubitabile –, războiul nu şi-ar mai avea suportul său moral şi psihologic. Unele organizaţii palestiniene, spre exemplu, consideră atacurile sinucigaşe împotriva israelienilor fapte de eroism, absolut necesare în situaţii-limită pentru apărarea fiinţei naţionale. Însă, israelienii şi lumea civilizată consideră aceste atacuri ca abominabile acte de terorism şi chiar crime împotriva umanităţii. Moralitatea, ca şi imoralitatea războaielor, va îmbrăca, totdeauna, întregul spectru de valori între da şi nu, între bine şi rău, între eroism şi crimă. Principiul valorii se constituie într-un suport şi, în acelaşi timp, într-un cadru pentru toate celelalte principii. Sistemul de valori reprezintă acumulări îndelungate, confirmate de timp şi de acţiuni, şi arată treapta de civilizaţie pe care se află societatea respectivă. Între sistemul de valori şi filosofia războiului există legături mediate. Valorile nu justifică şi nu susţin războiul. Pe suportul lor se configurează însă sensul evoluţiei sociale, se construiesc interesele şi politicile care le exprimă şi le impun. Nolens, volens, valorile reprezintă, totuşi, coordonate sau limite ale războiului. Ieşirea din spaţiul lor, mai exact, din spiritul lor poate să ducă la grave perturbaţii de tipul celor produse naţiunii germane în timpul şi în urma celui de al doilea război mondial. Deşi, cel de al doilea război mondial nu poate fi încă judecat în mod obiectiv, este clar (cel puţin, până în acest moment al cunoaşterii) că nu din filosofia clasică germană sau din sturm und drang a apărut politica nazistă. Hitler nu este un produs al marii culturi germane, ci unul de la periferia acesteia, mai exact, unul dintre efectele secundare ale acesteia. Totuşi, fără un sistem de valori precum cele germane, fără calităţile şi capacităţile excepţionale ale acestei naţiuni, fără spiritul german, fără un sistem de principii bine conturat şi aplicat cu rigoare, nu ar fi fost posibilă o asemenea mobilizare a forţelor care să permită pregătirea şi declanşarea celui de al doilea război mondial şi chiar cucerirea şi

136

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

menţinerea, în primii ani, a iniţiativei strategice. Este însă foarte clar că marea cultură germană, asociată cu cea franceză, formează astăzi un nucleu european extrem de puternic al unui sistem de valori de care de care trebuie să se ţină seama, atât în configurarea războiului viitorului, cât şi în construcţia unităţii continentului. Statele Unite ale Americii aduc noi elemente în ceea ce priveşte războiul. Acest lucru este impus de trecerea de la societatea de tip industrial şi post-industrial la societatea de tip informaţional şi de rolul deosebit al SUA în această etapă a globalizării. Americanii au dezvoltat câteva concepte remarcabile, atât în ceea ce priveşte analiza şi configurarea războiului (războiul de joasă intensitate, de intensitate medie şi de mare intensitate, războiul regional, războiul continuu, războiul bazat pe reţea), cât şi în ceea ce priveşte principiile de pregătire şi desfăşurare a acestuia (principiul high tech, principiul IT, principiul acţiunii rapide, principiul reţelei), care, practic, au revoluţionat sau sunt pe cale de a revoluţiona arta militară. De regulă, statele care fac război, justifică aceasta invocând violarea propriei lor sfere juridice, a unor drepturi fundamentale, (caracteristică în acest sens fiind expresia casus belli), care se referă întotdeauna la o violare a dreptului internaţional, de o anumită gravitate. Astăzi, practic, războiul nu-şi găseşte legitimitate, dacă nu apare ca o reacţie faţă de actul ilicit al unui terţ. Statutul juridic instituit prin carta O.N.U. interzice războiul în sensul propriu al termenului. Totuşi, el este acceptat, 1). ca un drept inerent al naţiunilor de legitimă apărare şi, 2). ca măsură de constrângere împotriva unui stat care a violat această ordine juridică, cu condiţia ca ea să fie impusă de un organ care personifică voinţa comună a societăţii internaţionale. Principiul nerecurgerii la forţa armată precum şi agresiunea sunt reglementate de către Declaraţia referitoare la definiţia agresiunii, din 1974, a Adunării Generale a ONU, precum şi de Actul final de la Helsinki, 1 august 1975: “Statele se vor abţine în relaţiile lor reciproce, ca şi în general în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la forţă sau la ameninţarea cu forţa, fie împotriva integrităţii teritoriale, sau a independentei politice a oricărui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite şi cu prezenta declaraţie. Nici o consideraţie nu poate fi invocată drept justificare pentru a recurge la folosirea forţei sau la ameninţarea cu forţa în contradicţie cu acest principiu. În consecinţă, statele se vor abţine de la orice act care constituie o ameninţare cu forţa sau o folosire directă sau indirectă a forţei împotriva altui stat participant. Totodată, ele se vor abţine 137

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

de la orice manifestare de forţă în scopul de a face un alt stat participant să renunţe la deplina exercitare a drepturilor sale suverane. De asemenea, ele se vor abţine în relaţiile lor reciproce şi de la orice act de represalii cu forţa. Nici o asemenea folosire a forţei sau ameninţarea cu forţa nu va fi utilizată ca mijloc pentru a rezolva diferendele între ele.” Noţiunea de forţă, aşa cum este utilizată mai sus, nu se limitează la forţa armată, ci are un sens mai larg, incluzând atât acţiunile militare cât şi presiunile economice, politice sau de altă natură, îndreptate împotriva independenţei politice, ori integrităţii teritoriale a unui stat, precum şi împotriva păcii ori securităţii internaţionale. Sigur, acţiunea militară rămâne cea mai gravă folosire a forţei în scop agresiv sau de combatere a agresiunii. Rezoluţia 3314 a Adunării Generale a ONU din 1974, reglementează condiţiile în care un act armat este calificat ca agresiune. Potrivit acestei rezoluţii, statul care a recurs la forţa armată în contradicţie cu prevederile Chartei ONU, a comis un act de agresiune, fapt ce constituie o dovadă suficientă pentru calificarea acestuia ca agresor. Rezoluţia exemplifică şi cazurile tipice de agresiune:  Invadarea teritoriului altui stat;  Bombardarea;  Blocada porturilor sau coastelor sale de către forţe ale altui stat;  Atacul armat al unui stat împotriva forţelor armate maritime şi aeriene sau flotelor civile ale altui stat;  Afectarea agresivă a unui stat, ale cărui forţe sunt staţionate pe teritoriul altui stat (cu acordul acestuia), a condiţiilor sau termenilor de staţionare, etc. De asemenea, în Rezoluţie se prevede că nici un considerent, de orice natură ar fi - politică, economică, etc. - nu justifică agresiunea, ci angajează răspunderea statului agresor, socotindu-se crimă împotriva umanităţii. Consiliul de Securitate ONU64 este singurul organism care poate ordona acţiuni armate ca sancţiune colectivă împotriva unei agresiuni. 64

Consiliul de Securitate este alcătuit din cincisprezece membri ai Naţiunilor Unite. China, Franţa, Rusia, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord şi Statele Unite ale Americii sunt membri permanenţi ai Consiliului de Securitate. Adunarea Generală alege alţi zece membri ai Organizaţiei ca membri nepermanenţi ai Consiliului de Securitate, ţinând în special seama de contribuţia acestora la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi la înfăptuirea celorlalte scopuri ale Organizaţiei; de asemenea un criteriu este o repartiţie geografică 138

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Pentru a permite Naţiunilor Unite să ia măsuri eficiente, membrii pot pune la dispoziţie contingente naţionale imediat utilizabile. Folosirea forţei ca sancţiune colectivă, în baza Rezoluţiei Consiliului de Securitate, este prevăzută în articolul 39 din Chartă. În ceea ce priveşte dreptul legitim de autoapărare, exercitarea acestuia este strict determinată de prevederile articolului 51 din Chartă, care îl limitează la producerea unui act armat împotriva unui stat. Aşadar, la un astfel de drept nu se poate recurge în caz de agresiune economică sau de alta natură, după cum el nu poate şi folosit în scopuri preventive sau atunci când un pericol pare iminent, războiul preventiv fiind ilicit, contrar regulilor dreptului internaţional. Aşadar, există aici două situaţii distincte: prima, în care acţiunea armată apare ca un drept de autoapărare şi, cea de-a doua, a intervenţiei armate ca mijloc de constrângere internaţională. Prima situaţie este, de obicei, foarte clară din punct de vedere juridic şi al situaţiei militare în teren, încât agresorul şi victima pot fi identificate fără probleme. Este cazul războiului arabo-israelian din 1973, când Siria şi Egiptul au dezlănţuit un atac concertat asupra Israelului. Ameninţarea înfrângerii Israelului a dispărut abia după ce generalul Sharon a reuşit o strălucită manevră strategică, ajungând în spatele diviziilor egiptene, care au fost nimicite. La sfârşitul celui mai lung război dus de Israel, acesta a reuşit cu greu să respingă forţele arabe, şi şi-a restabilit integritatea teritorială. Un exemplu din a doua categorie, arată că interpretările pot fi abuzive, şi războiul se poate petrece în afara sau chiar împotriva prevederilor Chartei şi Rezoluţiilor ONU. Ocuparea prin forţă a Kuweitului de către Irak în 1990 (sub o motivaţie discutabilă), a provocat ONU să adopte mai multe rezoluţii, încercând să ca determine guvernul irakian să evacueze teritoriul ilegal anexat. Rezoluţia 660 a Consiliului de Securitate cerea Irakului să se retragă imediat şi necondiţionat. Pe de altă parte, ONU îşi rezerva dreptul de a adopta şi alte măsuri pentru a asigura aplicarea acestei rezoluţii. Întrucât Irakul refuza să se supună, NATO şi Pentagonul au presat pentru o intervenţie militară americană în zonă, cu sau fără acordul Consiliului de Securitate. Putem remarca, aici, primele semne de erodare a autorităţii ONU. În cele din urmă, Consiliul a adoptat Rezoluţia 665, prin care autoriza măsurile militare asupra Irakului. Situaţia nu a fost echitabilă.Consiliul adopta rezoluţii şi ia hotărâri în ceea ce priveşte evoluţia unor evenimente care pun în pericol statutul de nebeligeranţă 139

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

însă rezolvată în urma acestei intervenţii, nici militar, nici politic; în 2003 s-a desfăşurat al doilea episod al acestui război, al cărui rezultat este incert la data la care scriem aceste rânduri. De această dată, autoritatea ONU a fost nesocotită grosolan de către o coaliţie internaţională condusă de SUA şi Marea Britanie, care au condus operaţiunile militare fără nici o autorizare din partea ONU; abia după încheierea operaţiunilor militare de tip clasic (cele de tip guerilla sunt în curs), SUA încearcă să asocieze ONU la efortul de stabilizare şi reconstrucţie a Irakului. Conflictele armate specifice secolului al XX-lea se încadrează întruna dintre următoarele categorii:  Un stat împotriva altui stat;  O coaliţie împotriva unui stat;  Un stat împotriva unuia sau mai multor actori non-state;  Război între entităţi non-statale. Experienţele militare următoare războiului rece, indică cu claritate evoluţii fundamentale în gândirea şi desfăşurarea războiului. În spiritul teoriilor lui Sun Tzâ, se amplifică dimensiunea acţiunilor politice, subversive, informaţional-psihologice, şi doar în ultimă instanţă sunt declanşate acţiunile militare propriu-zise. Chiar şi în această ultimă fază a războiului, combatanţii încearcă limitarea distrugerilor atât ca rază geografică, cât şi ca victime umane, şi urmăresc mai întâi efectul psihologic asupra populaţiei statului advers, care să determine presiuni asupra conducătorilor politici în sensul capitulării. În perspectiva următoarelor decenii, războiul bazat pe acţiunea militară clasică pare deja înlocuit cu formule beligerante mai subtile, mai eficiente şi mai puţin costisitoare65. Războiul informaţional este una dintre formele războiului continuu. Războiul informaţional se bazează pe controlul vectorilor de informaţie. El a căpătat o dimensiune mondială. Francezii consideră că războiul informaţional are trei dimensiuni; războiul pentru informaţie (lupta pentru obţinerea informaţiilor), războiul contra informaţiei (protecţia informaţiei) şi războiul prin informaţie, care înseamnă, în primul rând intoxicarea informaţională a inamicului. Principiile pe care se bazează un astfel de război sunt următoarele: principiul căutării continue şi analizei oportune a informaţiei; principiul dominanţei informaţionale; principiul iniţiativei informaţionale; principiul protecţiei informaţiei proprii; principiul IT; principiul intoxicării 65

sistematizăm după Gh. Văduva, op. cit., p. 74-77 140

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

informaţionale a inamicului. Informaţia înseamnă nu numai capacitatea umană şi tehnică de a culege date, ci şi capacitatea de a le interpreta, de a le transforma adică în informaţii utile. O astfel de capacitate este esenţială în războiul informaţional. Războiul psihologic este una dintre cele mai vechi forme ale războiului şi se constituie într-un însoţitor permanent al oricărui război, din antichitate şi până în viitor. El vizează, în principal, descurajarea inamicului, crearea unor situaţii de panică, de nesiguranţă, falsa percepţie asupra realităţii. Arma psihologică devine redutabilă în cazul războiului informaţional şi, bineînţeles, arma informaţională – mai ales imaginea – devine mijlocul principal în cadrul războiului psihologic. Influenţarea psihologică a adversarului se realizează pe mai multe căi: media (mai ales televiziunea), acţiunea directă, prin efectul unor arme noi (în China antică, o dată cu descoperirea prafului de puşcă, se foloseau fuzeele şi săgeţile incendiare lansate din tuburi speciale), folosirea unor substanţe psihotrope, a unor presiuni politice, economice şi militare. Principiile războiului psihologic sunt, în general, principii de efect şi se rezumă la: descurajarea; deformarea; impresionarea; înspăimântarea; dominarea; influenţarea. Nu există un război psihologic în sine. Războiul psihologic este o componentă a războiului general, a confruntării, iar efectele lui vizează slăbirea capacităţii de acţiune şi de reacţie a inamicului, zdruncinarea moralului şi a convingerilor sale, creşterea vulnerabilităţii sale şi, pe aceasta cale, facilitarea acţiunilor (politice, economice, militare) îndreptate împotriva lui. Războiul mediatic este, la ora actuală, principalul mijloc al războiului psihologic. Războiul a abătut mijloacele de informare în masă de la funcţia lor tradiţională – aceea de a informa – şi le-a dat acestora încă o dimensiune, aceea de a influenţa (evident, prin informaţie), de a controla, de a încuraja sau descuraja, de a crea un curent de opinie perfect dirijat. Media fac parte din arsenalul pe care-l foloseşte strategia politică în realizarea scopurilor şi obiectivelor războiului. Media nu este manipulată, în realizarea acestor obiective, de comandanţii militari, ci de decidentul politic; militarii, asigură doar expertiză în domeniu. Războiul mediatic a fost prezent dintotdeauna în spaţiul confruntării. Spre sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea, el a căpătat, datorită IT, o importanţă cu totul specială. Coloanele forţelor americane, în războiul din Irak din 2003, erau însoţite de reporteri şi cameramani care filmau secvenţele care se doreau a fi transmise opiniei publice. Desigur, prezenţa reporterilor în teatru 141

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

este necesară. Prpblema obiectivităţii informaţiei transmisă de la faţa locului nu poate fi pusă la îndoială, întrucât este informaţie reală, nu trucată. Ceea ce este discutabil se referă la selectarea ei, mai exact, la criteriile de selectarea informaţiei, îndeosebi a imaginii. Principiile războiului mediatic vizează, în general, trei aspecte, toate psihologice: consolidarea forţei morale a forţelor proprii; descurajarea şi chiar înfricoşarea inamicului; obţinerea sprijinului populaţiei. Războiul economic este un război continuu, care se intensifică sau se diminuează, în funcţie de multiplele determinări ale acestei confruntări. Războiul economic ar multiple forme şi numeroşi beligeranţi. Este, în fond, o luptă continuă pentru supravieţuire economică, pentru prosperitate şi dominanţă. Principiile lui sunt: principiul permanenţei; principiul continuităţii; principiul dominanţei; principiul acţiunii indirecte; principiul manevrei economice; principiul sinergiei economico-financiare; principiul high tech; principiul flexibilităţii economice. Războiul cosmic este, de fapt, o extindere a teatrelor de confruntare şi a mijloacelor de confruntare în plan informaţional, mediatic, economic şi militar. Existenţa numeroşilor sateliţi de cercetare, a sistemului GPS, a unor sisteme de arme care au o dispunere sau componente spaţiale, numeroasele cercetări care se efectuează pentru dominarea spaţiului cosmic, pentru folosirea lui ca suport al unor acţiuni greu de contracarat deschid o nouă eră în domeniul războiului. Rachetele balistice şi sistemele antirachetă, sistemele de cercetare a ionosferei şi de folosire a acesteia pentru dominanţa informaţională şi pentru realizarea unor sisteme de lovire bazate pe amplificarea undelor reprezintă paşi importanţi spre configurarea războiului viitorului. Numărul ţărilor care vor avea acces în spaţiul cosmic va creşte, interesele se vor diversifica, posibilităţile de acţiune informaţională, psihologică, geofizică şi militară se vor amplifica. Războiul cultural nu se referă la războiul valorilor, cum se sugerează uneori, ci la confruntarea intereselor pe suportul producţiei culturale. Există o confruntare pe piaţa culturală, care este o formă a războiului economic, dar care are şi alte aspecte oarecum diferite de politica producţiei culturale. Aceasta vizează dominanţa culturală, adică punerea artificială a valorilor în opoziţie şi crearea unor ierarhii şi unor suporturi care să justifice alte acţiuni. Huntington vorbea de un război al civilizaţiilor, mai exact al unor entităţi civilizaţionale – sinică, hindusă, islamică, japoneză, africană, ortodoxă şi occidentală şi, eventual, latino-americană (care face parte însă

142

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

din civilizaţia occidentală – întrucât, între acestea există deosebiri fundamentale, iar civilizaţia occidentală este cea ofensivă. O astfel de teorie nu se justifică, întrucât civilizaţia are ca suport cultura, cultural se bazează pe sisteme de valori, iar sistemele de valori nu pot intra în conflict. Războiul geofizic66 este una din formele posibile de manifestare a războiului viitorului. El constă într-un sistem de acţiuni care vizează provocarea unor fenomene naturale, calamităţi şi catastrofe cu influenţe nocive asupra mediului de viaţă al oamenilor, localităţilor, terenurilor agricole, sistemelor de comunicaţii, cu scopul realizării unor obiective importante, între care se situează şi distrugerea potenţialului şi resurselor adversarului. El „îşi bazează modul de acţiune pe tehnicile de modificare a mediului înconjurător în scopuri militare“. Formele concrete ale războiului geofizic ar putea fi următoarele:  provocarea unor fenomene (ploi torenţiale, uragane, grindină, avalanşe etc.) care să afecteze grav teritoriul inamicului şi, mai ales, acele spaţii în care se află elemente ale industriei de război, sisteme de arme, depozite şi resurse;  modificarea compoziţiei aerului, apei şi altor elemente, pe suprafeţe întinse, care să provoace pierderi imense sau să genereze o succesiune de fenomene distrugătoare;  modificări orientate în stratul de ozon sau în ionosferă care să afecteze grav un anumit teritoriu;  acţiuni (explozii termo-nucleare, stimularea erupţiei unor vulcani etc.) care să producă modificări ale mediului, creşterea catastrofală a nivelului apelor, inundaţii şi chiar cutremure de pământ şi pe alte baze decât cele ale fricţiunilor de falie;  modificări grave ale mediului marin;  acţiuni punctiforme asupra unor regiuni din zone polare, ecuatoriale sau cu hidrocarburi, care să genereze fenomene distrugătoare;  acţiuni climatice. Principiile războiului geofizic ar putea fi: manipularea mediului; surprinderea; acţiunea indirectă; implicarea globală; efectul geofizic. Războiul împotriva terorismului, care este proclamat drept principala preocupare de securitate a lumii contemporane, este un război asimetric, în care combatanţii dispun de resurse neechivalente: armate de tip 66

Semnalăm lucrarea lui Emil Străinu, Războiul geofizic, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Editura Bogdana, Bucureşti, 2003 143

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

clasic, instruite pentru război împotriva altor armate, sunt nevoite să facă faţă unor acţiuni de tip guerilla şi să prevină atentatele teroriste, lucru deocamdată lipsit de succes; Statele Unite şi aliaţii lor au preferat să lupte împotriva armatelor unor state (Afganistan, Irak), care, odată învinse, nu au făcut să contenească acţiunile teroriste. Contribuţii la teoria şi practica războiului asimetric sunt absolut necesare în acest moment. Viitorul va cunoaşte o formă deosebită de concepere şi purtare a operaţiunilor militare, teroretizat de către specalişti sub denumirea de Război Bazat de Reţea (RBR).67 Conceptul de RBR a apărut şi evoluează ca o componentă a revoluţiei în problemele militare, iniţiate în teoria şi practica militară a SUA după sfârşitul războiului rece. În literatura de specialitate este denumit “Network Centric Warfare (NCW)”. De aceea studiul se bazează preponderent pe analize efectuate în această ţară. Din studiul bibliografiei reiese că problema RBR se studiază şi se aplică şi în alte armate, atât din NATO, cât şi din alte state. Premisa de la care s-a pornit în fundamentarea conceptului este aceea că societatea s-a schimbat profund datorită informaţiei, iar domeniul militar nu trebuie să rămână în urmă. Schimbările au fost generate de evoluţia integrată a proceselor şi organizaţiilor economice, tehnologiei informaţionale şi de afaceri pentru a realiza noi standarde ale eficienţei. Operaţiile militare trebuie să se desfăşoare după regulile unei afaceri economice profitabile şi practic urmează să se supună aceloraşi modele acţionale caracterizate prin: -focalizare dinspre platformă, cu limitele ei specifice pentru senzori şi elementele de lovire, către reţea,ceea ce oferă posibilităţi cvasinelimitate; -tratarea actorilor (entităţilor luptătoare) nu ca elemente independente, ci ca făcând parte dintr-un mediu în adaptare permanentă; -deschidere la opţiuni strategice rapide pentru a se asigura adaptarea sau chiar supravieţuirea în asemenea medii în schimbare. RBR este posibil numai în condiţiile deţinerii superiorităţii informaţionale bazate pe tehnică şi tehnologie înaltă. Este definit drept modalitate de a genera putere de luptă prin integrare într-o reţea informaţională a senzorilor, decidenţilor şi executanţilor68 în scopul 67

o lucrare reprezentivă la Gh. Văduva, Războiul bazat pe Reţea în fizionomia noilor conflicte militare, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005 68 Senzori - acele entităţi ale căror funcţii definitorii sunt cele de percepţie. Senzorii includ toate entităţile care contribuie la cunoaşterea spaţiului luptei, de la satelit 144

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

cunoaşterii cuprinzătoare şi permanente a spaţiului luptei, măririi eficienţei conducerii (prin viteză, stabilitate şi forţă), accelerării dinamicii operaţiilor (prin ritm, intensitate şi densitate adecvate), realizării sinergiei efectelor planificate pe obiective, sporirii viabilităţii şi obţinerii unui anumit grad de autosincronizare acţională. Conceptul RBR nu şi-a relevat încă toate influenţele asupra domeniului militar. Cele intuite de iniţiatori şi promotori au fost confirmate suficient în campania din Irak, ceea ce ne îndreptăţeşte să presupunem că, pe măsură ce conceptul se va transforma în realitate, arta militară va fi marcată profund. 1. RBR va permite unor forţe dispersate geografic la mari distanţe să acţioneze la un moment dat ca un sistem unic în teatrul de confruntare şi în spaţiul luptei. Acest lucru oferă sensuri noi unor principii ale luptei armate, îndeosebi celor ale concentrării, economiei de forţe şi manevrei. De asemenea, protecţiei i se oferă dimensiuni noi. Aceste principii sunt obligate să asimileze noile realităţi ale spaţiului luptei, astfel:  posibilitatea concentrării efectelor în timp şi spaţiu de la distanţe foarte mari;  perspectiva declanşării unor acţiuni militare fără pregătiri anterioare previzibile;  posibilitatea declanşării acţiunilor ofensive fără a realiza rapoarte de forţe cantitative favorabile în teatru etc. Pe timpul campaniei din Irak, de exemplu, raporturile de forţe au fost defavorabile coaliţiei în efective şi tehnică terestră, dar dominarea informaţională covârşitoare a compensat din plin toate eventualele consecinţe ale acestei situaţii. Sunt de remarcat: deplasări mari, prepoziţionări şi poziţionări succesive ale forţei, modificări de trasee, rute,

până la cercetaşul din teren şi anumite balize ale spaţiului luptei, inclusiv structurile de analiză ale acestuia. Toate formează reţeaua senzorilor. Decidenţi - care îndeplinesc o gamă largă de funcţii în procesele C2 şi se regăsesc la toate nivelurile ierarhice. Ansamblul lor constituie reţeaua de conducere. Actori - acele entităţi care creează valori sub forma „puterii de luptă” în spaţiul luptei. Ei folosesc mijloacele tradiţionale şi actuale perfecţionate de lovire şi acţiune, aparţin tuturor categoriilor de forţe armate şi nu numai, începând de la trăgător, piesă, platformă, armată etc. până la structuri acţionale. Geografic, pot fi dispuşi oriunde, fără să fie obligatorie întotdeauna masarea integrală în spaţiul luptei/ teatrul de operaţii. Totalitatea lor alcătuieşte reţeaua de execuţie. 145

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

traiecte şi traiectorii care necesitau optimizări, planificări riguroase şi măsuri de asigurare. 2. RBR oferă flexibilitatea, capabilităţile operaţionale şi omniscienţa necesare actului info-decizional, care să permită reacţii imediate şi simultane ale comenzii la nivel strategic, operativ, tactic şi, astfel, indiferent de gradul de dispersare şi de distanţa la care se află forţele, devine posibilă lovirea oportună, adecvată, simultană ori succesivă a unor obiective diferite constituind: centre de gravitate, vulnerabilităţi critice, elemente operaţionale extrem de active, forţe tactice etc. Fiecare reprezintă responsabilităţi pentru diferitele niveluri ale artei militare, ceea ce presupune câştigarea în prealabil a confruntării informaţionale şi planificarea acţiunilor anticipând reacţia posibilă a adversarului, făcând-o inoperantă, iar operaţia devenind decisivă de fiecare dată. 3. RBR face posibilă concentrarea precisă a loviturilor şi focului oriunde şi oricând este nevoie, ceea ce va însemna posibilităţi sporite şi reale de a influenţa eficient atitudinea, comportamentul şi percepţiile inamicului în toate dimensiunile spaţiului luptei chiar de la începutul confruntării militare. În condiţiile obişnuite, acest lucru se realizează doar punctiform şi mai ales în dimensiunea terestră, după câteva lupte înverşunate. 4. RBR va imprima inevitabil un caracter întrunit acţiunilor militare până la cele mai mici eşaloane. Misiunile şi exigenţele situaţiei vor fi cele care vor determina fizionomia, natura şi mărimea grupărilor de forţe, iar din motive de eficienţă misiunile vor fi executate rapid şi decisiv, chiar dacă gruparea de forţe realizată va fi compusă din doar câţiva militari. 5. RBR stimulează atitudinile şi acţiunile ofensive decisive. De altfel, cei care studiază conceptul îl asociază rar cu apărarea activă şi bazată pe propria lovitură, în care iniţiativa aparţine celuilalt. De asemenea, nu lasă fără răspuns una din eventualele întrebări care s-ar ridica: dacă şi un posibil inamic va folosi conceptul RBR? În acest caz forţa de conducere superioară va da câştig de cauză. 6. RBR oferă oportunităţi sporite pentru desfăşurarea acţiunilor expediţionare în care proiecţia forţei, sustenabilitatea multilaterală a acesteia şi procedurile de acţiune adecvate şi eficiente vor juca un rol decisiv . Beneficiind de avantajele infostructurii şi fluxurilor informaţionale

146

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

robuste şi valorificând performanţele acestora, acţiunile nu vor mai suporta constrângerile de altădată impuse de realităţi aparţinând C2, logisticii ori teatrului. 7. Spaţiul luptei va fi discontinuu. Campania din Irak a oferit imaginea unui asemenea spaţiu, activat succesiv pe toată adâncimea, însă fără prea multe vulnerabilităţi specifice unor asemenea situaţii: pericol de încercuire, disfuncţionalităţi logistice, hiatusuri în procesele de comandăcontrol etc. RBR a făcut posibilă o asemenea imagine a spaţiului luptei şi i-a scos în evidenţă avantajele.

147

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

XI. TERORISMUL INTERNAŢIONAL69 Primele încercări de definire a terorismului prin perspectiva dreptului internaţional se constată în 1930, când a avut loc la Bruxelles cea de-a doua Conferinţă internaţională în domeniul unificării dreptului penal. Este folosit pentru prima dată termenul de terorism, se propune şi o definiţie: folosirea deliberată a unor mijloace capabile sa producă un pericol comun reprezintă acte de terorism ce constau în crime împotriva vieţii, libertăţii şi integrităţii fizice a unor persoane; la fel, acţiunile îndreptate contra proprietăţii private sau de stat, în scopul realizării unor scopuri politice sau sociale. Un an mai târziu, la Conferinţa de la Paris, terorismul este definit în felul următor: „Oricine, în scopul terorizării populaţiei, foloseşte împotriva persoanelor sau proprietăţilor bombe, mine, incendii sau mijloace explozive, arme de foc sau alte mijloace sau cine întrerupe sau încearcă să întrerupă un serviciu public sau de utilitate publică va fi pedepsit“. Nici această definiţie nu a fost adoptată pe plan internaţional. Tentativele de definire a terorismului au creat numeroase probleme şi pentru că, o dată cu timpul, s-au adăugat noi dimensiuni în ceea ce priveşte acţiunile de terorism. Inclusiv în cadrul Naţiunilor Unite, se discută de mai bine de 30 de ani atât problematica pedepsirii actelor teroriste, cât şi o eventuală definiţie care să fie universal acceptată. Principala problemă care a produs o separare între abordările ţărilor dezvoltate şi ţărilor mai puţin dezvoltate a fost limita până la care pot să meargă mişcările de 69

Lucrări semnificative în imba română Arădăvoaice, Gh.; Iliescu, Dumitru; Niţă, L.D., Terorism, antiterorism, contraterorism, Bucureşti, 1997; Bergen, Peter, Războiul Sfânt S.A. În inima lumii secrete a lui Osama Bin Laden, Allfa, Bucureşti, 2002; Bodunescu, Ion, Terorismul – fenomen global, Odeon, Bucureşti, 1997; Epure, Mihai, Terorismul internaţional: repere conceptuale, grupări reprezentative şi aspecte ale cadrului juridic de combatere, Editura A.N.I., Bucureşti, 2001 ; Falcone, Fabrizio; Sette, Antonello, Osama bin Laden, Allfa, 2002; Garcin-Manon, Isabelle, Media vs. Terorism, Tritonic, Bucureşti, 2005; Jura, Cristian, Terorismul internaţional, Editura All Beck, Bucureşti, 2004; Terorismul. Dimensiune geopolitică şi geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2002; Văduva, Gheorghe, Terorismul contemporan – factor de risc la adresa securităţii şi apărării naţionale, în condiţiile statutului României de membru NATO, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005 148

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

eliberare naţională în lupta lor în favoarea realizării dreptului la autodeterminare. Este vorba de discuţii ample care au avut loc în legătură cu Organizaţia de Eliberare a Palestinei, cu limitele între care un popor, reprezentat printr-o anumită mişcare şi care nu are un stat constituit, poate să ducă această luptă pentru a-şi realiza dreptul la autodeterminare în forma creării unui stat naţional. Este de subliniat că în cadrul Cartei şi în filozofia Naţiunilor Unite, se accepta ideea că unul dintre cazurile de utilizare licita a forţei îl reprezintă lupta popoarelor pentru autodeterminare. Subiect sensibil în discuţiile teoretice rămâne acela al departajării între utilizarea licită a forţei, din punctul de vedere al dreptului internaţional, şi utilizarea ilicită a acesteia sau a altor metode pentru a provoca o stare de panică, a genera un anumit efect care să fie de natură politică sau pentru a duce la obţinerea unor resurse financiare care să fie utilizate ulterior fie pentru menţinerea unor grupuri, fie pentru o acţiune viitoare de acest fel. La nivelul ONU, în declaraţia făcută cu prilejul adoptării Rezoluţiei din 1994, Rezoluţia 49/60, se statuează faptul că actele de natură penală înfăptuite în scopuri politice, cu intenţia de a provoca populaţiei sau unui grup de persoane o stare de teroare, nu pot fi justificate în nici o circumstanţă, indiferent de motivaţiile politice, filozofice, ideologice, rasiale, etnice, religioase sau de orice altă natură, care ar putea fi invocate pentru a le justifica. Iar în doctrină, se acceptă în general definiţia: „Orice act ilicit de extremă violenţă, comis de unul sau mai mulţi indivizi sau de grupuri organizate, acţionând în nume propriu sau cu aprobarea, încurajarea, acceptul tacit sau susţinerea unui stat, săvârşite împotriva unor persoane sau bunuri, în urmărirea unui obiectiv ideologic, politic, social sau religios, susceptibil să pună în pericol numeroase vieţi omeneşti sau bunuri importante şi să aducă grave prejudicii păcii şi securităţii internaţionale“. Terorismul rămâne, în esenţă, o problemă politică. Politicienii, diplomaţii, serviciile secrete trebuie să ţină cont de impactul produs de orice tip de răspuns la un act terorist, de consecinţele asupra intereselor politice şi naţionale şi, mai ales, în ce măsură costurile economice, politice, sociale sau financiare justifică amploarea răspunsului preconizat ca pedeapsă. Contraatacurile excesive aplicate organizaţiilor teroriste, uciderea unor oameni nevinovaţi au dovedit deseori că duc la rezultate opuse dorinţelor de eradicare a fenomenului. De aceea, este nevoie de a studia foarte bine fenomenul, motivaţiile care stimulează acţiunile teroriste, şi numai în consecinţă să se treacă la măsuri coercitive. Specialiştii în analize sociale şi politice susţin că nici o formă de terorism nu poate rezista în faţa unor guvernări sau a unor puteri ce se 149

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

dovedesc flexibile, deschise spre reforme, care-i favorizează pe moderaţi şi care fac eforturi constante pentru uşurarea situaţiei celor defavorizaţi de sistem, de relaţiile sociale sau politice. Iată de ce se impune cu necesitate un acord internaţional asupra definirii fără ambiguităţi a terorismului. Altfel, se poate ajunge la abuzuri practicate de unele puteri economice, politice sau militare, având ca scopuri ascunse strategice sau geopolitice, folosind manipularea informaţională în câştigarea unui acord masiv pentru declanşarea unor intervenţii militare punitive. Se impune, de asemenea, instituirea de mecanisme, construirea unor instituţii la nivelul organismelor internaţionale (Consiliul de Securitate ONU în primul rând) care să poată interveni urgent şi eficient în astfel de crize. Analizând organizarea terorismului, identificăm o structură piramidală: 1). în vârf se află liderul sau conducătorul organizaţiei. Acesta este un individ puternic motivat politic, făcând parte, în general, din clasa de mijloc, posedat până la obsesie de ideea nedreptăţii, cu o educaţie foarte bună (de obicei, în cadrul unor universităţi de elită din statele foarte dezvoltate). Este un tip charismatic şi comunicativ, bun specialist în strategii militare, în analiza şi prelucrarea informaţiilor. El este cel care defineşte politica organizaţiei şi-i stabileşte direcţiile de acţiune. 2). Următorul nivel este ocupat de cadrele active şi executanţii, bărbaţi şi femei, care participă la antrenarea celorlalţi, dar şi la executarea atacurilor. Aceştia sunt recrutaţi la o vârstă fragedă, pentru a putea fi îndoctrinaţi, sunt posedaţi de un fanatism extrem, devotaţi până la sacrificiul suprem cauzei pentru care luptă, foarte bine pregătiţi în mânuirea armelor, în culegerea, analiza şi utilizarea informaţiilor, în criptarea, decriptarea şi interpretarea semnelor şi comunicatelor. În acest strat se regăsesc şi profesionişti care nu au exclusiv o motivaţie ideologică. 3). Al treilea nivel este reprezentat de susţinătorii activi. Deşi nu se consideră membri ai organizaţiei, ei sprijină material şi financiar acţiunile celor din nivelul precedent, asigură asistenţă tehnică, logistică şi pot participa uneori la desfăşurarea unor acţiuni. 4). Organizarea se completează cu susţinătorii pasivi sau complicii. Ei cunosc fenomenul şi chiar organizaţia, dar nu participă efectiv la acţiuni - după cum putem constata în state în care domină religii ori ideologii exclusiviste, în ţări care neagă libertăţile fundamentale ale omului şi care propagă crima şi violenţa ca metode de convingere şi de impunere în lume a doctrinei politice sau religioase proprii. Elementele constitutive ale actelor teroriste, aşa cum apar ele din

150

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

aceste analize, sunt:  Existenţa unui grup, de regulă strict organizat, axat pe un ideal programatic social, naţional, religios sau pe identificarea unui anumit inamic;  Acţiunea este ilicită din punct de vedere al normelor juridice recunoscute de comunitatea internaţională;  Acţiunea este comisă cu extremă violenţă sau într-un mod de natură să producă mari daune umane sau materiale;  Grupul acţionează fie pe cont propriu, fie cu sprijinul tacit sau activ al unui stat terţ;  Acţiunea teroristă urmăreşte crearea unei atmosfere de frică sau panică colectivă, de natură să intimideze autorităţile unui stat sau un alt grup de putere şi, indirect, să ducă la eliminarea fizică a victimelor sau la distrugerea anumitor bunuri. Atingerea scopurilor presupune mediatizarea cât mai puternică a actului terorist. Grupul de autori încearcă, de regulă, să-şi ascundă identitatea. Ţintele sunt alese pe considerentul producerii unui impact psihologic cât mai mare şi nu pe criteriul valorii strategice, militare sau economice. Terorismul reprezintă o ameninţare gravă - se acceptă acest lucru - la adresa păcii şi securităţii internaţionale şi, ca atare, reprezintă şi trebuie să reprezinte o preocupare pentru acţiuni comune din partea statelor. Acţiunile teroriste pot fi reduse la trei tipuri fundamentale: 1. acţiuni contra bunurilor - distrugerea cu explozivi a clădirilor, a bunurilor, maşinilor; 2. acţiuni contra persoanelor, a libertăţii lor - răpiri, sechestrări, luări de ostatici, individuale sau colective - sau a integrităţii lor fizice, asasinate sub diferite forme; 3. acţiuni combinate contra bunurilor şi persoanelor - deturnări de avioane, maşini-capcană şi altele. În perioada 1968 – 1993, atentatele cu bombă au constituit 46% din totalitatea acţiunilor teroriste, în timp ce atacurile cu arme portabile au reprezentat 22%, deturnările de aeronave şi nave – 12%, asasinatele – 6%, răpirile de persoane – 1%.

151

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

Într-o încercare de clasifcare a formelor de terorism, în care ne menţinem aproape de formularea unei lucrări colective de referinţă în literatura de specialitate70, reţinem următoarele categorii: Terorismul politic. Mişcările anarhiste europene ale începutului de secol au reprezentat primele exemple de terorism politic. Reconstrucţia Europei democratice pe model liberal, după război, a suscitat noi violenţe teroriste împotriva sistemului socio-economic instaurat. Acestea sunt exprimate sub diferite forme. Mişcările de extremă stângă europeană din anii 70 - 80 - în Germania (Baader Meinhof), în Italia (Brigăzile Roşii), în Franţa (Acţiunea Directă) -, care aveau ca obiectiv să doboare capitalismul, sunt urmate de un terorism de extremă dreaptă legat de efectele conjugate ale sărăciei şi de teama faţă de fluxurile migratoare slab controlate într-o Europă în plină transformare. Terorismul este folosit ca instrument de presiune politică. Obiectivele terorismului politic se înscriu în următoarele categorii:  cucerirea puterii politice prin violenţă;  opoziţia la imperialism şi oligarhie;  lupta pentru reforme sociale (altele decât cele obişnuite, de regulă, prin distrugerea violentă a celor existente);  lupta pentru putere şi influenţă;  lupta pentru imagine;  lupta pentru identitate;  crearea şi întreţinerea stării de haos. Terorismul informaţional. Este foarte probabil ca, în viitor, terorismul să îşi aleagă cu predilecţie ţintele din domeniul informaţiei, din cel al sistemelor de valori comune ale lumii şi mai ales din sistemele de valori ale naţiunilor. Atacurile teroriste asupra informaţiei este posibil să vizeze:  distrugerea fizică a unor sisteme tehnice de comunicaţii, îndeosebi a reţelelor, nodurilor şi centrelor complexe de transmisiuni ale statelor-ţintă, ale unor instituţii internaţionale care promovează sau susţin războiul antiterorist, ale altor structuri şi organisme care asigură ordinea şi stabilitatea în ţări şi în lume;  virusarea computerelor şi distrugerea reţelelor şi a bazelor de date, îndeosebi din domeniile economic, financiar şi militar; 70

Terorismul. Dimensiune geopolitică şi geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2002, p. 23-43 152

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE



preluarea piraterică a unor sisteme de comandă-control şi provocarea unor conflicte grave şi chiar a unor catastrofe inimaginabile;  crearea unor structuri şi reţele speciale ciberteroriste care să opereze în spaţiul informaţional;  practicarea, pe scară largă, a pirateriei electronice Terorismul economic. Mafia rusă, cea albaneză, chineză, operaţiunile de spălare a banilor, traficul de droguri, de arme şi prostituţia etc. sunt ameninţări grave care, de regulă, sunt analizate ca procese în sine, fără responsabilităţi, fără teritorializare, fără cauze. Adesea este neglijată problema activităţii ilicite a statelor, responsabilitatea lor pentru proliferarea unor astfel de ameninţări. Fenomenul pare să devină o componentă a relaţiilor internaţionale. Produsul său brut, spre exemplu, este evaluat la 800 – 1500 miliarde dolari, adică mai mare decât produsul intern brut al Spaniei. Dispunând de astfel de sume, terorismul poate destabiliza cu uşurinţă politicile naţionale sau regionale, dacă se doreşte acest lucru. Tot în cadrul terorismului financiar se înscrie şi procurarea (sau recuperarea) de fonduri prin luarea de ostatici, prin ameninţări, şantaje, spargeri de bănci, atacarea unor mijloace care transportă bani sau valori etc. Sursele de procurare a banilor (de finanţare) obișnuite în lumea teroriştilor sunt atentate, spargeri de bănci, trafic de droguri. Există însă şi altele, mult mai profitabile: oameni foarte bogaţi, cercuri de interese interne sau internaţionale din tot spectrul activităţilor umane, de la cele economice, la cele ale lumii interlope, organizaţii şi chiar state. Terorismul cultural. Terorismul cultural nu este un mijloc de confruntare, ci unul de distrugere a sistemelor de valori. Războiul „cultural“, înţeles ca o confruntare de interese (de interese, nu de valori) ale unor grupuri care aparţin unor entităţi civilizaţionale nu este terorism. Terorismul cultural constă în: - Invadarea mijloacelor de comunicare cu imagini porno şi alte produse care agresează şi deformează universul etic şi estetic al populaţiei şi sistemele de valori; - Agresarea naţiunilor cu subproduse culturale (filme, imagini video, reviste etc.) care cultivă violenţa, individualismul, egoismul, lipsa de respect faţă de valorile proprii; - Agresarea şi chiar distrugerea simbolurilor. 153

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

Terorismul identitar. Terorismul identitar ţine de afirmarea violentă a identităţii. El nu rezultă neapărat dintr-o criză de identitate, deşi se manifestă cu pregnanţă sub această motivaţie. Terorismul identitar are conotaţii dintre cele mai diverse, dar conţinutul lui este acelaşi: impunerea unui anumit tip de identitate, mai exact pedepsirea tuturor celor care nu recunosc această identitate. El se asociază cu diferite alte forme, dar nu trebuie confundat cu acestea. El este un terorism protestatar şi deosebit de virulent. Vecine cu terorismul identitar sunt mişcările separatiste, mişcările de eliberare, mişcările revendicative. Acestea nu sunt însă terorism. Terorismul patologic. Unele acte teroriste sunt săvârşite de psihopaţi, oameni care pierd contactul cu realitatea, pierd controlul sensurilor, acţionează inconştient. Comportarea lor deviantă are drept cauze: sărăcia, alcoolismul, drogurile, violenţa urbană, pierderea reperelor, boala, dificultăţile vieţii, neîmplinirile afective sau sexuale, refularea, inactivitatea, şomajul, inadaptabilitatea socială, provenienţa dintr-o familie dezorganizată. Astfel de asasini, de regulă ai unor şefi de state, ai unor personalităţi marcante, artişti sau simpli cetăţeni, atribuie o coloratură politică gestului lor, aduc motivaţii dintre cele mai şocante: pretextul de a se crede justiţiari, modificatori de destine, pacificatori, conducători, comandanţi străluciţi. De fapt, ei ascund fobii diverse, panici şi angoase difuze. Terorismul religios. Fundamentalismul nu este numai o mişcare extremistă, cum se crede adesea. El este o filosofie, o credinţă şi se bazează pe un sistem selectiv de valori. Selectarea acestora este însă o trecere la limită şi se realizează nu doar prin „decuparea“ unor valori dintre alte valori, ci prin afirmarea exclusivă şi agresivă a celor selectate şi negarea violentă a celor neselectate. El are ca expresie directă terorismul islamic şi este menit să aducă islamismul, prin orice fel de mijloc, la conducerea planetei, deoarece numai această religie – se crede - este adevărată şi importantă, numai ea are o misiune mesianică. El vizează lumea întreagă, dar mai ales civilizaţia occidentală, cu leagănul ei european şi configuraţia ei actuală de influenţă americană. În acest context, obiectivele jihadului devin 1. Realizarea şi menţinerea cu orice preţ a unităţii religioase şi etnoculturale a lumii islamice, în acest sens principalele acţiuni fiind îndreptate împotriva „liderilor arabi corupţi” şi pentru impunerea regulilor, legilor şi

154

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

obiceiurilor islamice; 2. Organizarea şi desfăşurarea unor ample şi diversificate acţiuni împotriva Israelului şi a SUA, ţări pe care fundamentalismul islamic le consideră răspunzătoare pentru situaţia statelor arabe Terorismul infracţional. Trebuie făcută distincţie între terorismul din acest spectru infracţional şi crima organizată. Crima organizată nu este terorism. Ea este un mod de rezolvare de către cercurile criminale şi mafiote, pe calea criminalităţii şi infracţionalităţii, a unor probleme care ţin de asigurarea spaţiului de acţiune pentru economia subterană, traficul de droguri şi de carne vie, spălarea banilor etc., acţiuni care aduc profituri fabuloase. Terorismul de acest tip vine în sprijinul crimei organizate, este un instrument al acesteia şi, de aceea, el se va afla tot timpul în avangarda ei şi în susţinerea ei. Terorismul etnic. Terorismul de tip etnic şi separatist îşi află, în parte, rădăcinile în marile bulversări suportate de Europa secolului al XXlea: sfârşitul marilor imperii, revoluţia rusă, două războaie mondiale, construcţia europeană, finele marxismului. În decursul ultimilor 50 de ani, în Europa de Vest, conflictul irlandez (IRA), separatismul basc (ETA), chestiunea corsicană (FLNC) şi Tirolul de sud sunt câteva exemple. Mai recent, căderea zidului Berlinului şi reactivarea chestiunii minorităţilor în numeroase ţări din estul european (Bosnia, Kosovo, Transilvania, Armenia) sunt susceptibile de a favoriza acest tip de terorism. Terorismul de stat. În timpurile moderne, terorismul de stat s-a dezvoltat mai ales în ţările latino-americane supuse dictaturilor, dar şi în Grecia anilor 1967-1974. Mulţi autori consideră că, în Indonezia, în Coreea de Sud şi în alte ţări, terorismul de stat consistă în mobilizarea şi chiar militarizarea societăţii pentru a lupta împotriva inamicului interior. Se poate identifica un suport ideologic a terorismului de stat, care constă într-o anume doctrină a naţionalismului exacerbat, intoleranţei şi altor exclusivităţi. Acestea erau cândva promovate şi de doctrina Monroe din vremea războiului rece. Debutează cu o politică de contrainsurecţie, ale cărei puncte forte sunt loviturile de stat din Guatemala din 1954, din Brazilia din 1964, din Chile din 1973, precum şi guerilele din Uruguay şi din alte locuri. În Guatemala, între 1976 şi 1983, un milion de oameni (din cele 9 milioane, cât este populaţia acestei ţări) au fost deplasaţi pentru că au încercat să susţină guerilele. Dintre aceştia, între 261.000 şi 600.000 (cifră oficială) au fost dislocaţi cu forţa şi puşi sub controlul armatei şi patrulelor de autoapărare civilă. 155

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

Militarizarea societăţii, controlul strict al informaţiei şi cenzura sunt modalităţi ale terorismului de stat. Asasinatele şi deportările masive practicate de regimul stalinist, deportările în Bărăgan şi condamnarea la ani grei de închisoare pe motive politice, practicate de guvernele României în perioada anilor 1946-1964, ca şi practicile altor guverne din fostul sistem comunist, dar nu numai de acestea, ci şi de altele, din toată lumea, pe motive extrem de diversificate – de la protecţia intereselor statelor respective şi până la apărarea valorilor naţionale – sunt forme ale terorismului de stat. Terorismul de stat (terorismul instituţiilor statului) a îmbrăcat, de-a lungul timpului, forme diferite, între care: sclavagismul; inchiziţia; genocidul; deportarea populaţiilor; invazia; trecerea prin foc şi sabie a populaţiilor sau ţărilor care nu se supuneau dictaturii celui mai puternic; dictatura militară; dictatura politică; cotropirea diferitelor state de către state mai puternice şi impunerea unor regimuri de viaţă insuportabile; birul; practicarea de către conducerea statului a unui regim sever faţă de populaţie privind impozitele, asigurarea locurilor de muncă, neacordarea drepturilor legitime, ascultarea telefoanelor, violarea corespondenţei etc.; şantajul; presiunea politică etc. Este posibil ca, în viitor, tipurile de terorism cu care s-ar putea confrunta lumea să evolueze pe următoarele paliere: Terorismul politic rămâne acelaşi. Nici mijloacele nu suferă schimbări radicale. Mereu vor fi folosite asasinatul politic, hărţuirea sângeroasă, luarea de ostatici, satanizarea liderilor şi, bineînţeles, lovitura armată. Terorismul identitar s-ar putea să aibă ca principali actori identităţile de tip etnic şi religios, grupuri extremiste, alte grupuri în general antisociale şi, mai ales, entităţi care se situează pe poziţii de neacceptare a ordinii post-haos şi cu atât mai puţin a noii ordini mondiale. Ciberterorismul vizează nu doar reţelele Internet, ci şi iniţierea unor „lovituri de decapitare“ fără precedent. Este vorba de atacarea bazelor de date, a sistemelor de conducere şi mai ales a sistemelor de securitate nucleară, biologică şi financiară. Şi în viitor, terorismul economic va veni, pe de o parte, din rândul lumii interlope, care doreşte să prelungească starea de haos, şi, pe de altă parte, din partea unor cercuri politice şi economice care doresc să se menţină cu orice preţ în vârful ierarhiei economice.

156

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Terorismul cosmic nu-şi anunţă încă o prezenţă prea apropiată. Cosmosul este stăpânit (atât cât e stăpânit) de un număr limitat de ţări, iar bătălia pentru el nu are, deocamdată, decât o un obiectiv strategic global. Terorismul cosmic va apărea în momentul când cosmosul va fi un spaţiu din care se va putea acţiona cu uşurinţă oricând şi împotriva oricui. Terorismul genetic nu este doar folosirea unor mijloace de atac biologic împotriva vieţii umane sau animale. El este un atac asupra informaţiei ereditare şi vizează nu doar uciderea, ci şi crearea unor mutanţi, schimbarea naturii, distrugerea populaţiilor, a speciilor, a vieţii. Terorismul sexual a luat o amploare fără precedent. În afara traficului cu carne vie, care se practică deja la nivel planetar, este vorba de proliferarea reţelelor pedofile, a prostituţiei şi industriei porno, care, exacerbate, pot duce efectiv la degradarea fiinţei umane. După 11 septembrie 2001, Consiliul de Securitate a creat Comitetul Antiterorism, promovând ideea de a fi monitorizată punerea în aplicare a Rezoluţiei 1373. Statele membre ale ONU raportează acestui comitet măsurile antiteroriste luate în domeniile legislativ, financiar, vamal, în emigraţie, extrădare şi trafic cu armament. Toate aceste elemente reprezintă un efort de monitorizare a aspectelor care pot să favorizeze anumite acţiuni de terorism. Un rol important în lupta aceasta antiteroristă îl joacă INTERPOL. Rezolvarea terorismului pe cale militară s-a dovedit, până în prezent, imposibilă, şi pare de neconceput o soluţie în care negocierile să nu aibă un rol fundamental. Stau exemple cele mai importante cazuri la nivel mondial:  Israelul este în continuare incapabil de a preveni atacurile sinucigaşe ale palestinienilor pe propriul teritoriu, expediţiile de represalii ale armatei israeliene în zonele locuite de arabi fiind de fiecare dată urmate de escaladarea violenţei;  Anglia nu poate preveni atacurile Armatei Republicane Irlandeze, nici în Ulster, nici pe teritoriul Angliei;  Statele Unite nu reuşesc să identifice cu precizie, şi nici să pedepsească pe cale militară, autorii atentatelor asupra trupelor sale din Dahran (Arabia Saudită) din 1991, atacul asupra ambasadelor din Kenya şi Tanzania din 1998, etc.;  Franţa nu stăpâneşte situaţia din Corsica, după cum nici Spania pe cea din Ţara Bascilor, unde autohtonii separatişti continuă să aducă la îndeplinire atentate împotriva unor funcţionari civili sau militari ai statelor respective. 157

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

1.

2.

3.

4.

5.

71

Principalele organizaţii teroriste Abu Nidal Organization (ANO): fondată de celebrul terorist palestinian Abu Nidal, care a acţionat în Orientul Mijlociu şi în Europa, anii 60'70', cu acţiuni îndreptate împotriva statului Israel şi a aliaţilor săi occidentali; în anul 2002, Abu Nidal a fost găsit mort în capitala Irakului, Bagdad, după ani în care nu s-a mai ştiut nimic despre el. Abu Sayyaf Group (ASG): cu baza în sudul Filipinelor, (insula Jolo), militează pentru crearea unui stat musulman în regiune; a recurs la luări de ostatici din rândul turiştilor străini şi atentate cu bombă în oraşele Zamboanga şi Manilla. Al Gama at al Islamiyya: grupare egipteană care are la activ masacrarea turiştilor germani la Luxor, în toamna lui 1997, tentative de asasinare a preşedintelui Hosni Mubarak (acuzat că ar fi sluga Americii. Al-Qaida: reţea globală, incluzând sute de celule dispersate pe toate continentele. Fondată la sfârşitul anilor 80' de Usama bin Laden, din foştii combatanţi musulamni din Afganistan. Dispune de forţă şi organizare militară, de un mare potenţial financiar şi de o multitudine de conexiuni. În prezent, este adversarul cel mai redutabil al S.U.A pe plan mondial. Se afirmă implicarea organizaţiei în pregătirea atentatelor de la World Trade Center – New York, dar sunt mult mai bine dovedite distrugerea ambasadelor americane din Nairobi (Kenya) şi Dar-esSalaam (Tanzania), scufundarea distrugătorului USS Cole, bombardarea bazelor americane din Arabia Saudită etc. Dintr-un document programatic al organizaţiei: “Având în vedere ocupaţia americană şi evreiască a împrejurimilor Moscheii Al-Aqsa, având în vedere ceea ce fac evreii în Palestina (distrug casele), având în vedere că mai mult de un milion de irakieni au murit şi având în vedere furtul averilor musulmanilor prin exploatarea petrolului, toate acestea ne obligă să declanşăm djihadul în lumea întreagă şi în orice moment. A lupta împotriva Statelor Unite şi a aliaţilor lor, evreii din Israel, înseamnă a lupta pe viaţă şi pe moarte.” (Comunicatul nr.4 din 12.8.1998 al Armatei Islamice de Eliberare)71 Aum Shinrikyo (AUM) s-a remarcat prin atacul cu gaz sarin din metroul oraşului Tokyo, act criminal, bazat pe credinţe religioase sectare şi fanatism nemotivat.

multe informatii referitoare la Al-Qaida şi Usama bin Laden, la Roland Jacquard, În numele lui Usama bin Laden. 158

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

6. Frontul Islamic al Combatanţilor Marelui Orient (IBDA-C), fondat la 1 august 1984, se prezintă drept o formaţiune sunnită turcă, diferită de formaţiunile politice islamiste reprezentate în parlament. Liderul Salih Izzet Erdis, alias Salih Miruabeyoglu, a făcut parte în anii 1970 din aripa tânără a mişcării. Arestat în 1998, a fost condamnat la moarte în 2002, sub acuzaţia de tentativă de răsturnare a ordinii constituţionale prin forţă. Pedeapsa a fost comutată la închisoare pe viaţă. Organizaţia a încheiat alianţe cu formaţiunea kurzilor separatişti (PKK) şi extrema stângă revoluţionară (DHKP-C). Specificul organizatoric este lipsa de ierarhie; „fronturi” autonome funcţionează la iniţiativa oricărui membru, independent. Ţintele sunt minorităţile, presa, statuile lui Ataturk, barurile, băncile. A revendicat atentatele de la Istanbul din noiembrie 2003, soldate cu 57 morţi şi 455 răniţi. 7. Euzkadi ta Askatasuna (ETA): grupare separatista bască, operează în nordul Spaniei (Bilbao şi zona înconjurătoare), acţionează din 1968 pentru independenta Ţării Basce; a asasinat peste 700 de persoane, mai ales magistraţi, militari şi oameni politici spanioli, ostili acţiunilor sale. 8. Septembrie Negru: comando palestinian (format din 5 membri) care a asasinat membrii echipei olimpice a Israelului (9 sportivi), la Olimpiada de Vară din München (1972); acest atac a oferit statului sionist pretextul declanşării unei campanii teroriste, de exterminare a civililor din taberele palestiniene de refugiaţi, soldată cu sute de morţi. 9. Al Fatah: organizaţie condusă de Yasser Arafat, cunoscută începând cu anii 70', acţionând pentru eliberarea Palestinei; desfăşoară activităţi militare, asimilate de către Israel cu terorismul, reactivată din septembrie 2000 (odată cu a doua Intifada). 10. Mişcarea de Rezistenţă Islamică Hamas: cea mai puternică grupare palestiniană, condusă de şeicul Ahmed Yassini; utilizează atentate sinucigaşe, dar şi alte tehnici militare. Este considerată principalul inamic al statului evreu, militând pentru eliberarea Palestinei şi exterminarea invadatorilor israelieni. A suferit grele pierderi în cadrul actualei Intifade, dar beneficiază de o adeziune impresionantă în rândul palestinienilor. Întreţine organizaţii medicale, caritabile, şi instituţii de învăţământ. A cauzat moartea a peste 500 de israelieni, în ultimii doi ani de conflicte. 11. Brigăzile Martirilor Al-Aqsa: grupare apropiată mişcării Fatah, a luat naştere în septembrie 2000, după vizita ostentativă a prim-ministrului israelian Ariel Sharon, pe Esplanada Moscheilor din Ierusalimul de Est 159

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

12.

13.

14. 15. 16.

17.

18.

19. 20.

21.

22.

(al treilea Loc Sfânt al musulmanilor) a declanşat un nou «Război al Pietrelor». Harakat ul Mujahadin (HUM): grupare pakistaneză, componentă AlQaida, a luptat în recentul război din Afganistan; a pierdut 50 de oameni în bombardamentul american care l-a ucis pe Muhammad Atef, liderul militar Al-Quaida. Irish Republican Army (IRA): veche grupare militară, fondată în 1969, luptă pentru independenţa Irlandei de Nord, cauză antagonică intereselor britanice. Jihadul Islamic: grupare palestiniană puternică, asemănătoare cu Hamas, dar exclusiv militară. Japanese Red Army (JRA): grupare japoneză, de orientare comunistă, aproape inexistentă la momentul de faţă. Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK): formaţiunea lui Abdullah Ocallan a purtat un lung şi sângeros război cu Turcia, pentru crearea unui stat naţional kurd pe teritoriul acesteia; liderul este condamnat la închisoare pe viaţă. The Liberation Tigers of Tamil Eelam (LTTE) - Tigrii Tamili: grup secesionist, au luptat în Sri Lanka pentru crearea unui stat propriu în zona de sud-est a insulei; au utilizat cu precădere luptători kamikadze şi armate de copii, iar în prezent iau parte la negocieri de pace. Ejercito de Revolucion Nacional (ELN): grupare marxistă columbiană, finanţată din traficul de droguri, foarte violentă, luptă de 30 de ani alături de FARC, împotriva guvernului de la Bogota, sprijinit de Statele Unite din interese petroliere; se pare că S.U.A nu sunt străine nici de înarmarea rebelilor. Războiul civil a făcut peste 30.000 de morţi. Palestine Liberation Front (PLF) Palestine Liberation Organization (PLO): ambele sunt formaţiuni vechi, bine organizate şi cu mare experienţă, create în anii '60-70, în cadrul luptei comune a lumii arabe de eliberare a Palestinei. Fuerzas Armadas Revolucionarias de Colombia (FARC): formaţiune extrem de violentă; utilizează fondurile enorme ale cartelurilor mafiote din Cali şi Medelin. Dispune de un arsenal de luptă foarte variat şi desfăşoară o gamă largă de activităţi: distrugerea barajelor, a oleoductelor, maşini capcană, ambuscade, masacre generale, amplasare de dispozitive explozive, răpiri, trafic de stupefiante etc. Organizaţia Revolutionară 17 Noiembrie: a operat 25 de ani în Grecia.

160

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

23. 24.

25. 26.

27.

28.

Era formată din studenţi având în frunte un profesor universitar; a recurs la numeroase asasinate împotriva oficialilor şi militarilor americano-britanici cantonaţi pe teritoriul ţării. În 2002, au fost operate primele arestări, care au dezorganizat gruparea. Sendero Luminoso: grupare castro-marxistă peruană, a dus luptă de gherilă împotriva guvernului, inclusiv celui condus de Alberto Fujimori. Movimiento Revolucionaria de Tupac Amaru (MRTA): după ani buni în care nu s-au mai manifestat, au fost autorii "Operaţiunii Lima" (luarea de ostatici a 500 de diplomaţi străini la Ambasada Japoneză din Lima, în cursul unui dineu, prelungită între 17 decembrie 1996 şi 22 aprilie 1997). Deşi cei 14 membri ai comandoului au fost ucişi, inclusiv Nestor Cerpa, liderul organizaţiei, aceasta grupare castro-marxistă continuă să funcţioneze. Frontul Islamic de Salvare (FIS) Armed Islamic Group (AIG): ambele grupări algeriene, participante activ în războiul civil izbucnit după falsificarea alegerilor din 1992, când cercurilor fundamentalist islamice, câştigătoare, li s-a refuzat dreptul legitim de a conduce Algeria; ura împotriva francezilor este imensă, iar violenţele fac mii de morţi. Organizatia 15 Mai: grupare palestiniană fondată în 1979, cu acţiuni de distrugere a unor hoteluri, linii aeriene, ambasade israeliene şi americane; în prezent, dezactivată. Brigăzile Roşii: facţiune radicală de stânga, responsabilă de răpirea şi asasinarea premierului italian Aldo Moro, în 1978 după 1889 a fost anihilată.

161

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

XII. CRIMA ORGANIZATĂ TRANSNAŢIONALĂ72 Globalizarea crimei şi a drogurilor este deja înfăptuită, mafia operând în plan mondial. Spălarea banilor proveniţi din droguri este o afacere universală, şi există temerea că spălarea banilor mafiei ruseşti ar putea polua întregul sistem bancar occidental. Orice reacţie a poliţiei trebuie gândită global, domeniu în care INTERPOL are un rol decisiv. Grupările crimei organizate73 se definesc prin a fi: - predispuse la crimă; - structurate ierarhic sau într-un sistem complex de relaţii personale care, printr-un set strict de sancţiuni interne, pot întări aceste structuri; - dispuse să folosească violenţa, intimidarea şi corupţia pentru obţinerea de profituri şi pentru a controla teritorii, oameni şi pieţe; - care, pentru a-şi mări averile şi pentru a se infiltra în economiile legale, sunt gata să-şi "spele" procedeele ilicite; - capabile să se extindă în noi activităţi, care anterior erau "curate", şi peste frontierele naţionale; - deschise la cooperarea cu alte structuri criminale sau de presiune care au obiective similare; - capabile să se infiltreze în instituţiile guvernamentale, în vămi, poliţie, justiţie şi chiar în parlamentele naţionale. Scopul fundamental al acestora este, fără îndoială, obţinerea de profituri cât mai mari. Rata profitului provenit din activităţile crimei 72

Lucrări reprezentative: Allsop, Kenneth, Chicago sub teroare, Tribuna, Craiova, 1992; Balsano, Wiliam; Campozi, George jr., Mafia S.A. Istoria secretă a crimei organizate în America, Allfa, 2001; Bidu, Ioan, Crima organizată transfrontalieră – ameninţare la adresa securităţii internaţionale, Editura ANI, Bucureşti, 2004; Înainte de Watergate. Probleme ale corupţiei în societatea americană, Ed. Politică, Bucureşti, 1989; Mattard-Bonucci, M. A., Istoria mafiei, Corint, Bucureşti, 2002; Pezzino, Paolo, Mafiile, All, Bucureşti, 2003; Posner, Gerald, Mafia galbenă. Triadele chinezeşti, Alfa, Bucureşti, 2004; Silj, Alessandro, Imperiul Mafiei. Criminalitate, corupţie şi politică în Italia, Bucureşti, 1998 73 Cele mai cunoscute grupări ale crimei organizate sunt: cele şase triade în China, Hong-Kong şi Taiwan; mafia siciliană, Ndragheta în zona Calabriei, Camorra în zona Neapole şi Sacra Corona Unita în Apulia (toate în Italia); Yakuza în Japonia; 12 organizaţii mafiote care activează în Rusia şi ţările limitrofe; mafia americană ce controlează Statele Unite şi Canada; cartelurile din Medelin şi Kali în Bolivia, ş.a. 162

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

organizate este atât de înaltă, încât puţine afaceri legale pot concura cu aceasta. Posibilitatea grupurilor criminale de a institui "monopoluri" locale prin eliminarea fizică a concurenţei îi conferă un avantaj extraordinar la stabilirea preţurilor. În concepţia Interpol, organizaţiile criminale se clasifică în patru grupe distincte: a) familia mafiei, care prezintă structuri ierarhice, norme interne de disciplină, un cod de conduită, o anumită diversitate de activităţi ilicite. Noţiunea de Mafie include şi cartelurile drogurilor, bandele de motociclişti; b) organizaţiile profesionale, ai căror membri se specializează în una sau două tipuri de activităţi criminale (trafic de maşini furate, laboratoare clandestine pentru fabricarea drogurilor, imprimări clandestine de bancnote false, răpiri de persoane pentru răscumpărare, jafuri organizate); c) organizaţii criminale etnice, ca rezultat al unui concurs de împrejurări, cum ar fi imensa disparitate a nivelului de viaţă, severitatea excesivă a procedurilor de imigrare, expansiunea geografică, slăbiciunea legilor. („Triadele” – societăţi criminale chineze; „Yakuza” – grupuri jamaicane; „Hamas” – grupuri palestiniene; „Tigri tamili” – în Sri Lanka etc.); d) organizaţii internaţionale care practică asasinate, deturnări de avioane, răpiri de persoane sub diferite motivaţii (politice, militare, religioase, rasiale). Având capacitatea de a folosi strategii de afaceri solide, care cuprind diversificarea activităţii şi exploatarea noilor pieţe, termenul de "crimă organizată" tinde să fie înlocuit de cel de "afaceri criminale" sau "industrie criminală". De asemenea, organizaţiile criminale realizează studii sofisticate de marketing utilizând, pentru atingerea scopului lor (profitul) corupţia, apelează la violenţă pentru a intimida sau elimina concurenţa sau autorităţile care încearcă să le stea în cale. Arsenalul de mijloace folosit de organizaţiile criminale este deosebit de variat, începând cu traficul de droguri, care a fost şi rămâne activitatea predominantă şi coloana vertebrală financiară a acestora, traficul de arme şi terminând cu falsificarea cărţilor de credit sau transferurile frauduloase de bani prin intermediul reţelei Internet. Traficul de droguri continuă să aibă drept principală piaţă de desfacere Statele Unite ale Americii, care, la o populaţiei reprezentând 5% din totalul mondial, absorb 50% din producţia mondială ilegală de droguri. 163

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

În 1993, cetăţenii americani au cheltuit pe droguri 47 miliarde de dolari, adică mai mult decât au cheltuit pentru asigurările de sănătate. În prima jumătate a anilor '90, se estima că cele câteva carteluri columbiene (de la Cali, de la Medelin) deţineau monopolul producţiei şi traficului internaţional cu cocaină, reuşind să satureze piaţa americană. Din producţia totală de 850-1200 tone, după satisfacerea cererii americane, 100 de tone luau drumul Europei. Procentual, cartelul din Cali controla 80% din piaţa nord-americană şi 90% din cea europeană, afaceri în care se aliase cu Cosa Nostra siciliană. Sistemele globale de comunicaţii şi transport au revoluţionat afacerile şi finanţele, tranzacţiile realizându-se din ce în ce mai mult prin reţelele de calculatoare. Aceste mutaţii au influenţat contextul în care operează companiile comerciale, dar, în acelaşi timp, au creat noi şi tentante posibilităţi pentru operaţiuni frauduloase în acest domeniu. Sistemul bancar "off-shore", nu numai că a erodat capacitatea statelor de a rezista atacurilor speculative îndreptate împotriva monedelor naţionale, dar a facilitat, în mare măsură, operaţiunile de spălare a banilor. Internaţionalizarea burselor a făcut şi face din ce în ce mai dificilă urmărirea aşa-numiţilor "bani murdari". Multe ţări în curs de dezvoltare şi în tranziţie liberalizează rapid pieţele financiare, îndepărtează barierele comerciale şi oferă facilităţi investitorilor străini. Invariabil, acest proces a creat şi creează goluri legislative de care se folosesc grupurile crimei organizate. În ţările foste comuniste din Europa, unde s-a produs o ruptură între putere şi legitimitate, au apărut uneori autorităţi paralele care, de cele mai multe ori, sunt controlate de grupurile crimei organizate. Comisia Europeană cu competenţă în acest domeniu consideră că fraudele transfrontaliere ar putea costa Uniunea Europeană cel puţin 68 de miliarde de dolari, iar fraudele petrecute în interiorul fiecărei ţări ar dubla această sumă. Traficul de arme, un domeniu foarte profitabil pentru organizaţiile criminale. Livrările de armament pe piaţa neagră s-au înmulţit dramatic, creştere cauzată, în mare măsură, de arsenalele din spaţiul ex-sovietic insuficient păzite şi controlate. În prezent, când un mare număr de militari ruşi se confruntă cu dificultăţi financiare şi privaţiuni, există tentaţia de a vinde arme traficanţilor, care la rândul lor le vând organizaţiilor teroriste sau aşa-numitelor "state primejdioase" (rogue states). De cele mai multe ori,

164

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

traficul de arme este consecinţa diminuării autorităţii statului. Cel mai mare risc pentru securitatea globală, rezultat din căderea fizică şi morală a fostei Uniunii Sovietice şi a Armatei Roşii, este reprezentat de traficul de materiale de fisiune. Nu s-a putut stabili încă dimensiunea acestei pieţe şi nici rolul pe care-l joacă elementele crimei organizate. Probabil ea este mai mare decât ne imaginăm. Dezvoltarea exponenţială a tehnologiei informatice şi larga accesibilitate la aceasta deschid noi posibilităţi pentru grupurile crimei organizate. Transferul banilor prin Internet facilitează spălarea lor, originile unor tranzacţii oneroase fiind dificil de descoperit. Din cauza fraudelor financiare, băncile şi companiile care operează cu cărţi de credit înregistrează cele mai mari pierderi. Mai mult, hackerii au reuşit să acceseze sistemele de calculatoare ale acestor instituţii financiare, obţinând mii de numere de cărţi de credit. De asemenea, mulţi dintre ei sunt angrenaţi în spionajul industrial. Pericolul criminalităţii cibernetice este în creştere din cauza accesului facil la instrumentele de hacking pe Internet. Din ce în ce mai mult, Internetul găzduieşte tot felul de site-uri de investiţii fictive şi de scheme piramidale. Uşurinţa obţinerii tehnologiei de criptare, care reprezintă baza înfloririi comerţului electronic, permite grupurilor şi, mai ales, organizaţiilor criminale să comunice prin Internet fără teama interceptării convorbirilor. Căderea "Cortinei de Fier" a deschis noi oportunităţi de profit pentru organizaţiile criminale, prin angajarea acestora în traficul de oameni - activitate ce se extinde de la contrabanda cu emigranţi ilegali până la racolarea şi furnizarea de femei din ţările est-europene filierelor de prostituţie din ţările occidentale. Furtul şi contrabanda cu opere de artă, cu maşini, organe umane şi metale preţioase, tâlhăria, răpirile şi violarea drepturilor la proprietatea intelectuală sunt activităţi obişnuite ale organizaţiilor criminale. Ele au comis şi comit toate tipurile de infracţiuni la adresa mediului înconjurător, inclusiv depozitarea de substanţe radioactive şi reziduuri industriale în oraşe sau în împrejurimile acestora şi organizarea de reţele pentru exportul lor. În funcţie de ţările de origine şi zonele geografice în care acţionează, la începutul mileniului identificăm următoarele zone cu criminalitate ridicată:  În Rusia, unde estimările autorităţilor şi specialiştilor diferă mult, se vorbeşte de o cifră între 5.000 şi 7.000 organizaţii criminale care numără cel puţin 100.000 membri, controlând între 25% şi 45% din produsul intern brut. Conform estimărilor Ministerului de Interne, 165

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

aceste grupări controlează 40% din întreprinderile private, 60% din întreprinderile de stat, între 50% şi 80% din sectorul bancar. Peste 300 organizaţii criminale ruse efectuează operaţiuni în afara ţări, în diverse domenii, cu preponderenţă în traficul cu droguri, traficul cu arme, spălarea banilor murdari şi controlul exporturilor resurselor naturale ale Rusiei (petrol, minerale, metale preţioase).  În Asia, trei grupări ale crimei organizate domină: 1. Triadele chineze, cu baza în Hong Kong, Macao şi Taiwan, nu sunt constituite pe baza unei ierarhii monolitice, diferind de mafia italiană. Acestea sunt constituite din grupări acţionând independent, colaborând numai pentru anumite operaţiuni. Activează în traficul de droguri, spălarea banilor negri, piratarea softului, falsificarea cărţilor de credit, contrafacerea de monedă şi cărţi de credit, migraţia ilegală. Cea mai importantă triadă are baza în Hong Kong, şi este cunoscută sub numele Sun Yee On. Cuprinde între 47.000 şi 60.000 membri care activează pe tot globul. Este cunoscută şi triada 14K, grupând peste 20.000 membri la scară internaţională. 2. Marele Cerc (Dai Huen Jai) este un sindicat al crimei chinez, care acţionează pe baza unei comenzi centralizate, şi este activ mai ales în marile oraşe. Se ocupă cu traficul de droguri, imigraţia clandestină, falsificarea cărţilor de credit. 3. Grupările vietnameze se individualizează prin violenţă. Sunt prezente în Asia, Europa de Est, Australia şi America de Nord. 4. Yakuza japoneză (Boryokudan) a început să activeze din secolul al XVIII-lea. Este compusă din grupări relativ autonome, însumând peste 80.000 membri în Japonia. Unele chiar publică reviste proprii. Pe scară internaţională, se ocupă cu traficul de droguri, traficul de arme, spălarea banilor murdari, infiltrarea întreprinderilor comerciale legale, afaceri cu terenuri. Cea mai mare organizaţie Yakuza este bazată în Kobe, sub numele Yamaguchi-gumi; cei 26.000 membri ai săi sunt organizaţi în 944 bande care constituie o reţea. În 1994, veniturile sale erau aproximate la 25-38 miliarde dolari USD. Yakuza acţionează şi în Canada.  În Statele Unite ale Americii, cea mai cunoscută organizaţie criminală rămâne Cosa Nostra, ramificaţia italiană a mafiei, care a început să activeze în timpul prohibiţiei. Organizaţia numără 25 de familii, între care 5 sunt mai influente. Desfăşoară activităţi criminale în majoritatea

166

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

oraşelor americane, fiind implicată în trafic de droguri şi arme, jocuri de noroc ilegale, prostituţie, extorcări de fonduri, infiltrarea de activităţi comerciale legale (construcţii, comerţul en-detaille, domeniul alimentar, unde controlează sindicate). Colaborează frecvent cu grupurile similare din Italia, uneori instituind operaţiuni comerciale cu acestea. Bandele “Hell Angels”, cu sediul central în Oakland (Califormia), sunt organizată în 180 de secţiuni acţionând în multe ţări, între care Statele Unite, Canada, Marea Britanie, ţări din Europa, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud, Brazilia. Numai în canada, spre exemplu, este constituită în 18 secţiuni, cu peste 200 membri. Rapoartele O.N.U. relevă faptul că ţările cu economii dezvoltate cheltuiesc aproape 2% din produsul naţional brut pentru combaterea crimei transnaţionale, în timp ce ţările în curs de dezvoltare cheltuiesc de circa şapte ori mai mult. De asemenea, se estimează că între 50 - 75 % din moneda aflată în circulaţie este controlată de economia subterană. Guvernele occidentale, din ce în ce mai conştiente de provocarea reprezentată de crima organizată internaţională, au început să-şi întărească mecanismul necesar pentru contracararea acestei ameninţări. În anul 1987, G-7 a înfiinţat "Forţa de Acţiune Financiară împotriva Spălării Banilor" (F.A.T.F), care a lansat 40 de recomandări şi apelul la o mai strânsă cooperare, asistenţă juridică, limitarea secretului bancar, şi procedura de evaluare reciprocă a modului de implementare a recomandărilor. Unul dintre obiectivele principale ale G-8 este promovarea unei convenţii a O.N.U. împotriva crimei organizate transnaţionale, care să pună bazele unei cooperări internaţionale mai eficiente între autorităţile poliţieneşti şi judiciare. În anul 1997, O.E.C.D. a lansat o ofertă pentru încheierea unei convenţii prin care mita să fie scoasă în afara legii şi să fie considerată infracţiune atât pentru funcţionarul public care a acceptat-o, cât şi pentru conducerea corporaţiei care a oferit-o. În 27 aprilie 1998, cele 29 de ţări membre ale O.E.C.D. au lansat o altă iniţiativă al cărui scop era limitarea rolului "paradisurilor fiscale" în evaziunea fiscală şi în spălarea banilor. Convenţia O.N.U. de la Viena din 1988 (intrată în vigoare în 1990) cu privire la traficul ilicit de narcotice şi substanţe psihotropice a fost ratificată de 120 de state. Conferinţa ministerială mondială de la Neapole din 1994 asupra crimei organizate transnaţionale a avut ca rezultat "Declaraţia politică şi planul internaţional de acţiune împotriva crimei organizate" (Declaraţia de la Neapole) care a chemat la o mai strânsă colaborare între ţările semnatare. 167

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

Cu cei 176 de membri, Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale (Interpol) a devenit instrument fundamental în lupta împotriva crimei organizate internaţionale. Interpolul, care a intensificat legăturile de acţiune cu Europolul, intenţionează să treacă dincolo de simpla urmărire a răufăcătorilor, dezvoltând baze de date referitoare la furturile de maşini, amprente digitale, bani şi cărţi de credit false. De asemenea, urmăreşte crimele asupra mediului înconjurător, spălarea banilor şi traficul de droguri şi monitorizează atent toate actele de terorism. Şi Consiliul Europei s-a implicat în problematica criminalităţii transfrontaliere, când a adoptat "Convenţia asupra spălării, cercetării, descoperirii şi confiscării veniturilor provenite din acţiuni criminale" (Strasbourg 1990), iar Uniunea Europeană - prin "Convenţia referitoare la protecţia intereselor financiare ale Comunităţii Europene". În lupta împotriva spălării banilor o serie de organizaţii internaţionale au prezentat un set de priorităţi: încriminarea veniturilor provenite din spălarea banilor; limitarea secretului bancar; identificarea şi raportarea tranzacţiilor care produc suspiciuni; confiscarea bunurilor şi crearea unor mecanisme de cooperare internaţională eficiente. În anul 1990, O.E.C.D. a înfiinţat "Grupul financiar de acţiune împotriva spălării capitalului" şi a prezentat 40 de recomandări în această privinţă. Convenţia Consiliului Europei cu privire la spălarea banilor, care stipulează confiscarea proprietăţii şi care a fost ratificată doar de opt state, permite transmiterea directă a dovezilor referitoare la infracţiuni. În decembrie 1996, Consiliul Europei, a porint iniţiativa unui "Plan de Acţiune pentru combaterea crimei organizate", care cuprinde 15 directive şi 30 de recomandări specifice. Programul PHARE a lansat un proiect comun, "Lupta împotriva crimei organizate în statele în tranziţie", la care lucrează împreună cu 16 ţări, iar "Acordul Schengen" a stabilit cadrul de acţiune pentru controlul frontierelor. Membrii Uniunii Europene au ajuns la concluzia că, în noua structură, este esenţial "al treilea pilon" al Europei, care să includă o mai mare integrare a activităţilor juridice şi poliţieneşti. Astfel a fost creat "Europol"-ul, prin intermediul căruia reprezentanţii autorităţilor poliţieneşti ale tuturor ţărilor membre îşi pot coordona investigaţiile şi acţiunile naţionale, chiar şi arestarea criminalilor care acţionează în diferite state europene. Odată cu ratificarea convenţiei, "Europol"-ul poate servi drept centru de stocare a informaţiilor.

168

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

XIII. ROLUL SERVICIILOR DE INTELLIGENCE ÎN POLITICA INTERNAŢIONALĂ74 Rolul informaţiei şi informatorului în relaţiile internaţionale a fost abordat în mod strălucit de către Sun Tzî, în Arta războiului: “ceea ce se chemă informaţie prealabilă, nu poate fi înfăptuită nici de spirite, nici de zei, nu poate fi extrasă nici din analogiile cu evenimentele trecute şi nici din calcule. Ea trebuie înfăptuită cu oamenii care cunosc permanent situaţia inamicului” (…) Există cinci tipuri de agenţi secreţi utilizabili, şi anume: agenţii indigeni, interiori, dubli, lichidabili şi volanţi. Atunci când aceste tipuri de agenţi sunt reunite într-un organism şi când nimeni nu le cunoaşte activitatea, ei sunt numiţi intriganţi divini şi constituie comoara cea mai de preţ a unui suveran”. Iată o primă definiţie a serviciului de informaţii externe.

74

Câteva lucrări de referinţă: Andrew, Christopher, CIA şi Casa Albă. Serviciul Secret şi preşedinţia americană de la George Washington la George Bush, All, Bucureşti, 1998; Andrew, Christopher; Gordievski, Oleg, KGB. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, All, Bucureşti, 1994; Bart, John, Arhipeleagul CIA, Elit, Ploieşti, 1995; Borovicka, V. P., Spionii KGB. Operaţiuni ultrasecrete, Editura Niculaescu, Bucureşti, 1997; Borovicka, V. P., Spionii de la Tel Aviv, Editura Niculaescu, Bucureşti, 1992; Braşoveanu, Vasile; Poncea, Traian, Istoria serviciilor secrete, Editura ANI, Bucureşti, 1999; Buzatu, Gheorghe, Războiul mondial al spionilor (1939-1989), Ed. B.A.I, Iaşi, 1991; Durandin, Catherine, CIA în război, Incitatus, Bucureşti, 2003; Faligot, Roger; Kauffer, Remi, Istoria mondială a serviciilor secrete, Nemira, Bucureşti, 4 vol.; Idem, Serviciul secret chinez, Nemira, Bucureşti, 1998; Gheysens, Roger, Spionii – aventurierii istoriei, Ed. Enciclopedică, Buucreşti, 1991; Gordon, Thomas, Istoria secretă a Mossadului, Allfa, 1999; Kessler, Ronald, FBI, All, Bucureşti, 1998; Păpădie, Bogdan; Năstase, Gabriel, Războiul spionilor. În interiorul şi dincolo de graniţele României, I, Phobos, Bucureşti, 2005; Rădoi, Mireille, Serviciile de informaţii şi decizia politică, Tritonic, Bucureşti, 2003, Richelson, Jeffrey, Un secol de spionaj. Serviciile secrete în secolul XX, Humanitas, Bucureşti, 2000; Troncotă, Cristian; Blidaru, Horaţiu, Careul de aşi. Serviciile secrete ale Marii Britanii, S.U.A., Rusiei şi Israelului, Bucureşti, 2003; Troncotă, Cristian, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România, Elion, Bucureşti, 2003; Troncotă, Cristian, Istoria serviciilor secrete româneşti, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti, 1999; Ureche, Marian; Rogojan, Aurel, Servicii secrete străine, vol. I-II, PACO, Bucureşti, 2000 169

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

Evoluţia tehnologiilor a putut da impresia, la un moment dat al istoriei, că omul poate fi detronat din rolul său primordial în activitatea de informaţii - eroare plătită de Statele Unite ale Americii la 11 septembrie 2001, recunoscută şi corectată ulterior. Serviciile de informaţii sunt organizaţii care culeg, coroborează şi oferă factorilor de decizie politică date şi informaţii relevante. Orice serviciu de informaţii se compune dintr-un organ de conducere, un departament de culegere, unul de exploatare, unul de acţiuni sub acoperire, la care se adaugă structuri responsabile de recrutarea, instruirea şi gestionarea resurselor umane; cele care se ocupă de procurarea şi utilizarea resurselor tehnice; obişnuitele compartimente care se ocupă de aspectele financiare şi logistice. Acţiunile informative ale serviciilor de informaţii externe sunt cunoscute sub numele de spionaj (obţinerea de informaţii din ţări străine, privind domeniile politice şi strategice, potenţialul militar şi economic, resursele umane şi tehnologice cu relevanţă strategică, etc. O reţea de spionaj, în formula clasică, cuprinde:  Rezidentul – coordonatorul reţelei, care totodată menţine legătura cu Centrala; acesta recrutează şi instruieşte agenţi;  Recrutorul – lucrează sub comanda directă a rezidentului, specializat în cooptarea de agenţi;  Ofiţerii operativi, sunt de două categorii: legali sau ilegali (acoperiţi), care au în răspundere o parte a reţelei, constituită prin activitatea unor recrutori;  Agenţii – persoanele care au acces la informaţiile de interes şi le furnizează ofiţerilor operativi sau rezidentului. 75 Astăzi, în ţările democratice, comunitatea serviciilor secrete este organizată după principii asemănătoare76. Trăsătura comunică a filozofiei funcţionării serviciilor de informaţii într-o democraţie este controlul civil asupra activităţii lor, în sensul că anumite comisii civile (de obicei parlamentare) au atribuţiuni pentru verificarea legalităţii activităţii, îndeosebi în problema alocării resurselor financiare, dar cu interdicţia firească a accesului civililor la detaliile strict secrete ale operaţiunilor sau la identitatea reală a ofiţerilor şi agenţilor. 75

Mireille Rădoi, op. cit., p. 12-13 Sintetizăm aici informaţii de deosebită actualitate, prezentate la o manieră extrem de profesionistă de Cristian Troncotă şi Horaţiu Blidaru, Careul de aşi, Bucureşti, 2003 170 76

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

În principiu, în ţările democratice funcţionează un serviciu de informaţii sau spionaj, care acţionează numai în afara teritoriului naţional (MI 6 în Marea Britanie, CIA în SUA, BND în Germania, DGSE în Franţa, Mossad în Israel), o poliţie de siguranţă care ajută serviciul de contrainformaţii, efectuând arestările, percheziţiile şi alte operaţiuni (Special Branch of Scotland Yard în Marea Britanie, FBI în SUA, BKA în Germania, Renseignement Généraux în Franţa, Reshud în Israel), un serviciu de spionaj ştiinţific (NSA în SUA, Lekem în Israel etc.), precum şi servicii secrete militare. În ceea ce priveşte serviciile secrete militare (cu secţiile lor de informaţii şi contrainformaţii), există două modele de organizare a lor. Primul model, cel francez (preluat şi în România, Rusia, Israel etc.) presupune includerea în aria de activitate a tuturor celor trei categorii de arme (armata de uscat, aviaţia şi marina), pe când modelul anglo-saxon creează servicii secrete militare pentru fiecare dintre cele trei categorii de arme. Rolul serviciilor secrete pare din ce în ce mai important în lumea contemporană, pe următoarele considerente:  Competiţia militară între state devine tot mai mult o competiţie economică, iar spionajul tehnologic devine o sursă esenţială a progresului tehnic. Dovezile despre spionarea reciprocă în acest domeniu a partenerilor NATO sau Uniunii Europene sunt afară de orice dubiu;  În contextul fenomenului globalizării, combaterea reţelelor traficanţilor de droguri sau ale crimei organizate a atras o colaborare a serviciilor secrete în acţiuni de specialitate, dincolo de alianţele politice sau de ideologia oficială a statelor;  În acelaşi registru, recrudescenţa terorismului internaţional a provocat imediat coalizarea serviciilor secrete din ţările democrate, şi chiar a celor nedemocrate (China, spre exemplu);  Diferitele războaie presupun o pregătire informativă profesionistă, chiar din perioada premergătoare (dezinformare, câştigarea opiniei publice, atragerea factorilor de decizie din ţări posibil aliate sau care trebuie menţinute în neutralitate), dar şi pe timpul desfăşurării operaţiunilor militare. Cele de mai sus sunt atribuţiile, în principal, ale serviciilor de informaţii externe. Acestea culeg informaţii şi desfăşoară acţiuni de influenţă, de cele mai multe ori, folosind personal sub acoperire diplomatică, dar şi ca jurnalişti, oameni de afaceri, etc. Cele mai puternice 171

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

servicii de acest gen sunt considerate cele din Sattele Unite ale Americii, Israel, Marea Britanie, Federaţia Rusă. În Marea Britanie, comunitatea serviciilor secrete are 5 membri:  Serviciul Secret de Informaţii (Intelligence Service sau MI 6),  Serviciul de Securitate (MI 5),  Special Branch of Scotland Yard (Secţia Specială a Poliţiei Metropolitane),  Serviciul Militar de Informaţii (D.I.S.)  Centrul Guvernamental de Comunicaţii (G.C.H.Q.). Serviciul Secret de Informaţii, cel mai cunoscut serviciu secret britanic, mai este numit şi Millitary Intelligence 6 pentru ca are 6 secţii (spionaj politic, spionaj militar în domeniul armatei de uscat, marinei şi aviaţiei, protecţia informaţiilor din cadrul oficiilor diplomatice britanice din străinătate şi secţia tehnică). El a fost creat în 1909, ca o subcomisie a Comisiei Imperiale de Apărare, organismul responsabil de securitatea militară a Imperiului Britanic. În prezent, are ca atribuţii culegerea de informaţii externe, organizarea unor operaţii secrete şi întocmirea de rapoarte pe probleme de informaţii secrete, pe care le furnizează factorilor de decizie. Este parte componentă a Ministerului de Externe (Foreign and Commonwealth Office). Include şapte compartimente de culegere de informaţii, conduse de controlori şi specializate pe zone geografice: Marea Britanie, fosta Uniune Sovietică, Europa, Emisfera vestică, Africa, Orientul Mijlociu, Orientul Îndepărtat. Din 1991 s-a înfiinţat Departamentul pentru Probleme Globale, care are ca obiectiv traficul de droguri. Bugetul anual al instituţiei, conform datelor oficiale, este de 300 milioane lire sterline, dar aprecieri mai realiste consideră că cifra este de trei ori mai mare. Potrivit Legii Serviciilor de Informaţii, adoptată în 1994, MI 6 nu poate fi tras la răspundere pentru operaţiuni ilegale efectuate pe teritoriul altor ţări, dacă a existat acceptul prealabil al Ministerului de Externe. Scurgeri de informaţii recente din MI 6 Richard Tomlinson), aduc în atenţia publicului câteva cazuri de operaţiuni internaţionale ilegale sau la limita legalităţii, cum ar fi antrenarea unei unităţi speciale care să-l asasineze pe preşedintele Serbiei, Slobodan Miloşevici, sau infiltrarea unui agent în Banca Naţională a Germaniei. Centrul Guvernamental de Comunicaţii (G.C.H.Q.) asigură codurile folosite în activitatea guvernamentală şi, pe de altă parte, interceptează şi decodifică comunicaţiile guvernamentale ale altor ţări. Acest serviciu, în

172

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

parteneriat cu servicii similare din Statele Unite ale Americii, Australia, Noua Zeelandă, a contribuit la instituirea sistemului global de interceptare ECHELON, care spionează inclusiv partenerii din NATO şi Uniunea Europeană.77 Serviciul Militar de Informaţii (D.I.S.), subordonat Ministerului Apărării (Ministry of Defence), are toate atribuţiile corespunzătoare MI 6, MI 5 şi Special Branch în domeniul militar. În Israel, existenţa statului depinde foarte mult de eficienţa serviciilor secrete, în număr de cinci: - Serviciul Central de Informaţii (MOSSAD), se ocupă cu strângerea informaţiilor din afara graniţelor naţionale, analiza lor, precum şi organizarea de "operaţiuni speciale", domeniu în care serviciile secrete israeliene sunt renumite. Este cel mai cunoscut serviciu secret israelian;  Forţele Generale de Securitate (SHIN BETH sau SHABAK) sunt serviciul de securitate şi contrainformaţii;  Poliţia de Siguranţă (RESHUD) are în competenţa sa arestarea celor bănuiţi de spionaj împotriva Israelului, precum şi efectuarea de percheziţii.  Serviciile Secrete Militare (AMAN);  Biroul de Relaţii Ştiinţifice (LESHKAT KE-SHER MADAO LEKEM) asigură spionajul ştiinţific şi tehnic. Primul Ministru coordonează activitatea serviciilor secrete prin intermediul unei comisii condusă de Directorul Mossad şi care este alcătuită 77

În legătură cu acest caz, Comisia pentru libertăţile şi drepturile cetăţeanului din Parlamentul European a iniţiat audieri, în februarie 2000, din care a rezultat că sistemul ECHELON interceptează zilnic până la două miliarde mesaje de toate tipurile, politice, tehnologice, comerciale. Reţeaua cuprinde trei componente: 1. Baze UKUSA (conform tratatului încheiat între Marea Britanie – UK şi Statele Unite – USA) de interceptare a comunicaţiilor prin cei 25 de sateliţi geostaţionari INTELSALT utilizaţi de toate companiile telefonice. Fiecare ţară semnatară a acordului acoperă o zonă, astfel: Europa – baza Morwenstow din Marea Britanie; America – baza Sugar Growe la 250 km. sud de Washington; zona Pacificului – bazele Yachima – 250 km. de Seattle şi Waiopai – Noua Zeelandă; zona Oceanului Indian – baza Geraldton din Australia. 2. Grupul de sateliţi spion VORTEX, proprietatea N.S.A, care supraveghează întreg globul. 3. Reţeaua de calculatoare, extrem de puternică, ce compară mesajele interceptate cu etaloane considerate expresie a ameninţărilor de domeniul securităţii, care selecţionează mesajele relevante 173

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

din directorii serviciilor de informaţii şi directorii generali ai ministerelor cu probleme de apărare şi relaţii externe. În Statele Unite ale Americii s-a folosit pentru prima dată termenul de "comunitate informativă", în Decretul nr. 12333/4 decembrie 1981 Aceasta comunitate este alcatuită din:  Central Intelligence Agency (CIA), Serviciul de informaţii;  Federal Bureau of Investigations (FBI), Serviciul de contrainformaţii;  National Security Agency (NSA), Serviciul de spionaj ştiinţific;  Bureau of Intelligence and Research din cadrul Departamentului de Stat;  Serviciile Secrete Militare. CIA este o agenţie guvernamentală, neaparţinând nici unui minister. Directorul sau, la fel ca şi directorul FBI, este numit de către Preşedinte, cu aprobarea Senatului. Directorul CIA este şi coordonatorul întregii comunităţi informative. FBI este parte componentă a Ministerului Justiţiei (Justice Department), iar NSA şi serviciile secrete militare aparţin de Ministerul Apărării (Defence Department), ele fiind coordonate în mod direct de Defense Intelligence Agency, care se afla la rândul său în subordinea lui Joint Chiefs of Staffs (Comitetul Întrunit al Şefilor de State Majore), cel mai înalt for american. Deoarece CIA are departament de contraspionaj, FBI îndeplineşte mai mult rolul de Lawenforcement Agency, adică de departament care se ocupă de activitatea de impunere a Constituţiei americane şi a legilor federale, de arestări şi percheziţii şi de asistare a procuraturii federale în instrumentarea în instanţă a cazurilor referitoare la siguranţa naţională. Toată comunitatea informativă este coordonată de Consiliul Securităţii Naţionale (National Security Council - NSC), condus de preşedintele SUA; din acest consiliu fac parte de drept, în afara Preşedintelui, Secretarul de Stat (adică Ministrul de Externe - State Secretary), Ministrul apărării (Defense secretary), Ministrul Justiţiei (Attorney General), Directorii CIA şi FBI, Şeful Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore (Chairman of the Joint Chiefs of Staffs), Consilierul Prezidenţial pentru probleme de securitate naţională (National Security Adviser). În afara acestora, la lucrările Consiliului mai participă şi alte persoane, a căror prezenţă este socotită necesară de către Preşedinte. Sediul central al C.I.A. se află la Langley – Virginia. Numărul angajaţilor, în anul 2002, era aproximat la 20.000, plătiţi cu salarii anuale

174

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

între 45.000 şi 60.000 dolari. Serviciul este organizat pe 4 directorate: 1. Directoratul Operaţii, se ocupă de culegerea de informaţii pe căi leale şi ilegale din străinătate, acţiuni de contrainformaţii sau de influenţă în afara graniţelor, acţiuni violente (spre exemplu, lovituri de stat). Este organizat pe 12 direcţii (corespunzătoare unor grupuri de ţări) şi 5 centre (relaţii cu organisme militare, contraspionaj, antiterorism, combaterea traficului de droguri, recrutarea agenturii informative). 2. Directoratul Informaţii se ocupă de centralizarea, analiza, evaluarea şi difuzarea informaţiilor. De aici se distribuie beneficiarilor documentele informativ finale. 3. Directoratul pentru Ştiinţă şi Tehnologie se ocupă de proiectarea, producerea şi exploatarea mijloacelor tehnice necesare pentru culegerea informaţiilor. 4. Directoratul Administrativ. Agenţia de Informaţii a Apărării (Defence Intelligence Agency – D.I.A.), cu un buget anual de 4,5 miliarde dolari şi 6.000 angajaţi (din care 40% militari), este organizată pe cinci directorate principale: Informaţii Externe, Securitate şi Contrainformaţii, Ataşaţi Militari şi Operaţiuni, Colectarea Informaţiilor prin Sateliţi, Informaţii pentru Statul Major Interarme, şi trei centre (culegere, analiză şi suport tehnic al informaţiilor). Principala schimbare a ultimilor ani în activitatea agenţiei constă în reducerea semnificativă (30%) a personalului cu sarcini în ţările Comunităţii Statelor Independente. Agenţia Naţională de Securitate (National Security Agency – N.S.A.), structură a Departamentului Apărării, se ocupă de analiza şi exploatarea informaţiilor provenite din interceptări pe întreaga planetă (radio, telecomunicaţii, Internet), şi protejarea comunicaţiilor guvernamentale. Sediul central se află la Fort Meade (Maryland), agenţia lucrând cu 38.000 angajaţi pe un buget anual de 6,5 miliarde dolari. Coordonează o reţea planetară de interceptare a comunicaţiilor, cele mai importante centre fiind în Germania, Marea Britanie, Turcia, Cipru, Pakistan, Taiwan, Australia şi Africa de Sud. După unele aprecieri, peste 80% dintre informaţiile vehiculate în comunitatea informativă americană sunt produse de această agenţie. În prezent, ansamblul serviciilor secrete americane este supus unor puternice presiuni, în urma apariţiei unor informaţii publice despre eşecuri sau acţiuni ilegale, între care sunt menţionate (V. Braşoveanu, T.V. Poncea, 175

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

Istoria Serviciilor Secrete, Bucureşti, 1999, p. 39; C, Troncotă, H. Blidaru, Careul de Aşi, Bucureşti, 2003, p. 70-71):  Infiltrarea unor agenţi în misiuni internaţionale sub egida Naţiunilor Unite;  Monitorizări ale organizaţiilor neguvernamentale ca Amnesty International şi Greenpeace;  Incapacitatea de a anticipa testele nucleare efectuate de India în 1998;  Ratarea unor acţiuni de spionaj în ţări partenere (în Franţa, un astfel de caz s-a soldat cu mai multe expulzări);  Exploatarea în propriul interes a documentelor preluate din arhivele STASI, din Berlinul de Est;  Scurgerea în presă a informaţiilor referitoare la un plan secret de asasinare a lui Sadam Husein, ş.a. În Federaţia Rusă constatăm următoarea organizare informativă, după ce fostul KGB s-a separat în patru instituţii distincte:  Serviciul federal de securitate (numit FSK, apoi FSB). Aceasta este o structură militară (situaţie specifică statelor totalitare sau, în mai mică măsură, statelor autoritare) şi are în subordinea sa, în mod foarte ciudat pentru o ţară democratică, Vama, Garda financiară şi trupele de grăniceri (acestea din urmă cu un efectiv de circa 200-300 de mii de oameni). Pe lângă toate acestea, din structura FSB mai face parte şi divizia Dzerjinski (cu un efectiv de circa 12.000-15.000 de oameni), formaţiune militară special concepută şi antrenată pentru represiune internă şi terorism politic de masă (în acest sens, s-a "remarcat" în Afganistan şi Cecenia).  SVR, adică Serviciul de spionaj, are ca atribuţii culegerea de informaţii din afara graniţelor. Este tot un serviciu militarizat, având în componenţa sa mari unităţi militare (brigăzile Alpha şi Vimpel, foste trupe Spetnaz, cu un efectiv de circa 8.000-10.000 de oameni).  GUO sau Garda Prezidenţială, provine din fosta Direcţie 9 a KGB şi are un efectiv de circa 40 de mii de oameni (efectiv exagerat, caracteristic mai degrabă unei Gărzi Imperiale).  Administraţia Centrală pentru Securitatea Federaţiei Ruse vrea să fie un fel de NSA rusesc. Nu există date publice despre atribuţiile, efectivele sau bugetul său;  În cadrul Ministerului Apărării există şi Serviciul secret militar sau GRU, cel mai ermetic serviciu secret rus, despre care se cunoaşte deci

176

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

cel mai putin. Acest serviciu are în componenţa sa mari unităţi militare, pîna la nivel de brigadă sau divizie, al căror efectiv este necunoscut (trupele Spetnat sau Spetnaz). Întreaga comunitate informativă rusă funcţionează numai pe baza dispoziţiilor prezidenţiale, orice informaţie despre atribuţii, efective sau bugete fiind considerate "secrete de stat". Oferim aici câteva exemple concrete despre felul în care activitatea serviciilor secrete influenţează relaţiile internaţionale:  În 1998, FBI a arestat cinci agenţi ai Cubei care aveau misiunea de a infiltra organizaţii ale diasporei cubaneze din Miami. În 2001, cei cinci au fost condamnaţi pentru spionaj, primind sentinţe între 15 ani şi închisoare pe viaţă;  Începând cu anul 2002, la iniţiativa FSB, Federaţia Rusă refuză oficial să mai accepte activitatea Corpului Păcii (organizaţie neguvernamentală americană) pe teritoriul rus, întrucât a dovedit că 30 de voluntari Peace Corps se ocupau în mod sistematic cu culegerea de informaţii; fosta directoare Peace Corps, Valeria Iban, a încălcat chiar regimul frontierelor, pătrunzând într-o regiune închisă de la graniţa ci China, de unde a cules informaţii secrete;  SUA au acuzat serviciile secrete chineze că au furat tehnologia nucleară care a stat la baza unei noi rachete intercontinentale, pe baza căreia China şi-a construit propria rachetă, în 1999; pe de altă parte, în anul 2001, un avion spion american s-a ciocnit accidental cu un avion de vânătoare chinez, în Marea Chinei de Sud, avionul american fiind nevoit să aterizeze pe cel mai apropiat aeroport chinez;  Războiul din Irak, din 2003, a fost câştigat în mare măsură în planul serviciilor secrete. CIA a reuşit să încheie, premergător începerii operaţiunilor militare, acorduri secrete cu generalii din conducerea Gărzii Republicane, ceea ce explică inacţiunea acestei structuri militare irakiene în jurul Bagdadului. Sediile şi arhivele serviciului secret irakian (Muhabharat) au fost obiectiv prioritar al SUA; se pare că SVR rus a ajuns în posesia arhivei înaintea americanilor, ceea ce explică atacarea convoiului diplomatic rus de către americani la 6 aprilie 2003, când ruşii se îndreptau spre Siria, probabil aflându-se în posesia arhivelor serviciilor secrete irakiene. Datele despre colaborarea între serviciile secrete rus şi irakian sunt oricum cunoscute la această dată.

177

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

XIV. ECONOMIA MONDIALĂ78 Nu există o unanimitate în ceea ce priveşte definirea economiei mondiale. O definiţie simplă ar putea suna astfel: economia mondială reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc de activităţi, când este implicată majoritatea agenţilor economici de pe glob. (Expresia „schimb reciproc de activităţi” nu trebuie înţeleasă în sensul ei strict, redus la simple operaţiuni de vânzare-cumpărare. Pe lângă schimbul propriu-zis, ea presupune şi relaţii determinate de activităţi productive sau de servicii la scară naţională sau internaţională. Economia mondială nu se reduce deci la sfera circulaţiei (a bunurilor economice, a capitalurilor etc.), ci cuprinde şi sferele producţiei materiale, cercetării ştiinţifice, consumului. De aceea, conceptul de economie mondială este expresia teoretică a unui complex de relaţii economice. Agenţii economici sunt participanţii la desfăşurarea proceselor economice. Ei pot fi: - rezidenţi, cei care desfăşoară o activitate de cel puţin un an pe un teritoriu naţional (firmele autohtone, instituţii guvernamentale sau ale administraţiei publice locale, filiale ale unor societăţi transnaţionale, reprezentanţe ale unor organizaţii economice internaţionale); - nerezidenţi (cei care desfăşoară o activitate în afara ţării considerate, dar şi investitorii străini de portofoliu pe termen scurt.) Implicarea agenţilor economici în schimbul reciproc de activităţi la scară mondială a devenit semnificativă numai de la un anumit moment al dezvoltării istorice, atunci când capitalismul s-a extins pe întregul glob. În prezent, cei mai importanţi agenţi economici sunt societăţile transnaţionale. Principalele trăsături ale economiei mondiale sunt: 78

Mecanisme şi instituţii analizate la Bărbulescu, Iordan Gh., Uniunea Europeană de la naţional la federal, Tritonic, Bucureşti, 2005; Bârsan, Maria - Integrarea Economică Europeană, vol. I, Introducere în teorie şi practică, Ed. Carpatica, ClujNapoca, 1995; Bibere, Octav, Uniunea Europeană între real şi virtual, Bucureşti, 1999; Cardoso, Fernando Enrique; Faleto, Enzo, Dependenţă şi dezvoltare în America Latină, Univers, Bucureşti, 2000; Gârz, Florian, De la Atlantic la Urali, Renaşterea Europei, Bucureşti, 1999; Strange, Susan, Retragerea statului. Difuziunea puterii în economia mondială, Trei, Bucureşti, 2002; Strange, Susan, State şi pieţe, Institutul European, Iaşi, 1997; Străuţiu, Eugen; Nate, Silviu, Introducere în studiul relaţiilor internaţionale, Sibiu, 2004; 178

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

 Celulele de bază ale economiei mondiale rămân economiile naţionale. Se poate afirma cu certitudine că, ani buni din secolul XXI, ele vor continua să formeze cadrul de mişcare a factorilor de producţie, al manifestării agenţilor economici, stimulând dezvoltarea lor. Influenţa pe care economiile naţionale o exercită asupra economiei mondiale este în raport cu nivelul lor de dezvoltare.  Economiei mondiale îi este proprie concurenţa între agenţi economici. Oriunde pe mapamond, concurenţa conduce la o „selecţie naturală” a agenţilor economici, în raport cu forţa lor de inovaţie tehnologică şi managerială, ceea ce dă impuls progresului economic.  În cadrul economiei mondiale, în diferitele sale zone, se remarcă o alternare a fazelor de expansiune şi a celor de recesiune. Rezultanta pe termen lung este însă pozitivă, produsul brut mondial înregistrând o creştere. În consecinţă, zonele de prosperitate se extind, iar cele de sărăcie se restrâng. Cu toate acestea, cea mai importantă parte a populaţiei mondiale continuă să trăiască în sărăcie.  Economia mondială este eterogenă. Între diferitele sale zone se menţin decalaje, datorită dezvoltării inegale. Statele-naţiune diferă nu numai ca mărime şi potenţial economic, ci şi ca nivel de dezvoltare. Deosebiri există şi din punctul de vedere al sistemului economic. Majoritatea statelor lumii a optat pentru sistemul capitalist. Se menţin însă şi câteva ţări cu sistem comunist. Interdependenţele economiei mondiale au drept cadru general de mişcare producţia şi circulaţia mărfurilor, care devin atotcuprinzătoare. Pe piaţa mondială, toţi agenţii economici, fără excepţie, trebuie să se supună unor reguli comune, care sunt cele ale cererii şi ofertei, ale concurenţei, ale preţurilor internaţionale. Relaţiile de piaţă reprezintă liantul, numitorul comun, al unor elemente atât de eterogene. Asistăm, de mai multe decenii, în mai toate regiunile lumii, la un proces de integrare economică ce cunoaşte următoarele forme (ierarhia are şi semnificaţie cronologică): 1. Zonă de liber-schimb sau zonă de comerţ liber 2. Uniune vamală 3. Piaţă comună 4. Uniune economică 5. Uniune economică şi monetară. 179

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

Până în prezent, singura organizaţie economică internaţională care a trecut toate treptele este Uniunea Europeană, care în cursul anului 2004 a reuşit să-şi definitiveze şi un proiect de Constituţie, prin care organizaţia dobândeşte un pronunţat caracter politic. Majoritatea celorlalte proiecte de integrare sunt în preajma realizării faza pieţei comune, ceea ce presupune existenţa unei zone în care libertatea de circuţatie a bunurilor, serviciilor şi factorilor de producţie – capital şi persoane – este deplină. Adică :  Barierele comerciale, tehnice, fiscale sau administrative între ţările respective sa fie înlăturate, ceea ce se cunoaşte sub denumirea de “integrare negativă”.  Să fie elaborate reguli privind circulaţia liberă a celor patru componente ale pieţei, un proces de armonizare a reglementărilor naţionale şi de stabilire şi aplicare a unor politici comune, ceea ce se numeşte “integrare pozitivă”. Acesta este un pas necesar pentru a merge mai departe şi a realiza uniunea economică.  Permanenta ajustare şi adaptare la schimbări.  Înlăturarea oricărui control vamal în interiorul zonei duce la completa integrare a pieţelor naţionale, la formarea unei adevărate pieţe interne/unice. Piaţa unică înseamnă cel mai avansat proces de integrare în plan comercial. La acest stadiu superior a ajuns, până în prezent, numai Uniunea Europeană; celelalte organizaţii internaţionale cu obiective preponderent economice vor înainta pe această cale, în funcţie de succesul sau eşecul proiectului de integrare economică europeană. UNIUNEA EUROPEANĂ Uniunea Europeană este construită într-un sistem instituţional unic în lume. Statele membre delegă anumite atribute de suveranitate unor instituţii independente, care reprezintă interesele Uniunii în ansamblul ei, ale statelor ei membre şi ale cetăţenilor săi. În mod tradiţional, Comisia apăra interesele uniunii în ansamblul său, în timp ce fiecare guvern naţional este reprezentat în Consiliu, iar Parlamentul European este ales în mod direct de către cetăţenii statelor membre. Democraţia şi supremaţia legilor sunt aşadar pilonii structurii. Acest "triunghi instituţional" este flancat de alte două instituţii: Curtea de

180

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Justiţie şi Curtea de Conturi. Alte cinci instituţii completează sistemul. Instituţiile Uniunii Europene Parlamentul European Ales la fiecare 5 ani prin sufragiu universal, Parlamentul European reprezintă expresia voinţei democratice a celor 374 milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene. Principalele partide politice din statele membre sunt reprezentate în Parlament, unde activează în grupuri politice pan-europene. Numără 626 de membri. Parlamentul are trei funcţii esenţiale: 1. Împarte funcţia legislativă cu Consiliul European: de exemplu adoptarea legislaţiei europene (directive, regulamente, decizii). Implicarea sa în procesul legislativ garantează legitimitatea democratică a textelor adoptate; 2. Împarte autoritatea bugetară cu Consiliul, putând aşadar să influenţeze cheltuielile UE. La sfârşitul procedurii adoptă bugetul în ansamblul său; 3. Exercită controlul democratic asupra Comisiei. Aprobă nominalizarea comisarilor şi are dreptul de a cenzura Comisia. De asemenea, exercită controlul politic asupra tuturor instituţiilor. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul European) Consiliul este principala instituţie cu putere decizională a Uniunii. Reuneşte în mod regulat reprezentanţii fiecărui stat membru, la nivel ministerial. În funcţie de problemele aflate pe agendă, Consiliul se întruneşte în diferite compuneri: afaceri externe, finanţe, educaţie, telecomunicaţii, etc. Consiliul are o serie de responsabilităţi cheie: 1. Este autoritatea legislativă a Uniunii; pentru anumite domenii comunitare, exercită puterea legislativă împreună cu Parlamentul European; 2. Coordonează politicile economice majore ale statelor membre; 3. Încheie pe seama Uniunii acorduri internaţionale cu unul sau mai multe state ori organizaţii internaţionale; 4. Împarte autoritatea bugetară cu Parlamentul; 5. Ia deciziile necesare adoptării şi implementării politicii externe şi de securitate comune, pe baza directivelor generale stabilite de Consiliul European; 6. coordonează activităţile statelor membre şi adoptă măsurile din domeniul poliţiei şi cooperării judiciare în problemele penale. Adoptarea deciziilor Consiliului necesită unanimitatea sau majoritatea calificată pentru problemele fundamentale, precum primirea de noi state membre, modificarea tratatelor sau lansarea unei politici comunitare. 181

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

Preşedinţia Consiliului se asigură prin rotaţie, timp de şase luni, de câte un stat membru. Comisia Europeană Comisia Europeană concretizează şi susţine interesul general al Uniunii. Preşedintele şi membrii Comisiei sunt desemnaţi de către statele membre, după ce au fost aprobaţi de către Parlamentul European. Comisia este „motorul” sistemului instituţional comunitar: 1. Are dreptul să iniţieze proiecte de legi, pe care le prezintă Parlamentului şi Consiliului; 2. Fiind organul executiv al Uniunii, este responsabilă pentru implementarea legislaţiei europene (directivele, regulamentele şi deciziile), bugetului şi programelor adoptate de către Parlament şi Consiliu; 3. Este “gardianul” Tratatelor şi, împreună cu Curtea de Justiţie asigură aplicarea corectă a legislaţiei comunitare; 4. Reprezintă Uniunea pe plan internaţional şi negociază acordurile internaţionale, în special în domeniul schimbului economic şi cooperării. Comisia este structurată din punct de vedere ierarhic, pe două paliere: primul grupează Colegiul celor 20 de comisari, câţi are Comisia în prezent, iar pe al doilea palier se află cei peste 13.000 de membri ai personalului permanent care lucrează la Bruxelles, grupaţi în 23 departamente sau Directorate Generale. Comisarii sunt resortisanţi ai statelor membre şi sunt desemnaţi în funcţie, pe criterii de competenţă. În îndeplinirea îndatoririlor, ei nu trebuie să solicite şi nici să accepte instrucţiunile vreunui guvern sau partid şi trebuie să se abţină de la orice incompatibilitate cu caracterul funcţiei. La rândul lor, statele membre se angajează să respecte acest caracter şi să nu caute să influenţeze membrii Comisiei în exercitarea atribuţiilor. De asemenea, comisarilor le este interzis ca, pe timpul exercitării mandatului, să realizeze orice activitate profesională remunerată sau nu. La instalare ei îşi iau angajamentul de a respecta, pe durata exercitării funcţiei şi după aceea, obligaţiile decurgând din însărcinarea avută, în special datoria de onestitate şi de prudenţă în ceea ce priveşte acceptarea de anumite funcţii şi avantaje. Comisarii sunt numiţi, începând cu 1995, pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit. Guvernele statelor membre, în consultare cu Preşedintele Comisiei anterior desemnat – prin acordul comun al guvernelor şi după consultarea Parlamentului – desemnează celelalte personalităţi pe

182

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

care intenţionează să le numească în calitate de membri ai Comisiei. Preşedintele şi membrii Comisiei sunt supuşi împreună, colectiv, votului de aprobare din partea Parlamentului. După aceasta aprobare ei sunt numiţi, de comun acord, de guverne. Comisia trebuie să cuprindă cel puţin un resortisant de fiecare stat membru, fără ca numărul membrilor având naţionalitatea unui stat să fie mai mare de 2. Organele comunitare de jurisdicţie:  Curtea de Justiţie şi Curtea de primă instanţă Curtea Europeană de Justiţie asigură interpretarea uniformă şi aplicarea efectivă a legislaţiei europene. Are jurisdicţie în disputele implicând statele membre, instituţiile comunitare, companiile şi cetăţenii. Curtea de primă instanţă a fost înfiinţată în 1989.  Curtea de Conturi Curtea de conturi garantează în faţa Consiliului şi a Parlamentului corectitudinea gestionării fondurilor europene. Curtea verifică dacă toate veniturile Uniunii au fost realizate, cheltuielile s-au făcut într-o manieră legală şi raţională, iar managementul financiar al bugetului Uniunii a fost corect. Are sediul la Luxemburg.  Banca Centrală Europeană Stabileşte şi implementează politica monetară europeană. Conduce operaţiile de schimb extern şi asigură funcţionarea normală a sistemelor de plată.  Comitetul Economic şi Social Reprezintă punctele de vedere şi interesele societăţii civile organizate în raport de Comisie, Consiliu şi Parlament. Comitetul trebuie consultat în chestiuni precum politica economică şi socială. Numără 222 membri.  Comitetul Regiunilor Asigură respectarea identităţilor şi prerogativelor regionale şi locale. Este consultat în probleme precum politica regională, mediu şi educaţie. Este alcătuit din 222 reprezentanţi ai colectivităţilor locale şi regionale.  Banca Europeană de Investiţii Finanţează proiectele de investiţii ale Uniunii, în vederea dezvoltării echitabile a acesteia.  Avocatul poporului (Ombudsman-ul European) Toate persoanele fizice sau juridice (instituţii sau companii) rezidente ale Uniunii pot depune plângeri dacă consideră că drepturile lor au fost încălcate printr-un act de "proastă administrare" al unei instituţii sau organ european. 183

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

Fiecare stat membru are o delegaţie naţională, Reprezentanţă Permanentă la Bruxelles şi acţionează ca un ambasador în UE. Reprezentanţa Permanentă este condusă de un Reprezentant Permanent, de regulă un diplomat de cel mai înalt grad, ajutat de douăzeci-treizeci de oficiali, în cazul ţărilor mari. Cam jumătate din oficiali sunt aleşi din serviciul diplomatic, iar cealaltă jumătate din diferite ministere – Agricultură, Comerţ şi Finanţe. Şefii delegaţiilor se reunesc o dată pe săptămână în cadrul Comitetelor de Reprezentanţi Permanenţi. La reuniuni ambasadorii şi funcţionarii de stat pregătesc proiectele şi materialele pentru Consiliu. NAFTA Negocierile cu privire la crearea NAFTA s-au încheiat în august 1992, după 14 luni de la începerea lor. Rezultatul final al negocierilor a fost un document cuprinzând peste 1.100 de pagini. Era astfel creată cea mai mare, bogată şi productivă piaţă din lume, o piaţă de 6 trilioane USD, cu peste 360 de milioane de consumatori şi de 5.000 de mile din Alaska şi Yucon până în peninsula Yucatan. Pe 17 decembrie 1992, şefii de state ai S.U.A., Canadei şi Mexicului au semnat textul acordului instituind zona de comerţ liber NordAmericană. Tratatul instituind NAFTA prevede ca reducerea tarifelor vamale către zero să se realizeze într-o perioadă de 10 ani, iar cotele să fie eliminate într-o perioadă de 15 ani. Pentru Mexic, agricultura a reprezentat un domeniu sensibil şi, de aceea, a fost negociat un acord separat cu SUA şi un altul cu Canada. NAFTA reglementează barierele tarifare, netarifare şi investiţiile. Se specifică faptul că mărfurile de import provenite din celelalte două naţiuni vor avea acelaşi regim ca şi bunurile naţionale. Fiecare membru NAFTA va excepta unele activităţi de la aplicarea acestui acord79.

79

Canadienii, aşa cum a fost stipulat şi în vechiul Acord de Comerţ Liber între Canada şi SUA, vor excepta de la aplicarea NAFTA domeniul publicaţiilor. În Canada există sentimentul că fără un control special asupra proprietăţii şi acordând mass-mediei canadiene beneficii prin taxe, acesta va fi acaparat de media din SUA. Cererea SUA a fost ca mişcarea liberă a persoanelor, cu excepţia profesioniştilor şi managerilor, să nu fie permisă. Acest lucru este rezultatul temerii SUA că va fi copleşită de milioane de săraci din Mexic. Guvernul mexican îşi rezervă dreptul de 184

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Fiecare parte din acordul NAFTA beneficiază de anumite avantaje. SUA şi Canada câştigă astfel accesul la piaţa mexicană, o piaţă cu peste 80 de milioane de oameni. Pot fi specificate şi beneficiile neeconomice pentru SUA, fiind vorba de îmbunătăţirea relaţiilor externe ale Mexicului şi de o posibilă stabilitate internă, urmărindu-se o mai bună cooperare în domeniul drogurilor, emigrării şi poluării. Impactul creării NAFTA va fi mult mai important pentru Mexic decât pentru SUA. Deoarece Mexicul este mult mai mic decât SUA, iar crearea de locuri de muncă şi domeniul sănătăţii este acelaşi şi în SUA şi în Mexic, efectul creării NAFTA va fi mult mai mare pentru Mexic. Preambulul acordului expune principiile care constituie fundamentul acestuia. Ţările participante îşi exprimă intenţia de a promova creşterea economică prin expansiunea comerţului şi a oportunităţilor investiţionale, creşterea competitivităţii internaţionale cu respectarea protecţiei mediului, dezvoltarea economică susţinută şi protejarea, amplificarea şi punerea în practică a drepturilor forţei de muncă, precum şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă în cele trei state. Obiectivele acordului sunt: a) eliminarea barierelor comerciale, b) promovarea condiţiilor pentru concurenţa loială, c) creşterea oportunităţilor investiţionale, d) protejarea corespunzătoare a drepturilor de proprietate intelectuală, e) stabilirea procedurilor adecvate pentru aplicarea tratamentului şi soluţionarea conflictelor, f) stimularea cooperării trilaterale, regionale şi multilaterale. Acordul prevede eliminarea totală a taxelor vamale la intrarea în fiecare ţară membră a mărfurilor originare din Mexic, Canada şi SUA. pe parcursul unei perioade de tranziţie, iar pentru determinarea celor care intră sub acest regim sunt stabilite reguli de origine foarte stricte. Aceste reguli de origine sunt astfel formulate, încât avantajele oferite de NAFTA să nu se acorde decât bunurilor produse în America de Nord. Conform regulilor de origine, un produs se consideră originar din zonă atunci când este produs în totalitate în America de Nord sau, în cazul în care conţine materiale importate, acestea trebuie să fie astfel transformate, încât să li se schimbe categoria tarifară. Uneori, pe lângă această condiţie, respectivul produs trebuie să conţină un anumit procentaj de materii prime naţionale. O clauză a controla sistemul de căi ferate, electricitatea, petrochimia de bază şi industria petrolieră. 185

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

de minim permite bunurilor ce conţin cantităţi foarte reduse de materiale „neoriginare” (nu mai mult de 7% din preţul total) să se bucure de tratament preferenţial. Tratatul mai prevede şi armonizarea normelor, evaluarea riscului, adaptarea la condiţiile regionale, transparenţa procedurilor (notificarea prealabilă a adoptării acestor măsuri), proceduri de control, inspecţie şi aprobare, asistenţă tehnică; se crează şi un comitet de măsuri sanitare şi fitosanitare pentru promovarea securităţii şi armonizarea măsurilor. În ceea ce priveşte normele tehnice, cele trei ţări semnatare au convenit să nu utilizeze aceste măsuri ca bariere comerciale, tratatul confirmând prevederile Codului de bariere Tehnice ale OMC şi al convenţiilor internaţionale. Fiecare ţară îşi rezervă dreptul de a stabili acel nivel de protecţie pe care îl consideră necesar. Zona de Liber Schimb a Americilor (Free Trade Area of the Americas) Zona de Liber Schimb a Americilor va reprezenta, aşa cum şi-au propus artizanii integrării emisferei vestice, o extindere a NAFTA în toate ţările continentului american (în număr de 34 de state) , mai puţin Cuba (exclusă din Organizaţia Statelor Americane în anul 1962). Prima Întâlnire la nivel înalt a Americilor a avut loc în perioada 911 decembrie 1994 la Miami (First Summit of the Americas). In cadrul acesteia participanţii au stabilit ca obiectiv prioritar al cooperării emisferice în domeniul economico-comercial, formarea, la orizontul anului 2005, a unei Zone de Liber Schimb a Americilor (Free Trade Area of The Americas / FTAA – Area de Libre Comercio de las Americas / ALCA)6. Negocierile FTAA au fost lansate oficial în aprilie 1998 cu ocazia Summitului de la Santiago de Chile şi au avut drept rezultat definirea din punct de vedere instituţional a mecanismului de negociere. Dar pentru a deveni o zonă de liber schimb funcţională, este nevoie de un tratat bine pus la punct, care să răspundă deopotrivă intereselor tuturor celor 34 de state membre chemate să ia parte la proces. Aşa cum au reflectat demersurile integraţioniste pe toate nivelurile sale funcţionale, elaborarea documentului de bază (tratatul) se prezintă ca o procedură greoaie care naşte permanent vii dispute. Ceea ce există în prezent ca bază a viitorului acord, este un proiect de text, elaborat de cele 9 grupe de

186

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

negociere, aprobat cu ocazia celui de al treilea Summit al Americilor de la Quebec (Canada), din anul 2001. Planul de acţiune adoptat la Quebec s-a axat pe 18 domenii cheie: 1) democraţia; 2)drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului; 3) justiţie, statul de drept şi securitatea persoanelor; 4) securitatea în emisferă; 5) societatea civilă; 6) comerţ, investiţii şi stabilitatea financiară; 7) infrastructură şi mediu; 8) managementul dezastrelor; 9) dezvoltarea sustenabilă;10) management agricol şi dezvoltare rurală;11) forţa de muncă şi şomajul;12) echitate;13) educaţie; 14) sănătate; 15) egalitatea între sexe;16) populaţia indigenă; 17) diversitatea culturală; 18) tinerii. În ciuda etichetei/titlului de „comerţ liber” atribuit procesului integraţionist de pe continentul american, acesta poartă o notă de convenţionalism, pentru că în realitate nu presupune liberalizarea tuturor fluxurilor comerciale şi de servicii, ci doar stabilirea de reguli pentru un comerţ asimetric, unde se menţin niveluri semnificative de protecţie şi salvgardare pentru domeniile sensibile proprii membrilor puternici şi unde se doreşte ca partenerii (mai slabi) să îşi deschidă cât mai mult pieţele. Cu alte cuvinte, asimetria este cuvântul cheie al FTAA şi al acordurilor bilaterale ale SUA cu statele din regiune. Spre exemplu, SUA solicită statelor din America Latină o amplă deschidere a pieţelor pentru produsele sale manufacturate (unde aceste naţiuni au şi o forţă de competitivitate mai redusă), dar menţine puternic protejat sectorul agricol (exact acolo unde statele din America Latină au cele mai mari şanse competitive). Prin urmare, acest „comerţ liber” este asimetric. In plus, o serie de aspecte nici nu sunt negociate în cadrul acordurilor de liber schimb, ci sunt lăsate a fi guvernate de regulile OMC. Un exemplu în acest sens constă în insistenţa SUA de a negocia comerţul cu manufacturate în cadrul acordurilor de liber schimb, iar aspecte precum subvenţiile agricole să facă obiectul regulilor OMC. La masa negocierilor asimetrice, statele din America Latină au de contracarat riscuri majore, care decurg din participarea lor predilectă în cadrul schimburilor comerciale cu produse primare, care sunt supuse unui înalt grad de protecţie pe piaţa americană, care sunt concurate puternic de produse similare subvenţionate şi care înregistrează fluctuaţii semnificative de preţuri pe piaţa internaţională. simetriile „acordurilor de liber schimb convenţionale” decurg şi din diferenţele de forţe implicate în cadrul negocierilor şi se pot exemplifica foarte clar prin următorul aspect: în cadrul negocierilor din cadrul CAFTA dintre SUA şi statele central-americane diferenţele între performanţele 187

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

macroeconomice sunt izbitoare. PIB-ul total al Americii Centrale reprezintă 0,5% din cel al Statelor Unite, venitul pe cap de locuitor este de 19 ori mai redus, agricultura participă cu 2% la formarea PIB în SUA, respectiv 17% în America Centrală ( în condiţiile în care agricultura concentrează 1/3 din forţa de muncă a Americii Centrale). Asimetriile tind să se permanentizeze şi să se „legitimizeze”: în cadrul NAFTA, liberalizarea s-a bazat mai mult pe concesii ale Mexicului şi ale Canadei, decât pe concesii ale SUA. In unele cazuri prevederile speciale în favoarea partenerilor comerciali nu au fost respectate de SUA: este cazul mecanismelor de protecţie şi al perioadelor de tranziţie stabilite a fi adoptate pentru protejarea porumbului mexican de concurenţa celui subvenţionat american, care în realitate nu au funcţionat. In cadrul CAFTA statele central-americane au obţinut drept compensaţii accesul privilegiat pe piaţa americană pentru produse care erau puternic concurate de cele subvenţionate; rezultatele au fost marginale în cazul exporturilor de zahăr şi inexistente în cazul exporturilor de porumb şi orez.

MERCOSUR După o lungă perioadă de experimentare a unor dictaturi militare care au privit industrializarea ca pe o abordare cu un pronunţat caracter strategic, noile administraţii civile din Brazilia şi Argentina au negociat şi semnat un număr important de acorduri sectoriale în domeniul comercial, financiar, transporturi, hidrotehnic etc., care au favorizat intensificarea cooperării dintre ele. Acordul de cooperare din 1986 s-a semnat în condiţiile în care ambele ţări se confruntau cu serioase dificultăţi ale balanţei de plăţi. În acelaşi timp, ambele puteri economice ale regiunii dispuneau de sectoare industriale puţin competitive în raport cu concurenţa externă. În 1988, Argentina şi Brazilia au semnat un tratat de integrare, cooperare şi dezvoltare, care prevedea înlăturarea într-o perioadă de 10 ani, a obstacolelor tarifare şi netarifare din comerţul dintre ele şi armonizarea treptată a politicilor economice în vederea formării unei pieţe comune. Considerând că această intenţie a celor două ţări este o oportunitate, alte două ţări, Uruguay şi Paraguay au început negocierile cu Argentina şi Brazilia, pentru ca în anul 1991 să se semneze de către aceste patru ţări Tratatul de Constituire a MERCOSUR – piaţa Comună a Sudului.

188

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Principalele obiective ale acestei grupări au avut în vedere eliminarea barierelor tarifare şi netarifare între ţările membre, asigurarea libertăţii de circulaţie a mărfurilor şi persoanelor, eliminarea asimetriilor existente în domeniul legislaţiei, stabilirea unui tarif vamal comun faţă de terţi şi armonizarea politicilor macroeconomice. Spre deosebire de alte grupări intraregionale, care s-au bazat pe conceptul de substituire a importurilor, MERCOSUR a fost considerat a defini un alt tip de integrare, respectiv a „regionalismului deschis”, care are în vedere un set nediscriminatoriu de stimulente economice în cadrul regiunii şi o marjă relativ redusă de preferinţe care să fie îndreptate împotriva terţilor. Principalele etape de realizare a obiectivelor stabilite prin tratatul de constituire pot fi rezumate astfel: • crearea zonei de liber schimb, care s-a realizat până în anul 1994, • formarea uniunii vamale, care a început în anul 1995 şi care se prevede a se finaliza în 2006. Această perioadă este necesară pentru pregătirea sectoarelor sensibile ale ţărilor membre pentru o competiţie directă80. • Realizarea pieţei comune, care va începe după realizarea uniunii vamale, odată cu începerea coordonării politicilor naţionale şi creării unei monede comune. MERCOSUR, alcătuită din 4 membri fondatori (Brazilia, Argentina, Paraguay şi Uruguay) şi doi membrii asociaţi (Bolivia şi Chile) reprezintă o piaţă de peste 220 mil. De persoane. PIB-ul cumulat depăşeşte 1 trilion $. Este primul bloc comercial din America de Sud şi al patrulea bloc comercial al lumii, după EU, NAFTA şi ASEAN. Între anii 1990-1997, între ţările participante la MERCOSUR s-a intensificat considerabil comerţul, pentru ca apoi să scadă, ajungând în anul 2001 la valoarea de 31 mld. $. Mercosur deţine 76 % din PIB-ul Americii de Sud, 67 % din producţia industrială şi din comerţul intern, 25 % din comerţul mondial, 62 % din totalul populaţiei Americii de Sud, 59 % din suprafaţa totală. Chile a semnat în octombrie 1996 cu MERCOSUR, un acord de liber schimb, cu scopul creării unor tarife vamale preferenţiate. Încheierea acestui acord a condus la o impulsionare a relaţiilor comerciale dintre cele 80

Pentru bunurile de capital, fiecare ţară membră va ajunge la nivelul convenit diferit: Argentina şi Brazilia în 2002, Paraguay şi Uruguay în 2006. Pentru informatică şi telecomunicaţii, tariful comun va fi aplicat din 2006, iar pentru majoritatea produselor, tariful vamal comun faţă de terţi se va înscrie pe grila 20 – 30%, urmând ca, de la caz la caz, să scadă anual în trepte, câte două procente. 189

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

două părţi semnatare, importurile Chile din MERCOSUR atingând cifra de 4.5 miliarde USD, respectiv 16 % din totalul importurilor, iar importurile MERCOSUR din Chile, 1.7 miliarde USD, adică 2 % din totalul importurilor. Şi Bolivia a semnat în decembrie 1996 un acord de liber schimb cu MERCOSUR, având ca obiectiv central eliminarea imediată a tarifelor pentru unele produse. Acordul a intrat în vigoare din martie 1997, Bolivia şi MERCOSUR făcând primii paşi spre crearea zonei de liber schimb. PACTUL ANDIN Fondat în 1969 şi revizuit în 1989, Pactul Andin cuprinde Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru, şi Venezuela şi este o uniune vamală. Obiectivele principale ale grupării sunt armonizarea politicilor macroeconomice cu cele agrare, crearea unei pieţe comune, coordonarea politicilor industriale. Membrii au depus eforturi deosebite pentru reducerea barierelor comerciale până în 1991. Columbia şi Venezuela au realizat un acord bilateral de liber schimb şi uniune vamală în 1992. Ecuador a aderat la uniunea vamală în iulie 1992, iar Columbia şi Venezuela în octombrie 1992 şi respectiv februarie 1993. Bolivia a anunţat eliminarea tarifelor la bunurile produse în Columbia, Venezuela şi Ecuador în octombrie 1992. Comerţul liber între Bolivia, Columbia, Ecuador, şi Venezuela se realizează din Februarie 1993, când, virtual, toate tarifele au fost anulate. Peru a suspendat participarea sa în 1992, dar a semnat acordul cu Bolivia şi a început negocierile cu Columbia, Ecuador, şi Venezuela. „Trujillo Act” semnat in martie 1996 şi numit „Andean Pact”, promovează reformele instituţionale, economice şi politice, precum şi crearea unui sistem de integrare (The Andean Integration System). Cu toate eforturile făcute de ţările membre pentru a consolida poziţia acestei grupări în comerţul internaţional şi de a impulsiona schimburile intraregionale, comerţul dintre ţările membre s-a menţinut aproape la acelaşi nivel, Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est (ASEAN) Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est – ASEAN (Association of

190

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

South-East Asian Nations) este una dintre cele mai vechi şi mai importante formule de integrare economică din Asia şi chiar din lume. Asociaţia a fost înfiinţată pe 8 august 1967, ca un for de cooperare economică şi politică între statele Asiei de Sud-Est. Printre membrii fondatori s-au numărat: Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda. ASEAN s-a declarat a fi o grupare căreia i se poate alătura orice ţară doritoare din sud-estul asiatic, care ar fi gata să respecte principiile care stau la baza existenţei sale. Tensiunile politice din zonă au blocat acest deziderat. Ameninţarea pe care o reprezenta Vietnamul, puternic susţinut de colosul sovietic, a făcut ca statele ASEAN să încerce să menţină un oarecare echilibru politic în regiune, deşi suspiciunile le erau alimentate de elemente cât se poate de reale, precum conflictul dintre Vietnam şi Cambogia. În 1994, toate ţările din grupare au reuşit să ajungă la o normalizare a relaţiilor cu Vietnamul, astfel încât, ţara care cu 22 de ani în urmă (în 1973) se opusese ferm lărgirii ASEAN - grupare pe care o considera un bastion anti-comunist - devine, în iulie 1995, în urma summitului ASEAN din Vietnam, cel de-al 7 membru al acestei grupări. Şi pentru acest stat a fost stabilit un calendar de realizare a reducerilor tarifare, ce va fi completat, teoretic cel puţin, în acelaşi timp cu cel al celorlalte ţări membre. În prezent, din ASEAN mai fac parte, alături de cele cinci state fondatoare: Brunei, Cambogia, Myanmar, Laos si Vietnam. Populaţia celor 10 ţări care intră în prezent în componenţa ASEAN este de circa 500 milioane de persoane, ceea ce transformă, potenţial, zona într-una din cele mai mari pieţe ale lumii - mai mare, dacă avem în vedere doar numărul de persoane, decât UE sau SUA. Alte atuuri ale ţărilor din regiune se referă la faptul că posedă resurse naturale bogate, se întind pe o suprafaţă considerabilă şi se află în apropierea rutelor strategice care leagă Oceanul Pacific de Orientul Mijlociu, Africa şi Europa. În ultimii ani ai deceniului al 9-lea al secolului trecut, a început să se dezvolte ideea unor “zone economice subregionale”, care ar fi putut, după opinia autorităţilor de atunci din statele ASEAN, să contribuie la adâncirea integrării economice în zonă, fără a necesita modificarea radicală a politicilor comerciale naţionale. Au apărut astfel, o serie de mini-grupări, ”triunghiuri ale creşterii”, care însă au avut un impact minor. Constatând lipsa de consistenţă a proiectelor de până atunci, ţările membre ASEAN şi-au legat speranţele de crearea unei zone de liber schimb 191

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

(AFTA). S-a adoptat stabilit un calendar de reducere a protecţiei tarifare în interiorul zonei, până la nivelul de 0-5% la produsele manufacturate în următorii 15 ani, începând cu 1 ianuarie 1993. Criza financiară din anii 1997-1998 a încetinit dezvoltarea impetuoasă a ţărilor din Asia de sud-est. Statutul de cea mai dinamică regiune a lumii a fost pus sub semnul întrebării. S-a concluzionat că miracolul asiatic a fost suprasolicitat, că rapida creştere economică a “ipotecat” viitorul acestor economii. Multe ţări membre s-au încărcat de datorii, apoi au recurs la măsuri de restructurare pentru a deveni viabile din punct de vedere financiar; au urmat concedieri, perioade de instabilitate politică si socială. Cooperarea conomică Asia – Pacific (APEC) Originile acestei organizaţii se regăsesc în ritmul înalt de dezvoltare a anumitor ţări asiatice după al doilea război mondial. La început a fost Japonia. În perioada imediat postbelică, niponii sau lansat, cu determinarea specifică, spre o reconstrucţie economică în măsură să uimească întreaga lume şi să îi propulseze între primele puteri economice ale planetei. Au urmat „dragonii” asiatici – Hong Kong, Coreea de Sud, Taiwan şi Singapore – care, chiar dacă nu pot aspira la statutul de supraputere economică, au reuşit să recupereze în mare măsură rămânerile în urmă şi să intre în categoria „noilor ţări industrializate”. Un al doilea val de dragoni, alcătuit din Indonezia, Filipine, Malaezia şi Thailanda, după o perioadă caracterizată de o evoluţie economică ezitantă şi mai puţin spectaculoasă, pare a se fi trezit la viaţă şi este în măsură să recupereze decalajele în viitorul apropiat. O evoluţie similară înregistrează în ultimul deceniu şi Vietnam-ul, urmat – în mai mică măsură – de celelalte ţări ale Peninsulei Indochina. În fine, schimbările ideologice intervenite în cercurile ce conduc cel mai populat stat al lumii – Republica Populară Chineză – au descătuşat energii nebănuite, ce au condus la creşteri economice spectaculoase, menite să transforme semnificativ raportul de forţe în plan regional şi chiar mondial. Toate aceste evoluţii, coroborate cu interesul pe care Statele Unite ale Americii l-au acordat acestui fenomen, au făcut ca polul de dezvoltare economică să se mute, practic, din zona Atlanticului în cea a Pacificului. Dinamismul excepţional al acestei zone nu putea rămâne fără efect

192

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

în planul cooperării regionale pentru susţinerea mutuală a dezvoltării. Ca răspuns la creşterea interdependenţei dintre economiile din zona AsiaPacific, şi ca urmare a nevoii acestor economii de a fi dinamizate şi de a-şi dezvolta spiritul comunitar, a fost înfiinţată Organizaţia APEC (Asian Pacific Economic Cooperation). Membrii APEC au un PIB reunit de aproape 16 trilioane de dolari şi întrunesc aproximativ 42% din comerţul mondial. În ultimul deceniu, APEC a fost principala organizaţie economică din zona care a promovat comerţul deschis şi cooperarea economică. Rolul APEC a crescut în ultimii ani şi acum aceasta se implică atât în chestiuni economice (liberalizarea comerţului, facilitarea afacerilor, colaborare economică şi tehnică), cât şi în rezolvarea unor probleme sociale (protecţia mediului înconjurător, educaţie, drepturile femeilor în societate). Apariţia organizaţiei este consemnată în 1989, când a avut loc în Australia întrunirea miniştrilor comerţului şi afacerilor externe din 12 ţări de pe ambele maluri ale Pacificului, pentru a stabili diverse mijloace de înlesnire a cooperării internaţionale în această regiune ce se dezvolta atât de rapid. Atunci s-a decis înfiinţarea organizaţiei APEC, ai cărei 12 membri fondatori au fost Australia, Canada, Brunei, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelandă, Filipine, Singapore, Thailanda şi SUA. În 1993, SUA au găzduit prima întrunire anuală a liderilor ţărilor membre APEC, la Blake Island, lângă Seattle, cu scopul declarat de a da un nou imbold liberalizării comerţului, a promova spiritul de comunitate, creşterea economică şi dezvoltarea echitabilă. Între 1989 şi întrunirea din SUA din 1993, APEC a acceptat şase noi membri. În noiembrie 1991, trei noi membri au fost primiţi în organizaţie: Republica Populară Chineză, Hong Kong şi Taiwan. În noiembrie 1993, organizaţia a acceptat ca noi membri Mexicul şi Papua Noua Guinee, decizând că Chile va deveni membru cu drepturi depline în 1994. Peru, Rusia şi Vietnam au fost ultimele ţări incluse în organizaţie, în noiembrie 1998. Astfel, APEC cuprinde în prezent 21 de membri. Încă de la înfiinţarea organizaţiei, APEC nu s-a considerat o grupare de ţări, ci mai degrabă o grupare de economii, acest termen subliniind faptul că obiectul de activitate al organizaţiei este preponderent economic, nu politic. Această grupare constituie un forum de consultări libere, fără o structură organizaţională complicată sau o birocraţie dezvoltată care să îl susţină. Ţările membre ale APEC-ului au găzduit o serie de întruniri la nivel înalt pe teme privind educaţia, energia, mediul, 193

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

finanţele, resursele umane, cooperarea tehnologică, sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii, telecomunicaţii, transporturi. Organizaţia pentru Cooperare Economică în zona Asia-Pacific operează prin consens. În anul 1991, statele membre s-au angajat în conducerea activităţilor lor şi a programelor lor de muncă pe baza unui dialog deschis, în care se pune accent pe respectul reciproc în ceea ce priveşte punctele de vedere ale tuturor participanţilor. Organele de conducere ale organizaţiei sunt Consiliul de Miniştri, Consiliul Consultativ şi Secretariatul. În cadrul Consiliului de Miniştri, funcţia de conducere este asigurată anual, prin rotaţie, de un reprezentant al statelor membre. Statul care deţine preşedinţia este şi responsabil cu găzduirea întrunirilor anuale ministeriale (între miniştrii afacerilor externe ai celor 21 de state). În 1995, liderii ţărilor membre APEC au format un Consiliu Consultativ permanent, compus din câte trei reprezentanţi ai fiecărei ţări, pentru a asigura desfăşurarea consultărilor privind implementarea planurilor de acţiune ale APEC şi stabilirea priorităţilor afacerilor specifice (de exemplu, în sectorul privat). Preşedinţia acestui Consiliu este încredinţată anual, prin rotaţie, unui reprezentant al uneia dintre ţările membre. Secretariatul APEC, localizat în Singapore, cuprinde 23 de diplomaţi, secondaţi de reprezentanţi ai economiilor statelor membre şi 20 de cadre din regiunea respectivă. Integrarea economică africană Continentul african este „gazdă” a nu mai puţin de 14 grupări economice intraregionale, din care jumătate au o importanţă relativă mai mare:  AMU – Uniunea Arabă Magrebiană, cu 5 membri,  COMESA – Piaţa Comună a Africii de Vest şi de Sud, cu 20 de membri,  ECCAS – Comunitatea Economică a Statelor Central – africane, cu 15 membri,  ECOWAS – Comunitatea Economică a Statelor din Vestul Africii, cu 15 membri,  SADC – Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud, cu 14 membri,

194

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

 IGAD – Autoritatea Interguvernamentală de Dezvoltare, cu 7 membri,  CEN-SAD – Comunitatea Statelor Africane din Sahel, cu 18 membri, Alături de acestea, în Africa mai funcţionează încă alte 7 grupări economice intraregionale:  UEMOA – Uniunea Economică şi Monetară Vest Africană, cu 8 membri, toţi aparţinând ECOWAS,  MRU – Mano River Union, cu 3 membri, aparţinând ECOWAS,  CEMAC – Comunitatea Economică şi Monetară Central-Africană, cu 6 membri, aparţinând ECCAS,  CEPGL – comunitatea Economică a Ţărilor din Zona Marilor Lacuri, cu 3 membri, aparţinând ECCAS,  EAC – Comunitatea Est-Africană, cu 3 membri, 2 aparţinând COMESA şi unul SADC,  IOC – Comisia Oceanului Indian, cu 5 membri, 4 aparţinând COMESA şi unul SADC,  SACU – Uniunea Vamală a Africii de Sud, cu 5 membri, aparţinând atât SADC cât şi COMESA (2 ţări). Crearea unei Comunităţi Economice Africane are în vedere armonizarea tuturor acestor grupări regionale. În acest sens, primii paşi, deşi timizi, au început să fie făcuţi. Creşterea colaborării dintre ECOWAS şi UEMOA a condus la crearea unui program comun de acţiune în domeniul liberalizării comerţului şi convergenţa politicilor economice. Ambele comunităţi au fost de acord cu adoptarea de reguli de origine comune pentru impulsionarea fluxurilor comerciale. De asemenea, au adoptat formulare vamale comune şi mecanisme de compensare (ECOWAS a fost de acord să adopte sistemul aplicat de UEMOA). ECCAS adoptă un regim comercial care ia în considerare scutirile existente în CEMAC; IGAD şi IOC aplică cea mai mare parte a instrumentelor de integrare adoptate de COMESA, iar COMESA şi EAC au adoptat un memorandum în legătură cu armonizarea politicilor lor. COMESA şi SADC au căzut de acord să intervină în comun pentru rezolvarea unor probleme şi să participe la întâlnirile fiecăreia pe problemele de interes comun. Tratatul de la Abuja, prevede ca în 34 de ani să se realizeze Comunitatea Economică Africană. Acest deziderat se preconizează a fi posibil de atins prin parcurgerea mai multor etape. Primul stadiu ar trebui să fie cel al eliminării tarifelor între ţările membre ale tuturor grupărilor regionale, punându-se astfel, bazele unei zone de comerţ liber. Ar urma 195

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

eliminarea barierelor netarifare şi stabilirea unui tarif vamal extern comun, formându-se o uniune vamală. Adâncirea reformelor ar trebui să asigure cele patru libertăţi de mişcare: a bunurilor şi serviciilor, capitalurilor, forţei de muncă şi persoanelor, care să conducă la o piaţă comună. În fine, armonizarea politicilor economice, sociale şi a altor domenii s-ar finaliza într-o uniune economică. Analizând evoluţia economică a grupărilor economice regionale din Africa se poate afirma că acestea sunt în prima etapă de realizare a acestui ambiţios proiect. Ţinta de 2017 în realizarea unei zone de comerţ liber nu pare atât de irealizabilă. COMESA se află deja în stadiul lansării unei zone de liber schimb, iar alte grupări înregistrează progrese însemnate. UEMOA, SACU, CEMAC se pot lăuda chiar cu implementarea, într-o mare măsură, a unei uniuni vamale.

196

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

XV. GLOBALIZAREA ŞI IMPLICAŢIILE SALE81 Potrivit unei definiţii difuzată de Comisia Europeană în 1997, globalizarea reprezintă "un proces prin care pieţele şi producţia din diverse ţări dobândesc un grad ridicat de interdependenţă datorat dinamicii comerţului de bunuri, servicii şi fluxurilor de capital şi tehnologie". Istoricii şi observatorii fenomenului consideră că actualul proces de globalizare îşi are rădăcinile în secolul al XVI-lea, când se înregistrează prima expansiune a capitalismului european. Punctul maxim al acestei dezvoltări a avut loc la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu explozia industrializării. Cu excepţia câtorva perioade de recul (cum ar fi în timpul celor două războaie mondiale şi în anii '30, când comerţul liber a fost împiedicat de o serie de măsuri protecţioniste) globalizarea şi-a continuat evoluţia ascendentă. Începând cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial, companiile multinaţionale au devenit actori din ce în ce mai importanţi în arena economica. Globalizarea s-a relansat după încheierea războiului rece când, odată barierele ideologice depăşite, ideile pieţei libere au cucerit şi estul Europei. Globalizarea se caracterizează prin mai multe procese interrelaţionate, între care:  Tehnologii ale informaţiei care ne pun mai rapid şi mai dens în legătură unii cu alţii;  Comprimarea distanţelor prin noi tehnologii;  Interconectarea şi creşterea dependenţelor reciproce;  Integrarea pieţelor financiare şi comerciale;  Internaţionalizarea (globalizarea) crescândă a producţiei, prin intermediul marilor companii transnaţionale;  Apariţia unor probleme “planetare”, care necesită abordări globale;

81

Pe tema globalizării, în limba română: Brăileanu, Tiberiu, Globalizarea, Institutul European, Iaşi, 2004; Cordelier, Serge, Mondializarea dincolo de mituri, Ed. Trei, Bucureşti, 2001; Harvey, David, Noul imperialism, All, Bucureşti, 2003; Korten, David, Corporaţiile conduc lumea, Samizdat, Bucureşti, 1995; Soros, George, Despre globalizare, Polirom, Bucureşti, 2002; Stiglitz, J. E., Globalizarea, Editura Economică, Bucureşti, 2003 197

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

 Răspândirea unor comportamente şi mentalităţi presupuse a exprima raţionalitatea unui “homo oeconomicus” ce nu cunoaşte frontiere şi emoţii “locale”;  Dezvoltarea de identităţi transnaţionale, etc. Rezultatul concret al globalizării? Toate marile oraşe ale lumii sunt deja dominate de aceleaşi mari magazine internaţionale, care promovează aceleaşi mărfuri, aceleaşi imagini, acelaşi stil de viaţă. Se produce globalizarea vieţii culturale: a fotbalului, a modei, a standardelor de frumuseţe. Se consumă aceleaşi tipuri de filme, melodii, cărţi. În principiu, s-ar putea considera acest proces ca o americanizare a planetei, dar există excepţii notabile. Spre exemplu, telenovelelele sud-americane au devenit un bun planetar, fiind adoptate inclusiv în Statele Unite. Specialiştii evaluează globalizarea după două scenarii diferite. Neoliberalii propun varianta optimistă, după care securitatea naţională va fi tot mai restrânsă pe măsură ce globalizarea pieţelor şi civilizaţiilor va eroda identitatea naţională, iar cetăţenii statelor vor deveni “cetăţeni globali”. În schimb, teoria realistă prognozează că statele vor escalada competiţia, în încercarea de a prelua controlul noilor tendinţe ale mondializării. Astfel va creşte bogăţia şi stabilitatea unor state, în timp ce alte state vor cunoaşte o sărăcie şi instabilitate accentuate. Până în prezent, cifrele înclină să dea dreptate celor din urmă. În 2002, 1% dintre cei mai bogaţi oameni din lume, aveau tot atâtea venituri ca şi 57% din populaţia cea mai săracă. Pe plan mondial, din 1970 în 2000, decalajul de venituri între 20% cei mai bogaţi şi 20% cei mai săraci s-a dublat, de la 30/1 la 62/1.Decalajele au crescut îngrijorător, nu numai între persoane, ci şi între state, cele sărace devenind tot mai sărace, iar cele bogate sporind bogăţia. În anul 2000, din Produsul Intern Brut Mondial de 40.000 miliarde dolari, peste 30.000 miliarde dolari reveneau celor 23 ţări dezvoltate. Opozanţii procesului de globalizare sunt reprezentanţi ai organizaţiilor ecologiste, o parte a sindicatelor, membri ai diverselor grupări neo-marxiste şi troţkiste, anarhişti şi grupări de extrema dreaptă - care şi-au făcut intrarea în forţă la reuniunea Organizaţiei Mondiale a Comerţului de la Seattle din 1999 şi îşi repetă acţiunile, din ce în ce mai agresiv, la ulterioare conferinţe al Fondului Monetar, sau la summit-uri ale ţărilor celor mai industrializate. Motivele militanţilor anti-globalizare diferă. Organizaţiile ecologice

198

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

susţin că industrializarea se extinde în lipsa unor minime norme de protecţie a mediului înconjurător, dând ca exemplu încălzirea accentuată a planetei şi poluarea care distruge resursele naturale. Sindicatele se plâng de scăderea salariilor, naţionaliştii de o pondere din ce în ce mai mare a sistemului de valori american, întruchipat, pentru ei de "cultura Mac Donald's" sau de “Coca-Colonizare” şi de ştergerea tradiţiilor. Marxiştii şi militanţii extremei stângi acuză folosirea discreţionară a muncii săracilor de către bogaţi. Nenumăratele organizaţii pacifiste nu tolerează folosirea puterii economice şi progresului tehnologic pentru distrugerea statelor care refuză să se încoloneze în noua ordine mondială (Iugoslavia, Irak, Iran, Coreea de Nord ş.a.) Promotorii globalizării sunt organizaţii internaţionale şi companiile multinaţionale care consideră ca o creştere economică substanţială nu poate fi concepută fără dezvoltarea liberă a comerţului. În această perspectivă, principalele “motoare” ale globalizării sunt Organizaţia Mondială a Comerţului (World Trade Organization - WTO)82, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Naţiunile Unite sau Organizaţia pentru Dezvoltare şi Cooperare Economică (OECD). Reunind, în majoritatea cazurilor, reprezentanţi ai ţărilor puternic industrializate, acestea încearcă să impună anumite standarde în materie de comerţ şi politică tarifară. Într-o încercare de sistematizare, marile tendinţe-problemă ale globalizării sunt: 1. Evoluţia sistemului financiar internaţional, caracterizată prin: progresul tehnologic; inovaţiile financiare reprezentate de apariţia şi utilizarea instrumentelor derivative (care sunt instrumente de asigurare împotriva riscului financiar, dar şi mijloc de speculaţie); creşterea economică remarcabilă înregistrată de Asia de Sud-Est; spiritul de liberalizare a pieţelor din anii 80. Devin tot mai importante instituţiile financiare internaţionale, care sunt nu numai instrumente de credit indiferente faţă de graniţe, dar cel mai adesea condiţionează creditările de anumite politici economice ale statelor. Cele mai cunoscute instituţii financiare internaţionale, considerate “motoare” ale globalizării, sunt: 82

Organizaţia numără 146 de ţări membre şi elaborează şi aplică normele privind comerţul mondial. Este mediul unor discuţii intense cu privire la subvenţionarea sectoarelor agricole, măsurile protecţioniste impus ede unele state în varii domenii – recent, Statele Unite ale Americii sunt incriminate de către Uniunea Europeană pentru că subvenţionează producţia de oţel 199

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

 Fondul Monetar Internaţional Cu ocazia desfăşurării Conferinţei de la Bretton Woods (1-22 iulie 1944), a fost adoptat acordul de înfiinţare a FMI şi a Băncii Mondiale. La Bretton Woods, s-au confruntat două planuri de instaurare a unui nou sistem monetar internaţional: - Planul Keynes (J. M. Keynes propunea înfiinţarea unei instituţii internaţionale tip bancă mondială centrală, care ar putea crea masa monetară prin propria autoritate astfel încât să poată acorda sprijin financiar ţărilor cu probleme. - Planul White (Harry White), care propunea înfiinţarea unei instituţii internaţionale de cooperare, având ca sursă de asistenţă financiară contribuţia ţărilor membre şi exercitând astfel un control mai sever asupra politicilor ţărilor care beneficiau de credite. Rezultatul poate fi considerat drept un hibrid: crearea de masă monetară invocată de Keynes a fost integrată cu sistemul de cooperare promovat de White, creându-se astfel fondurile unei instituţii monetare care acordă membrilor săi ajutor temporar în redresarea balanţei de plăţi prin crearea de lichidităţi internaţionale. FMI este condus în mod oficial de Consiliul Guvernatorilor format din câte un reprezentant din fiecare ţară, de regulă, miniştri de finanţe sau guvernatori ai Băncilor Centrale care susţin poziţia guvernului ţării din care provin. Guvernatorii decid asupra problemelor importante cum ar fi : creşterea capitalului fondului, primirea de noi membri sau acordarea DST. O dată pe an, de obicei în septembrie, guvernatorii se întâlnesc într-o şedinţă anuală care se desfăşoară împreună cu cea a Băncii Mondiale. Deciziile curente sunt luate de Consiliul Directorilor Executivi, căruia guvernatorii îi deleagă aplicarea politicii FMI. Acest Consiliu este compus din 24 de directori executivi care se întâlnesc de cel puţin 3 ori pe săptămână. Cele 5 ţări cu cea mai mare cota de participare – SUA, Marea Britanie, Germania, Franţa, Japonia – au dreptul la câte un director permanent fiecare. Din 1978, Arabia Saudită are un loc, conform regulii prin care primele două ţări creditoare au dreptul să-şi numească propriul director. Celelalte ţări îşi combină voturile, de obicei pe grupuri regionale, cu excepţia Chinei şi Rusiei care îşi numesc fiecare propriul director. Este prezidat de Directorul General, numit pe o perioadă de 5 ani. Este şeful întregului personal (2300 de salariaţi) şi

200

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

este prin tradiţie european. Cel mai important organism care trasează politica FMI este Comitetul Interimar, format din miniştrii aceloraşi 24 de ţări care au un loc în Consiliul Executiv. Se convoacă de 2 ori pe an, cu puţin înainte de şedinţa anuală şi în cursul primăverii. Conform prevederilor Acordului de înfiinţare, principala funcţie a FMI este supravegherea sistemului monetar internaţional. Din aceasta funcţie deriva alte câteva funcţii cum ar fi: supravegherea politicii monetare si valutare din tarile membre; elaborarea de recomandări privind politica financiara pentru membri; acordarea de credite pentru tarile cu dificultăţi ale balanţei de plăţi. FMI acţionează ca un organism permanent de consultanţă, în care membrii cooperează în sfera monetară internaţională. FMI se preocupă de acordarea asistenţei financiare pe termen scurt şi mediu statelor membre care se confruntă cu dificultăţi ale balanţei de plăţi, în urma satisfacerii unor condiţii de politică economică şi financiară, şi supervizează oferta internaţională de lichidităţi - în cazul în care membri Fondului consideră că există pericolul diminuării lichidităţilor internaţionale, FMI poate aloca DST83 pentru a suplimenta rezervele oficiale existente ale tarilor membre.  Grupul Băncii Mondiale 1. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) a fost înfiinţată în anul 1944, la Bretton Woods, în scopul de a finanţa şi reconstrui economiile europene slăbite în timpul celui de al doilea război mondial, sfera de interes deplasându-se apoi spre sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare. Sunt finanţate proiecte ce duc la dezvoltarea economiilor, pentru care nu sunt disponibile surse private, cu condiţia ca ţara să finanţeze componenta internă a proiectului. Împrumuturile se acordă guvernelor sau instituţiilor publice din ţările în curs de dezvoltare care emit garanţii guvernamentale. Destinaţiile împrumuturilor: aprovizionarea cu energie electrică; transporturi; agricultură şi dezvoltare rurală; domeniul social (educaţie, controlul natalităţii, sănătate, alimentaţie); împrumuturi 83

lichidităţi internaţionale create de FMI, folosite de băncile naţionale (centrale) în circuit închis. Sunt alocate de FMI ţărilor membre în mai multe tranşe, proporţional cu cotele de participare ale acestora în cadrul fondului. Orice ţară membră îşi poate schimba DST cu alte ţări membre, primind în schimb valută forte (de obicei dolari), schimbul făcându-se prin intermediul FMI care ţine evidenţele 201

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

pentru ajustare structurală şi sectorială – acordate începând cu anul 1981. Deosebirea faţă de FMI este că cea mai importantă sursă a finanţării este capitalul privat împrumutat de Bancă. 2. Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) a fost înfiinţată în anul 1956 în scopul de a contribui la dezvoltarea sectorului privat în ţările în curs de dezvoltare. Prin obiectul său de activitate completează activitatea BIRD, care se desfăşoară în special la nivel guvernamental. CFI este cea mai importantă sursă de împrumuturi şi investiţii pentru proiecte private în ţările în curs de dezvoltare, pentru care nu se cer garanţii guvernamentale, se asigură 25% din costul proiectelor, dar condiţionat ca valoarea creditului să nu depăşească de 4 ori valoarea capitalului. 3. Asociaţia pentru Dezvoltare Internaţională a fost înfiinţată în anul 1960 cu scopul de a acorda ţărilor celor mai sărace împrumuturi concesionale, pe termen foarte lung, de până la 40 ani, fără dobândă, cu o perioadă de graţie de 10 ani, fiind percepută doar o mică taxă de administraţi. Nu are capital propriu, primeşte donaţii de la ţările industrializate. 4. Centrul Internaţional pentru Reglementarea Disputelor privind Investiţiile a fost creat în anul 1966 în scopul de a remedia sau reconcilia disputele dintre guverne şi investitorii străini. 5. Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (AGMI) a fost înfiinţată în anul 1988 cu scopul de a sprijini investiţiile directe în ţările în curs de dezvoltare. Oferă garanţii împotriva riscurilor (naţionalizare, restricţii valutare, etc.) firmelor care investesc în ţările în curs de dezvoltare.  Banca Europeană de Investiţii a fost înfiinţată în anul 1958 prin Tratatul de la Roma, pentru finanţarea proiectelor de investiţii care să promoveze dezvoltarea în cadrul ţărilor membre ale Comunităţii Europene. Singurii participanţi la constituirea capitalului Băncii sunt statele membre ale Comunităţii Europene. BEI deţine o subscripţie de 3% în cadrul BERD şi are reprezentanţi în Consiliul Director al BERD. BEI operează şi în afara Comunităţii Europene sub incidenţa unor protocoale financiare încheiate cu 12 ţări din regiunea Mediteranei, 30 ţări din Asia şi America Latină şi cu 70 de state din cadrul

202

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Convenţiei de la Lome (Africa, Caraibe şi Pacific). Începând cu anul 1990, Banca a fost autorizată de Consiliul Guvernatorilor să acorde împrumuturi în ţările din Europa Centrală şi de Est. 2. Investiţiile directe de capital, care în deceniile precedente erau prost văzute în ţările sărace care se considerau astfel transformate în colonii economice, sunt astăzi văzute mai de grabă într-o lumină pozitivă: se aduc astfel tehnologii, se creează locuri de muncă, se generează venituri din impozite fără de care programele de asistenţă pentru păturile sărace nu ar putea fi finanţate. În practică s-a dovedit că mass-media şi organizaţiile neguvernamentale sunt extrem de reactive la abuzurile din partea firmelor cu capital străin, şi marja de abuz a acestora este drastic limitată. (Influxul anual al investiţiei directe străine în 1996 a fost 359 miliarde $. Acestea au crescut la 464 miliarde $ în 1997 şi 644 miliarde $ în 1998. A ajuns la 865 $ în 1999.) În contextul globalizării, cei mai importaţţi investitori străini nu sunt statele, ci corporaţiile transnaţionale (societăţile transnaţionale). Acestea intră în relaţii juridice cu statele pe teritoriul cărora desfăşoară activităţi economice, pe baza contractelor de stat – acestea cuprizând elemente de drept privat (comercial) şi elemente de drept internaţional. În 1970, primele 15 naţiuni dezvoltate ale lumii aveau circa 7500 de corporaţii multinaţionale, pentru ca, în 1994, aceleaşi 15 state să aibă aproximativ 25 000 de firme multinaţionale. În prezent, în întreaga lume există apropape 50 000 de astfel de firme, cu peste 280 000 de filiale răspândite pe tot globul. Biroul Internaţional al Muncii estimează că firmele multinaţionale au aproximativ 100 milioane de angajaţi proprii, ceea ce reprezintă 4% din forţa de muncă activă salariată din regiunile dezvoltate ale lumii şi 12% din cea a statelor în curs de dezvoltare. Vânzările totale anuale ale tuturor corporaţiilor multinaţionale se ridică la aproape 3,5 trilioane de dolari. Un număr mare de corporaţii au vânzări anuale ce depăşesc 100 de miliarde dolari. La începutul anilor 90, General Motors realiza o cifră de afaceri mai mare decât PIB – ul Finlandei şi Danemarcei, Ford depăşea PIB – ul Norvegiei, Arabiei Saudite sau Indoneziei, Royal Dutch Shell avea o cifră de afaceri mai mare decât PIB – ul Turciei, Argentinei, Poloniei sau ThailandeiÎn anul 1997, aproape 2/3 din primele 100 corporaţii multinaţionale activau în industria automobilelor, electronică şi de echipamente electrice, petrol, industria chimică şi farmaceutică. De asemenea, 89% din primele 100 companii multinaţionale aparţineau marii traide alcătuită din SUA, Uniunea Europeană şi Japonia. 203

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

3. Liberalizarea comerţului a permis accesul universal la bunuri de calitate şi care aduc un confort indiscutabil traiului zilnic. În ţările bogate, există credinţa că aceasta a adus scăderea salariilor lucrătorilor necalificaţi; există o extrem de puternică opoziţie la liberalizarea comerţului din partea organizaţiilor neguvernamentale, organizaţiilor religioase, sindicatelor, toţi cerând noi forme de protecţionism. 4. Problema reformei sistemului de asistenţă socială, întrucât globalizarea creează presiune asupra pieţei muncii, ducând la creşterea şomajului. Soluţia universal acceptată este scăderea salariilor. 5. În plan politic, globalizarea este în mod evident dublată de progresul democraţiei, tot mai multe state adoptând acest sistem, în timp ce în multe alte state procesele democratice se aprofundează. Un rol esenţial în acest proces au Statele Unite şi ţările europene, care prin globalizare au la îndemână instrumentele necesare influenţării regimurilor din lumea a treia spre o evoluţie democratică. 6. Devin tot mai consistente discuţiile despre un "Guvern Mondial”. Nu este vorba despre Organizaţia Naţiunilor Unite, care a eşuat sistematic în ultimele acţiuni de amploare (Bosnia, Somalia, Cambodgia). O putere mondială par să dobândească marile companii transnaţionale, astfel încât azi e mult mai important pentru un şef de stat să vorbească în faţa Forumului Economic Mondial decât în faţa Adunării Generale O.N.U. Din cele o sută de mari puteri economice ale globului, 51 nu sunt state, ci sunt mari corporaţii, care deşi angajează 0,75% din forţa de muncă mondială, răspund de 28% din activitatea economică mondială şi efectuează 70% din comerţul mondial. Aceste companii se află în prima linie a globalizării. Iată câteva date cu privire la forţa lor. Conform Raportului de Investiţii Mondiale 2000 întocmit de UNCTAD (Conferinţa Naţiunilor Unite privind Comerţul şi Dezvoltarea), vânzările prin operaţii străine ale întreprinderilor multinaţionale, în 1999, s-au ridicat în total la 14000 miliarde $. Aceasta a fost aproape de două ori mai mult decât valoarea exporturilor mondiale. Cu alte cuvinte, astăzi, investiţiile directe străine sunt un aspect mult mai puternic şi vizibil al globalizării decât comerţul mondial. În plus, o pondere importantă din comerţul lumii are loc în cadrul acelor întreprinderi. Se estimează de către UNCTAD că ponderea comerţului între firme este de aproximativ două treimi din total. Companiile transnaţionale cuprind peste 690.000 filiale străine

204

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

stabilite de către aproximativ 63.000 companii părinte. Valorile străine totale ale celor 100 companii transnaţionale de vârf s-au însumat la 1.79 trilioane $ în 1997, crescând cu 7.2 % (la 1.92 trilioane $) în 1998. Între 1993 şi 1995, valorile străine ale celor 100 firme transnaţionale de vârf au crescut cu 30 %. 7. Terorismul devine o problemă globală, cu efecte asupra sistemului relaţiilor internaţionale (strângerea legăturilor între S.U.A., ţările Uniunii Europene şu Rusia) şi asupra libertăţilor individuale în statele democratice, unde procesul de ciuntire a libertăţilor este în plină desfăşurare. 8. Globalizarea crimei şi a drogurilor este deja înfăptuită, mafia operând în plan mondial. Spălarea banilor proveniţi din droguri este o afacere universală, şi există temerea că spălarea banilor mafiei ruseşti ar putea polua întregul sistem bancar occidental. Orice reacţie a poliţiei trebuie gândită global, domeniu în care INTERPOL are un rol decisiv. Grupările crimei organizate84 se definesc prin a fi: - predispuse la crimă; - structurate ierarhic sau într-un sistem complex de relaţii personale care, printr-un set strict de sancţiuni interne, pot întări aceste structuri; - dispuse să folosească violenţa, intimidarea şi corupţia pentru obţinerea de profituri şi pentru a controla teritorii, oameni şi pieţe; - care, pentru a-şi mări averile şi pentru a se infiltra în economiile legale, sunt gata să-şi "spele" procedeele ilicite; - capabile să se extindă în noi activităţi, care anterior erau "curate", şi peste frontierele naţionale; - deschise la cooperarea cu alte structuri criminale sau de presiune care au obiective similare; - capabile să se infiltreze în instituţiile guvernamentale, în vămi, poliţie, justiţie şi chiar în parlamentele naţionale. Scopul fundamental al acestora este, fără îndoială, obţinerea de profituri cât mai mari. Rata profitului provenit din activităţile crimei organizate este atât de înaltă, încât puţine afaceri legale pot concura 84

Cele mai cunoscute grupări ale crimei organizate sunt: cele şase triade în China, Hong-Kong şi Taiwan; mafia siciliană, Ndragheta în zona Calabriei, Camorra în zona Neapole şi Sacra Corona Unita în Apulia (toate în Italia); Yakuza în Japonia; 12 organizaţii mafiote care activează în Rusia şi ţările limitrofe; mafia americană ce controlează Statele Unite şi Canada; cartelurile din Medelin şi Kali în Bolivia, ş.a. 205

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

cu aceasta. Posibilitatea grupurilor criminale de a institui "monopoluri" locale prin eliminarea fizică a concurenţei îi conferă un avantaj extraordinar la stabilirea preţurilor. Având capacitatea de a folosi strategii de afaceri solide, care cuprind diversificarea activităţii şi exploatarea noilor pieţe, termenul de "crimă organizată" tinde să fie înlocuit de cel de "afaceri criminale" sau "industrie criminală". De asemenea, organizaţiile criminale realizează studii sofisticate de marketing utilizând, pentru atingerea scopului lor (profitul) - corupţia, apelează la violenţă pentru a intimida sau elimina concurenţa sau autorităţile care încearcă să le stea în cale. Arsenalul de mijloace folosit de organizaţiile criminale este deosebit de variat, începând cu traficul de droguri, care a fost şi rămâne activitatea predominantă şi coloana vertebrală financiară a acestora, traficul de arme şi terminând cu falsificarea cărţilor de credit sau transferurile frauduloase de bani prin intermediul reţelei Internet. Traficul de droguri continuă să aibă drept principală piaţă de desfacere Statele Unite ale Americii, care, la o populaţiei reprezentând 5% din totalul mondial, absorb 50% din producţia mondială ilegală de droguri. În 1993, cetăţenii americani au cheltuit pe droguri 47 miliarde de dolari, adică mai mult decât au cheltuit pentru asigurările de sănătate. Criminalitatea informatică cunoaşte o creştere exponenţială, prin utilizarea sistemului “Internet” acest tip de fraudă fiind prin definiţie internaţională. Mai multe state au adoptat deja măsuri de contracarare. Încă din 1999, FBI intercepta sistematic poşta electronică prin sistemul cunoscut sub numele “Carnivore”, despre care Congresul american a fost informat abia în aprilie 2000. Legislaţia în domeniu a fost întărită după atentatele de la 11 septembrie 2001; spre exemplu, capitolul II din “USA Patriot Act” măreşte substanţial prerogativele agenţiilor guvernamentale pentru utilizarea mijloacelor tehnice de supraveghere, iar în 2002 Senatul a aprobat o creştere cu 10 milioane dolari a finanţării destinată Agenţiei Naţionale pentru Securitate Informatică. Căderea "Cortinei de Fier" a deschis noi oportunităţi de profit pentru organizaţiile criminale, prin angajarea acestora în traficul de oameni - activitate ce se extinde de la contrabanda cu emigranţi ilegali până la racolarea şi furnizarea de femei din ţările est-europene filierelor de prostituţie din ţările occidentale. Furtul şi contrabanda cu opere de artă, cu maşini, organe umane şi metale preţioase, tâlhăria, răpirile şi

206

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

violarea drepturilor la proprietatea intelectuală sunt activităţi obişnuite ale organizaţiilor criminale. Ele au comis şi comit toate tipurile de infracţiuni la adresa mediului înconjurător, inclusiv depozitarea de substanţe radioactive şi reziduuri industriale în oraşe sau în împrejurimile acestora şi organizarea de reţele pentru exportul lor. În fostul spaţiu comunist european, mafia siciliană şi Camorra napolitană colaborează (uneori concurează) cu grupurile columbiene, mafia rusă, yakuza japoneză şi triadele chineze, chiar şi cu grupurile criminale vietnameze constituite din emigraţi ai anilor 70 şi care au început prin contrabanda cu ţigări. Se disting prin violenţă grupurile criminale albaneze, care în ultimii ani fac concurenţă celor italiene chiar în nordul Italiei. În faţa acestei ameninţări, în anul 1992 s-a deschis biroul EUROPOL de la Strasbourg, iar statele care colaborează în acest cadru au adoptat programe comune de prevenire şi combatere a criminalităţii transnaţionale. 9. Bulversările demografice. Creşterea populaţiei Terrei în secolul XX este fără precedent: a fost nevoie de 2 milioane de ani până când populaţia planetei a ajuns la 1 miliard, în anul 1804. Al doilea miliard a fost atins în 1927, cel de al treilea în 1960, al patrulea în 1974, al cincilea în 1987 iar cel de-al şaselea la începutul anului 2000. Impactul creşterii populaţiei asupra dezvoltării economice, a securităţii alimentare şi a calităţii mediului este un subiect de dispută. Există doua orientări teoretice, de pe poziţii diametral opuse: a) Luându-şi numele şi orientarea doctrinară de la Thomas Malthus (autorul lucrării „Eseu despre principiul populaţiei", apărută în 1798), neo-malthusienii cred că populaţia lumii provoacă epuizarea resurselor naturale ale planetei, reducând capacitatea umanităţii de a face faţă cerinţelor propriei generaţii şi următoarelor. Se apreciază din 1800 până în prezent populaţia lumii s-a mărit de şase ori, în timp ce cantitatea de energie utilizată în fiecare an s-a multiplicat de o sută de ori. Suprafaţa acoperită de păduri s-a redus cu o treime, iar compoziţia atmosferei a fost deteriorată substanţial. Sute de milioane de oameni suferă de malnutriţie şi milioane de persoane mor de foame în fiecare an în ţările subdezvoltate. b) Viziunea pe care o promovează celalalt grup de teoreticieni, cel al „optimiştilor creşterii" pune accentul pe tendinţe globale complet diferite. Speranţa de viaţă s-a dublat în cursul secolului 207

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

al XX-lea, ajungând în prezent la 64 de ani, în timp ce mortalitatea infantilă a scăzut de la 170 de copii născuţi morţi la 1000 de naşteri în 1950 la doar 60 în 1990. Creşterea rapidă a populaţiei se datorează în primul rând reducerii mortalităţii şi nu creşterii ratei natalităţii. În ciuda triplării populaţiei globale în cursul secolului al XX-lea, productivitatea muncii a crescut într-o proporţie mult mai mare, iar starea de sănătate a populaţiei s-a ameliorat considerabil. Problemele care sunt asociate noţiunii de „suprapopulare" (foametea, supraaglomerarea zonelor urbane) sunt de fapt cauzate de starea de sărăcie şi nu de „suprapopulare". În 1994, ierarhia statelor arăta astfel: 1. China – 1,190 miliarde; 2. India – 919,4 sute milioane; 3. SUA – 261,1 milioane; Indonezia – 200,4 milioane; Brazilia – 158,7 milioane; 6. Rusia – 149,6 milioane, ş.a.m.d. Repartizarea inegală a populaţiei este un factor care face diferenţa între puterea statelor şi influenţează starea de securitate regională. În 1990, 23% din populaţia globală trăia în ţările dezvoltate; în 2025 va scădea la 15%, în timp ce populaţia Africii va creşte de la 12 la 19%, 17% din populaţie va fi indiană, un locuitor din cinci va fi chinez. Problemele legate de alimentaţie şi nivelul de trai vor fi astfel mult acutizate. Structura populaţiei este de asemenea un criteriu de luat în calcul în analiza efectelor mondializării. Se constată explozia demografică în Asia, Africa şi America Latină, odată cu progresul medicinei şi igienei. Numărul crescut al populaţiei în aceste regiuni poate deveni un factor de bogăţie şi putere dacă va fi în armonie cu spaţiul şi resursele naturale, sau poate frâna dezvoltarea economică, în caz contrar Creşterea populaţiei în zonele menţionate a dus la urbanizare rapidă pe seama suprapopulaţiei rezultate: la începutul anilor '90, Mexico avea 17 milioane locuitori, Sao Paolo – 7,4 milioane, Cairo – 7 milioane. În aceste situaţii, nevoile alimentare sunt foarte greu de satisfăcut, iar problemele ecologice devin explozive. În aceste condiţii, migraţia internaţională devine un fenomen universal. Există fluxuri constante dinspre nord spre sud (Din Vietnam spre Hong Kong, din Pakistanul de est spre India, din Bosnia spre Europa Occidentală, din Haiti şi Cuba spre Statele Unite). Fluxurile de imigranţi ilegali sunt mult mai reduse decât cele de imigranţi legali, iar apariţia cartierelor musulmane în lumea occidentală este o constantă. Reacţia în

208

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

ţările dezvoltate este din ce în ce mai categorică, fiind iniţiate legi care să limiteze imigraţia şi drepturile imigranţilor. 9. Problemele ecologice nu sunt create într-o singură ţară, iar soluţia lor nu mai poate fi parţială. Totuşi, ţările sărace nu sunt dispuse să-şi sacrifice dezvoltarea industrială pentru idealul prezervării mediului, ele fiind cele mai mari poluatoare; soluţia este în sprijinul economic pe care îl pot acorda ţările dezvoltate. Un eveniment major în abordarea problematicii securităţii mediului îl reprezintă Summit-ul de la Rio de Janeiro din 1992, cunoscut sub denumirea de Conferinţa O.N.U. asupra Mediului şi Dezvoltării (U.N.C.E.D.) care a adunat mai mult de 150 de state, 1.400 de organizaţii neguvernamentale şi aproape opt mii de ziarişti. Programul de acţiune asupra căruia s-a căzut de acord la Rio de Janeiro, „Agenda 21", dă consistenţă unor decizii politice referitoare la securitatea mediului şi la dezvoltarea economică. O problemă de mediu globală tot mai acută este cea a diminuării stratului de ozon, principala cauza a dereglărilor climatice din ultimii ani. Încercarea de reglementare a situaţiei prin Tratatul de la Kyoto din 1997, semnat şi de preşedintele american Bill Clinton, a fost torpilată ulterior prin declaraţia administraţiei Bush (anul 2000) că tratatul nu va fi ratificat de către Statele Unite. Protocolul de la Kyoto a fost ratificat deja de 120 de state, dar nu poate intra în vigoare decât după ce naţiunile care l-au adoptat însumează 55% din emisiile globale cu efecte de gaz de seră înregistrate în anul de referinţă 1990. Fără Statele Unite (36.1%9 şi Federaţia Rusă (17,4%; preşedintele Vladimir Putin a declarat în anul 2003 că Rusia nu va ratifica tratatul, fiind interesată în încălzirea climei în zonele sale siberiene, ceea ce va aduce efecte benefice de ordin economico-social poporului rus!), trtatul nu are şanse de a fi aplicat. 10. Proliferarea unor religii cu vocaţie universală. Dintre cele mai cunoscute, amintim: Mişcarea New Age, care preia elemente din diferite credinţe şi curente spirituale, precum transcedentalismul85, teozofia 86,

85

Exponentul cel mai însemnat al acestuia a fost Ralph Waldo Emerson (18031882). Emerson şi transcedentaliştii au fost cei ce au pus bazele mişcării New Age: intuiţia este mai presus decât simţurile, în descoperirea adevărului, iar Dumnezeu se poate revela omului prin intuiţia sa. Scopul religiei este o unire conştientă a umanităţii cu Dumnezeu 209

EU G EN S TR ĂU Ţ IU 87

antropozofia , spiritismul88. In programa educaţională a New Ageului se pune accentul pe stările modificate de conştiinţă, pe meditaţie, relaxare, yoga şi biofeedback. New Age propune răspândirea terapiilor „blânde” de vindecare, complementare medicinei clasice – bioenergie, acupunctură, masaj, cromoterapie, homeopatie, meloterapie, aromoterapie, cristaloterapie, sacroterapie ş.a. Tratamentul vizează întâi întregul organism şi apoi organul bolnav, urmărind reechilibrarea generală a funcţiilor, purificarea de toxine, armonizarea energiilor. Pacientul este privit în integralitatea sa (holistic), ca trup, suflet şi spirit. Aflăm din teoriile New Age că trăim într-o lume a misterelor, care sfidează orice gândire materialistă – mişcarea obiectelor cu puterea minţii, transferul gândului direct de la creier la creier, vederea cu ochii legaţi, levitaţia, poltergeist, dialoguri mediumnice sau prin mijloace electronice cu spiritele. Caracteristica principală a organizării New Age este lipsa de organizare. Cu alte cuvinte, grupurile s-au dezvoltat în reţea, la scară mondială, fără ierarhii, similar Internetului, chiar înainte de apariţia acestuia. De altfel, Internetul este azi liantul de bază al mişcării.

86

Societatea Teozofică a fost fondată de Helena P.Blavatsky în anul 1875. Următoarele idei ale New Age-ului au fost susţinute teozofic: Maeştrii iluminaţi ghidează evoluţia spirituală a omenirii. Aceştia sunt persoane care şi-au încheiat evoluţiile lor pământeşti prin reîncarnări repetate, iar acum îşi continuă evoluţia pe un plan superior al existenţei lor (printre aceştia se numără Lao-Tze, Buddha, Hermes Trismegistos, Pitagora, Zoroastru, Moise, Isus, Mohamed). În timp ce Maeştrii iluminaţi continuă propria lor evoluţie spre Dumnezeire, ei ajută în mod voluntar fiinţe umane mai puţin luminate, să ajungă la nivelul maeştrilor. Ei oferă revelaţii acelor fiinţe umane ce sunt asistate spiritual. H.P.Blavatsky susţine că a primit revelaţiile de la Maeştrii iluminaţi şi prin aceasta a început Epoca Acvariană (devenit un sinonim al New Age-ului) 87 Ramura a Teozofiei, a fost înfiinţată în anul 1912 de către Rudolf Steiner. Termenul înseamnă "înţelepciunea omului" şi reaminteşte oamenilor că posedă întreaga înţelepciune universală în sinea lor. Acest adevăr lăuntric se poate descoperi folosind ştiinţe aparte, care îl pot face pe om sa cunoască o percepţie hipersensibilă faţă de lumile spirituale, imperceptibile organelor de simţ omeneşti sau aparatelor moderne 88 Spiritismul se poate defini ca fiind practica de stabilire a comunicării cu spirite umane plecate din aceasta viaţă, sau cu spirite inteligente imateriale (niciodată încarnate pe pământ), prin intermediul unui medium omenesc, cu scopul de a obţine informaţii despre alte sfere de existenţă, imateriale 210

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Expresie a globalizării, în prezent se intensifică fenomenul de ecumenism, apărut la mijlocul sec. XIX în Anglia şi America, propunându-şi să unească diferitele confesiuni creştine. Mai târziu, în 1948, la Adunarea de la Amsterdam, s-a hotărât fondarea aşa-numitului "Consiliu Mondial al Bisericilor", cu sediul la Geneva; 147 de Biserici au mărturisit că înţeleg să fie împreună. Deşi Bisericile diferă în materie de doctrină şi disciplină, ele puteau aduce totuşi o mărturie comună prin legăturile de colaborare, de întrajutorare şi rugăciune. CEB nu are nici o autoritate ecleziastică sau canonică, ci numai autoritatea pe care i-o acordă Bisericile (“Va acţiona în numele Bisericilor membre în cazul in care una sau mai multe dintre ele îi va încredinţa aceasta responsabilitate.”) El va emite rapoarte şi va favoriza o acţiune concertată în probleme de interes comun. 89 În ultimii ani, preocupările fundamentale ale CEB sunt fundamentarea spirituală a Europei Unite, şi promovarea dreptului femeilor de a participa cu drepturi egale la viaţa creştină. Caracteristica numeroaselor culte şi secte cu vocaţie universală, în plină globalizare, este construirea unor imperii financiare multinaţionale. Astfel, la nivel mondial, Biserica de Scientologie (cu 30 de mii de adepţi în Franţa) dispune de un tezaur de 400 de milioane de dolari, bani depuşi în bănci din Elveţia, Liechtenstein sau Cipru. Mult mai bogată, secta MOON - veritabilă companie multinaţională - proprietară de şantiere navale, uzine şi fabrici moderne, ziare, etc., realizează circa 500 de miliarde de dolari în fiecare an. Moon posedă în Coreea de Sud fabrica de armament Tunghill, o flotă de 70 traulere în Guyana, aproximativ 20 de cotidiene în cele două Americi, o bancă în paradisul fiscal Insulele Cayman şi alta în Uruguay (Banco de Credito), societatea Alfa-Omega în Franţa. Deţine monopolul mondial al vânzării de ginseng.90 89

În 1948 baza doctrinală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor a fost definită astfel: asociaţie frăţească a Bisericilor care îl acceptă pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor. In 1961 la New-Delhi definiţia s-a completat astfel: CEB este o asociaţie frăţească a Bisericilor care-L mărturisesc pe Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, conform Scripturii şi încearcă să răspundă împreună chemării lor comune pentru mărirea singurului Dumnezeu, în trei persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. După recunoaşterea Sfintei Treimi, Bisericile ortodoxe au devenit membre ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor 90 Moon şi-a început cariera în servicile secrete sud-coreene, pe vremea preşedintelui Syngman Rhee. A fosndat apoi organizaţia anticomunistă “Causa”, 211

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

Antiglobalizarea este o mişcare socială internaţională, care se pronunţă contra globalizării neoliberale, scopul căreia este formarea modelului democratic al globalizării. Principalele forţe motrice ale mişcării antiglobaliste sunt multiplele organizaţii antiglobalizare, nonguvernamentale şi de sindicate, mişcări publice. Diferite grupări antiglobalizare se numesc diferit: «mişcarea anticorporativă nouă», «mişcarea anticapitalistă nouă», sau «mişcarea pentru democratizarea globală». Cea mai recunoscută оrgаnizaţie a mişcării pentru democratizarea globală este АТТАК. Aceasta a apărut în Franţa în anul 1998 ca o mişcare împotriva speculaţiilor financiare. Actualmente, uniunea reprezintă o reţea de comitete locale, pronunţîndu-se împotriva financiare speculaţiilor, zonelor off-shore, politicii OTM. Numărul membrilor acesteia a crescut pînă la 50 mii oameni. În Italia, organizatorul principal al mişcării de protest împotriva G8 este «Forumul Social Genovez», care în anul 2003 a unit 522 organizaţii nonguvernamentale. În calitate de primele celule ale mişcării antiglobaliste, în SUA s-au manifestat următoarele organizaţii nonguvernamentale: uniunea protecţiei drepturilor consumătorilor «Public Citizen», mişcarea interconfesională pentru anularea datoriilor ţărilor celor mai sărace «Jubilee-2000», diferite organizaţii ecologice (liderii antiglobaliştilor radicali fiind Ralph Nader şi teoreticianul Murrey Buccin). Particularitatea mişcării antiglobaliste în SUA este de a fi reprezentată, în primul rînd, de tradiţionalişti radicali de dreapta - care se pronunţă pentru izolaţionism, stoparea cheltuielii surselor contribuabililor americani pentru intervenţia în afacerile altor ţări, împotriva creării aşa numitului «guvern universal», care, conform opiniei acestora, acţionează în taină sub masca ONU. Din punct de vedere al conţinutului de clasă antiglobaliştii americani reprezintă un strat destul de semnificativ al clasei medii liberale, adică al oamenilor cu studii superioare, activi din punct de vedere social şi de producere. Antiglobalizarea europeană a apărut ca o formă de protest spontan a maselor largi ale populaţiei, din rândul cărora fac parte reprezentanţii care a sprijinit dictaturile din America de Sud prin mass-media pe care o controla. În 1980, conducătorul local al Causei din Bolivia s-a asociat cu Klaus Barbie pentru a organiza lovitura de stat care l-a adus la putere pe dictatorul Garcia Meza, traficat de droguri notoriu; operaţiunea a costat secta Moon peste 4 milioane dolari, vezi , vezi Gerard şi Sophie de Sede, Ocultismul în politică, Bucureşti, 1996, p. 248-249 212

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

businessului mic şi mediu, împotriva modelului neoliberal al dezvoltării economice. Una din consecinţele secundare ale acestei politici este «înăbuşirea» antreprenoriatului mic şi mijlociu, care nu este capabil să înfrunta în lupta concurenţială capitalul de proproţii mari în condiţiile pieţii comune; o formă activă a protestării economice a devenit boicotarea mărfurilor şi serviciilor corporaţiilor transnaţionale. În Europa de Vest, primele manifestări ale antiglobalismului la începutul anilor ‘90 se asociau cu trailerurile răsturnate, care duceau legumele ieftine din Spania pe pieţile altor state-membri a CE. În Franţa, cea mai cunoscută este Confederaţia ţăranilor (Confederation Paysanne) condusă de Jose Bove, recunoscut pentru că a distrus cu tractorul propriu unul din McDonald’s-ur, ca reacţie la decizia SUA de a impune un tarif suplimentar pentru importarea caşcavalului Rochfort -care a fost la rîndul său reacţia la refuzul CE de a importa carnea de vită americană, realizată prin injecţie hormonală. Structurile antiglobaliste pătrund şi în ţările în curs de dezvoltare, fiind reprezentate în general de organizaţii nonguvernamentale de stânga, care deja au acumulat o experienţă solidă la un nivel global. În ţările în curs de dezvoltare corporaţiile plătesc muncitorilor salarii mizerabile, ceea ce este, după opinia antiglobaliştilor, o formă vădită de exploatare. Aşa a apărut uniunеa «Focus for the Global South», din care fac parte diferite organizaţii publice din Asia (pînă la 12 mln. oameni). Particularităţile obiectivelor mişcării antiglobaliste în aceste ţări sunt cerinţele radicale ale reprezentanţilor acesteia: de a lichida OMC, FMI, Banca Mondială, de a înlocui instituţiile internaţionale, inclusiv ONU, care se află sub influenţa Occidentului şi corporaţiilor transnaţionale, cu altele, pe baza egalităţii tuturor ţărilor şi popoarelor. Este necesar a menţiona, că în ţările lumii a treia structurile antiglobaliste se crează la iniţiativa şi participarea directă a antiglobaliştilor ţărilor occidentale. Un loc deosebit în mişcarea antiglobalistă îl ocupă organizaţiile «de ţărani»: cele mai puternice sunt MST braziliană şi organizaţia de ţărani din India (Navdanya). Uniunea internaţională «Via Сampensina» («Calea ţărănească») uneşte organizaţii ţărăneşti din 60 ţări (50 mln. oameni), inclusiv cele radicale, cum ar fi «Mişcarea săracilor din Tailanda» şi «Mişcarea celor fără pămînt din Brazilia». «Via Сampensina» se pronunţă pentru producţia agricolă ecologic curată şi inofensivă, pentru producerea independentă, pentru împărţirea justă a loturilor de pământ, pentru crearea «uniunii popoarelor». 213

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

Prin cea mai mare diversitate în mişcarea antiglobalistă se manifestă «sectorul social», care include organizaţii sindicale şi social radicale. În primul rând la acestea se referă centrele sindicale de proporţii mari: sindicatele de orientare social-reformistă, organizaţiile sindicale radicale (alternative, de bază), ale şomerilor, săracilor şi cîteva centre sindicale naţionale de stânga din America Latină. În ultimii ani sindicatele ţărilor Asiei, Indiei, Japoniei, Coreii de Sud, Filipine, Braziliei, Africii de Sud şi câteva alte ţări, care reflectă un spectru larg al mişcării muncitorilor, tot mai activ participă în mişcarea antiglobalistă. Sindicatele tot mai mult conştientizează importanţa internaţionalismului nu ca o ideologie, ci ca principiul al activităţii practice, orientându-se tot mai mult la desfăşurarea campaniilor internaţionale în strânsă colaborare cu organizaţiile nonguvernamentale şi mişcările sociale noi. Pe parcursul ultimilor ani, un rol deosebit de organizaţie internaţională politică a antiglobaliştilor pretinde Forumul Social Internaţional, care îşi propune să realizeze dialogul la nivel mondial pentru organizaţiile nonguvernamentale, exprimând protestul social în masă sub lozinca «O altă lume este posibilă». Forumul are o structură unică de coordonare şi asigurare cu informaţie, precum şi organe de conducere care elaborează o strategie unică a activităţii Forumului. Analiza mişcării antiglobalizare arată că aceasta se prezintă disparat, nu are o ideologie proprie clară. Cu toate acestea, antiglobalismul se bazează pe câteva centre ideologice. Un nucleu foarte puternic al mişcării este marxismul, în jurul căruia se concentrează aproximativ toţi «cei de stânga». O altă orientare, destul de puternică a mişcării, sunt «verzii». A treia direcţie sunt cei de dreapta - cei mai agresivi antiglobalişti. În pofida fanatismului aproape obsesiov, această orientare este cea mai disparată şi neorganizată. Al patrulea grup, cel mai constructiv, îl reprezintă partea orientată spre stînga a antiglobaliştilor - care se numesc alterglobalişti. Aceştia se pronunţă nu atât împotriva globalizării, cât pentru altă globalizare. Această mişcare socială şi ideologică se confruntă nu cu globalizarea ca proces obiectiv, ci cu manifestările negative ale acesteia. În ciuda multitudinii organizaţiilor şi mişcărilor obşteşti, participante la mişcarea antiglobalistă cu sarcini şi scopuri proprii, toate se unesc prin ideea că «o altă lume este posibilă»

214

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

XVI. SCENARII PRIVIND EVOLUŢIA SISTEMULUI INTERNAŢIONAL91 Studierea relaţiilor internaţionale are trei raţiuni: 1. Cunoaşterea (a fi informat sporeşte şansa accesului la putere); 2. Evaluarea (evaluarea situaţiilor înseamnă emiterea opiniilor şi soluţiilor adecvate convingerilor şi intereselor proprii); 3. Acţiunea (transpunerea în fapt a elementelor de cunoaştere şi evaluare). Aşadar, rolul analistului (scenaristului) nu se limitează la înregistrarea şi explicarea faptelor, ci şi la proiectarea (elaborarea de scenarii) privind evoluţia fenomenelor internaţionale. Subiectele care fac, de obicei, obiectul scenariilor, sunt aranjamentele de securitate, strategiile statale, instituţiile internaţionale, efectele globalizării, relaţiile între Marile Puteri. Un tip de scenariu puternic teoretizat, care vizează posibile evoluţii la scară globală, este modelul. Odată cu încheierea războiului rece, care părea la un moment dat singurul model în domeniul relaţiilor internaţionale, teoreticienii au câmp liber pentru a identifica noile modele. Cele mai importante opţiuni în domeniu sunt: 1. Modelul liberal, care crede în viabilitatea unei convieţuiri internaţionale bazată pe: 91

Câteva lucrări propunând sau demontând scenarii de politică internațională, în limba română: Booker, Christopher; North, Richard – Uniunea Europeană sau marea amăgire. Istoria secretă a construcţiei europene – Editura Antet, Bucureşti, 2004; Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, Bucureşti, 2000; Chomski, Noam, America în căutarea dominaţiei globale. Hegemonie sau supravieţuire, Antet, Bucureşti, 2003; Garaudy, Roger, Procesul sionismului israelian, Antet, Bucureşti, f.a.; Helsing, Jan van, Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX, Oradea, 1997; Holmes, Leslie, Postcomunismul, Institutul European, Iaşi, 2004, Huntington, Samuel, Ciocnirea civilizaţiilor, Antet, Bucureşti, 1997; Huntington, Samuel, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Bucureşti, 1999; Kagan, Robert - Despre paradis şi putere – America şi Europa în noua ordine mondială, Antet, Bucureşti, 2005; Kissinger, Henry, Are nevoie America de o politică externă?, Incitatus, Bucureşti, 2002; Soros, George, Supremaţia americană – un balon de săpun, Antet, Bucureşti, 2004; Wallerstein, Immanuel, Declinul puterii americane, Incitatus, Bucureşti, 2003 215

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

 Dreptul internaţional, care sporeşte gradul de predictibilitate şi reduce nesiguranţa în raporturile dintre state. Dreptul internaţional aduce avantaje în domeniile economic, comerţului internaţional, schimburilor valutare, protecţiei mediului;  Sistemul organizaţiilor internaţionale, care trebuie să aibă în centru ONU, dar şi numeroasele organizaţii regionale care au drept preocupare securitatea, şi care astăzi par mai eficiente: Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Organizaţia Statelor Americane, Liga Arabă, Organizaţia Unităţii Africane, Consiliul de Cooperare al Golfului, Consiliul Nordic, Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est;  Integrarea politică, pentru a se constitui noi comunităţi politice şi instituţii supranaţionale, care contribuie la creşterea stabilităţii regionale92.  Democratizarea, întrucât organizarea democratică internă asigură o politică externă paşnică. Conflictele s-ar produce exclusiv din cauze istorice sau care ţin de activitatea deficitară a organismelor internaţionale (adepţii curentului realist neagă această teză). 2. Modelul realist, în care statele naţionale rămân singurii actori internaţionali importanţi. Cele trei instrumente în vederea stabilirii securităţii, în această accepţiune, sunt:  Alianţele, ca înţelegeri formale între state în scopul coordonării atitudinii în raport de urgenţele militare. Avantajele statutului de membru al unei alianţe sunt efectul de descurajare, o mai mare capacitate de ripostă în cazul unei agresiuni, dar şi prevenirea posibilităţii unor state de a încheia alianţe cu adversarul (efectul de excludere). Există şi dezavantaje ale apartenenţei unui stat la o alianţă: reducerea capacităţii şi flexibilităţii în exprimarea deciziilor, reducerea numărului de parteneri potenţiali, escaladarea sentimentului de teamă în rândul potenţialilor adversari, implică statele în dispute cu adversarii aliaţilor lor, stimulează resentimentelor unor state prietene care rămân în afara alianţei, încurajează formarea de alianţe inamice. 92

Condiţiile integrării regionale ar putea fi: apropierea geografică; creşterea economică constantă; un sistem politic similar; opinie publică şi lideri politici favorabili integrării; omogenitate culturală; stabilitate internă; experienţă istorică şi dezvoltare socială apropiată; formă de guvernare şi sisteme economice compatibile; nivel de pregătire militară şi logistica de război compatibile; percepţie unitară asupra ameninţărilor şi riscurilor la adresa securităţii; compatibilitate în procedurile administrative; colaborare fructuoasă în anumite domenii. 216

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

 Echilibrul de putere, este principiul care surprinde realitatea că, atunci când un stat sau o coaliţie acumulează putere pentru a deveni periculos pentru adversar, acesta la rândul său se înarmează corespunzător şi creează sau participă la o alianţă adversă. Prin liberă competiţie, se creează un echilibru care perpetuează statu-quo în relaţiile internaţionale. Este previzibil că, în virtutea echilibrului de putere, viitorul relaţiilor internaţionale va fi multipolaritatea.  Controlul armamentului (care diferă de dezarmare, ca proces de reducere sau eliminare a armamentului) este principiul care cere stabilirea unui nivel acceptabil şi admisibil al armamentului. Astfel se limitează competiţia, dar nu se elimină sursa neînţelegerilor între state. Câteva scenarii privind evoluţia sistemului internaţional Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern, Bucureşti, 1992, 1993:  În prezent se desfăşoară o reorganizare a sistemului inter-statal (procesul e în desfăşurare, determinat de  tipologia relaţiilor rezultate din reorganizarea economiei globale  evoluţia vechilor şi noilor alianţe politico-militare  eventualitatea avansării ori revenirii unor ideologii);  Principalii actori ai viitorului: Statele Unite, Japonia, China, Uniunea Europeană;  În funcţie de evoluţia economiei globale, scenariile trebuie să fie ajustate pe termen scurt şi termen mediu (2000-2050). Henry Kissinger, Diplomaţia, 1994:  În ultima decadă a secolului trecut s-a înregistrat o revenire a wilsonismului (politica americană de intervenţie în problemele mondiale, ale Europei în primul rând);  Pentru a treia oară în istoria lor, în sec. XX S.U.A. şi-au aplicat proiectul de a construi o nouă ordine mondială prin aplicarea valorilor ei interne la situaţia globală;  Epoca “uni-polară” care a urmat războiului rece prezintă în mod inexact S.U.A. drept unic lider; puterea în sistem a devenit mai difuză, cu toate că S.U.A. păstrează preponderenţa. Se prefigurează o lume pentapolară, în care vor împărţi dominaţia Statele Unite ale Americii, Europa, Rusia, Japonia şi China, la care s-ar putea adăuga India, sub rezerva reuşitei stabilităţii sale interne. S-ar fi realizat astfel un “concert mondial” de 217

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

puteri aflate în echilibru dinamic, funcţionând cu mecanisme similare celor care au menţinut stabilitatea în Europa după Pacea de la Viena din 1815;  Enunţurile S.U.A. privind noua ordine mondială sunt prea abstracte şi nu fac corelarea realistă între planuri şi posibilităţi;  Viziunea americană asupra sistemului internaţional va deveni credibilă numai dacă se va concretiza în succese parţiale, care să creeze acumulări de stadiu J. Attali, Millenium, 1991:  “Noua ordine” va evolua în funcţie de evoluţia celor trei factori ai puterii: sacrul, forţa, banii;  Din timp în timp, una dintre componentele trilogiei prezentate poate fi predominantă, fără a fi vreodată una exclusivă;  Este previzibil ca unul sau câteva centre ale banului să concentreze puterea din sistem prin manipularea factorilor financiar, tehnologic, cultural, ideologic;  În prezent, cele două coaste ale Pacificului sunt cele mai dinamice din punct de vedere comercial şi financiar – posibil ca secolul XXI să fie “secolul Pacificului”;  Europa poate deveni un puternic “centru global”, în condiţiile în care realizează sistemul monetar propriu şi păstrează relaţii fireşti cu spaţiul ex-sovietic, mai ales cu Rusia şi Ucraina;  În prezent se desfăşoară o acerbă competiţie pentru supremaţie. Este incert învingătorul, dar este cert că perdantul este cel care va ajunge la periferie în procesul de desemnare al noului centru de putere mondial;  Trei regiuni ale globului nu vor fi afectate puternic de schimbările în distribuirea puterii în sistemul mondial: Orientul Mijlociu, India şi China;  Marile probleme ale viitorului pe termen scurt şi mediu: evoluţia demografică, problema ecologică, relaţia Nord-Sud. Consecinţele hiperindustrializării, relaţia între ideile culturale şi mijloacle comunicaţionale, proliferarea armamentului. Zbigniew Brzezenski, O strategie pentru Eurasia, "Foreign Affairs", sept/oct. 1997. pag. 50-64 Consideră această regiune ca axul geopolitic mondial, iar cel ce va domina în acest supercontinent va avea influenţa decisivă asupra a două din cele mai bogate trei regiuni mondiale. El consideră că statutul SUA de

218

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

primă mare putere nu va fi contestat pentru încă o generaţie de acum încolo şi propune următoarele poziţii de raportare SUA în relaţiile internaţionale: – implicarea, alături de Germania şi Franţa, pentru extinderea UE şi NATO, acest lucru servind intereselor americane, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung; – asimilarea Rusiei într-un cadru mai larg de cooperare europeană, concomitent cu sprijinirea independenţei noilor săi vecini; – sprijinirea Chinei ca ancoră estică; se consideră că această ţară reprezintă o mare putere regională, iar aspiraţiile sale de superputere mondială sunt greu de realizat; – pe termen lung, stabilitatea Eurasiei va fi realizata printr-un sistem de securitate trans-Eurasiatic, prin extinderea NATO, alături de angajamente de securitate colectiva cu Rusia, China şi Japonia. Samuel Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, carte apărută în 1997. În esenţă, este vorba despre următoarele:  Lumea este bipolară, fiind evident un conflict între Occident şi mai multe lumi non-occidentale;  Statele naţionale rămân principalii actori internaţionali, dar asocierile şi conflictele lor sunt determinate de factorii culturali şi civilizaţionali;  Conflictele relevante şi cu mare potenţial de schimbare sunt totdeauna cele ce opun state sau alianţe provenind din civilizaţii diferite. Pe baza acestei teorii, Huntington explică scindarea Uniunii Sovietice şi a Iugoslaviei, accentuarea fundamentalismului religios, luptele separatiste din Rusia, Turcia sau Mexic etc. Sunt numeroase aspectele sub care teoria civilizaţională nu rezistă. Spre exemplu, războiul împotriva terorismului nu este războiul împotriva islamismului: nu toţi musulmanii sunt terorişti, iar pe de altă parte, teroriştii sunt difuzaţi geografic în interiorul tuturor statelor occidentale. În privinţa României, autorul a comis o gafă uriaşă, considerând Transilvania de cealaltă parte a faliei ortodox/catolic-protestant, împotriva realităţilor demografice şi religioase din teren. Florian Gârz, Renaşterea Europei. De la Atlantic la Urali, 1999:  Până în anul 2025, 95 la sută din creşterea demografică globală se va produce în ţările în curs de dezvoltare; populaţia Chinei ar putea creşte de la 1,13 miliarde la 1,5 miliarde;  Procesul va fi însoţit de o migrare masivă dinspre aceste zone spre lumea dezvoltată;  Statul naţional va continua să fie entitatea politică fundamentală, în ciuda eforturilor marilor companii trans-naţionale de a-l slăbi; 219

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

 Japonia este ţara cea mai bine pregătită pentru secolul XXI; colectivismul japonez s-a dovedit superior individualismului american. Şcoala ei este cea mai avansată din lume, iar numărul cercetătorilor depăşeşte pe cel din Marea Britanie, Franţa şi Germania la un loc;  S.U.A. au economia slăbită de uriaşele cheltuieli militare efectuate pe timpul războiului rece. Rămâne forţa preponderentă, dar puterea ei se erodează;  Locul Federaţiei Ruse va fi proporţional cu modul cum îşi va exploata uriaşele resurse, având o societate industrializată şi urbanizată în proporţie de 80%, şi resurse naturale imense (58% din cărbunele mondial, 58,7% din petrol, 41% din minereu de fier, 88% din mangan ş.a.);  Uniunea Europeană a devenit cea mai puternică grupare economică din lume, depăşind S.U.A. Dacă extinderea spre est va fi un succes, va deveni principalul centru de putere global; în 2010-2015, Uniunea Europeană va cuprinde 25 de state cu 475 milioane de cetăţeni. Eugen Bădălan, Theodor Frunzetti, Forţe şi tendinţe în mediul de securitate european:  Pe termen mediu şi lung, se vor contura trei poli de putere: America de Nord, Europa şi Asia de Sud-Est. Între cei trei se va construi un parteneriat activ, deja iniţiat. Interesele geostrategice ale Europei şi Americii de Nord vor rămâne convergente, chiar dacă competiţia economică va deveni acerbă;  În paralel, se vor dezvolta o serie de formaţiuni sub-statale, structurate după criterii etnico-religioase şi dominate de clanuri mafiote. Globalizarea va favoriza transformarea acestor structuri în formaţiuni “suprastatale” şi transnaţionale;  Pacea lumii va depinde de dialogul între Occident şi Orient; relaţiile între acestea pot rămâne echilibrate, dar interesele lor vor fi în general divergente;  Europa va tinde către o “federaţie a regiunilor”, în care statele vor pierde multe dintre funcţiile lor actuale, iar frontierele vor deveni simbolice;  Cea mai rapidă evoluţie se va constata în polul asiatic de putere, al cărui lider pe termen mediu va deveni China. În jurul ei se vor grupa Taiwanul, Singapore, Coreea de Sud şi Vietnam;  Rusia va reveni la statutul de putere economică, pe termen mediu, dar

220

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

nu va mai avea ca fundament potenţialul militar. Rusia se va menţine în cooperare şi dialog critic cu Europa. Există un risc ca zona siberiană să scape treptat de sub control, intrând sub influenţa Chinei;  SUA vor rămâne principalul model de democraţie şi dezvoltare, dar e posibilă diminuarea influenţei şi prezenţei în Europa. Vor creşte disensiunile civilizaţiei americane cu cele chineză şi islamică;  America de Sud va deveni un pol de putere regională, dominat de America de Nord;  Continentul african va evolua spre o scindare între nord (care se va integra în zona europeană dezvoltată) şi sudul sărac;  Lumea arabă va fi mai puţin dominată de fundamentalismul islamic; o mare sursă de tensiuni se va diminua după ce interesele petroliere mondiale se vor muta spre Caucaz;  Vom cunoaşte o expansiune fără precedent a terorismului şi crimei organizate; comunitatea internaţională va trebui să răspundă inclusiv prin asocierea Chinei şi Rusiei. În privinţa scenariilor privind evoluţia Uniunii Europene, s-au confruntat şi se confruntă următoarele teze: 1. Europa cu mai multe viteze: o Europă cu obiective comune, dar pe care fiecare le îndeplineşte în ritmul său. Teoria s-a dezvoltat din experienţa anilor 60, când Marea Britanie s-a menţinut deoparte faţă de unele obiective ale Comunităţilor Europene; 2. Europa “á la carte”, lasă la latitudinea statelor participante forma de participare la procesul comunitar. Astfel, Marea Briatnie nu s-a angajat să participe la moneda unică şi la “Europa socială”, aproximativ la fel acţionând Danemarca şi Suedia; 3. Europa cu geometrie variabilă, care remarcă faptul că numai unele dintre statele membre participă la proiecte europene esenţiale: EUROCORPS (Belgia, Franţa, Germania); AIRBUS (Franţa, Germania, Marea Britanie, Spania); 4. Europa cu nucleu dur, idee prezentată în 1994 în Bundestagul german, nucleul dur al Europei unite urmând să devină Uniunea Economică şi Monetară. Romano Prodi, O viziune asupra Europei, Iaşi, 2001:  Instrumentul unificării europene trebuie să fie în principal cultura şi educaţia;  Statul european va trebui să fie un “stat slab”, care nu este mai prejos decât un “stat puternic”, dar poate dezvolta mai bine funcţii importante, păstrând diferenţele regionale; 221

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

 Mediterana trebuie să reprezinte cealaltă faţă a Europei, fiind zona cea mai riscantă, care defineşte relaţia cu lumea islamică. Zbygniew Brezinski, O geostrategie pentru Eurasia În studiul său, cunoscutul analist american susţine că, cele mai puternice puteri regionale (China, India) se situează în Eurasia. De aici vin pentru America cei mai importanţi "challengeri economici". Autorul subliniază că Eurasia este zona cu cele mai bogate resurse naturale din lume (75% din resursele energetice ale globului). Aici traieşte cea mai mare parte a polpulaţiei lumii (75% din totalul de pe glob) şi circa 60% din Produsul Intern Brut mondial provine de aici. Brzezinski lansează de fapt semnale de atenţionare a Americii în ceea ce priveste statutul acesteia de mare putere, deoarece el observă că puterea potenţială a Eurasiei o depăşeste pe cea americană. Mai mult, ca o parafrazare a sintaxelor utilizate de Mackinder şi Spykman, el spune că "cine domină Eurasia domină aproape automat Orientul Mijlociu şi Africa". America nu trebuie sa facă două politici separate pentru Europa şi Asia, deoarece acestea formează un tot. Printre preocuparile lui Brzezinski se află şi o eventuală apropiere între Rusia şi China pe de o parte, şi pe de altă parte între Rusia şi Germania. El nu poate să ignore ceea ce spunea la începutul secolului Haushofer cu privire la puterile unui eventual „atelaj troika”. Autorul îşi arată temerile şi în ceea ce priveşte locul Europei în lume, în detrimentul Americii. Nici o zonă din lume nu poate încă să concureze cu SUA, („statutul Americii de prima putere mondială este improbabil că va fi contestat de vreun challenger pentru mai bine de o generaţie") . Pentru moment, Rusia are probleme economice, iar China este ocupată cu reformele. Mai mult, Europa încă funcţionează ca „bridgehead” (cap de pod) în Eurasia pentru America, aşa cum Mackinder vorbea despre Franţa. Brzezinski subliniază faptul că, fără Franţa şi Germania, Uniunea Europeana inceteaza sa existe si in acest sens sugereaza Americii sa aiba in vedere o relatie cat mai apropiata cu acestea. Chiar daca Rusia si China nu vor putea concura cu America, Brzezinski considera ca este esential stabilirea unor relatii de cooperare intre aceste tari si SUA. Scopul este acela amintit de insusi autorul: nici o eventuala coalitie sa nu poata fi capabila sa detroneze America (si are in vedere aici Europa unita, China si Rusia post-imperială).

222

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

ANEXA 1 ŢĂRILE MEMBRE ALE ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31. 32. 33. 34. 35. 36. 37. 38. 39. 40. 41. 42. 43. 44. 45.

Tara

Data admiterii

Afganistan Africa de Sud Albania Algeria Andora Angola Antigua & Barbuda Arabia Saudita Argentina Armenia Australia Austria Azerbaijan Bahamas Bahrein Bangladesh Barbados Belarus Belgia Belize Benin Bhutan Bolivia Bosnia si Hertegovina Botswana Brazilia Brunei Darussalam Bulgaria Burkina Faso Burundi Cambodjia Camerun Canada Capul Verde Ceha (Republica) Centrafricana (Republica) Chile China Ciad Cipru Coasta de Fildes Columbia Comoros Congo Congob (Republica Democrata)

19.11.1946 07.11.1945 14.12.1955 08.10.1962 28.07.1993 01.12.1976 11.11.1981 24.10.1945 24.10.1945 02.03.1992 01.11.1945 14.12.1955 02.03.1992 18.09.1973 21.09.1971 17.09.1974 09.12.1966 24.10.1945 27.12.1945 25.09.1981 20.09.1960 21.09.1971 14.11.1945 22.05.1992 17.10.1966 24.10.1945 21.09.1984 14.12.1955 20.09.1960 18.09.1962 14.12.1955 20.09.1960 09.11.1945 16.09.1975 19.01.1993 20.09.1960 24.10.1945 24.10.1945 20.09.1960 20.09.1960 20.09.1960 05.11.1945 12.11.1975 20.09.1960 20.09.1960

223

Populatia (estimare) 22.083.000 44.328.000 3.122.000 30.836.000 66.000 12.768.000 77.000 22.829.000 36.224.000 3.458.000 19.387.000 8.066.000 8.114.000 307.000 651.000 140.880.000 268.000 9.973.000 10.273.000 257.000 6.417.000 2.699.000 8.274.000 4.067.000 1.680.000 172.386.000 344.000 8.033.000 12.259.000 6.412.000 13.311.000 15.429.000 30.007.000 445.000 10.224.000 3.770.000 15.402.000 1.285.229.000 8.322.000 690.000 16.939.000 43.071.000 726.000 3.542.000 49.785.000

Nivelul contributiei (%, 2004) 0,002 0,292 0,005 0,076 0,005 0,001 0,003 0,713 0,956 0,002 1,592 0,859 0,005 0,013 0,030 0,010 0,010 0,018 1,069 0,001 0,002 0,001 0,009 0,003 0,012 1,523 0,034 0,017 0,002 0,001 0,002 0,008 2,813 0,001 0,183 0,001 0,223 2,053 0,001 0,039 0,010 0,155 0,001 0,001 0,003

EU G EN S TR ĂU Ţ IU 46. Coreeana (Republica Populara Democrata) 47. Costa Rica 48. Croatia 49. Cuba 50. Danemarca 51. Djibouti 52. Dominica 53. Dominicana (Republica) 54. Ecuador 55. Egiptc 56. El Salvador 57. Elvetia 58. Emiratele Arabe Unite 59. Eritrea 60. Estonia 61. Etiopia 62. Federatia Rusa 63. Fiji 64. Filipine 65. Finlanda 66. Franta 67. Gabon 68. Gambia 69. Georgia 70. Germania 71. Ghana 72. Grecia 73. Grenada 74. Guatemala 75. Guineea 76. Guineea Bisau 77. Guineea Ecuadoriala 78. Guyana 79. Haiti 80. Honduras 81. India 82. Indonezia 83. Iordania 84. Irak 85. Iran (Republica Islamica a Iranului) 86. Irlanda 87. Islanda 88. Israel 89. Italia 90. Jamaica 91. Japonia 92. Kazakhstan 93. Kenia 94. Kirghistan

17.09.1991

22.409.000

0,010

02.11.1945 22.05.1992 24.10.1945 24.10.1945 20.09.1977 18.12.1978 24.10.1945 21.12.1945 24.10.1945 24.10.1945 10.09.2002 09.12.1971 28.05.1993 17.09.1991 13.11.1945 24.10.1945 13.10.1970 24.10.1945 14.12.1955 24.10.1945 20.09.1960 21.09.1965 31.07.1992 18.09.1973 08.03.1957 25.10.1945 17.09.1974 21.11.1945 12.12.1958 17.09.1974 12.11.1968 20.09.1966 24.10.1945 17.12.1945 30.10.1945 28.09.1950 14.12.1955 21.12.1945 24.10.1945

3.873.000 4.445.000 11.230.000 5.337.000 581.000 71.000 8.528.000 12.156.000 67.886.000 6.313.000 7.231.000 2.879.000 3.847.000 1.353.000 65.374.000 144.400.000 822.000 77.151.000 5.188.000 59.191.000 1.237.000 1.420.000 5.224.000 82.357.000 20.028.000 10.020.000 101.000 11.683.000 8.242.000 1.407.000 468.000 762.000 8.132.000 6.619.000 1.017.544.000 214.840.000 5.183.000 23.860.000 64.530.000

0,030 0,037 0,043 0,718 0,001 0,001 0,035 0,019 0,120 0,022 1,197 0,235 0,001 0,012 0,004 1,100 0,004 0,095 0,533 6,030 0,009 0,001 0,003 8,662 0,004 0,530 0,001 0,030 0,003 0,001 0,002 0,001 0,003 0,005 0,421 0,142 0,011 0,016 0,157

14.12.1955 19.11.1946 11.05.1949 14.12.1955 18.09.1962 18.12.1956 02.03.1992 16.12.1963 02.03.1992

3.917.000 285.000 6.445.000 57.948.000 2.621.000 127.130.000 14.831.000 31.065.000 4.955.000

0,350 0,034 0,467 4,885 0,008 19,468 0,025 0,009 0,001

224

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE 95. Kiribati 96. Kuweit 97. Lao (Republica Populara Democrata) 98. Lesoto 99. Letonia 100. Liban 101. Liberia 102. Libiana (Jamahiria Araba) 103. Liechtenstein 104. Lituania 105. Luxemburg 106. Macedonia (fosta Republica Iugoslava a) 107. Madagascar 108. Malaezia 109. Malawi 110. Maldive 111. Mali 112. Malta 113. Marea Britanie 114. Maroc 115. Marshall (Insulele) 116. Mauritania 117. Mauritius 118. Mexic 119. Micronezia 120. Monaco 121. Mongolia 122. Mozambic 123. Muntenegru 124. Myanmar 125. Namibia 126. Nauru 127. Nepal 128. Nicaragua 129. Niger 130. Nigeria 131. Norvegia 132. Noua Zeelanda 133. Olanda 134. Oman 135. Pakistan 136. Palau 137. Panama 138. Papua Noua Guinee 139. Paraguay 140. Peru 141. Polonia 142. Portugalia 143. Qatar 144. Republica Coreea 145. Republica Moldova

14.09.1999 14.05.1963 14.12.1955

85.000 2.275.000 5.403.000

0,001 0,162 0,001

17.10.1966 17.09.1991 24.10.1945 02.11.1945 14.12.1955 18.09.1990 17.09.1991 24.10.1945 08.04.1993

2.189.000 3.539.000 3.537.000 3.099.000 5.299.000 33.000 3.484.000 441.000 2.035.000

0,001 0,015 0,024 0,001 0,132 0,005 0,024 0,077 0,006

20.09.1960 17.09.1957 01.12.1964 21.09.1965 28.09.1960 01.12.1964 24.10.1945 12.11.1956 17.09.1991 27.10.1961 24.04.1968 07.11.1945 17.09.1991 28.05.1993 27.10.1961 16.09.1975 28.06.2006 19.04.1948 23.04.1990 14.09.1999 14.12.1955 24.10.1945 20.09.1960 07.10.1960 27.11.1945 24.10.1945 10.12.1945 07.10.1971 30.09.1947 15.12.1994 13.11.1945 10.10.1975 24.10.1945 31.10.1945 24.10.1945 14.12.1955 21.09.1971 17.09.1991 02.03.1992

16.439.000 23.492.000 11.140.000 276.000 10.400.000 395.000 58.789.000 29.170.000 57.000 2.724.000 1.200.000 101.754.000 107.000 34.000 2.442.000 17.656.000 0 48.205.000 1.930.000 12.000 23.153.000 5.205.000 11.134.000 117.823.000 4.513.000 3.850.000 16.044.000 2.478.000 142.280.000 20.222 2.897.000 5.460.000 5.604.000 23.347.000 38.641.000 10.024.000 598.000 47.343.000 4.276.000

0,003 0,203 0,001 0,001 0,002 0,014 6,127 0,047 0,001 0,001 0,011 1,883 0,001 0,003 0,001 0,001 0,000 0,010 0,006 0,001 0,004 0,001 0,001 0,042 0,679 0,221 1,690 0,070 0,055 0,001 0,019 0,003 0,012 0,092 0,461 0,470 0,064 1,796 0,001

225

EU G EN S TR ĂU Ţ IU 146. 147. 148. 149. 150. 151. 152. 153. 154. 155. 156. 157. 158. 159. 160. 161. 162. 163. 164. 165. 166. 167. 168. 169. 170. 171. 172. 173. 174. 175. 176. 177. 178. 179. 180. 181. 182. 183. 184. 185. 186. 187. 188. 189. 190. 191. 192.

Romania Ruanda Saint Kitts si Nevis Saint Vincent si Grenadine Samoa San Marino Santa Lucia Sao Tome si Principe Senegal Serbia si Muntenegru Seychelles Sierra Leone Singapore Siriana (Republica Araba) Slovacia Slovenia Solomon (Insulele) Somalia Spania Sri Lanka Statele Unite ale Americii Sudan Suedia Surinam Swaziland Tailanda Tajikistan Tanzania Timor Leste Togo Tonga Trinidad si Tobago Tunisia Turcia Turkmenistan Tuvalu Ucraina Uganda Ungaria Uruguay Uzbekistan Vanuatu Venezuela Viet Nam Yemen Zambia Zimbabwe

14.12.1955 18.09.1962 23.09.1983 16.09.1980 15.12.1976 02.03.1992 18.09.1979 16.09.1975 28.09.1960 24.10.1945 21.09.1976 27.09.1961 21.09.1965 24.10.1945 19.01.1993 22.05.1992 19.09.1978 20.09.1960 14.12.1955 14.12.1955 24.10.1945 12.11.1956 19.11.1946 04.12.1975 24.09.1968 16.12.1946 02.03.1992 14.12.1961 27.09.2002 20.09.1960 14.09.1999 18.09.1962 12.11.1956 24.10.1945 02.03.1992 05.09.2000 24.10.1945 25.10.1962 14.12.1955 18.12.1945 02.03.1992 15.09.1981 15.11.1945 20.09.1977 30.09.1947 01.12.1964 25.08.1980

226

22.408.000 8.066.000 8.066.000 109.000 175.000 27.000 158.000 153.000 9.803.000 10.651.000 81.000 4.573.000 4.131.000 16.720.000 5.380.000 1.948.000 450.000 9.088.000 40.847.000 18.700.000 284.797.000 31.627.000 8.860.000 429.000 1.058.000 62.968.000 6.293.000 34.569.000 711.000 4.686.000 101.000 1.294.000 9.674.000 68.610.000 4.720.000 10.000 48.416.000 22.788.000 9.968.000 3.361.000 25.068.000 202.000 24.632.000 79.197.000 18.863.000 10.570.000 12.960.000

0,060 0,001 0,001 0,001 0,001 0,003 0,002 0,001 0,005 0,019 0,002 0,001 0,388 0,038 0,051 0,082 0,001 0,001 2,520 0,017 22,000 0,008 1,998 0,001 0,002 0,209 0,001 0,006 0,001 0,001 0,001 0,022 0,032 0,372 0,005 0,001 0,039 0,006 0,126 0,048 0,014 0,001 0,171 0,021 0,006 0,002 0,007

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

ANEXA 2

STRUCTURA UNIUNII EUROPENE Uniunea Europeană Primul pilon (supranaţional-federaţie) Comunităţile Europene (CE) Politica agricolă comună Uniune vamală şi Piaţa internă Politica în domeniul conncurenţei , Subvenţii de stat Politică structurală Politică comercială Uniunea Economică şi Monetară Cetăţenia europeană Educaţie şi Cultură Cercetare şi Mediul înconjurător Reţele transeuropene Sănătate Protecţia consumatorului Politică socială Politica comună de imigraţie Politica în domeniul azilului Protecţia frontierelor

Al doilea pilon (interguvernamentalconfederaţie) Politica externă şi de securitate comună (PESC) Politica externă: Cooperare Menţinerea păcii Observatorii electorali şi Trupele comune de intervenţie Drepturile omului Democraţie Asistenţa acordată statelor terţe Politica de securitate: Politica europeană de securitate şi apărare Dezarmarea Aspectele economice ale dezarmării Sistemul european de securitate

227

Al treilea pilon (interguvernamentalconfederaţie) Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală (JAI) Trafic de droguri şi Trafic de arme Trafic de carne vie Terorismul Infracţiuni împotriva minorilor Crimă organizată Corupţie, coruptibilitate şi înşelăciune

EU G EN S TR ĂU Ţ IU

ANEXA 3 GRUPĂRI DE INTEGRARE ECONOMICĂ REGIONALĂ Denumire Pactul Andin Consiliul Arab de Cooperare Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud – Est (ASEAN) Benelux Piaţa Comună Central – Americană Comunitatea Est Africană Uniunea Europeană

Nivel de integrare Zonă de comerţ liber

Ţări membre

Zonă de comerţ preferenţial

Brunei, Indonezia, Malayesia, Filipine, Singapore, Thailanda

Uniune vamală Piaţă Comună

Belgia, Olanda, Luxemburg Costa Rica, Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Panama

Uniune vamală

Kenya, Tanzania, Uganda

Uniune economică şi monetară

Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa, Germania, Suedia, Marea Britanie, Irlanda, Italia, Danemarca, Grecia, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda 15 ţări membre UE + 4 ţări membre AELS Islanda, Norvegia, Elveţia, Liechtenstein

Zona Economică Europeană Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) Asociaţia de Integrare Latino – Americană Uniunea Maghreb

Zonă de comerţ liber Zonă de comerţ liber

Mercosur Acordul Nord – American de Comerţ Liber (NAFTA)

Uniune vamală Zonă de comerţ liber

Zonă de comerţ liber Piaţă comună

Bolivia, Columbia, Peru, Ecuador, Venezuela Egipt, Irak, Iordania, Yemen

Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Ecuador, Mexic, Paraguay, Uruguay, Venezuela Maroc, Algeria, Mauritania, Tunisia, Libia Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay Canada, Mexic, SUA

228

TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

CUPRINS 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16

TERMINOLOGIE DE REFERINŢĂ CURENTE DE GÂNDIRE ÎN DOMENIUL RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE GEOPOLITICA ŞI GEOSTRATEGIA ROLUL STATULUI ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE. ELEMENTE DE POLITICĂ EXTERNĂ ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE DREPTUL INTERNAŢIONAL DIPLOMAŢIA. NEGOCIEREA DIPLOMATICĂ SECURITATEA INTERNAŢIONALĂ ŞI SECURITATEA NAŢIONALĂ. INTERESUL NAŢIONAL CONFLICTE INTERNAŢIONALE RĂZBOIUL – INSTRUMENT DE REGLEMENTARE A RELAŢIILOR DINTRE STATE TERORISMUL INTERNAŢIONAL CRIMA ORGANIZATĂ TRANSNAŢIONALĂ ROLUL SERVICIILOR DE INTELLIGENCE ÎN POLITICA INTERNAŢIONALĂ ECONOMIA MONDIALĂ GLOBALIZAREA ŞI IMPLICAŢIILE SALE SCENARII PRIVIND EVOLUŢIA SISTEMULUI INTERNAŢIONAL ANEXE

229

p. 7 p. 10 p. 19 p. 34 p. p. p. p.

46 61 71 81

p. 112 p. 131 p. 148 p. 162 p. 169 p. 178 p. 196 p. 214 p. 222