Tehnologia Culturilor de Camp

Marius Sorin ZAHARIA

TEHNOLOGIA CULTURILOR

DE CÂMP

1

CAP.1. PROBLEME GENERALE Fitotehnia este ştiinţa agricolă al cărei obiectiv îl reprezintă studiul biologiei, ecologiei şi tehnologiei de cultivare a plantelor de câmp în scopul obţinerii unor producţii ridicate şi de calitate superioară, în condiţii de eficienţă economică şi de păstrare a echilibrului ecologic şi conservării

mediului.

Fitotehnia include studiul culturilor de câmp, adică acele plante care sunt cultivate pe suprafeţe mari (cereale, leguminoase, plante tehnice) şi

care deţin cca. 80% din suprafaţa arabilă a ţării noastre. Aceste culturi asigură cea mai mare parte din produsele necesare alimentaţiei oamenilor şi furajării animalelor, precum şi materia primă pentru diverse ramuri industriale.

Tehnologia culturilor de câmp este o parte a Fitotehniei care pune accentul pe principalele verigi tehnologice şi mai puţin pe biologia şi ecologia plantelor.

1.1. Metode de cercetare şi legătura fitotehniei cu alte ramuri Obiectul de cercetare al fitotehniei este planta cultivată. Obţinerea de producţii ridicate şi de calitate superioară se realizează numai prin aplicarea în producţie a noilor descoperiri ale cercetării ştiinţifice. Fitotehnia ca ştiinţă, are propriile metode de cercetare în vederea stabilirii particularităţiilor biologice, ecologice şi a tehnologiei de cultură a plantelor în funcţie de biotip şi condiţiile pedoclimatice. Cercetările se efectuează prin: experienţe executate în câmp, în case de vegetaţie, în laborator şi fitotroane , după tehnici specifice. Cercetările executate în câmp au drept scop stabilirea rotaţiei culturilor, fertilizării (doze, epoci, mod de aplicare a îngrăşămintelor), lucrările solului, semănatul (epocă, densitate, normă, adâncime, etc.), precum şi lucrările de îngrijire. Fundamentarea anumitor aspecte, la care se cere dirijarea factorilor de

vegetaţie, se face prin cercetări în case de vegetaţie, laboratoare, precum şi în fitotroane. Pentru atingerea obiectivelor propuse, fitotehnia foloseşte şi cercetările ştiinţifice ale altor discipline. 2

În aspectele teoretice, fitotehnia se sprijină pe ştiinţele fundamentale cum sunt: Fiziologia vegetală, Botanica, Ecologia, Pedologia, Biochimia, Biofizica, Matematica, etc.

În ceea ce priveşte latura aplicativă, fitotehnia foloseşte rezultatele cercetărilor majorităţii disciplinelor agronomice: Agrotehnica, Agrochimia, Ameliorarea plantelor, Agrometeorologia, Protecţia plantelor, Mecanizarea agriculturii ş.a.

1.2. Fondul funciar şi structura princ ipalelor culturi agricole în România F ondul f uncia r reprezintă totalitatea suprafeţelor de teren aflate între graniţele unei ţări, unei unităţi administrativ–teritoriale sau unei unităţi agricole. Fondul funciar al României este de 23,9 mil ha, din care:

a) Agricol - 14,8 mil ha, din care: - arabil – 9,3 mil ha - păşuni - fâneţe - 5,5 mil ha - vii - livezi b) Fond forestier – 6,7 mil ha c) Ape - 0,9 mil ha d) Alte terenuri - 1,5 mil ha

Ponderea suprafeţelor cultivate cu principalele grupe fitotehnice: - Cereale pentru boabe – 5,3 mil ha - Leguminoase pentru boabe – 0,01 mil ha – 1,40 mil ha - Oleaginoase - Textile – 0,001 mil ha - Sfeclă zahăr – 0,024 mil ha - Cartof – 0,26 mil ha – 0,001 mil ha - Tutun – 0,004 mil ha - Plante medicinale

3

1.3. Factorii care condiţionează producţia la plantele de câmp Producţia vegetală totală reprezintă întreaga masă vegetală aeriană şi subterană realizată la unitatea de suprafaţă. Producţia agricolă reprezintă producţia utilă omului sau producţia re 10 – 70%. recoltabilă şi care, în funcţie specie,laeste cuprinsă întproducţia Producţia agricolă estedeformată rândul ei din principală (boabe, tuberculi) şi producţia secundară (paie, pleavă, coceni etc.). Nivelul producţiei vegetale totale precum şi raportul dintre producţia secundară şi cea principală este condiţionat de următorii factori: -factori ecologici (climatici, edafici, orografici) şi zonarea ecologică a plantelor; -factori biologici (soi, hibrid); -factori tehnologici (rotaţie, lucrările solului, fertilizare, semănat, lucrări de îngrijire, recoltare); -factori social-economici.

4

CAP. 2. CEREALE 2.1. GENERALITĂŢI 2.1.1. Importanţă, răspândire

Cerealele reprezintă grupa cu cel mai mare areal de răspândire de pe glob cât şi din România. Boabele conţin circa 2/3 substanţe extractive neazotate şi 1/3 proteine, grăsimi, vitamine, cu largi utilizări în hrana omului şi a animalelor sau ca materie primă pentru diferite industrii. Cerealele sunt cele mai vechi plante luate în cultură în bazinul mediteranian, Caucaz şi Asia Centrală. Această grupă cuprinde plante din familia Poaceae (Graminaceae) împărţite în: -cereale srcinare din climatul temperat , cu cerinţe termice mai reduse, fructe alungite prevăzute cu un şanţ longitudinal şi care la germinare emit 3-8 rădăcini embrionare (grâu, secară, triticale, orz şi ovăz); -cereal e ori ginar e din cli matul cal d , cu cerinţe termice ridicate, având fructe fără şănţuleţ, de forme diferite, la germinare formând o singură rădăcină embrionară (porumb, sorg, orez şi mei). În grupa cerealelor intră şi hrişca, din familia Polygonaceae, cu importanţă redusă pentru ţara nostră. Suprafaţa cultivată pe glob este de aproximativ 708 milioane ha reprezentând circa 50% din suprafaţa arabilă, cu o producţie medie de 3000 kg/ha.

În România cerealele se cultivă pe 5,5 -6,5 mil ha (60-65% din terenul arabil), cu o producţie medie de aproximativ 3000 kg/ha. Suprafeţele cele mai mari sunt ocupate de grâu, porumb şi orz. 2.1.2. Particularităţile

biologice ale cerealelor

Germinaţia reprezintă ansamblul proceselor fizice, biochimice şi fiziologice care determină trecerea seminţelor de la viaţa latentă la cea activă. Pentru germinaţie seminţele au nevoie apă ( aproximativ 45% din masa uscată a seminţelor, 40-45% la grâu, 60% la ovăz iar la mei doar 25%). 5

Temperatura influenţează acest proces, fiecare plantă având un prag minim, optim şi maxim. La cerealele srcinare din zona temperată, temperatura minimă de 0

o

0

germinare este de 1-3 C, optima 20-25 iar maxima 28-32 C. La porumb, temperatura minimă de germinare este de 8-10oC, optima o o 32-33 C, iar maxima 40 C.

În prezenţa factorilor de germinaţie, sistemul enzimatic din bob transformă substanţele de rezervă în substanţe asimilabile care sunt absorbite de embrion prin scutelum.

În procesul încolţirii, apare mai întâi radicula protejată de coleoriză şi apoi muguraşul protejat de coleoptil. F ormare a sistemul ui radicul ar. În procesul germinaţiei, din bob apar rădăcinile embrionare (una la cerealele din zonele calde şi 3 -8 la cele din zona temperată) care aprovizionează plantele în primele zile de vegetaţie. La 3-4 săptămâni de la încolţire se formează rădăcinile coronare mult mai viguroase şi numeroase decât cele embrionare. La înfrăţire, fiecare frate formează şi rădăcini proprii. Răsărirea. Muguraşul creşte protejat de coleoptil până ajunge la suprafaţa solului. După ce creşte 2-4 (4-6) cm coleoptilul este străpuns de prima frunză adevărată care începe fotosinteza. Ritmul de răsărire este condiţionat de energia germinativă, puterea de străbatere a plantei şi de condiţiile de vegetaţie. Înfrăţirea sau ramificarea tulpinii cerealelor începe la aproximativ 3 săptămâni de la răsărire, formându-se fraţi de ordinul I de pe care pot porni fraţi de ordinul II. Nodurile de unde pornesc fraţii sunt foarte apropiate, de aceea acest loc se numeşte nod de înfrăţire. Capacitatea de înfrăţire este exprimată prin numărul de fraţi de pe o plantă. În ordine descrescândă amintim: secara, orzul şi orzoaica, ovăzul şi grâul (1-4 fraţi). F orma rea tulpini i (pai sau culm). Cerealele de toamnă au nev oie de o 30-45 zile cu temperaturi de 1-5 C – proces numit vernalizare (fază de iarovizare). o

După când Tulpina temperaturile ajungeste la alcătuită 14 -16 C plantele trecparcugerea în faza de acestei alungirefaze, a paiului. cerealelor din 5-7 internoduri separate prin noduri. Creşterea paiului durează 50-65 zile funcţie de specie şi condiţiile de vegetaţie. În faza de formare a paiului are loc diferenţierea organelor de reproducere şi dezvoltarea frunzelor de la fiecare nod. Component a foliară. Cerealele au la fiecare nod al tulpinii o singură frunză compusă din teacă şi limb. 6

Teaca înveleşte internodul superior protejând zona de creştere a acestuia. Teaca ultimei frunze protejează inflorescenţa până la înspicare. La zona de trecere dintre teacă şi limb, se găsesc 2 formaţiuni membranoase: -urechiuşele – care reprezintă o prelungire a bazei limbului; -ligula – dispusă în prelungirea epidermei inferioare a tecii. Aceste două organe ajută la recunoaşterea cerealelor înainte de înspicare, astfel: -la orz urechiuşele sunt mari, ligula redusă; -la ovăz urechiuşele lipsesc, ligula este bine dezvoltată; - la grâu şi secară urechiuşele şi ligula sunt mijlocii ca mărime; la grâu urechiuşele sunt pubescente iar la secară sunt glabre. Căderea cerealelor. În anumite situaţii paiul cerealelor cedează sub

greutatea pe care o susţine şi cade. Acest lucru determină reducerea producţiei, plantele sunt mai intens atacate de boli şi dăunători, se împiedică fecundarea (secară), se reduc numărul şi masa boabelor, este împiedicată recoltarea mecanizată. Fenomenul este mai dăunător cu cât apare în fazele de vegetaţie mai timpurii. Cauzele sunt în general de natură ereditară dar căderea este influenţată şi de factorii de vegetaţie. Astfel, mai sensibile sunt orzul şi ovăzul apoi grâul şi secara. Factorii de vegetaţie care influenţează negativ rezistenţa la cădere sunt: -intensitatea mai redusă a luminii (creşterea etiolată a internodurilor bazale); -excesul de azot (slaba dezvoltare şi lignificare a ţesuturilor bazale); -unii agenţi patogeni (Ophiobolus, Leptosphaeria, Fusarium); -ploaia, vânturile puternice; Prevenirea constă în evitarea situaţilor amintite şi stropiri cu clorură de clorcolină (CCC, Cycocel).

Înspicarea. Reprezintă faza apariţiei inflorescenţei din teaca ultimei frunze (“burduf”).

Inflorescenţa cerealelor este sub formă de: --spic spic modificat la grâu, secară, triticale şi orz; femelă la porumb; (spadix), inflorescenţa -panicul la ovăz, orez, sorg, mei şi inflorescenţa masculă la porumb.

Inflorescenţa cerealelor este compusă din mai multe spiculeţe dispuse pe un rahis, la cele cu spic, sau în vârful ramificaţiei paniculului. Spiculeţele sunt formate la exterior din 2-3 glume iar în interior din una sau mai multe flori dispuse pe un rahis scurt. 7

Florile sunt formate din 2 palee (una inferioară, uneori aristată şi una superioară), 2 lodicule (cu rol în deschiderea florii), androceul (3 stamine, la orez 6) şi gineceul (monocarpelar cu stigmat bifidat şi plumos). Înflorirea. Când organele sexuale au ajuns la maturitate, lodic ulele absorb apă şi-şi măresc volumul îndepărtând paleea superioară de cea inferioară. După fecundare lodiculele pierd apa, ceea ce face ca paleele să revină la poziţia iniţială, închizând floarea. Polenizarea şi fecundarea. Cerealele sunt plante autogame (grâu, orz,

ovăz, La orez)câteva sau alogame porumb). ore de (secară, la înflorire anterele eliberează polenul şi are loc polenizarea. Aceasta se petrece de regulă dimineaţa şi seara când o

temperatura aerului este de circa 14-16 C. Fecundarea are loc imediat după polenizare (5-10 ore).

Formarea bobului şi maturar ea pl ant ei (coacer ea). Formarea şi maturarea bobului durează circa 20 de zile la cerealele recoltate vara şi circa 40 de zile la cele recoltate toamna. În perioada de coacere a bobului se disting 3 faze principale: a) maturitatea verde (“în lapte”) - lanul este de culoare verde, bobul de culoare verde, volumul mai mare decât normal, conţinutul lăptos, umiditatea peste 50%. Această fază durează 7-10 zile. b) maturitatea galbenă (“în pârgă”) – lanul este de culoare galbenă, plantele sunt verzui numai în partea superioară, bobul are culoarea şi volumul caracteristice soiului, consistenţă vâscoasă, umiditatea de circa 30%. Faza durează 5-8 zile. c) maturitatea deplină – plantele sunt în întregime uscate. Bobul are mărimea şi culoarea specifică soiului fiind tare în secţiune, umiditatea este de circa 15% şi sticlozitatea după soi. Faza durează 3-6 zile. Peste această fază se trece în “răscoacere”, pericolul de scuturare fiind mare. F r uctul cer ealelor este cariopsa care la maturitate poate fi:

-golaşă la grâu, secară, triticale şi porumb; -învelită în palee la ovăz, orz, orez, mei şi sorg.

Fructul cerealelor este alcătuit din 3 părţi: a) înveliş (tegument) care este format din: --pericarp (învelişul fructului) -6-14% din masa fructului testă (învelişul seminţei) b) endosperm (ţesut de rezervă) – 80-86% din masa bobului. Este alcătuit la exterior dintr-un strat de celule cu aleuronă iar spre interior din

celule bogate în amidon. c) embrion (viitoarea plantă în formă incipientă) – 1,5-15% din masa bobului. 8

La rândul său, embrionul este alcătuit din: muguraş (protejat de coleoptil), tulpiniţă (tigelă, hipocotil), rădăciniţa (protejată de coleoriză) şi scutelum. Mai conţine şi un apendice mic numit epiblast, care este considerat ca rudiment al celui de al doilea cotiledon. Organogeneza cerealelor

se referă la formarea şi dezvoltarea

organelor generative.

9

2.2. GRÂUL (Tr iti cum sp. L.) 2.2.1. Importanţă. Biologie. Ecologie 2.2.1.1. Importanţă

Grâul este cea mai importantă plantă cultivată datorită: -conţinutului ridicat al boabelor în hidraţi de carbon şi proteine şi raportului echilibrat dintre acestea; -conservabilităţii îndelungate a boabelor şi transportului fără dificultate; -plasticităţii ecologice mari a plantelor; -mecanizarea integrală a culturii; -eliberează terenul devreme, fiind o foarte bună premergătoare pentru majoritatea culturilor. Boabele sunt utilizate în primul rând pentru producerea făinii destinată fabricării pâinii (pentru 35-40% din populaţia globului) care asigură circa 20% din totalul caloriilor consumate de către om.

Boabele se mai folosesc pentru fabricarea pastelor făinoase şi ca materie primă pentru industrie. Se pot folosi şi ca furaj concentrat. Tulpinile se folosesc ca materie primă pentru industria celulozei, ca aşternut pentru animale, nutreţ grosier, îngrăşământ organic. Tărâţele reprezintă un furaj concentrat, bogat în proteine, lipide şi săruri minerale. 2.2.1.2. Compoziţia chimică

Glucidele reprezintă 62-75% din masa bobului fiind formate în

proporţie de peste 90% din amidon. Proteinele reprezintă 10-16% din masa bobului fiind localizate în stratul cu aleuronă, scutellum şi embrion (părţile periferice ale bobului). Proteinele sunt alcătuite din prolamine, gluteline, albumine şi globuline. Acestea formează, în principal, glutenul , care este un amestec de substanţe proteice ce dau însuşirile de panificaţie grâului. Grâul “dur” este destinat producerii pastelor făinoase şi conţine o cantitate mai mare de proteine şi gluten dar de calitate inferioară. Lipidele – 1,8-2,6% se găsesc în embrion. Celuloza – 2,0-3,5% prezentă în pericarp. Substanţele minerale – 1,5-2,3% sunt reprezentate de K, Ca, Mg, Si, Na, Cu, Mo, Mn şi sunt localizate în pericarp. Conţine şi vitamine din complexul B (B1,2,5,6) şi PP. 10

2.2.1.3. Răspândire

Grâul are o mare plasticitate ecologică, fiind cultivat pe toate continentele între 66o latitudine nordică şi 45o latitudine sudică şi până la 3500 m altitudine.

Suprafaţa pe glob este cuprinsă între 220-227 milioane ha cu o producţie medie de 2700-3000 kg/ha. Ţări mari producătoare sunt SUA, Canada, Australia, Argentina; rtatoare sunt Brazilia, Egipt, Japonia, Coreea de Sud. Ţări mari impo În România suprafeţele cultivate cu grâu sunt de aproximativ 2,14 milioane ha cu o producţie medie de 2500 kg/ha (anul 2009). 2.2.1.4. Sistematică.

Origine Grâul aparţine genului Triticum, clasa Monocotyledonopsida, ord. Graminalis, fam. Poaceae. Genul Triticum cuprinde un număr mare de forme sălbatice şi cultivate. În prezent se foloseşte clasificarea după numărul de cromozomi (Mac Key, 1963). Astfel se regăsesc 3 grupe: -grupa diploida: 2n=14 cromozomi Triticum monococcum ssp. boeoticum – alac sălbatic Triticum monococcum ssp. monococcum – alac cultivat -grupa tetraploidă: 2n=28 cromozomi Triticum turgidum ssp. dicoccoides - specie sălbatică Triticum turgidum ssp. dicoccum – tenchi cultivat (Mesopotamia, Egipt) Triticum turgidum ssp. turgidum conv. durum – grâul “durum” Triticum turgidum ssp. turgidum conv. turgidum - grâul “englezesc” Triticum turgidum ssp. turgidum conv. polonicum - grâul “polonez” -grupa hexaploidă: 2n=42 cromozomi Triticum aestivum ssp. vulgare (grâul comun) cultivat pe circa 90%

din suprafaţa mondială. Există peste 10.000 de varietăţi şi soiuri. Soiurile din ţara noastră aparţin varietăţilor erytrospermum, lutescens, ferrugineum, milturum . T. aestivum ssp. spelta – grâul “spelta” T. aestivum ssp. macha – grâul “macha” T. aestivum ssp. compactium – grâul “pitic” T. aestivum ssp. sphaerococcum – grâul “pitic indian” Originea grâului. S-au identificat 4 centre de srcine: -centrul asiatic central – India de NV, Afganistan, Tadjikistan; -centrul din Orientul Apropiat – Asia Mică, Iran; 11

-centrul abisinian – Etiopia, Somalia; -centrul mediteranean. 2.2.1.5. Particularităţi

biologice Perioada de vegetaţie a grâului în ţara noastră durează c irca 9 luni (270-290 zile). În această perioadă plantele de grâu trec prin anumite faze fenologice: germinare, înrădăcinare, înfrăţire, formarea paiului, înspicareînflorire-fecundare, formarea şi coacerea boabelor. Aceste faze se împart la rândul- lor în două etape (perioade): perioada vegetativă (de la germinare la înfrăţire) când are loc dezvoltarea organelor vegetative ale plantelor; - perioada generativă (de la începutul alungirii paiului la coacerea

deplină), caracterizată prin dezvoltarea inflorescenţei, a florilor şi formarea boabelor.

Etapa vegetativă începe din toamnă şi continuă până la venirea dezgheţului în primăvară. Germinarea. Pentru ca sămânţa să germineze aceasta trebuie să aibă facultatea germinativă ridicată, să fie matură, ieşită din repausul seminal, cât mai nouă, iar în sol să existe condiţii de umiditate, căldură şi oxigen. De asemenea, seminţele trebuie să îşi fi pa rcurs perioada de repaus seminal (40-45 zile).

Puse în condiţii de a germina, boabele de grâu absorb apă. Enzimele, în prezenţa apei, trec în soluţie, devin active şi transformă substanţele de rezervă cu moleculă complexă în substanţe cu moleculă mai simplă, uşor de transportat şi de asimilat de către embrion. Astfel, proteinele trec în aminoacizi, amidonul în glucoză, grăsimile în acizi graşi. Transferul acestor substanţe către embrion se face prin intermediul scutellumului după care începe diviziunea celulară la nivelul celor 2 vârfuri de creştere – muguraşul şi radicula. Radicula, protejată de coleoriză, străbate învelişurile bobului în dreptul embrionului, marcând momentul încolţitului. Apar apoi şi celelalte rădăcini embrionare (3-5), acestea se adâncesc în sol, fixează planta şi absorb apa cu sărurile minerale. Concomitent, protejat de coleoptil, străbate învelişurile bobului, se alungeştemuguraşul spre suprafaţă, îşi încetează creşterea şi este străbătut de vârful primei frunze, marcând răsăritul. În condiţii optime de temperatură şi umiditate, perioada de germinare răsărire durează 8-10 zile, dar în mod frecvent sunt necesare 15-20 zile. Înrădăcinarea şi formarea primelor frunze. Imediat după răsărire şi apariţia primei frunze începe fotosinteza. În acest stadiu, la nivelul bobului, se individualizează două internoduri scurte. Rădăcinile embrionare sunt 12

foarte active dar importanţa lor se reduce treptat odată cu dezvoltarea rădăcinilor adventive ce apar concomitent cu formarea celei de a II a frunze. Înfrăţirea. După apariţia celei de a treia frunze, creşterea plantei aparent stagnează, aceasta pregătindu-se pentru o nouă fază de vegetaţie. Are loc procesul de preînfrăţire - al doilea internod, care poartă mugurele terminal se opreşte din ascensiune la circa 2 cm de suprafaţa solului şi se îngroaşă, fiind viitorul nod de înfrăţire. La baza mugurelui terminal se găsesc de regulă 2 muguri din car e se I. vor dezvolta de ordinul Odată fraţii ce primul frate devine vizibil, din nodul de înfrăţire apar rădăcinile adventive cu rol principal în absorbţia apei şi sărurilor minerale. În mod obişnuit, procesul de înfrăţire are loc toamna, iar la intrarea în iarnă plantele de grâu trebuie să aibă 2-3 fraţi şi 3-5 frunze. Călirea. Concomitent cu înfrăţirea, plantele trec printr-un proces de adaptare la temperaturi scăzute numit călire. Acest proces durează aproximativ 46 zile şi constă în concentrarea treptată a sucului celular prin acumularea de glucide cu rol în protejarea coloizilor din protoplasmă în timpul iernii. Repausul. Trecerea spre perioada de repaus se face în jurul datei de 5 20 decembrie şi constă în reducerea proceselor vitale. Continuă procesul de fotosinteză cu o intensitate foarte redusă iar până la temperatura de 0oC şi absorbţia azotului. Perioada de regenerare începe odată cu dezgheţul solului şi corespunde calendaristic intervalului 10 februarie – 27 martie. Plantele îşi reiau treptat procesele vitale, începe absorbţia apei şi a elementelor nutritive. După această perioadă începe creşterea intensă când plantele acumulează aproximativ 90-95% din biomasă, perioadă care durează circa

90 de zile.

Etapa generativă Al ungir ea paiu lu i. Se consideră începută când paiul are înălţimea de 5 cm. Nodurile, dispuse foarte apropiat, încep să se îndepărteze prin

formarea internodurilor.

Creşterea unui internod începe când s-a încetinit creşterea internodului internoduri. anterior. Paiul de grâu din 5-6 Concomitent are este loc format dezvoltarea rădăcinilor adventive şi se formează majoritatea frunzelor.

Absorbţia apei şi a elementelor nutritive precum şi fotosinteza au loc cu intensitate maximă. Sub aspect fiziologic, în această fază, are loc şi diferenţierea organelor generative. Conul de creştere se dezvoltă, se diferenţiază spiculeţele, florile, organele mascule şi femele, inflorescenţa creşte în dimensiuni, se 13

deplasează în sus şi ajunge în teaca ultimei frunze, marcând faza de “burduf”. Aceasta încheie faza de alungire a paiului. Înspicatul. Înfloritul. După apariţia spicului, la câteva zile, are loc înfloritul prin deschiderea florilor (paleelor) şi apariţia staminelor. Eliberarea polenului din antere are loc înainte de deschiderea florilor, astfel încât polenizarea este obligatoriu “autogamă”. F ormare a bobul ui începe după fecundare. În primele 3 săptămâni bobul creşte mai ales în lungime şi apoi în grosime. Acumularea substanţelor rezervătoate în bob se verzi. realizează pe baza procesului de fotosinteză la caredeparticipă părţile Pe măsură ce se avansează spre maturitate, creşte rolul tulpinii şi al inflorescenţei şi scade cel al frunzelor bazale. 2.2.1.6. Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie Căldura. Pentru germinare este necesară o temperatură minimă de 1 o o 3 C, dar în perioada de semănat ea se situează în jurul valorii de 14 -15 C,

mai aproape de optim.

Înfrăţirea se realizează la 8-10oC şi continuă până când temperaturile o

scad sub 5 C.

Iarna, plantele de grâu rezistă la temperaturi de -15 -20oC la nivelul nodului de înfrăţire. Alungirea paiului se realizează la temperaturii de 14 -18oC, înspicatul la 16-18oC iar în celelalte faze temperaturile pot creşte până la 20 oC. Umiditatea. Faţă de apă, grâul are cerinţe moderate dar echilibrat repartizate pe întreaga perioadă de vegetaţie. Pentru germinaţie, boabele absorb aproximativ 40-50% din masa acestora.

Până la intrarea în iarnă cerinţele faţă de apă sunt reduse dar trebuie asigurată umiditate suficientă la nivelul rădăcinilor care sunt slab dezvoltate. Primăvara, odată cu înaintarea în vegetaţie, cerinţele faţă de apă cresc, fiind maxime în fazele de înspicat-fecundare-formarea boabelor. De regulă, precipitaţiile căzute în iarnă acoperă prima parte a vegetaţiei din primăvară. o de umplere a bobului, asociată cu temperaturi ridicate (pesteÎn 30faza C) determină fenomenul de seceta "şiştăvire" a boabelor. Solul. Grâul preferă soluri mijlocii , lutoase şi luto-argiloase, cu capacitate mare de reţinere a apei, permeabile, cu reacţie neutră -slab acidă, valorile pH 6-7,5.

Cele mai favorabile pentru grâu sunt solurile bălane, cernoziomurile şi solurile brun-roşcate. 14

Nu sunt indicate solurile unde stagnează apa, cu apa freatică la suprafaţă, solurile uşoare, cu permeabilitate ridicată precum şi cele prea acide sau prea alcaline.

2.2.1.7 Zonele de cultură În România pe aproximativ 20% din suprafaţa arabilă se întrunesc condiţii foarte favorabile, iar pe 70% favorabile, ca urmare cele 2,1-2,4 milioane ha semănate cu grâu sunt amplasate numai în aceste condiţii.

Zona foarte favorabilă Câmpia de Vest, Câmpia Dunării, Vestul Bărăganului. seÎnsituează Câmpiaîn Transilvaniei şi nord-estul Moldovei, zonele foarte favorabile sunt mai reduse.

Zona favorabilă se extinde în vecinătatea zonei foarte favorabile şi se caracterizează fie prin soluri mai puţin fertile (podzoluri, lăcovişti, soluri gleice) fie prin insuficienţa apei. 2.2.2. Tehnologia de cultivare 2.2.2.1. Rotaţia

Grâul este pretenţios faţă de planta premergătoare deoarece trebuie semănat toamna, destul de devreme, astfel încât până la venirea frigului să răsară, să înfrăţească şi să se călească pentru a rezista peste iarnă. De asemenea, grâul are un sistem radicular slab dezvoltat, cu putere mică de străbatere şi de absorbţie a substanţelor nutritive din sol. Din aceste motive, grâul de toamnă preferă premergătoare le cu recoltare timpurie, care lasă solul structurat, bogat în substanţe nutritive, permit lucrarea din timp a terenului, astfel încât, până la semănat , acesta să acumuleze apă, nitraţi, să se aşeze, să fie distruse buruienile, să fie mărunţite şi încorporate resturile vegetale. Plante foarte bune premergătoare pentru grâu. Dintre acestea fac parte: mazărea, fasolea, borceagul, rapiţa de toamnă, cartoful timpuriu şi de vară, trifoiul. La acestea se mai adaugă şi alte specii, cultivate pe suprafeţe mai restrânse: inul pentru ulei, inul pentru fibră, cânepa pentru fibră muştarul, năutul, bobul, sfecla pentru sămânţă, porumbul pentru masă verde, tutunul, macul, coriandrul, anasonul, chimenul etc.

Mazărea Leguminoasă specifică zonei cernoziomurilorexcepţională şi deci a zonelor foarte . favorabile pentru grâu, este o premergătoare deoarece, după recoltare, solul rămâne bogat în azot şi cu umiditate suficientă pentru a rezulta o arătură de calitate. După mazăre nu rămân pe teren buruieni sau resturi vegetale care să îngreuneze lucrarea solului. Fasolea. Este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi mazărea. Lasă solul ceva mai uscat din cauza recoltării mai târzii, astfel încât acesta 15

se lucrează mai greu şi arătura poate ieşi mai bulgăroasă. Dacă lucrările de întreţinere au fost corect efectuate în cultura fasole i, atunci nu sunt probleme cu buruienile. Borceagul (de toamnă sau de primăvara). Este o premergătoare excepţională pentru grâul de toamnă. În ultimul deceniu, dezvoltarea

creşterii animalelor în exploataţiile agricole mici şi mijlocii a condus la extinderea culturii borceagului, care furnizează un furaj foarte valoros. După recoltare, terenul rămâne foarte curat de resturi vegetale, îmbogăţit în azot şi cu umiditate astfel încât se lucrează în condiţii foarte bune. Rapiţa suficientă, de toamnă. Este o premergătoare aproape la fel de bine apreciată ca şi mazărea; în acest caz, solul rămâne ceva mai sărac în substanţe nutritive. Arealul său de cultivare în România coincide cu cel al grâului. După recoltare, terenul este curat de buruieni, cu umiditate suficientă şi îmbogăţit cu o cantitate mare de masă organică (rădăcini + mirişte). Prin recoltarea timpurie şi lucrarea devreme a solului, sunt create condiţii favorabile pentru descompunerea substanţelor organice şi pentru acumularea nitraţilor. Cartoful (timpuriu şi de vară). Este o premergătoare excelentă pentru grâu, lăsând terenul afânat, curat de buruieni, într -o stare bună de fertilitate. În mod frecvent, după recoltarea cartofului timpuriu, suprafeţele respective sunt destinate pentru culturi succesive. Trifoiul roşu. Este o premergătoare excelentă pentru grâul cultivat în zonele umede cu condiţia ca trifoiul să fie întors după coasa a doua. Solul

rămâne bogat în azot şi masă organică, structurat, permeabil. Rotaţia grâu + trifoi cultură ascunsă - trifoi - grâu are tradiţie în multe zone agricole ale ţării (îndeosebi în zona colinară) şi dă foarte bune rezultate. În ţara noastră se pot însuma anual peste 500 - 650 mii hectare cu premergătoare foarte favorabile pentru grâu, ceea ce ar reprezenta 25 – 35 % din suprafaţa totală cultivată cu grâu. În practică însă, din diferite motive (imposibilitatea pregătirii la timp a terenului din cauza secetei sau a dotării insuficiente cu mijloace mecanice, amplasarea culturilor succesive), rareori se seamănă mai mult de 450 - 500 mii hectare de grâu, după premergătoare foarte favorabile. Dintre Plantele bunesoia, premergătoare pentru grâul toamnă acestea, menţionăm: sfecla pentru zahăr şi furaj eră,decartoful de .toamnă, floarea-soarelui, porumbul pentru boabe şi pentru siloz, cânepa pentru sămânţă. Toate aceste culturi trebuie recoltate până la 10 - 15 septembrie, pentru a rămâne un interval de cel puţin 2 - 3 săptămâni până la semănatul grâului. Soia. Este o premergătoare bună pentru grâul de toamnă, cu condiţia să fie semănate soiuri cu perioadă mijlocie de vegetaţie, recoltate în prima 16

jumătate a lunii septembrie, terenul să rămână curat de buruieni, resturile vegetale să fie adunate sau tocate şi bine încorporate în sol. Dacă sunt respectate aceste condiţii, soia poate deveni o foarte bună premergătoare pentru grâu. De asemenea, pe terenurile cultivate cu soia şi foarte bine întreţinute, arătura poate fi înlocuită printr-o lucrare cu grapa cu discuri grea. Sfecla (pentru zahăr şi furajeră). Este o premergătoare bună pentru grâu cu condiţia să elibereze terenul suficient de devreme. După recoltarea sfeclei terenul rămâne nivelat, afânat, curat de buruieni, fără resturi vegetale, bogat elemente nutritive care provin din îngrăşămintele aplicate culturii. În modînfrecven t recoltarea prea târzie a sfeclei nu permite efectuarea la timp a lucrărilor de pregătire a terenului pentru semănat. Dacă sunt respectate condiţiile cerute, sfecla poate deveni o premergătoare foarte favorabilă pentru grâu. Şi în cazul sfeclei, pe terenurile bine lucrate, arătura poate fi înlocuită prin lucrări cu grapa cu discuri grea. Floarea-soarelui, considerată timp îndelungat ca premergătoare mai slabă decât porumbul, deoarece lasă solul uscat şi sărac în substanţe nutritive, oferă avantajul că se recoltează la sfârşitul lunii august - începutul lunii septembrie, mult mai devreme decât porumbul, ceea ce permite lucrarea mai timpurie a solului. Floarea-soarelui se cultivă pe suprafeţe mari în zonele foarte favorabile şi favorabile de cultură a grâului. După floareasoarelui, trebuie acordată atenţie mărunţirii şi încorporării resturilor vegetale; totodată, solul rămâne destul de sărăcit în elemente nutritive, fiind obligatorie aplicarea îngrăşămintelor prin care este favorizată şi descompunerea resturilor vegetale încorporate în sol. Porumbul pentru boabe este o premergătoare mediocră pentru grâu, pe de o parte din cauza recoltării târzii, iar pe de altă parte, solul rămâne uscat, cu o cantitate mare de resturi vegetale şi uneori cu multe buruieni. În condiţiile din România, este inevitabilă amplasarea grâului după porumb din cauza suprafeţelor mari care se cultivă cu aceste plante, precum şi datorită faptului că zonele importante de cultură coincid. Pentru aceasta trebuiesc respectate anumite condiţii care pot transforma porumbul într -o bună premergătoare pentru grâu: cultivarea unor hibrizi cu perioadă scurtă de vegetaţie; semănatul porumbului în epoca optimă, în arătură adâncă de toamnă; administrarea derecoltarea îngrăşăminte organice şi minerale; foarte bună a buruienilor; la timp, eliberarea terenului combaterea de resturile vegetale. O serie de restricţii limitează amplasarea grâului după porumb. În primul rând trebuiesc cultivaţi hibrizi timpurii pentru a se putea efectua lucrările la epoca optimă. Totodată, trebuie evitată amplasarea culturilor de grâu pe terenurile infestate cu Fusarium, boala fiind comună şi deosebit de păgubitoare ambelor culturi. 17

Nu se recomandă să fie amplasat grâul după culturi care lasă solul sărac în apă şi elemente nutritive, cum ar fi sorgul, iarba de Sudan şi mei ul (unele dintre acestea recoltându-se şi destul de târziu). Este contraindicat semănatul grâului după orz, din cauza bolilor şi dăunătorilor comuni şi nici după lucernă sau pajişti semănate, culturi care lăstăresc puternic după desfiinţare şi care lasă solul uscat. Monocultura este acceptată, de regulă, numai 2 ani şi numai la culturile destinate consumului. Nu se va amplasa grâul după grâu pe suprafeţele destinate producerii de sămânţă sau pe terenur ile infestate puternic cu boli. Trebuie menţionat că în toamnele foarte secetoase (frecvente în ţara noastră), adesea este dificil de a evita cultivarea grâului după grâu, deoarece nu este posibilă pregătirea terenului după premergătoarele destinate iniţial. Cultivarea repetată a grâului după grâu are o serie de efecte negative: îmburuienarea terenului cu buruieni specifice, înmulţirea bolilor şi a dăunătorilor, acumularea unei flore rizosferice cu efect dăunător. Dintre boli, se menţionază: fuzarioza, mălura, tăciunele, făinarea, iar dintre dăunători: gândacul ghebos, ploşniţele, viermele roşu al paiului, viermii sârmă. În situaţiile în care, din diferite motive, trebuie semănat grâu după grâu, este bine ca premergătoarea pentru primul an de grâu să fie o leguminoasă, efectul favorabil al acesteia menţinându -se şi în anul al doilea de grâu. În această situaţie trebuie acordată o atenţie deosebită înlăturării paielor care reprezintă un mijloc de vehiculare a agenţilor patogeni. La rândul său, grâul, este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor, deoarece se recoltează timpuriu şi lasă solul curat de resturi vegetale şi de buruieni şi într-o stare bună de fertilitate. 2.2.2.2. Fertilizarea Grâul, deşi are consumul specific de elemente nutritive relativ redus (23 - 33 kg N, 11 - 18 kg P2O5, 19 - 37 K2O pentru o tonă de boabe plus

producţia secundară aferentă), reacţionează foarte bine la aplicarea îngrăşămintelor minerale şi organice. Aceasta se datorează în primul rând sistemului radicular slab dezvoltat, şi care explorează un volum redus de sol şi are o putere mică de solubilizare absorbţie a elementelor nutritive . De asemenea, consumul maxim de elemente nutritive are loc într -o perioadă scurtă de timp, de la alungirea paiului şi până la coacere, interval în care se absoarbe circa 80% din azot, peste 80% din fosfor şi peste 85% din potasiu;

în acest interval, grâul trebuie să aibă la dispoziţie cantităţile necesare de elemente nutritive şi în forme uşor accesibile. 18

Îngrăşămintele minerale Azotul este principalul element nutritiv cu rol în dezvoltarea

vegetativă a plantelor, formarea de plante viguroase, mai înalte, bine înfrăţite, cu frunze late, de culoare verde-închis, favorizând procesul de fotosinteză, formarea componentelor de producţie şi conţinutul boabelor în substanţe proteice. Insuficienţa azotului conduce la formarea de plante mai slab dezvoltate, de culoare verde-gălbuie, care produc puţin. Excesul de azot determină dezvoltarea vegetativă înfrăţirea este exagerată, culturile fiind predispuse la cădere,prea au unputernică, consum mare de apă, se amplifică atacul de boli foliare şi ale paiului, creşte pericolul de şiştăvire prin întârzierea vegetaţiei. Trebuie subliniat că, în condiţiile în care fosforul şi potasiul sunt în cantitate suficientă, mărimea recoltelor este dată de continuitatea nutriţiei cu azot. De aceea, la stabilirea dozelor de azot şi la fracţionarea acestora trebuie să se ţină cont de: cerinţele plantelor de grâu pe faze de vegetaţie, cantitatea de azot din sol accesibil plantelor de-a lungul vegetaţiei, mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime, cu apa din precipitaţii. La fertilizarea cu azot se disting 4 perioade: - Toamna (înainte de semănat şi la începutul vegetaţiei), când azotul administrat are ca efect o mai bună dezvoltare a plantelor în fazele de înrădăcinare-înfrăţire şi până la intrarea în iarnă. În condiţii normale, pe

terenurile agricole bine exploatate, îngrăşarea de toamnă cu azot ar trebui să nu fie necesară, deoarece cerinţele plantelor sunt satisfăcute de azotul eliberat prin descompunerea substanţelor organice din sol (rădăcini, resturi vegetale), de rezervele solului, de remanenţa îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare. De asemenea, nu se aplică azot atunci când grâul urmează după o leguminoasă. - Primăvara, în „mustul zăpezii” este obligatorie administrarea îngrăşămintelor cu azot, urmărindu-se să se asigure plantelor de grâu necesarul de azot pentru reluarea vegetaţiei şi începutul alungirii paiului (fazele de înfrăţit şi formarea primului internod). Momentul administrării terestre saucaavio se face acestei fracţiuni depinde de m ijloacele împrăştierea. În cazul administrării terestre, trebuie solulcusăcare fie îngheţat sau zvântat. De aceea, pentru fertilizarea suprafeţelor mai mari, lucrarea se începe încă din partea a doua a iernii, pe teren îngheţat sau acoperit cu strat subţire de zăpadă. - În anumite situaţii, în faza de alungire a paiului, se recomandă administrarea unei fracţiuni reduse de azot, prin care se urmăreşte să se acopere cerinţele în azot până la înspicat-înflorit. 19

- În fazele de înspicat şi până la înflorit, o aplicare târzie, urmăreşte creşterea conţinutului boabelor în azot şi proteină. Trebuie menţionat că prin aplicările târzii de azot sunt influenţate, în primul rând, calităţile furajere ale boabelor de grâu şi mai puţin însuşirile de panificaţie. Această fracţionare optimă a dozelor de îngrăşăminte cu azot este greu de realizat în condiţiile din ţara noastră deoarece: ultimele două fracţiuni sunt prea costisitoare; nu este posibilă, tehnic, administrarea sau nu sunt disponibile îngrăşămintele necesare; la fracţiunile târzii insuficienţa apei -se mai greu şi fiind (seceta) întârzie absorbţia acesta dizolvându absorbit prea târziu pentru aazotului, mai putea fi utilizat de către plante. Stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot este o problemă de bilanţ la întocmirea căruia trebuie să se ţină seama de conţinutul solului în azot total şi în forme mobile, accesibile grâului de-a lungul vegetaţiei şi care depinde, la rândul lui, de fertilitatea naturală a solului, planta premergătoare, sistemul de îngrăşare aplicat în anii anteriori, caracteristicile climatice ale anului anterior, mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime cu apa din precipitaţii, soiul cultivat, rezistenţa sa la cădere şi boli, asigurarea cu apă (cantitatea anuală de precipitaţii, regimul precipitaţiilor, aportul freatic, posibilitatea aplicării udărilor), recolta scontată şi consumul specific. Calcularea dozelor de N se face cu relaţia: DN=Rp x Cs x c; unde: Rp – recolta planificată (t/ha); Cs – consumul specific – reprezintă cantitatea de îngrăşăminte, substanţă activă, exprimată în kg, necesară pentru obţinerea unei tone

de producţie principală plus producţia secundară aferentă; c – coeficient de corecţie care arată gradul de aprovizionare al solului în elementul calculat. Doza de N calculată suferă o serie de modificări astfel: a) se măreşte cu: -10-25 kg/ha când grâul urmează după premergătoare târzii; -10-20 kg/ha dacă anul anterior a fost ploios; -3 kg/ha pentru fiecare 10 mm de precipitaţii căzute în plus faţă de -martie; media-20multianuală perioada octombrie 30 kg/haîncând se cultivă soiuri intensive, rezistente la cădere şi boli.

b) se micşorează cu: -20-40 kg/ha când grâul urmează după leguminoase; -30-40 kg/ha după un an secetos; -3-4 kg/ha pentru fiecare 10 mm de precipitaţii căzute în minus faţă de media multianuală în perioada octombrie-martie. 20

-1-2 kg/ha pentru fiecare tonă de gunoi administrată plantei premergătoare Cs – are valori cuprinse între 23-33 funcţie de producţie c – are valori cuprinse între 0,9 -1,2 0,9 – pentru soluri bine aprovizionate în azot; 1,2 – pentru soluiri sărace în azot. În ţara noastră dozele de azot recomandate sunt cuprinse între 50-160 kg s.a./ha. Pe terenurile bine cultivate şi după premergătoare favorabile, în principiu, nu ar trebui administrate îngrăşăminte cu azot în toamnă; acestea nu se vor aplica nici dacă premergătoarea este o leguminoasă. Dacă, totuşi, este necesar, atunci se va administra 1/3 din cantitatea totală (circa 30-40 kg N/ha) înainte de semănat, în special după premergătoarele cu recoltare târzie. Restul de 40-80 kg N/ha se administrează la sfârşitul iernii sau la desprimăvărare. În anumite situaţii (condiţii de irigare, zonă ceva mai umedă), se mai poate aplica o doză târzie, de 10 - 30 kg N/ha, primăvara, la alungirea paiului.

Mărimea dozei din primăvară se stabileşte în funcţie de mersul vremii în iarnă şi la desprimăvărare (levigare, mineralizare), de conţinutul în azot al solului în momentul desprimăvărării şi de starea de vegetaţie a culturii. Ca urmare, în primăvară este necesară recalcularea dozei totale de azot, în funcţie de toate aceste elemente, inclusiv în funcţie de recolta scontată a se obţine. Azotul poate fi administrat şi sub formă de îngrăşăminte lichide (după recomandările ICCPT Fundulea). Îngrăşămintele lichide cu azot de tipul A.300 se administrează în concentraţie de 100% produs comercial, înainte de semănat, după semănat sau înainte de desprimăvărare. De asemenea, aceste îngrăşăminte pot fi aplicate concomitent cu aplicarea erbicidelor, în doze de până la 15 kg N/ha, în concentraţie de maximum 20% produs comercial. În acest mod se pot efectua îngrăşările târzii, inc lusiv concomitent cu tratamentele pentru combaterea ploşniţelor şi a bolilor foliare. este obligatorie pe toate azot, aplicarea tipurileFosforul de sol. Alături din ţaradenoastră. Grâul fosforului este considerată cereala cea mai sensibilă la insuficienţa fosforului, aceasta afectând în primul rând plantele tinere, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat. La începutul vegetaţiei, plantele tinere de grâu absorb fosforul uşor solubil din îngrăşăminte şi abia mai târziu au capacitatea de a folosi fosforul din rezervele solului. Fosforul echilibrează efectul azotului, îmbunătăţeşte rezistenţa la iernare, cădere şi boli, favorizează dezvoltarea sistemului radicular şi 21

înfrăţirea, îmbunătăţeşte calitatea recoltei, grăbeşte maturitatea. La stabilirea dozelor de fosfor se ţine cont de conţinutul solului în fosfor mobil, îngrăşarea cu gunoi de grajd, producţia scontată şi consumul specific. Doza de P2O5 se calculează cu aceeaşi relaţie ca şi pentru azot. Cs – 11-18 c – 0,7-2,0 Dacă în anul anterior s-a aplicat gunoi de grajd, se scad circa 0,8 kg

fosforDozele pentru fiecare tonă de gunoi. de P2O5 recomandate pentru ţara noastră sunt cuprinse între 60-120 kg/ha aplicate la fertilizarea de bază. Sub formă de îngrăşăminte complexe, fosforul se poate administra şi la patul germinativ. Potasiul. Fertilizarea cu potasiu este necesară numai pe solurile insuficient aprovizionate (sub 15 mg K 2O accesibil/100g sol). Potasiul

favorizează sinteza glucidelor, sporeşte rezistenţa la ger, cădere şi boli. Insuficienţa potasiului determină încetinirea creşterii, scurtarea internodiilor, cloroza, necroza marginală a frunzelor. În situaţiile în care compoziţia chimică a solului impune, se pot aplica 40 - 80 kg K2O/ha, sub formă de sare potasică sub arătură (la fertilizarea de bază) sau sub formă de îngrăşăminte complexe, la pregătirea patului germinativ. Trebuie subliniat că, într-un sistem intensiv de agricultură, pentru a obţine producţii mari, administrarea potasiului devine o măsură obligatorie pe toate tipurile de sol. Îngrăşămintele organice. Cele mai utilizate sunt gunoiul de grajd şi mustul de gunoi. Acestea pot fi aplicate direct culturii, dar din motive organizatorice se administrează plantei premergătoare (porumb, sfeclă),

urmând ca grâul să beneficieze de efectul remanent. Administrarea îngrăşămintelor organice este importantă îndeosebi pe solurile grele (acide, argiloiluviale), precum şi pe solurile erodate sau prea uşoare, deoarece pe lângă aportul de elemente nutritive, ele îmbunătăţesc proprietăţile fizice, chimice şi biologice ale solului. Dozele administrate direct culturii sunt de circa 15 - 20 t/ha,

încorporate sub arătură, iar sporurile de recoltă pot depăşi 1.500 kg boabe/ha. Amendamentele calcaroase. Aplicarea acestora este necesară pe solurile acide, cu pH sub 5,8 şi cu un grad de saturaţie în baze sub 75%. Pentru ca lucrarea să fie economică trebuie ca prin amendare să se

urmărească neutralizarea a 50% din aciditatea hidrolitică. Se administrează aproximativ 4 t/ha carbonat de calciu (piatră de var, dolomit). Împrăştierea uniformă şi amestecarea cât mai bună cu solul, urmate de încorporarea sub arătură, sunt condiţii esenţiale pentru reuşita amendării. 22

2.2.2.3. Lucrările solului

Pregătirea terenului pentru semănatul grâului pune adesea probleme deosebite din cauza timpului rămas de la recoltarea premergătoarei şi până

la semănat, a condiţiilor meteorologice dificile din perioada de efectuare a lucrărilor (seceta de la sfârşitul verii şi începutul toamnei) şi a suprafeţelor mari care trebuiesc pregătite şi semănate într-un interval relativ scurt de timp. nevoie de Grâulnuare afânat pe circa cm adâncime, cu suprafaţa prea mărunţităundarsolfără bulgări, aşezat,20nivelat, fără resturi vegetale, pentru a permite semănatul în bune condiţii. La pregătirea terenului se întâlnesc mai multe strategii: După premergătoare timp uri i (mazăre, rapiţă de toamnă, borceag de toamnă, fasole, porumb pentru siloz etc.). În condiţii de umiditate suficientă, imediat după eliberarea terenului (cel mult 1 - 2 zile întârziere), se execută arătura cu plugul în agregat cu grapa stelată. Dacă solul este uscat şi arătura nu iese de calitate (rezultă bulgări mari), se recomandă mai întâi o lucrare cu grapa cu discuri şi apoi, după căderea unor precipitaţii se ară. Prin discuit se urmăreşte mărunţirea resturilor vegetale şi amestecarea lor cu solul, afânarea stratului superficial al solului pentru a se împiedica pierderea apei prin evaporare, distrugerea buruienilor existente şi crearea condiţiilor favorabile pentru germinarea seminţelor de buruieni aflate în sol şi a samulastrei, care vor fi distruse prin lucrările ulterioare. Dacă se întârzie cu efectuarea lucrării, solul pierde repede rezerva de apă, se întăreşte şi de multe ori nu mai poate fi arat sau arătura iese bulgăroasă; ca urmare, se amplifică pierderile de apă prin evaporaţie din cauza suprafeţei bulgăroase a arăturii şi apar dificultăţi la lucrările ulterioare ale solului. Grâul nu necesită arături prea adânci. Ca urmare, adâncimea arăturii trebuie stabilită în câmp, în funcţie de starea terenului, astfel încât să fie încorporate resturile vegetale (miriştea şi buruienile) şi fără a scoate bulgări. În condiţiile unor terenuri bine lucrate an de an, se poate ara doar la 18 - 20 cm adâncime. Până în toamnă, arătura trebuie prelucrată superficial, pentru

mărunţireasunt bulgărilor, nivelarea distrugerea care răsar. Lucrările efectuate, cel maiterenului, adesea, cu grapa cuburuienilor discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili şi lama nivelatoare. Se recomandă ca primele lucrări să fie făcute perpendicular sau oblic faţă de direcţia arăturii, pentru a asigura nivelarea terenului.

Pregătirea patului germinativ se face chiar în ziua sau preziua semănatului, prin lucrări superficiale cu combinatorul (de preferat) sau cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili şi lama nivelatoare . Se 23

recomandă ca această lucrare să fie efectuată perpendicular pe direcţia de semănat. Trebuie să se urmărească realizarea unei suprafeţe nivelate, curate de buruieni, afânată pe adâncimea de semănat, dar nu prea mărunţită, şi ceva mai tasată sub adâncimea de semănat, pentru a asigura ascensiunea apei (spre seminţele în curs de germinare). Prezenţa bulgăraşilor este importantă deoarece protejează suprafaţa solului pe timpul iernii, prin reţinerea zăpezii şi reduce eroziunea eoliană, diminuează compactarea în timpul sezonului rece, îndeosebi în regiunile bogateDupă în precipitaţii. premergătoare târzii. Atunci când grâul urmează după floarea soarelui, porumb sau soia, este necesară o lucrare cu grapa cu discuri pentru mărunţirea resturilor vegetale. Arătura se efectuează imediat, ceva mai adânc, la 20 - 25 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa stelată, urmărindu -se încorporarea resturilor, fără însă a scoate bulgări; până la semănat ar trebui să rămână cel puţin 2 - 3 săptămâni, pentru ca solul afânat prin arătură să se aşeze. În continuare, arătura se lucrează în mod repetat, cu diferite utilaje (grape cu discuri, combinatoare) pentru mărunţire, nivelare şi pregătirea patului germinativ.

După cartof de toamnă şi sfeclă, care lasă un sol afânat şi fără resturi vegetale, pe terenurile bine lucrate în anii anteriori (arate adânc, afânate, nivelate), precum şi în toamnele extrem de secetoase, când pot să apară

bulgări, arătura poate fi înlocuită prin două lucrări cu grapa cu discuri grea sau medie; această lucrare permite mobilizarea solului până la 12 - 16 cm adâncime, realizându-se concomitent şi încorporarea îngrăşămintelor minerale. În continuare se fac lucrări de pregătire a patului germinativ (cu grapa sau combinatorul), conform celor prezentate anterior. Pregătirea terenului prin discuit este uneori preferabilă arăturii şi

pentru a nu întârzia semănatul grâului. Se obţine o viteză mare de lucrare a solului, acesta se aşează mai repede ca după arat, terenul rămâne mai nivelat, economia pentru forţa de muncă şi de combustibil. 2.2.2.4. Sămânţa

şi semănatul

grâu destinată semănatului trebuiebiologice să aparţină unui zonat,Sămânţa să provinădedin loturi semincere, din categoriile C1 sau C2,soi să aibă puritatea fizică minimum 98%, facultatea germinativă minimum 85% şi MMB-ul cât mai mare. Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie. Tratamentele se pot diferenţia în funcţie de agentul patogen şi de modalitatea de infestare . În prezent, atât împotriva agenţilor patogeni transmisibili prin sămânţă, cu spori pe tegumentul seminţei, cum sunt mălura comună ( Tilletia spp.) şi 24

fuzarioza (Fusarium sp.), cât şi în cazul agenţilor patogeni cu spori în interiorul bobului, cum ar fi tăciunele zburător (Ustilago tritici), se recomandă tratamente la sămânţă cu preparate pe bază de: - Lamardor 400FS, 0,15l/t (protioconazol + tebuconazol) - Vincit F, Vincit Nova, 1,5 l/ha (flutriafol + thiabendazol) - Vitavax 200, 2,0 l/t (carboxin) - Quinolate 15 PUS, 2 kg/t (oxichinoleat de cupru) - Prelude SP, 2,0 kg/t (prochloraz + carbendazin) - Savage 5 FS, 1,5 kg/t (imazalil + tebuconazol)

Pentru agenţii patogeni transmisibili prin sol, cum ar fi mălura comună, fuzarioza şi mălură pitică (Tilletia controversa) este posibilă tratarea seminţelor înainte de semănat, cu produse speciale, dar aceste tratamente au eficacitate redusă. Ca atare, în cazul infestării puternice a solului este necesar un interval mai mare de pauză înainte de revenirea grâului pe acelaşi teren. Pe terenurile unde este frecvent atacul de dăunători în toamnă, îndeosebi pe terenurile cu o încărcătură mare de păioase (sau la grâul cultivat după grâu), unde infestarea cu gândac ghebos ( Zabrus tenebrioides) sau viermi sârmă (Agriotes sp.) este puternică, se recomandă tratarea seminţelor cu preparate insectofungicide, cum ar fi: - Yunta 246 FS, 2-2,25 l/t (imidacloprid + tebuconazol) - Tirametox, 3,0 kg/t (lindan + tiophanat methyl + thiuram) - Chinodintox PTS, 2,5 kg/t (lindan + oxichinoleat de cupru + lindan) - Vitalin 85 PTS (lindan + carboxin + thiuram) - Gaucho 600 FS, 0,6 l/t (imidacloprid)

Sunt controlate astfel bolile transmise prin sămânţă şi dăunătorii care atacă în toamnă (gândacul ghebos, viermii sârmă, afidele). Tratamentele se efectuează imediat înainte de semănat, urmărindu -se cu mare atenţie amestecarea cât mai uniformă a preparatelor cu sămânţa. Epoca de semănat a grâului se stabileşte astfel încât, până la venirea iernii, să rămână 40 - 50 zile în care plantele să vegeteze normal şi să se acumuleze 450 - 500°C temperaturi pozitive. Astfel, la intrarea în iarnă, plantele de grâu trebuie ca să ajungă în stadiul de 2 - 3 fraţi şi 3 - 4 frunze (fără ca fraţiisesăîntârzie fie preasemănatul, dezvoltaţi).plantele răsar târziu, nu înfrăţesc, intră în Dacă iarnă neînfrăţite şi necălite, fiind sensibile la ger, primăvara lanul va avea o desime mică şi se va îmburuiena mai uşor, vegetaţia se întârzie şi se prelungeşte spre vară, apare pericolul de şiştăvire a boabelor. De asemenea, boabele de grâu aflate în curs de germinare sunt foarte sensibile la temperaturi scăzute; aceeaşi sensibilitate manifestă plăntuţele răsărite dar neînfrăţite, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat. 25

Dacă se seamănă prea devreme, plantele se dezvoltă pre a puternic, sunt expuse încă de la începutul vegetaţiei atacului de dăunători (afide, muşte) şi boli, lanul se îmburuienează din toamnă; masa vegetativă bogată face ca plantele să fie sensibile la ger şi asfixiere pe timpul iernii; în primăvară lanul este foarte des, plantele sunt predispuse la cădere şi sensibile la boli, boabele rămân mici din cauza desimii ridicate. Epoca optimă de semănat a grâului de toamnă în România este între 20 septembrie şi 10 octombrie. Pentru zonele din sud, vest şi Câmpia Transilvaniei, intervalul care trebuie luat în calcul este 25 sep tembrie - 10 octombrie; pentru zona colinară, nordul ţării şi depresiunile intramontane, se recomandă să se semene ceva mai devreme, în intervalul 20 septembrie - 5 octombrie. Desim ea

de semănat la grâu trebuie stabilită astfel încât să se asigure 2

la recoltare circa 500 - 700 spice/m . Pentru aceasta trebuie să fie semănate 2 350 - 600 boabe germinabile/m . Între aceste limite, desimea de semănat se

stabileşte în funcţie de capacitatea de înfrăţire a soiului, data semănatului (faţă de epoca optimă), calitatea pregătirii patului germinativ, umiditatea solului (asigurarea umidităţii pentru un răsărit rapid). De asemenea, trebuie luat în calcul un procent mediu de răsărire în câmp, pentru condiţii bune de semănat, de 85-97% (din boabele germinabile semănate). Procentul de răsărire în câmp depinde în cea mai mare măsură de tratamentele efectuate la sămânţă, starea solului la semănat, sub aspectul asigurării umidităţii şi a calităţii patului germinativ şi care depinde de utilajele cu care s-a lucrat. Grâul are capacitatea ca prin înfrăţire să-şi corecteze, între anumite limite, densităţile nefavorabile. În asemenea situaţii, administrarea îngrăşămintelor în primăvară, în doze ceva mai ridicate stimulează dezvoltarea vegetativă şi prod uctivitatea plantelor existente. Prin administrarea de îngrăşăminte se urmăreşte să se asigure o nutriţie foarte bună a plantelor pentru ca numărul mic de fraţi şi spice la m 2 să fie compensat prin numărul mare de boabe în spic, cu MMB cât mai ridicat. Totodată, combaterea chimică a buruienilor trebuie efectuată cu mai mare atenţie în culturile rare pentru a elimina concurenţa acestora. La desimi de semănat prea mari , consumurile de sămânţă sunt exagerate, apare costisitoare şi căderii nejustificate, concurenţa dintre plante este prea puternică, pericolul şi se amplifică atacul de boli. În cazuri extreme, îndeosebi la semănatul întârziat, precum şi în toamnele foarte secetoase sau în situaţia când se seamănă în teren bulgăros, 2 se poate mări desimea până la 700 boabe germinabile/m . Trebuie reţinut că erorile tehnologice (întârzierea semănatului, pregătirea unui pat germinativ defectuos) pot fi corectate numai parţial, prin mărirea desimii de semănat. 26

Cantitatea de sămânţă la hectar (norma de semănat) rezultată din calcul (pe baza desimii stabilite şi a indicilor de calitate a seminţei) este cuprinsă, de regulă, între 170 şi 250 kg sămânţă/ha.

Adâncimea de semănat la grâu depinde de umiditatea solului, textură, soi, mărimea seminţei, data semănatului (faţă de epoca recomandată). În condiţiile din România, grâul este semănat la 4 - 5 cm adâncime pe terenurile cu umiditate suficientă şi textură mijlocie spre grea, unde apa pentru germinare este asigurată, iar străbaterea germenilor spre suprafaţă este ceva dificilă; pe terenurile cu semănăturilor umiditate insuficientă şi textură maimai uşoară, precum şi în cazul timpurii, lasesuprafaţă recomandă să se semene ceva mai adânc, la 5 - 6 cm. Din anumite motive (teren uscat, bulgăros, neaşezat suficient după arat datorită recoltării târzii a premergătoarei), grâul este semănat în mod frecvent prea adânc. Consecinţele sunt răsăritul întârziat, plantele nu mai au timp să înfrăţească şi să se pregătească pentru iarnă sau înfrăţesc târziu şi puţin. În România există în cultură soiuri de grâu (Flamura 85, Lovrin 34 , Lovrin 41, Fundulea 4) care se caracterizează prin formarea unui coleoptil mai scurt. La aceste soiuri, adâncimea de semănat trebuie să fie maximum 4 cm şi foarte uniformă, pentru a asigura străbaterea tuturor germenilor până la suprafaţă. Distanţele de semănat la grâu, pe plan mondial, sunt cuprinse între 10 şi 18 cm, fără a rezulta diferenţe importante de producţie. Ca atare, distanţa dintre rânduri trebuie aleasă între aceste limite, în funcţie de maşinile de semănat aflate la dispoziţie. În România grâul este semănat în mod obişnuit la 12,5 - 15 cm (distanţe pentru care sunt construite semănătorile universale existente frecvent în dotare). În anumite situaţii (culturi semincere) se recomandă distanţe de semănat ceva mai mari (25 cm), pentru a favoriza înfrăţitul şi a asigura înmulţirea mai rapidă a seminţelor. O metodă de semănat mult extinsă în ţările cu tradiţie în cultura grâului este semănatul în cărări. Această metodă, folosită în prezent pe suprafeţe mari şi în România, a apărut din necesitatea de a asigura efectuarea mijloace terestrecăderii a tratamentelor a lucrărilor de fertilizare, fitosanitare,cupentru prevenirea , de combatere chimică a buruienilor

etc., fără a mai fi necesară jalonarea şi se evită distrugerea plantelor de către roţile utilajelor. Trebuie reţinut că în tehnologiile intensive se poate ajunge până la 5 - 8 treceri în cursul perioadei de vegetaţie, pentru efectuarea diferitelor lucrări de îngrijire. Nu există o schemă standard pentru semănatul în cărări. S chema poate fi adaptată de fiecare fermier la setul de maşini agricole pe care îl are la 27

dispoziţie. La semănatul în cărări, se lasă câte 2 benzi nesemănate, obţinute prin închiderea tuburilor semănătorii pe urmele roţilor tractorului. Lăţimea unei cărări corespunde cu lăţimea pneurilor tractorului (de regulă, este suficient să fie închise 2 tuburi ale semănătorii), iar distanţa dintre două cărări este egală cu ecartamentul roţilor tractorului şi al maşinil or cu care se vor face diferitele lucrări de îngrijire în vegetaţie. Distanţa dintre perechile de cărări trebuie să fie un multiplu al lăţimii de lucru a maşinilor cu care se fac tratamentele.

Acolo undeseexistă posibilitatea de la a efectua în vegetaţie cu mijloace “avio“, recomandă să se lase semănatlucrări urme de orientare, de 30 - 40 cm (două tuburi de la semănătoare suprimate), urme care sunt vizibile până în faze mai ava nsate de dezvoltare a plantelor. D istanţa dintre două urme va fi egală cu lăţimea de lucru a mijloacelor avio folosite pentru aplicarea tratamentelor. 2.2.2.5. Lucrările de îngrijire

Grâul este o cultură cu o tehnologie total mecanizabilă. În funcţie de o serie de factori (calitatea patului germinativ, starea culturii la intrarea şi ieşirea din iarnă, mersul vremii, rezerva de seminţe de buruieni, infestarea cu boli şi dăunători, dotarea tehnico -materială ş.a.) la cultura grâului se pot efectua între 1-2 şi până la 7-8 lucrări de îngrijire. Tăvălugitul semănăturilor se face imediat după semănat, atunci când semănatul s-a efectuat într-un sol uscat şi afânat pentru a pune sămânţa în contact cu solul şi de a favoriza, astfel, absorbţia apei. Controlul culturi lor pe timpul iernii, atunci când temperaturile scad o sub -20….-25 C şi elim inarea excesului de apă de pe porţiunile depresionare sau microdepresionare. La amplasarea culturilor de grâu trebuiesc evitate, pe cât posibil, terenurile unde pe timpul iernii apar băltiri. Tăvălugitul la desprimăvărare se face în special pe solurile argiloiluviale şi după perioade de îngheţ ce au alternat cu perioade de dezgheţ. În această situaţie poate să apară fenomenul de dezrădăcinare (descălţare) iar lucrarea se face pentru a pune în contact rădăcinile plantelor cu solul.

când dar situaţia impune, lucrarea de tăvălugit efectuată pe solAtunci bine scurs, încă oreavăn, pentru a realiza aderareatrebuie rădăcinilor şi a nodului de înfrăţire la sol, dar fără a tasa suprafaţa solului. Combater ea bur ui eni lor este principala lucrare de îngrijire din cult ura grâului. Pierderile de recoltă cauzate de concurenţa buruienilor sunt, în mod obişnuit, de 10 - 20%, dar pot ajunge în anumite situaţii până la 60 - 70%. Ca urmare, reducerea rezervei deseminţe de buruieni şi împiedicarea apariţiei acestora trebuiesc urmărite prin toate mijloacele: preventive, agrotehnice 28

(rotaţie, lucrările solului, semănatul în epoca şi cu desimea optimă) şi chimice .

În cultura grâului, combaterea chimică a buruienilor este o lucrare obligatorie.

Există mai multe strategii: a) Cul tur i in f estate cu bur ui eni dicotil edonate sensi bil e la 2,4 D şi MCPA ( Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, Capsella bursa pastoris,

Cirsium arvense, Thlaspi arvense, Centaurea cyanus, Atriplex sp., Chenopodium album, Rubus caesius etc.). Pentru combaterea acestora, se recomandă erbicidele: - SDMA-33, 1,5-2,5 l/ha (2,4-D) - Dicotex, 1,5-2,5 l/ha (MCPA) - Basagran, 2-4 l/ha (bentazon).

Administrarea se face primăvara, când plantele de grâu sunt în faza de înfrăţire şi până la formarea primului internod, iar buruienile sunt în f aza de cotiledoane sau rozetă. Temperatura aerului trebuie să fie mai mare de 10°C, vremea liniştită, fără vânt, timpul călduros şi luminos. b) Culturi infestate şi cu buruieni dicotiledonate rezistente la 2,4D şi MCPA (Matricaria chamomilla, M. inodora, Agrostema githago, Sonchus arvensis, Galium aparine, Galeopsis tetrahit, Papaver rhoeas, Stellaria media, Veronica sp., Bifora radians, Polygonum sp. etc.).

În asemenea situaţii, se recomandă aplicarea următoarelor erbicide: Icedin Super 1l/ha (2,4 D + dicamba) Granstar 20-25 g/ha (tribenuron metil) Glean 15-20 g/ha (clorsulfuron) Rival 15-20 g/ha (clorsulfuron) Oltisan 1 l/ha (2,4 D + dicamba) Sansac 1 l/ha (metosulam + 2,4D) Lancet 1 l/ha (fluroxipir + 2,4 D) Sekator Progress OD 100-150 ml/ha (amidosulfuron + iodosulfuronmetil-Na + mefenpyr dietil) - combate şi iarba vântului

Administrarea acestor preparate se face în aceleaşi faze de vegetaţie ale grâului şi ale buruienilor, menţionate mai sus, tratamentele putând începe mai devreme, când temperatura aerului a depăşit 6°C. c) Cul tur i infburuienilor estate cu A per a spica- venti şi Avena fatua Combaterea monocotiledonate apare ca necesară

doar în anumite zone limitate din România. Speciile respective: Apera spica venti (iarba vântului) şi Avena fatua (odosul) găsesc condiţii favorabile de dezvoltare în zonele colinare, umede, din Banat, Transilvania, Bucovina. Pentru combaterea ierbii vântului se fac tratamente cu erbicidele: - Grasp CE, 2 - 2,5 l/ha (tralkoxidim) - Puma CE, 0,8 - 1,0 l/ha (fenoxapropetil) 29

- Illoxan CE, 2,5 l/ha (diclofopmetil)

Acestea se aplică primăvara, când buruiana are 1 - 3 frunze. Se mai pot utiliza Avadex BW, 5-6 kg/ha (trialat ), aplicat înainte de semănat şi încorporat în sol sau Granarg 50 PU, 3 - 5 kg/ha (terbutrin), aplicat fie toamna, imediat după semănat sau după răsărit sau primăvara în faza de 1 - 3 frunze ale buruienii. Pentru combaterea odosului se utilizează erbicide pe bază de trialat, aplicate înainte de semănat (ppi), şi încorporate cu grapa cu colţi la 2 - 4 cm sau preparatele Puma S sau Grasp, aplicate după recomandările adâncime prezentate la iarba vântului. Pentru o infestare şi cu dicotiledonate se fac tratamente combinate. Combate rea dăunătorilor din culturile de grâu se realizează prin măsuri preventive şi curative. Pentru diminuarea atacului de gândac ghebos (Zabrus tenebrioides), trebuie evitată amplasarea grâului pe terenurile infestate şi se tratează sămânţa înainte de semănat. În cazuri extreme, când în toamnă se constată un atac puternic de larve de gândac ghebos, se recomandă tratamente cu insecticide (Actara 25WG, 0,07kg/ha, Dursban 480 EC sau Pirimex 48 EC, 2,5 l/ha, Basudin 600 EW, 2 l/ha), la avertizare. Pragul economic de dăunare ( PED) este de 5% plante atacate. Împotriva ploşniţelor cerealelor (Eurygaster sp. şi Aelia sp.) se

efectuează tratamente împotriva adulţilor hibernanţi, la avertizare, la un PED de 7 exemplare/m2 şi numai după ce peste 80% din populaţia de ploşniţe a părăsit locurile de iernare (pădurea), de regulă, în a doua decadă a lunii aprilie, când temperatura depăşeşte 10°C. Tratamentele împotriva larvelor se fac la avertizare, la începutul lunii iunie, după ce acestea au trecut de vârsta a 2-a, la un PED de 3 larve/m2; adesea este necesară repetarea tratamentului, după un interval de maximum 7 - 10 zile, dacă după primul tratament au mai rămas peste 3 larve/m2 (1 larvă/m2 pentru culturile semincere).

Se recomandă folosirea insecticidelor Biscaya 240 OD, 0,2 l/ha, Calypso 480 SC, 0,1 l/ha, Cipertrin 10 EC, 0,1 l/ha, Sinoratox 35 CE, 3,5 l/ ha, Decis 2,5 EC, 0,3 l/ha, Fastac 10, 0,15 l/ha, Faster 10 CE, 0,1 l/ha, Karate 2,5 EC, 0,3 l/ha etc. Viermele roşu al paiului ), este un dăunător periculos, a cărui prezenţă este(Haplodiplozis semnalată maimarginata frecvent pe terenurile grele, argiloase din judeţele Argeş, Teleorman, Buzău, Prahova, Dâmboviţa, Olt; se recomandă evitarea monoculturii şi recoltarea mai timpurie a lanurilor atacate înainte de migrarea dăunătorului în sol. Pe terenurile cu peste 5 - 6 larve/plantă, se fac 3 tratamente, primăvara, la avertizare, în perioada de zbor a adulţilor şi de apariţie a larvelor, cu preparatele menţionate la combaterea ploşniţelor. 30

Gândacul bălos al ovăzului (Lema melanopa) extins mult în ultimele decenii în culturile de grâu din ţara noastră se combate prin tratamen te repetate, împotriva adulţilor şi a larvelor. Adulţii apar atunci când temperatura trece de 9 - 10°C, de obicei începând din a doua jumătate a lunii aprilie; PED este de 10 adulţi hibernanţi/m 2 şi de 250 larve/m 2 în cazul atacului în vetre. Tratamentele se fac cu aceleaşi insecticide ca şi pentru ploşniţe. Cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia sp.) se combat prin tratamente efectuate la apariţia adulţilor (sfârşit de mai, început de iunie) la un PED de 2 3 exemplare/m , folosind aceleaşi preparate recomandate pe ntru combaterea ploşniţelor. Muştele cerealelor (musca neagră - Oscinella frit; musca de Hessa Mayetiola destructor) sunt dăunătoare în cazul atacului de toamnă, care este cel mai păgubitor prin larve, mai ales în situaţiile în care grâul a fost semănat timpuriu şi toamna este lungă şi călduroasă. Foarte importante sunt măsurile preventive, precum şi tratamentele la sămânţă. Şoarecii de casă (Microtus arvalis) se combat cu fosfura de Zn, 3%, administrată sub formă de momeli. Combaterea bolilor se face în mod eficient prin combinarea metodelor preventive cu cele curative (combatere integrată). Făinarea (Blumeria graminis), boală cu transmitere prin sol, se manifestă îndeosebi în perioada creşterii intense a plantelor de grâu, când acestea sunt foarte sensibile. Atacul este favorizat de o desime prea mare a lanului, de

aplicarea unor doze prea mari de azot, de vremea răcoroasă, umedă şi cu nebulozitate ridicată. Măsurile preventive constau din cultivarea de soiuri rezistente, respectarea rotaţiei, distrugerea samulastrei, asigurarea unei desimi optime, fertilizarea echilibrată. În cazul unui atac puternic de făinare, tratamentele de combatere se fac cu produse ca Bavistin DF, 0,6 kg/ha, Bravo 500SC, 1,5 l/ha, Bumper Forte 1,0 l/ha, Tilt 250 EC, 0,5 l/ha, Fademorf 20 EC, 2 l/ha, Bayleton 25 WP, 0,5 kg/ha, ultimile două preparate speciale pentru făinare . Pragul economic de dăunare este considerat la 25% pete pe ultimele trei frunze,

după înfrăţit şi 25% pete pe graminearum frunza stindard, înflorit.Giberella zeae) Fuzarioza (Fusarium , cuînainte forma de perfectă se transmite prin sol şi prin sămânţă şi produce fuzarioza rădăcinilor, a coletului, frunzelor şi spicului. Deosebit de eficiente sunt măsurile preventive, cum ar fi cultivarea de soiuri tolerante la boală, folosirea un or seminţe sănătoase, tratată înainte de semănat, fertilizarea echilibrată, respectarea rotaţiei. Tratamentele la sămânţă sunt obligatorii dar parţial eficiente iar tratamentele în vegetaţie sunt eficiente dar costisitoare. 31

Înnegrirea bazei tulpinii şi pătarea în ochi şi îngenuncherea tulpinii (Ophiobolus graminis, Cercosporella herpotrichoides) sunt boli care se

transmit prin sol, astfel încât se recomandă, în primul rând, distrugerea samulastrei, respectarea rotaţiei, precum şi îngrăşarea echilibrată. În situaţii extreme se recomandă tratamente cu preparate conţinând benomil. Septoriozele (Septoria tritici şi S. nodorum) este o boală care se transmite prin sămânţă sau prin sol, pe resturile de plante. Măsurile preventive (distrugerea samulastrei, a resturilor de plante, respectarea

rotaţiei, doze moderate de azot) sunt importante pentru limitarea aplicarea atacului. unor De asemenea, se recomandă tratamente la sămânţă (Vitavax 75, 2,5 kg/t, Chinodin, 2,5 kg/t), precum şi tratamente în vegetaţie, în faza de înspicat, şi apoi la un interval de 14 zile, folosind preparatele recomandate pentru combaterea făinării. Pragul economic de dăunare este apreciat la 10% intensitatea atacului la înflorit. Prevenirea căderii plantelor . Se face pe suprafeţe mari în culturile de grâu din climatele umede, precum şi unde se aplică dozemari de îngrăşăminte cu azot. Aplicarea unei tehnologii corecte de cultivare este esenţială pentru evitarea căderii. De asemenea, se recomandă tratamente preventive, folosind anumite substanţe cu efect retardant (nanizant). Cel mai frecvent sunt folosite produsele pe bază de clorură de clorcolină (Stabilan – Austria, Cycocel – Germania, CCC - Franţa, Belgia, Chlormequat - Anglia). Se efectuează stropiri foliare, în perioada de alungire a paiului (când plantele au 20- 25 cm înălţime), pe vreme liniştită, fără vânt, cu soare nu prea puternic, de dorit seara sau dimineaţa. Se aplică 1,6 - 2,3 l/ha preparat în 800 - 1000 l apa, în cazul tratamentelor terestre şi 300- 400 l în cazul tratamentelor “avio“. Prin aceste tratamente se obţine reducerea înălţimii plantelor cu 25 30 cm, scurtarea şi îngroşarea internodurilor bazale, dezvoltarea ţ esutului sclerenchimatic şi mărirea rezistenţei la cădere, redistribuirea asimilatelor între organele plantei şi ca urmare, creşterea suprafeţei foliare, a numărului de boabe în spic, a MMB-ului şi a producţiei. Se obţin culturi cu rezistenţă sporită la cădere şi care pot fi recoltate mecanizat, fără dificultate. În prezent, pentru prevenirea căderii există şi preparate pe bază de ethephon (Camposan, Terpal) sau ethephon + chlormequat (Phynazol) care

pot fi În aplicate cu bune rezultate şi în faze depentru vegetaţie mai avansate. România, aplicarea tratamentelor prevenirea căderii nu s-au extins deşi cercetările au ilustrat unele efecte pozitive asupra producţiei la grâu; în majoritatea zonelor de cultură a grâului căderea se petrece destul de rar, numai în anii cu primăvara şi începutul verii ploioase şi cu vânturi puternice, care favorizează căderea. Irigarea este o lucrare care prezintă interes pentru majoritatea zonelor de cultură a grâului din România. Necesarul de apa al grâului este de 3.500 32

3 4.500 m /ha pe întreaga perioadă de vegetaţie şi este acoperit, de obicei în proporţie de 70 - 75%, din rezerva de apă a solului , la semănat şi din

precipitaţiile căzute în timpul perioadei de vegetaţie. Udările de toamnă sunt cele mai eficiente. În situaţiile în care solul este prea uscat şi nu permite efectuarea arăturii sau dacă s-a arat, dar nu se poate pregăti patul germinativ, se recomandă administrarea unei udări de umezire, 3 cu norme de 400 - 600 m/ha. În situaţiile în care pregătirea patului germinativ s-a făcut corespunzător dar s-a semănat în sol uscat şi grâul nu răsare din lipsa apei, se recomandă o udare de răsărire cu norme de 300-500 3 m /ha.

Udările de primăvară se aplică în funcţie de situaţia concretă din primăvară (apa acumulată în sol în sezonul rece, regimul precipitaţiilor în primăvară), cu norme de 500-600 m3/ha. Se aplică 1-3 udări în fazele de alungirea paiului (în luna aprilie mai rar, numai în primăverile secetoase şi după ierni sărace în precipitaţii), înspicat-înflorit (luna mai) şi la formarea bobului (luna iunie). Metoda de udare utilizată la grâu, în ţara noastră, este aspersiunea. 2.2.2.6. Recoltarea Momentul optim de recoltare al grâului este la maturitatea deplină, atunci când boabele ajung la 14 - 15% umiditate. La această umiditate combinele lucrează fără pierderi şi boabele se pot păstra în bune condiţii,

fără a fi necesare operaţiuni speciale de uscare. Dacă suprafeţele sunt mari şi avem combine puţine, pentru a preîntâmpina întârzierea şi a limita pierderile de boabe prin scuturare (datorită supracoacerii sau a vremii nefavorabile) recoltarea se începe mai devreme, când b oabele au 18% umiditate. În acest caz este absolut necesară uscarea boabelor, pentru a le aduce la umiditatea de păstrare şi a evita deprecierea calităţii lor. Lucrarea de recoltare trebuie încheiată când boabele au aj uns la circa 12 - 13% umiditate. Mai târziu, grâul trece în faza de supracoacere şi se amplifică pierderile prin scuturare. Perioada optimă de recoltare a unui lan de grâu este de aproximativ 5 - 8 zile. Lanurile de grâu sunt recoltate dintr -o singură trecere, cu ajutorul combinelor universale autopropulsate de a reface reglajele combinei de 2 - 3 ori. Trebuie pe zi (înrespectate funcţie derecomandările evoluţia vremii),

cu scopul de a realiza treieratul fără a sparge boabele. Recoltarea directă cu combina se efectuează în condiţii bune în la nurile dezvoltate uniform, neîmburuienate şi necăzute. În situaţiile când nu sunt întrunite aceste condiţii, se apelează la recoltarea divizată (în două faze), care se realizează prin secerarea (tăierea) plantelor cu vindroverul la înălţime de 15 - 20 cm, lăsarea lor în brazdă 33

câteva zile pentru uscare, urmată de treieratul cu combina, prevăzută cu ridicător de brazdă. În tehnologia de recoltare folosită la noi, după recoltare , paiele pot fi tocate sau rămân pe teren în brazdă continuă. În primul caz, la combină sunt montate dispozitive speciale pentru tocarea şi împrăştierea paielor pe lăţimea de lucru a acesteia, concomitent cu recoltatul. Ulterior, se realizează încorporarea prin arătură a paielor bine mărunţite, de dorit împreună cu doze moderate de îngrăşăminte cu azot pentru a facilita descompunerea acestora.

Strângerea paielor şi eliberarea terenului sunt lucrări importante în cultura grâului. Trebuie luat în calcul un raport general acceptat de 1:1 între boabe şi paie, care însă depinde de condiţiile anului, soi, înălţimea de tăiere la recoltare ş.a. Lucrarea este foarte dificilă şi destul de costisitoare. În tehnologia frecvent folosită (presarea paielor cu presa pentru furaje, încărcare şi transport), aceste operaţiuni pot reprezenta 48% din consumul de muncă din întreaga tehnologie de cultivare a grâului, faţă de circa 8,3% cât reprezintă recoltatul şi transportul boa belor. Pentru adunarea paielor se folosesc diferite utilaje (presa de balotat

pentru furaje, maşina pentru balotat cilindrică, maşini pentru adunat şi căpiţat). Ulterior, paiele sunt transportate pentru a fi folosite ca materie primă pentru diferite industrii, ca aşternut sau furaj pentru animale, ca material pentru prepararea composturilor.

Arderea miriştii (deci a materiei organice rămase după recoltar ea grâului) nu este justificată. Această soluţie este acceptată numai în cazuri extreme, cum ar fi un atac puternic de vierme roşu. Producţii. Producţia medie mondială la grâu a fost în ultimii ani în jur de 3100 kg boabe/ha (2007-2009). Prin comparaţie, producţia medie în Europa a fost 4100 kg/ha, din care 6000-7500 kg/ha în ţările Uniunii Europene. Numeroase ţări europene realizează peste 8 .000 kg boabe/ha (Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Irlanda, Olanda, Marea Britanie). Prin comparaţie, principalele ţări cultivatoare (şi exportatoare) de grâu pe plan mondial (SUA, Canada, Argentina) nu depăşesc producţii medii de 2000 - 3000 kg/ha.

În de cultura grâului România, decenii, producţiile medii au oscilat, regulă, întreîn1760 kg/ha înşiultimele 3500 kg/ha, fiind supuse influenţei variaţiilor climatice destul de mari de la un an la altul. Reţin atenţia, îndeosebi, producţiile medii realizate în anii 1990 (3301 kg/ha), 2006 (3477 kg/ha) şi 2008 (3422 kg/ha). De asemenea, sunt unităţi agricole care recoltează, în anii favorabili, 7000 - 8500 kg boabe/ha, în medie pe mii de hectare. 34

2.5. ORZUL (H ordeum vul gar e L.)

2.5.1. Importanţă. Biologie. Ecologie 2.5.1.1. Importanţă Orzul se consideră una din cele mai vechi plante luate în cultură. Deţine încă un rol important în zonele cu condiţii extreme (Cercul Polar, cele de la mare altitudine sau în nordul Africii). Crupele se folosesc la prepararea diferitelor mâncăruri, ca înlocuitor de cafea, prafuri de copt etc. De asemenea, deţine un rol important în furajarea animelelor.

Paiele se folosesc ca nutreţ grosier iar colţii de malţ au o valoare furajeră ridicată. Orzul de foloseşte la fabricarea berii, în industria alcoolului, amidonului. 2.5.1.2. Compoziţia chimică

Conţinutul boabelor în substanţe proteice este de 9,5–13% la orzoaică şi de 11–14% la orz iar în amidon de 57–62% la orzoaică şi 55 -60% la orz. Orzul furajer trebuie să aibă un conţinut ridicat în proteină, amidon şi grăsimi şi scăzut în celuloză. Orzul pentru bere trebuie să aibă un conţinut scăzut în proteină (10 12%) şi un conţinut ridicat în amidon. 2.5.1.3. Sistematică. Origine. Răspândire Orzul aparţine genului Hordeum, specia Hordeum vulgare (sativum). Cuprinde mai multe convarietăţi, în ţara noastră cultivându -se convarietatea distichum (orzoaica) şi hexastichum (orzul comun). Din centrul est-asiatic este srcinar H. v. conv. hexastichum, din centrul vest-asiatic, H. v. conv. distichum, iar din centrul etiopian, H. v.

conv. hexastichum şi H. v. conv. distichum. Pe plan mondial suprafaţa cultivată cu orz a fost în 2009 de 54,1 mil. ha cu o producţie medie de 2800 kg/ha. Suprafeţe mari deţin: Federaţia Rusă, Ukraina, Australia, Canada,

SUA, Turcia, Spania, Germania, Franţa. În România se cultivă aproape 515 mii ha cu o producţie medie de 2300 kg/ha. 35

2.5.1.4. Particularităţi

biologice Rădăcinile embrionare (în număr de 5-8) ajung la 15-30 cm în sol iar cele coronare pătrund până la 60-100 cm. Sistemul radicular este mai slab dezvoltat decât la grâu şi cu o putere mică de solubilizare. Înfrăţirea începe după apariţia frunzei a III-a şi durează aproximativ 23 săptămâni la 8-12oC. Orzul de toamnă are înfrăţirea mai bună decât orzoaica.

Există şi forme "umblătoare" care se pot însămânţa atât toamna cât şi primăvara. Tulpina are 5-7 internodii şi o înălţime de 50 -100 cm. Ligula este redusă iar urechiuşele foarte bine dezvoltate, înconjurând tulpina pe circa jumătate din circumferinţă. Spicul prezintă la fiecare călcâi al rahisului trei spiculeţe uniflore. La convarietatea hexastichum toate trei sunt fertile iar la distichum doar

spiculeţul central. Cerinţele pentru fiecare etapă de vegetaţie sunt similare cu ale grâului. Polenizarea este autogamă. Fructul este o cariopsă îmbrăcată în palei cu MMB-ul 25-50 g. De asemenea, prezintă trei straturi cu aleuronă. Perioada de vegetaţie este de 250 -270 zile, ajungând la maturitate cu 7-10 zile înaintea grâului. Orzoaica de primăvară are perioada de vegetaţie de 90-120 zile. 2.5.1.5. Cerinţele faţă de climă şi sol

Cerinţele climatice ale orzului sunt mai reduse decât la grâu. Orzul este mai rezistent la temperaturi ridicate.

Temperatura minimă de germinaţie este de 3 -5oC, optima de 20oC iar o

maxima 28-30 C.

Necesarul de apă este de 48% din masa boabelor. Orzul de primăvară, având perioadă de vegetaţie scurtă, reuşeşte în climate aspre sau uscate.

Orzoaica, pentru aşirealiza cerută în fabricarea cultivă în zone mai răcoroase umede,calitatea unde conţinutul proteic în berii, boabeseeste mai scăzut. Orzul de toamnă este mai sensibil la iernare decât grâul, rezistând până la -15oC la nivelul nodului de înfrăţire. Sub strat de zăpadă, orzul rezistă până la -28...-30oC. Faţă de umiditate cerinţele sunt reduse. Consumul maxim îl are în fazele critice, de la alungirea paiului şi până la înspicar e. 36

Faţă de sol cerinţele sunt mai ridicate decât la grâu. Preferă solurile cu textură mijlocie, permeabile, pH 6,5 – 7,5 şi fertile. Orzoaica este în general mai puţin pretenţioasă faţă de sol, putându -se cultiva în limitele pH-lui de 5,0 – 7,5. 2.5.1.6. Zone ecologice

Orzul şi orzoaica de toamnă au ca zone foarte favorabile Câmpia de Vest, sudul Câmpiei Române, estul Bărăganului, sud -estul Dobrogei, favorabile învecinează cu precedentele. Câmpia Jijiei. Zonele Orzoaica de primăvară seîntâlneşte condiţii foarte favorabile în depresiunea Bârsei, Sfântu Gheorghe, Tg. Secuiesc, bazinel e Oltului, Someşului, Mureşului şi Podişul Sucevei.

2.5.2. Tehnologia de cultivare 2.5.2.1. Rotaţia

La alegerea plantei premergătoare se au în vedere forma de orz cultivată şi scopul culturii. Respectarea unei rotaţii corespunzătoare, fără cheltuieli suplimentare, asigură sporuri de producţie de circa 20 %. Orzul şi orzoaica de toamnă au cerinţe asemănătoare faţă de planta premergătoare cu cele ale grâului. Pentru a intra în condiţii bune în iarnă, trebuie să revină după plante care eliberează terenul devreme (în prima parte a verii).

Cele mai bune premergătoare pentru orzuI de toamnă sunt leguminoasele anuale şi perene, borceagul, rapiţa, inul pentru fibre şi cel pentru ulei. Pentru orzoaica de toamnă, cu excepţia legu minoaselor, sunt indicate aceleaşi premergătoare ca şi pentru orzul de toamnă. Orzoaica de primăvară se seamănă după plante care lasă solul curat de buruieni şi într-o bună stare de fertilitate, însă nu prea bogat în nitraţi (prăşitoare). Dintre plantele care ocupă suprafeţe mari în zona de cultură a orzoaicei de primăvară (zonele subcarpatice), bune premergătoare sunt cartoful şi sfecla pentru zahăr , fertilizate. Se poate cultiva şi după in pentru fibre sau după porumb, dacă resturile organice au fost tocate şi bine încorporate în sol pentru a nu îngreuna semănatul. După orzul asi 2-orzoaica toamnă, deoarece eliberează foarte devreme (decada a a luniideiunie), se pot însămânţa culturiterenul duble pen tru furaj (porumb, sorg) sau pentru boabe (soia, fasole). Succesul acestor culturi este asigurat dacă se seamănă în prima parte a lunii iulie şi solul are umiditate suficientă (din ploi sau irigare). În cultura de orz se obişnuieşte să se însămânţeze trifoi în „cultură ascunsă”. Nu se recomandă aceasta în cultura orzoaicei pentru bere, 37

deoarece trifoiul provoacă greutăţi la recoltare, determinând căderea plantelor şi deprecierea însuşirilor tehnologice ale boabelor. 2.5.2.2 Fertilizarea Consumul specific al orzului este 29; P2O5 – 11-13; K2O – 21-28.

apropiat de cel al grâului: N – 24-

Gunoiul de grajd, deşi asigură sporuri mari de producţie, nu este valorificat economic de orzul de toamnă şi nici de orzoaică. Deoarece gunoiul de grajd se aplică altor plante, orzul se fertilizează cu îngrăşăminte chimice. Pentru orzul şi orzoaica de toamnă , dozele de azot şi fosfor substanţă activă recomandate sunt prezentate în tabelele 2.5.1 şi 2.5.2. Tabelul 2.5.1 Date orientative privind stabilirea dozelor de azot

la orzul şi orzoaica d e toamnă (kg/ha) Aprovizionarea probabilă a plantelor cu azotfuncţie de planta premergătoare, fertilizarea din aniianteriori şi

fertilitatea naturală a solului Cultura şi rezistenţa la

Foarte bună (după leguminoase

Bună (după cartof

Mijlocie (după

prăşitoare,

Slabă (după

cădere a soiului anuale şi perene fertilizat numai porumb, floarea premergătoare sau cartof bine organic, după soarelui, mediu târzii, fertilizat cu azot sfecla pentru fertilizată; după insuficient şi gunoi de zahăr şi in) cereale păioase fertilizate) grajd) în primul an) Orz de toamnă, 20 30– 40 60– 70 90– 100 soiuri cu rezistenţă – 200 bună la cădere Orz de toamnă, soiuri cu rezistenţă 10 20– 30 40– 50 70– 80 – 100 mijlocie la cădere Orzoaică de toamnă, soiuri cu 10 20– 30 40– 50 60– 70 – 80 rezistenţă mijlocie la cădere Notă: În cadrul limitelor menţionate, dozele mai mari se aplică pe soluri uşoare, nisipoase, în anii cu toamne şi ierni bogate în precipitaţii, iar dozele mai mici pe soluri mai grele, fertil e şi în anii mai săraci în precipitaţii.

Pentru toate formele de orz, azotul se aplică primăvara. Toamna se poate da o parte din doza de azot (1/4 - 1/3), numai după premergă toare care sărăcesc solul (floarea-soarelui, porumb, iarbă de Sudan). Azotul nu se 38

aplică toamna pe solurile uşoare (nisipoase, luto -nisipoase), unde este uşor levigat în timpul iernii şi nici atunci când doza aplicată este mică (sub 60 -70 kg N/ha). Tabelul 2.5.2 Date orientative privind stabilirea dozelor de fosfor

la orzul şi orzoaica d e toamnă (kg/ha) Aprovizionarea cu fosfor mobil Mijlocie Slabă (6-8 mg P2O5 /100 g (4-6 mg P2O5 /100 g sol) ( 14 N 28-26 24-23 22-21 21-20 20-19,5 19-18,5 18 P2O5 14-11 10,5-10,1 9,8-9,6 9,5-9,0 8,9-8,8 8,7-8,6 8,6 K2O 33-36 30-28 27-26 25,5-24,8 24,6-24,4 24,2-24,0 23,9

Fertilizarea chimică. Rezultatele de sinteză reliefează că pe toate tipurile de sol, fertilizarea cu azot şi fosfor se înscrie cu sporuri semnificative de recoltă. Potasiul asigură sporuri semnificative pe solurile luvice, pe cele nisipoase şi în condiţii de irigare. Sporul producţiei de boabe la 1 kg îngrăşământ este variabil, în funcţie de tipul de sol, condiţiile climatice şi hibridul cultivat. Cu referire la hibrizi, se poate afirma că hibrizii simpli, cultivaţi intensiv pe agrofond nefertilizat, sunt depăşiţi în producţie de către hibri zii dubli extensivi, dar în condiţii de fertilizare locurile se inversează. La stabilirea dozelor de îngrăşământ se vor avea în vedere t ipul de sol, nivelul producţiei scontate, rezerva solului, consumul specific, regimul precipitaţiilor, hibridul cultivat şi planta premergătoare. Azotul este principalul element nutritiv care asigură formarea unei mase foliare bogate, colorată în verde intens şi care influenţează favorabil acumularea substanţelor proteice. Carenţa se manifestă prin îngălbenirea limbului de la vârf spre bază, de-a lungul nervurii mediane care se deschide la culoare. Plantele rămân fi rave, cu ştiuleţii mici. Excesul de azot intensifică transpiraţia, creşterea este luxuriantă, plantele devin sensibile la secetă şi boli şi se întârzie maturitatea. Absorbţia azotului este intensă de -a lungul întregii perioade de vegetaţie. 2.7.2 sunt prezentate dozele optime economice de azot. În tabelul Dozele optime economice de azot, în condiţii de cultură neirigată sunt cu 30 - 90 kg mai mici decât în cultură irigată. În funcţie de producţia planificată, consumul specific se modifică, determinarea dozei putându-se realiza calculând 24 kg N pentru fiecare tonă de boabe la o producţie sub 5 t/ha, 22 kg N/t la o producţie între 6 - 10 t/ha şi respectiv 20 kg N/t la producţii de peste 10 t/ha. 48

Tabelul 2.7.2 Dozele optime economice de azot la porumb apreciate după indicele de azot – I.N. (Gh. Bâlteanu, 1999)

Producţia planificată (boabe kg/ha) 5.000 6.000 7.000

1,0 144 168 191

Doza de N (kg/ha) la IN al solului 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 134 122 113 106 100 94 157 146 138 130 124 118 180 169 160 153 147 141

4,5 80 114 137

8.000 9.000 10.000 11.000 12.000 13.000 14.000

211 231 248 265 280 294 308

201 220 238 254 269 284 297

157 176 194 210 226 240 254

190 209 226 213 258 272 286

181 200 217 234 249 264 277

173 193 210 227 242 256 270

167 186 204 221 236 250 264

161 180 199 216 230 244 258

Dozele de azot se reduc cu: - 20 - 50 kg/ha când porumbul urmează după leguminoase; - 2 kg pentru fiecare tonă de gunoi dată direct porumbului; - 1 kg pentru fiecare tonă de gunoi când aplicarea acestuia s-a făcut la

planta premergătoare; 5 kg pentru 10octombrie mm de precipi taţii căzute în minus faţă de media-multianuală perioada , înfiecare -martie; - 20 kg/ha în primăverile secetoase; - 20 - 30 kg/ha în cazul hibrizilor sensibili la frângerea tulpinilor. Dozele de azot se majorează cu: - 20 kg/ha când porumbul urmează după floarea soarelui; - 5 kg pentru fiecare 10 mm de precipitaţii căzute în plus faţă de media multianuală, în perioada octombrie-martie; - 20 kg/ha pe solurile cu aport freatic şi când semănatul se face în primăveri umede; - 25 kg/ha după cartoful târziu sau în al III -lea an de monocultură. Aplicarea azotului trebuie efectuată fracţionat, astfel: - 30-40 kg/ha azot sub formă de îngrăşământ complex sau de azotat

de amoniu, concomitent cu semănatul; - 30-70 kg/ha azot sub formă de uree, azotat de amoniu sau îngrăşă minte lichide la praşilele a II-a şi a III-a mecanice; - 10-20 kg/ha concomitent cu irigarea, corelate cu dozele aplicate

anterior şi starea culturii.

49

Fosforul joacă un rol important în creşterea şi fructificarea porumbului. Insuficienţa se manifestă prin înroşirea frunzelor de la vârf spre bază,

sistemul radicular este slab dezvoltat, ritmul de creştere este scăzut, se accentuează protandria. Excesul fosforului determină insuficienţa zincului. În funcţie de nivelul producţiei scontate şi starea de aprovizionare a solurilor cu fosfor, se recomandă dozele economice înscrise în tabelul 2.7.3. Doza se poate calcula expeditiv, plecând de la un consum de 9 kg P2O5 /t boabe, la în conţinut al solului de peste 6 mg/100g sol. Pe solurile cu 5 /100 g sol, doza se va majora cu 15 - 20 kg P 2O5 conţinut sub 6mg mgsub P2Olimita pentru fiecare menţionată. Doza se reduce pentru fiecare tonă de gunoi cu 1 kg P 2O5, când aplicarea s-a făcut direct porumbului şi cu 0,5 kg P 2O5 pentru fiecare tonă de gunoi aplicată plantei premergătoare.

Tabelul 2.7.3 Dozele optime economice de P2O5 în funcţie de producţia planificată şi starea de aprovizionare a solurilor cu fosfor mobil (Gh. Bâlteanu, 1999)

Producţia planificată (boabe kg/ha) 5.000 6.000 7.000 8.000 9.000 10.000 11.000 12.000 13.000 14.000

10 82 95 106 115 122 129 134 139 143 146

20 61 74 85 93 101 107 113 117 121 125

PAL (ppm) 30 40 42 27 55 40 66 50 75 59 82 67 89 73 94 79 99 83 103 87 106 91

50 14 27 38 47 54 61 66 71 75 78

60 18 28 37 45 51 57 61 65 69

Încorporarea în sol a îngrăşămintelor cu fosfor se face sub arătura de bază. Îngrăşămintele complexe cu fosfor se pot aplica primăvara , la pregătirea patului germinativ, încorporându-se adânc cu grapa cu discuri, sau în benzi, concomitent cu semănatul. Potasiul rezistenţa la cădere, secetă boli. iar Carenţa se manifestă prin măreşte îngălbenirea frunzelor de la vârf spreşi bază, siste mul radicular rămâne slab dezvoltat. În funcţie de nivelul producţiei scontate şi starea de aprovizionare a solului cu potasiu mobil, se recomandă dozele economice înscrise în tabelul

2.7.4.

50

Tabelul 2.7.4

Doza optimă economică K2O în funcţie de producţia planificată şi starea de aprovizionare a solurilor cu potasiu mobil (Gh. Bâlteanu, 1999) Producţia planificată boabe kg/ha 5.000 6.000

60 120 141

100 86 107

KAL (ppm) 140 180 54 26 75 47

220 21

260 -

7.000 8.000 9.000 10.000 11.000 12.000 13.000 14.000

160 178 190 203 214 224 233 242

125 141 155 168 179 190 199 207

94 110 124 137 148 158 167 175

39 56 70 82 94 104 113 121

17 33 47 60 71 81 91 99

65 81 95 108 119 129 139 147

Pentru fiecare tonă de gunoi doza se reduce cu 2,5 kg K 2O când gunoiul se aplică direct şi cu 1 kg K 2O când gunoiul s-a aplicat plantei premergătoare. Sporuri de recoltă ridicate s-au obţinut pe solurile luvice, erodate, nisipoase şi în cultura irigată când, datorită dozelor mari de azot, se impune şi aplicarea de potasiu, pentru a mări rezistenţa frângere. Aplicarea îngrăşămintelor cu potasiu este similarălacelor cu fosfor. Fertilizarea organică. Cele mai utilizate sunt gunoiul de grajd şi resturile organice (paie, coceni, tulpini etc.). Gunoiul de grajd este indicat pe toate tipurile de sol din ţară, aplicat în doze de 20 - 40 t/ha. Dozele mai mari se aplică pe solurile erodate, luvisoluri, la culturile irigate etc. Cele mai eficiente s-au dovedit a fi dozele de 20 t/ha. Gunoiul se administrează proaspăt sau fermentat, o dată la 4 - 5 ani, efectul resimţindu-

se şi în anul al III lea de la aplicare, în condiţii de monocultură. Se poate administra direct porumbului sau plantei premergătoare, dacă aceasta are perioada lungă de vegetaţie şi cerinţe ridicate faţă de însuşirile fizice ale solului (cartof, sfeclă, cânepă), în rotaţia grâu - porumb rezervându-se întotdeauna porumbului. Resturile organice daca sunt aplicate fără îngrăşăminte chimice şi în special azot, nu măresc, iar în unele situaţii chiar micşorează producţia de porumb, deoarece este imobilizată o anumită cantitate de azot total din sol, scade conţinutul în azot al plantelor şi conţinutul de nitraţi din sol şi plantă . Ele se mărunţesc cu grapa cu discuri şi se încorporează sub arătură, concomitent cu aplicarea a 10 kg azot substanţa activă pentru o tonă de 51

resturi, cu efect favorabil asupra producţiei porumbului şi asupra însuşirilor solului.

Fertilizarea organică şi minerală. Mineralizarea materiei organice prin procese microbiologice şi prezenţa îngrăşămintelor chimice conduc la obţinerea unor sporuri mari de recoltă. Rezultate deosebite pe solurile nisipoase cât şi pe cele erodate s-au obţinut prin aplicarea împreună a 20 t de gunoi de grajd + N32-48 P32-48.

Îngrăşămintele verzi au rol asemănător gunoiului de grajd, fapt pentru

care mult aplicate S.U.A.,sau Italia, sunt mai economice când sunt se produc în culturiînascunse sunt Ungaria. cultivate Ele în mirişte. Pentru culturi ascunse se recomandă utilizarea sulfinei, iar pentru cul turi duble se recomandă lupinul alb. Microelementele

În condiţii de temperaturi scăzute, monocultură şi exces de fosfor şi azot poate să apară carenţa în zinc. Aceasta se manifestă prin apariţia dungilor gălbui între nervurile jumătăţii inferioare a frunzelor până la necrozare. De asemenea, pe cernoziomurile fertilizate mai mulţi ani la rând cu azot şi fosfor, cu pH-ul peste 7, este necesară aplicarea preventivă a sulfatului de zinc, o dată la 4 - 6 ani, în cantitate de 8 - 10 kg/ha. Dacă apar în vegetaţie simptomele carenţei de zinc, se execută 1 - 3 stropiri, la intervale de 7 - 10 zile, începând cu faza de 4 - 5 frunze, cu

soluţie de sulfat de zinc în concentraţie de 1%.

Amendamentele cu calciu. Pe solurile acide, cu pH sub 5,8 şi cu gradul de saturaţie în baze mai mic de 75%, folosirea amendamentelor cu calciu, o dată la 4 - 5 ani, în doze de 4-6 t/ha, este obligatorie. 2.7.2.3. Lucrările solului

Există mai multe strategii. După premergătoare timpurii (cereale de toamnă), imediat după eliberarea terenului, se execută arătura de bază, la 20 - 25 cm adâncime pe terenurile mai uşoare şi la 25 - 30 cm pe terenurile mijlocii şi grele utilizând plugul în agregat cu grapa stelată. Până în toamnă arătura se menţine afânată prinnivelatoare. 1-2 lucrări cu grapa cu discuri în agreg at cu grapa şi curată de buruieni cu colţi reglabili şi lama După premergătoare târzii (cartof, sfeclă etc.) se efectuează arătura cu plugul în agregat cu grapa stelată la aceleaşi adâncimi. În condiţii de soluri grele, compacte, cu exces temporar de umiditate, pentru îmbunătăţirea regimului aero-hidric se vor executa afânări adânci la 50 - 80 cm, o dată la 4 ani. 52

Pe solurile cu strat arabil subţire, adâncimea arăturii se va limita în funcţie de grosimea acestuia. Pe terenurile în pantă arăturile se vor executa numai de-a lungul curbelor de nivel.

Primăvara, dacă terenul este nivelat, fără crustă, buruieni sau resturi vegatale la suprafaţă, se va lucra în preziua semănatului cu combinatorul. Dacă terenul este denivelat şi îmburuienat sau dacă se utilizează erbicide volatile, se execută o lucrare cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili după zvântarea acestuia. Înainte de semănat se face pregătirea patului germinativ, ultima

trecere fiind perpendiculară pe direcţia de semănat.

Un pat germinativ corespunzător trebuie să fie afânat şi mărunţit pe adâncimea de 3-6 cm iar dedesubt aşezat pentru a favoriza ascensiunea apei. Primăvara, până la semănat, se va evita trecerea repetată cu agregatele pentru a nu favoriza pierderea apei din sol. Pentru a economisi combustibil şi a se evita tasarea solului se recomandă efectuarea printr-o singură trecere a mai multor operaţiuni: administrarea îngrăşămintelor, erbicidelor, insecticidelor, odată cu lucrările

de pregătire a patului germinativ. În prezent se practică sistemul de lucrări minime – "minimum tillage". Se poate realiza în două variante: - arat – semănat (printr-o singură trecere se execută fertilizarea, aratul, discuitul, grăpatul, aplicarea erbicidelor şi semănatul); - cultivat – semănat (la prima trecere se execută fertilizarea şi aratul iar la a II a discuitul, grăpatul, aplicarea erbicidelor şi semănatul); În prezent, la nivel mondial, s-au obţinut rezultate bune în sistemul fără arătură ("no tillage"), adică prin semănatul porumbului în miriştea plantei premergătoare, deci în teren nelucrat. Acest sistem se practică şi la noi la cultura succesivă pe terenuri irigate, prin însămânţare a în mirişte cu semănători speciale care, la o singură trecere, realizează lucrarea solului în zona rândurilor, semănatul şi aplicarea erbicidelor. Atenţie se acordă în diferite ţări şi sistemului alternativ prin care arătura nu se execută anual şi între aceşti ani se lucrează numai cu grapele cu discuri sau cizelul. Rezultatele de până acum reliefează că nivelul re coltelor, acest .sistem se diminuează numai cu 4 - 5% faţă de sis temul cu arăturiprin obişnuite 2.7.2.4. Sămânţa

şi semănatul Sămânţa pentru semănat trebuie să aibă puritatea minimă de 98% şi germinaţia minimă de 90%. Împotriva agenţilor patogeni din sol (Fusarium, Pythium, Penicillium, Aspergillus, Sorosporium holci-sorghi) sămânţa se tratează cu Altiram 80 53

PUS (3 kg/t), Cruiser 350 FS (9 l/t), Tiradin 75 (3 kg/t), Metoben 70 (2 kg/t), TMTD 75 (4kg/t). Se previn astfel fenomenele de „clocire a

seminţelor” în sol. Protecţia împotriva dăunătorilor din sol (Agriotes sp., Tanymecus dilaticollis etc.) se realizează prin tratarea seminţelor cu Gaucho 600FS (6-8 l/t), Poncho 600FS (4 l/t), Seedox 80 WP (12,5 kg/t). Epoca de semănat. Semănatul porumbului se face primăvara, atunci când la ora 7, la adâncimea de 10 cm, temperatura este de 8 oC iar vremea

este în curs de încălzire. Calendaristic corespunde perioadei de 1 – 30 aprilie. Cele mai bune rezultate se obţin în zona de câmpie, când se seamănă între 1 - 20 aprilie şi între 15 - 30 aprilie în celelalte zone. Semănatul timpuriu, de obicei, asigură umiditatea necesară germinării, iar încolţirea şi răsărirea se produc în timp scurt. Pentru fiecare zi câştigată la răsărire se grăbeşte cu două zile apariţia paniculelor şi a stigmatelor reducându-se perioada de vegetaţie. Dacă semănatul se face prea timpuriu, se prelungeşte durata răsăririi, ceea ce are drept consecinţă o stagnare în creştere, existând şi pericolul putrezirii boabelor în sol. La fel de mari sunt pagubele şi prin întârzierea semănatului, când umiditatea solului este mai scăzută. Perioada de înflorire-fecundare este împinsă în intervalul cu temperaturi ridicate şi umiditate relativă aerului mai mică, fapt care sporeşte procentul plantelor sterile şi reduce randamentul de boabe. Semănatul începe cu hibrizii timpurii, mai rezistenţi la temperaturile scăzute şi pe solurile cu textura uşoară, care se zvântă mai repede. Desimea de semănat constituie factorul tehnologic de bază pentru realizarea unor recolte mari, porumbul reacţionând mai puternic la acest element tehnologic decât alte prăşitoare. Intensivizarea tehnologiei de cultivare a porumbului prin introducerea de hibrizi noi, mărirea n ivelurilor de fertilizare, irigarea etc., au condus la recolte mai mari numai prin corelarea acestor verigi cu desimea lanului, respectiv cu creşterea suprafeţei foliare la unitatea de suprafaţă. La de simi prea mari frunzele de la bază ajung la un randament fotosintetic scăzut, în lan se accentuează protandria şi

se reduce conţinutul de substanţe proteice din boabe. Factorii obligatorii de care trebuie să se ţină seama la stabilirea desimii sunt hibridul cultivat, şi fertilitateasunt solului. Caracteristicile hibriduluiumiditatea luate în considerare înălţimea plantelor,

numărul de frunze, lăţimea frunzelor faţă de tulpină şi rezistenţa la frângere şi cădere. Rezultă că hibrizii timpurii, care au talie mai joasă şi un număr de frunze mai mic comparativ cu hibrizii târzii, se vor cultiva la o desime mai mare.

Hibrizii cu raportul producţiei de boabe : aparat vegetativ de circa 1:1 54

asigură producţii ridicate la desimi mai mari decât cei cu raportul favorabil aparatului vegetativ.

Fertilitatea şi umiditatea modifică desimea doar la acelaşi hibrid. În zonele umede, unde gradul de fertilitate a solului este scăzut, factorul limitativ al recoltei îl constituie nivelul de fertilizare. La stabilirea desimii trebuie să se ţină seama de posibilităţile de aprovizionare cu apă pe toată perioada de vegetaţie. În zonele cu precipitaţii reduse (Câmpia Dunării, Dobrogea etc.) elementul de bază în stabilirea desimii îl constituie rezerva de apă acumulată în perioada toamnă – iarnă –

primăvară, până la semănat. Când rezerva de apă are un deficit ce depăşeşte 60 mm, de simea se reduce cu 3 - 5 mii plante/ha. Pe suprafeţele irigate desimea se măreşte cu 10 - 15 mii plante/ha.

În prezent, în ţara noastră, pentru sortimentul de hibrizi zonaţi se practică desimile menţionate în tabelul 2.7.5. Tabelul 2.7.5 Desimea la recoltare în funcţie de perioada de vegetaţie

a hibrizilor şi tipul de cultură Desimea la maturitate Hibrizi mijlocii timpurii Hibrizi Hibrizi târzii

Culturi neirigate (mii plante/ha)

Culturi irigate (mii plante/ha)

55 – 60 65 50 50 – 55

65 – 65 80 60 55 – 65

Cantitatea de sămânţă la hectar variază între 15 - 30 kg, în funcţie de puritate, germinaţie şi MMB. Pentru realizarea desimilor dorite la recoltare, la semănat, se măreşte numărul de seminţe cu 10 - 15%, reprezentând pierderile ce apar până la răsărire şi în intervalul răsărire – recoltare. Distanţa înt re rânduri este de 70 cm pe terenurile neirigate şi pe cele irigate prin aspersiune şi de 80 cm pe terenurile irigate prin brazde. Reducerea distanţei între rânduri la 50 cm a determinat realizarea unor sporuri de 5 - 10%, dar nu în toate cazurile. Prin reducerea distanţei se realizează o mai bună distribuţie a plantelor în lan. Adâncimea semănat funcţie de textura umiditatea solului. În regiuniledemai umede,variază cu soluriîngrele, semănatul se vaşirealiza la 56 cm. Pe suprafeţele din zone mai uscate, pe soluri cu textură mijlocie, adâncimea de semănat se măreşte la 6-8 cm. Fiecare centimetru în plus la adâncimea de semănat, în funcţie de temperatură, întârzie răsărirea cu-30 5 ore. Semănatul se realizează cu semănători de precizie tip SPC, obişnuit cu SPC-8 pe terenurile plane şi cu SPC-4 pe terenurile în pantă. Viteza de lucru este de 5 - 11 km/oră. 55

2.7.2.5. Lucrările de îngrijire Combaterea buruienilor reprezintă principala lucrare de îngrijire, porumbul având un ritm lent de creştere în primele faze de vegetaţie şi o desime redusă la unitatea de suprafaţă. Cercetările efectuate în 15 staţiuni experimentale din ţara noastră arată că la hibrizii cultivaţi în prezent, pierderile de recoltă datorate îmburuienării sunt cuprinse între 30% şi 90%, ceea ce înseamnă 3 – 10 t/ha boabe. Pentru combaterea buruienilor se utilizează măsuri preventive,

agrotehnice şi chimice. Astfel, combaterea buruienilor, se poate realiza prin lucrări mecanice şi manuale, prin utilizarea erbicidelor sau combinat, prin lucrări mecanice şi folosirea erbicidelor.

Atunci când nu se folosesc erbicide, pentru combaterea buruienilor se execută următoarele lucrări: - grăpat cu grapa cu colţi, după 4 - 6 zile de la semănat, pentru distrugerea buruienilor şi a crustei; - grăpat după răsărire, când porumbul şi -a desfăcut prima frunză, după ce se ridică roua, ca ţesuturile plantelor să fie elastice; lucrarea se execută perpendicular pe direcţia rândurilor. - lucrarea cu sapa rotativă, când porumbul are 3 - 5 frunze, executată cu viteză mare a tractorului; - prima praşilă mecanică între rânduri, la adâncimea de 8 - 12 cm, cu viteza de 4 - 5 km/h, pentru a nu acoperi plantele cu sol; - praşila a doua se execută după 10-14 zile, la adâncimea de 7-8 cm, cu viteza de 8-10 km/h; - praşila a treia, după 15 - 20 de zile de la a doua, la adâncimea de 5 6 cm, cu viteza de 10 - 12 km/h. Praşilele mecanice vor fi urmate de praşile manuale, economi c fiind

doar două, după primele două praşile mecanice. În zonele cu multe precipitaţii este motivată bilonarea po rumbului. Când se aplică erbicide se folosesc următoarele strategii: 1. Pentru combaterea mono şi dicotiledonatelor anuale se utilizează: Diizocab 6-10 l/ha, Eradicane 6-10 l/ha, Dual 3-5 l/ha, Lasso 4-6 l/ha, Guardian 2-3 l/ha Acestea se etc. administrează de obicei înainte de semănat şi sunt încorporate în sol printr -o lucrare cu grapa cu discuri sau combinatorul, în

funcţie de volatilitate. 2. Pentru combaterea dicotiledonatelor, pe vegetaţie, se administrează unul din erbicidele Icedin 1 l/ha, SDMA 1,5-2 l/ha, Harmony 15g/ha, Starane 1-2 l/ha precum şi alte erbicide aplicate la cultura grâului, când buruienile sunt în faza de rozetă iar porum bul are 3-5 frunze. 56

3. Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale inclusiv Sorghum halepense din rizomi se utilizeaz ă pe vegetaţie erbicidele Titus, Tell – 40 g/ha, Mistral 1-1,5 l/ha, când costreiul are 13-35 cm h. Utilizarea erbicidelor permite înlăturarea prăşitului manual, presupunând executarea doar a 1 – 3 praşile mecanice.

Combaterea dăunătorilor în vegetaţie poate să apară ca necesară dacă nu s-au efectuat tratamente la sămânţă sau când porumbul urmează după păşuni, fâneţe, leguminoase p erene, care favorizează atacul viermilor sârmă.

Este preferabil ca astfel de terenuri să fieporumbului evitate. (Tanymecus dilaticollis) Tratamentele împotriva răţişoarei şi a viermilor sârmă (Agriotes lineatus) trebuie să fie efectuate la sămânţă sau o dată cu semănatul, fiind mai eficiente decât cele din perioada de vegetaţie. Irigarea. În funcţie de zona de cultură şi hibridul cultivat, consu mul 3 de apă al porumbului variază între 4800 şi 5 800 m / ha. Perioada critică pentru apă se suprapune intervalului secetos dintre 20 - 30 iunie şi 20 - 30 august. Necesarul de apă zilnic este cuprins între 15 - 25 m3/ha în luna mai şi până la 35 - 45 m3/ha în august. Este recomandat ca pe tot parcursul vegetaţiei să se menţină umiditatea peste plafonul minim (1/3 - 2/3 I.U.A. ) pe adâncimea de 60 - 80 cm. Astfel, se va aplica o udare în faza de 8 - 10 frunze, cu 700 m3/ha, apoi cu circa 10 zile înainte de apariţia paniculului şi ultima udare după fecundare, în perioada umplerii boabelor. 2.7.2.6. Recoltarea Recoltarea

mecanizată sub formă de ştiuleţi începe când umiditatea boabelor ajunge la 30-32% şi se încheie când aceasta este cuprinsă între 24 26%. Ştiuleţii depănuşaţi sunt încărcaţi în remorcă iar tulpinile tocate în alte remorci sau sunt împrăştiate pe sol. Recoltarea mecanizată sub formă de boabe se face când umiditatea acestora scade sub 25%. Boabele recoltate trebuie aduse la umiditatea de 14%.

se totul, poate atunci efectuacând sub formă ştiuleţiterenul depănuşaţi sau seRecoltarea recoltează manuală plantele cu trebuiedeeliberat mai devreme. Raportul dintre boabe şi tulpini este de 0,5- 1 ÷ 1 iar randamentul de boabe este cuprins între 78 - 85%. Producţiile sunt cuprinse între 10 – 14 t /ha boabe stas.

57

2.7.3. Cultura succesivă de porumb Porumbul pentru boabe se poate cultiva în cultură succesivă în zonele din sudul ţării, pe terenuri irigate. Trebuie utilizaţi hibrizi extratimpurii (perioada de vegetaţie mai mică de 110 zile) iar semănatul să se facă până la 1 -5 iulie. Desimea trebuie să fie 65-70 mii plante/ha.

După semănat şi pe vegetaţie se aplică 4 -6 udări cu norme de 500-800 m3/ha.

În anii normali, porumbul ajunge la maturitate spre sfârşitul lunii octombrie. Dacă între timp cade o brumă, se valorifică ca furaj sau siloz.

58

CAP.3. LEGUMINOASE PENTRU BOABE

3.1. Generalităţi 3.1.1. Importanţă. Răspândire Importanţă. Plantele din această grupă au ca produs principal boabele bogate în proteină. Leguminoasele pentru boabe au fost luate în cultură odată cu începuturile agriculturii. Astfel, pe teritoriul actual al Elveţiei, acum 5000 ani î.H., se cultiva mazăre, măzăriche ş.a. iar în China, acum 3000 ani î.H ., se cultiva soia.

În afară de conţinutul ridicat în proteină, unele leguminoase (soia, arahidele), au şi un conţinut ridicat în ulei. De asemenea, leguminoasele se folosesc şi în hrana animalelor sub diverse forme.

În cadrul asolamentului, leguminoasele au un rol important datorită simbiozei cu bacterii din genul Rhizobium, care fixează azotul atmosferic, îmbogăţind solul cu 100-300 kg s.a./ha. Unele leguminoase (lupin, mazăre), au putere mare de solubilizare a fosfaţilor. De asemenea, unele leguminoase valorifică bine terenurile nisipoase (fasoliţa, arahidele) şi acide (bobul, lupinul). Răspândire. Pe plan mondial, leguminoasele pentru boabe, se cultivă pe aproximativ 10% din suprafaţa arabilă (145 milioane ha). În ţara noastră leguminoasele pentru boabe ocupă circa 100 mii ha. 3.1.2. Particularităţi biologice Germinaţia–răsărirea. Temperatura cuprinsă între 1-2oC la mazăre şi 12oC

minimă pentru germinaţie este la arahide. Cantitatea de apă absorbită de seminţe pentru a germina este de aproximativ 75% la năut şi ajunge la 116-120% la lupin (raportată la masa lor). , atunci când hipocotilul se epigeică Răsărirea poate fi la alungeşte mult leguminoaselor ridicând cotiledoanele suprafaţă (fasole, soia, fasoliţă, lupin) sau hipogeică, la care cotiledoanele rămân în sol (mazăre, bob, linte, latir, arahide, năut). După răsărire plantele intră într-o perioadă critică până când pătrund bacteriile simbiotice în rădăcină.

59

Rădăcina leguminoaselor este pivotantă. După raportul între pivotul principal şi ramificaţiile secundare se disting 3 tipuri de rădăcini: Tipul I – pivotul principal gros, puternic iar rădăcinile laterale sunt puţine la număr, scurte şi se dezvoltă mai târziu (lupin). Tip ul I I – pivotul principal subţire, cu putere de pătrundere mai redusă iar ramificaţiile secundare sunt mai numeroase şi se apropie de lungimea pivotului principal (mazăre, linte, latir, bob, năut, arahide). Tip ul II I are rădăcina asemănătoare cu tipul II, dar ramificaţiile secundare sunt foarte numeroase, uneori depăşind în lungime axul principal (fasole, soia, fasoliţă).

Nodozităţile şi fixarea simbiotică a azotului. Pe rădăcinile leguminoaselor se formează nişte nodozităţi ca urmare a simbiozei cu bacterii din genul Rhizobium. Aceste bacterii fixează azotul atmosferic, oferindu-l plantei gazdă, care la rândul ei pune la dispoziţie bacteriei hidraţii de carbon. Există mai multe specii de Rhizobium după cum urmează: R. leguminosarum – pentru mazăre, linte, latir, năut; R. lupini – pentru lupin; R. phaseoli – pentru fasole; Bradirhizobium japonicum – pentru soia, fasoliţă, arahide.

Procesul de fixare biologică a azotului este determinat de un sistem enzimatic complex numit nitrogeneză. Speciile de Rhizobium sunt aerobe, adaptate la diferite valori ale pH-ului şi sunt sensibile la secetă. Infecţia cu bacterii specifice se face şi artificial folosindu-se preparatul Nitragin. Tulpina poate fi erectă la fasolea oloagă, soia, lupin; volubilă la

fasolea urcătoare sau culcată la mazăre şi latir. Frunzele leguminoaselor sunt compuse şi pot fi: paripenate – mazăre, bob etc, imparipenate – năut, trifoliate – fasole, soia, fasoliţă şi palmate – lupin. Florile sunt grupate în inflorescenţe pe tipul 5. Florile sunt herma frodite, majoritatea cu polenizare autogamă. Un caracter comun al leguminoaselor îl reprezintă înfloritul eşalonat (de la bază spre vârf) şi un procent redus de legare (15 -20%). Fructul estesunt o păstaie. Seminţele prinse în

fruct pe partea ventrală, având forme, culori

şi mărimi diferite. Fazele de coacere sunt: -coacerea în lapte (verde) – păstăile şi seminţele sunt verzi, continuând

să crească; -coacerea în pârgă (galbenă) – lanul devine galben, păstăile sunt îngălbenite, seminţele devin consistente ca ceara; 60

-coacerea deplină - lanul este complet uscat, fructele şi seminţele sunt tari, la păstăile dehiscente manifestându-se fenomenul de scuturare.

3.2. MAZĂREA (Pi sum sp. L.) 3.2.1. Importanţă. Biologie. Ecologie 3.2.1.1. Importanţă

Boabele de mazăre sunt folosite în alimentaţie în stare verde sau ca boabe uscate.

Plantele de mazăre cât şi boabele au întrebuinţări furajere multiple (nutreţ verde, fân, nutreţuri concentrate). Mazărea are o importanţă agronomică deosebită deoarece este complet mecanizabilă, are perioada de vegetaţie scurtă, lasă terenul curat de buruieni, cu o umiditate suficientă şi bogat în azot. Ca urmare a recoltării timpurii, mazărea este o excelentă premergătoare pentru culturi le succesive şi grâul de toamnă. 3.2.1.2. Compoziţia chimică

Boabele de mazăre au o valoare alimentară şi furajeră excelentă deoarece conţin aproximativ 25-28 % proteine, 50% amidon, 1,2% lipide, 6,1% celuloză, 3,5% săruri minerale. 3.2.1.3. Sistematică. Răspândire

Mazărea aparţine genului Pisum, cu 2 specii cultivate: Pisum sativum (mazărea comună) şi Pisum arvense (mazărea furajeră). Mazărea este o cultură agricolă specifică zonei temperate din emisfera nordică, fiind cultivată îndeosebi între 40 0 şi 500 latitudine. Suprafaţa cultivată pe glob în 200 9 a fost de 6,2 milioane ha cu o producţie medie de. 1700 kg/ha. Suprafeţe mai mari sunt în Canada, Federaţia Rusă, China, India. În România suprafeţele cultivate au fost de aproximativ 100 mii ha între 1370 1952 kg/ha.şi 1987 şi de doar 22 mii ha în 2009, cu o producţie medie de 3.2.1.4. Particularităţi

biologice Perioada de vegetaţie a mazării este de 100 -200 zile, iar germinaţia hipogeică. 61

Rădăcina este pivotantă, ramificată şi ajunge până la 1 m adâncime. Pe rădăcină se formează nodozităţi mici, numeroase, de Rhizobium leguminosarum. Tulpina înaltă de 60-150 cm are creştere nedeterminată. În primele faze de vegetaţie este erectă sau semierectă după care planta se culcă pe sol. Frunzele sunt paripenat compuse, cu 1-3 perechi de foliole, cu stipele

la bază şi cârcei la partea superioară. Florile , grupate câte 2 -3, în raceme, la un nod (etaj). Fecundarea este autogamă. Fructul este o păstaie uşor dehiscentă ce conţine 3-6 boabe. Seminţele au MMB-ul de 200-350 g şi MH 75-80 kg. 3.2.1.5. Cerinţe faţă de climă şi sol

Pentru germinaţie, mazărea are nevoie de temperaturi minime de 1o 3 C şi cerinţe mari faţă de apă (100-120% din masa bobului). După răsărire plantele suportă şi tempera turi negative de -4…-6oC. Dezvoltarea mazării este favorizată de temperaturi moderate şi umiditate suficientă. Înfloritul începe la 30-50 zile de la răsărire. Temperatura optimă o o este de 15-18 C iar după fecundare 15-20 C. Mazărea preferă soluri cu textură mijlocie ( luto-nisipoase, nisipolutoase), bine drenate, bogate în humus, P, K şi Ca, valoarea pH-ului de 6,57,5, bine structurate, cum sunt cernoziomurile, specifice zonelor favorabile pentru grâu. 3.2.1.6. Zone ecologice Zona foarte favorabilă se află în Câmpia de Vest, iar zona fav orabilă în sudul Câmpiei Române, Câmpia Transilvaniei, a Crişurilor etc.

3.2.2. Tehnologia de cultivare 3.2.2.1. Rotaţia

Mazărea preferă să urmeze după culturi care eliberează terenul devreme, permiţând lucrarea mai timpurie şi cât mai corectă a solului, care

trebuie să fie nivelat, fără resturi vegetale şi buruieni încă din toamnă. Cele mai bune cu rezultate obţin după şicereale păioase şi după unele culturi prăşitoare recoltaresemai timpurie în condiţiile în care au fost combătute bine buruienile.

În România structura culturilor a impus, timp îndelungat, cultivarea mazării, în primul rând după porumb, floarea -soarelui, sfeclă pentru zahăr, cartof, rapiţă (cu rezultate destul de bune). 62

Nu se recomandă amplasarea culturilor de mazăre după alte leguminoase, pe de o parte, pentru a evita riscurile excesului de azot, iar pe

de altă parte, din cauza perpetuării şi amplificării atacului unor boli. Mazărea este o plantă care nu se autosuportă, monocultura fiind exclusă. În cazul cultivării repetate a mazării pe acelaşi teren, apare fenomenul de "oboseala solului", care se manifestă prin tulburări bruşte de creştere, absenţa formării nodozităţilor pe rădăcini, putrezirea rădăcinilor şi a tulpinii. Aceste fenomene sunt accentuate de stagnarea apei şi de excesul de apă, datorate compactării solului şi drenajului defectuos. În monocultură

se amplifică îmburuienarea terenului, atacul de boli şi dăunători, astfel că producţiile scad considerabil. În prezent, se acceptă că mazărea poate reveni pe acelaşi teren după 3 - 4 ani, fără risc, cu condiţia tratării seminţelor înainte de semănat. La rândul ei, mazărea este o premergătoare foarte bună pentru multe culturi şi o excelentă premergătoare pentru grâul de toamnă, deoarece se recoltează timpuriu, are o influenţă favorabilă asupra structurii solului, solul este reavăn şi se poate ara în condiţii bune, în sol rămâne o cantitate apreciabilă de materie organică şi de azot (circa 1,5 t substanţă uscată şi 30 100 kg N/ha).

În condiţiile din România mazărea trebuie cultivată pe solele în care urmează să fie semănat grâu de toamnă. Sunt situaţii când după mazărea recoltată timpuriu, în luna iunie, sunt semănate culturi succesive, care folosesc bine disponibilul termic rămas până în toamnă. 3.2.2.2. Fertilizarea Mazărea are un consum specific, kg K2O, 25 kg CaO, 6 kg Mg.

în medie, de 60 kg N, 8 kg P2O5, 30

Azotul. În condiţii normale de cultură, s-a constatat că necesarul de azot se asigură din activitatea bacteriilor fixatoare (42 - 75%) şi din rezerva solului. Prin urmare, pe solurile fertile nu se aplică azot. Administrarea

azotului are un efect nesemnificativ asupra nivelului producţiilor şi a conţinutului boabelor în proteine. Administrat în cantităţi mari, are o serie de efecte nefavorabile, printre care, favorizarea dezvoltării vegetative în detrimentul păstăilor şi a boabelor, amplificarea de buruieni,formării impiedicarea formării nodozităţilor şi fixareaproblemelor azotului delegate către bacterii.

Administrarea îngrăşămintelor cu azot este recomandată numai pe solurile mai puţin fertile, cum sunt cele acide sau cele nisipoase, care oferă

condiţii mai puţin favorabile pentru activitatea bacteriilor fixatoare, după premergătoare care sărăcesc solul în azot. Administrarea îngrăşămintelor cu azot se face la semănat, în d oze de 20-50 kg/ha. 63

Fosforul. Este important pentru mazăre deoarece favorizează formarea nodozităţilor, determină un înflorit mai bogat şi o legare mai bună a boabelor. Deşi consumul de fosfor este moderat, mazărea reacţionează puternic la insuficienţa fosforului. Se recomandă administrarea a 25 - 35 kg P2O5/ha pe terenurile fertile şi de până la 50 - 60 kg P2O5/ha pe terenurile mai sărace, odată cu lucrarea de bază. Potasiul. Se aplică pe solurile uşoare, superficiale, în doze de 40 -60

fosforul. kg/ha Uneori odată cusunt necesare şi îngrăşăminte cu microelemente , îndeosebi bor, molibden, mangan (pentru formarea nodozităţilor) aplicate la/pe sol sau pe

vegetaţie. 3.2.2.3. Lucrările solului

Fiind semănată primăvara foarte timpuriu, mazărea are pretenţi i deosebite faţă de lucrările de pregătire a terenului. Lucrările solului sunt asemănătoare cu cele efectuate pentru grâul de toamnă. Arătura efectuată după premergătoare cu recoltare târzie (porumb, cartof, sfeclă) trebuie grăpată şi nivelată încă din toamnă, oferind avantajul că la desprimăvărare terenul se usucă mai repede şi mai uniform şi se poate semăna mai devreme. În zonele cu deficit hidric (Bărăgan, Dobrogea) arătura poate fi lăsată negrăpată pentru a reţine zăpada în timpul iernii. În această situaţie, primăvara terenul se lucrează cât mai timpuriu posibil, dar numai după ce apa s-a scurs în profunzime, pentru a evita compactarea prin trecerea agregatelor.

Primăvara, imediat ce se poate intra pe teren, se pregăteşte patul germinativ prin 1-2 lucrări cu combinatorul sau cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili şi lama nivelatoare, pentru mobilizarea

solului pe adâncimea de semănant. Prin lucrările solului, trebuie urmărit să se obţină un teren foarte bine nivelat, care să permită un semănat uniform, ca adâncime şi ca distribuiţie a seminţelor şi realizarea unei culturi dezvoltate uniform. 3.2.2.4. Sămânţa şi semănatul Sămânţa destinată semănatului trebuie să provină din culturi certificate, să fie sănătoasă, nefisurată, fără atac de gărgăriţă, să aibă puritatea de minimum 98% şi capacitatea de germinaţie de minimum 80%. Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie. Împotriva agenţilor patogeni care produc fuzarioza ( Fusarium sp.) şi antracnoza 64

(Ascochyta pisi) se recomandă Tiradin 4 kg/t sau Metoben 2 kg/t, tratamentele făcându-se cu minimum două săptămâni înainte de semănat pentru a nu diminua eficacitatea preparatelor bacteriene. Tratarea cu preparate bacteriene (Nitragin-mazăre) în doză de 2 -4 flacoane/ha sau cu produse similare, se face în ziua semănatului sau concomitent cu acesta. Semănatul se face primăvara, imediat ce se poate intra pe teren, când o temperatura solului este de 1-3 C. Calendaristic corespunde lunii martie. losite bine cele 100 Semănatul oferă avantajul că sunt fo 120 zile cu vremetimpuriu favorabilă mazării sub aspectul condiţiilor de umiditate, temperatură şi lungime a zilei (lunile martie-iunie). Astfel, este valorificată în condiţii optime umiditatea acumulată în sol în sezonul rece şi care asigură germinarea seminţelor şi creşterea tinerelor plăntuţe. Întârzierea semănatului determină o scădere importantă a producţiilor (chiar până la 50%, la o întârziere de 20 zile faţă de perioada optimă de semănat). Sunt afectate toate componentele de producţie şi îndeosebi numărul de boabe formate pe o plantă. 2 Desimea de semănat este de 125-140 boabe germinabile/m pentru a 2 se realiza 100 - 120 plante recoltabile/m . În mod obişnuit, la mazăre, se estimează un procent de răsărire în câmp de aproximativ 75%. N orma de sămânţă este de 250-300 kg/ha. Distanţa între rânduri este de 12,5-15,0 cm. Adâncimea de semănat este de aproximativ 6 cm datorită cerinţelor mari faţă de apă la germinare. Semănatul superficial nu este recomandat deoarece conduce la o răsărire neuniformă şi poate spori pagubele produse de atacul păsărilor. 3.2.2.5. Lucrările de îngrijire

În condiţiile în care terenul a fost bine pregătit şi semănatul s -a efectuat la epoca optimă, nu sunt probleme cu buruienile. Totuşi mazărea fiind sensibilă la concurenţa acestora, mai ales în primele faze de vegetaţie, se fac 2 tratamente pentr u comba ter ea buru ieni lor mono- şi dicotiledonate: -primul, la sol (ppi) se face folosind Dual (metolaclor), Lasso (alaclor) 3-5 l/ha -alş.a. doilea tratament, pe vegetaţie, pentru combaterea speciilor dicotiledonate şi a unor monocotiledonate se face folosind erbicide pe bază de imazamox (Pulsar 40 0,75-1,0 l/ha), 2,4D + MCPA (Dicotex 1,5-2,0 l/ha), bentazon (Basagran 2-3 l/ha). Tratamentele se execută când mazărea are înălţimea de 8 -10 cm iar

buruienile dicotiledonate sunt în faza de rozetă. 65

Dacă lanul este infestat şi cu costrei (Sorghum halepense) sau odos (Avena fatua), se face un tratament cu Fusilade 1-3 l/ha, Furore S 2-3 l/ha, când acestea au 15-30 cm înălţime. Comba terea dăunătorilor. Cel mai periculos dăunător este gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum) atât în câmp dar mai ales în depozite. Adulţii hibernanţi apar în câmp în cursul lunii mai şi îşi depun ouăle pe păstăile în formare. Larvele consumă conţinutul seminţelor. La coacere, larvele rod în învelişul seminţelor o ferestruică acoperită, care poate fi străbătută de adult în primăvara următoare. Pentru combatere, se fac tratamente la începutul înfloritului cu produse pe bază de dimetoat (Sinoratox 35 CE, 2 l/ha), sau malation (Carbetox 37 CE, 2 l/ha). Tratamentele se pot repeta la interval de 7 - 10

zile, în scopul distrugerii larvelor. Înainte de depozitare, este obligatorie gazarea seminţelor în spaţii ermetic închise, timp de 48 ore. Se folosesc sulfura de carbo n (1 - 1,5 l/t de sămânţă) sau fosfura de aluminiu (pastile de Phostoxin sau Delicia, 30 g/t de sămânţă, în depozite şi 40 - 50 g/t de sămânţă sub prelate). Combater ea boli l or se realizează prin măsuri preventive (rotaţie, tratamente la sămânţă) şi curative. Pentru combaterea antracnozei mazării (Ascochita pisi), boală răspândită în toată ţara, îndeosebi în primăverile ploioase, sunt necesare tratamente pe vegetaţie. Tratamentele se fac începând cu răsărirea şi până la formarea primelor păstăi, folosind benlate (Fundazol 2 kg/ha), mancozeb (Dithane M-45, 2 kg/ha) sau preparate pe bază de cupru (Turdacupral 50 PU sau oxiclorura de cupru, 4 kg/ha). 3.2.2.6. Recoltarea

Recoltarea este cea mai dificilă lucrare din tehnologia mazării , din cauza coacerii eşalonate a boabelor şi păstăilor, dehiscenţei păstăilor, culcării tulpinilor la maturitate, spargerii uşoare a boabelor la treierat. Recoltarea se face atunci când plantele s-au îngălbenit, frunzele s-au uscat, circa 75% din păstăi sunt galbene, pergamentoase, iar boabele sau întărit. Calendaristic, începutul lunii iulie. corespunde celei de a-II- a jumătăţi a lunii iunie, mai rar În ţara noastră recoltarea se face divizat: în prima fază plantele sunt tăiate şi lăsate în brazdă continuă, pentru uniformizarea coacerii, iar în cea de-a II-a fază, se treieră cu combina de cereale prevăzută cu ridicător de brazdă. Umiditatea optimă a boabelor la recoltare trebuie să fie de 18-20%, sub 15% boabele se sparg uşor, iar la peste 22% trei eratul se face cu dificultate. 66

Extinderea în cultură a soiurilor de tip "afila", la care plantele nu se culcă la pământ la maturitate, permite recoltarea directă a lanurilor de mazăre dintr-o singură trecere, cu combina. În acest caz se practică montarea unor “degete“ speciale ridicătoare de lan la dispozitivul de tăiere al combinei. În anumite situaţii, pentru uniformizarea coacerii , se recomandă tratamente cu preparate desicante (Reglone). Imediat după recoltare şi înainte de depozitare, boabele de mazăre trebuie supuse operaţiunilor de condiţionare (gazarea contra gărgăriţei,

eliminarea impurităţilor, boabelor până laterenului 14% umiditate). Adunarea resturiloruscarea vegetale şi eliberarea nu pun probleme deosebite. Vrejii de mazăre au valoare furajeră ridicată şi sunt adunaţi uşor, prin presare, folosind presa pentru furaje. Din producţia totală, boabele reprezintă 35 - 50%. Mazărea este o cultură productivă, de la care se pot obţine producţii de peste 3 t boabe/ha şi 1,5 - 3 t vreji/ha.

67

3.3. FASOLEA (Phaseol us sp. L.) 3.3.1. Importanţă. Biologie. Ecologie 3.3.1.1. Importanţă

Boabele de fasole sunt utilizate în alimentaţia umană, sub diferite forme. Aproximativ 500 milioane de oameni consumă curent preparate din boabe de fasole.

Păstăile verzi reprezintă o legumă foarte apreciată, iar bucătăria chinezească şi japoneză folosesc lăstarii tineri. Vrejurile şi tecile reprezintă un furaj valoros, îndeosebi pentru ovine şi caprine.

De asemenea, boabele şi tecile, sunt folosite sub diferite forme, în tratarea unor boli.

Fasolea se recoltează destul de devreme, lasă terenul îmbogăţit în azot, curat de buruieni şi resturi vegetale, fiind considerată o bună premergătoare pentru alte culturi agricole şi în special pentru grâul de toamnă. 3.3.1.2. Compoziţia chimică Boabele de fasole conţin în jur de 50,8 -58,0% glucide, 23-27% proteine, 0,8–2,8% lipide, 2,1-2,3% săruri minerale şi 3,8-7,9% celuloză.

Prezenţa unor aminoacizi esenţiali în proporţie ridicată (lizină, triptofan, tirozină), a carotenului şi a acidului ascorbic (vitamina C), conferă o valoare nutritivă excepţională boabelor de fasole. Durata de fierbere este un indice important de apreciere a soiurilor de fasole şi este influenţat printre altele de grosimea învelişului şi de vechimea boabelor. 3.3.1.3. Sistematică. Răspândire

Fasolea aparţine genului Phaseolus cu mai multe specii: Ph. vulgaris (fasolea comună), Ph. multiflorus (fasolea de Spania), Ph. lunatus (fasolea de Lima), Ph. aureus sin. Ph. mungo (fasolea Mungo), Ph. angularis (fasolea de Adzuki) ş.a.

În ţara noastră se cultivă aproape în exclusivitate fasolea comună (circa 90%).

Fasolea este una din cele mai vechi plante cultivate. Unele specii îşi au srcinea în Peru şi Mexic iar altele în sudul Asiei. 68

În Europa ea a fost introdusă pentru prima dată în anul 1542 şi apoi s a extins foarte mult.

Suprafaţa mondială cultivată cu fasole în anul 2009 a fost de circa 25,6 milioane ha, cu o producţie medie de 810 kg/ha. Ţări mari cultivatoare: India, Brazilia, Myanmar, Tanzania, Mexic, China. În Europa – Belarus şi România. În România, în anul 2009, se cultivau 29,6 mii ha cu o producţie de 760 kg/ha.

Particularităţi biologice Rădăcina este mai puţin dezvoltată comparativ cu a celorlalte leguminoase, majoritatea rădăcinilor fiind răspândite în stratul 0-25 cm. Nodozităţile sunt mici, rotunde şi situate pe extremităţile rădăcinii. Tulpina, la fasolea oloagă, cu creştere determinată, are port erect, de 30-50 cm înălţime şi este ramificată. La formele urcătoare, cu creştere nedeterminată, tulpina poate ajunge la 3-6 m înălţime. După răsărire, fasolea formează primele 2 frunze adevărate care sunt simple, următoarele fiind trifoliate. Florile au culori diferite (predomină culoarea albă), sunt situate la subsuoara frunzelor şi grupate în raceme. Fecundarea este autogamă. Înflorirea este eşalonată iar deschiderea florilor are loc de la bază spre vârful plantei. Fructul este o păstaie, dehiscentă la maturitate, ce conţine seminţe (boabe) de diferite culori – domină culoarea albă. MMB-ul, în mod frecvent 3.3.1.4.

este de 150-500 g. 3.3.1.5. Cerinţe faţă de climă şi sol

Fasolea este o plantă termofilă, necesitând pentru o perioadă de vegetaţie de 90-120 zile temperaturi de 1400-1900oC. Boabele germinează la minim 8 -10oC şi absorb o cantitate de apă de circa 110-120% din masa uscată a bobului. Germinaţia este epigeică, excepţie făcând Ph. multiflorus la care este hipogeică . Răsărirea are loc la 10 -12 zile de la semănat. După răsărire plăntuţele sunt distruse şi de temperaturi de -1…-2oC. Pentru creştere şi dezvoltare fasolea are nevoie de temperaturi cuprinse între 22-25oC. La înflorire, temperaturile mai mari de 25oC determină avortarea florilor. 69

Deşi nu este o mare consumatoare de apă, fasolea este foarte sensibilă, mai ales la germinare-răsărire şi la înflorire - formarea păstăilor şi boabelor.

Fasolea necesită soluri afânate, fără să formeze crustă şi cu un pH 6 7,5. Preferă soluri cu textură mijlocie, fertile, din categoria cernoziomurilor, soluri brun roşcate şi aluviunile fertile. 3.3.1.6. Zone ecologice Zona foarte fav

orabilă se întâlneşte în Câmpia de Vest şi în

Transilvania unde condiţiile de temperatură şi precipitaţii sunt favorabile şi solurile sunt fertile.

Zona favorabilă se întinde pe majoritatea terenurilor arabile din ţara noastră unde fie solurile sunt slab p roductive fie precipitaţiile sunt în deficit. În sudul ţării fasolea se va cultiva cu prioritate în zonele irigate. 3.3.2.Tehnologia de cultivare a fasolei

3.3.2.1. Rotaţia Fasolea are cerinţe moderate faţă de planta premergătoare. Preferă terenuri lucrate încă din toamnă, afânate, fără resturi vegetale şi buruieni. Cele mai bune premergătoare sunt cerealele de toamnă (grâul şi orzul de toamnă) şi prăşitoarele bine întreţinute (porumbul, sfecla pentru zahăr, cartoful). Nu se va amplasa fasolea după floarea-soarelui, soia, alte leguminoase şi nici după ea însăşi , decât după 3-4 ani, din cauza bolilor comune. La rândul ei, fasolea este o foarte bună premergătoare pentru

majoritatea culturilor şi o excelentă premergătoare pentru grâul de toamnă. 3.3.2.2. Fertilizarea

Fasolea are cerinţe ridicate faţă de elementele nutritive din sol, în primul rând din cauza sistemului radicular slab dezvoltat. Totuşi, planta reacţionează moderat la îngrăşăminte deoarece îşi asigură cea mai mare parte din necesarul de azot (aproximativ 75%) pe cale simbiotică şi poate valorifica destul de bine efectul remanent al îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare. Azotul. Administrarea îngrăşămintelor cu azot se face în funcţie de planta premergătoare, fertilitatea solului, eficacitatea bacterizării. De regulă, pe solurile fertile şi dacă au fost efectuate tratamente cu preparate bacteriene nu se administrează îngrăşăminte cu azot înainte de semănat. La 20-25 zile de la răsărire, se face controlul asupra dezvoltării nodozităţilor. În funcţie de rezultatul controlului se pot aplica 30-50 kg N 70

s.a./ha, doza mărindu-se până la 50-90 kg N/ha dacă bacterizarea nu a reuşit.

Administrarea se face concomitent cu praşilele mecanice. Fosforul se administrează pe soluri mijlociu aprovizionate (2-5 ppm P2O5), în doze de 30 -40 kg s.a./ha iar pe cele slab aprovizionate (sub 2 ppm P2O5), în doze de 40-60 kg s.a./ha. Dacă se utilizează superfosfat, acesta se aplică înainte de ar at iar dacă se utilizează îngrăşăminte complexe, se aplică la pregătirea p atului germinativ. Potasiul se aplică în doze de 40-60 kg s.a./ha, concomitent cu fosforul, numai pe solurile slab aprovizionate, cu un conţinut sub 14 mg K2O/100 g sol. Dacă apare carenţa în microelemente ( bor, zinc sau molibden), se

recomandă aplicarea pe vegetaţie, prin stropiri foliare, a îngrăşămintelor cu microelemente. Pe solurile cu reacţie acidă se vor administra amendamente calcaroase. 3.3.2.3. Lucrările solului

Deoarece fasolea are o putere mică de străbatere şi cerinţe ridicate faţă de apă la germinaţie, trebuie acordată o atenţie deosebită la pregătirea terenului.

După eliberarea terenului şi până la intrarea în iarnă, se efectuează aceleaşi lucrări ca şi pentru grâul de toamnă. Foarte importantă este evitarea denivelării terenului prin lucrările de pregătire. Primăvara, până la semănat, se lucrează terenul cu un câmp de grape cu colţi reglabili sau combinator, pentru distrugerea crustei şi a buruienilor în curs de răsărire. Pregătirea patului germinativ se face în preziua semănatului cu combinatorul, superficial, la 6 - 7 cmadâncime. Pe terenurile tasate, insuficient nivelate, îmburuienate, precum şi în cazurile în care se administrează erbicide uşor volatile şi care necesită încorporare adâncă, ultima lucrare înainte de semănat se face cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi şi lamă nivelatoare, perpendicular pe direcţia de semănat. 3.3.2.4. semănatul trebuie SămânţaSămânţa destinatăşisemănatului

să aibă o puritate de minim 98% şi o facultate germinativă de minim 75%. Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie, folosindu -se produse pe bază de tiuram (Tiradin 70 PUS, 4 kg/t de sămânţă), benomil (Benlate 50 WP, 2 kg/t de sămânţă) sau tiofanat metil (Metoben 70 PU, 3 kg/t de sămânţă). 71

În preziua sau ziua semănatului, fasolea se tratează cu preparate bacteriene (Nitragin-fasole ce conţine Rh. phaseoli) folosind o suspensie formată din 4 flacoane Nitragin + 2 l apă pentru sămânţa necesară la un ha. Preparatul se poate administra şi prin pulverizare concomitent cu semănatul. Semănatul o Epoca optimă este atunci când temperatura atinge 8-10 C la adâncimea de încorporare a seminţelor iar vremea este în curs de încălzire. Calendaristic corespunde intervalului 10 aprilie - 15 mai. 2

Desimea 2

optimă la recoltare este de 25-35 plante/m la neirigat şi 4045 plante/m la irigat. Pentru aceasta, este necesar să fie semănate 35 -45 2 2 boabe germinabile/m la neirigat şi 50-55 boabe germinabile/m la irigat. Norma de semănat, în funcţie de desime şi MMB, este cuprinsă între 80-200 kg/ha.

Distanţa dintre rânduri . În ţara noastră fasolea se seamănă în benzi a câte 3 rânduri distanţate la 45 cm şi lăsând 60-70 cm între benzi. Se folosesc semănatori cu 9 secţii. Există şi posibilitatea de a semăna în rânduri echidistante, la 50 cm între rânduri, folosind semănătoarea cu 8 secţii. În condiţii de irigare prin brazde, se seamănă în benzi cu distanţa dintre acestea de 80 cm.

Adâncimea de semănat este cuprinsă între 3-6 cm, în funcţie de tipul de sol şi umiditatea existentă. 3.3.2.5. Lucrările de îngrijire Combater ea bur ui eni lor reprezintă cea mai importantă lucrare de îngrijire deoarece fasolea luptă foarte greu cu acestea. În afară de metodele preventive şi agrotehnice, folosirea erbicidelor asociate este obligatorie. De regulă, se administrează înainte de semănat un erbicid antigramineic şi un erbicid pentru controlul dicotiledonatelor, în vegetaţie. Pentru combaterea monocotiledonatelor şi a unor dicotiledonate anuale se aplică la sol erbicide pe bază de alaclor şi metholaclor (Dual,

Lasso 4-5 l/ha, Mecloran 35 CE, 8 - 13 l/ha sau Alanex 48 EC, 6 - 9 l/ha).

combaterea buruienilor dicotiledonate, se Pe erbicide vegetaţie,conţinând pentru bentazon utilizează (Basagran, 2 - 4 l/ha) sau fomesafen (Flex, 1 - 1,5 l/ha). Tratamentele se efectuează când fasolea are o pereche de frunze trifoliate iar buruienile sunt în faza de rozetă. Pe terenurile îmburuienate cu costrei din rizomi se recomandă tratamente cu cicloxidim (Focus Ultra, 3-4 l/ha), administrat când costreiul are 10-30 cm înălţime. După tratament se suspendă lucrările de prăşit, pentru a nu întrerupe translocarea substanţei active în rizomii de costrei şi a 72

nu diminua eficacitatea tratamentului. Sunt recomandate şi alte preparate cu efect similar şi aceeaşi fază de aplicare: quizalofopetil (Targa Super EC, 2 3 l/ha), propaquizafop (Agil 100 EC, 0,8 - 1 l/ha). Tratamentele chimice se pot completa cu 1- 3 praşile mecanice, pentru a combate buruienile rezistente la erbicide. Combater ea bol ilor . În afară de tratamentele la sămânţă, sunt situaţii când se fac şi tratamente pe vegetaţie.

În zonele umede, cea mai frecventă boală este antracnoza (Colletotrichum lindemuthianum) care se combate cu produse pe bază de captan (Captadin 50 PU, 0,25%), hidroxid de cupru (Cuzin 15 SC, 28 l/ha), oxiclorură de cupru (Turdacupral 50 PU, 4 kg/ha), aplicate, de regulă,

imediat după răsărit, la începutul înfloritului şi la formarea păstăilor. Pentru bacterioză (Xanthomonas phaseoli) se utilizează produse cuprice aplicate la aceleaşi epoci. Combaterea dăunătorilor. Cea mai păgubitoare este gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus) care atacă boabele şi în care roade galerii numeroase. În câmp este necesar un singur tratament la apariţia adulţilor (a doua jumătate a lunii iulie) cu dimetoat (Sinoratox 35 CE, 2 l/ha) sau malation (Carbetox 37 CE, 2 l/ha). De asemenea, sunt obligatorii tratamente

preventive la depozitare, prin gazare, în spaţii închise, cu permetrin (Coopex 25 WP, 20 g/t de sămânţă), clorpirifos metil (Reldan 40 EC, 12,5 ml/t de sămânţă). Irigarea este o lucrare o bligatorie în zonele din sudul ţării. Sunt necesare 2-3 udări în fazele critice. 3.3.2.6. Recoltarea Recoltarea fasolei impune o serie de probleme datorate coacerii

neuniforme a păstăilor şi boabelor, dehiscenţei păstăilor, portul culcat la maturitate, inserţiei joase a păstăilor bazale, boabele se sparg uşor la treierat . Se recomandă ca recoltarea să se facă atunci când 75% din păstăi s -au maturizat, iar boabele au o umiditate sub 17%.

Recoltarea se face divizat ca şi la mazăre. În prima fază se dislocă sau se smulg plantele cu maşini speciale pentru recoltat fasole, dislocatoare sau manual (pe suprafeţe câteva zileapoi pe se teren (2 -cu3 zile), pentru uscare, înmici). brazdăPlantele continuăsunt saulăsate în căpiţe mici, treieră combina. În timpul treieratului alimentarea combinei se asigură prin montarea ridicătoarelor de brazdă sau , manual, cu furca. Pentru a limita spargerea boabelor, este necesar să se lucreze cu turaţii mici la aparatul de treier şi cu distanţe mai mari între bătător şi contrabătător. Problema recoltatului fasolei de câmp nu este rezolvată în România, fapt care limitează extinderea suprafeţele cultivate. 73

Producţiile medii în România sunt în jur de 1000 kg/ha, dar în condiţii de irigare pot ajunge şi la 2000. Potenţialul de producţie este însă de 4-6 mii kg/ha. 3.3.3. Cultura intercalată Se practică în mod tradiţional în ţara noastră prin porumb. Prezintă avantajul că plantele sunt protejate de vânt şi arşiţă asigurându-se astfel un climat favorabil. Semănatul porumbului se efectuează mecanizat iar după răsărire se seamănă fasolea manual, în cuiburi (3-4 boabe/cuib). Combaterea buruienilor se face prin praşile mecanice. La sol se pot aplica doar erbicidele Eradicane 6-10 l/ha, Mecloran 813 l/ha, Dual, Lasso 4-5 l/ha. Recoltarea se face manual, urmată de treieratul la staţionar. Producţiile sunt cuprinse între 150-400 kg/ha.

3.3.4. Cultura succesivă Se poate practica cu bune rezultate în sudul ţării. Cultura se amplasează obligatoriu în condiţii de irigare, după premer gătoare care eliberează terenul devreme (culturi furajere, orz etc.).

terenului se face, de regulă, printr-o lucrare cu grapa cu discuriPregătirea grea. Se vor aplica îngrăşăminte cu azot în doze moderate. Semănatul se va face cât mai repede posibil fără a se depăşi data de 1 5 iulie. Lucrările de îngrijire sunt aceleaşi, punându -se accentul pe aplicarea erbicidelor antigramineice pentru distrugerea buruienilor monocotiledonate şi a samulastrei. Aplicarea udărilor după semănat şi în fazele critice este obligatorie. Recoltarea se face, de obicei, în jurul datei de 15 octombrie, producţiile fiind uneori mai mari decât în cultura principală (datorită temperaturilor mai scăzute în faza de înflorire-fecundare).

74

3.4. SOIA (Gl ycine hi spida Max.) 3.4.1. Importanţă. Biologie. Ecologie 3.4.1.1. Importanţă

Soia se cultivă datorită conţinutului ridicat al boabelor în substanţe proteice (27-50%) şi grăsimi (17 -27%). Seminţele se pot utiliza în hrana oamenilor, sub diferite forme, în obţinerea de furaje concentrate şi pentru extragerea uleiului. Uleiul de soia se utilizează pentru consum, la prepararea margarinei, a biodieselului, obţinerea culorilor pentru pictură, fabricarea maselor plastice iar şroturile şi turtele, în furajarea animalelor. Planta întreagă se foloseşte ca furaj verde, uscat, conservat sau ca îngrăşământ verde, combustibil şi pentru prelucrările industriale. Fiind plantă leguminoasă, este o bună premergătoare chiar şi pentru cerealele de toamnă, dacă se cultivă soiuri timpurii, lăsând în sol cantităţi mari de azot (80-120 kg/ha). 3.4.1.2. Compoziţia chimică

Compoziţia chimică este diferită, în funcţie de cultivar, condiţiile pedoclimatice, tehnologia folosită. Compoziţia chimică (după Cowan, 1976) este de aproximativ 41% proteine, 21% grăsimi, 25% hidraţi de carbon ş.a. Proteina caracteristică soiei este glicina , cu un grad ridicat de digestibilitate. De asemenea, are un conţinut ridicat în lecitină (2-4%) cu întrebuinţări farmaceutice. În producţia mondială de ulei vegetal, soia deţine loc ul al II lea, cu peste 25%.

Seminţele sunt bogate în vitaminele A,1,BB2, D, E, şi K. 3.4.1.3. Răspândire

aproximativ 99,5 Pe plan mondial, se cultivă pe o suprafaţă milioane ha (2009 ) cusoia o producţie medie de 2240de kg/ha. Ţări mari cultivatoare: SUA, Brazilia, Canada, Argentina, China. În ţara noastră soia se cultivă pe o suprafaţă de circa 49 mii ha (2009) cu o producţie medie de 1780 kg/ha.

75

3.4.1.4. Sistematică

Soia aparţine genului Glycine cu specia cea mai importată G. hispida sinonim G. max. G. hispida are 4 subspecii: chinensis, indica, japonica şi manshurica, ultima cultivându-se şi în ţara noastră. Soia este srcinară din China 3.4.1.5. Particularităţi morfologice şi biologice Sistemu l r adicul ar bine dezvoltat, pivotant, de tipul III, cu putere mare de solubilizare, pătrunde în sol până la 2 m adâncime. Formează simbioză cu bacterii din genul Bradyrhizobium japonicum. Tulpina este erectă, cu grad diferit de ramificare, având înălţi mi cuprinse între 40-150 cm. Frunzele de la primul nod provin din cotiledoane, de la al doilea nod sunt simple, iar celelalte sunt trifoliate. Florile grupate câte 3-9 sunt dispuse în raceme. Sunt hermafrodite cu

fecundare autogamă. Fructul este o păstaie cu 1-5 seminţe. Pe o plantă se formează în mod obişnuit 30-60 păstăi. Sămânţa este de culoare galbenă, uneori brună, neagră, are formă sferică, MMB-ul 50-400 g (frecvent 100-200) şi MH 65-80 kg. 3.4.1.6. Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie Soia are o capacitate ridicată de adaptare dar cele

mai bune rezultate se obţin în zona temperată caldă, cu umiditate suficientă şi soluri propice. Căldura. Temperatura minimă de germinare este de 7 oC, cea optimă o o de 30 C iar maxima 38-44 C. Plantele tinere suportă şi temperaturi negative o de -2…-3 C. Cele mai bune condiţii pentru soia se înregistrează atunci când o germinarea–răsărirea se desfăşoară la temperatura de 20 -22 C, formarea o o organelor de reproducere la 21-23 C, înflorirea la 22-25 C, formarea fructelor şi seminţelor la 21-23oC, iar maturarea la 19-20oC. Apa. Cerinţele soiei faţă de umiditate sunt ridicate. La germinare necesită 120-150% masa auscată a seminţelor. Perioadaînflorire critică se înregistrează în fazaapă de din formare organelor de reproducere, şi formare a boabelor (10-15 iunie– 15-20 august). Insuficienţa apei în această perioadă determină căderea florilor şi a păstăilor, producţia reducându -se cu până la 50%. Lumina. La o iluminare intensă planta ramifică mult, se formează mai multe păstăi pe plantă iar primele păstăi se formează mai sus pe tulpină, favorizând recoltarea mecanizată. 76

Solul. Soia are pretenţii ridicate faţă de sol, necesitând terenuri cu textură mijlocie (luto-nisipoase spre lutoase), cu reacţie neutră-slab acidă, bine drenate, bogate în humus, fosfor, potasiu şi calciu. Rezultate bune se obţin pe cernoziomuri, soluri brun -roşcate şi

aluviale. 3.4.1.7. Zonarea ecologică Zona f oar te favor abil ă

pentru soia ocupă partea de vest a ţării, în

Moldova (Depresiunea Jijia - Bahlui şi Lunca Siretului) şi Transilvania. Potenţialul mediu de producţie a zonei este de 2000 – 2400 kg/ha.

Zona favorabilă se situează în sudul ţării (Câmpia Română) şi pe solurile bălane din Dobrogea. Zona puţin favorabilă cuprinde regiuni cu soluri slab fertile sau acide. În această zonă intră partea centrală şi de nord a Dobrogei, zona subcarpatică din nordul Olteniei şi Munteniei, estul Bărăganului. 3.4.2.1. Rotaţia

Soia nu este pretenţioasă la planta premergătoare şi nici la durata rotaţiei. Preferă totuşi, ca premergătoare, cerealele păioase, gramineele furajere şi unele prăşitoare (sfecla, cartoful şi porumbul). Nu se va amplasa după alte leguminoase şi nici după floarea soarelui şi rapiţă deoarece au boli comune (Sclerotinia sclerotiorum). La rândul ei, soia este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor neleguminoase deoarece lasă în sol cantităţi de azot cuprinse între 60-170 kg/ha iar soiurile mai timpurii pot constitui premergătoare bune pentru cerealele păioase de toamnă. 3.4.2.2. Fertilizarea Consumul specific al soiei este de: 71-110 kg N, 16-40 kg P 2O5 40 kg K2O.

şi 18-

Azotul. Aprovizionarea plantelor cu azot se face prin absorbţia nitraţilor din sol şi prin fixarea bacteriană a azotului atmosferic cu ajutorul bacteriei Bradyrhizobium japonicum. Cele două căi se completează reciproc,

azotul din sol fiind indispensabil ce funcţionează sistemul simbiotic.plantei în primele faze de vegetaţie, până Pe solurile sărace se aplică 30-40 kg N/ha înainte de semănat. Pe celelalte soluri fertilizarea cu azot se face în funcţie de reuşita bacterizării. Se aplică doze de până la 100 kg/ha odată cu efectuarea praşilelor mecanice , în funcţie de numărul de nodozităţi pe plantă şi de sistemul de cultură (irigat sau neirigat). 77

Fosforul favorizează dezvoltarea bacteriilor fixatoare de azot, contribuind la sporirea numărului de nodozităţi. Cerinţele mari faţă de fosfor se manifestă imediat după răsărire şi de la înflorire până la maturarea boabelor. Insuficienţa fosforului se manifestă prin încetinirea creşterii plantelor, frunzele au culoarea albastră-verzuie, apar pete brune pe frunze după înflorit, se reduce capacitatea de germinaţie a seminţelor. Excesul de fosfor provoacă fenomenul de toxicitate, reducând creş -

terea productivitatea plantelor. Marginile frunzelor se necrozează, având nuanţeşi alb -transparente până la brune -cenuşii, necroze care avansează bazipetal. Frunzele cad în scurt timp. Fosforul îşi manifestă acţiunea sinergică împreună cu azotul şi potasiul, mărind producţia. Îngrăşămintele cu fosfor se aplică numai pe solurile cu un conţinut sub 5 mg/100 g sol, în doze de 30-90 kg/ha, funcţie de sistemul de cultură (irigat sau neirigat). Administrarea se face sub arătură. Potasiul are rol în formarea nodozităţilor şi fixarea simbiotică a azotului, creşterea rezistenţei la boli şi în sinteza grăsimilor şi depunerea lor în seminţe. Insuficienţa potasiului afectează procesele biochimice şi fiziologice ale plantei. Pe marginea frunzelor apar pete de culoare galbenă, care se extind, rămânând verzi numai centrul şi baza frunzei. Se reduce rezistenţ a la cădere şi la secetă a plantelor. În ţara noastră se aplică doze de până la 120 kg/ha, în funcţie de aceleaşi criterii ca şi fosforul. Soia consumă şi cantităţi mari de sulf, calciu şi magneziu. Pe solurile acide apare şi carenţa în microelemente ca molibden, zinc, bor, cupru.

Pe solurile alcaline, cu un conţinut ridicat în fosfor, apare carenţa în zinc. 3.4.2.3. Lucrările solului

Lucrările solului se execută ca şi pentru grâul de toamnă. Primăvara, până la semănat, se execută o lucrare cu combinatorul sau grapa cu discuri pentru distrugerea crustei şi a buruienilor în curs de răsărire. O condiţie obligatorie înainte de semănat este ca terenul să fie foarte bine nivelat, soia având primul etaj de păstăi foarte aproape de sol iar la recoltarea mecanizată apar pierderi însemnate. Pregătirea patului germinativ se face în ziua sau preziua semănatului cu grapa cu discuri sau combinatorul, în funcţie de volatilitatea erbicidelor, ultima trecere fiind perpendiculară pe direcţia de semănat. 78

3.4.2.4. Sămânţa

şi semănatul Sămânţa destinată semănatului trebuie să aparţină unui soi zonat, să aibă puritatea de cel puţin 98%, capacitatea de germinaţie de cel puţin 8 0% iar MMB-ul cât mai mare. Tratarea seminţelor cu fungicide se execută cu minimum două săptămâni înainte de semănat sau când bacterizarea se face la sol. Pentru tratarea seminţelor se foloseşte produsul Tiradin-75 în doză de 3,5 kg/t sau Captadin 50 PU în doză de 0,2 - 0,5 kg/t. seminţelor Nitragin se face adăpostutilizând de razele4 solare,Tratarea mai bine direct încucâmp, chiarsoiaînainte de la semănat, flacoane/ha.

Când seminţele au fost tratate cu fungicide, suspensia bacteriană se introduce direct în brazdă, în zona destinată seminţelor, cu ajutorul unui

dispozitiv special prevăzut cu duze, ataşat la brăzdarele semănătorii. Epoca de semănat. Epoca optimă este primăvara când în sol sunt 7 0 o 8 C, temperatura aerului este de 14-15 C iar vremea este în curs de încălzire. Calendaristic, epoca coincide cu intervalul 1-30 aprilie. 2 Desimea de semănat trebuie să fie de 35-45 plante/m în condiţii de 2 irigare şi 30-40 plante/m în condiţii de neirigare. Pentru aceasta, se 2 seamănă 50-55 boabe germinabile/m respectiv 45-50 boabe 2

germinabile/m .

Norma de sămânţă este cuprinsă între 70-100 kg/ha. Distanţa dintre rânduri se corelează cu gradul de îmburuienare a terenului şi posibilităţile de combatere a buruienilor. Pe terenurile slab sau mijlociu îmburuienate şi în condiţiile combinării combaterii chimice a buruienilor cu lucrările de prăşit mecanic între rânduri, pe terenuri neirigate sau irigate prin aspersiune se efectuează semănatul în rânduri echidistante la 50 cm sau în benzi de 3 rânduri la 45 cm, cu 60 - 70 cm între benzi. La irigarea prin brazde se utilizează distanţa dintre benzi de 80 cm. În condiţiile combaterii ireproşabile a buruienilor, soia se poate semăna şi la distanţe de 15-25-30 cm, sporul de producţie fiind de 10-15%. Trebuie remarcat faptul că, la schimbarea distanţei între rânduri, nu se modifică şi desimea semănatului. - 3,5 cm pe solurile semănatşieste între 2,5 aprovizionare grele, Adâncimea la semănatuldetimpuriu în cuprinsă condiţii de bună cu apămai şi între 2,5 - 5,0 cm pe solurile mijlocii. 3.4.2.5. Lucrările de

îngrijire se face prin mijloace mecanice şi chimice. Se pot efectua lucrări cu sapa rotativă, înainte şi imediat după răsărire, iar în timpul perioadei de vegetaţie 1-3 praşile mecanice. Combater ea bur ui eni l or

79

Combatere a chimică a buruienilor este o măsură obligatorie , mai ales la semănatul în rânduri apropiate (tab. 3.4.1).

Tabelul 3.4.1 Combaterea buruienilor la soia cu ajutorul erbicidelor Doza - kg, l/ha produs comercial

Erbicide, produs comercial

(substanţă activă)

Observaţii

A.) Sole infestate cu specii de buruieni mono şi dicotiledonate anuale, fără Solanum nigrum, Abutilon sp., Xanthium sp. Lasso CE (48% Alaclor) sau 4-6 Mecloran 48 CE (48% Alaclor) sau 4-6 Dual GOLD 960 CE (96% Metolaclor) 1 - 1,5 Stomp 330 EC (33% Pendimetalin) sau 4-5 Frontier 900 EC (90% Dimetenamid) 1,5 - 2 Guardian CE (82% Acetoclor + antidol) 1,75 - 2,5 Sencor 70 EP (70% Metribuzin) 0,25 - 0,5 Sencor 70 WP (70% Metribuzin) 0,35 - 0,5

Erbicidele fiind nevolatile se

încorporează în sol cu combinatorul la adâncimea de 3 – 4 cm. În condiţii de irigare se aplică imediat după semănat (preemergent).

B.) Sole infestate cu specii de buruieni mono şi dicotiledonate anuale, inclusiv Solanum nigrum, Abutilon sp., Xanthium sp. Se efectuează un prim tratament cu erbicide antigramineice prevăzute la punctul A şi al doilea tratament în vegetaţie cu următoarele erbicide antidicotiledonate: Flex (25% Fomesafen)

1,0 - 1,5

Blazer 2 S (24% surfactant) sau Acifluorfen de sodiu + Galaxy (36% Bentazon + 8% Acifluorfen) Basagran forte (48% Bentazon + 15% Wettol) Bolero (4% Imazamax)

2 - 2,5 2 2 - 2,5

0,75 - 1,0 Se aplică postemergent timpuriu C.) Sole infestate cu buruieni mono şi dicotiledonate anuale şi perene, plus Sorghum halepense din rizomi. Se utilizează erbicidele de la punctul A şi B, iar pentru combarerea costeiului din rizomi erbicidele: Agil 100 EC (10% Propaquizafop) 0,8 - 1,0 Furore super 75 EW (12,5 fluazifop2,5 - 3,0 butyl) Targa 10 CE (Quizalofop-etil) 2-3 Fusilade super (12,5% fluazifop-butyl) 2-3 Pantera 40 EC (5% Quizalofop-P-tefuril) 1,5 - 2 Leopard 5 EC (5% Quizalofop-P-etil)

1,5 - 2

Nabu S (12,5% Setoxidim)

7 - 10

Pentru costreiului

din

combaterea rizomi se

aplică al treilea tratament în momentul în care plantele de costrei au 15 - 25 cm înălţime. Stabilirea dozei se

face în funcţie de gradul infestare, precum şi de înălţimea plantelor de costrei.

D.) Combaterea buruienilor în solele cultivate cu soia modificată genetic, de tip Roundup Ready Roundup C.S. (36% Glifosat)

2-4 80

Se poate aplica până la o săptămână înainte de înflorire a plantelor de soia

Pentru combaterea mono- şi dicotiledonatelor anuale fără Solanum, Xanthium şi Abutilon, se folosesc tratamente cu erbicide asociate. Împotriva monocotiledonatelor se utilizează: Mecloran 8 -10 l/ha, Stomp 4-5 l/ha etc. iar pentru dicotitedonate se folosesc Sencor sau Lexone 0,2 – 0,3 kg/ha. Acestea se aplică înainte de semănat. Pentru combaterea dicotiledonatelor pe vegetaţie, inclusiv Solanum, Xanthium şi Abutilon , se fac 2 tratamente: primul când soia are o pereche de frunze trifoliate iar buruienile sunt în faza de rozetă şi al II-lea la apariţia celei de-a II-a generaţii de buruieni. Se folosesc erbicide ca Basagran 1,5-2 l/ha, Flex 0,75-1 l/ha etc. Dacă soia este infestată şi cu Sorghum halepense, se aplică unul din erbicidele Fusilade, Targa etc., în doze de 1,5 – 3 l/ha, când acesta are 15-30

cm înălţime şi se evită efectuarea praşilelor. Pentr u soia – Rou ndu p Ready se aplică 2 tratamente, primul când buruienile au 10-15 cm înălţime şi al II lea la reinfestare folosind erbicidul Roundup 2-4 l/ha, care este un erbicid total. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Cele mai periculoase boli la soia sunt: mana (Peronospora manshurica), arsura bacteriană (Pseudomonas glycine), fuzarioza (Fusarium sp.), rizoctonia (Rizoctonia sp.), putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum) care se transmit prin sol şi resturi vegetale iar în condiţii favorabile de umiditate şi temperatură pot aduce prejudicii cultur ii. Pentru prevenirea bolilor produse de Fusarium sp. şi Pythium debaryanum se recomandă tratarea seminţelor cu Beret 1,25 l/t iar pentru Phomopsis sojae cu Tiramet 2 kg/t. Dacă bolile sunt semnalate în câmp , se fac 2-3 tratamente cu Turdacupral 4 kg/ha, zeamă bordoleză 1% ş.a.

Primul tratament se execută la apariţia simptomelor bolilor iar celelalte tratamente la interval de 8 - 10 zile. Păianjenul roşu (Tetranycus urticae), care produce defolierea prematură, se combate la semnalare cu Sintox 2 l/ha, musca cenuşie (Hylemia sp.), care atacă cotiledoanele la germinaţie, cu Lindatox 25-30 kg/ha, aplicat la sol, iar molia păstăilor ( Etiella zinkenella), se combate prin tratamente la depozitare folosind Delicia 30 g/t. Irigarea soieide este deosebit de eficientă în toate zonele unde se manifestă perioade secetă. Udările se aplică de la apariţia primelor flori şi până la umplerea boabelor, calendaristic între 15 iunie şi sfârşitul lui august. Se aplică 4-5 udări cu norme de 400-800 m3/ha în funcţie de tipul de sol. În primăverile secetoase se poate aplica o udare de răsărire cu o normă de 200 - 300 m3/ha, care contribuie la îmbunătăţirea acţiunii erbi cidelor aplicate în sol. Irigarea se realizează prin aspersiune sau prin brazde. 81

3.4.2.6. Recoltarea La recoltarea soiei

pot să apară probleme legate de inserţia joasă a păstăilor. Pentru reducerea pierderilor se iau măsuri de nivelare a terenului înainte de semănat, folosirea soiurilor cu inserţia primelor păstăi la peste 10 12 cm de la nivelul solului, executarea praşilelor fără denivelarea solului. Momentul optim de recoltare este atunci când frunzele s -au îngălbenit şi cad, s-au brunificat minim 70% din păstăi, seminţele au capătat culoarea specifică soiului, s-au întărit şi au umiditatea de sub 16%. Pentru evitarea pierderilor la recoltare, înălţimea de tăiere va fi coborâtă la 4-6 cm iar viteza de înaintare a combinei să nu depăşească 5 -7 km/h.

Producţiile oscilează între 2 şi 4,5 t/ha în funcţie de zona de cultură şi condiţiile de irigare. 3.4.3. Cultura succesivă Soia găseşte condiţii favorabile pe terenurile irigate din sudul ţării după premergătoare ce eliberează terenul devreme (orz, borceag). Se folosesc soiuri foarte timpurii (Precoce 90, Diamant). Se administrează 40-50 kg N/ha concomitent cu praşilele mecanice

sau în apa de irigaţie. Bacterizarea este obligatorie. Se aplică o udare de răsărire, iar în timpul vegetaţiei încă 3-5 udări. Lucrările de îngrijire şi recoltare se fac la fel ca şi pentru cultura principală, obţinându -se producţii apropiate ca mărime.

82

4. PLANTE OLEAGINOASE În această grupă sunt cuprinse specii uleioase (care au însuşirea de a acumula sub formă de substanţă de rezervă grăsimi – uleiuri) aparţinând diferitelor familii botanice, unele fiind arborescente (măslinul, pa lmierul de ulei, iar altele sunt anuale (floarea soarelui,dovleacul, rapiţa, ricinul, pentrucocotierul), ulei, soia, arahidele, macul, muştarul, şofrănelul, etc). inul

4.1. FLOAREA SOARELUI (H eli anthus annuu s L.)

4.1.1. Importanţă. Biologie. Ecologie 4.1.1.1. Importanţă Floarea soarelui este una din cele mai importante plante uleioase de pe

glob (13% din producţia mondială de ulei) şi cea mai importantă plantă uleioasă pentru România. Uleiul este semisicativ, are un conţinut ridicat în vitaminele A, D, E, K şi substanţe aromatice; de asemenea, uleiul se conservă foarte bine pe o perioadă îndelungată. Uleiul se extrage uşor prin presare, randamentul fiind de circa 45%. La un hectar se pot obţine 900-950 kg ulei folosit direct în alimentaţie sau în industrie. Turtele se situează printre cele mai valoroase, datorită conţinutului ridicat în substanţe proteice (45-55%), vitamine din complexul B etc. Calatidiile pot fi folosite ca furaj, conţinând circa 7% proteine şi până la 57% glucide. Tulpinile bogate în K se pot folosi la extragerea K 2CO3, ca sursă de

căldură sau în industrie. Floarea soarelui este şi o excelentă plantă meliferă putându-se obţine 30-130 kg miere/ha.

Din punct de vedere agricol, floarea soarelui eliberează terenul devreme permiţând o bună pregătire a patului germinativ pentru grâul de toamnă.

4.1.1.2. Răspândire Floarea soarelui şi-a făcut apariţia în Europa pe la mijlocul sec. al XVI lea, cultivată în principal ca plantă ornamentală şi abia prin aniul 1830 s-a utilizat pentru extragerea uleiului. 83

În 2009 pe glob s-au cultivat circa 23,7 milioane hectare, cu o producţie medie de 1370 kg/ha. Ţări mari cultivatoare: Federaţia Rusă, Ukraina, Argentina, India, SUA etc.

În ţara noastră, floarea soarelui se cultivă pe circa 762 mii de hectare (2009) cu producţii medii de 1500 kg/ha. 4.1.1.3. Compoziţia chimică

-56% ulei, cu valoare Seminţele de floarea conţinacizilor circa 33 alimentară ridicată, conferităsoarelui de prezenţa graşi nesaturaţi. Aceştia sunt reprezentaţi, în cea mai mare parte, de acizii linoleic (44-75%) şi oleic (14-43%). De asemenea, uleiul conţine mai puţin de 15% acizi graşi saturaţi (mai ales palmitic şi stearic) şi lipsa aproape totală a acidului linolenic , fapt ce-i conferă stabilitate şi capacitate îndelungată de conserva re. Proteinele din seminţele de floarea soarelui au valoare biologică ridicată, în compoziţia lor chimică intrând toţi aminoacizii esenţiali. Turtele rezultate după extragerea uleiului (cca. 30%) reprezintă un furaj valoros conţinând în medie 19 -22% glucide, 6-10% ulei, 15-20% celuloză, 5-10% săruri minerale şi 30-35% proteine. 4.1.1.4. Sistematică. Origine

Floarea soarelui este srcinară din America de Nord şi aparţine ordinului Compositales, fam. Asteraceae, genul Helianthus. Formele cultivate pentru seminţe aparţin speciei Helianthus annuus var. macrocarpus. 4.1.1.5. Particularităţi biologice

Floarea soarelui este o plantă anuală, cu o mare dezvoltare vegetativă, tulpină de 1,5-4 m înălţime şi frunze mari. Sistemul radicular este pivotant, ajungând în sol până la 2 m adâncime. Pivotul rădăcinii se caracterizează printr -o slabă putere de penetrare, de aceea trebuie acordată o atenţie deosebită lucrărilor solului, evitându-se mai ales formarea hardpanului. creşte după foartecare încet la începutul vegetaţiei, apoi într -un ritm intensTulpina până la înflorit încetează. Se consideră valorase formele care au înălţime de 140-160 cm şi diametru de circa 2,5 cm la 1 m înălţime, pentru a rezista mai bine la frângere şi cădere. Frunzele, în număr de 25-40, dispuse altern, sunt cordiforme, cu marginea dinţată, acoperite de perişori, bine dezvoltate. 84

Inflorescenţa este un calatidiu cu diametrul de 12-40 cm cuprinzând 600-10000 flori (frecvent 600-2500). Planta este autofertilă, alogamă şi entomofilă. Fructul este o achenă. Ciclul de vegetaţie este format din 5 perioade: perioada semănatrăsărit; răsărit – 4-5 perechi de frunze; 4-5 perechi de frunze - început de înflorire; înflorire – formarea achenelor; maturare. 4.1.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol

Temperatura. Sub aspectul cerinţelor faţă de căldură, floarea soarelui este o plantă mezotermă. Seminţele încep să germineze la 4 0C dar semănatul 0 se face la temperaturi minime de 7 C în sol. De la răsărire la apariţia inflorescenţei, planta creşte bine la 15 -170C. În perioada de înflorire şi formarea fructelor temperaturile optime sunt de 0 0 22-24 C dar plantele pot rezista şi la 30 C fără ca florile să avorteze. Umididatea . Floarea soarelui este o plantă cu cerinţe ridicate faţă de apă dar datorită sistemului radicular bine dezvoltat îşi asigură o mare parte din rezerva acumulată în sol în sezonul rece. Suportă seceta mai bine decât alte plante cultivate. Fazele critice sunt înainte şi după înflorit pe o durată de aproximativ 40 zile. Lumina. Floarea soarelui este pretenţioasă faţă de lumină, în special după formarea inflorescenţei. Solul. Floarea soarelui preferă soluri profunde, fără hardpan, mediu aerate, textură lutoasă, luto-nisipoasă, cu mare capacitate de înmagazinare a apei, fără exces de umididate, pH-ul 6,4-7,2. Cele mai bune soluri sunt cernoziomurile, solurile brun-roşcate, solurile aluviale etc. Se vor evita terenurile nisipoase, solurile erodate şi cele

acide. 4.1.1.7. Zone ecologice Zona I

– cuprinde terenurile irigate din Câmpia Română, Podişul

Dobrogei precum şi Câmpia de Vest; Zona a II -a - Lunca şi Delta Dunării ; Zona a I I I -a - terenurile neirigate din Câmpia Română şi Podişul Dobrogei; Zona a IV-a - Câmpia Găvanu-Burdea, Câmpia Leu-Rotunda şi Câmpia Pleniţa; Zona a V-a - Câmpia Jijiei şi Câmpia Transilvaniei; Zona a VI-a - Podişul Moldovenesc, Piemonturile Vestice şi Piemontul Sudic; 85

4.1.2. Tehnologia de cultivare a florii soarelui 4.1.2.1. Rotaţia

Cele mai bune premergătoare pentru floarea soarelui sunt culturile cu recoltare timpurie (cerealele păioase şi în primul rând grâul de toamnă), porumbul dar să fie făcute tratamentele contra răţişoarei. Rezultate bune se obţin şi după mazăre. Sunt contraindicate ca premergătoare culturile cu boli comune, ca putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum), cum ar fi soia, fasolea şi rapiţa. De asemenea trebuiesc evitate ca premergătoare cânepa şi tutunul (din cauza atacului de lupoaie).

În cazul unor atacuri puternice de putregai cenuşiu nu se recomandă amplasarea după floarea soarelui a cartofului şi inului. Floarea soarelui poate reveni pe aceeaşi suprafaţă de teren după minimum 5 ani din cauza atacului de boli (pătarea brună şi frângerea tulpinilor, mană, putregaiul alb, putregaiul cenuşiu), precum şi din cauza atacului de lupoaie (Orobanche sp.) şi de dăunători (răţişoara porumbului). După floarea soarelui se cultivă cu rezultate bune toate culturile neafectate de boli comune. 4.1.2.2. Fertilizarea Consumul specific la floarea soarelui este de 18-35 kg azot, 20-27 kg fosfor, 46-58 kg potasiu. Absorbţia elementelor nutritive este foarte rapidă. Astfel, în circa 2 luni de la apariţia butonului floral şi până la înflorire , este absorbit 66% din necesarul de azot, fosfor şi calciu, 75% din potasiu şi 90% din magneziu. Azotul. Floarea soarelui este o cultură sensibilă la carenţa în azot.

Deficitul de azot determină frunze îmbătrânite, de culoare galbenă iar la recoltare, plantele au calatidii mici şi cu multe seminţe seci. Excesul de azot provoacă scăderea accentuată a conţinutului de ulei, creşterea luxuriantă, prelungirea vegetaţiei în detrimentul producţiei şi scăderea rezistenţei la atacul de boli şi la secetă. Bine înrădăcinată, planta de floarea soarelui este capabilă de a absorbi azotul levigat în profunde ale solului. acest motiv, adesea se constată că straturile floarea-mai soarelui valorifică puţinDineficient azotul din îngrăşăminte. Cantităţile de azot ce trebuie aplicate la floarea soarelui se stabilesc, în primul rând, în funcţie de producţiile planificate şi de indicele de azot al solului.

86

Dozele calculate se măresc cu 10 kg/ha după premergătoare târzii ca porumb, cartof de toamnă, sfeclă; se măresc cu 10 kg/ha dacă solul are în primăvară apă la nivelul capacităţii de câmp; se micşorează cu 0,75 - 1,5 kg pentru fiecare tonă de gunoi administrată la planta premergătoare s au direct la cultura de floarea soarelui şi cu circa 10 kg dacă la semănat este secetă relativă (mai puţin de 80 m3/ha apă, sub capacitatea de câmp). Dozele recomandate sunt cuprinse între 70 -120 kg/ha. Azotul se administrează, jumătate la pregătirea patului germinativ şi jumătate

concomitent cu praşilele mecanice 1-2. Fosforul influenţează puternic procentul de ulei iar în anumite condiţii determină şi o sporire a producţiei de sămânţă. Cele mai indicate sunt îngrăşămintele complexe administrate sub arătură. Circa 1/3 din doză poate fi administrată concomitent cu semănatul, sub formă de îngrăşăminte NP, favorizând astfel înrădăcinarea şi creşterea iniţială a plantei şi conferindu-i rezistenţă la secetă. Dozele de fosfor recomandate sunt cuprinse între 60-150 kg/ha. Potasiu. Floarea soarelui este o plantă pretenţioasă la consumul de potasiu, pe care îl restituie în proporţie de 90% prin resturile vegetale rămase după recoltare. Potasiul are rol în utilizarea mai bună a apei, s porirea rezistenţei la frângere şi la atacul de boli. Insuficienţa potasilui determină plante mici, cu aspect de tufă, suprafaţă foliară redusă etc. Se recomandă administratea a 60-80 kg/ha doar pe solurile sărace , cu un conţinut mai mic de 15 mg K2O /100 g sol. Pe terenurile irigate aplicarea potasiului este obligatorie.

Ca îngrăşăminte cu potasiu se recomandă sarea potasică, administrată toamna (sub arătură) şi îngrăşămintele complexe de tip NPK aplicate înainte sau concomitent cu semănatul. Gunoiu l de grajd aduce sporuri de producţie de 700-800 kg/ha, în special pe solurile alcaline şi acide. Gunoiul este mai bine valorificat dacă se administrează la planta premergătoare (porumb, cartof, sfeclă). Poate să apară carenţa în molibden, în primăverile secetoase şi pe solurile acide şi ceaodată în bor,cuînlucrările primăverile secetoase, caremolibdat se rezolvăde prin administrarea solului a 0,55- situaţii 1,1 kg/ha amoniu sau 0,75 - 1,5 kg/ha molibdat desodiu. 4.1.2.3. Lucrările solului

Floarea soarelui necesită un sol bine afânat, fără hardpan şi structurat care să permită o răsărire rapidă şi uniformă şi o înrădăcinare profundă. 87

După ce planta premergătoare eliberează terenul se face arătura cu plugul în agregat cu grapa stelată la 22-25 cm adâncime. Se poate lucra mai adânc pe terenurile puternic îmburuienate sau cu cantităţi mai mari de resturi vegetale precum şi pe solurile compactate. Până în toamnă, terenul se menţine curat de buruieni, nivelat şi fără crustă prin 1-2 lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi şi lama nivelatoare.

Primăvara se recomandă cât mai puţine lucrări şi treceri pentru evitarea pierderilor de apă şi a tasării excesive. Pregătirea patului germinativ se face cu combinatorul, pe terenurile fără resturi vegetale şi nivelate. În cazul celora care prezintă denivelări şi unele resturi vegetale incomplet încorporate, se lucrează cu grapa cu discuri uşoară în agregat cu grapa cu colţi şi lamă nivelatoare, ultima trecere fiind perpendiculară pe direcţia de semănat. 4.1.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa destinată semănatului trebuie să aibă o puritate de minimum 98%, facultatea germinativa de minimum 85%, să aparţină unor categorii biologice superioare în cazul soiurilor şi să fie din F1 în cazul hibrizilor. Seminţele trebuie să fie mari şi omogene. Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie. Contra manei (Plasmopara helianthi), se recomandă să se efectueze tratamente cu metalaxil (Apron 35 SD, 4 kg/t de sămânţă) sau oxadixil (Wakil PTS, 2 kg/t de sămânţă), la hibrizii nerezistenţi (Fundulea 206, Felix). Împotriva putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) şi a putregaiului cenuşiu (Botrytis cinerea) se fac tratamente cu unul dintre produsele: procimidon (Sumilex 50 PU, 1 kg/t de sămânţă), iprodione (Rovral 50 PU, 2,0 kg/t de sămânţă), vinclozolin + carbendazim (Konker SC, 1,25 l/t de sămânţă), mancozeb + tiofanat metil (Mancoben 60 PTS, 2 kg/t de sămânţă), tiofanat metil + tiuram (Tiramet 60 PTS, 2,5 kg/t de sămânţă). Pentru controlul dăunătorilor (răţişoara porumbului - Tanymecus dilaticollis şi viermilor sârmă - Agriotes sp.) se recomandă tratamente cu imidacloprid (Gaucho 600 FS 10 l/t(Cruiser , clotianidin de sămânţă) FS 9 l/t de sămânţă) , thiamethoxam 350 FS 10 l/t) etc. (Poncho 600

Epoca de semănat. Semănatul florii soarelui începe atunci când în sol se realizează minim 70C la adâncimea de încorporare a seminţelor şi vremea este în curs de încălzire. Calendaristic, corespunde intervalului 25 martie – 15 aprilie. În primăverile secetoase se recomandă semănatul la încep utul intervalului iar în cele umede şi reci se poate semăna ceva mai târziu. 88

Desimea . În condiţii optime de vegetaţie se recomandă de simi de 4555 mii plante/ha în cultură neirigată şi 50-60 mii plante/ha în cultură irigată. La semănat se vor asigura desimi mai mari cu 10 - 15% (exprimate în

seminţe germinabile/m2) faţă de desimile de recoltare. Norma de semănat este de 4-5,5 kg la hectar. Distanţa dintre rânduri este de 70 cm iar la irigarea prin brazde este de 80 cm.

Adâncimea de semănat este de 5-7 cm. Se poate semăna şi la 4-5 cm adâncime pe soluri mai grele şi umede. 4.1.2.5. Lucrările de îngrijire Combaterea buruienilor. Floarea soarelui este foarte sensibilă la concurenţa bururienilor în primele 30-40 de zile până în faza de 5 perechi de

frunze. La combaterea chimică a buruienilor se adoptă următoarele strategii: Culturi infestate cu specii mono şi dicotiledonate anuale. Se fac tratamente înainte de semănat cu erbicide pe bază de EPTC + antidot (Eradicane 5-8 l/ha), butilat (Diizocab 6-10 l/ha), în corporate la 8-10 cm. Se mai folosesc erbicide pe bază de acetolaclor + antidot (Guardian 1,5-2 l/ha), dimetenamid (Frontier 1,5-2 l/ha) aplicate înainte de semănat sau preemergent. Culturi infestate şi cu Sorghum halepense (costrei). Pentru speciile anuale se folosesc erbicidele menţionate anterior iar pentru combaterea costreiului se pot utiliza erbicide pe bază de fuazifop-p-butil (Fusilade 1,5 l/ha), fenoxapropetil (Furore S 2,5 l/ha), cicloxidim (Focus 3-4 l/ha). Tratamentele se fac când costreiul are 15-35 cm înălţime după care nu

se fac praşile pentru ca erbicidele să se transloce în rizomi. În prezent se aplică şi sistemul de producţie Clearfield . Acesta utilizează o combinaţie de genetică superioară – hibrizi adaptaţi la condiţiile locale de mediu + erbicidul Pulsar.

Erbicidul Pulsar asigură controlul postemergent al buruienilor atât dicotiledonate cât şi monocotiledonate (chiar şi al celor mai dificil de combătut, cum sunt Ambrosia sp., Xanthium sp., Orobanche sp.), pe -o singură , iar prin parcursul saîntregii perioade vegetaţie, acţiunea reziduală are şideefect asupra printr buruienilor care aplicare germinează mai târziu. Erbicidul Pulsar 1,2 l/ha (imazamox) se foloseşe numai la hibrizii de floarea soarelui de tip Clearfield, toleranţi la acesta şi se aplică atunci când plantele au între 4 şi 8 frunze adevărate. Praşilele. Au un rol dublu: de a completa acţiunea erbicidelor (în numeroase cazuri erbicidele nu asigură distrugerea completă a buruienilor) 89

şi de a ameliora structura solului. Se execută 2-3 praşile mecanice şi 2-3 manuale, pe rând, la adâncimea de 6-10 cm. Prima praşilă se efectuează când rândurile se disting şi apoi la intervale de circa două săptămâni. Polenizarea suplimentară a florii soarelui prin instalarea de stupi de albine (1,5-2 stupi /ha) în vecinătatea culturilor aduce sporuri de 300 -600 kg/ha. Combatear ea bolil or aduce sporuri de 30-56%.

Putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum) se transmite prin intermediul ani, atacul fiind favorizat de umiditate. solului, undeputregaiului se conservă alb timpcâtdeşi7-8 Combaterea a celui cenuşiu ( Botrytis cinerea) se face prin tratamente la sămânţă şi două tratamente pe vegetaţie, de la diferenţierea calatidiului şi până la apariţia florilor ligulate. Se pot utilize produsele: iprodione (Rovral 50 PU, 1 kg/ha), vinclozolin (Ronilan 50 WP, 1 kg/ha), procimidon (Sumilex 50 WP, 1 kg/ha), benomil (Benlate 50 WP, 1,5 kg/ha), carbendazin (Bavistin 50 WP, 2 kg/ha; fusilazol (Punch 40 EC, 0,4 l/ha); iprodione + carbendazim (Calidan SC, 2 l/ha). Cultivarea hibrizilor rezistenţi la putregaiul alb este o soluţie pentru

limitarea infestării. Phomopsis (Phomopsis helianthi) se combate prin evitarea amplasării florii soarelui pe terenuri cu exces hidric precum şi aplicarea pe vegetaţie a două tratamente (în faza de 6-8 perechi de frunze şi la diferenţierea calatidiului). Se folosesc preparate pe bază de fusilazol, carbendazin, vinclozolin + carbendazim, iprodione + carbendazim (după recomandările de la combaterea putregaiurilor), sau produse conţinând trifumizol (Trifmine 30 WP, 1 kg/ha), nuarimol (Trimidal 9 EC, 1 l/ha), bioxazol (Baycor 300 EC, 2 l/ha). Mana (Plasmopara helianthi) prezintă o importanţă mai redusă în

prezent datorită măsurilor preventive care se iau ca respectarea rotaţiei şi cultivarea hibrizilor rezistenţi. De asemenea trebuie distrusă samulastra şi resturile vegetale.

Combaterea dăunătorilor. Răţişoara (Tanymecus dilaticollis) şi viemii sârmă (Agriotes sp.) se combat prin tratamente la sămânţă precum şi la răsărirea florii soarelui cu dimetoat+deltametrin (Dimecis 300, 3,5 l/ha), sau EC, dimetoat 35 de CE,răţişoară 3,5 l/ha)este în amestec cu deltametrin 2,5 0,25 (Sinoratox l/ha). Atacul mai puternic în sudul şi(Decis estul ţării, după porumb şi în primăverile calde şi secetoase Irigarea. Consumul de apă al florii soarelui este asemănător cu cel al porumbului, dar planta utilizează mai bine rezervele de apă din sol la desprimăvărare şi precipitaţiile din cursul vegetaţiei .

90

Cerinţele maxime faţă de apă sunt în perioada înfloritului ( pe o durată de circa 40 zile). În condiţii de secetă, în perioada iunie-iulie, se recomandă 3 aplicarea a 2-3 udări cu norme de 400-800 m /ha. 4.1.2.6. Recoltarea

Recoltarea se face atunci când 80 -85% din calatidii au ajuns la maturitate şi au culoarea brună iar frunzele de la baza şi mijlocul tulpinii sunt uscate. Perioada de recoltare corespunde calendaristic sfîrşitului lunii augustRecoltarea şi începutulmecanizată lunii septembrie. a culturii începe la o umiditate de minim 15% şi trebuie să se închei e la 9-10% deoarece creşte pericolul scuturării. Recoltarea se poate face şi manual, pe suprafeţe restrânse şi în anumite condiţii. Producţii. Hibrizii actuali au un potenţial de producţie de peste 4500 kg/ha. Producţiile medii în ţara noastră sunt de 1500 kg/ha dar în multe unităţi agricole acestea depăşesc 2500 -3000 kg/ha.

91

4.2. RAPIŢA (B r assica sp. L.)

4.2.1. Importanţă. Biologie. Ecologie 4.2.1.1. Importanţă Rapiţa ocupă un loc important în economia mondială pentru conţinutul ridicat al boabelor în ulei (42-48%) utilizat în alimentaţie, la prepararea unor margarine şi în industrie (obţinerea biodieselului). Rapiţa prezintă şi o serie de avantaje fitotehnice cum ar fi: -se seamănă şi se recoltează în afara perioadelor aglomerat e; -reacţionează bine la fertilizare; -utilizează aceeaşi gamă de maşini ca şi cerealele; -este o excelentă premergătoare pentru cerealele de toamnă; -este o bună plantă meliferă. Turtele au un conţinut în proteine de 38 -42%, glucide 32-37% şi săruri minerale 8-10%.

Rapiţa poate fi utilizată şi ca nutreţ verde. Cultivarea rapiţei prezintă şi unele dezavantaje ca: -seceta din perioada de semănat; -alternanţa între îngheţ şi dezgheţ primăvara; -brumele din perioada de îmbobocire-înflorire.

4.2.1.2. Compoziţia chimică Soiurile cultivate în ţara noastră au un conţinut în ulei de 43,3-48,3%. Uleiul conţine aproximativ 60% acid oleic şi 21% acid linoleic. Seminţele conţin 19,6-23,8% substanţe proteice. 4.2.1.3. Răspândire Pe plan mondial (2009), rapiţa se cultivă pe o suprafaţă de circa 31,1 milioane hectare cu o producţie medie de 1981. Ţări mari cultivatoare sunt:

China, India, Canada şi Australia. În kg/ha. ţara noastră rapiţa ocupă în jur de 414 mii ha cu o producţie medie de 1380 4.2.1.4. Sistematică. Origine

Rapiţa aparţine familiei Brassicaceae, genul Brassica. Pentru ulei se B. napus ssp. oleifera (rapiţa colza) şi B. campestris ssp. oleifera (rapiţa naveta). cultivă

92

Ambele specii au forme de toamnă şi de primăvară, cele de toamnă fiind mai productive.

În India, rapiţa colza era cunoscută înainte de Cristos. Literatura japoneză menţionează că rapiţa a fost introdusă în China şi Coreea cu 2000 de ani în urmă. În Europa, în anul 1700, singura ţară cultivatoare a fost Olanda de unde a trecut în Germania, Polonia, Danemarca, Elveţia şi Rusia.

4.2.1.5. Particularităţi biologice Rapiţa estelao 70 plantă anuală, cu rădăcina pivotantă, slab ramificată, ce pătrunde în sol -100 cm adâncime, masa principală de rădăcini fiind răspândită la 25-45 cm adâncime. Tulpina este erectă, ramificată, înaltă de 1,2 -2 m, rezistentă la cădere. Frunzele bazale sunt peţiolate, lirate, penat sectate, cele mijlocii şi de la vârf sunt sesile şi lanceolate. Inflorescenţa este un racem. Florile sunt alcătuite pe tipul 4. Polenizarea este predominant alogamă, entomofilă. Fructul este o silicvă cu 10 -30 seminţe. Seminţele sunt rotunde, MMB-ul este de 3,5-5,6; MH este de 61-68 kg. Germinaţia este epigeică. Perioada de vegetaţie a soiurilor de toamnă este de 270-300 zile iar a soiurilor de primăvară de 110-130 zile.

4.2.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol 0 Temperatura minimă de germinare este de 1-3 C. În faza de rozetă , soiurile actuale de toamnă, rezistă peste iarnă până la -15...-18 0C. Odată cu desprimăvărarea şi intensificarea ritmului de creştere, rapiţa devine sensibilă la îngheţ. Alternanţele îngheţ-dezgheţ pot produce descălţarea culturii. Umiditatea. Rapiţa este pretenţioasă faţă de apă. Favorabile sunt zonele unde cad anual 450-650 mm precipitaţii, din care 100 -150 mm în intervalul august– septembrie. Fazele critice pentru apă sunt de la răsărire la formarea rozetei şi de la înflorire la fructificare. Solul. Rapiţa este pretenţioasă faţă de sol, preferând terenurile cu profunde, permeabile, texturăaluvionare, mijlocie, bogate în humus şi calciu,brun reacţie neutră, cum suntcusolurile cernoziomurile şi solurile roşcate de pădure. 4.2.1.7. Zone ecologice Zona I de cultură cuprinde partea de vest şi est a ţării, Podişul Transilvaniei şi zonele colinare adăpostite. Zona a I I a cuprinde câmpia de sud a ţării în condiţii de irigare. 93

4.2.2. Tehnologia de cultură 4.2.2.1. Rotaţia Bune premergătoare sunt culturile care eliberează terenul până la începutul lunii august cum ar fi: cerealele de toamnă, cartoful timpuriu, mazărea, borceagul de toamnă şi trifoiul roşu după prima coasă. Nu se cultivă după soia şi floarea soarelui pentru a preveni atacul de Sclerotinia ssclerotiorum.

Nu va reveni pe aceeaşi suprafaţă de teren decât după trei ani, iar în

caz de atac de sclerotinia după 7-8 ani. 4.2.2.2. Fertilizare

Rapiţa este foarte pretenţioasă la fertilizare, fiind o mare cons umatoare de elemente nutritive. Consumul specific este de 50-60 kg azot, 30-60 kg fosfor, 40-50 kg potasiu, 50 - 60 kg calciu, 20-30 kg sulf şi importante cantităţi de microelemente. Cele mai mari cantităţi de elemente nutritive sunt absorbite în perioada de la desprimăvărare şi până la începutul fructificării. Dozele optime economic în funcţie de recolta scontată şi gradul de aprovizionare a solului sunt de 80-180 kg s.a. azot, 40-80 kg s.a. fosfor, 40-80 kg s.a. potasiu precum . Întraga cantitate de fosfor şi potasiu şi 1/3 cea de azot se aplică în toamnă iar restul de 2/3 din doza de azot va din fi administrată

primăvara devreme. Gunoiul de grajd, aplicat direct culturii derapiţă, în doze de 20-30 t/ha, determină sporuri economice atât la rapiţă cât şi la cultura postmergătoare. Pe solurile cu reacţie acidă, pentru corectarea acesteia în limitele pH ului 6,5 - 7,5, se aplică amendamente cu calciu. 4.2.2.3. Lucrările solului Acestea se execută ca şi pentru grâul de toamnă, adâncimea de efectuare a arăturii fiind de 20 -25 cm. Până la semănat, arătura se menţine curată de buruieni, mărunţită şi afânată, prin lucrări cu grapa cu discuri în

agregat cu grapa cu colţi. Ultima lucrare se execută cu combinatorul la adâncimea de semănat. Dacă terenul este prea afânat, se tăvălugeşte înainte de semănat, pentru a asigura încorporarea seminţelor la adâncimea optimă.

La data semănatului terenul trebuie să fie bine mărunţit şi aşezat.

94

4.2.2.4. Sămânţa şi semănatul Sămânţa de rapiţă trebuie să aibă puritatea minimă de 97% şi germinaţia minimă de 85% şi să fie din anul însămânţării Sămânţa se tratează cu Rapco T 7 - 60 kg/t sau cu alte produse similare. Rapiţa de toamnă se seamănă în perio ada 5-15 septembrie în sudul ţării şi între 1-10 septembrie în celelalte zone. Semănatul mai devreme, în toamnele cu precipitaţii, favorizează o creştere avansată a plantelor până în iarnă, cu început de alungire a tulpinii, determină scăderea rezistenţei la

iernare şi dispariţia unui număr mai mare de plante sau a tulpinilor florifere principale. Rapiţa de primăvară se seamănă în epoca I, urgenţa, când I temepratura o

solului este de 1-3C. 2

Desim ea de semănat este de 60-100 boabe germinabile/m . Nor ma de semănat este de 1,5-3,5 kg/ha.

Distanţa între rânduri este de 12,5 cm, 25 cm sau alte variante. Adâncimea de semănat este de 2,5-3,5 cm în funcţie de umiditatea solului şi textură. 4.2.2.5. Lucrări de îngrijire Combaterea chimică a buruienilor. Erbicidele volatile Balan 6-8 l/ha (benefin), Ro-Neet 6-8 l/ha (cycloate) aplicate înainte de semănat combat foarte bine samulastra de grâu sau orz precum şi monocotiledonatele anuale inclusiv Sorghum halepense din sămânţă. Pentru combaterea speciilor monocotiledonate pe vegetaţie se pot

utiliza erbicidele fuazifop-p-butil (Fusilade 1 l/ha), fenoxapropetil (Furore S 2 l/ha), cicloxidim (Focus 2-3 l/ha). Combaterea dăunătorilor. Puricii de pământ (Phyllotreta sp.) se combat prin tratarea seminţelor cu Chinook 20 l/t. Păduchii cenuşii (Brevicornye brassicae) şi gărgăriţa tulpinilor (Ceuthorrynchus sp.) se combat prin tratamente cu Sinoratox 1,5-3 l/ha. Gândacul lucios al rapiţei (Meligethes aeneus) se combate cu Fastac 0,075 l/ha. Irigarea necesară în sudul ţării. iar Se aplică o udare, două în toamnă 300-400 m3/haeste pentru stimularea răsăririi în primăvară udări,, cu la începutul legării şi la încheierea înfloritului , cu norme de 400-500 m3/ha.

4.2.2.6. Recoltare. Producţii Recoltarea este dificilă din

cauza scuturării uşoare a seminţelor. Recoltarea mecanizată se poate face fazial sau printr -o singură trecere. 95

Recoltarea fazială constă în tăierea plantelor cu vindroverul când acestea au culoarea galbenă, seminţele au început să se brunifice şi umiditatea este de 25-30% şi apoi se treieră cu combina când umiditatea scade la 12-14%.

Recoltarea directă se face la circa o săptămână după aplicarea desicantului Reglone 2-3 l/ha sau a polimerilor (adjuvant Flexi), când silicvele au devenit galben-liliachii şi umiditatea este de circa 16%, printr -o

singură trecere cu combina. Producţiile sunt cuprinse între 2000-4000 kg/ha. Producţia medie în Europa este de 3000 kg/ha. În ţara noastră, producţia medie este de 15 00 kg/ha. Raportul seminţe-paie este de 11,5-2.

96

CAP. 6.

PLANTE TUBERCULIFERE ŞI RĂDĂCINOASE

6.1. CARTOFUL (Solan um tu ber osum L.) 6.1.1. Importanţă. Biologie. Ecologie 6.1.1.1. Importanţă

Cartoful prezintă o deosebită importanţă în alimentaţia oamenilor, în furajarea animalelor şi pentru prelucrări industriale. În alimentaţia oamenilor cartoful se foloseşte în stare proaspătă sau sub formă de produse uscate şi semipreparate , fiind alimentul de bază sau complementar pentru o mare parte a populaţiei Europei dar şi din alte ţări ale lumii.

Datorită gustului plăcut, a digestibilităţii şi valorii nutritive ridicate, cartoful se consumă sub diferite forme, înlocuind uneori pâinea şi fiind folosit ca aliment dietetic.

În furajarea animalelor, în special pentru porcine şi bovine, se utilizează tuberculii răniţi la recoltare sau cu dimensiuni mici precum şi reziduurile rămase de la industrializare. În industria alimentară se utilizează sub formă uscată, prăjită, congelată etc. În industria amidonului şi alcoolului, dintr-o tonă de tuberculi se obţin 140 kg amidon sau 95 l alcool sau 15-17 kg cauciuc sintetic. Din punct de vedere agrotehnic, valorifică solurile uşoare, nisipoase, nisipo-lutoase, din zonele umede şi răcoroase, unde cerealele nu reuşesc în

cultură. Cartoful foloseşte rentabil îngrăşămintele, apa de irigaţie şi constitue o excelentă premergătoare pentru culturile succesive şi cerealele de toamnă. Cultura cartofului prezintă şi o serie de inconveniente cum ar fi: degenerarea materialului de plantat, boli şi dăunători specifici, cheltuieli ridicate cu înfiinţarea culturii, conservabilitatea mai dificilă etc. 6.1.1.2. Compoziţia chimică Tuberculii de cartof conţin în

jur de 65-85% apă şi 15-35% substanţă uscată. Raportat la substanţa uscată, amidonul reprezintă circa 71 -80%. Amidonul este constituit din amiloză 15-25% şi amilopectină 75-85%. 97

Conţinutul în proteine este de circa 2% din substanţa proaspătă. Cartoful mai conţine şi vitaminele B1, B 2, PP şi C precum şi elemen te minerale (K, P, Na, Ca, Fe).

În plantele de cartof se găseşte şi un compex de alcaloizi numit solanină care imprimă tuberculilor un gust amar şi provoacă deranjamente ale aparatului digestiv. 6.1.1.3.

Răspândire

ivate cu cartof sunt de circa 18,7 milioane ha suprafeţele cult (2009)Pecuglob, o producţie medie de 17,7 t/ha Ţări mari cultivatoare: -Federaţia Rusă, Ukraina, Polonia, România, Germania în Europa; -Peru, Brazilia, Argentina în America de Sud; -SUA în America de Nord; -China, India, Japonia în Asia. În ţara noastră suprafeţele sunt de circa 26 0 mii ha (2009), cu o producţie medie de 15,4 t/ha. Judeţele cu cele mai mari suprafeţe sunt: Suceava, Harghita, Braşov, Covasna, Sibiu, Bihor, Neamţ, Maramureş. 6.1.1.4. Sistematică. Origine

Cartoful - Solanum tuberosum, familia Solanaceae.

Se cunosc două centre de srcine: unul în Peru şi Ecuador şi al II -lea în sudul statului Chile. Din punct de vedere al perioadei de vegetaţie, soiurile de cartof se împart în: - timpurii – au perioada de vegetaţie de până la 95 zile; - semitimpurii – au perioada de vegetaţie de 95-110 zile; - semitârzii – au perioada de vegetaţie de 110-130 zile; - târzii – au perioada de vegetaţie de peste 130 zile. În funcţie de conţinutul în amidon, soiurile se grupează în patru clase: - clasa A – puţin făinoşi, nu se sfărâmă la fierbere, se pretează pentru - salate; clasa B - puţin făinoşi, consistenţi, cu amidon fin, pentru diferite preparate culinare; - clasa C – tuberculi făinoşi; - clasa D – tuberculi făinoşi, se sfărâmă la fiert, amidon grosier, pentru industria amidonului. După modul de utilizare soiurile se grupează astfel: - soiuri de masă - (14-17% amidon) epidermă fină, netedă, gust plăcut; 98

- soiuri industriale - (20-25% amidon), foarte productive; - soiuri furajere, bogate în amidon şi proteină ; - soiuri mixte, folosite în toate scopurile. 6.1.1.5. Particularităţi morfologice şi biologice

Cartoful este o plantă anuală, cu înmulţire prin tuberculi şi mai rar prin sămânţă. Rădăcina este pivotantă, când planta se dezvoltă din sămânţă şi fasciculată când fasciculată planta se dezvoltă din tuberculi. Rădăcina este formată din ramificaţii primare şi rădăcini stolonifere, grupate câte 3-5 în jurul fiecărui stolon. Rădăcinile pătrund în sol până la 70-100 cm şi pe o rază de 30-60 cm. La cartof se întâlnesc două tipuri de tulpini : aeriene şi subterane. Tulpinile aeriene (vrejuri) sunt ierboase, erecte la începutul vegetaţiei şi apoi semierecte sau culcate, cu înălţimea de 30-150 cm. Numărul acestora este de 4-8. Tulpinile subterane sunt rotunde, pe ele formându-se rădăcinile şi stolonii. Stolonii au 12-15 cm lungime, sunt scurţi şi groşi. La partea terminală îşi îngroaşă ultimele 10-12 internodii, transformându-se în tuberculi.

are o parte bazală (ombilicală) cu care se prinde de stolon şi o parte coronoară (apicală) care poartă mugurul terminal. Ochii sunt formaţi din câte trei muguri dorminzi şi sunt dispuşi în spirală. În funcţie de formă, tuberculii pot fi rotunzi, rotunzi-ovali, ovali, ovali-lungi şi lungi. După greutate tuberculii se împart î n: mari, peste 120g, mijlocii 80120 g, mici 40-80 g şi foarte mici , sub 40 g. Frunzele provenite de pe lăstari sunt mici şi simple, celelalte fiind compuse şi imparipenat-sectate. Inflorescenţa este o cimă. Florile sunt pe tipul cinci. Polenizarea autogamă. Fructul este o bacă ce conţine 150 -200 seminţe. Tuberculul

Sămânţa este mică, de formă ovoidală, turtită şi de culoare alb gălbuie. Fazele de vegetaţie ale cartofului se stabilesc nu în funcţie de etapele înmulţirii generative ci faţă de creşterea organelor vegetative aeriene şi subterane.

Se întâlnesc mai multe faze:

99

1. De la plantare la răsărire. Faza durează 15 -30 zile iar în acest interval

are loc creşterea intensă a rădăcinilor primare mugurale şi a părţilor subterane ale lăstarilor. 2. De la răsărire la tuberizare. Durează 10-35 zile şi are loc creşterea rădăcinilor, mai ales a celor stolonifere, tuberculilor şi frunzelor. 3. De la tuberizare la încetarea creşterii tufelor (25-45 zile). Cresc organele aeriene dar în ritm foarte intens, tuberculii. 4. De la încetarea creşterii tufelor la uscarea acestora (20-40 zile). Tuberculii în ritm dinneceajută în ce la maistabilirea încetinit.lucrărilor de îngrijire Cunoaştereacresc acestor faze (fertilizare, irigare, combaterea buruienilor).

6.1.1.6. Cerinţele faţă de climă şi sol Căldura. Diferitele soiuri de cartof necesită o sumă a temperaturilor 0

medii zilnice de 1500-3000 C.

Producţii extratimpurii se obţin în mai puţin de 60 de zile de la plantare cu o sumă a temperaturilor medii zilnice de 1000-13000C. Temperatura minimă de germinare a tuberculilor este de 70C, iar cea optimă pentru răsărire de 12-150C. Temperatura optimă de creştere a tulpinilor este de 19 -210C iar cea de formare şi creştere a tuberculilor de 16-180C. Recoltarea cartofului trebuie să se facă la peste 6-70C deoarece sub aceste valori, tuberculii sunt foarte sensibili la vătămare. Umiditatea . Seceta de scurtă durată dar şi excesul de apă au influenţe negative asupra creşterii plantelor şi producţiei. Cerinţele cartofului faţă de umiditate sunt diferite în funcţie de faza de vegetaţie a plantei. În perioada de la plantare la răsărire şi tuberizare cartoful este mai puţin pretenţios, folosind rezervele de apă din tubercul. Insuficienţa apei în faza de formare a tuberculilor, împiedică procesul sau îl eşalonează, rezultând mai puţini tuberculi, cu vârste diferite, neuniformi etc.

Excesul de apă provoacă înrăutăţirea condiţiilor necesare activităţii biologice a creşterea plantelor.celor Lipsa oxigenului opreşte formarea tuberculilor şi stinghereşte formaţi. Se reduce rezistenţa la păstrare şi scade conţinutul tuberculilor în amidon şi vitamina C. Consumul specific de apă este cuprins între 170 -660 mm. În timpul perioadei de vegetaţie sunt necesare 250 -550 mm precipitaţii pentru solurile luto-nisipoase şi nisipo-lutoase. Repartiţia precipitaţiilor de-a lungul perioadei de vegetaţie are o importanţă majoră. Astfel, pentru soiurile timpurii, cele mai bune rezultate 100

le determină ploile din lunile mai şi iunie; pentru cele semitimpurii şi tardive, precipitaţiile din lunile iunie şi iulie, iar pentru cele tardive, ploile din lunile iunie, iulie şi august. Lumina. Cartoful, ca plantă producătoare de tuberculi (nu de sămânţă) , este de zi scură. Ziua scurtă determină o lungime mai redusă a tulpinilor şi internodurilor, fără a se reduce suprafaţa foliară, permiţând mecanizarea lucrărilor de întreţinere. Transformarea stolonilor în tuberculi şi formarea tuberculilor are loc în condiţii de zi scurtă (10 -12 ore) iar creşterea acestora, în condiţii de zi lungă. Solul. Cartoful este o plantă foarte pretenţioasă faţă de sol deoarece stolonii şi tuberculii sunt tulpini subterane iar sistemul radicular este slab dezvoltat.

Solul trebuie să asigure o bună aerisire a stolonilor şi tuberculilor, să prezinte rezistenţă mică la creşterea acestora şi să asigure elementele nutritive necesare (să fie bine aprovizionat în humus, N, P, K, şi microelemente). Textura solului, în ordine descrescândă, trebuie să fie nisipo-lutoasă, luto-nisipoasă şi lutoasă, cu un conţinut în argilă sub 24%. Reacţia solului trebuie să aibă valori între 4,5 -7,5 (optim 6-6,5). 6.1.1.7 Zone ecologice

Zona foarte favorabilă cuprinde depresiunile intra şi extramontane unde temperaturile nu depăşesc 250C, precipitaţiile depăşesc 650 mm anual şi sunt bine repartizate (câte 80-100 mm în iulie şi august). Zona favorabilă se găseşte în zona colinară din vecinătatea lanţului muntos. Zona favorabilă cartofului timpuriu şi extratimpuriu cuprinde relieful de câmpie şi colinele joase. 6.1.2. Tehnologia de cultivare 6.1.2.1. Rotaţia

Înfiinţarea culturilor de cartof se face în funcţie de textura solului , pe soluri nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase. Culturile se vor amplasa în apropierea unor drumuri corespunzătoare iar pentru mecanizarea integrală a -11%. lucrărilor, trebuie să depăşească Celepanta mai nu bune rezultate se obţin 9în rotaţiile de 4 ani, dar se pot practica şi rotaţii de 3 sau chiar de 2 ani. Rezultate bune se obţin după graminee şi leguminoase perene, leguminoase anuale, cereale păioase, porumb siloz etc. După in şi floarea soarelui, se poate amplasa doar dacă acestea nu au fost atacate de putregaiul cenuşiu (Botrythis cinerea). 101

Mai puţin indicate ca plante premergătoare sunt sfecla şi porumbul pentru că se recoltează mai târziu. Cartoful nu se cultivă după plante din familia Solanaceae şi nici după el însuşi (datorită bolilor şi dăunătorilor comuni). După cartoful timpuriu se pot amplasa culturi succesive – porumb pentru boabe şi siloz, fasole, castraveţi, iar după cartoful de vară, grâu, secară, orz, rapiţă. 6.1.2.2. Fertilizarea

Consumul de elemente nutritive, pentru o producţie de 1.000 kg

tuberculi, este de 5,6 kg N, 1,8 kg P 2O5, 7,5 kg K2O, 3,1 kg CaO şi 1,6 kg MgO. Azotul este elementul determinant asupra producţiei de cartof, sporul de producţie fiind de 40-110 kg tuberculi/1 kg substanţă activă. Excesul de azot este dăunător deoarece partea aeriană creşte luxuriant frânând tuberizarea şi creşterea tuberculilor. Azotul se foloseşte în cantităţi mai mari la cartoful timpuriu, la care este necesară o creştere mai rapidă a plantei şi, pe această bază, a tuberculilor, pentru a obţine o recoltă cât mai timpurie. La stabilirea dozelor de azot trebuie să se ţină seama că în prima parte a vegetaţiei, cartoful foloseşte mai greu rezervele din sol, iar soiurile tardive solicită cantităţi mai

mari de azot, comparativ cu cele semitimpurii.

Aplicarea azotului în două etape, o parte înainte de plantare şi o parte după formarea tuberculilor, determină formarea unei plante mai mici, dar producţia de tuberculi creşte. Fosforul determină sporuri de producţie mai mici, până la 40 -50 kg tuberculi/1 kg s.a.

Cartoful este una din plantele care valorifică bine îngrăşămintele cu fosfor. Acesta favorizează numărul de tuberculi în cuib, creşterea procentului de amidon şi a conţinutului de amilopectină care imprimă rezistenţă la fiebere, vătămări mecanice şi păstrare. Fosforul se foloseşte în cantităţi mai mici la cartoful extratimpuriu şi timpuriu, dar mai mari la cartoful pentru consum de vară şi de toamnă-iarnă, şi mai ales la culturile destinate obţinerii materialului de plantare, determinând la păstrare. un număr mai mare de tuberculi la cuib şi o rezistenţă mai bună Potasiul determină sporuri de 10-15 kg tuberculi / 1 kg s.a., valori mai mari întâlnindu-se în zona foarte favorabilă climatic, unde solurile sunt mai sărace în acest element. Potasiul măreşte rezistenţa la secetă, randamentul fotosintezei, o mai bună rezistenţă a plantei la boli, creşterea conţinutului de amidon şi a rezistenţei la păstrare. 102

Fertilizarea organică asigură importante sporuri de producţie , atât prin aportul de elemente nutritive dar şi prin îmbunătăţirea însuşirilor fizice, hidrofizice şi biologice ale solului. Gunoiu l de grajd se utilizează cu precădere pe solurile cu textură nisipoasă sau luto-argiloasă precum şi la la soiurile tardive şi la cele timpurii (creşterea mai rapidă prin încălzirea solului). Elementele nutritive neutilizate de cultura timpurie de cartof sunt valorificate de culturile succesive (castraveţi, varză, fasole, soia, porumb pentru siloz etc.).

Fertilizarea şi minerală cele reducându mai bune-se rezultate. Gunoiul de grajd seorganică administrază în dozedetermină de 30-40 t/ha, dozele de îngrăşăminte/ha cu 60-80 kg N, 30-40 P2O5, 75-100 K2O. Pe solurile nisipoase se pot folosi îngrăşămintele verzi (lupin, trifoi). Dozele de îngrăşăminte recomandate în funcţie de scopul culturii sunt: N 80-140 kg/ha, K2O 40-120 kg/ha, P2O5 60-125 kg/ha. Aceste doze suferă modificări în funcţie de plant a premergătoare, doza de gunoi şi textura solului. Gunoiul de grajd, fosforul şi potasiu se aplică, de regulă, sub arătură . Îngrăşămintele cu azot se administrează numai primăvara , la pregătirea patului germinativ sau în două etape - la pregătirea patului germinativ şi în vegetaţie, concomitent cu lucrările de îngrijire (prăşit mecanic) sau după tuberizare (10 - 35 zile după răsărire).

Îngrăşămintele complexe se aplică fie în toamnă, fie odată cu plantatul.

În cultura cartofului şi-au dovedit eficienţa microelementele: bor, mangan, cupru, molibden şi zinc. Borul se aplică sub formă de borax 10 kg/ha sub arătura de bază, iar manganul se aplică extraradicular, în concentraţie de 1 - 1,5,%, sub formă de sulfat de mangan. 6.1.2.3. Lucrările solului Au rolul de a asigura un

substrat cât mai afânat şi cu un r egim aerohidric corespunzător. Solul se mobilizează la adâcimea de 28 -30 cm, uneori utilizându-se plugul cu subsolier care afânează solul sub adâncimea de efectuare a arăturii, pe 10-se 15 execută cm adâncime. Arătura imediat după eliberarea terenului. Ter enul trebuie să fie nivelat, în special pentru culturile mecanizate, influenţând pozitiv uniformitatea adâncimii de plantare, recoltare etc. Până la venirea iernii, arătura se menţine curată de buruieni, nivelată, fără crustă, permiţând zvântarea mai timpurie şi plantatul mai devreme în primăvară. 103

Primăvara, patul germinativ se pregăteşte după ce solul s -a zvântat, evitând formarea bulgărilor. Se utilizează cultivatorul CPC echipat cu cuţite tip săgeată, pentru adâncimi de până la 14 cm sau cuţite tip daltă , pentru adâncimi de 14 - 18 cm. Gradul de mărunţire trebuie să fie de 92-95%. 6.1.2.4. Materialul de plantat şi plantarea

Materialul de plantat trebuie să aparţină soiului zonat, să fie sănătos, iar mărimea tuberculilor să fie cuprinsă între 40-70 g. La cartoful extratimpuriu şi timpuriu se obţin sporuri de 3,5-7 t/ha prin încolţirea tuberculilor cu 30-40 zile înainte de plantare. Pentru aceasta, tuberculii sortaţi se tratează cu formalină 0,5% şi apoi se aşează în strat de circa 40 cm în camere încălzite la 16-180C. Colţii trebuie să aibă 1 -2 mm şi durează 8-10 zile. Tuberculii, aşezaţi în lădiţe, se introduc în solarii la temperaturi de 120 15 C şi se menţin la lumină până cad colţii ajumg la 1 -1,5 cm. Dacă tuberculii sunt prea mari, cu cir ca 3-8 zile înainte de plantare se secţionează longitudinal după care se dezinfectează materialul folosind 10 20 kg praf de cretă şi 2-3 kg Mancozeb / t tuberculi. Epoca de pl antar e. Pentru plantarea tuberculilor neîncolţiţi, epoca optimă este atunci când pe adâncimea de plantare plus 3-4 cm solul este zvântat. Nu trebuie să se aştepte realizarea în sol a 7 0C deoarece tuberculii nu pornesc în vegetaţie până când nu se realizează această temperatură. Epoca optimă este între 20 martie şi 10-15 aprilie. Cartoful preîncolţit şi încolţit se plantează în funcţie de data probabilă a ultimelor îngheţuri ce survin după răsărire (de la plantat la răsărire trec 18 25 zile). Calendaristic, se plantează între 5 -15 martie pe nisipurile din sudul Olteniei şi 5-25 martie în celelalte zone. Desimea plan tatul ui . Pentru cartoful care se recoltează la maturitate trebuie asigurată o desime de 45-55 mii tuberculi/ha la o greutate de 40-60 g tuberculul.

Pentru culturile extratimpurii şi timpurii se plantează un număr de 65 75 mii tuberculi/ha cu câte 3-4 colţi. detubercului tuberculi şila ha oscilează între 1270-4100 kg/ha, în funcţieCantitatea de mărimea desimea de plantare. Distanţa dintre rânduri. La culturile extratimpurii şi timpurii, cu tuberculi încolţiţi, se folosesc distanţe între rân duri de 55-60 cm, plantarea făcându-se semimecanizat. Astfel, se deschid rigole cu ajutorul cultivatorului prevăzut cu corpuri de rariţă, în care tuberculi se plantează

manual, iar acoperirea se face fie manual, fie mecanizat. 104

Cartoful destinat celorlalte scopuri se plantează cu diverse maşini: 4 SaBP – 62,5 care asigură distanţe de 50 - 62,5 şi 70 cm, 6 SAD-75, la distanţe de 75 cm între rânduri etc. Pe rând, distanţa este de 19-27 cm. Adâncimea de plantare . La plantarea în biloane, grosimea stratului de deasupra părţii superioare a tuberculilor trebuie să fie de 12 -25 cm, astfel ca după aşezarea solului, tuberculii să fie acoperiţi cu un strat de pământ de 8 -

19 cm. Această metodă este obligatorie în cazul irigării prin brazde, în mai mari de 4-5%. zoneleÎncu celelalte precipitaţii abundente şi pe pante situaţii se poate planta fără biloane, tuberculii find încorporaţi la 6-8 cm adâncime. 6.1.2.5. Lucrări de îngrijire Combater ea bur ui eni lor

a)Atunci când nu se folosesc erbicide , prima lucrare se face la 10-14 zile de la plantare, după ce au răsărit buruienile. Dacă plantarea s-a făcut în biloane, combaterea buruienilor se face cu grapa plasă care distruge crusta şi buruienile de pe coama biloanelor dar şi de pe intervale. După 1 - 4 zile se lucrează cu cultivatorul echipat cu piese tip rariţă, distrugându-se buruienile şi crusta de pe intervale, ocazie cu care se refac şi biloanele. Aceste lucrări se repetă de 1-2 ori la intervale de 2 săptămâni. La plantarea fără biloane, buruienile şi crusta sunt distruse prin 2-3 treceri cu un câmp de grape cu colţi reglabili. După răsărire, la plantarea fără biloane, se execută o praşilă mecanică la adâncimea de 8-10 cm şi apoi încă 2-3 lucrări de bilonare. La plantarea în biloane se vor executa doar lucrări de bilonare. La prima bilonare, bilonul nu se face prea înalt (să nu acopere planta), înălţimea lui devenind din ce în ce mai mare la lucrările următoare. Dacă apar şi buruieni perene, acestea se combat printr -o praşilă manuală. b)Combaterea chimică. La combaterea chimică a buruienilor se întalnesc mai multe strategii. Culturi infestate cucrus-galli, specii anuale mono-sp., Sinapis sp., şi dicotiledonate Setaria sp., Echinocloa Digitaria Chenopodium (sp., Atriplex sp, Amaranthus sp., Polygonum sp., Hibiscus trionum, Solanum nigrum, Gallium aparine, Galinsoga sp., Galiopsis sp., Erodium sp., Stachys annua, Spergula sp., Gypsophila sp., Thlaspi sp., Vicia sp., Anthemis sp., Fumaria sp., Papaver sp. Lamium sp., Portulaca sp., Xanthium sp. etc.). Se pot utiliza erbicide simple ca Sencor (metribuzin) 1-2 kg/ha, Lexone (metribuzin) 0,75-2 kg/ha. 105

Acestea se aplică imediat după plantare-rebilonare şi până la răsărirea cartofului. Erbicidul Sencor se poate aplica şi când c artoful are 10-12 cm înălţime. Erbicidele asociate Dual 3-7 l/ha + Sencor sau Lasso 4-8 l/ha + Sencor, Afalon (linuron), Lexone, se aplică în primele 10 zile după

rebilonare sau plantarea cartofilor, de preferat înainte de răsărirea monocotiledonatelor anuale. Tot ca erbicid asociat se poate utiliza produsul Codal (metholachlor + prometryn) 6-10 l/ha.

Culturi de cartof infestate şi cu Agropyron repens sau Sorghum

halepense. Se utilizează unul din erbicidele Fusilade (fluazifop-p-butil), Targa (quizalofop-ethyl) în doze de 2-3 l/ha pentru combaterea costreiului şi 4-6 l/ha pentru combaterea pirului.

Tratamentele se fac după răsărirea plantelor de cartof, indiferent de faza de creştere, dar în momentul când costreiul are 15-35 cm înălţime iar pirul are 10-15 cm. Specia Solanum nigrum poate fi combătută cu ajutorul erbicidului

Basagran (bentazon) 3 l/ha, care se aplică în faza de rozetă a buruienilor. Combaterea chimică a buruienilor din lanurile de cartof timpuriu şi extratimpuriu, după care urmează culturi succesive, trebuie făcută cu multă atenţie. În multe cazuri, pentru completarea acţiunii erbicidelor, se mai execută 1 - 2 lucrări mecanice, pentru distrugerea buruienilor dintre rânduri şi de refacere a bilonului. Combater ea boli lor . Cele mai frecvente boli sunt produse de Erwinia carotovora pvar. carotovora (putregaiul umed), Phytophtora infestans (mana), Fusarium sp. (putregaiul uscat), Alternaria solani (alternarioza), Synchytrium endobioticum (râia neagră), Streptomyces scabies (râia comună), Corynebacterium sepedonicum (putregaiul inelar) etc. Acestea se combat cu unul din fungicidele: Turdacupral 2 kg/ha, Dithane, Vandozeb, Ridomil 2,5 kg/ha etc. Se fac 4 - 8 tratamente la avertizare.

Combaterea dăunătorilor. Cel mai periculos este gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemliniata). Limitarea atacului se face cu Decis 2,5 EC - 0,3 kg/ha; Marshall 25 EC - 1,5 kg/ha; Ordatox 25 EC - 2,8 kg/ha; Padan 1,0-1,2 kg/ha; 1- ,2 cândDimevur se folosesc mijloace terestre50 de- aplicare, iar cu Dipterex mijloace 80 avio se kg/ha, utilizează (3 l/ha) sau Carbavur (3 l/ha); cantităţile specificate sunt pentru un singur tratament. Se fac 2 - 4 tratamente la avertizare. I ri garea carto fu lu i s-a dovedit eficientă în toate zonele. Cerinţele

maxime pentru apă sunt după începerea tuberizării şi până la maturitate. În anii cu primăveri secetoase se poate aplica o udare de aprovizionare sau după răsărire. 106

În perioada de vegetaţie se pot face 3-12 udări cu norme de 300-600 3

m /ha prin aspersiune sau prin brazde. 6.1.2.6. Recoltarea

Cartoful extratimpuriu şi timpuriu se recoltează începând cu luna mai , când masa tuberculilor a depăşit 30g. Pe terenurile nisipoase, recoltarea se face manual, prin smulgere, iar pe celelalte, folosind sapa sau plugul.

Pentru consumul de vară recoltarea se face pe măsura necesităţilor cu

combina E 649, ocazie cu care se face şi sortarea.

Cartoful pentru consumul de toamnă-iarnă şi cel pentru industrializare se recoltează când circa 2/3 din vrejuri s-au uscat iar restul sunt galbeni. Se cosesc mai întâi vrejurile, recoltarea făcându-se cu combina E 649. Este foarte important ca recoltarea cartofului să se facă la temperaturi mai mari de 6 - 7°C (chiar 12 - 13°C), deoarece se reduce foarte mult gradul de vătămare a tuberculilor. Tuberculii se separă în trei categorii: mai mari de 80 g pentru consum, 40-80 g pentru sămânţă şi mai mici de 40 g, vătămaţi etc. ca furaj. Producţiile sunt de 10-25 t/ha la soiurile extratimpurii, 15-25 t/ha la soiurile timpurii şi semitimpurii şi 25-50 t/ha la soiurile semitârzii şi târzii.

107

6.2. SFECLA PENTRU ZAHĂR (B eta vul gar is L.) 6.2.1. Importanţă. Biologie. Ecologie 6.2.1.1. Importanţă

Sfecla pentru zahăr este utilizată la fabricarea zahărului, asigurând circa 30% din producţia mondială. Din sfeclă rezultă ca produse secundare colete şi frunze, melasă şi tăieţei. “Nămolul” rezultat de la filtrele presei conţ ine circa 92,5% CaCO3 şi 2,2% Mg(OH)2 şi este folosit cu bune rezultate pentru corectarea reacţiei acide a solului. 6.2.1.2. Compoziţia chimică

Sfecla conţine circa 75% apă şi 25% substanţă uscată, din care 17,521,5% zaharoză şi 3,5-7,5% substanţe nezaharoase.

Zaharoza este un dizaharid format din glucoză şi fructoză. În secţiune longitudinală prin corpul sfeclei, conţinutul în zahăr scade de la mijloc spre extremităţi iar în secţiune transversală sca de spre treimea centrală şi exterioară. 6.2.1.3.

Răspândire Sfecla pentru zahăr se cultivă pe circa 4,3 milioane de hectare cu o producţie medie de 53 t/ha. Ţări mari cultivatoare sunt: Federaţia Rusă, Germania, Franţa, SUA, Polonia etc. În România se cultivă (2009 ) 22 000 ha cu o producţie medie de 38,6 t/ha. 6.2.1.4. Sistematică. Origine

Beta vulgaris var. saccharifera, aparţine familiei Chenopodiaceae. Soiurile cultivate sunt grupate în patru tipuri după masa corpului

sfeclei şi conţinutul în zahăr: - tipul E, rădăcină mare, conţinutul în zahăr peste 18%; - tipul N, rădăcini mai mici, conţinutul în zahăr 18,5%; - tipul Z, rădăcini conice, alungite, conţinutul în zahăr 20%; - tipul ZZ, rădăcini conice alungite, subţiri, conţinutul în zahăr peste 20%. Cultivarele pot fi diploide, triploide şi tetraploide, cu fructe monogerme sau plurigerme.

108

6.2.1.5. Particularităţi biologice Sfecla pentru zahăr este o plantă

bienală, în primul an formându-se “corpul sfeclei” iar în anul al II lea tulpina floriferă, flori le şi fructele. Cor pul sfeclei (rădăcina), în greutate medie de 500 g, este format din epicotil (coletul), hipocotil şi rădăcina propriu-zisă. Frunzele apar succesiv, numărul lor fiind variabil 30 -40 (80-90). Ramur il e fl orif ere au 80-200 cm înălţime şi se formează în al II-lea an din mugurii de pe epicotil, având o putere mare de ramificare. Florile sunt sesile, hermafrodite, pe tipul 5, polenizarea fiind alogamă anemo- şi entomofilă. Fructul este un glomerul (polinuculă, pixidă). MMB-ul este de 20-30 g la sămânţa plurigermă şi 15-20 g la cea monogermă. MH-ul este de 20-25 kg. Perioada de vegetaţie, în primul an, este de 160-200 zile.

Faze de vegetaţie De la semănat la răsărit sunt necesare 12-15 zile cu temperaturi de 70 10 C şi umiditate de 120-150% din masa glomerulelor. 2. De la răsărit la începutul îngroşării puternice a rădăcinei durează 60-70 zile, până la începutul lunii iulie. 3. Faza de îngroşare a rădăcinii se desfăşoară în lunile iulie -august (6070 zile), rădăcinile depăşind 500 g în greutate. 4. Faz a de acumulare intensă a zaharozei începe la sfârşitul lunii august şi durează 35-50 zile (până în jurul datei de 15-20 octombrie). Are loc scăderea conţinutului în substanţe azotoase şi cenuşă şi intensificarea acumulării zaharozei. 1.

6.2.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol Temperatura . Sfecla este o plantă mezotermă,

necesitând circa 24002900 C în primul an de vegetaţie. Temperatura minimă de germinaţie este 0 0 de 3-4 C iar cea optimă de 9 -10 C. Creşterea şi dezvoltarea normală se realizează la o temperatură m edie zilnică de 10,70C în perioada 15 aprilie - 15 iunie, 18,80C în 15 iunie - 15 august şi 16,50C în 15 august - 15 octombrie. Acumularea zahărului încetează la 5-60C iar la temperaturi de -10C 0

-se fenomenul sfeclaUmiditatea îngheaţă, producându învertire afaţă zahăr . Sfecla pentru zahăr este de pretenţioasă deului. apă, producţii mari obţinându-se în zonele unde se înregistrează 500 -600 mm/an repartizate astfel: 240 mm în iarnă, 40 mm în aprilie, pentru favorizarea răsăririi, 50-60 mm în mai, 70 mm în iunie, 80 mm în iulie, 70 mm în august pentru creşterea în greutate şi volum a sfeclei şi 40 mm în septembrie.

109

Lumina . Sfecla este o plantă de zi lungă , care valorifică bine energia luminoasă, în special în perioada august -septembrie, când se acumulează mari cantităţi de zahăr. Solul . Sfecla pentru zahăr este foarte pretenţioasă faţă de sol d in cauza consumului ridicat de apă şi elemente nutririve. Solurile favorabile culturii sunt cele luto-nisipoase (17-20% argilă), profunde, bine structurate, cu o capacitate ridicată de reţinere a apei, pemeabile pentru apă şi aer, bogate în elemente nutritive, pH 6,5-8.

Recomandate sunt terenurile plane, cu expoziţie sudică. Cele mai favorabile soluri sunt cernoziomurile, aluviunile lutonisipoase, solurile brune şi brun-roşcate de pădure. 6.2.1.7. Zone ecologice

Zona foarte favorabilă se găseşte în câmpia de sud-est a Transilvaniei, Câmpia de Nord-Vest (Satu Mare - Timiş) cu precipitaţii de 0 630-740 mm, temperaturi medii de 18-21 C, potenţialul de producţie fiind de 35-50 t/ha în condiţii de neirigare şi 50 -90 t/ha în condiţii de irigare. Tot zonă foarte favorabilă este şi câmpia de nord a Moldovei, SascutRoman, Botoşani, Dorohoi. Zona favorabilă se găseşte în jurul zonei foarte favorabilă şi corespunde Câmpiei Dunării, a Dobrogei, Câmpia şi sudul Moldovei. 6.2.2.

Tehnologia de cultură

6.2.2.1. Rotaţia

Sfecla pentru zahăr trebuie sa urmeze după culturi care părăsesc terenul devreme, astfel încât să rămână timp pentru efectuarea lucrărilor solului. Premergătoarele cele mai indicate sunt cerealele de toamnă, legumi-

noasele anuale şi cartoful. Cele mai bune rezultate se obţin în rotaţiile de 4-5 ani cum ar fi: -pentru sudul ţării: sfeclă pentru zahăr - porumb - floarea soarelui cereale de toamnă; -pentru zonele mai umede: sfeclă pentru zahăr - orzoaică + trifoi trifoi - cartof - grâu.

Nu se va cultiva sfeclă după crucifere sau ovăz din cauza nematozilor, după floarea soarelui şi cânepă din cauza consumului ridicat de apă şi potasiu, după sorg şi iarba de Sudan din cauza epuizării solului în apă. Sfecla poate reveni pe aceeaşi suprafaţă de teren după minim 4 ani. La rândul ei, sfecla, este bună premergătoare pentru orzoaică, orz, grâu, porumb şi alte culturi fără dăunători comuni. 110

6.2.2.2. Fertilizarea Sfecla este o mare consumatoare de elemente nutritive. Consumul specific este de 4-5 kg azot, 1,7-2,9 fosfor, 5,8-8,2 potasiu, 1,4-2,6 calciu, sodiu, magneziu. Perioadele critice pentru elementele nutritive sunt, la apariţia perechii a II-a şi a III-a de frunze, la începutul îngroşării rădăcinii şi în faza

tuberizării şi acumulării zahărului. Azotul este cel mai important element nutritiv.

Insuficienţa azotului

determină foliare, vegetative iar excesul de azot creşterea frânează acumularea reducerea zahărului însuprafeţei favoarea creşterii şi determină conţinutului de azot vătămător. Consumul maxim este în perioada iunie-iulie (70% din întregul necesar).

Dozele de azot sunt cuprinse între 120-180 kg/ha. Fiind mai uşor solubil, se aplică fracţionat: jumătate din doză la pregăt irea patului germinativ şi jumătate în timpul vegetaţiei, odată cu praşila a doua mecanică. Fosforul favorizează creşterea rădăcinilor şi aparatului foliar, sporind conţinutul de zahăr cu 0,6-2%. Insuficienţa fosforului se manifestă prin frunze mici , fără luciu, cu o coloraţie verde-albăstruie şi cu pete brune pe margini, precum şi prin prelungirea vegetaţiei şi diminuarea conţinutului de zahăr. Excesul de fosfor măreşte consistenţa rădăcinilor şi grăbeşte maturarea, influenţând negativ producţia. Consumul maxim este înregistrat în intervalul iulie-august. Dozele optime sunt de 70-150 kg/ha.

favorizează absorbţia azotului şi fosforului, migrarea zahărului în rădăcini, conferă plantelor o bună rezistenţă la secetă şi boli. Carenţa în potasiu determină reducerea numărului de frunze şi us carea lor prematură iar excesul de potasiu favorizează producţia de frunze în detrimentul producţiei de rădăcini. Dozele de potasiu sunt cuprinse între 50 -110 kg/ha. Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu trebuie făcută odată Potasiul

, de cu cu efectuarea arăturii adânci varăveri sausecetoase de toamnă. M icroelementele . În anii poate să apară carenţa în bor, pe cernoziomuri cu reacţie neutră, ceea ce determină putrezirea “inimii sfeclei”. Se fac tratamente cu bora x, 13-26 kg/ha, la fertilizarea de bază. Gunoiu l de grajd asigură sporuri optime economic pe toate tipurile de sol. Rezultate bune se obţin numai prin utilizarea de gunoi fermentat, încorporat în sol sub arătura de vară sau toamnă. Dozele recomandate sunt de 20-30 t/ha. 111

În cazul fertilizării organice şi minerale, pentru fiecare tonă de gunoi încorporat, doza de îngrăşămint se va diminua cu: 2,5 kg/ha N, 1,5 kg/ha P2O5, şi 2,5 kg/ha K 2O, dacă îngrăşământul organic se aplică pentru sfecla pentru zahăr şi 1,5 kg/ha N, 1,0 kg ha P2O5, şi 1 kg/ha K2O, când s-a aplicat plantei premergătoare. În prezent se utilizează şi îngrăşăminte complexe foliare care asigură sporuri de până la 30%. 6.2.2.3. Lucrările solului S-a constatat că rădăcinile sfeclei pentru zahăr se dezvoltă normal în 3 solurile cu densitatea aparentă de 1,00-1,45 g/cm şi o porozitate totală de 48-60%. După premergătoarele timpurii se execută dezmiriştirea şi apoi arătura de vară la 28-30 cm cu plugul cu subsolierîn agregat cu grapa stelată. Nivelarea arăturii din toamnă asigură pregătirea terenului maidevreme în primăvară, printr-o singură trecere. Pregătirea patului germinativ se face cu combinatorul, fără a depăşi 4

cm adâncime. Se interzice folosirea grapei cu discuri. Cele mai bune rezultate se obţin când solul are bulgă ri cu diametrul de 2-5 cm iar semănatul se face la 2 cm adâncime. 6.2.2.4. Sămânţa şi semănatul Sămânţa destinată semănatului trebuie să aparţină unei categorii biologice superioare, să provină din loturi semincere certificate, cu puritatea minimă de 99% şi germinaţia minimă de 8 5%. Pentru prevenirea atacului de dăunători ( Agriotes sp., Tanymecus sp. Bothynoderes punctiventris, Chaetocnema tibialis) sămânţa se tratează cu

Seedox 10 kg/ha, Promet 666 SGO 25 l/t, Mospilan 70WP 30 kg/t etc. Pentru prevenirea atacului de ciuperci Pythium, ( Aspegillus, Fusarium) sămânţa se tratează cu Tiradin 75, (6 g/kg), Tachigaren 70 WP (6 g/kg) s.a. În prezent se utilizează sămânţă drajată, adică acoperită cu un liant, în care se adaugă substanţe nutritive, insecticide, fungicide şi bio stimulatori. Sămânţa drajată şi calibrată asigură realizarea unui semănat de mare precizie . şi cu de o germinaţie ridicată Epoca semănat este primăvara timpuriu când temperatura solului 0 este de 3-4 C iar terenul zvântat. Calendaristic, semănatul trebuie încheiat

până la 15 martie în zona de sud şi 25 martie în zona de nord a ţării. Desimea . Cele mai mari producţii se realizează când se asigură la recoltare 100-110 mii plante/ha la neirigat şi 110-120 mii plante/ha la irigat. Din cauza germinaţiei mai scăzute, desimea se asigură prin mărirea numărului de seminţe cu 20-40%. 112

Distanţa de semănat. Dacă recoltarea se face mecanizat, se seamănă în funcţie de maşina cu care se recoltează, la 45-50 cm între rânduri iar dacă se face semimecanizat, distanţele sunt de 45 cm între rânduri şi 60 -70 cm între benzi. Norma de sămânţă este de 2,5-4 kg/ha la soiurile monogerme şi de 8 12,5 kg/ha la cele plurigerme.

Adâncimea de semănat este de 1,5-2 cm la sămânţa monogermă şi de 3-4 cm la cea plurigermă. Semănătoarea se echipează cu patine mici, prevăz ute cu limitatoare de adâncime. 6.2.2.5. Lucrări de îngrijire Prăşitul. Sfecla are un ritm lent de creştere în primele săptămâni, de aceea creşte pericolul de îmburuienare. Pentru aceast a, se face o praşilă mecanică la 8-10 zile după semănat, înainte de răsărire, numită şi praşilă “oarbă”, la adâncimea de 5-7 cm. Celelalte praşile mecanice se execută la intervale de circa două săptămâni astfel: a doua praşilă la 8-10 cm adâncime, a III-a la 10-12 cm şi 12-15 cm la praşila a IV -a. Viteza de lucru creşte de la 3,8 km/h , la prima praşilă, la 7-8 km/h la ultima. Pe rând, se pot executa 2-3 praşile manuale. Răritul se execută doar pentru sămânţa plurigermă, când plantele au 2-3 frunze adevărate, la distanţe pe rând de 18 -22 cm. Combaterea chimică a buruienilor are un rol hotărâtor prin utilizarea

de erbicide asociate (tab. 6.2.1). Erbicidele Ro-Neet 6-8 l/ha, Diizocab 6-8 l/ha, Eradicane 6-8 l/ha care combat monocotiledonatele şi unele dicotiledonate se asociază cu Venzar 11,5 kg/ha pentru combaterea dicotiledonatelor anuale. Aplicarea se face înainte de semănat iar încorporarea, cu combinatorul, la 6-7 cm adâncime.

Dacă speciile dicotiledonate anuale nu au fost bine combătute, se aplică pe vegetaţie erbicidul Betanal când acestea au 2 -3 frunzuliţe, în mai multe reprize. Vetrele de Cirsium şi Sonchus se pot distruge cu Lonthrel când buruienile au 20-30 cm înălţime.

repens, halepense sau pirului Avena infestate cu Agropyron se solele vor aplica erbicidele Fusilade, Targa Sorghum 1,5 - 2 l/ha etc. În cazul fatua, În dozele se vor mări cu 1 l/ha. Tratamentele se fac când plantele au 10-35 cm înălţime şi au răsărit în masă, după acestea fiind interzise praşilele pentrua se transloca erbicidele în rizomi.

Combaterea chimică a buruienilor reduce numărul de praşile la două; de asemenea, uneori, sunt necesare şi una-două praşile manuale selective. 113

Tabelul 6.2.1

Combaterea chimică a buruienilor din cultura sfeclei pentru zahăr

Nr. crt.

Erbicidul

Doza de produs comercial Buruieni combătute (l/ha sau kg/ha) Erbicide aplicate la sol

1 Pyramin WP 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

4-6 Monocotiledonate şi unele dicotiledonate Ro-Neet 6 E + Pyramin WP 6-8 + 3-4 Monocotiledonate şi dicotiledonate Ro-Neet 6 E + Venzar 80 WP* 6-8 + 1-1,5Monocotiledonate şi dicotiledonate Olticarb 75 CE + Venzar 80 WP* 6-8 + 1-1,5Monocotiledonate şi dicotiledonate Diizocab 80 CE +Venzar 80WP* 6-8 + 1-1,5Monocotiledonate şi dicotiledonate Dual 500 EC + Venzar 80 WP* 3-6 + 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate Eradicane 6 E + Venzar 80 WP* 6-8 + 1-1,5Monocotiledonate şi dicotiledonate Nortron + Venzar 80 WP* 8-10 +11,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate Dual 960 EC 2-3 Mono- şi unele dicotiledonate TCA 10-15 Monocotiledonate Goltix 70 WP 10 Dicotiledonate Duacil 6,5 G 30 Mono- şi unele dicotiledonate

Erbicide aplicate în perioada de vegetaţie 1 Fusilade super

2-3

2 Nabu S

6-8

3 Targa 10 CE

2-3

4 Furore 90 CE

2-3

6 Betanal Quattro

7 Betanal Expert 8 9 10 11 12

Goltix 70 WP Lontrel 300** Kusagard 75 WP Nortron Super Tangem

13 Focus Ultra

Monocotiledonate inclusiv Sorghum halepense Monocotiledonate inclusiv S. halepense Monocotiledonate inclusiv S. halepense Monocotiledonate inclusiv S. halepense

4,5 Dicotiledonate anuale şi unele (1,5+1,5+1 monocotiledonate ,5) 3,6 Dicotiledonate anuale şi unele (1,2+1,2+1 monocotiledonate ,2) 7 Dicotiledonate anuale 0,3-0,5 Dicotiledonate 1,5 Monocotiledonate anuale 2,4 - 3 Monocotiledonate şi dicotiledonate 8 (4+4) Mono- şi unele dicotile donate Monocotiledonate inclusiv S. 3-4 halepense

* - În loc de Venzar se pot folosi în aceleaşi doze, erbicidele Hexilur, Elbatan, Adol. ** - În asociaţie cu Fusilade, Targa, dacă există Cirsium arvense. 114

Combaterea bolilor şi dăunătorilor Cercosporioza (Cercospora beticola) apare în anii ploioşi putând provoca pierderi de 30-40 %. Se controlează prin două-trei tratamente cu Brestan, Sumi 8, 0,5 l/ha, Benlate 0,3 l/ha , Kasumin 2, Baycor 300, în doză de 2 l/ha etc. Făinarea (Erysiphe betae) se combate prin tratamente cu Tilt 0,3 l/ha sau produse similare. Dăunătorii din sol (Bothynoderes punctiventris, Agriotes sp.,

Tanymecus dilaticollis, Chaetocnema tibialis) se combat prin tratamente cu Decis 0,5 l/ha, Sinoratox 3l/ha sau alte insecticide. Larvele defoliatoare (Mamestra brassicae, Plusia gamma) se combat prin tratamente cu Fastac 0,1 l/ha, Decis 0,5 l/ha, Sumialfa 0,3 l/ha. I ri garea cul turi i . Obţinerea unor producţii mari de sfeclă pentru zahăr este posibilă, în zonele cu deficit de umiditate, numai prin irigare. O primă udare se face la începutul lunii iunie, când rădăcinile încep să se îngroaşe, 3 3 cu norme de 500-600 m /ha. Se aplică 4-7 udări cu norme de 500-700 m /ha în perioada iunie-septembrie.

Între data aplicării ultimei udări şi a recoltării trebuie să treacă 30 de zile în anii normali din punct de vedere hidric şi numai circa 5 - 10 zile în anii secetoşi. 6.2.2.6. Recoltarea

Epoca optimă este când sfecla a ajuns la maturitate, rădăcinile au greutatea maximă şi conţinutul ridicat în zahăr. Calendaristic, corespunde intervalului 15 septembrie – 15 octombrie. Recoltarea începe când temperaturile scad sub 100C. Recoltarea se poate face manual, când se folosesc furci speciale, semimecanizat, când sfecla se dislocă cu maşina şi decoletare a se face manual şi mecanizat, în două faze, cu diverse maşini sau într-o singură fază, cu combinele pentru recoltat sfeclă. La recoltarea mecanizată, terenul trebuie să fie nivelat, semănatul echidistanţat şi în rânduri drepte, fără goluri. În ţara noastră producţiile pot ajunge la 5 0-60 t/ha. Frunzele şi coletele reprezintă circa 38 % din recolta de rădăcini.

115

BIBLIOGRAFIE 1. Axinte M., Muteanu L., Borcean I., Roman Gh.V., 2001 – Fitotehnie, Ed. “Ion

Ionescu de la Brad” Iaşi. 2. Berbecel O., Valu ţă Gh., 1960 – Zonarea ecologică a plantelor economice ,

Edit. Academiei, Bucureşti. 3. Berindei, 1977 Zonarea cartof Ed. Ceres, Bucureşti. 4. Beukema,M., H.P. şi– D.E. Vanproducţiei der Zaag , de 1990 – ,Introduction to potato production . Wageningen : Pudoc III. 5. Bhowmik N. N., Sarkar R. K., Raul N. M., 1994 – Response of sunflower to phosphorus and potassium application, Indian Agriculturist, 38 (2), 141. 6. Bîlteanu Gh, Salontai Al., Vasilică C., Bîrnaure V., Borcean I., 1991 – Fitotehnie, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti. 6. Bîlteanu Gh., 1999– Fitotehnie, vol. ,I Ed. Ceres, Bucureşti . 7. Bîlteanu Gh., 2001– Fitotehnie, vol. II, Ed. Ceres, Bucureşti. 8. Bodescu F., Negrilă E., Şarpe N., 1997 – Cercetări privind combaterea buruienilor dicotile şi monocotile anuale din cultura florii-soarelui, Proplant 97, Călimăneşti, vol. III – Erbicide, pag. 91. 9. Bondarev I., Sin Gh. şi colab., 1981 – Elemente noi în tehnologia de cultură a inului, Prod. Veget., Cereale şi plante tehnice, nr. 2, pag. 19. 10. Budoi Gh. şi colab., 1983 – Cercetări privind combaterea buruienilor din

sfecla de zahăr cultivată pe solul cernoziomic din sudul ţării, Lucr. ştiinţ., Sfeclă şi zahăr, vol. 12. 11. Ceapoiu N., 1994 – Grâul, Ed. Academiei, Bucureşti. 12. Constantin D. şi colab., 1997 – Influenţa unor măsuri agrofitotehnice şi chimice asupra îmburienării şi producţiei la floarea soarelui, Proplant 97, Călimăneşti, vol. III – Erbicide, pag. 101. 13. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1969 – Agrochimia, Edit. Did. şi Ped., Bucureşti. 14. Drăghici L. şi colab., 1983– Orzul, Ed. Academiei, Bucureşti 15. Florea Nuţa, 2000 – Cultura rapiţei, Cereale şi plante tehnice, nr. 8, pag. 9. 16. Gaşpar I., Reichbuch L., 1978 – Secara, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti. 17. Gaşpar I., Butnaru Gallia, 1985 – Triticale, o nouă cereală , Ed. Acad. R.S.R., Bucureşti 18. Hălmăjan H., 1999 – Tehnologia culturii inului, Cereale şi plante tehnice, nr.4, pag. 9. 19. Hera Cr., Borlan Z., 1980 – Ghid pentru alcătuirea planurilor de fertilizare, Ed.

Ceres, Bucureşti.

20. Hera Cr. şi colab. 1989 – Participarea azotului din sol şi din îngrăşăminte asupra formării producţiei, Analele ICCPT Fundulea, vol. 57, pag. 127. 21. Hera Cr., Sin Gh., Toncea I., 1989 – Cultura florii soarelui, Ed. Ceres,

Bucureşti. 22. Iacob Viorica, Ulea E., Puiu I., 1998 – Fitopatologie agricolă, Ed. Ion Ionescu

de la Brad, Iaşi. 23. Mogârzan Aglaia, Vasilică C., Axinte M., 2000 - Influenţa îngrăşămintelor organo-minerale asupra producţiei şi calităţii acesteia la sfecla pentru 116

zahăr într-o experienţă de lungă durată la Ezăreni – Iaşi, Lucr. ştiinţ., vol. 37, Iaşi. 24. Mogârzan Aglaia, Morar G., Ştefan M., 2004 - Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 25. Mogârzan Aglaia, Robu T., Zaharia M., 2010 – Fitotehnie- Îndrumător pentru lucrări practice, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 26. Morar G., S. Cernea, M. Duda,Livia Ştef, 1995– Lucrări practice de Fitotehnie , partea a doua. 27. Morar G., 1999– Cultura cartofului, Edit. Risoprint, Cluj Napoca. 28. Mureşan T. şi colab., 1975 – Cultura porumbului, Edit. Ceres, Bucureşti. 29. Olaru C., 1982 – Fasolea, Edit. Scrisul Românesc, Craiova. 30. Onisie T. şi colab., 1993 – Cercetări privind comportarea rapiţei de toamnă în

diferite asolamente pe teren în pantă, Cercetări agronomice în Moldova, vol. 1-2, pag. 78. 31. Sin Gh., 1987 - Cercetări privind asolamentele, lucrările solului şi tehnologia de semănat, Analele ICCPT Fundulea, vol. 55, pag. 317. 32. Sin Gh., 2001 – Tehnologii moderne pentru cultura plantelor de câmp. Ed.

Universal, Bucureşti. 33. Sipoş Gh. şi colab., 1981 – Densitatea optimă a plantelor agricole, Ed. Ceres,

Bucurşti. 34. Şandru I., 1996 – Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor, Ed.

Helicon, Timişoara. 35. Şarpe N., 1987 – Combaterea integrată a buruienilor din cu lturile agricole, Edit.

Ceres, Bucureşti. 36. Ştefan M., Dincă F., 1999 – Fitotehnie, Ed. Universitaria, Craiova.

37. Ştefan V. şi colab., 2008 – Floarea-soarelui, Ed. Alpha MDN, Bucureşti. 38. Toma D., Sin Gh., 1987 - Calitatea lucrărilor agricole execut ate mecanizat pentru culturile de câmp, Ed. Ceres, Bucureşti. 39.Vasilică C., Mogârzan Aglaia, 1999 – Zum einfluss Verschiedener organischer Dünger in Kombination mit Mineraldüngung auf Ertragund Qualität von Zuckerrüben, Winterweizen und mäis, Arch. Acker., Pfl. Boden, vol. 44, pag. 93. 40. Vrînceanu A. V., 2000 – Floarea soarelui hibridă, Ed. Ceres, Bucureşti. 41. Zaharia M., 2006 – Cultura tutunului, Ed. MAST, Bucureşti. 42. Zaharia M., Mogârzan Aglaia, Robu T., 2011 – Fitotehnie – Lucrări de laborator, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 43. Zamfirescu N. şi colab., 1965 – Fitotehnie, vol.I, II, Edit. Agro-silvică,

Bucureşti. *** 1999 – Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în

România, M.A.A., D.J.O.P.U.V., Bucureşti *** 2011 http://faostat.fao.org *** 2011 ––www.gazetadeagricultura.ro

117