Tat Banatu Nr.145-150

T~T B~NATU-I FRUNCEA

T~T B~NATU-I FRUNCEA

1

REVIST~ TRIMESTRIAL~ A ASOCIA[IEI SCRIITORILOR %N GRAI B~N~[EAN ANUL XVI

l NR.145-150

l iunie - decembrie 2015

BISERICĂ ŞI COMUNIUNE

Biserica creştină în lume este prezentă, din voia lui Dumnezeu, prin întruparea Mântuitorului Iisus Hristos care a intemeiat-o în chip nevăzut cu scump sângele Său pe crucea Golgotei, iar din punct de vedere văzut Biserica făcându-şi prezenţa în lume în ziua Cincizecimii, când în urma predicii Sfinţilor Apostoli s-au botezat primii oameni, apărând prima comuniune creştină. Fiul lui Dumnezeu avea conştiinţa misiunii de propăvăduire a Evangheliei, de vreme ce cutreiera Ţara Sfântă în lung şi în lat ducând vestea cea bună peste tot, zicându-le ucenicilor: „Să mergem în altă parte prin cetăţile şi satele învecinate ca să propovăduiesc şi acolo, căci pentru aceasta am venit. Şi venind propovăduia în sinagogile lor în toată Galilea”. (Marcu I, 38-39). Mulţime mare de oameni îl urma pe Iisus ascultându-L cu nesaţ, uitând adesea de foame şi de sete, de arşiţă sau de frig, fiindcă îi învăţa „ca unul care are putere” (Marcu 1.27). Aşa ascultătorii învăţăturii aduse de Hristos în lume intrau în comuniune unii cu alţii, prefigurând comunitatea ecleziastică a Bisericii văzute rezultată din propovăduirea apostolică. Pentru ca învaţătura evanghelică propăvăduită de Mântuitorul în lume să nu rămână limitată în timp şi spaţiu, Acesta şi-a ales 12 Apostoli care mai bine de trei ani au urmat cea mai înaltă şcoală din lume, Şcoala Fiului lui Dumnezeu, care îi va pregăti pentru nobila misiune de propăvăduitori ai Eveangheliei între neamuri. De altfel, însuşi Iisus Hristos le încredinţează această misiune când îi trimite la propăvăduire,

spunându-le cuvintele: „Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28.19). Apostolii îşi iau misiunea în modul cel mai serios pornind la propovăduire, fiecare într-un spaţiu geografic bine definit, făcând ca „inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut să fie una” (Faptele apostolilor 4,32). Între misiunea apostolilor se remarcă în mod deosebit cea a Sfântului Pavel care lasă în urma propăvăduirii sale comunităţi cărora le mai trimite şi câte o epistolă cu sfaturi şi îndemnuri despre noua credinţă întărindu-le conştiinţa de comuniune în Iisus Hristos. Pentru intărirea conştiinţei de comuniune apostolul neamurilor a hirotonit episcopi despre care se fac menţiuni în Sfâta Scriptură. Timotei, aşezat episcop în Efes, sau Tit, pus episcop în Creta, se bucură de multă atenţie din partea Sfântului Apostol Pavel, care primesc sfaturi în mod direct sau prin epistole despre felul cum trebuie să păstorească Biserica şi cum să se comporte în comunităţile încredinţate spre păstorire. Apostolii au lăsat în Biserică Sfânta Taină a preoţiei în trei trepte ierarhice pentru ca orice comunitate să nu fie lipsită de asistenţă religioasă, iar fiecare în locul în care se găseşte să simtă duhul comuniunii şi toţi împreună să se integreze în duhul comuniunii cu Hristos, capul Bisericii. Comuniunea în Biserică se simte mai ales în viaţa parohiei care este definită ca şi comunitate a creştinilor ortodocşi, clerici şi mireni, situată pe un anumit teritoriu, subordonată centrului eparhial, condusă de un preot paroh numit de chiriarhul eparhiei respective. Parohia este un organism viu în care se lucrează mântuirea credincioşilor, unde în biserică omul se întâlneşte cu Dumnezeu pe de o parte, iar pe de altă parte oamenii se cunosc unii cu alţii, se unesc în comuniunea rugăciunii invocând mila lui Dumnezeu, aşa cum spune Iisus în marea rugăciune euharistică „că toţi să fie una, după cum Tu Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17.21). Biserica este în primul rând o comuniune baptismală unde toţi „câţi în Hristos ne-am botezat în Hristos ne-am şi îmbrăcat”, iar îmbrăcaţi cu haina botezului mărturisim împreuna acceaşi credinţă. În biserică

ne rugăm împreună, suntem mai mulţi la un loc, iar „acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”, zice Mantuitorul (Matei 18.20). Rugăciunea făcută în comuniune poate fi asemănată cu lemnele puse pe un foc, care, cu cât sunt mai multe, cu atât se degajă mai multă căldură şi lumină. Comuniunea de rugăciune în biserică îi apropie pe oameni, iar la ieşirea de la Sfintele Slujbe aceştia intră în relaţie unii cu alţii, işi împărtăşesc bucuriile şi necazurile vieţii, îşi duc adesea Crucea Suferinţei unii altora. Într-o lume secularizată, în care apropierea dintre oameni este mai mult virtuală, fără ca aceştia să aibă bucuria vederii faţă către faţă, comuniunea în biserică înlătură orice zăgazuri, orice bariere, Biserica oferind oportunitatea coeziunii sufleteşti a fiinţelor umane. Parohia este spaţiul sacru în care trăim nostalgia copilăriei cu biserica, în care frumoasele colinde ne încântă auzul, este locul unde neam format ca şi creştini trăitori ai Evangheliei Mântuitorului. Astăzi, când mulţi dintre noi ne-am îndepărtat de meleagurile copilăriei şi locuim în alte localităţi, încadrându-ne în viaţa parohială a localităţii respective, tânjm după biserica de pe deal sau din mijlocul satului, unde preotul slujitor al lui Dumnezeu dar şi al oamenilor ne cheamă la rugăciune, iar glasul clopotelor acelei biserici ne răsună în urechi ca un ecou Sfânt. Foarte mulţi dintre fraţii noştri de neam şi religie s-au stabilit dincolo de hotarele ţării ducând cu ei duhul comuniunii în Hristos. O parte din ei recunosc că pe meleagurile natale au fost puţin pătrunşi de duhul comuniunii creştine, dar în înstrăinare şi-au redescoperit vocaţia creştină, trăindu-şi credinţa în care au fost botezaţi, bisericile, fie şi siutate la mari distanţe, apropindu-i pe românii care doresc să-şi trăiască credinţa şi tradiţiile ca la ei acasă. Biserica ne chemă pe toţi la comuniune, comuniunea însemnând unitatea în familie, înţelegerea în societatea în care trăim şi muncim, comuniunea în credinţă în care neam născut, comuniunea în neamul din care facem parte. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă „să păstrăm unitatea Duhului în legătura păcii” şi aşa Dumnezeul dragostei va fi cu noi toţi care trăim în comuniunea iubirii cu Dumnezeu şi cu semenii noştri.

Preot IOAN JURJ

l

48 PAGINI

REVISTA GRAIULUI BĂNĂŢEAN LA 15 ANI În luna august 2015, „Tăt Bănatu-i fruncea” - revistă a Asociaţiei Scriitorilor în Grai Bănăţean – a împlinit 15 ani. Cu acest număr, din decembrie 2015, a ajuns la 150 de numere. La mulţi ani „Tăt Bănatu-i fruncea”! Nu ştim , dacă e mult sau puţin. Pot spune acest lucru colaboratorii, dar mai ales cititorii, aceia care îşi găsesc identitatea în Graiul Bănăţean. Primul număr, sărăcăcios şi naiv, format din opt pagini, cuprindea un număr mic de semnături, poezia fiind cea care inunda paginile. Din anul 2000 şi până azi drumul a fost greu şi nebătătorit. Acum, revista „Tăt Bănatu-i fruncea” apare de două-trei ori pe an, în număr tot mai mare de pagini. Azi, semnează în paginile ei poeţi valoroşi şi oameni de cultură. Acest număr al revistei „Tăt Bănatu-i fruncea” apare la ceas de sărbătoare şi în paginile sale întâlnim: poezie, eseu, micromonografii, cronici, aniversări, epigrame, studii de folclor şi literatură, prezentări de carte etc. Aducem binemeritate laude şi mulţumiri tuturor colaboratorilor, tuturor celor care au contribuit într-un fel sau altul la menţinerea şi ridicarea valorii Revistei „Tăt Bănatu-i fruncea”. Oamenilor de bine, care au ajutat, material, la sporirea celor 150 de numere ale Revistei, le rămânem recunoscători şi îndatoraţi. Asociaţia Scriitorilor în Grai Bănăţean le promite colaboratorilor şi cititorilor să editeze în continuare această revistă, deşi costurile sunt mari. Îi rugăm, în acelaşi timp, să ne trimită părerile lor, dorinţele şi sugestiile privind revista. Spun unii că, azi, această revistă este o adevărată revistă de cultură. Mulţumim tuturor! La mulţi ani „Tăt Bănatu-i fruncea”! ION GHERA

2

Toamnă slută şî haină Toamnă slută şî haină Numa tu ce faşi dă vină, Nu pucea-i să ne-ocoleşci, La străini să ce-ostoieşci? Poace fi tu ai zuitat Că îi sărășie-n sat, Paorii ni-s prea sărași, N-avem bani ascunși în saci, Că stăpânii s-or zuitat Șî-n năcazuri ne-or băgat. *** Toamnă slută șî haină Numa tu ce faşi dă vină, Tu prea iuce ai vinit Șî m-ai prins nepregăgit, Cucuruzul n-am cules, Bruma cage tăt mai ghes, Dă trifoi șie să vorbim S-o făcut acuma scrum; N-am scos crumpii dân grăgină, Via-i plină dă rugină; N-am ștălogul reparat Păntru marvă la iernat, Calu-i slab, stă în ștălog, Dă pișioare îi olog; N-am pus grâul păntru moară, Ciurcilii trag ca să moară; Păntru porși nu am tărâță, Dă flămânzi mereu guiță... Iarna grea trimice sămne, Păntru sobă n-am nici lemne; N-am pus cada dă curechi, Are cercuri tare vechi; N-am fiert țuica în căzan Ca să am șie bea un an; N-am niși vin păntru gostie, Nu șciu, Doamne, și-o să fie Cu viața păurească, Traiul nostru să renască. Paorul îi pedepsit Astăzi, ca șî în trecut, Iar stăpânii dă acum Ne-or lăsat săraci în drum. V-a mai treșie poace-un an Până v-om scăpa dă ham, Păorimea să renască, Viața noastră să-nflorească; Legilii să fie bune, Paorul să aibă nume. Țara fără dă țăran Îi săracă an dă an. *** Toamnă slută șî haină Numa tu ce faşi dă vină! PETRU IONICĂ

George dă la Bolomaşi

T~T B~NATU-I FRUNCEA Vrând să-m oblojască rana, Cu pămucă sau tifon: „Cre-că gagica cu coasa Ne dă câci-un tălifon!” Io-i spusăi că încă-i bine Şî să n-o pre luăm în samă, Muma să nu-ş facă planu, Să ne die v-o tăligramă. Până cînd a doaua oară Cu iei iar m-am întâlnit, Îm spusă un văr d-a lui Dăspră iei se s-o zvonit: Că nu să sâmce pre binie Şî d-o vremie şî iei şcie C-o ieşât la analiză „Suspect dă leucemie”. Când la duminica Tomii Popa-n prograge-o ieşât, Mergând pă plaiuri natale, Cu iei iar m-am întâlnit. Şî-ntrebai şe-i cu „gagica”, Iei m-o spus că n-are cearnă, Chit c-aşa dan când în când Îi dă câce-o tăligramă. - Ascultă numa la mine, Tăligramă încă-i vax, Însamnă că tăt îi bine, Până nu trimecie fax!... După şe-o trecut un an, Ne-ntâlnirăm la progage, Când pitroşea în pahare Beuturi d-ale cu grage; C-o mână dăgea pahare, Da cu mâna aialaltă, L-am ginit dan dăpărtare, Proţăpindu-să-ntr-o boată. Pan’ se la iei n-am ajiuns, O dat cu ochii dă mine, Când cu iei mâna am dat Îm spusă că încă-i bine; Că-i vin faxuri dă o vremie, Privind la Borceasca gealu, Numa pân-acuma-s copii, Aşceaptă originalu... Io mă rog cu stăruinţă Şî la anu care vine, Să ne întîlnim cu binie, Faxurili să s-amâne!... IONEL PEIA

- Bine că m-ai spus, Vere, treaba-i aranjată, Ţ-aduc pa uica Şiorcuş, Că-i la mine în gostâie S-o peţîm p-a Iu Şiulică; Numa când să-ncrunt-odată, Porcu trămură dă frică. Pa la şasă gimineaţa, Ferăli pântru pârlit Le-am pus sub foc la căldare, Să am totu pregăcit. Cum băcea cam tare vântu Să n-am cu veşini năcaz, Loai dă la Zgâmbău o sculă Se merjea la aragaz, Sică dă pârleşci cu aia, Fie păru mare, mic Arge tot, iară sorâcu Nu plezneşce nişi un pic. La şapce-o venit căsapu. Când văzu porcu-n padoc, S-o cam scărpănat în barbă Şî o zîs: - Să-mi faşeţ loc În voreţ, lângă podrum, Că-1 dobor ca pa nimic ! Până-1 scoaceţ voi afară, Io ascut cuţît-un pic. Abia 1-am scos şî trântit Porcu să zbace, guiţă, Căsapu băgă cuţîtu Lângă gusă-n lopăciţă. Cred că o fost făcătură, Finea soacra dîn târnaţ Tot cobea ca o sionvică: - Voi cu „ăsta” nu-1 tăiaţ! Să nu cregeţ că vă mint, Când s-opinci porcu-odată, Plecă cu Şiorcuş în sale Iar cu Gin dădu dă vatră; Ăl bătrân, făcându-s cruşe, Întrăbă pa fina Floare: - Şine îi nărodu ăla, Dă merje pa porc călare ? Nu vă măi spun şe-am păţît Până se l-o-njiunghiat. Soacra o ţînea întruna: - Porc-o murit sânjerat! Dă Şiorcuş şciu tot veşinii (Dă la Ţâu pân-la Iu Rit) Că-i mare „maistor” dă porşi; Dar numa, la ...călărit! PETRU ANDRAŞ

Lumina din întuneric Nu-i pe lume chin mai mare Decât să nu poţi vedea, Să încerce fiecare Un minut şi va afla.

Într-o jioi la târg, la Balinţ, Mă uitam la nişce vaşi Şî-1 văzui pa George Brancu Şe-i mutat la Bolomaşi.

Din păcate lumea ştie Şi-i cuprinsă de fiori, Bine-ar fi să nu mai fie Aceşti bieţi nevăzători.

După se ne-am dat binietă Pa un dric dă la coşie, Ne-amincirăm cu tristeţă D-anii dan copilărie.

Să nu vezi o curte, casă, O grădină, fructe-n pom, Să nu vezi ce-i pus pe masă, Sau în stradă niciun om;

Cum pre iuce or trecut, Cu năcazuri, bucurii, Dă coleji sie i-am avut, Care şî pa unge-or fi. Mă-ntrebă sie vrieu să târgui, I-am spus că mă duc la sat Şî că îs doi ani dă zale Cum am fost paralizat.

La tăiat dă porc Dă miercuri, la mine-acasă, Nime nu-ş găsăşce locu. Pastă trii zîle-i Crăşiunu, Iară noi n-am tăiat porcu. Însercând în sat, în taină, Maistor casap să găsăsc Când să dau colţu la casă, Cu văru Gin mă-ntâlnesc; Aflând el care îi baiu, Zîşe:

Să fii rupt de toate cele, De părinţi, copii, nepoţi, Să dai numai de belele, Sau să te suporte toţi. Dumnezeu văzând cum chinul Face omul supărat I-a schimbat puţin destinul Şi atunci l-a ajutat.

Louis Braille e al său nume Pomenit de mii de ori, Înzestrat cu har anume Pentru cei nevăzători. De atunci cărţi perforate, Tipărite cu mult har, Sunt în lume difuzate, Pe întregul planetar. Vezi un om, se oodihneşte, Cu o carte-n mâna sa, Iar cu dreapta urmăreşte Ce e perforat în ea. Pentru ei aceste clipe Sunt adevărat nectar, Toţi doresc să se-nfiripe De miraculosul har. Scrisul inventat anume E trimis de Dumnezeu, Ca să poarte noul nume: Scrisul Braille, citit mereu! Câţi nevăzători în lume Folosesc în cinstea sa Acest scris cu vechi renume Ce le-ncântă inima! PETRU TALIANU

Tri doctori dă marvă Pră o coastă sus la muncie Uica Ion cu boata-n mână, Cu măgaru şiei în fruncie Mână oili la stână. Dară iaca-i vini în calie Tri domni, unu cu barbă, Or vinit trăpcia dan valie, Spun că-s tot doctori dă marvă. Or dat mâna, dzâua bună, Dar ăla şi poartă barbă Ca dân carcie ia să-i spună Şieva dă oi, şieva dă iarbă. laca-aviem o nouătacie, Nu-ţ trăbă birbiec la oi, Dişnaincie să fiecie, Triaba aia faşim noi. Cum audzî aşa minunie, Ion dă boată rădzâmat “Doamnie, câcie îs pră lumie Aşcia tri or căpiat!” La ei să uită, îi măsoară, Şieva ca să li măi spună “Nu-m pasă d-a voastră şcoală, Dacă vi-s dă rasă bună!” Cu atâta şcinţă vă lăudaţ voi, Dar nişi io n-am capu săc. Vă dau drumu prântră oi Şî faşiţ triaba lu birbiec. Dar prântră oi, numa voi doi! Că dă nu vă trag vro boată Prăsta nu-l las, nu-i dă la noi Şî cu iel nu am socoată. Fâncă arie pieri pră cap Cât geăgice la o mână, Vrieţ să fiu d-acu sărac Cu oi chiălie, fără lână!” SIMION GAŞPĂR

3

T~T B~NATU-I FRUNCEA

ION CĂLIMAN: POEZIA RITURILOR DE ÎNSĂNĂTOŞIRE

La începutul anului 2015 la Editura „Mirton” din Timişoara a apărut o nouă lucrare a cercetătorului făgeţean Ion Căliman: Poezia riturilor de însănătoşire (Numărătoarea Mare şi alte descântece). După ce a publicat împreună cu Cornel Veselău o lucrare de referinţă intitulată: Poezii populare româneşti. Folclor din Banat, în anul 1997, profesorul Ion Căliman şi-a dedicat o bună parte a vieţii cercetării folclorice, aşa cum o dovedesc numeroase lucrări dintre care menţionăm: Creaţie şi tradiţie în folclor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2004; Focul de priveghi, Ed. Nagard, Lugoj, 2008; Colindatul cu dube în zona Făgetului, Ed. Mirton, Timişoara, 2014; Pragurile lumii albe (Trilogia vieţii şi riturile însoţitoare), Ed. Nagard, Lugoj, 2011. Acestora li se adaugă numeroasele colaborări la revistele bănăţene: „Timisiensis”, Orizont”, „Renaşterea bănăţeană”, „Lada de zestre”, „Gazeta Făgetului” şi „Tăt Bănatu-i fruncea”, revistă pe care o coordonează şi în prezent. Desăvârşirea acestei coordonate folclorice a personalităţii lui Ion Căliman o constituie, fără îndoială, teza de doctorat intitulată Ceremonialul riturilor de trecere, o lucrare impunătoare avându-1 drept coordonator ştiinţific pe reputatul etnolog, prof. univ. dr. Ioan Godea, care a fost ulterior publicată la Editura Excelsior Art din Timişoara, în anul 2010. Lucrarea de faţă întregeşte această serie, abordând poezia unor rituri străvechi - descântecele şi cuprinde 32 de asemenea piese culese din zona Făgetului: descântece de deochi, de orbalţ. de bubă, de gâlci, de muşcătură de şarpe, de speriat, de pocitură, de dragoste, de măritat. Cel mai important rămâne însă descântecul care

conferă şi subtitlul lucrării: „Numărătoarea mare” pentru care cercetătorul găseşte variante specifice chiar în zona Făgetului. Descântecul în sine reprezintă o modalitate de imixtiune a omului în mersul lumii. Prin practica lui se urmărea restabilirea unui echilibru parţial zdruncinat, după cum menţiona Mircea Eliade: „Prin procedee şi tehnici fundamentate pe principii magice şi prin rugăciuni oamenii şi-au afirmat dorinţa şi voinţa de fiinţare în armonie prin raportarea la echilibrul universal. Descântecul condensează experienţa fundamentală a omului (religioasă, socială, psihică) integrând fiinţa umană întro evoluţia globală, casnică, într-o unitate a fizicului şi a metafizicului”1. Omul arhaic se raporta permanent la univers bazându-se pe anumite elemente de vegetaţie, pe astre sau pe apă care pare să deţină un rol fundamental. Căci apa neîncepută devine un simbol al apei primordiale din care a luat naştere viaţa şi în combinaţie cu lumina lunii, care o încarcă de energie, primeşte valori terapeutice. Aşadar există o apă neîncepută, dar şi apă întoarsă, apă întâlnită sau apă pitulată, utilizată special în descântece. Un asemenea descântec cu totul special se făcea într-o situaţie limită, când omul se afla în agonie, în pragul morţii şi purta numele „descântecul de apă mare” sau „Numărătoarea mare”. Specia este menţionată de Simion Florea Marian în studiul său etnografic Înmormântarea la români: „Bolnăvindu-se şi căzând cineva la pat, astfel că e temere să nu moară, neamurile sale mai de aproape rar când îşi iau refugiul la vreun medic, ci ele de regulă caută singure să-1 vindece prin diferite mijloace şi leacuri de casă. Dacă mijloacele şi leacurile întrebuinţate de dânsele nu ajută la nimic, dacă văd că celui bolnav i s-a apropiat acum sfârşitul sau, cum se mai spune, i s-a curmat acum firul vieţii, dacă zace troinic şi din ce în ce prinde a-i fi tot mai rău, atunci îşi iau refugiul la diferite descântece şi desfăcături...”2 Cert este că descântecul a fost încadrat în cadrul legendelor. S.FI. Marian îl

menţionează în culegerea de folclor Legendele Maicii Domnului, iar Artur Gorovei în Legenda broaştei, pe care Emilian Novacovici o intitulează: Numărătoarea mare. Acest tip de descântec este menţionat şi în Răspunsurile la chestionarele lui Haşdeu: „numărătoarea mare (la greu bolnavi) XVIII 164 - 165 (naraţiune): Omul mare face o mănăstire cu Măria mare şi mică. care porneşte să-şi caute fiul. e mângâiată de o broască pe care o binecuvânta să nu putrezească. lisus povesteşte chinurile lui şi învierea + ameninţare: cine ştie povestea şi n-o spune merge la iad, cine o spune, la rai)”3. Cercetătorul Ion Căliman face o incursiune complexă în studiile de specialitate şi particularizează concluzia: “Se poate considera că şi geneza descântecului, «numărătoarea mare» are rădăcini cărturăreşti, în timp însă această specie a devenit o creaţie populară prin excelenţă. S-a putut constata şi prin variantele descoperite în zona Făgetului că în acest descântec este narată căutarea Fiului Sfânt de către Maica Sfântă Măria Mare. Prin urmare se poate spune că avem aici o legendă religioasă impregnată cu numeroase elemente laice pe care le vom evidenţia pe parcurs”4. Ion Căliman consemnează inclusiv practica religioasă, arătând că descântătoarea din zona Făgetului se folosea de o bucată de tămâie pe care o frământa permanent sub un prosop. Dacă tămâia se muia pe o parte, omul urma să mai trăiască o zi, iar dacă se muia pe două părţi, mai trăia două zile. Cercetarea este realizată printr-o investiţie amplă, făcându-se o paralelă cu colindele inserate de către Monica Brătulescu în categoria celor „biblice” şi „apocrife”: „Iisus căutat de Maica Domnului”. „Maica Domnului, tâmplarul şi fierarul”5. Cert este că descântecul a circulat şi sub formă de colind, fiind numit şi „Colindul lui Dumnezeu”, după cum sublinia şi Aurel Turcuş în lucrarea Descinderi în cultura populară. Am reuşit personal să culeg un asemenea descântec şi l-am înregistrat pe banda magnetică prin intermediul domnişoarei Iacobescu Elena de la bunica ei, Ciorbă Alexandrina,

în vârstă de 100 de ani, din satul Obârşia Cloşani, judeţul Mehedinţi. Localitatea se află în zona de interferenţă cu Banatul şi consider că varianta culeasă provine din această regiune şi fusese menţionată de George Catană. Titlul sub care bătrâna mi 1-a comunicat a fost: „Povestea lui Dumnezău” şi 1-am integrat în lucrarea Descântece din Plaiul Cloşani6. Alexandrina Ciorbă, care a fost sora mai mare a moşului Gheorghe lacobescu, din acelaşi sat, a menţionat că descântecul trebuia spus fără greşeală („cân” îi omu” pa moarce ca să-i uşureză ieşirea sufletului”). Când rostea descântecul, femeia frământa între degete o bucăţică de ceară, nu de tămâie. Descântecul a fost cules chiar în ziua de Sf. Andrei, la 30 noiembrie 2003, şi ilustrează faptul că satele din ţinutul mehedinţean, numit Plaiul Cloşani, au fost în permanentă legătură cu zona Banatului. Aşadar descântătoarea se substituia într-un fel preotului şi, aşezându-se la capul celui descântat, rostea de trei ori rugăciunea „Tatăl nostru”. Preocupările profesorului doctor Ion Căliman în domeniul folclorului datează de mai bine de 40 de ani şi sunt bine cunoscute nu numai la nivelul Banatului, ci al întregii ţări, întregind în mod fericit contribuţia unor universitari de renume precum: Gabriel Manolescu, Vasile Creţu, Otilia Hedeşan sau loan Viorel Boldureanu. Cu siguranţă că această latură întregeşte personalitatea scriitorului făgeţean, una dintre cele mai interesante figuri ale Banatului contemporan. Note: 1 M. Eliade, Drumul spre centru, Ed. Univers, Bucureşti, 1991, p. 492 2 S. FI. Marian, Înmormântarea la români, studiu etnografic, Ed. Saeculum vizual, Bucureşti, 2008, p. 15 3 I. Muşlea, Ov. Bârlea, Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Ed. Minerva. Bucureşti, 1970. p. 517 4 I. Căliman, op.cit, p.56 5 Monica Brătulescu, Colinda românească, Ed. Minerva, Bucureşti, 1991, p. 300 6 C. Boteanu, Descântece din Plaiul Closani, Ed. MIM Craiova, 2011, p. 401 405 CORNEL BOTEANU

4

T~T B~NATU-I FRUNCEA

GEORGE GÂRDA, POET DIALECTAL ŞI PUBLICIST

Debutul publicistic a lui George Gârda s-a produs în anul 1902, când student fiind la Budapesta publică în „Poporul român“, gazeta bănăţeanului Dimitri Birăuţiu, câteva versuri folclorice cu specificarea că le-a cules „de la miliţie.1” Primele poezii dialectale – „Izâmbanul“, scris la 19 martie 1902 şi „La urlab”, scris la 22 septembrie 19022, au fost publicate în numărul 111 al „Drapelului” din 9 octombrie 1902 st.n., la rubrica „Foiţa Drapelului”3. Opţiunea lui Gârda pentru poezia în dialect bănăţean a fost determinată atât de influenţa lui Victor Vlad Delamarina cât şi de atmosfera favorabilă, promovării literaturii în grai bănăţean în paginile „Drapelului”. Pentru Valeriu Branişte, directorul „Drapelului”, care în 1902 publica în volum poeziile lui Delamarina sub titlul „Bănăţeneşti“, dialectele erau mijloace de „primenire a limbii“4 Cu încurajarea şi sprijinul lui Branişte, Gârda a publicat în „Drapelul” 28 de poezii în grai bănăţean: 3 în anul 1902, 11 în 1903, 12 în 1904 şi 2 în 1905. Cele 28 de poezii în grai bănăţean au fost publicate în anul l908, în volumul de versuri „Banatu-i fruncea“ . Volumul apare la Budapesta în editura ziarului „Poporul român”, cu un cuvânt introductiv scris de Iosif Popovici, profesor de dialectologie la Universitatea din Budapesta şi cumnat cu Sebastian Olariu. In epocă, volumul nu s-a bucurat de o atenţie deosebită, fiind criticat de Octavian Tăslăuanu în revista „Luceafărul” de la Sibiu şi elogiat în „Familia română“ din Budapesta5. Volumul a fost reeditat în anul 1921 în editura „Cartea românească” şi în 1997 în editura PACO, prin grija poetului Traian Iancu, un admirator a lui Gârda. Poeziile lui Gârda exprimă orizontul satului bănăţean la începutul secolului al XX lea, complexitatea ţăranului, cu trăsăturile sale specifice: hărnicia, umorul, voioşia, mândria, atitudinea conciliantă, admirativă dar totuşi rezervată faţă de străini. Ele sunt scrise ca să placă, să provoace râsul, să creeze atmosferă la baluri, şezători, serbări sau la celebrele rugi bănăţene. De aceea, umorul exprimat în dialect este carateristica lor generală. La baza umorului lui Gârda stă mirarea naivă, ţărănească, exprimată cu candoare şi curaj, fără teama unor interpretări defavorabile. El exprimă mirarea

şi naivitatea ţăranului bănăţean în faţa tramvaiului, trenului, în faţa „domnilor“, în faţa câinilor şi puştilor de vânătoare, la teatru, etc. („Izâmbanul“, „Ha mai şoadă“, „La tiatăr“.) În acelaş timp sunt prezentate raporturile sale cu „domnii“: preoţi, învăţători, medici („Tăt paorie-i mai bine“), bârfele şi conflictele din sat („În dujmănie”), dar şi frământările social-politice carateristice începutului de secol XX într-un oraş considerat drept centrul mişcării naţionale române din Banat („La Dărăbielu“, „Masa Poganilor“, „Fişcalii”, „Soţialistul“). Dacă volumul lui Gârda nu s-a bucurat de o mare atenţie, în schimb titlul volumului a făcut carieră. După Marea Unire, pe fondul unor nemulţumiri justificate a bănăţenilor de la formula „Banatu-i fruncea“ s-a ajuns la „Ideea bănăţeană“ s-au „Problema bănăţeană“, concepte de exprimare a „bănăţenismului“. Reluând şi dezvoltând formula „Banatu-i fruncea” într-o broşură cu acelaşi titlu, publicată la Lugoj în 1929, Petru Nemoianu atrăgea atenţia celor care o ignoră sau o ironizează că, ea „nu înseamnă numai o diferenţiune pur geografică, ci şi o bază de zestre sufletească cu care pe drept cuvânt ne putem mândri. « Banatu-i fruncea » este sinteza unor nobile năzuinţe sub toate raporturile vieţii : naţionalpolitice, cultural-artistice, economice, etc. « Banatu-i fruncea » nu se întemeiază pe orgoliul unei provincii care geme sub belşugul bogăţiilor materiale – căci sărăcia noastră nimeni nu o vede – ci această lozincă însumează calităţi şi virtuţi care au pus o bază solidă programului acestei provincii, în toate direcţiuniile”6. Sintagma „Banatu-i fruncea” expresie a unui „gasconism bănăţean“, a fost reţinută şi consemnată şi de George Călinescu în monumentala sa lucrare „Istoria literaturii române“7. O analiză mai elaborată a poeziei lui George Gârda, cu multe accente critice, o face Gabriel Ţepelea, într-un studiu intitulat „Viaţa şi opera lui George Gârda“8. În schimb, Virgiliu Vintilescu remarcă popularitatea de care s-au bucurat poeziile lui Gârda în rândul bănăţenilor: „După Victor Vlad Delamarina, scriitorul care s-a bucurat în Banat de cea mai largă popularitate a fost George Gârda. Opera sa, de mică întindere a fost scrisă în grai bănăţean, iar la început a constituit un deliciu exclusiv al cercului de intelectuali ai Lugojului, consolidat în jurul ziarului „Drapelul” ; de fapt, toate versurile şi le-a tipărit în periodicul lugojan, între anii 1902 – 1905. A urmat o răspândire uimitor de rapidă a acestora, rugile şi şezătorile fiind tot atâtea prilejuri în care ele erau recitate”9. Echilibrată, dar tributară ideologic este poziţia lui Nicolae Ţirioi: „Scriitor popular prin excelenţă, avocatul dr. Gheorghe Gârda, …a răspândit versurile scrise în grai bănăţean înainte şi imediat după unirea noastră statală,

încetăţenind formula „Tot Banatu-i fruncea”, cum avea să se numească şi prima ediţie a volumului său (Budapesta 1908)... Remarcabilă prin valoarea ei satirică, poezia lui Gârda ridiculează aspectele negative ale idealurilor mic burgheze. Valoarea supremă a ţăranului e cinstea: de aceea ţăranul lui Gârda dispreţuieşte şi îşi bate joc de parveniţi, de ipocrizie şi de fanfanoradă”10. Autorii volumului „George Gârda şi Todor Creţu-Toşa“ ( Ioan Gh. Oltean, Vasile Barbu şi Ioan Vodicean) apreciază că poetul George Gârda „îşi păstrează până astăzi neştirbită actualitatea rezistând timpului şi adresânduse deopotrivă tuturor românilor şi nu numai vorbitorilor în grai bănăţean“. Mai mult, pentru ei – bănăţeni ca şi Gârda – avocatul făgeţean rămâne cel mai „de frunte“ bănăţean: „Pe lângă activitatea profesională, acesta şi-a adus un aport substanţial în domeniul social-politic şi cultural, fiind astfel, pe drept cuvânt considerat cel mai reprezentativ intelectual al Banatului, din generaţia sa, iar opera va rămâne pentru bănăţeni un document viu al activităţii sale de-a lungul celor 69 de ani“11. Nu intră în preocupările noastre intenţia de a face o reevaluare a poetului George Gârda, dar, ţinând cont de percepţiile diferite privind locul şi rolul poeziei sale în literatura bănăţeană a secolului XX, o reevaluare „sine ira et studio“ ar fi mai mult decât benefică pentru toţi cei interesaţi de viaţă şi opera avocatului făgeţean. DUMITRU TOMONI Note de subsol: 1

„Poporul român”, Budapesta, an. II, nr. 55-56 din 14/27 iulie 1902, p. 6. 2 Carnet de poezii (manuscris). Carnetul, pus la dispoziţie, cu amabilitate, de către doamna Santa Olariu, cuprinde 28 de poezii „în grai bănăţenesc”, scrise de George Gârda în perioada 19 martie 1902 – 12 augus1905. La sfârşitul fiecărei poezii Gârda semnează, trece data şi locul unde a scris poezia, respectiv: 12 la Mănăştiur, 11 la Budapesta, 4 la Făget şi 1 la Biserica Albă. Din acelaşi carnet, ce evidenţiază un scris îngrijit şi caligrafic, aflăm că poezia „La vânat” a fost compusă în 7 octombrie 1902 st. n., la Budapesta, „zăcând în pat “. 3 „Drapelul”,Lugoj, an.II, nr.111 din 26 septembrie /9 octombrie 1902, p.2. 4 Gabriel Tepelea, Viaţa şi opera lui George Gârda în „Studii de istorie şi limba literară”, Bucureşti, Edit. Minerva, 1970, p. 253. 5 Ibidem, p.256. 6 P.Nemoianu, Banatu-i fruncea, Lugoj, Tipografia Naţională, 1929, p.3, vezi şi Dumitru Tomoni, Societate culturală şi politică „Astra” în Banat (1896-1948), Timişoara, Edit. „Invierea “, 2009, p.340, 7 G. Călinescu, Istoria literaturii române, Ed. a II-a, Bucureşti, Ed. Minerva, 1982, p.640. 8 Gabriel Tepelea, op. cit., p.249-293. 9 Virgil Vintilescu, Secvenţe literare. Repere literare bănăţene (1880-1918), Timişoara, Edit. Facla, 1987, p .234. 10 „Drapelul Roşu” , Timişoara, nr. 9082 din nr.31 martie 1974, p.3. 11 George Gârda şi Todor CreţuToşa, Ediţie îngrijită de Ioan Gh. Oltean, Vasile Barbu şi Ioan Vodicean, Timişoara, Edit. Augusta, 2001,p.16.

VERSURI de GEORGE GÂRDA CĂ TĂT BĂNATU’I FRUNCEA ! ! La târg miergând pe izâmban Colo p’a tria glasă Givânîe Stan cu Iorgovan În limba lor d’acasă. «Hei ! Multe-avem noi în Ardeal ?» Grăîeşcîe Stan cu fală. «Bănatul vost din mal în mal «E o nimica goală ! ! » «Metropolit ! Voi nu aveţi, «Căci e la noi acasă ; «Iar catedrala să o vezi, Ce mare-i şi frumoasă ! ! ! » «Avem si oameni cultivaţi, «Gazete cu renume, «Avem profesori, advocaţi, «Cum nu mai sunt pe lume ! ! ! » «Nu cîe’nfoia aşa pogan, «Ca un tutcan din coadă ! » Răspungie-atunşîa Iorgovan «Că vorba tîă’i prîă şoadă ! » «Mîetropolit! Binîe, c’avieţ! » «De asta nu nîe doarie, «Dar pe vlăgica nost să’l viedz, «C ă’i sfânt, ca mândru soarie !! » «Cu cătîedrala dela voi «Tu stai să’ţ îeş din firîe ! «Ieu nu mă laud, dar hai la noi «Să viedz tu mănăstirîe ! ! ! » «Ş’audz la oameni învăţat «Cum nu măi îest pe lumîe ! !...... «Voi numa’n bobot îi lăudat, «De şîe nu’i spunî pe numîe ? ? » M o c i o n i! Mă ! Rumân bogat!.. «Îl şcie, mă, tăt natu: «Îl şciu copiii dăla sat, «Ş’îl şcie şî ‘mpăratu ! !......» «Iar Bredişian îi arvocat «Dîn viţă păoriască, «Îi floarea noastră din Bănat: «Christos să ni’l trăiască ! ! » «Şi tăt în crîeşcîet să şăgîeţ «Pan’ v’o duriă crielu

«Voi nişi odată n’o s’avîeţ «Ţăitung, ca D ă r ă b i e l u. » Cu mulcîe vă născocoriţ, «Dar una să o şei tu: «Că nişi când n’o să’nfaptuiţ «Un cor, ca a lu Vidu ! ! » «Şî dac’un viac tu ci’i lăuda, «Să şei, că şî atunşîa, «Ca şî acu ţ’oi arăta, «Că tat Bănatu’i fruncea!!!»

5

T~T B~NATU-I FRUNCEA Toamnă

VERSURI de ŞTEFAN PĂTRUŢ

Pră supt conşiuri dă pădurie numai în stanţaşi bătucie ungie - ungie - galbăn curie, sămn pră schimburlii cosucie.

Şî cum şărpilii-ăsta trieşie când măi copt, o tărie rupt, pră călduri, şî pră cimp rieşie, nimie nu-i-măi dă dă supt!

Api bieria, api vinu şî tortăţ coapcie în raină. îi îmbie Ion, o Ginu: - Mâncaţ, bieţ, nu fiţ în taină!!

Nu îi frig, nu îmbla vântu: prăstă pustă-uscăşiunie; criepături prătăt pământu şî viedz, asta ciar nu-i binie!

Uicie d-aia să supţâie cu tovieri ca-n toamna asta, d-o ugit c-o mână câie, cu butori mari cât fieriasta...

După-amiadz ruga: muzică năimită pră bani măi mult, să jioşi fără nişi o frică, baş dacă rămâni dăsculţ!...

Gimineaţa: măi răcoarie, boamba dă roauă - măi rieşie şî la rocila dă soarie grieu îi pică să măi plieşie...

Ploi, la soarie, înghieţ, jier, nori, buracă, chidă, nie! Nişi dacă-ar fi fost dă fier nou n-ar fi putut să ştie!

Pră dă mărjini îi fiertoarie: babie gabie, copii, moş spun şie criegie fieşcarie dă niepoţî lor fălos.

După-o vară-aşa aprinsă, după drumurilii pră şieri, soarilii c-o mână-ncinsă caută vara şi-o fost...ieri.

Că mărşîni dă tată forma îi rup spacilii pră rând; dă-nstrâmbat, strâmbă răforma, că noi bani n-aviem nişicând!

Toamnă plină, bucurie, muzică şî voie bună, aşa rugă să tăt fie, să ţână bariem o lună...

Păru cu pierie dzămoasă, lunguieţă-mpiestricacie prântră crienji, prân frundză coasă cieşi, să nu fie furacie

- Şî sie ci-ar durie pră cinie? o-ntrăbat unu dă.. .sus. Şie-ai cu drumu? -ntruna ţânie, ca să-ntrăbi şinie ci-o pus?!

Nucu-n drum, dă bună samă, ş-o tocmit vierdz moşiolii acu bucuros tăt cearnă larma câtu-i dă copii.

Numa TOAMNA mă împinjie să nu las drumu să moară, şărpotoc carie să-ncinjie cu tovară, cu tovară...

Doi gutâni sie străjăsc via dă grauri pus pră niegoţ dau gutânie ca lămâia, ca să poată mânca toţ...

Mulcie rălie fug pră drum, ciar şî binilii să duşie. Şărpie inielat în fum di şie plânji când îţ faşi cruşie?!

Sinersig, 15 martie, 2003

O triecut

Nana Toamnă o vinit cu gălbănu prins în chică şi să spună o pornit că-i Sântămăria Mică.

Şieriu, uicie!... să scoboarie! Norii-munţ cu coamie surie să şiocniesc prăstă pădurie; nu îi soarie, strop dă soarie.

îi aleasă sărbătoarie pântru neamu dă crieşcini: naşcieria Sfincei Fieşioarie clipa sfântă cu lumini...

Nişi nu-i cald, ba vântu bacie subţâriel pră glasu trii; uicie, cum vin la coşii plinie cu bucacilii!

Drumuri şî toamnă

Să ţân ruji cu goşci vinit la Bâzieş şî în Boldur, prî la Hodoş, cum tăt scit, cri’că şî la Mănăşciur.

Prân grăgină, la Mârtâgă, Ana cu Lae scot crumpi, baş dă nu îs aşa scumpi cu un cramp... ş-o săpăligă

Drumuri lunji şî cu tovieri - şărpi dungat, vânătă pielie -lumie, năcazuri, plăşieri: câcie-câcie îs pră ele!...

Ciar în Sâlha, Chizătău, la Sârbova, Răcoviţa. Lie măi scie Dumnedzău, da sigur la Şănoviţa.

Pră socac, cătră Dănilă, Uica Piepii îi cu mieii; o scroafă-ş strânjie purşieii, să îi ducă la Gomilă.

Cânduva un os pustâni liegănat dă vr-o coşie, o istorie dan bătrâni: oarie şinie o măi şcie?

Goşcii vin dă prăstă tot cu mărşâni, roţ şi coşii, cu trienu şî cu şie pot, să nu scapie turciţii...

Unu alb, şiul d-o urechie, rătăşit în plaţ la Dică, caltă, zbiară, mort dă frică vr-o butoară, ca să scăpie.

Li-or primit câmpii şî gealuri, anotimpurilii toacie, pră sus-munţ, apie şî valuri li-or dripit, măi şcii? Să poacie!...

Tăiţăi, sarmie, pră masă, carnie ş-alcie fofârşticuri, gazdie, goşci, lumie voioasă, răchie dă mulcie ştricuri...

Vriemia nu-i prie mulţămită, că să îmbla la-nschimbări, tăt ca pră cimpuri rotări... Chica Toamnii-i arămită.

Că-i sieptiebăr nu v-am spus, nişi c-ai mişi să duc la şcoală; panjăni pră jios şî pră sus să încing pr-a vriemii poală. Satu-i măi bogat, îi soarie, n-o fost nişicând ca acuma; vara s-o făcut schimbarie, iaca-i TOAMNA, da’ nu-i bruma.

Sinersig, 13 martie, 2003

Nori pră sus; dzâua tăt scagie. Sieptembrie rămâne doamnă. Ţucu-cie pră cinie, Toamnă, că işci fată... cumsăcagie! Sinersig, 16 martie, 2003.

Octombrie Fieşcarie om pogan arie-o dzî, lună, un an după cum o vrut spăşielu; a mie lună-i Brumărielu!...

S-o cam viergirat dă dzâuă: Moş Biţos, zdrielea în piuă bordz dă sare în curiechi, să n-am boală dă uriechi...

Ruji dă toamnă

Cum am dzâs: struguri, o mierie şî dă foalie ţâni-cie! parică răchia s-ar şierie driept dan prunie vânăcie!

Un moş la otavă taie: coasa cam ghies ş-o ascucie c-un dărăb d-ăla dă cucie; briazda vântu i-o înfoaie.

Dzâua dan luna aliasă, să vin la a miei acasă o fost ŞAPCIE, la strâgarie, cătră zori, da cam... răcoarie.

O triecut şî Dzâua Cruşii cum să triec tăcie pră lumie. Toamna parică-i numai spumie, îmbufnată, că-i bat... nuşii.

Sinersig, 14 martie, 2003

Frundzâlii înşiep să pişie dî la pieri şî dî la pruni. Sie ai măi pucie să spuni?! Vântu o ie pră colnişie.

Anu carie? Tridzăşi ş-opt! Pră izlaz bruma o copt iarba, cu gând s-o sufulşie. Noapcia-i dusă să să culşie! Mama cât o cănunit, până uicie m-o prăsât! Lângă minie şinşi muieri să ţâniau să-m die pucieri... O rază-o fugit dan soarie driept la minie-n soba marie: prân fieriastră o buit,... să vadă... dacă-am vinit. Prăstă albu dă lumină bruma rieşie dan grăgină, dă pră ţarini stă pră ducă, numa să nu-ş facă hucă!! La drum uşa să dăşchigie. Maica să uită la bligie, răsfiracie, nu-i orândă, iaca Toamna, o fi flămândă!? Biata Maica tăbărită îi taie-o crişcă dă pită, dzamă într-un blid îi dă. Toamna mâncă, nu măi stă! Cam aşa prâ la vr-o dzăşie s-o sculat Toamna să plieşie: m-o schipit, m-o-arăurat: „S-ajiunji dascăl numa-n sat!”

Sinersig, 17 martie, 2003.

6

T~T B~NATU-I FRUNCEA

FOLCLOR LITERAR BĂNĂŢEAN de RADU FLORA

Cartea “Folclor literar bănăţean” de prof. univ. dr. Radu Flora (decedat în anul 1989) a apărut la Editura “Libertatea” din Panciova (Banatul sârbesc), în anul 1975. Tipărită la Zrenjanin într-un tiraj de 700 exemplare, a devenit o carte rară. Este structurată în nouăsprezece capitole, fiind precedate de un “Cuvânt înainte al autorului şi de “Abreviaţii”. Radu Flora se foloseşte de un impresionant aparat bibliografic: Anexe bibliografice (I, Folclor literar bănăţean, în general şi II, Folclor literar din părţile noastre sau publicat la noi) . În volumul respectiv sunt intercalate ilustraţii, facsimile după caietele unor creatori populari: I. Dica, Simion Miclăuş, Ioachim Popovici, Gheorghe Sârbu, Vichentie Păsulă, Ştefan Putnic, Pau Papoie, Moise Pascu, Lazăr Cireşan, toţi fiind din localităţi cu populaţie românească de pe teritoriul Banatului Sârbesc. La acestea se adaugă fotografii ale unor familii de români, în costume populare specifice epocii, din Toracu-Mic, Jamu-Mic, SatuNou, Sâmianăş, Ecica, toate executate între anii 19001920. Urmează apoi ilustraţii

în culori în afara textului (nepaginate) ale pictoriţelor naive din Uzdin: Steluţa Ţăran, Florica Cheţ, Măria Bălan, Sofia Doclean, Florica Puia. Radu Flora a depus o muncă asiduă pentru adunarea materialului analizat, ajutat de Comisia de folclor a Societăţii de limba româna din P. S. A.Voivodina. Un capitol aparte, XVIII, se refera la versificaţia poeziei populare bănăţene, din care reproducem următoarele concluzii: “Majoritatea cercetătorilor este de acord că din punct de vedere al metriciimasură, ritm, rimă, poezia populară se află în plin câmp al spontanietiţii, fără nici o regularitate şi fără forme fixe propriu-zise. Este ceea ce M. Gaster numea, pe vremuri, amorfismul poeziei populare, iar, ceva mai târziu, un cunoscut specialist în ale versificaţiei, Vladimir Streinu, denumea drept metrica populară, tălmăcindu-o ca rezultat al tehnicii acesteia.” În ultimul capitol (XIX), la Consideraţii finale, autorul completează cu următearele rânduri: “A fost cules un material enorm de creaţii populare în versuri, peste orice aşteptări: cei circa 50 de culegători inclusiv cei cinci membri ai Comisiei de folclor, au cules aproape 6000 de specimene în versuri de genuri felurite, cele mai multe fiind, natural, doinele şi strigăturile, iar printre cele deficitare fiind baladele şi unele genuri minore.” Cartea prof. univ. dr. Radu Flora este de un real folos pentru cei care se preocupă cu cercetarea folclorului literar bănăţean. ION ALBU

VERSURI de DIMITRIE ACEA Când aveam lei Măi dă mult când aveam lei N-am śćiut śie să fac cu ei, Cum pringeam în mână-un ban Mă grăbeam dă-l cheltuiam. Am fost ćinăr ș-am lucrat Bańi cu straiţa-am căşćigat, Mulț pră fleacuri mi s-or dus Dar dîn ei şinşi bănśi am pus. Bănśili i-or micșorat Medzu lor, l-or tot săcat, Le-o pus nulă după nulă, L-or înflat, ca năsătulă, Pră mińi leftăr m-or lăsat.

Îm aduc

Lângă sat într-o băltoacă Plin dă ńiorśi orăcăiesc, Când mă sâmt că mă apropii Care încotro tâșńiesc. Spăriată câtă una Capu-s scoaćie când șî când, Dacă n-am plecat în grabie Iar în apă șî-l ascund. Aeru miroas-a ploaie, Suflă-un vânt abia sâmțât, Pr-ungi-va c-am cătră sâpăt Tună-n śieri năconteńit. Fulźiere s-aleargă parcă În zig-zaguri prîntră nori, S-o răśit șî sâmt răcoarea Cum mă-mbrăţâşă-n fiori.

Îm aduc dă ćińie-aminćie Cum d-o mână m-ai țânut Sara-n źiocu dă la rugă, Dă când nu ći-am măi vădut.

Mă grăbesc să-ntorc spră casă Că să-noară șî mi-i frig, Să-nghit dă răchie-o gură Șî în patu-m să mă-nćing. Poaćie-n vis cu mâna sămńie C-altă dată mi-i făśia Șî să-ț țuc cu săćie gura Ca ș-atunśia mii lăsa.

Nu să vrea

Nu să vrea dar s-ar afla Țară śi-ńi ći-o ruinat Sî dîn cum ai fost odată Ieșći śioclod d-al dăspoiat. Îs dăstui d-or fost în stare Ăia care ći-or hoțât Șî pră noi cu ćińie-odată Priśiepuț ni-o-nśieluit.

Nu să vrea dar s-ar găsî Ăia-i dă ći-or dus dă nas, După-a lor palaćie faińie Pră la fiecare pas.

Dup-a lor măsâńi luxoasă În care să râd dă noi Că n-am șćiut ca ei a faśie Șî ńie zbaćim în nevoi. Nu să vrea dar s-or afla Ai dă ći-or băźiucurit, D-ai aźiuns dă râsu lumii Să-ț scoț fiii la śierșât.

Leźia-i tare

Parcă anu ăsta frigu O vińit mult măi dăvremie, Trâmură sărac românu Al dă n-are-un braț dă lemńie. La doi paș dă el pădurea Parcă-i gata să-l înghită, Înfomată-nfrigurată Șî d-ai hoțomani rărită.

Doamńie-atâța-s d-ai d-o fură Făr-un strop dă frică-n ei Șî o crâmpoțăsc s-o vindă Lu-ai d-o pot plăći în lei. Lu-ai săraśi pră care bańii Mi să fac că nu-i cunosc, Nimie nu să măi ghingieșćie Șî dă-i văd, îi ocolesc.

Iar dă cumva-i prind primarii Cu vr-o sarśină-n spinare I-amendeadză fără milă Că văd, Doamńie, leźia-i tare!

Țâńiem, Doamńie, nepoțăii Țâńiem, Doamńie, nepoțăii Dă-le har șî dă-le minćie, Dă-le sănătaćie, Doamńie, Să străbată înăinćie.

Dă-le tot śie numa Tu ai, Că sărac io n-am śie da, Fi-vor mulțămit vr-odată... Le-am dat viață dîntr-a mea. Fără mińie ńiśiodată N-ar fi râs, n-ar fi zburdat Ca șî mieii primăvara Pră izlazu-al dîngă sat.

Dă la Cini, Doamne, cărarea Iar prîn mińie o trecut, Dacă n-aș fi fost, cum oare Florile-ar fi cunoscut?!...

7

T~T B~NATU-I FRUNCEA Toamna iară …

VERSURI de SERGIU BOIAN

Toamna iară să dăzbracă Prăstră satu fără vină, Într-o noapce şî şe dacă, Mă îmbracă în rujină …

Aş umbla pră unge şciu Stropii ploii grei m-apasă Orşe pas îi măi pustiu, Pră drumu şe duşe-acasă.

În Cimişoara mărşâni Număi coşie şî cai, d-aia cu prici nepotu mă sui într-un tămvai!

Paşî mei pră urme uge, Fug şî toamna parcă goală În mine să tăt ascunge, Şî vre să o ţân în poală.

Norii negri, negre uliţ Stropii ploii să astrâng, Mă lovesc ca neşce suliţ Şî mă-ntrabă dă şe plâng.

Îmi loşăi şî io ca omu Dă la un butic ţădulă Că m-o învaţat nepotu Să fiu şî io în răgulă.

Prăstă noapce, toamna pică Şî rujina-n păr scoboare, Şî dân mine să răgică Ca o umbră în pişioare …

Io tăt umblu până când … Aud stropi în satu meu, Şî măi am în mine gând, Curat ca un curcubeu …

Şî vini dăloc tramvaiu Când opreşe doamne bace, Că nu apucai să sui, Pân nu loşăi neşce coace!

Dă să pleşe - atâta noapce, Să răstoarnă şi mă şuşe Toamna fuje, numai şoapce, O aşcept şi ea să duşe…

Mă strânje noapcea…

Şî tăt caut şî gol îi satu, Toamni-i pierdui şi pasu, Noapcea nu-i măi faşe patu, Şî-i opri în mine şeasu …

Îi noapce în mine şi toamnă Îi noapce în mine şi toamnă Rugjină , rujină şi fum, Şi păşi tei şe mă-ngeamnă Să strâng toată noapcea pă drum ... Tu umbli în mine, ce văd, Îmi torni dân rugină oţâră N-ajunje atâta prăpăd Ş-o tomnă şe numa şpăţâră … Mă laş să alerg pră cărări Rătăşit la capăt dă vreme, Ce sui în mine pră scări Ş-asculţ la noapce cum jeme …

Mă strânje noapcea ca un cleşce Şî toamna ce smulje şî fuji, Să-i guşci rujina şe-otrăveşce, Făr’ să-asculţ a mele ruji … Satu samăn - a progage , Aşa gol când nu eşci tu! Dacă toamna să sloboage M-o îngropa sufletu ... S-aud şî clopocilii , vină! Cu-atâta aramă în glas, Mi-s pumnii plini dă rujină Îi tot şe am, şe-o măi rămas … Toamna în sânje s-oceşă, Pucerea nopţî mă strânje, Şî luna galbănă coleşă, Străjăşce satu şî mă plânje …

Şe să apuc loc pă scaune, Mă propcii ca dă o rudă, Şî când colo la o frână Unu păstră mine să-mburdă! Dă mă chilăvi bechieru Mă călcasă păstă tot Şî sparşăi becili ouă Şe le duşeam la nepot! Doamne îmi făcui o cruşe Şe caut şine m-o suit Parcă toată Cimişoara În trămvai s-onghesuit. Şî aşa dă la o vreme Suie unu –n capu gol Şî zberă în gura mare -Belecili la control! Mă ghigii , îi cu controla, Şe crege că n-am ţădulă, I-o dădui , dă să bâzgoioaie Uico , nu eşci în regulă! -Da cum nu aşta-i biletu, Dă la butic cumpărat , -O fi uico cum spui tu, Numa nu îi compostat!

Un jioc sălbacic dă umbre, Tot satu în mine scoboare Păsăsc pă ulită strâmbe Ş-atâta rujină mă doare.

-Ie să ce ogoi îndată, Acuma şine ce crez Dă şe ce plăceşte statu Pune-ce să-l compostez!

Otravă dă toamnă în sânje Şî noapce bătută dă şeas, O mână beceagă mă strânje Măi am pucere s-o las …

Că vini cu personalu Şî controla cu măsură M-i l-o compostat doloc, Şî fără să facă gură!

Mă pierd întră urme dămult Şî toamna parcă cloşeşce; Paşi tei , paşi tei îi ascult Şi noapcea în mine tot creşce …

Stropii ploii

Cu tramvaiu

Stropii ploii şăd să cadă, Prăstă sat şî prăstă gând, Nu îi nime să mă vadă Într-o sobă aşceptând …

Într-o dzî lăsai Rângeşciu Şî pă baba me Mărioara, Şî plecai cătră nepot Dă-i ştudent la Cimişoara.

S-or dus tăţ şî satu plânje Şeriu ploaia o sloboage Şî atâta dor mă strânje Şî atâta dor mă roage …

Dân Logoj, cu personalu, Am mers ca un prăsădince, Şî trecui pân mulce sace Le mai ţâne naibii mince.

-Uico numa la tramvai, Trăbe să-l faşi dumneata, Şî pântru ca să ţâni mince Acuma ce-m ameda! Şî nişi una şî nişi alta Mă cam golisă dă lei, Numa lasă că le-o coc, Că nu m-i frică dă ei! Că d-o fi să mă întorc, Cu tămvaiu să mă crez, La capicilii amnândouă Ţădula o compostez!

Şî tăman aşa făcui , Când mă sui în motor, Numa că nu măi vini Nişi urmă dă controlor!

Telenovela Babe me d-o vreme-ncoaşi Să făcu tare năroadă, Sara-i la tălevizori Telenovela s-o vadă. Nişi vaca nu o măi mulje, Nu să măi suie în pod, După mâncare la hoare Să piardă, vreun episod. Şcie tăt şe să întâmplă, Cum îi ceamă, tăt şe vrei, Câţ ani au, dă-s însuraţ Măi bine ca neamu ei .. Care pră care iubeşce, Şine barbatu-ş înşală, Şe măi, că acuşa, poace Prişepe şî spanioală. Da asară , mă cruşi D-aşa formă dă menune, Când văzui cum plânje baba, Măi rău ca la-ngropăşiune. ’’Şe -ai păţât, dă şe ce vaiţ Ţî rău , iar ce-ai becejât Mă duc ca să cem , Sălvarea?’’ ,, Nu Lisandro, o murit!’’ ’’Şine poace fi şî asta Vreun ţâgan dân satu nostru?!’’ ,, Nu îi dân tălevizor… Nu ce măi rige ca prostu!’’ ,,Lasă babo, că nu-i mort, Nu măi plânje, , dă-l în zmău …!’’ ,, Ai, dă mine, ăce-l pun Baş acu în copârşău!’’ ,, Nu îi mort îţ măi spuşăi Îl pun aşa dă ocară Că ş-o gătat rolu-n film Şî tră să îl de afară!’’ ,,Tăt nu cred, orşe ai spune Ăce, Lisandro îi mort, Dă mâne tri săptămâni, Numa ţoale negre port!’’ ,,Babo, prişepe odată Că –n romane, în poveşci Să prefac, că or murit Şî nu trăbe să-i jăleşci!’’ ,,Bine, ortaşe , să fie … Cu gându asta mă-mpac Numa atunşia să –mi spui Cu copârşău şe fac ??!!’’

8

T~T B~NATU-I FRUNCEA

Sorin Titel în fondul de documente al Bibliotecii Orăşeneşti “Tata Oancea” Bocşa. Scurtǎ prezentare a fondului special1 Constituirea fondului bibliotecii este şi va fi una dintre sarcinile cheie în activitatea de bibliotecă, deoarece documentele sunt achiziţionate pentru public, colecţiile sunt constituite pentru public, iar diferenţierea fondului determină în mod hotărâtor valoarea şi importanţa bibliotecii. Dezvoltarea colecţiilor bibliotecii trebuie să se fondeze pe o gândire profesionistă a bibliotecarului, fără ca această gândire să fie influenţată în vreun fel (politic, religios, comercial); de asemenea, în strategia de dezvoltare a colecţiilor bibliotecii trebuie ţinut cont că fondul bibliotecii trebuie să răspundă intereselor tuturor membrilor colectivităţii pe care o serveşte, să satisfacă cerinţele de studii şi de cercetări ştiinţifice, dar şi de recreere şi petrecere a timpului liber. Biblioteca trebuie să elaboreze o politică de dezvoltare bazată pe cunoaşterea beneficiarilor şi a nevoilor de studiu şi lectură a acestora. Succesul Bibliotecii “Tata Oancea” constă şi în faptul că deţine ceea ce este cerut, de cele mai multe ori, că satisface în proporţie de 90% nevoile şi cerinţele utilizatorilor (la nivel de zona Bocşa), că publicaţiile circulă, ceea ce înseamnă că biblioteca este activă. Tot din bunele colaborări cu diverse personalităţi şi cu oameni iubitori de carte şi act cultural am reuşit să obţinem, în mod gratuit, cărţi importante pentru orice bibliotecă şi cititor. Astfel, în urma politicii de achiziţie aplicatǎ la Biblioteca “Tata Oancea” Bocşa, fondul de documente este constituit din: carte destinatǎ împrumutului la domiciliu – în cea mai mare parte, carte de referinţǎ destinatǎ studiului la sala de lecturǎ - periodice, dicţionare, ghiduri, albume, diverse categorii de alte documente (document însemnând orice suport care conţine o informaţie), precum şi un “fond special”. Acest fond special cuprinde câteva manuscrise, carte veche, ediţii bibliofile, ediţii de lux, cǎrţi cu ex libris şi diverse însemne (ştampile, stampe, etc), precum şi cǎrţi cu autograf şi însemnǎri olografe. Acest fond special nu este foarte bogat, dar este important şi reprezentativ pentru Bocşa. Cele câteva manuscrise provin de la oameni de culturǎ ai locului precum: Tata Oancea, Iosif Cireşan-Loga, Constantin Gruescu, Dimitrie Costa, Dimitrie Acea, Ion Arghir, Ioana Cioancǎş, Maria Goian şi alţii, colaboratori şi apropiaţi instituţiei. În aceastǎ categorie este inclusǎ şi o colecţie de foi volante, precum şi diplome, anunţuri, afişe, calendare, invitaţii, corespondenţă, felicitări, etc. Colecţia de carte bibliofilǎ are în componenţǎ cǎrţi actuale în ediţii de lux, cu ilustraţii frumoase, cu

legǎturi artistice deosebite, pe hârtie specialǎ şi în mǎrimi diverse – de la liliput-uri la volume de format gigant. În aceastǎ colecţie se gǎsesc şi volume vechi, dar mai ales volume actuale, contemporane. Ediţiile importante, desenele şi miniaturile deosebit de frumoase şi interesante, ilustraţiile attractive, sunt atuuri ale publicaţiilor cuprinse în aceastǎ colecţie. Carte veche, la Biblioteca “Tata Oancea” înseamnǎ carte apǎrutǎ la Leipzig, Stuttgart, Braşov sau Bucureşti din anul, pare-se, 1846 şi pânǎ în 19532 (anul înfiinţǎrii bibliotecii publice). Bineînţeles cǎ nu toate aceste publicaţii, atât cǎrţi cât şi periodice, sunt importante sau deosebit de valoroase. Însǎ, un numǎr de aproximativ 500 de astfel de publicaţii am considerat noi cǎ ar putea avea un statut aparte în cadrul bibliotecii şi ar putea face parte din acest fond special. Majoritatea acestora sunt primite donaţii de la familii de intelectuali ai oraşului şi, pentru Bocşa, ar putea fi considerate cǎrţi rare. Pe multe dintre aceste publicaţii existǎ însemnǎri, semnǎturi, semne de proprietate, cum ar fi timbre autocolante şi diferite forme de exlibris – stampe, ştampile ale unor intelectuali, oameni de culturǎ sau instituţii. Unele publicaţii din aceastǎ colecţie sunt deosebit ilustrate, înfrumuseţate cu miniaturi de importantǎ valoare artisticǎ, hârtia fiind una specialǎ şi deosebitǎ. În acest fond special sunt incluse şi o parte din volumele primite donaţie de la familia Radu şi Felicia Gaşpar din Timişoara, rude apropiate ale prozatorului Sorin Titel. Deşi Biblioteca “Tata Oancea” din Bocşa nu se poate lăuda că ar deţine toate volumele semnate de Sorin Titel, totuşi se poate mândri cu câteva exemplare pe care se află autograful scriitorului, precum şi cu unele volume care au aparţinut familiei acestuia. La începutul anului 2015, doamna Felicia Gaşpar, verişoară a prozatorului Sorin Titel (mamele au fost verişoare primare), a donat bibliotecii bocşene 520 de volume din biblioteca familiei. Între acestea se află autografele şi dedicaţiile lui Filaret Barbu, Emilian Iclozan, Ilie Ivănuş, Mira Grozăvescu – Demeter, Ioan Stratan, Iosif Titel şi Sorin Titel. În fondul de documente “Sorin Titel” al Bibliotecii “Tata Oancea” din Bocşa se găsesc următoarele titluri: 1. Reîntoarcerea posibilă: (nuvelă).- Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1966; 2. Mi-am amintit de zăpad: (povestiri).- Bucureşti: Editura Eminescu, 1973; 3. Ţara îndepărtată: roman.Bucureşti: Editura Eminescu, 1974;

4. Pasiunea lecturii: (eseuri).Timişoara: Facla, 1976 (Seria critică şi istorie literară); 5. Herman Melville – fascinaţia mării: (eseuri).Bucureşti: Albatros, 1975 (Contemporanul nostru); 6. Pasărea şi umbra: roman.Bucureşti: Editura Eminescu, 1977; 7. Femeie, iată fiul tău: roman. - Bucureşti: Cartea Românească, 1983. Volumul provine din biblioteca familiei Gaşpar din Timişoara şi are, pe pagina de titlu, dedicaţia prozatorului: Pentru mătuşa Felicia şi unchiul Ionel Popovici, cu toată dragostea, cu speranţa c-o să regăsească în această carte o lume îndrăgită de noi toţi şi pe care n-o să o uităm niciodată. Sorin Titel, aprilie 83. 8. În căutarea lui Cehov şi alte eseuri.- Bucureşti: Cartea Românească, 1984; 9. Melancolie: roman.Bucureşti: Cartea Românească, 1988; 10. Lunga călătorie a prizonierului: roman.- Bucureşti: Albatros, 1991; 11. Femeie, iată fiul tău: roman / prefaţă şi tabel cronologic de Gabriel Dimiseanu.- Bucureşti: Minerva, 1997.- 2 vol.(Biblioteca pentru toţi, 1462 – 1463) 12. Bucătăria de vară: scenarii de film/ ediţie îngrijită de Dorian Branea; cu trei evocări de Livius Ciocârlie, Cornel Ungureanu şi Viorel Marineasa.- Timişoara: Marineasa, 1997; Referinţe:

1. Nouă prozatori / Gabriel Dimiseanu.-Bucureşti: Editura Eminescu, 1977. 2. Opinii literare / Gabriel Dimiseanu.- Bucureşti: Cartea Românească, 1978 3. Printre contemporani / Lucian Raicu.- Bucureşti: Cartea Românească, 1980, p. 24 – 36; 4. Eseuri critice / Livius Ciocârlie.-Timişoara: Facla, 1983; 5. Sorin Titel: (număr omagial). Caiete critice: publicaţie editată de „Viaţa Românească” în colaborare cu Biroul secţiei de critică şi istorie literară a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, nr. 1-2, 1984. Pe un exemplar se află dedicaţia părinţilor lui Sorin Titel: Nepoţilor noştri Gigi şi Radu Gaşpar, în amintirea dragului nostru Sorin, cel prea repede răpus de o soartă nemiloasă, această carte în care apare chipul lui, Margina noastră cea aşa de mult prezentă în scrierile lui, locurile pe unde vocaţia lui de „călător” l-a purtat şi este evocată personalitatea şi dragostea lui de oameni. Spre veşnica lui pomenire şi amintire. Cornelia şi Iosif Titel. Bucureşti, 28.02.86 6. Clipa i-a fost prea repede (Viaţa lui Sorin Titel)/ Iosif Titel; cuvânt înainte de Eugen Simion.- Bucureşti: Cartea Românească, 1991; 7. Un alt exemplar provine din biblioteca familiei Gaşpar din

Timişoara şi are, pe pagina de titlu, dedicaţia autorului: Nepoţilor noştri Gigi şi Radu Gaşpar această carte scrisă de un tată care nu şi-a dorit să devină autorul biografiei propriului său fiu. Iosif Titel, Bucureşti, 29.11.91. 8. Scriitorul şi umbra: eseu despre proza lui Sorin Titel/Adrian Dinu Rachieru.- Reşiţa: Timpul, 1995 9. Generaţie şi creaţie/ Mircea Martin.- ed. a II-a, nerevăzută, dar adăugită.- Reşiţa: Timpul, 2000. 10. Sorin Titel interpretat de.../ selecţia textelor, prefaţă, note, tabel cronologic, bibliografie şi postfaţă de Cornel Ungureanu.-Reşiţa: Modus P.H., 2005 (Biblioteca Reflex, coord. Octavian Doclin).

Întotdeauna, în orice vreme, cumpărarea şi donarea cărţilor erau acţiuni importante în viaţa comunităţii. Nu oricine cumpăra cărţi, primea cărţi, şi nu oricine îşi permitea luxul de a le dărui, de a le dona, iar cartea era un dar foarte preţuit. Din păcate, multe astfel de cărţi care adăpostesc crâmpeie din viaţa unor oameni, sunt risipite , pierdute, neglijate din neştiinţă sau, pur şi simplu, din ignoranţă. Din fericire, biblioteca noastră a avut şansa să primească în dar astfel de comori şi, fiind preocupaţi de cunoaşterea şi ocrotirea acestor valori, realizǎm tipărituri sub formă de cataloage, prin care dorim sǎ aducem şi un omagiu celor care, prin cǎrţile semnate, dedicate şi dǎruite acestei biblioteci şi cititorilor ei, şi-au asigurat o bucǎţicǎ de veşnicie în conştiinţa iubitorilor de carte din oraşul Bocşa. Alǎturi de parfumul vremii, vor însoţi şi îndruma fiecare rǎsfoitor al paginilor acestor cǎrţi însemnate. Note de subsol:

1 Gabriela Şerban. Catalogul cărţilor cu autograf la Biblioteca „Tata Oancea” Bocşa. Reşiţa: TIM, 2010 (Bocşa – istorie şi cultură) 2 O ediţie veche şi foarte frumoasă, ediţie bibliofilă, însă într-o stare de degradare înaintată, din păcate, (aşa am achiziţionat-o) din volumul lui Wolfgang von Goethe – Reineke Fuchs, în limba germană, scriere gotică, format mare, gigant, şi puţin atipic, cu ilustraţii de Wilhem von Kaulbach, editat de Rudolf Rahn şi Adrian Schleich la editura J.G. Cotta’schen Buchhandlung de la Stuttgart; din păcate, nu apare anul. Cu această problemă ne confruntăm la majoritatea publicaţiilor vechi. Se pare, totuşi, că este una dintre ediţiile din 1846, după toate cercetările efectuate, corespunzând descrierilor găsite: volum legat în piele roşie, cu gravură în relief, aurie, şi cu marginile paginilor aurite, 256 de pagini, 36 de desene gravate (în cupru), fiecare pe câte o pagină întreagă, protejată de o foiţă de hârtie fină, subţire, de culoare gălbuie, 24 de vignette. Începând cu pagina 42 există ilustraţii care nu apar şi în celelalte ediţii. Chiar şi coperta este modificată la celelalte ediţii.

GABRIELA ŞERBAN

9

T~T B~NATU-I FRUNCEA

În grăgina lui Nenat Într-o margine dă sat Baş în toi dă primăvară, În grăgina lui Nenat O vinit o vulpişoară. O vinit că îi e foame Şi-o văzut o curce plină Cu-ortănii fiel dă fiel, Pui dă gâscă şi găină. Şî cu gândul necurat Ea prin garduri se strecoară Ca să fure neapărat Un boboc şe îi mai mare. Dar cum şcim că îi şireată Se făcu că merge greu, Ca gâscanul să-nţeleagă Că n-o faşe nici un rău. Şi îi zâşe: am vinit Să ce duşi iuce-n grăgină, În buiaza dă la şupă Un boboc s-o rătăşit. Tu ai ochi mai buni ca mine Şi poţi ca să îl zăreşti, Du-ce iuce dă îl cată, Zău că nu ce păcălesc. Şî-i mai zice, schimbând planul, Până tu o să-l găseşti, Ca să nu îi fure gaia Eu bobocii îţi păzesc. Tu vrei să mă păcăleşci Zâsă găscanul pră loc, Dar cu mine nu îţi merge, Că-ţi găsesc ac dă cojoc. Dar vulpiţa nu să lasă, Să răpege prân boboci, Dă gângeai că îi furtună Şî-i împrăştie pră loc. Când văzu că-i agresivă Şi gâscanu o-atacat, Iar cu ciocul lui puternic Pră vulpiţă-o scărmănat

VERSURI de PETRU IONICĂ Vântule, de ce-ai pornit? Să îl scăpe dă chelie, Vântule, de ce-ai pornit? Baş acum dă gimineaţă, Când pământul nu-i zbicit, Încă-i frig şî îi şî ceaţă. Am pornit c-aşa am vrut, Să zbicesc holda dă apă, Ca voi paorii voinici Să puceţ lucra la sapă; C-azi, nu mai există spor, Nici bătrâni care învaţă, Paurele începător Cum să se descurce-n viaţă. Paorii or sărăşit, Fiscul îi impozitează, Nu mai au nici un venit, Viitorul n-are bază. S-or schimbat şi vremilii Şî s-o dus ş-a noastră faimă, Nu-s bune semnili, Statul umblă cu şelaină,

Doctorul îi spune-n glumă Musa-i părul să îl tundă, Chiar dă două ori pră lună.

Vine-un hoţ şe îi viclean Şî să bagă în coteţ, Nu şciu cum, zău, el tăt face Dă îmi fură un ciurcan.

Sfatul meu, îţ zâc pră bune, Părul creşte iar la loc, O să vezi că-i o menune Şi-o să fie negru foc.

Am acasă patru câni Dă-i dă soiul ciobănesc, Nu şciu frasu şe-i cu ei, Că pră casă n-o păzesc.

Conştient că sfatul dat Şî convins că nu îi glumă, Ion pră loc s-o întrebat Cum s-ajungă el pră LUNĂ!?

Noapcea nu-i aud lătrând, Stau ascunşi după cotarcă, Parcă îs hipnotizaţi, Să nu facă nişi o larmă.

Şî pră doctor îl întreabă: Baş pră LUNĂ să mă duc, N-aş pucea să fac tunsoarea La frizerul dân sătuc?! Şî d-atunşi respectă sfatul, El dă două ori s-o tuns, Şî explică la tăt natul Că pră LUNĂ n-o ajuns.

Iar ogorul plânge-ntr-una, A rămas ne-nsămânţat, Prăstă el vine furtuna Şî pustiul intră-n sat.

Supărarea lui Ion Ion îi supărat prea tare Că d-o vreme, baş d-un an, Părul ghes dân cap îi cage Şî n-o scoace la liman

O ciupit-o pră la gât Şî dân coadă i-o smuls un smoc, Dă cregeai că îi sfârşitul S-o omoare baş pră loc.

Să oprească tăt năcazul, Şi-e să facă, s-o gângit, Să rezolve iuce cazul, El la doctor s-o grăbit:

Când vru gardul să îl sară Şî Grivei o încolţi, Dă rămasă dăspuiată Şî să dusă pră pustii.

Doctore, îmi căge părul Şî îs tare focuit, Rogu-vă să mă salvaţi Fără păr mi-s om pierdut.

Şî d-atunşi n-o mai vinit Ca să fure vre-un pui, C-ar pucea să îi ajungă Blana-i faină într-un cui!

Părul îi comoară scumpă, Fără el voi fi om chel, Toace fecilii mă uită, Mi-s pierdut în orce fel.

Am fost pră la Primărie Ş-am rugat pră poliţai, Să mai treacă prântr-o noapce Ca să vadă şie îi bai. N-o găsât vr-un sămn anume, Parcă-aşa o fost chicit Să mă fure dă vr-o lună Iar eu mi-s ăl păgubit. Am acasă şi-un câne mic, Dă-l dă rasă da domnească, Îi săracu plăpânzel Şî îl ţân numa în casă. Într-o noapce, baş pă ploaie, Dân greşeală l-am zuitat, Bietul căţeluş afară Tătă noapcea-o tremurat.

Îs puţini dântră ţărani Care pot ţâne măsura, Îs săraşi şî n-au nişi bani Să-ntrăţână-agricultura. Oare şe ne mai rămânie? Doar credinţa-n Dumnezău, Poace cătr-o zî tăt vine Vremea bună, nu mai rău!...

Nu îi zî să nu mă fure, Poace-or fi nişce golani.

Cimineaţa-l cem înluntru, Dar el n-o vrut dăloc, Ci porni iuce-n grăgină Mirosind dân loc în loc.

Patrocle Şie mai faşi, uico Ioane, Că dă mult nu ce-am văzut, Şi-e să fac Măicuţă Doamne, Iaca, cu-n năcaz mă lupt. Uite Iepto, iaca-ţ spun, Dă o vreme, măi încoace, Niş un lucru nu-i mai bun, Parcă îi blestem în toace Treburili nu le răzbat, Orşe fac, orşe gângesc, Musai să se-ntâmple şeva Fără ca eu să ghişesc. Şci că am în curce gâşce Şî o sută dă ciurcani, Rău mă chinui să îi cresc, Iaca să mai fac un ban. Dă o săptămână bună Îmi dispare dân ciurcani,

Mă dusăi pră urma lui, Prăstă gard baş la vecin, Unge îi podrumu casei Stau ciurcanii în leşin. Am cemat pră poliţai Şî pră loc l-o arestat. Toţi ciurcanii ăi furaţi Înapoi i-am căpătat. Şî d-atunşi Patrocle-al meu Umblă noapcea prăstă tăt, Mă fereşte de şe-i rău, Faşe ceea ce eu nu pot. Fapta asta lu Patrocle Mult, îţ zâc, m-o bucurat Că aşa un câne mic Dă ăi hoţi m-o ajutat. Vezi, c-am asta s-ontâmplat, Cânii mari m-or mâniat, La-un cioban dân sat i-am dat Fără să îi cer vrun ban.

10

T~T B~NATU-I FRUNCEA

IOSIF BĂCILĂ - „CINE-O FĂCUT CÂNTECU’ / AIBĂ FLOARE SUFLETU’...”

Însemnări despre creatori, rapsozi, coregrafi, muzicanţi şi lăutari din / în Valea Almăjului Pe maestrul-coregraf Velişcu Ion Boldea (n.: 2 noiembrie 1937, la Prilipeţ – Valea Almăjului) l-am cunoscut mai îndeaproape prin anii 19631965, când, întors de la studii din capitală (Şcoala Medie Tehnică de Chimie, Institutul de Limba şi Literatura Rusă), a fost solicitat să ocupe diferite funcţii de conducere la Bozovici: mai întâi, în cadrul Casei de Cultură, apoi la Comitetul Raional pentru Învăţământ şi Artă. Fusese dansator în vremea studenţiei, cunoscuse coregrafi de primă mărime la Bucureşti (Gheorghe Popescu-Judeţ, Florea Capsalli, Ion Grama, Theodor Vasilescu), chiar instruise, cu oarece succes, formaţii de dansuri în „Cetatea lui Bucur” ori în preajmă. Liceul (Şcoala Medie) din Bozovici, înfiinţat(ă) în 1957, avea, în mare parte, elevi din satele almăjene şi de la Porţile Almăjului. Fiecare clasă pregătea programe artistice, pe care – după o atentă vizionare – le prezenta în localităţile mai apropiate. Dintre membrii acestor formaţii se selectau tineri pentru echipa de dansuri a şcolii şi a Casei de Cultură. Nea Velişcu, cum îi spuneam mai toţi liceenii de-atunci, era un împătimit al jocului popular din Almăj; sta de vorbă cu bătrânii, îi observa atent în mişcări la petreceri, uimit fiind de figurile şi „ververicurile” făcute de aceştia pe contratimp, participa la horele de duminică, la balurile, nedeile şi la nunţile ce se derulau aici câte trei zile şi trei nopţi, ca în poveste. Ne făcuse să înţelegem că avem o datorie sfântă faţă de înaintaşi în a le învăţa jocurile „aşezate şi elegante” (brâul lui Muia, brâul borlovenilor, hora fetelor, hora mare, bozoviceana, raţa, cătana, şaua, brâul lotrilor, măzărica, ţandăra, schimbul, poşovaica, de doi al rudărenilor etc.), pentru a le „înfăţişa” pe scenă în spectacole tematice de amploare şi temeinic pregătite. Am avut şansa de a fi fost cooptat în formaţia de dansuri a liceului, mai târziu şi în cea a Casei de Cultură (24 de perechi), alături de colegii mei:

Efta Pâşlea, Gheorghe Ruva, Nicolae Smeu, Petrică Otiman, Mişu Dragomir, Ionică Serafin, Dănilă Surulescu sau de cei din alte clase: Pavel Popovici, Petru Mavrea, Dumitru Luca-Mita, Dumitru Popovici (jr.), Nicolae Andrei ş.a. Bun cunoscător al obiceiurilor şi tradiţiilor din zonă, Velişcu Boldea înfiinţează, la Casa de Cultură din Bozovici, pe lângă echipa de dansuri, taraful cu solişti vocali şi instrumentişti, grupul vocal, apoi Ansamblul de datini şi obiceiuri, având sprijinul moral al compozitorului Nicolae Ursu, autorul celebrei culegeri Cântece şi jocuri populare româneşti din Valea Almăjului (Banat), Editura Muzicală, Bucureşti, 1958. În Prefaţa lucrării, Sabin V. Drăgoi, directorul Institutului de Folclor, notase îndreptăţit: „Culegerea de faţă a lui Nicolae Ursu aduce o importantă contribuţie la cunoaşterea folclorului muzical din Valea Almăjului, acel colţ izolat al Banatului, pitoresc şi variat ca regiune, bogat în cântece şi oameni frumoşi, păstrători devotaţi ai specificului lor”. În acest context, al specificului, îi amintesc aici pe câţiva dintre soliştii vocali de-atunci: Ileana Unipan, Marioara Basarabă, Nicu Popescu, Vior Cealma, Petru Cealma (de la care Achim Nica a preluat doina La Bozovici / Obreja-ntr-o grădină), Valeria Colojoară, Marin Matei-Cişlăru, precum şi dintre instrumentişti: Simion Linguraru (tată şi fiu – Pârvova), Gheorghe FloreaBolobrete (Dalboşeţ), Florea Radu şi Petru Vlădia (Rudăria), Sandu Vlădulescu, Ion NicolaCicea, Niţă Buzdugan (Bozovici), Petrică Picirică (Moceriş), Ioan Stan-Tănănacu (Prigor). În urma unor audieri şi concursuri riguroase, Ileana Unipan şi Valeria Colojoară vor accepta să meargă, la insistenţele cunoscutului dirijor Nicolae Perescu, la faimoasa Orchestră „Doina Banatului” din Caransebeş. În prima parte a programului Casei Raionale de Cultură din Bozovici, i se prezenta publicului spectator – aşa cum era înscris pe afişe – obiceiul „Pâlcul

(Măsuratul oilor)”, care începea cu versurile semnate de poetul Nicolae Dolângă şi de prof. David Blidariu, preluând, ca fond melodic, o cunoscută doină a vânătorilor (Balada Gosnei), imortalizată în Arhiva de Folclor şi la Postul Naţional de Radio, de violonistul şi dirijorul Ion Luca Bănăţeanu: „Munţii Gosnei suie-n slavă Cu răcoare şi dumbravă...”. Contribuiau la reuşita spectacolului toate compartimentele ansamblului: recitatorii, soliştii vocali şi instrumentişti, grupul vocal, dansatorii. În partea a doua, taraful (condus cu pasiune şi pricepere de prof. Marin Jurchescu), muzicanţii şi cântăreţii îşi etalau gama bogată de sonuri şi melisme, aşa cum numai în Almăj se aud. Programul era „presărat” cu hora fetelor ori brâuri bătrâneşti şi se încheia cu suite de jocuri de pe Valea Almăjului, îndrumate şi puse în scenă de Velişcu Ion Boldea. Întrecerea artistică dintre raioanele din sudul Banatului a avut loc la Bozovici şi a fost un succes remarcabil. Căci fanfariştii din LăpuşnicuMare, dansatorii Casei de Cultură şi vioristul Ioan Stan au fost selectaţi pentru faza interregională de la Hunedoara (unde s-au întâlnit cu inegalabilii de la „Cindrelul – Junii Sibiului”), iar, „pentru prestaţie remarcabilă şi inedit”, echipa de dansuri fiind onorată a face parte şi din Ansamblul folcloric al regiunii Banat, urmând să susţină, timp de o lună, o seamă de spectacole la Timişoara (pe scena Operei Române şi în Parcul Rozelor), Bucureşti, Sinaia, Predeal şi pe litoral, alături de alte formaţii muzicale (Arad, Caransebeş, Lugoj, Făget, Oraviţa, Căpâlnaş, Borlova), cât şi de valoroşi interpreţi ai folclorului bănăţean (Tiberiu Ceia, Anica Adam, Marcel Todor, Luca Novac, Sofia Preda, Cornel Veselău, Achim Nica, Ion Costa Jardea, Iosif MihuţVică, Laci Perescu, Viorel Bălan, Pavel Cebzan, Nicolae Tudor, Stan Solomon, Gheorghe Balint, Puiu Ioan). Dirijor: Achim Penda, instructori coregrafi:

Nicolae Cocie, Velişcu Boldea, Jana Moldovan, Ciprian Cipu, scenografia: Aurel Erdei, regia artistică: Emilian Dumitru. De menţionat că acompaniamentul orchestral a fost „întărit” cu muzicanţi profesionişti provenind de la Filarmonica din Arad şi de la Orchestra din Caransebeş. În urma colaborării dintre „factorii decizionali” şi cei „locali”, mai ales între dirijorul Nicolae Perescu şi Ioan Stan („o enciclopedie”, „un depozit de folclor”), nu peste mult timp avea să apară, la Casa de Discuri „Electrecord”, E.P.C.-ul Jocuri de pe Valea Almăjului, după care, ca o expresie majoră a autenticităţii, maestrul-coregraf Emilian Dumitru a cules patru jocuri de la Rudăria (Dumitru Popovici-senior), antologându-le (brâul haiducilor, brâul vânătorilor, brâul lui Vlădia, cioricăneasca), cu explicaţii amănunţite şi partitură muzicală, în cartea Domniei Sale Brâuri din Munţii Banatului, Casa Creaţiei Populare, Timişoara, 1966. Pentru mine şi pentru colegii mei almăjeni, câţiva amintiţi mai sus, deplasările / turneele întreprinse au fost o uriaşă ocazie de a cunoaşte inegalabilele frumuseţi ale ţării noastre, o parte dintre oraşele şi staţiunile din sud-estul României, valenţele spectacolului folcloric. Pentru alţi câţiva, care peste ani vor ajunge instructori şi îndrumători de formaţii artistice – Petru Mavrea (Prigor), Iosif Băcilă (Dalboşeţ), Nicolae Andrei (Bănia), Dumitru LucaMita (Bozovici) –, întâlnirea cu Velişcu Boldea va însemna „metodologia” practică a lucrului cu oamenii tineri dornici de a sluji creaţia populară, cu nivelul interpretativ necesar pentru a prezenta un fapt / obicei tradiţional şi, nu în ultimul rând, posibilitatea ca acesta să fie înfăţişat / popularizat parţial sau în totalitate pe „micul ecran”. De aceea, în mod cert, ar mai trebui enumerate „purcederile” la Săvârşin (jud. Arad), pentru filmul Nunta bănăţeană, precum şi cea de la Bucureşti, la

(Continuare în pag.11)

11

T~T B~NATU-I FRUNCEA (Urmare din pag.10)

emisiunea Televiziunii Române Vetre folclorice (8 aprilie 1966), împreună cu fanfara din Lăpuşnicu-Mare (dirijor: Ilie Chera-Iucu), taraful de viori de la Rudăria şi rapsodul popular Dumitru Popovici-Iena. Efta Botoca, Nelu Stan, Moise Belmustaţă, Stan Simion, instrumentişti bănăţeni „aciuiaţi” / angajaţi la diferite orchestre din capitală, au participat la emisiune, întregind-o şi imaginându-şi, verosimil, cum „la Sâmedru, la Sfântul Dumitru, Emil şi ai săi doineau la fereastră, încă pe când zorile mijeau, şi gazda se scula în doine, aprindea lampa, găzdăriţa aţâţa focul şi îndată ieşea în fereastra larg deschisă cu pocăraie, iar Dumitru, cu olul aburind a tărie, şi doinele curgeau una din alta, începând cu cântarea gazdei: «Du-te, dor...». După doine, urma o suită de brâuri, unul mai focos decât altul, încât Dumitru şi tata Ion, şi vecinii din preajmă ieşeau în uliţă, în faţa casei, şi jucau de duduia pământul sub picioarele lor. Jucau cu olul cu aburi îmbietori în frunte, iar Emil sau Chilă (n.n.: lăutaşi de odinioară în taraful rudărenilor) cântau, fluturând în arcuş una sau mai multe băncuţe de-o sută, poate chiar de-o mie...” (Nicolae Danciu Petniceanu, Rapsodul din Ţara Almăjului, Editura Gordian, Timişoara, 2005, p. 94). La înfiinţarea judeţului Caraş-Severin (noua împărţire administrativă, 1968), Velişcu Boldea a fost numit inspector la Comitetul Judeţean pentru Cultură şi Artă, apoi director la Casa Creaţiei Populare, îndeplinind cu brio această funcţie şi onorând-o cu responsabilitate peste 30 de ani, până la pensionare (1 ianuarie 2000). Din atare perspectivă, a cunoscut bine şi a îndrumat formaţiile artistice din toate zonele şi subzonele Banatului Montan (Valea Caraşului, Valea Almăjului, Clisura Dunării, Craina Bănăţeană, Valea Timişului, Valea Bistrei), ajungând ca, în concursurile naţionale şi internaţionale de folclor, de fiecare dată, acestea să fie premiate sau să se situeze în fruntea întrecerilor. Se fălea, de câte ori avea ocazia, cu repertoriul îngrijit, bine ales şi autenticitatea costumelor tradiţionale ale celor din Almăj: echipa de

fluieraşi şi montajul literar-muzical-coregrafic de la Dalboşeţ, fanfarele de la Lăpuşnicu-Mare şi Bănia, echipele de dansuri populare din Bozovici, Rudăria, Prigor, bocitoarele de la Borlovenii-Vechi, formaţia de viori de la Pătaş ori cea de la Liceul „Eftimie Murgu”. În anul 1969, împreună cu prof. Eugen Someşan, cărturarul Marcu Mihail Deleanu, dirijorul Nicolae (Lae) Perescu, corepetitorul George Motoia Craiu, coregrafii Afilon Laţcu şi Ion Munteanu, pune bazele, la Reşiţa, Ansamblului de cântece şi dansuri „Semenicul”. Având în componenţa sa instrumentişti de mare valoare (George Motoia Craiu, Laci Perescu, Viorel Bălan, Simion Samoilă, Petru Constantin-Zgripţu, Grigore Moza, Ioan Stan-Tănănacu) şi solişti vocali (Ana Munteanu, Iosif Ciocloda, Traian Jurchela, Pavel Jurcă, Nicoleta Voica, Traian Barbu etc.), care, în timp, vor deveni repere ale creaţiei folclorice româneşti, bazânduse pe dansatorii veniţi din toate ţinuturile Banatului de Sud, ansamblul va prezenta spectacole memorabile în judeţ, în ţară şi peste hotare (Italia, Iugoslavia, Elveţia, Anglia, Suedia, Olanda, Malta, Libia, Franţa, Danemarca). Începând cu anul 1968, sprijinit fiind de prof. Petru Oallde, Doru Moraru, Ada D. Cruceanu şi Octavian Doclin, constituie colective de specialişti competenţi care vor îndruma şi alte domenii ale artelor: plastică, muzică, literatură populară, teatru nescris. Şi, nu în cele din urmă, are meritul de a fi pus, în Caraş-Severin, temelia unor festivaluri folclorice care, în mare parte, dăinuie şi astăzi: „Hercules” (Băile Herculane), „Aurelia Fătu-Răduţu” (Bocşa), „Luţă Ioviţă” (Caransebeş), Festivalul Folcloric al Văii Almăjului (în fiecare an, pe rând, într-o altă localitate a arealului), „George Motoia Craiu” (Oraviţa), „Ion Luca Bănăţeanu” (Bozovici şi Dalboşeţ), „Afilon Laţcu” (devenit şi „Ion Munteanu” – Glimboca). În anul 2000, devine membru al Academiei Artelor Tradiţionale din România, iar, în 2001, al Asociaţiei Bănăţenilor de Pretutindeni. S-a făcut vorbire mai puţin şi s-a comentat / scris în treacăt

despre preocupările lui Velişcu Boldea în cercetarea faptului folcloric, despre evidenţierea oamenilor implicaţi în desfăşurarea lui. De aceea enunţăm / enumerăm, aici, câteva: - articole / eseuri: Caracterul satiric al alaiurilor de măşti din Valea Almăjului şi impactul lor social, Folclorul – izvorul nesecat al neamului, Obiceiuri şi ritualuri din Banatul de Sud, Craiul Banatului, Dom’ Puiu / Pavel Ciobanu, publicate în revistele: „Semenicul”, „Foaia Diecezană”, „Revista noastră”, „Confluenţe”, „Almăjana” ş.a.m.d.; - seria Caietelor de culturologie „Iovan Iorgovan” – Etnologie şi folclor (în coordonare): *Ţara Almăjului – repere etnografice şi etnologice. Documentare realizată între anii 1964 şi 1994, de Nicolae Dolângă; *Ştergarul bănăţean – expresie artistică a valenţelor culturii populare tradiţionale, de Nicoleta Gumă; *Hora satului, de Pavel Ciobanu; *Paparuda, de Pavel Ciobanu; *Poluarea folclorului muzical din Banat, de Dumitru Jompan. - studiile / cărţile: Colo sus în Vârful Călvii. Contribuţii la cunoaşterea familiei de cântăreţi Puşchiţeştii din satul Petnic, Caraş-Severin, 2001 (în colaborare cu Pavel Ciobanu), şi Valea Almăjului – tradiţii, ritualuri şi obiceiuri populare, 1998 (în colaborare cu Octavian Doclin şi Ada D. Cruceanu). Această din urmă carte este structurată în trei părţi: I. Obiceiuri, rituri şi ritualuri din Banatul de Sud, de la Lăsatul secului şi până la Paşte („Alaiurile cu măşti / Cornii”, „Moşii de primăvară”, „Marţea vaselor”, „Marţea încuiată / încuniată”, „Mărţişorul”, „Sântoagerii”, „Strigarea peste sat”, „Sâmţii sau Măcinicii / Mucenicii”, „Când cântă cucul? Până când?”, „Blagovişteana / Bunavestire”, „Floriile”, „Joia Mare / Joimari”, „Mielul pascal”, „Oul roşu de Paşte”, „Sângeorzul”, „Smâlţul / Măsuratul oilor”, „Mătcălăul”, „Sânzienele”). II. Valea Almăjului – realitatea etnofolclorică la sfârşit de mileniu, având următoarea NOTĂ: „Informaţii culese sau oferite de elevii Liceului Teoretic din Bozovici, sub îndrumarea profesorului Iosif Băcilă în cam-

paniile de teren 1994-1996. Autorii volumului consideră că ele ilustrează o relaţie de un interes aparte, dată fiind originea rurală a operatorilor, deci compatibilitatea «trăirilor» lor în raport cu actul folcloric genuin, dublată de o privire lucidă, conştientizată şi mediată de informaţia şcolară – garanţie a unei selecţii obiective a informaţiilor. Reflectă, implicit, percepţia actuală a tradiţiei şi practica ei «la zi».”. III. Valea Almăjului – un areal etnofolcloric distinct, în care se concluzionează (fragmente, p. 109-110): „[...] la acest final de mileniu, Valea Almăjului se dovedeşte a fi, în continuare, o sursă etnofolclorică de excepţie, fără ca, prin aceasta, să nu-şi fi dezvoltat structuri socio-culturale şi economice de tip pre-urban şi urban (de altfel, acestea intrând firesc în evoluţia oricărei unităţi de spaţiu din Banat încă în urmă cu două secole, după Pacea de la Passarovitz, cu mutiplele sale consecinţe politice şi administrative pentru zonă), care operează mutaţii de conţinut, mutaţii în plastica imediată a obiceiurilor, dar nu afectează elementele primare de limbaj şi intenţionalitate în practicarea lor [...]; fapt ce ne-a sugerat şi lansarea unui proiect, şi anume cel al constituirii unui centru al resurselor locale etnofolclorice, menit să faciliteze conservarea, studierea şi promovarea patrimoniului etnofolcloric al Văii Almăjului, cu efecte benefice în viaţa comunităţilor locale, nu mai puţin în perspectiva cercetării sau a turismului cultural internaţional, în care Almăjul (şi prin frumuseţile / resursele sale naturale) ar putea să intre cât de curând; proiectul, o întreprindere deloc uşoară, desigur, necesitând o concentrare de forţe umane şi materiale deosebită, dar care, credem, îşi găseşte raţiunea în chiar existenţa de zi cu zi a comunităţilor din zonă, fie ele româneşti sau de etnie cehă, armonios aşezate aici.”. În anul 2003, directorul Casei de Cultură a Sindicatelor din Reşiţa, domnul Horaţiu Vornica, m-a „interpelat” telefonic (la recomandarea scriitorului şi editorului Gheorghe Jurma) să-l ajut la „acoperirea” unei „zile culturale”, fiindcă, în programul iniţial, a apărut o „surpriză” – o formaţie de teatru sau de

(Continuare în pag.12)

12

(Urmare din pag.11)

estradă, din Cluj-Napoca, absenta neprevăzut. Ajutat de colegi şi prieteni, intelectuali şi specialişti, trăitori în Almăj şi în alte zări, am organizat un simpozion, Tradiţie şi contemporaneitate în Valea Almăjului, invitaţi fiind fanfara copiilor din Bănia, dirijorul ei, Ion Albu, Otto Verendeanu, directorul Liceului „Eftimie Murgu” din Bozovici, profesorul şi poetul Iosif Băcilă, elevi / liceeni, membri ai Cercului literar „Almăjul”. Pentru o aducere aminte obiectivă, să (re)citim cronica evenimentului Mesaj din Valea Miracolelor, semnată de Gheorghe Jurma, în ziarul „Timpul” din 29 mai 2003, p. 2: „Una din cele 7 zile ale artelor, organizate la Casa de Cultură a Sindicatelor din Reşiţa, a fost dedicată tradiţiei (27 mai). A fost o manifestare frumoasă şi substanţială, poetică şi educativă în cel mai înalt sens. Vernisajul expoziţiei de ceramică a prilejuit – ca şi altădată – etalarea unor produse tradiţionale din vestite centre de olărit din România, dar şi din alte ţări. Punctul de interes a fost demonstraţia lui Ionică Stepan. Din roata olarului, adică din mâna iscusitului meşter, se iveau, sub ochii spectatorilor, obiecte specifice ceramicii de Biniş. Ca şi altădată, s-a dovedit că Horaţiu Vornica nu este doar un susţinător al tradiţiei, ci şi un foarte bun cunoscător al artei populare. Al doilea moment de interes a fost prezenţa almăjenilor, cu mesaje artistice (poezie şi muzică) de foarte bună calitate: fanfara copiilor din Bănia (în frunte cu dirijorul lor, Ion Albu, şi cu primarul comunei), ca şi tinerii sau vârstnicii interesaţi de folclor ori creatori de poezie. «Valea Miracolelor» nu e doar o metaforă din poezia lui Iosif Băcilă, este chiar o reali-

Regretul femeii

T~T B~NATU-I FRUNCEA tate de azi (sau din totdeauna) a acestei zone. Au demonstrato intelectualii prezenţi – Iosif Băcilă, Otto Verendeanu, Pavel Panduru, Iosif Badescu, Dănilă Sitariu, Pavel Găină, Velişcu Boldea –, evocările lor despre istoria şi cultura Almăjului, despre oamenii şi ţinuta lor morală, despre cărţile autorilor de aici sau despre revista «Almăjana». Nu ne ajunge spaţiul decât pentru a sublinia că popasul almăjenilor la Reşiţa (ca şi cel de acum două luni, de la Oraviţa) a fost un moment cultural de vârf, o bucurie pentru toţi cei prezenţi (oaspeţi şi gazde), o experienţă care merită repetată. Au exprimat aceleaşi elogii şi reşiţenii Gh. Jurma, M. M. Deleanu, Ioan Chichere, Tudor Deaconu, Nicolae Sârbu, Horaţiu Vornica.”. Velişcu Boldea – sau „tata” Boldea, cum îl adulau colaboratorii reşiţeni şi cei din „imediata apropiere” – a vorbit, cu o dragoste statornică pentru ţinutul natal, despre Jocul popular din Valea Almăjului, însă simpozionul sus-numit „a înregistrat”, din păcate, şi ultima sa apariţie publică înainte de a pleca înspre lumea fără de dor (22 februarie 2006)... În amintirea maestruluicoregraf, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale CaraşSeverin (director: prof. Gheorghe Ţunea) continuă să organizeze (în fiecare an, pe străzile Reşiţei) „Alaiul primăverii”, o adevărată sărbătoare a folclorului cărăşean, patronează apariţia revistei de cultură „Nedeia” (redactor-şef: prof. Angelica Herac), în paginile ei dorindu-se a se contura „identitatea tradiţională”, izvodită „sub zariştea mitului”, iniţiază şi desfăşoară Festivalul... „Velişcu Boldea” (de fiecare dată în alte

zone / văi ale judeţului, într-o localitate cu tradiţie îndelungată pentru jocul popular). Căci faptele şi reuşitele lui Velişcu Ion Boldea îl numesc, fără tăgadă, nu numai un pasionat cercetător al culturii populare din Banat, ci îl aşază, pe drept, şi în galeria marilor coregrafi ardealo-banatici – Ioan Macrea, Emilian Dumitru, Milosav Tatarici, Ciprian Cipu, Toma Frenţescu, Nicolae (Lăiţă) Stănescu ş.a. Iar, fără munca şi fără osârdia acestora, spectacolele folclorice de astăzi, în sincretismul lor, n-ar fi avut măreţie, eleganţă şi frumuseţe, semnificaţii şi valenţe artistice, „itinerare iniţiatice” spre străbuni ori spre noi înşine. * L-am cunoscut şi pe Afilon! Dar cine nu l-o fi cunoscut?! De câte ori însoţeam tinerii Almăjului la vreun spectacol folcloric organizat la Casa de Cultură a Reşiţei, mă căuta prin mulţimea artiştilor amatori îmbrăcaţi în straie strămoşeşti. Mă „ispicea” „dă unge-s ţoalele ăşcea aşa faine”, cum ar putea să cumpere câteva costume populare pentru dansatorii de la „Reşiţeana”, obiele cu roşu şi negru, cotrenţe cu pupi „dă pră lunci”. L-am întâlnit şi în Valea Almăjului, dornic de a se întreţine în ale cântecului şi jocului cu Versavia Dragotă, Dumitru Popovici, cu Ioan Stan Tănănacu şi Petru Vlădia, autentici rapsozi ai satelor din de-a lungul Nerei, păstrători ai datinilor străbune, ba chiar adevărate „depozite” de cultură populară. Era interesat să afle cum se organizează o nuntă în Almăj, de ce îşi poartă tinerele neveste copiii în leagăn, ce semnificaţie au – la sărbătorile de peste an – jocurile „dă pomană” întru

VERSURI de PETRU TALIANU

Îmi pare rău, dar ce să fac. Greşind, n-am dat „obolul”, Acuma trebuie să tac... De-aş repeta azi, rolul,

Pe timpuri „unii” m-au rugat, Dar refuzaţi au fost. Acuma văd, m-am înşelat, Refuzul n-avea rost.

Şi Scaraoţchi ar păli, De m-aş mai naşte-odată; Cu „sfânta”, zău, s-ar isprăvi, Aş fi un drac de fată.

Căci astăzi, dacă mă „ofer”, Chiar de ridic „aripa”, Sunt refuzată, zic stingher: „Nu-şi mai trăieşte clipa”!

Regretul bărbatului Din anii care au trecut Rămas-a „experienţa”; De-aş fi acum la început, Alta ar fi „frecvenţa”. Din părul negru abanos Ce-a fost cândva mândrie,

(Continuare din pag.12)

pomenirea morţilor etc. A colindat satele din sudul Banatului însoţit de renumite formaţii muzicale, de prietenii din străinătate, dornici să se informeze şi să se documenteze asupra tradiţiilor româneşti, sau de dansatorii lui vrednici, plini de har şi de virtuozitate, care – prin spectacolele coregrafice regizate măiestru – ofereau celor prezenţi în sălile arhipline clipe de desfătare şi încântare. La o „întâmplare literară”, derulată la Reşiţa, la care participasem, provocat fiind de scriitorul Ion Marin Almăjan, s-a dezlănţuit uluitor, vorbind şi povestind inegalabil despre muzică şi muzicanţi, despre joc şi înţelesurile lui, despre folclor în general. Avea o neostoită patimă în el şi un dor neîndestulat. Le purta în sufletu-i suferind şi când l-am întâlnit înainte de a pleca „dincolo”: „Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte. Dar cel ce ţi-a vorbit e în pământ. E în apă. E în vânt. Sau mai departe. Cu foaia aceasta închid porţile şi trag cheile. Sunt undeva jos sau undeva sus. Tu stinge-ţi lumânarea şintreabă-te: taina trăită unde s-a dus? Ţi-a mai rămas în urechi vreun cuvânt? De la basmul sângelui spus întoarce-ţi sufletul către perete şi lacrima către apus.” (Lucian Blaga, Încheiere) Pe unde o fi umblând acum, Afilon e năimit tot cântecului şi jocului, omeniei şi veşniciei – celor pământeşti şi celor cereşti!

În locul creţului frumos Luceşte o chelie. Degeaba sufletul ar vrea Amor în continuare; O zi, măcar, ar fi ceva, Dar totu-i disperare. Adaug lucid părerea mea: În veci nu-şi mai revine, A ruginit „afacerea”; „Resortul” nu mai ţine!...

13

T~T B~NATU-I FRUNCEA

ŞOZĂNII CU SĂCENII MEI, TĂT NATU CU A LUI PORECLĂ Io cu Lică lu Şofroni Şî cu alţî pontângoni, După şi-am beut răcie, Am plecat în gembăşâie.

Ajungând în drum la Craiu, Marea baş gătă mălaiu Şî ne strigă în târnaţ: - Hai, că-i cald; loaţ gi mâncaţ!... Noi aclo am dat gi Huşu, Care-ş pudărea arcuşu, Şî-i cânta-n strune la Luţa, Doară îi arată puţa. Io m-am străfocat ca bica, Când o apărut Evica, Tulpinoasă ca un praz, Cu gropiţă în obraz... Cărălena lu Bundac Punea pecec la şiupac Şî să uită cu mirare, Oare-acu care pă care?!...

Aşa-s babile cu geală, Care-or fost muieri cu fală, S-ar măi şiere budulice, Da îs reşi şî ofilice.

Ion Cocheuta şî cu Prişia Or venit şî ei aişia, Să dăgeau ocoş, săraşii, Când vegeau la ăşcea craşii.

Cornel Dita, zâs Coroabă, Motofleţ ca şî o babă, Să băgă şî el în vorbă, Cum să bagă goanga-n ciorbă. În Poduţ, ca avizuha, Stă şpiţol, Văsile Buha; El cu Tişlăru vorbea, Pă tăţ ne băjiucurea.

Pă Buha l-o loat la ţăl, Ocoşu veni şî el Şî-i zâsă: - Maţă pistriţă, Dă-ne nouă-o lubeniţă.

Ăsta ne loa la sudălmi, Noi pă el l-am luat la pălmi, Ca la mozi să uitau Oamenii care treşiau. Să nu fie măi prejios, Prană zâsă tacticos: - Hai să-ţ dau şî io o palmă, Păntru câce o sudalmă. Baş atunşi, în drum la Vei, Măriuţă, după on cei,

VERSURI de GELU CÎMPEANU Trăgând vraniţa la şură, Ne făcu o strigătură:

- Bata-vă nărocu gi jiuni, Că gi lucru nu vi-s buni, Năsâliţ la „cinărele”, Da babile-or vrea şî ele.

Ca să fie treaba bună, Dracu-n formă gi gurdună; Ana Şoada lu Fişconi Îi văzu pă potângoni; Măscările gi pă lume, Tăce ni le-o zâs pă nume, Da nu ne-am lăsat nişi noi Şî le-am dat tăce năpoi.

Am plecat gi-acolo iuce, Că-ntâmplarea să împuce. Când veni Vică cu Lecu, Am plecat pă şanţ la Becu. Aclo larmă şî gungulă, Cu Benga şî Ion Ciculă, Ţâfu, Ţone şî Dubaşu, Care le ţânea lămpaşu.

Păncovel şî Rusălin Ţâneau cănţâle cu vin; - Rideşca, măi ţâne-o-n loc, Că vine Bujor Torhoc. Şienşiu, Goga şî cu Sâşia, Cochenta, Văsâle Prişia, Cu cârşiagu beau răcie, Io le scriu o poezie. Gălan şî Gusti Potic, Bugărin şî Iosu-ăl Mic, Boactăru gi Nănălău Şî Nelu lu Frecălău. Asta zâc şî io gungulă; Văsâlică lu Căşiulă Să sui pă o gomilă Şî strigă: Vine şî Dilă!

Ţâtă Bâlcă şî Boţoga, Ambrose şî Ion lu Goga Povesteau gi una-alta Şî cu Nacăle lu Marta.

Şciopu vine ca pă aţă Şî cu Nică lu Musteaţă, Părteniţă lu Buroniu Şî Şăndrescu zâs Aconiu.

Ion Ilie şî Proleca Beau gin cârşieguţ cu deca Şî încină cu Pelegu Şi-o guzât aişi gi-a-ntregu. Holbea şî cu Ion Ilie Să suiră în coşie,

Cu Găluca şî Călpac Şî cu Tasea lu Budac.

Lume multă, hărmălaie; Baş veni Goabi Bădaie Şî cu Ion lu Cocoloare, Păstă tăţ c-on cap măi mare... Sâmonel lu Pipălacu Şî cu Nicăle lu Racu, Văsâlică lu Veţan Şî cu Sâmon Sucsulan.

Ţăreana şî cu Drumariu Răsfoiau atunşi bufariu Şî cu ei Ionel lu Melu Or făcut pă loc apelu. Lacoş, Nelu Lepegeu, Spiculuş, Ionel Birău, Nică Şocu, Budânel Şî cu Gincă Sâmonel.

Gavăt mare, lume multă, Tăţ vorbesc, nime n-ascultă... Afară s-o însărat, Vine vremea gi plecat. Baş atunşi, Sâmon Şioflan Şî cu popa Corolan Îşi făşiau pă drum şpăţiru, Fluturîndu-ş pătrăfiru. Popa să opri şî zâsă Cătră Bengea şî Ion Nisă: - Tăţ care-s aişi gi faţă, La besărică gimneaţă!...

Dară popa-i om şî el Şî plecă înşietinel Şî să-nfruptă, cum să şcie, Cu muieri şî cu răcie. Dobârdău şî Ţuică Mică Şî cu Creţi lu Dubică Vorbeau cu Ceară Petrică, Cum or dus vaca la bică.

Şî Chenta, ca santinela, O pângea pin gard pă Nela Şî îi spusă măi înşiet: - Ţ-am luat sumnă pă peşiet!... Viorica Aluaşu La jioc apringea lămpaşu, Ca aşa, gin întâmplare, Să vadă care pă care.

Milente şî cu Iustina Fac scoverz, bătu-i-ar vina, Bocicăie tătă noapcea, Ca să nu-i găsască moarcea. Iacă, Zizu lu Mărcuţu Treşie mereuţ Poduţu,

Ionel Hoandră fluierând Poartă pă Viluşca-n gând. Mihuţ, Nică lu Albertu Trecu drumu pi la Ceţu Şî Nicuţă lu Călin Strigă: Staţ, că şî io vin!

Tuşciu bace-n nicovală, Gi trăscăre Ion Şiupeală, Ghizdeanu şî Gimicuş Şî cu Tasia Piţîguş. Cicară şî Ion Şiufan Să uitau gi pă părcan, Câtă lume-i la gungulă, Dacă tăţ îs la ţudulă.

Mănole, măi îndomol, Şăgea-n poartă la ocol Şî strigă pă Pipălacu: - Cu aşcia am dat gi dracu!... După-atâta hărmălaie, O precuvântat Bădaie: - Adunarea-i înceiată, S-o lăsăm pă altădată!...

Omeni buni, gi omenie, Io am scris, ca să să şcie, Întîmplări ge-alea lumeşci, Petrecuce la Şânceşci. Tăţ aişia pomeniţ Or fost şânceşceni pogani Şî-ntâmplarea-o avut loc Acu vo şinşizăşi gi ani. Gin şozănia gi faţă, Mulţ az îs plecaţ gin lume Şî în ăst crâmpei gi viaţă Pun porecla lângă nume.

Vreau să las pântru urmaş Câce o istorioară, Gespre-al lor înaintaş Ş-atunşi satu n-o să moară.

Voi, care şiciţ şie-am scris, Vă rog să luaţ amince: Ăsta-i ultimu meu vis Nu zuitaţ şie-o fost năince!... Păstă ani, gi-o măi fi lume, Ş-o măi fi von şânceşcean, Iscălesc cu al meu nume: Al vostru GELU CÎMPEAN.

Şî în progagea gi pă geal, Măcar o dată-n Joia Mare, Dacă vă plaşie şie am scris, Apringeţ-îm o lumânare!...

Sinteşti, Valea Fărcăzia, aprilie 2009, spre neuitare

14

T~T B~NATU-I FRUNCEA

OBSERVAŢII PRIVIND COMPONENTA LITERARĂ A TEXTELOR CEREMONIALE DIN OBICEIUL COLINDATULUI ÎN VALEA ALMĂJULUI, JUDEŢUL CARAŞ-SEVERIN Pornind de la premisa că, în general, obiceiurile sunt fapte culturale complexe, cu rolul de a organiza viaţa oamenilor, de a le marca momentele importante ale existenţei, acestora le poate fi atribuit un rol educativ, modelator, cu un caracter polivalent, ţinând seama şi de faptul că evoluţia funcţiei semnelor în timp a complicat descifrarea sensurilor . Colindatul, cel mai reprezentativ obicei din perioada sărbătorilor de iarnă, poate fi descris ca fiind un ceremonial complex, transmis prin texte (cântate sau strigate), iar uneori prin măşti, dansuri, acte şi gesturi rituale, formule magice, urări de sănătate. Menţionăm că obiceiul colindatului în Valea Almăjului poartă numele de colendă (cf. expresia „te-ai dus în colendă”), dar aceeaşi denumire o are şi textul ceremonial – colindul (colendă) –, precum şi băţul de colindător. Demn de semnalat este faptul că, până prin 1948, în Almăj exista o practică solidă (în special sub aspect religios) a colindatului, estompată mult până în 1990. Sunt localităţi care au păstrat obiceiul, restricţiile manifestându-se doar în ce priveşte textele ceremoniale, dar şi acelea se colindau pe ascuns la cine le solicita, cu precădere la cei bătrâni, care cunoşteau vechile practici. * În sfera poeziei populare proprii spaţiului românesc, colindul (colinda) este identificat(ă) ca reprezentând „categoria cea mai masivă şi mai diversificată de texte ceremoniale” , aspect ce s-a impus în diversele cercetări cu privire la tezaurul lingvistic, dar şi în specificul poeziei scrise, depăşind graniţele preocupărilor etnografice . Ţinem să semnalăm faptul că, în pofida diferenţelor dintre colinde şi cântece de stea, s-au produs unele întrepătrunderi între aceste două categorii, ca, de pildă, adaptarea unor texte mai noi de cântec de stea la unele melodii vechi de colindă . Astfel, vom folosi termenul colindă / colind în sens larg, chiar dacă textul analizat este cel al unui cântec de stea , tropar etc. Totuşi, în lucrarea de faţă ne vom referi mai ales la colindele din zonă, deoarece cântecele de stea folosite în acest areal, cu precădere în perioada actuală (O, ce veste minunată, Trei păstori, Trei crai de la Răsărit, Cerul şi pământul etc.), cunosc o serie de variante,

numărul lor fiind în creştere datorită împrumuturilor din alte zone, în special prin intermediul mass-mediei (televiziune, internet). * În ceea ce priveşte componenta literară a textelor ceremoniale din obiceiul colindatului, vom discuta mai jos câteva aspecte întâlnite în colindele din zona studiată – majoritatea publicate în culegerile de folclor ale cercetătorilor Emil Petrovici şi Nicolae Ursu, precum şi câteva dintre cele descoperite în urma anchetelor pe care le-am întreprins în Almăj. În creaţiile folclorice specifice Văii Almăjului, inclusiv în textele ceremoniale din obiceiurile de iarnă, au fost identificate aceleaşi elemente caracteristice poeziei populare româneşti, aceleaşi teme populare, „aceleaşi formule tipice de început şi sfârşit, aceleaşi repetiţii de cuvinte sau versuri întregi, aceleaşi refrene şi strofe călătoare” . Referitor la componenta texturală, după cum se ştie, vocabularul limbii se îmbogăţeşte şi cu ajutorul derivării, prin adăugarea de sufixe ori prefixe, fenomen întâlnit şi în poezia populară, pe baza aceloraşi reguli de formare a cuvintelor. Colinda, ca poezie arhaică, cunoaşte o abundenţă a diminutivelor, prin care „se atenuează duritatea conflictelor şi se imprimă o tonalitate afectivă”, determinând imagini luminoase, calde . Diminutivele sunt încadrate în rime interioare, în versuri ce oferă o notă particulară poeziilor folclorice . Iată câteva exemple de diminutive folosite în cadrul colindelor: „Pĭetrişĭelĭe-n dĭegiţălĭe. (bis)” ; „Leroloi, Păstrişorul mĭeu, / Leroloi, Stăpînioru vostru?” şi „Leroloi, Obrăjĭoru lui, / Leroloi, Spuma lapcilui. / Leroloi, Ochişorii lui” ; „Scucişĭelĭe, bumbăşĭelie. (bis)” . Pe lângă aceste derivate semnalăm şi apariţia dativului etic: astfel, formele neaccentuate de dativ ale pronumelui personal de persoana I singular pot avea rolul de a indica participarea afectivă a locutorului la cele relatate. Exemplificăm, în continuare, asemenea situaţii: „Leroloi, Pliecat, mi-au pliecatî, / Pliecat, mi-au pliecatî, / Leroloi, Juni colindători.” ; „Păstorilor fluieraşi / din picioare să-mi săltaţi, / cu îngerii să-mi cântaţi, / toţi la stea să vă-nchinaţi” ; „Iar Irod cînd audza, / Iel năpoi mi să-ntorcia.” . În colindele almăjene, întâl-

nim şi completarea de sunete sau de silabe; avem în vedere d-ul protetic, precum şi diferite alte modalităţi de completări de silabe. Prima formă, d-ul protetic, se plasează, de regulă, între două cuvinte, care „datorită vocalelor pe care le conţin la extremităţi sunt sesizate şi înţelese mai greu când sunt pronunţate succesiv în timpul vorbirii sau al cântatului” . În acest sens, există asocierea florile albe – florile dalbe, după cum vom vedea în exemplele ce urmează. Epitetul dalb, provenit din adjectivul alb, ce se regăseşte foarte frecvent în textele ceremoniale specifice colindatului, având „puternice implicaţii rituale şi magice”, apare ca un efect de stil, însă, în opinia unor cercetători, odinioară, el a îndeplinit „o funcţie rituală” . Culoarea albă desemnează atât absenţa, cât şi suma tuturor culorilor, fapt pentru care se asociază vieţii diurne, luminii, Divinităţii, revelaţiei, purităţii, dar şi vidului, morţii. „În folclorul românesc, în forma sa derivată dalb (florile dalbe), e asociată frumuseţii fără seamă, purităţii şi gingăşiei.” . „Albul răsăritului este cel al întoarcerii: este albul zorilor ce redezvăluie o boltă cerească încă lipsită de culori” . În sfera simbolisticii identificate în cadrul colindatului din Valea Almăjului se remarcă prezenţa culorii albe; în obiceiurile din perioada sărbătorilor de iarnă, albul (dalbul) este întâlnit atât în textele colindelor, ale cântecelor de stea, cât şi ca o culoare specifică altor componente (în pomul de Crăciun se punea vată albă, feţele de masă erau albe, colindătorii se îmbrăcau în haine albe). În culegerea Cântece şi jocuri populare româneşti din Valea Almăjului (Banat), Nicolae Ursu a cules din Bozovici diferite colinde ce conţin în structura refrenului sugestia albului: „Ieston lacăt, iză lacăt. / Măru-ăl cu florili dalbe, / Iest-on lacăt izon lac’ / Pă marjina lacului / Mărul cu florili dalbe” ; „Micolaie călărĭeşcĭe, / Măru-ăl cu flori dalbe” ; „D-în curcĭe la Ghiorghe Vodă, / Mărul cu flori dalbe” . Alăturarea culorii imaculate cu floarea mărului sugerează puritatea, gingăşia, trimiţând, prin extindere de sens, la persoana lui Iisus Hristos. După cum am amintit mai sus, poezia românească de factură populară cunoaşte şi fenomenul completării silabelor de la sfârşitul cuvântului din vers, în vederea încadrării „ver-

sului catalectic (incomplet de cinci sau de şapte silabe) în tiparul de bază al versurilor acatalectice (cele complete de şase sau de opt silabe)” . În colindele almăjene întâlnim şi astfel de procedee; iată câteva exemple de completări ale silabelor, sub diferite forme – cu rĭe, re, u, o sau î: „V-or cînta, v-or colinda, rĭe, (bis) / Mari boieri că să scula, rĭe (bis)” şi „C-un colac dă grîu spălatî. (bis) / Pĭetrişĭelĭe-n dĭegiţălĭe. (bis)” ; „Leroloi, Maica Prĭeşĭesta, re / Leroloi, Poalĭe sufulca, rĭe, / Leroloi, Fuga că mi-ş da, / Leroloi, Dîn gură-ntrăba, re” ; „C-un pitac d-arjint curatî. (bis) / Să-mi fii, gazdo, sănătosî, / Dar dîn vĭesta lui Cristosî” ; „Iest-on măr marĭe rotatu, / […] / Nicolaĭe făt frumosî. (bis) / Vântu-l mare-o aburatu, (bis) / Flori dîn măr s-au scuturato. (bis) / Dară-n vîrfu măroloĭe (bis)” ; „Încă io ci-am sprijonit, (bis) / Şî la Iordan că ci-am duso (bis)” ; „Lîngă bătrânul Crăciunu (bis) / Şăgia Sfîntul Anul Nou. / Lîngă Sfîntu Anu Nouo” ; „Grăì bătrînu Crăşiunî: (bis) / (B) Io-s bătrîn şî dă dămultî (bis) / Cîn’ Tu, Doamnĭe, ci-ai născutî, (bis) / (B) Ş-încă io ci-am sprijonitî (bis)” . De asemenea, asistăm la unele suprimări de vocale sau de silabe pentru ca versul să poate fi încadrat în tiparul metric al liniei melodice, în simetria ei, procedeu adesea identificat în poezia orală . Aceste suprimări se întâlnesc la începutul sau la finalul cuvintelor, marcate cu ajutorul cratimei sau al apostrofului: „Iest-on lacăt izon lac’ (ăt)” ; „Leroloi, Pă brumă-ncălţatî / Leroloi, (‘N) poarta Iuziĭei / […] / Leroloi, La Sfîntu Iliĭe. / Leroloi, Iliĭe, Iliĭ’(e)” ; „Micolaĭe călărĭeşcĭ’. / Călărĭeşcĭe-n chip domnĭeşcĭe, / Măru-ăl cu flori dalbe, / Călărĭeşcĭe-n chip domnĭeşci’” ; „D-în curcĭe la Ghiorghe Vodă, / Mărul cu flori dalbe, / D-în curcĭe la Ghiorghe Vod’” ; „Ici-aici-aciastă curte, (bis) / Doamnili, / Mult zmireate, minunat’” ; „Iest’o masă marĭencinsă, / Dă boieri, Doamnĭe, cuprins’.” ; „Ş-încă io ci-am sprijonitî (bis) / ‘N ciasta poală dă văşmînt. (bis)” ; „Astădz iAjunu, / Mîne-i Crăciun’.” . Tot în textul colindelor, se remarcă folosirea în mod repetitiv a unor termeni care indică starea de bucurie, de exaltare sufletească, atât în forma lor arhaică, cât şi în cea actuală: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi toţi oamenii, toţi oamenii, / […] / Şi cu palmele să-l pliusnim (bis).” (Continuare în pag.15)

15

T~T B~NATU-I FRUNCEA (Urmare din pag.14)

ori „Crăciune, moş bătrâne, / saltă cu noi foarte bine, / […] / Păstorilor fluieraşi, / din picioare să-mi săltaţi” . Fiind o „urare versificată” întâlnită cu precădere în perioada Crăciunului , colindul cuprinde în structura lui, îndeosebi la final, formule prin care se face urarea de sănătate pentru gazde: „Că ne dućem la altu. / Să trăiţ, la mulţ ań ferićiţ. / Dacă Dumńezău ńe va ajuta, / La anu ń-om împreuna.” ; „Sănătacĭe-n ciastă casă. (bis)” şi „Să fi [sic!], gazdo, sănătosî (bis) / Dă vĭestea lu’sus Crĭestosî. (bis) / Sănătacĭe-n ciastă casă, (bis) / Şi la cîmp cu sănătacĭe. (bis) / Trăiască gazda, la mulţ ani!” ; „La tulpina viţî ei (bis) / Cură vinu niegrişorî. (bis) / [...] / Să-ţ fie dă binĭe, voiniţele!” ; „Să-mi fii, gazdo, sănătosî, / Dar dîn vĭesta lui Cristosî, / Şî cu gloacĭe dă fălos, / Can cu gloacĭe, can cu tot.” ; „Să fiţ, gazdo, sănătoasă, / Păn’ la anul tot voioasă.” ; „Să-l fiţ, gazdo, sănătosî (bis) / Ca dîn vĭesta lu Cristosî. (bis)” ; „Săm fii, gazdo, sănătos, (bis) / (B) Cam cu vicĭe, cam cu gloacĭe (bis) / La mulţi ani cu sănătacĭe!” ; „Să trăiască găzdăriţa, / să ne împle cotăriţa, / să trăiască moşu’ / să ne împle coşu’. / La anu’ şi la mulţi ani!” ; „Care bucurie / şi aici să fie / de la tinereţe / pân’ la bătrâneţe. (bis)” . De asemenea, observăm dialogul ca formă de comunicare în desfăşurarea acţiunii relatate de colindă. S-a constatat, nu doar în arealul studiat, că prin folosirea acestui procedeu „subiectele colindelor devin mai dinamice, primesc viaţă, iar manifestarea artistică este receptată cu mai mult interes de către ascultători” . Prin aceasta, personajele biblice sunt aduse în sfera acţiunilor şi a tipologiilor specifice culturii tradiţionale româneşti. Totodată, sunt puse alături unele personaje neincluse în episodul biblic al naşterii lui Iisus (de exemplu, Sfântul Ion alături de Moş Crăciun – personaj provenit din tradiţie, nemenţionat în textele biblice). De altfel, personajele colindelor almăjene pot fi grupate în două categorii: personaje biblice, întâlnite mai ales în colindele creştine, şi personaje diverse, în colindele precreştine. Dintre personajele biblice amintim: Dumnezeu (Domnul) – „Dumnĭedzău”, Fiul lui Dumnezeu – Iisus Hristos („Cristos”), Maica Domnului („Maica Prĭeşĭesta”), Sfântul Petru, Sfântul Ilie, Sfântul Ioan („Sfîntul Sînciĭonu”), cei trei crai de la Răsărit, îngerul, Adam şi Eva, Irod, Iuda. Îndeosebi numele lui Dumnezeu, al lui Iisus Hristos şi al Fecioarei Maria apar în difer-

ite ipostaze. Alte personaje sunt: bătrânul „Crăşiunî”, „Sfîntul Anul Nouî”, „junii” colindători, boierii, gazdele, o fiică de crai, păstorii („păcurarii”). * Aşa cum se observă din exemplele de mai sus, componenta texturală a colindelor din Almăj cunoaşte o varietate deloc de neglijat, remarcându-se în structura lor derivate diminutivale sau completări de silabe, din necesităţi metrice. Majoritatea prezintă îndeosebi o valoare expresivă, cu o pronunţată încărcătură afectivă (vezi dativul etic sau formulele de urare). Un studiu detaliat ar merita prezenţa arhaismelor sau alterările fonetice ale unor termeni literari şi redarea lor în variantă regională. Pe lângă aceasta, e de reţinut că în textele colindelor nu se reflectă cu exactitate episodul naşterii lui Iisus, în conformitate cu relatările evangheliştilor, ci sunt integrate aici elemente sau personaje care fac referire (explicit ori subînţeles) la comunitatea tradiţională din arealul studiat. În Valea Almăjului, obiceiul colindatului se situează cu precădere la un nivel spectacular, perpetuându-se mai mult ca manifestare şi nu în mod obligatoriu din perspectiva păstrării textului ceremonial specific. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, Editura Univers, 1999, p. 203. 2 Ovidiu Papană, Categorii ale producţiilor folclorice muzicale româneşti, Timişoara, Tipografia Universităţii de Vest, Facultatea de Muzică, 2006 (curs litografiat), p. 6. 3 Valea Almăjului este un ţinut situat în partea de sud-est a judeţului Caraş-Severin, fiind străbătut de râul Nera şi cuprinzând următoarele localităţi: Bănia, Borlovenii-Noi, Borlovenii-Vechi, Bozovici, Dalboşeţ, Gârbovăţ, Lăpuşnicu-Mare, Moceriş, Pătaş, Prigor, Prilipeţ, Putna, Ravensca (sat de cehi), Rudăria (astăzi – Eftimie Murgu), Şopotu-Nou (cu satul Stancilova), Şopotu-Vechi. 4 Monica Brătulescu, Colinda românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 7. 5 Id., ibid., p. 7. 6 Id., ibid., p. 14. 7 Cântecul de stea are o temă exclusiv creştină, fiind de origine bisericească, cu un pronunţat caracter apusean; „se deosebeşte de colind prin tematică, prin structurile ritmice şi sonore folosite, iar în cadrul formei arhitectonice, prin lipsa refrenului”. 1

Cele două genuri muzicale sunt înrudite, dar, în cadrul cântecelor de stea, „subiectele biblice sunt tratate mult mai rigid (chiar dogmatic), iar conţinutul versurilor nu mai face nicio referire legată de viaţa patriarhală obişnuită sau de raportul existent între divinitate şi omul de rând” – Ovidiu Papană, op. cit., p. 8. 8 Nicolae Ursu, Cântece şi jocuri populare româneşti din Valea Almăjului (Banat), Bucureşti, Editura Muzicală, 1958, p. 24. 9 Monica Brătulescu, op. cit., p. 91. 10 Gheorghe Vrabie, Retorica folclorului: poezia, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p. 65. 11 Nicolae Ursu, op. cit., p. 164. Precizăm că, în lucrarea de faţă, redarea fonetică a textelor este aproximativă, cu respectarea scrierii cu î din original. 12 Id., ibid., p. 166. 13 Id., ibid., p. 168. 14 Id., ibid., p. 166. 15 Nicolae Andrei, 63 de ani, profesor, Bănia, născut la Prilipeţ. 16 Nicolae Ursu, op. cit., p. 164. 17 Ovidiu Papană, Colinda în Mehala: o restituire necesară, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2004, p. 100. 18 Monica Brătulescu, op. cit., p. 90-91. 19 Ivan Evseev, Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale, Timişoara, Editura Învierea, 2007, p. 17-18. 20 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, volumul 1, A-D, Bucureşti, Editura Artemis, 1995, p. 75. 21 Nicolae Ursu, op. cit., p. 165. 22 Id., ibid., p. 167. 23 Id., ibid., p. 167. 24 Ovidiu Papană, Colinda în Mehala: o restituire necesară, p. 100-101. 25 Nicolae Ursu, op. cit., p. 164. 26 Id., ibid., p. 166. 27 Id., ibid., p. 167. 28 Id., ibid., p. 168. 29 Id., ibid., p. 169. 30 Id., ibid., p. 171. 31 Id., ibid., p. 170. 32 Ovidiu Papană, Colinda în Mehala: o restituire necesară, p. 101-102. 33 Nicolae Ursu, op. cit., p. 165. 34 Id., ibid., p. 166. 35 Id., ibid., p. 167. 36 Id., ibid., p. 167. 37 Id., ibid., p. 168. 38 Id., ibid., p. 169. 39 Id., ibid., p. 170. 40 Id., ibid., p. 172. 41 Id., ibid., p. 174. 42 Nicolae Andrei, 63 de ani, profesor, Bănia, născut la Prilipeţ. 43 Tudor Pamfile, Sărbătorile la români. Crăciunul: studiu et-

nografic, Bucureşti, Librăriile Socec şi C. Sfetea, Leipzig: Otto Harrassowits, Viena: Gerold & comp., 1914, p. 51. 44 Emil Petrovici, Folklor din Valea Almăjului, în „Anuarul Arhivei de Folklor”, III (1935), p. 41. 45 Cu indicaţia autorului: „Vers vorbit” – Nicolae Ursu, op. cit., p. 164. 46 Cu menţiunea autorului: „Vers vorbit.” – id., ibid., p. 165. 47 Id., ibid., p. 167. 48 Id., ibid., p. 167. 49 Id., ibid., p. 168. 50 Id., ibid., p. 171. 51 Florina-Maria Băcilă, 36 de ani, profesoară, Timişoara, originară din Dalboşeţ. 52 Text cules din mai multe localităţi: Dalboşeţ, Bozovici, Bănia, Pătaş. 53 Ovidiu Papană, Colinda în Mehala: o restituire necesară, p. 99. BIBLIOGRAFIE Brătulescu, Monica, Colinda românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1981. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, volumul 1, A-D, Bucureşti, Editura Artemis, 1995. Evseev, Ivan, Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale, Timişoara, Editura Învierea, 2007. Pamfile, Tudor, Sărbătorile la români. Crăciunul: studiu etnografic, Bucureşti, Librăriile Socec şi C. Sfetea, Leipzig: Otto Harrassowits, Viena: Gerold & comp., 1914. Papană, Ovidiu, Categorii ale producţiilor folclorice muzicale româneşti, Timişoara, Tipografia Universităţii de Vest, Facultatea de Muzică, 2006 (curs litografiat). Papană, Ovidiu, Colinda în Mehala: o restituire necesară, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2004. Petrovici, Emil, Folklor din Valea Almăjului, în „Anuarul Arhivei de Folklor”, III (1935), p. 25-157. Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, Editura Univers, 1999. Ursu, Nicolae, Cântece şi jocuri populare româneşti din Valea Almăjului (Banat), Bucureşti, Editura Muzicală, 1958. Vrabie, Gheorghe, Retorica folclorului: poezia, Bucureşti, Editura Minerva, 1978. Informatori: Nicolae Andrei, 63 de ani, profesor, Bănia, născut la Prilipeţ. Florina-Maria Băcilă, 36 de ani, profesoară, Timişoara, originară din Dalboşeţ. MARIA VÂTCĂ

16

T~T B~NATU-I FRUNCEA

Simion Dănilă: BANATUL ÎN TEXTE FUNDAMENTALE (III) (Continuare din numărul anterior)

Ei încep să fure încă de mici şi ajung în curând să fie desăvârşiţi în această îndeletnicire. Uneori băieţi de 7 până la 10 ani sunt îndeajuns de iscusiţi pentru a fura un stup sau un miel, până când vor cuteza să pună mâna pe ceva mai consistent. Nu arareori se întâmplă ca vreunul dintre ei, ajuns un hoţ desăvârşit, să se alăture unei cete de lotri. Aceasta, în frunte cu şeful ei numit harambaşă (Harambassa), bântuie adesea împreună cu alte cete şi îşi află refugiul mai ales în munţii de la Mehadia şi Caransebeş. Cu ocazia şederii mele la Mehadia, s-a întâmplat ca o astfel de ceată de lotri, aflată sub conducerea unui ţigan, să pătrundă în oraş, ziua în amiaza mare. Venind din munţii aflaţi dincolo de podul peste Belareca, ei 1-au jefuit pe un sârb numit Koska, locuind în apropiere de pod, apoi i-au tăiat capul, pe care 1-au aruncat în râu. Soţia acelui om, cunoscută în Mehadia ca sârboaica cea frumoasă, fiică a protopopului Mehadiei, a început să strige, la care harambaşă i-a poruncit unuia dintre ai săi să-i taie beregata. Lotrul care a primit această poruncă atât de neomenoasă -fie că o cunoştea cumva pe acea femeie, fie că, mişcat de frumuseţea ei, a avut milă - i-a pus într-adevăr cuţitul la beregată, dar nu cu tăişul, ci cu partea cealaltă, făcându-se că o omoară, i-a dat de înţeles femeii să nu se mişte şi a băgat-o într-un butoi gol. între timp în localitate se pornise zarva, iar santinela aflată în post la locotenent-colonelul von Hubel a tras un foc de armă, fiind urmată şi de santinelele aflate la Oficiul districtual şi la Cazarmă. Neştiinduse, la început, dacă era pericol de incendiu sau de apă mare ori dacă era vorba de lotri, în patrulare a fost trimis un plutonier din regimentul Karoly, însoţit de un caporal, doi fruntaşi şi zece soldaţi, îndată ce lotrii i-au văzut pe militarii în uniforme albe, au început să tragă, omorându-i pe caporal şi doi soldaţi. De asemenea, a fost ucis şi homarul neamţ aflat tocmai pe atunci la Mehadia, pentru a curăţa coşurile de la clădirile aparţinând statului. Acesta venise în fugă, crezând că izbucnise focul. Până să se pună în mişcare militarii de la compania Kâroly - căci alte trupe nu se mai aflau în garnizoană la Mehadia -, lotrii trecuseră deja podul, în drum spre munte. Au fost urmăriţi până în pădure, dar fără a putea fi prins vreunul dintre ei. Doar ţiganul care le servise drept călăuză a căzut în mâna urmăritorilor. A fost trimis la Biserica Albă (Weisskirchen),

la statul-major al regimentului [de graniţă româno-iliric], unde a fost tratat cu 80 de lovituri de baston ad posteriora, drept răsplată pentru serviciile aduse lotrilor. Cea mai periculoasă armă a lotrilor este un ciocan (Ciacan) fixat de o coadă rezistentă. Acesta are într-o parte forma unui ciocan obişnuit, iar partea din spate este ca un pinten curbat. Românii poartă astfel de ciocane ca podoabă. Cozile acestora sunt îmbrăcate cu foiţă de plumb sau alamă, în părţile de la câmpie nu se aud aşa de multe despre omoruri, dar cu atât mai mult se comit aici furturi de vite, iar închisorile Timişoarei sunt pline cu această adunătură de hoţi. Numai în aşa-numitul Sauwinkel [loc spurcat], nu departe de poarta Petruvaradinului, se aflau, la un moment dat, 103 puşcăriaşi. Acum însă aceştia au fost repartizaţi în aşa fel, încât fiecare din cele trei comitate în care a fost împărţit Banatul este obligat să-şi păzească singur clienţii de acest fel care îi revin, aşa că la Timişoara nu se mai aude atâta zornăit de lanţuri. Românii suportă cu extraordinară nepăsare pedeapsa cu moartea, atunci când sunt condamnaţi. Astfel, la puţin timp după ce Banatul a fost încorporat în regatul Ungariei, am văzut cum au fost decapitaţi 13 români deodată, fără ca cei care îşi aşteptau rândul la locul de execuţie să fi manifestat cea mai măruntă căinţă sau teamă. Mai mult, trei dintre ei îşi povesteau furturile comise şi 1-am auzit pe unul spunând cu cea mai mare nepăsare: ,, Tatul mea j este morit agia”, adică tatăl meu a murit de aceeaşi moarte. Să se spovedească în faţa morţii socotesc cu totul de prisos, deoarece — aşa cum spun - tot sunt condamnaţi la pedeapsa cu moartea. Deoarece preoţii românilor sunt ei înşişi foarte neştiutori, e lesne de înţeles că poporul trebuie să fie şi mai neştiutor. Ce-i drept, dacă acum moare un preot, locul lui nu mai este luat de către clopotar - aşa cum se întâmpla odinioară adesea -, ci acela care vrea să devină preot trebuie să fi studiat la Novi Sad (Neusatz). Am cunoscut însă un preot la Sculia (Scuglie), care deţinea deja de şase ani funcţia şi abia deprindea cititul cu ajutorul unui notar ungur. Românii şi sârbii de rând cred că şi-au împlinit datoria dacă îşi fac cruce şi spun al lor „Gospodi po miîie”, adică „Doamne, ajută-mi”. Totuşi, există câţiva, mai puţini, care se spovedesc o dată pe an, dar asta se întâmplă

de obicei numai atunci când n-au păcătuit mult. Deoarece trebuie să le plătească preoţilor după cum au păcătuit - mai mult sau mai puţin -, românii preferă să nu se spovedească deloc, dacă au comis păcate mai numeroase. Posturile sunt, la români, foarte severe. Ei nu numai că sunt datori să se abţină de la carne, dar nu au voie să mănânce nici unt, brânză sau ouă. Mai mult, românii din părţile Mehadiei şi Caransebeşului n-au voie să folosească nici uleiul, deoarece este adus la piaţă în saci din piele de oaie. O oală de fasole (Fasolen), un soi anume, fiartă în apă, în care se pun câţiva ardei (Papricken spanischen Pfeffers), este mâncarea lor obişnuită de post. Chiar şi oala în care au fiert carnea o ţin atâta vreme pe parii de la gard, până când a trecut postul. Apoi o folosesc din nou, iar oala pentru post îi ia locul. Dacă un român vrea să cumpere în timpul postului o Semliska (pâine din făină de grâu), brutarul trebuie să-1 asigure mai întâi, pe ce are mai sfânt, că aceasta nu conţine lapte sau unt [astfel în originalul german], datorită cărora ar deveni pe dată necurat dacă ar mânca-o. Am văzut eu însumi cât de strict îşi respectă românii postul. Pe când mă aflam cu un prilej în drum de la Gătaia la Timişoara, pentru a face rost de la domnii von Haygel şi Kircheser de bani pentru cultura orezului, înainte de a părăsi oraşul [Timişoara] 1-am trimis la brutar pe un român ce era cu mine, pentru a-mi cumpăra prăjituri făcute cu unt. în faţa porţii [oraşului] am mai zăbovit puţin la hanul domnului von Kugler, unde i-am oferit românului o sticlă de vin. Când mi-a spus „ Domno non am pitto “ (Domnule, nu am pită), i-am dat - fără să mă gândesc că românii ţineau Postul Mare - o bucată din prăjitura cu unt. A mâncat-o cu mare plăcere până când un alt român, care cunoştea prăjitura, i-a strigat: „Kupil al draco! Non ştia tu ch’am bust mare?” (Copilul dracului! Nu ştii că avem Postul Mare?). La acestea românul mi-a făcut cele mai grave reproşuri, cum că aş fi vrut să-1 fac necurat. A început să se poarte în aşa fel, încât am crezut că îşi va pierde minţile. Nu s-a liniştit până când n-a dat afară mâncarea pe care o înghiţise. Cu un alt prilej, călăream de la Mehadia la Lăpuşnicel (Lapusnitzel). Pe drumul de întoarcere, la Petnic (Bedneck), n-am putut trece apa, care se umflase mult de pe urma unei ploi puternice. M-am dus deci la cnez (Knesen), pentru a-1 ruga să mă adăpostească pe timpul nopţii.

Acesta s-a arătat foarte dispus nu numai să mă adăpostească, dar şi să-i poarte de grijă calului meu. Spre seară mi-am dat seama că, în afară de îngrijirea calului şi de adăpostul pentru noapte, îmi mai lipsea ceva esenţial - o masă de seară. L-am rugat deci pe cnez să-mi ofere, în schimbul banilor, ceva de-ale gurii. Ne aflam însă în timpul Postului Mare, aşa că, deşi mi-am folosit din plin puterea de convingere, pentru a-1 face să priceapă că eu nu eram legat de îndatoririle de post, totuşi n-am reuşit defel. Astfel, tot ceea ce am reuşit să obţin la cină a fost puţină chisăliţă (Kisselitza), un fel de terci sau găluşte din mălai de porumb şi trei raci prăjiţi pe cărbuni, în schimb, cnezul mi-a oferit din plin vin şi răchie. Dar, deoarece nu băusem vreodată un strop de răchie, iar vinul era păstrat într-un burduf de piele, am preferat câteva lubeniţe, care îţi sting setea destul de bine. Luate împreună, toate zilele de post ale românilor şi sârbilor fac mai mult de şase luni, deoarece în afară de bust mare [Postul Mare], care durează opt săptămâni, ei mai ţin postul Sfântului Nicolae, al Apostolului Petru şi al Maicii Domnului, dintre care unul este de patru săptămâni, iar celelalte două de câte 14 zile. în afară de asta, ei postesc în cursul anului în fiecare zi de miercuri şi vineri. Nici bolnavii şi nici copiii nu sunt scutiţi de post, căci - aşa cum am mai amintit -, chiar dacă este abia de curând înţărcat, copilul nu primeşte de la mama lui unt, ouă sau carne. Mai mult, cu un prilej oarecare, când, cu trei zile înaintea Paştilor, am vroit să-i dau unui român bolnav o supă de vită, acesta n-a acceptat-o, chiar dacă era foarte suferind, aşa că s-a stins din viaţă încă înainte de Sărbători. Românii sunt cu totul pătrunşi de prejudecăţile poporului de rând din regatul Ungariei, anume, de strigoi (Vampiren), temânduse foarte mult de aceştia. De asemenea, românii mai cred că li s-ar întâmpla o mare nenorocire dacă o femeie le-ar tăia calea de-a curmezişul. De aceea, românca nu va trece niciodată prin faţa unui bărbat, chiar dacă acesta este doar un băietan de 12-14 ani, ci va aştepta până când poate trece prin spatele acestuia, îţi poţi da însă seama cu uşurinţă că acest obicei jigneşte sexul frumos, deoarece multe femei, atunci când văd că se apropie un bărbat, îşi găsesc ceva de făcut: fie îşi aranjează ceva la şorţ, fie îşi caută o treabă oarecare, aşteptând să treacă bărbatul spre a-şi continua apoi drumul. Românul aproape că nu are pereche în ceea ce priveşte cruzimea, înverşunarea şi furia, în acest sens, doresc să înfăţişez un exemplu. Pe când călătoream,

(Continuare în pag.17)

17

T~T B~NATU-I FRUNCEA (Urmare din pag.16)

odinioară, cu diligenta de la Mehadia la Timişoara împreună cu armurierul regimentului meu, am fost martor la următoarea întâmplare. Ajunşi la Cornea (Cornia), prima staţie de poştă [de la Mehadia], am discutat cu şeful poştei de acolo în timp ce ne pregătea micul dejun. Acesta ne-a povestit, printre altele, că avea un vizitiu foarte al dracului, pe care nu-l putea însă concedia, deoarece îi era dator. Astfel era nevoit să accepte ca acesta să ia de la călători bacşişul, care consta dintr-o monedă de 17 sau 20 de creiţari. Deoarece nu aveam motiv să ne îndoim de cele spuse, i-am dat lui bacşişul. Când să plecăm, vizitiul ne-a întrebat dacă nu i-am dat cumva bacşişul şefului de poştă. După ce am încuviinţat, el ne-a zis: „Ei bine, aşa i se cuvine stăpânului meu.” Auzind acestea, şeful de poştă a pus mâna pe un ciot de papură şi 1-a altoit pe vizitiu ca lumea, după care acesta ne-a promis, ce-i drept, că ne va sluji, dar ne-a anunţat în acelaşi timp un lucru neplăcut, anume că, ajunşi în Chei [staţia de poştă dintre Cornea şi Teregova], ne va arunca în apă. După cum e lesne de înţeles, această declaraţie n-a avut darul să ne entuziasmeze, aşa că i-am dat de înţeles domnului şef de poştă că ar fi bine să ne pună la dispoziţie alt vizitiu. Şeful de poştă a poruncit pe dată ca vizitiul recalcitrant să fie arestat de către gardianul pe care 1-a şi trimis în sat pentru a aduce un alt român care să ne servească drept vizitiu. Când acesta şi-a făcut apariţia, cel arestat 1-a ameninţat că, îndată ce va fi eliberat din arest, îl va sugruma fără să clipească. Cum acel om nu voia să-şi încheie viaţa de dragul nostru atât de curând şi în chipul amintit, ne-a lăsat baltă şi s-a dus la casa lui. A trebuit să mai aşteptăm două ore încheiate până când şeful de poştă a găsit pe cineva, care nu s-a sinchisit de acele ameninţări, poate pentru că slujise sub steagul unui harambaşă, asemenea vizitiului dintâi, care fusese lotru vreme de opt ani. De abia că ne îndepărtaserăm de Cornea cale de câteva sute de paşi, că îl şi zărirăm pe cel arestat, scăpat din mâinile gardianului, pornind în urma noastră ca un animal turbat. Deoarece Cornea - asemeni tuturor localităţilor de munte — era înconjurată de un gard a cărui poartă trebuia deschisă şi închisă de orice trecător, am sărit din căruţa de poştă să o deschid, pentru a nu pierde vreme la trecere. Dar, cum totul n-a mers atât de repede pe cât crezusem, românul ne-a ajuns din urmă încă înainte de a fi trecut de poartă, 1-a smuls de îndată pe vizitiu de pe capră, vroind să-l lovească în cap cu cio-

canul pe armurierul care şedea alături. La strigătele tovarăşului meu de drum, m-am întors şi m-am năpustit asupra românului. Acesta 1-a lăsat pe armurier în plata Domnului şi s-a pornit asupra mea, zicându-mi că n-aş şti oare că este interzis să scot sabia, iar asta mai cu seamă că mie, ca unui militar, nu vroia să-mi facă niciun rău. în timp ce schimbam aceste cuvinte, ne-a ajuns din urmă gardianul căruia îi scăpase. L-a arestat, punându-i cătuşe la picioare. Şeful de poştă ne-a rugat să ne întoarcem pentru declaraţii cu privire la cele întâmplate. Cu acestea, el 1-a trimis pe român la statul-major [al regimentului de graniţă românoiliric] de la Biserica Albă, unde a primit 80 de lovituri de baston adposteriora. Când am pornit din nou, trecând prin faţa arestului unde era reţinut vizitiul, acest om, spumegând de furie, a sărit atât de violent, încât am crezut că va sfărâma lanţurile cu care fusese încătuşat şi ne va urmări a doua oară. Românul care ne fusese dat ca vizitiu nu se prea pricepea la treabă, aşa că am trecut prin destule emoţii până să ajungem la Teregova, asta deoarece drumul de la Cornea la Teregova este foarte periculos. în pofida acestei sălbăticii şi îndărătnicii a românilor, ei au şi laturile lor bune. Astfel, de pildă, o trăsătură frumoasă a lor este faptul că nu iau niciodată în deşert numele Domnului. „Pe cât de adevărat este că a murit tatăl meu, pe cât de adevărat este că m-am spovedit, pe cât de adevărat este că am ţinut postul” sunt tot atâtea afirmaţii solemne ale lor, prin care caută să confirme veridicitatea celor spuse. Românii au însă obiceiul urât de a spune mai la fiecare vorbă „Futtuts mortse”, prin ceea ce exprimă desigur acelaşi lucru ca şi suedezii de rând cu al lor „ Dami Gebel” sau olandezii cu al lor „Godomi”. Salutul românilor este simplu, dar spune cu mult mai mult decât parada noastră de vorbe goale. Când se întâlnesc cu cineva, românii îi spun: „Sănătos etpace” (Sănătate şi pace). Faţă de cei mai de vază, ei îşi arată consideraţia sărutându-le mâna şi ducândo la frunte cu o atitudine plină de respect. Intre ei, românii se adresează cu „moi” (măi), dar străinilor le spun „Szupugne “ (jupâne) şi „Domno” (domnule), iar sexului frumos îi spun „Szupugnaza” (jupâneasa) şi „Gongona” (cocoană). Cu greu vei auzi o româncă maltratându-şi copiii cu vorbe de ocară. Când, mâniată la culme, îi zice vorbe precum „Cupilla al Draco” (copilul dracului) sau „sânta cruce ti afecte” (Sfânta Cruce să te bată), copiii mai mari văd în asta un semn prevestitor de mare nenorocire. La români, amintirea faţă de

morţii lor este, cu siguranţă, mai vie decât la multe alte popoare, îndată ce moare cineva, moartea sa este anunţată imediat prin atârnarea [de poarta casei] a unei năframe. In cazul unei persoane necăsătorite, năframa este albă; la o persoană căsătorită, năframa este roşie. Românii mănâncă şi beau în aceeaşi cameră cu mortul şi nu-1 părăsesc până ce nu er.e înmormântat. La fiecare pahar de vin sau de răchie se închină pentru mort şi se toarnă câteva picături pe trupul neînsufleţit. Românii jelesc faptul că i-ar fi părăsit, îi povestesc ce alimente se mai găsesc în casă şi îşi exprimă mirarea că nu i-a ajutat să bea răchia şi vinul şi să mănânce brânza (Sprinza), untul (Unt) şi cucuruzul (Kukuruz). Dacă cel răposat este un om avut, atunci sunt tocmite câteva femei care să bocească lângă trupul neînsufleţit. După bocetul lor îţi poţi da uşor seama dacă au fost plătite bine sau prost, deoarece - aşa după cum au fost plătite bocesc mai mult sau mai puţin. A doua zi, îmbrăcat cu hainele sale obişnuite, răposatul este pus în sicriu. Tot acolo românii nu uită niciodată să pună nuci, pere, mere, prune, piersici, struguri şi alte fructe, precum şi câteva legături de ierburi bine mirositoare, după cum este anotimpul. Dacă este însă iarnă, în sicriu se pun fructe uscate. După aceasta, prietenii, vecinii şi cunoscuţii îl însoţesc pe mort la groapă, ba chiar şi duşmanii răposatului trebuie să ia parte la înmormântare, deoarece altfel satul i-ar arăta cu degetul. Sicriul este purtat întotdeauna de prietenii cei mai apropiaţi, care nu ostenesc să laude însuşirile frumoase ale răposatului. Sicriul este pus lângă groapă, iar în jurul lui ard mai multe lumânări. Atunci toţi încep să plângă cu jale, iar, pe măsură ce preotul se apropie de sfârşitul slujbei, plânsul sporeşte în intensitate. Femeile îşi smulg părul şi par de nemângâiat, înainte de a fi închis sicriul — ceea ce se face întotdeauna înaintea coborârii sale în groapă -, toţi cei prezenţi îl mai sărută o dată pe cel răposat, lucru pe care foştii duşmani ai acestuia o fac cu o atât mai mare fervoare, cu cât cred că astfel mortul nu va deveni un strigoi (Vampir) care să le chinuie existenţa. Preotul este cel dintâi care aruncă în groapă o mână de ţărână făcând semnul crucii, lucru pe care îl fac apoi toţi cei prezenţi, aşa că sicriul este în curând acoperit. După înmormântare, fiecare se duce în tăcere la casa celui răposat, unde mănâncă pomana (Leidessen), care constă în cazul celor mai avuţi dintr-un pahar cu vin sau răchie, dintr-o felie de pâine şi o bucată de carne de porc, toate

oferite cu pronunţarea cuvântului „pomana”. Cel care o primeşte răspunde: „Domne dzeu sa lejente sufflattul” (Dumnezeu să-i ierte sufletul). Aceste cuvinte sunt rostite de foştii duşmani ai răposatului cu deosebită seriozitate, ca nu cumva acesta, devenind strigoi, să le sugă sângele. Doliul constă, la români, în faptul că adulţii în vârstă umblă cu capul descoperit vreme de un an, iar copiii, fraţii sau rudele ceva mai puţin timp. Nici ploaia, nici zăpada şi nici frigul, după cum nici arşiţa, nu-i pot face să-şi acopere capul. Prin aceasta românii au convingerea fermă că îi fac sufletului celui răposat un mare serviciu. Cei cu dare de mână ţin aprinsă, uneori vreme de un an întreg, o candelă la mormântul celui decedat, în a treia, a noua şi a patruzecea zi, precum şi în a treia, a şasea şi a noua lună şi la împlinirea unui an de la deces, românii obişnuiesc să trimită la biserică o lumânare de ceară, o pâine şi un blid de chisăliţă (Kisselitza), din care fiecare ia câte o lingură şi se roagă pentru sufletul celui răposat. Femeile nu poartă doliu cu capul descoperit, ci cred că sunt de folos sufletului celui răposat în alt fel. Ele se duc în fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare la cimitir, îngenunchează la mormântul celui răposat, picură vin sau răchie deasupra, pun alături pâine şi carne şi îl invită prin strigăte să mănânce împreună cu ele, i se plâng de nevoile în care le-a aruncat moartea sa şi cântă cu voce tristă fericirea de care s-au bucurat cât timp trăia. Aceleaşi cântece de jale le intonează şi atunci când, în timp ce lucrează, îşi aduc aminte de moartea soţului lor. Este greu să treci printr-un sat românesc fără să vezi vreo femeie plângând sau jelind pe cineva. Vorbele de jale sunt de obicei: „Binterce şei morit? sărăcea la migna” (Pentru ce ai murit? Săraca de mine). Ele exprimă atât de viu durerea resimţită de dispariţia celui drag, încât merită cel mai adesea compasiune, îndată ce şi-au încheiat cântecul de jale, femeile se apucă însă de treabă, fără să mai poţi observa ceva din întristarea lor de mai înainte. De Ziua Morţilor, care cade la români şi sârbi întotdeauna în lunea de după Paşti, toţi locuitorii satului, însoţiţi de preotul lor, se duc la cimitir şi împrăştie pe morminte boabe de fasole, prăjituri şi alte mâncăruri. Femeile duc vase pline cu aghiasmă, din care stropesc nu numai mormintele, ci pe oricine se apropie. Multe femei rămân la cimitir până la lăsarea nopţii şi aprind lumânări la morminte. Cele mai multe se întorc însă cu cortegiul la biserică, în jurul căreia petrec cu dansurile până adânc în noapte.

18

T~T B~NATU-I FRUNCEA

Destinu M-aninai şî io dă viaţă Cum dă lână pringe spinu Şî mă împăcai cu gându C-aşa-i soarta şî destinu. Şî nu pot nişi într-o parce Să ce-abaţ, dă-i bine-ori rău, Când îi scris ca într-o carce Care îi destinu tău. Să ce dai d-a rostogoala Şî pa foaie şî pa space, Crez că nu ce calcă boala Dac-aşa ţ-î scris în carce? Nu pot da vina pa alţî, Pa veşina, pa veşinu, Măi bine ce duse gându Că aşa t-o fost destinu.

VERSURI de IONEL PEIA Pre multă ură îi în lume, Teroare, genocid, Iar fracili dă lângă cine Îi lacom şî avid. Nelejiuiri îs la tăt pasu, Şî hoţ şî criminali, Şî prostituţâie, ş-avorturi, Şî homosexuali... Că suncem astfel pegepsâţ, Nu tră’ să ne mirăm Şî să măi punem întrebarea, Când asta merităm...

Marea lor majoritace Îs tăt aşa ca şî mine. Prigonit mereu dă soarce, Dă ursâce sî destine.

Moşcenirea Doauă fece las în urmă, Iele-s marea me avere În care am investit Bucurie şî durere. Tăt banu se 1-am avut, Care greu 1-oi fi stăşit, Dă o fost puţân sau mult, Tăt în iele-am investit. Da’ nu am la se mă plânje, Mulţămesc la Dumnezău, Că ş-or dat tăt interesu Ca să nu îm pară rău. Amândoauă-au prăgăcire Şî-s dăscepce şî cuminţ, Cu frică dă Dumnezău, Maica Domnului sî sfinţ. Şî cât Domnu le-o da zale, Sănătoasă şî cu fire, Fără nişi o arvunire Le las lumii moscenire.

Pegeapsa Mereu ne punem întrebarea: - Doamne, cu se Ţ-am greşat? Când dăm d-o supărare, Că iar ne-ai pegepsât. Trimis-ai molimi pastă noi, Tornage şî furtuni Şî ape mulce dă la ploi, Că nu măi suncem buni. Ne-am înrăit precum şî cânii Şî nu măi dăm crezare Aproapelui dă lângă noi, Ş-atunsi când vez că n-are.

Pricitu Dacă şiniva îţ bace, Zaua, noapcea în ochet, Aşa să-ţ trăieşci viaţa, Să nu intri-n spărieţ. La răscruşie dă drumuri, Dacă cumva-i ajomit, Să nu trâmnesci nisiodată, Dă careva ce-o trezât. Parcă îl aud pa tata, Ţie Becu dan Dobreşci, Cum într-una îm pricea: - Vez, dă leji să ce păzăşci! Nu ce-ncrege-n şine goge, Lifuroni îs mult acuma, Se şlujgesc să ce pârească, S-ajiunji să ce rida lumea. Nu ce înhăita cu alţî La prostii şî la furat, Că dă mă faşi dă ruşâne, N-ai se măi căita în sat. Şciu io că la Cimişoara Îs golani sî văndrălăi, Vez, poace ce pune buba Să ce înhăitez cu ei... Nu cumva ce pună frasu Şî tu să ce prădosăşci, Să ce-apuşi dă beutură, O poace să duhănesci; C-apăi dau io pastă cine, Bas când nişi nu ai să şeii Sî ţ-oi da dă cheltuială, Ca să mă pot pomeni! N-o fost tata nisiodată Să vină să mă prispească, Bucuros io 1-aş primi, Dac-ar fi să măi trăiască.

Înecu

Când sora măicuţî mele La gropan vini să vadă Şe-o picat cu zgomot mare, Nişi nu i-o vinit să creadă. Măi plucea o cămeşuţă Pastă apa tulburată, Ea îndată ş-o dat sama Că dă mine-o fost purtată. Io căltam după lumina Ivită într-un tunel, Da’ mă chinuiam amarnic Să răspund la un apel.

- Spune, Ioane, se ce doare? Mă-ntrebară ei în grabă, Io le-am spus bolborosând: - Pişioru dă la valea albă... La Balinţ, la păcicaş, M-or dus să mă vijgăliească, Poace că nivelu-n foaie Nu măi trăbuia să crească. Pan grăgină-m zâşea mama: - Ioane, se să-ţ fac să mânşi? lo-i spusăi asa-ntro doară: - Seva zamă dă urzâşi. C-or trecut v-o doauă zale, Că doar aeru-m pria, Dă mâncat, Doamne pazăşce, Nimica nu-m trăbuia.

Ioane, mă striga mătuşa, Dan năroi când mă zmuljea, Da’ pa mine-atunşea viaţa Pre puţân mă-ntărisa.

Se efect avu urzâca N-aş pucea ca să vă spun, Sciu c-am înviat ca bâza Înăince dă Creşiun.

Mă sâmţam aşa dă bine În căldura dă leşân, Numa biata me mătuşă Mă cema la ea să vin.

Lume păcătoasă

M-or târât ca p-o legumă Mătuşa şî c-o vesină Ş-ajiungând cu mine-acas Pa mama-o strigau să vină. Când văzu mama odrasla În se formă arăta, Zgândărându-mă pucernic O-nşeput a să cânta. „Ş-ai văzut la sora me Că-1 adusă dă mână Ş î la şeasu dan urmă”. Mă strânjea la peptu ei, Mă freca pa mâni, pa space. Cred c-atunsea Dumnezău N-o putut să ste do-parce. M-or făcut repige-o baie Şî m-or îmbrecat frumos, Mama mă ţânea în braţă Şioflecat cu capu-n jios. Atunşea cu heruvimii Mă sâmţam dăstul dă bine, Da’ acuma şine şcie Pa şine am lângă mine. P-o veşină striga mama: „Evooo, lonu meu să duse, Îm fac şî io potopenea, Nu cred şina s-o apuse!” O vinit veşina Eva, Cu bărbatu ei cu tăt, Şî-nşepură să mă freşe Cu răchie şî oţăt. Cum am înghiţât ca sorbu, Înşepui a vomita, Unu-ş dece cu părerea Că n-am cum a măi scăpa.

Lume, lume păcătoasă, Cât ai fi tu dă frumoasă, Dacă n-ai păcătui Şî n-ar fi războaili. N-ai vege copii schiloz, Se nu poartă nisio vină, Dă cinări să umble-n boţ, Să roaje moarcea să vină. Dumnezau ne-arată sămne Da’ nu-nţăliejem dăfel Şî ne dă câce-o pegeapsă, Să ne-ntoarşem iar la El. Răutacea şî cu ura, Invidia, lăcomia Ne cam stăpânesc făptura Sî ne strică omenia. Ne zuităm dă lucruri sfince, Şî-n zale dă sărbători Nu merjem la rugăşiune, Că ne trebuie comori. Adunăm ca şî urşiocu, Şpaiţu să ne fie plin, S-avem se băga în boarfă. La suflet nu ne ghingim. Ne zuităm că-ntr-o căsuţă, Într-un sat măi prăpăgit, Ne aşceaptă v-o măicuţă Se o viaţă o trugit. O munşit ş-o pirocit, Să-s vadă copiii mari, Să-i vadă la casa lor Sî tăt să aibă salari. Nu pre vege, că-i bătrână, Vesinii nu să pre bagă, S-ar duse pan la fântână, Da’ nu poace că-i beceagă. Sin’ să-i deie-un sol dă apă, Că n-are pa sini striga, N-are niamuri îndaproape, Muma’ Maica Precista.

Şî cum să nu fie mâhnit În mila Lui a mare, Când Dumnezău o rânduit Atâcea leji sub soare?...

Când am fost copil la mama, Am crezut în nămurire, Nu ghingeam să vină vremea Să mă pască v-o peire.

Am fost dubă dă şirieşă, Atunşea când am căzut Şî văzând că-i seva roşu S-or ghingit c-am seva rupt.

Maica Sfântă lăcrimează, Colo sus în şeriu sfânt, Că nu poace să îndrepce Rălili dă pa pământ.

Că vine-un muritori dă rând Să spună că nu-i bine, D-ai îndrăznit să-i amincesci Că strică lejili creşcine?

Şireşă coapce or fost pa crenji, Zburau albinili pan flori, Când moarcea-o vrut să mă răpeasa La numa şasă anişori.

M-o vinit o ţâră-n fire Şî le-am spus aşa mereu, D-ar pucea ca să mă ducă Dâncolo, în patu meu.

Cum să sâmce oare-o mamă Cu tri copii în pucere, Când stă sângură ca cucu Sîîn noapcea dă-Nviere?

19

T~T B~NATU-I FRUNCEA

MIHAI VUCU, proză: POVESTIRI DIN BOCŞA DE ALTĂDATĂ Sfintele Paști la Bocșa Română Sfintele Paști, cea mai mare sărbătoare a creștinilor era sărbătorită la Bocșa Română, cu multă dragoste și împodobită cu frumoasele obiceiuri moștenite din moși strămoși ca o adevărată zestre spirituală,dar care din păcate astăzi în cea mai mare parte am pierdut-o. În dimineața de Paști bocșenii cu mic și mare după ce se trezeau se spălau pe față cu apă rece în care puneau un ou roșu și un bănuț de argint, ca să fie rumeni în obraji, sănătoși și îndestulați tot anul. Apoi copiii, tinerii dar și cea mai mare parte a celor vârstnici se pregăteau să meargă la Biserică. Rămâneau acasă doar cei bolnavi și neputincioși, dar și cea mai bătrână femeie din casă și câte un copil, care la rândul lor aveau de îndeplinit o altă rânduială. Aceea de a duce colacul de pomană la toate neamurile. După ce colacii și pomana erau ocolite de bătrâna casei cu olcuța de lut ars cu jar și tămâie și era menit pentru sufletele celor plecați dincolo în lumea veșniciei,se punea pe o farfurie un colac, unul sau câteva ouă roșii, prăjitură și bănuți, pentru copiii din casa unde era dusă pomana. Farfuria era învelită în șervet alb cu cusături și motive populare, iar apoi se punea într-o cotăricioară de nuiele mai mică. Copiii rămași acasă trebuiau să ducă pe rând pomana la toate neamurile, primind din partea acestora ca răsplată bănuți mere și dulciuri. Pomana trebuia terminat de dus până veneau ceilalți de la Biserică. Majoritatea bocșenilor însă mergea la Biserică. Se îmbrăcau cu toți în portul național de sărbătoare și porneau cu toții spre Biserică. Biserica din sat se umplea de credincioși, și devenea neâncăpătoare încât mulți creștini stăteau și afară în curte. La ora 10 se începea Sf. Liturghie, iar cei trei preoți avându-l în mijloc pe părintele Petru Vuc, îmbrăcați în veș-

minte crem-aurii slujeau împreună în Sf. Altar, la fel ca și îngerii în cer împrejurul tronului lui Dumnezeu. Creștinii ascultau atenți, cu credință și evlavie slujba Sfintelor Paști, iar albul hainelor lor de sărbătoare se contopea cu strălucirea aurie a veșmintelor preoțești ca întro frumoasă și gingașă simfonie de strălucire și lumină. Strana din dreapta era plină de cantori și dascălii de la școală, care cu glasurile lor frumoase și melodioase se întreceau parcă să Îl laude cât mai frumos pe Dumnezeu. În strana din stânga stăteau oficalitățile din sat, primarul, notarul cât și oaspeții. În balconul bisericii era corul bisericii întemeiat și dirijat de părintele Petru, cor care a adus atâta onoare, laudă și cinstire comunei fruntașe Bocșa Română, pentru activitatea lui. Acum era dirijat de tânărul dirijor Nicolae Mureșan, în care părintele Petru și-a pus toată încrederea și nădejdea, pregătindu-l și predându-i bagheta de dirijor al corului. Din multa sa dragoste pentru cor și muzică însă, părintele Petru din când în când mai dădea tonul coriștilor chiar din Sf. Altar, iar ei ascultând cu atenție cântau și niciodată nu sminteau. La citirea Sfintei Evanghelii de Paști, aceasta avea o rânduială deosebită. Părintele Petru Vuc, care fiind protosul ieșea în ușile împărătești, cu lumânarea de Paști împodobită cu panglică tricolor și flori, în mână citind cu glas mare Sf.Evanghelie de la Ioan: “La început a fost Cuvântul și Cuvântul a fost la Dumnezeu și Dumnezeu a fost Cuvântul.” Ioan 1,1 Când ajungea la punct părintele făcea o scurtă pauză. În acest timp în Altar se suna de trei ori cu clopoțeii,iar clopotele se trăgeau întrerupt de trei ori. În curtea bisericii se găseau pivele rânduite și pregătite de Țucă-l Moșu, tobașul satului.Pivele erau ca niște mici țevi ca de tun, din fontă și se umpleau cu praf de pușcă

și praf de cărămidă. Atunci când părintele făcea pauză și se trăgeau întrerupt clopotele, tobașul având o prăjină lungă în mână, care la capăt avea o bucată de fier rotund îndoit, care se înroșea în foc, o apropia de gura pivei făcând o bubuitură puternică, care sălta piva de la pământ. Așa se pușca cu piva, după fiecare pauză la citirea Evangheliei Paștilor. Acest obicei nu a fost numai la Bocșa, ci și în multe alte sate din Banatul de munte. Din păcate și acesta ca și multe altele s-au pierdut. Cred că se mai păstrează încă în podul Bisericii din Bocșa Română câteva pive, cel puțin în copilăria mea am văzut, aceste pive cu care se pușca la Paști la Biserică. După citirea Evangheliei, Liturghia continua, iar la sfârșit fiecare creștin era miruit fiind întâmpinat de preoți cu salutul pascal: “Hristos a înviat !” și el răspundea cu bucurie: “Adevărat a înviat !” apoi luau anafura pe care o mâncau cu evlavie ducându-le și celor de acasă. Se întorceau cu toți și se adunau la casele lor așezânduse cu mic, cu mare la masa de Paști. Masa de Paști întotdeauna la bocșeni a fost îmbelșugată.Fiecare om oricât de sărac și nevoiaș ar fi fost, de Paști avea masa îmbelșugată, mai ales prin grja semenilor lor mai avuți, care îi ajutau nevoind ca cineva să fie în lipsă de Paști, așa cum ne învață cuvântul din slujba Învierii, căci era mare păcat, ca cineva să sufere de Paști. Așezându-se cu toți la masă după ce cântau “Hristos a înviat” fiecare lua câte un ou roșu, pe care le ciocneau între ei. Era un adevărat ritual al ciocnirii ouălor de Paști în familie. Nu se ciocnea oricum. Mai întâi ciocneau soții între ei, cei mai în vârstă urmând apoi cei tineri, copiii, nepoții. Cel care lovea oul spunea: Hristos a înviat !, iar cel care ținea oul răspundea: Adevărat a înviat ! Celor care nu li se spărgeau ouăle ciocneau apoi între ei. La bocșeni exista credința că în felul și ordinea cum se sparg

ouăle la Paști în familie așa vor și pleca din această lume. De aceea uneori se auzea un ușor oftat din partea celui care i se spărgea oul. Oul curățat de coajă se mânca cu puțină sare, apoi bărbații ciocneau câte un ștamplu de răchie, iar femeile gustau puțină vișinată urânduși unii altora Sărbători fericite. Apoi urma supa de găină, rață sau gâscă, cu tăiței, care erau tăiați foarte subțiri, după supă urmau sarmele de varză acră cu orez și carne. Bărbații mai beau câte un ștamplu de răchie între felurile de mâncare însă doar până la sarmale. Un loc aparte la masa de Paști îl avea pita Paștilor. Aceasta se făcea mare încât să ajungă pentru toți cei din casă. Ea se făcea din făină albă, în mijloc se punea un bănuț iar deasupra se îngropa pe treisfert în aluat un ou roșu, apoi era unsă cu albuș de ou și se cocea în țăst sau în cuptoriță. Când se tăia pita, cel carea avea în felia lui bănuțul era considerat norocos. Urma apoi friptura de miel, la cuptor și pane, carnea friptă de pui, rață, gâscă sau curcan, după cum era gustul fiecarei case. Un loc deosebit la masă îl avea drobul de miel, care avea de asemeni în mijloc câteva ouă roșii, iar atunci când se tăia avea o înfățișare și un gust aparte. Friptura era însoțită de cartofi fripți în cuptor alături de friptură, deosebit de rumeni și gustoși, și de salată verde și sos de hrean cu smântână,care nu lipseau niciodată de la masa de Paști. După friptură bărbații beau câte un pahar de vin, iar femeile și copii, un pahar de craclă, ori sirop cu sifon sau sodă, așa cum era numită apa carbogazoasă adusă de la izvoarele din împrejurimea Bocșei, sau de la Buziaș. Un adevărat festin de Paști erau torturile și prăjiturile pe care bocșencele se întreceau să le pregătească, cât mai bine și felurit. Cele mai cunoscute prăjituri făcute la Bocșa erau: tort de nucă, tort doboș și tort (Continuare în pag.20)

20 (Urmare din pag.19)

bucium, apoi ștangle cu nucă, ișler, radio, romcroafne, și alte prăjituri cu mac, nucă, cacao, după felurite rețete nemțești. Aceste meșpaisuri așa cum erau numite de bocșeni aveau un loc de cinste pe masa de Paști nelipsind niciodată. După masă toată lumea se odihnea puțin. În prima zi de e Paşti, nu se prea făceau vizite ci doar la cei apropiaţi din familie. Luni dimineaţa în cea de-a doua zi de Paşti bocşenii cu toţii mergeau la Biserică la Sf. Liturghie, apoi venind acasă se aşezau la masa de sărbătoare. După masă se odihneau puţin, urmând ca la ora 5 după masă cu toții să meargă la rugă la Biserică. Când se trezeau se îmbrăcau din nou frumos cu toți în hainele de sărbătoare și pe la ora 5 după-masă mergeau la Biserică la vecernie. Biserica se umplea din nou și răsuna de cântările preoților, cantorilor și a creștinilor. După vecernie preoții îmbrăcați în reverendă, împreună cu corul ieșeau în curtea bisericii, unde corul dirijat de părintele Petru cânta “Hristos a înviat !” apoi părintele după un scurt cuvânt îi îndemna pe bocșeni la rugă. La Bocșa Română a fost obiceiul din moși strămoși, ca ruga să se țină în curtea Bisericii și să fie începută de către preoți. Părintele Petru îmbrăcat în reverendă încins cu brâul roșu, având deasupra rasa preoțească, pe piept având decorația „Coroana României” iar pe cap cu frumoasa pălărie preoțească cu boruri largi alungite, tipică ținutei preoțești a acelor vremuri, începea hora de rugă împreunâ cu o tânără fată din Bocșa, care era aleasă de comunitatea din Bocșa. Erau alese fetele de măritat și era o mare cinste și onoare pentru fată și familia ei să înceapă ruga alături de preot. După horă în care se prindeau și ceilalți preoți cu familiile lor primarul, notarul și celelalte personalități ale satului și toți bocșenii, preoții împreună cu primarul, notarul și ceilalți fruntași și intelectuali din sat se retrăgeau la Casină unde discutau proble-

T~T B~NATU-I FRUNCEA mele comunității, citind presa vremii, sau desfășurând alte activități, rămânând unii, până noaptea târziu. În curtea bisericii ruga continua până la lăsarea întunericului, când muzica, cânta marșul iar bocșenii mergeau să cineze. Apoi cu toții mai ales cei tineri mergeau la balul de Paști unde își petreceau până după miezul nopții,spre dimineață. Și a treia zi mergeau la Biserică participând la Sf. Liturghie. Așa știau înaintașii noștrii să se bucure de marile sărbători creștine, din păcate toate aceste frumoase rânduieli și obiceiuri s-au dus odată cu ei și nu se vor mai întoarce niciodată.

Aranjelu la Bocşa Română Stau câteodată şî mă gândesc la vremurile care au trecut şi la oraşul meu natal Bocşa Română unde orişice moment, fiecare sărbătoare a fost trăită şi simţită de fiecare om, creştineşte, aşa cum se cuvine. Aşa a fost şi sărbătoarea aranjelului când la Bocşa a fost obicieiul să se pomenească morţii la cele două cimitire. Tot natu se pregătea din vreme pentru aranjel, care a fost o sărbătoarie tare mult preţuită de bocşeni. În miez de toamnă sărbătoarea de aranjel se ţine în data de 8 noiemvrie când la Biserică se pomenesc Sfinţii arhangheli Mihail şî Gavriil. Dupămasă spre seară, în ajun cu mic cu mare toată lumea pleacă la cimitir ca să-şi pomenească morţii aşa cum este obiceiu la Bocşa din moş strămoş. După ce cu o săptămână mai înainte fiecare ş-o rânduit mormintele, le-au săpat şi le-au greblat, au vopsit crucile cu vopsea şi cu bronz toată casa din Bocşa s-a pregătit de aranjel. Pe drum către cimitire lumea merge îmbrăcată frumos de sărbătoare cu flori, cu lumânări şi cu pomană de dat pentru sufletele morţilor. Tot drumu-i plin de bocşeni care merg cu toţii la cimitir la slujba de pomenire a morţilor. Femeile duc pe

braţ coşuri cu flori de toamnă, gheorghine, crizanteme şi alte flori de toamnă de toate culorile. Drumul către cimitir pare un pârâu viu multicolor care şerpuieşte spre cele două cimitire de la marginile Bocşei. După ce intră în cimitir fiecare păşeşte cu sfială către locul unde se odihnesc cei dragi: tata, mama, tatamoş, maica, fata ori copilul, uica ori mătuşa, nepotu ori nepoata, pe care moartea i-a răpit de tineri dintre ei, cu toţii sunt cinstiţi de cei din casă şi de neamuri, care stau adunaţi chită împrejurul mormintelor. De aranjel fiecare familie îşi împodobeşte mormintele cu flori de toamnă de toate formele, ghiorghine mici şi mari de toate culorile, hortensii, crizanteme şi tot felul de flori de toamnă, ferigă şi verdeaţă este înşirată peste morminte. Fiecare cruce este împodobită cu coroane şi buchete din flori de hârtie creponată, staniol sau nailon nailon de toate felurile şi culorile. Femeile aprind lumănări de ceară galbenă sau albă şi le aşează în pământ pe morminte, iar lângă cruci la căpătâi, pun pomana: colaci, ştriţăli rumeni copţi în cuptor unşi cu miere şi presăraţi cu nucă măcinată, tot felul de prăjituri, cucie cu nucă cacao, stafide şi bomboane, aşezată pe tăviţe, farfurii cu poame de toamnă, mere, pere, struguri, gutui, câte o sticluţă cu răchie ori must sau cu vin, de toate bunătăţile stau înşiruite pe morminte ca să fie date de pomană pentru morţi. Aşa cu toţii pregătiţi îl aşteaptă pe părintele care ajunge la cimitir când începe să se însereze. Cu părintele vin şi cantorii de la Biserică şi crîsnicul şi corul Bisericii. Când părintele se apropie de cimitir, oamenii încep să tragă clopotul de la capela lui Tranda şi anunţă pe toată lumea din cimitir să se pregătească de slujbă. Lângă capelă la intrare sunt puse două mese mari de fier cu feţe de masă albe, pe care în sfeşnice de alamă, ard lumânări galbene de ceară, iar mesele sunt încărcate de toate bunătăţile, pe care bocşenii le aduc să le sfinţească, iar după slujbă să

le împartă de pomană pentru sufletele morţilor. O grămadă mare de pomelnice cu numele morţilor sunt stânse pe masă şi stau înaintea părintelui pentru slujbă. Când slujba începe, oamenii trag clopotul la capelă iar peste cimitir răsună glasul părintelui care se armonizează frumos cu glasurile cantorilor şi ale coriştilor, care cântă ,,Cu duhurile drepţilor celor ce s-au săvârşit….” rugându-se pentru sufletele morţilor care îşi dorm somnul în cimitir. Lumeaa stă sfioasă cu capul plecat şi ascultă cântările şî rugăciunile care se fac pentru morţii lor, iar la cer împreună cu fumul de tămâie care se răgică rotocoale din cădelniţă se înalţă şi rugăciunilie lor pentru sufletele celor dragi. După ce se termină slujba cu toţii îl cinstesc şi îl omenesc pe părintele, pe cantori, şi pe corişti dându-le de pomană pentru sufletele morţilor. Cu toţii vorbesc şi îşi aduc aminte de toţi cei dragi ai lor care nu mai sunt în această lume şi parcă aici la locul lor de odihnă sunt mai aproape de ei ca oriunde. Iar ascultăndu-i pe cei vii ţi se pare că stai de vorbă cu cei plecaţi din această lume. La fiecare mormînt femeile la lumina lumănărilor dau de pomană ştriţăli şi din celălalte bunătăţi pentru cei morţ iar bărbaţii cinstesc de pomană pentru morţii lor dragi câte un ştamplu de răchie ori un pahar de vin. Copiii se bucură de ştriţăli sau de poame iar cei mai mari gustă câte un pahar de must dulce. Cînd ziua începe să se îngâne cu noaptea, slujba s-a terminat, iar pomana a fost împărţită, cu toţii se întorc la casele lor cu mulţurire în suflet că au împlinit obiceiul strămoşesc şi parcă în sufletul lor simt că s-au întâlnit cu cei dragi, pe carie nu-i vor mai vedea decât pe lumea cealaltă. Cimitirul rămâne acum luminat şî îmbrăcat în haină de sărbătoare, iar morţii pe lumea cealată să bucură de sărbătoarea lor şi pentru că cei vii nu i-au uitat, până la anul cănd se vor întâlni iar.

21

T~T B~NATU-I FRUNCEA

ION CĂLIMAN - “VERSURI de TINEREŢE”

Argument Alcătuirea acestei culegeri de versuri scrise acum câteva decenii s-a pornit din îndrăzneala de a năzui că din fragmente, Iarbă de seară De ce paşii tăi nu devin fântâni, să aibă şi roua şi iarba mâini?!... De ce strigătul tău nu devine copac în care oglinzile se aburesc şi tac?!... Dacă ai pune lângă umărul meu astrala apă de curcubeu, toată spaima ar coborî din noi în afară şi-am deveni iarbă de seară… Strigăt Din marile tăceri în care florile-s spini, cum nu te ridici, prăpastie, să mă dezbini?!… La capătul acela de ştreang culorile se ghemuiesc de frig şi intră, una peste alta, în spânzurat, ca întunericul pe gang... Degeaba te strig… Repetându-te

fărâmituri, notiţe fulgurante sau rânduri răzleţite, care au fost (sunt) neîmplinirile de-o clipă ale necontenit râvnitei perfecţiuni, se pot rotunji, în timp, motivaţiile unei revelaţii creative. Cu alte cuvinte, presupusele rateuri de altădată, bâlbele, îndoielile, iluziile, neîncrederile, cu sfiala autorului, dar, mai ales, cu îngăduinţa cititorului, iată, încearcă a deveni coerenţe în prezentul volum. Fie şi numai pentru că rămăşiţele (fărâmele) neglijate îndelungă vreme poartă în ele, măcar, fiorul primar, incandescenţa, datele intime ale unei uimiri spirituale momentane şi transcrierea ei în zarea cuvântului, sau virtuţile unor euforii fulgurante, dar dintr-un alt anotimp, care, poate, mai unduie fumul, dacă nu cenuşa înfiorării. Să le punem la

vin şi întreb… Nu-mi răspunzi, doar mâinile mi le ridici şi le scufunzi… Ţipete adormite Călăul pal în gândul meu peste cearceafuri alunecă însângerat, un vis care l-a bântuit mereu deasupra nopţilor l-a aşteptat…

în tâmplă aerul şi flăcări verzui mă călătoresc pe vertebre spre aburul nimănui… Prin crânguri, legănat şi ursuz, aburul secund al cuvintelor e aproape o insulă şoptită-n auz… Ştergar de răcoare

Ucis, în zori, în brume reci, îl mai strigam cu mâinile adormite, dar ochii îi alunecau spre veci, lăsând în mine ţipete zidite…

Treapta de somn verde în jurul memoriei, ştergar de răcoare pentru rănile tâmplei…

Deasupra fântânilor

Trupul legănat sus, nemaispus clopot în beznă, alb îi strălucea carnea bântuită de moarte (pe la subţiori, pe la gleznă)… Treapta de somn verde, la marginea câmpiei, o pajişte lucind în ochiul

Prin crânguri, fete de linişti picură-n trupul meu înnoptatul şi nemaispus de frumos e zborul păsării albe deasupra fântânilor… Aşa, dintr-o dată se aprinde

Astăzi s-a întâmplat să caut în roiul de cuvinte şi m-am întors palid şi însângerat…

încercare şi să sperăm că nu sunt numai nişte simple răbufniri şi îndrăzneli ale unei vârste îmbrobonate… Ezitările de demult (zăpezile d’an ţărţ) par vreascuri năpădite de pârve şi vâsc. Un potenţial lăstar pornit, la rândul său, în lăstărire. Din care, încercând împlinirea cercului, s-ar putea înmlădia alte noi mirări, epifanii diafane, noi semnificaţii şi, poate, câteva noi vibraţii. Deci, să îndrăznim să le dăm luminii tiparului… Cu sufletul în slavă. Ca şi cum am inspira miresme vechi şi cu nădejdea că ele încă reverberează în sufletul meu, dimpreună cu nostalgii de odinioară, constituind (sau reconstituind) lacrima din salina sufletului. În acest spaţiu ideal al spaimei din faţa paginii albe, ceea ce copilăriei… Ochi mirat Şi mie mi s-a spus odată că stau deasupra de lut, într-o goarnă, prin acel anotimp păsări albe treceau, fără gând să se-ntoarnă… Balansul lor e astăzi un cuvânt cu ciocul în mine însângerat, ca şi cum lumină a curs pe pământ într-un ochi nemaispus de mirat… Alfabet Cine mai vrea să mă ţină de mână, azi învăţ să merg prin cuvinte: peste vocale, precum prin iarba copilăriei, trec moale şi galben şi aproape zâmbind; dar mai apoi garduri cu spini mă cuprind (n-am putut să le sar niciodată),

se urmăreşte este, de fapt, fiorul prim din vers, încercarea, drumul, şi mai puţin reuşita, succesul. Fiindcă numai încercarea presupune zbucium, umilinţă, zbatere şi încleştare, surdă şi mută, atunci când conştientizezi utilitatea sau, mai degrabă, inutilitatea demersului. Poemele – încercări plătesc cu prisosinţă această datorie a mărturisirii, atât faţă de năzuinţa formativă momentană în concepere şi şlefuire, cât şi faţă de substanţa mesajului lor, dar mai ales asupra veşmântului expresiv pe care îl îmbracă. Încercarea (cartea) însăşi de faţă manifestă, totuşi, ambiţia auctorială de a valorifica pârguitele iluzii ale unei vârste, pentru a le înfăţişa ca pe roadele unui arbore ale cărui ramuri se îmbrăţişează cu rădăcinile, aşa cum biruinţele coabitează cu îndoielile… ION CĂLIMAN

minereuri cu ascuţite consoane mă-mbată… Şi toată carnea mi-e însângerată…

herghelii, în rotitoare lasouri cu care voi încercui noaptea de după chindii…

Cuvinte cu poftă de dulf

Până dimineaţă voi bate stâlpi şi, cu sârmă ghimpată, voi rotunji un ţarc…

Şi-acum iar de-a valma cu cuvintele, câte păsări albe au zburat din răzor rotind sufletul în aer, deasupra, ca un mosor, toate stau, parcă-s străine, şi mă dor… Întotdeauna, vedeţi, înainte de cântec e-o mare zăbavă, ca şi cum pietrele şi-ar înflori aripi spre slavă… E un nucleu galben în aşteptare, pădure cu ramuri de sulf, sau cuvinte flămânde ca nişte sertare, cu poftă de dulf… Ţarc Până dimineaţă voi îmblânzi

Numai caii sălbatici vor roade iarba printre cuvinte, devenind arc… Aproape bacoviană Mă sparg de vulturi şi de nea, o, casa mea, o, casa mea, albastră zare către nimenea… Pe drum mă sparg, prin întuneric, spre jocul sferic, jocul sferic, în noapte strălucind himeric… Şi iar e ceaţă şi mi-e frig, nu pot să strig, nu pot să strig de-atâta ceaţă şi de frig…

22

T~T B~NATU-I FRUNCEA

Corul bisericesc „Armonia” din Bocşa Română la ceas aniversar - 140 de ani de activitate neîntreruptă

Pentru oraşul Bocşa, ziua de 19 septembrie 2015 a fost zi de mare importanţă şi sărbătoare, deoarece Bocşa a devenit, pentru o zi, capitala cultural-spirituală a Banatului. Corul bisericesc „Armonia” al Bisericii Ortodoxe „Sf. Nicolae” din Bocşa Română şi-a aniversat cu fast cei 140 de ani de existenţă şi activitate neîntreruptă, aniversare materializată într-un eveniment de ţinută, complex şi meticulos gândit. Preotul paroh şi dirijor Silviu Ferciug a considerat organizarea acestui eveniment ca fiind „o datorie preoţească, dar şi o datorie de suflet”, iar colaborarea cu Episcopia Caransebeşului şi participarea Prea Sfinţiei Sale Părintele Lucian, episcopul Caransebeşului, împreună cu alte importante personalităţi culturale, a transformat această importantă zi într-una cu adevărat istorică pentru parohia Bocşa Română şi pentru oraşul Bocşa, pr. prof. Dorel-Viorel Cherciu numind-o „zi istorică, culturală şi bisericească”. Corul bisericesc „Armonia”, gătit în haine de sărbătoare şi îmbujorat de emoţie, alături de credincioşii parohiei „Sf. Ierarh Nicolae” Bocşa Română, l-a întâmpinat cu pâine şi sare pe P.S. Lucian, episcopul Caransebeşului. După slujba de Te Deum şi sfinţirea unui nou Steag al Corului „Armonia”, a avut loc şi Parastasul, moment de mulţumire şi pomenire a tuturor acelor înaintaşi – preoţi, dirijori şi membrii ai Corului – trecuţi la Domnul, slujbe oficiate de PS Lucian, episcopul Caransebeşului şi soborul de preoţi prezenţi. Evenimentul aniversar a continuat cu lansarea volumului monografic „Corul bisericesc din Bocşa Română - 140 de ani de activitate neîntreruptă”, volum care poartă semnătura preotului paroh Silviu Ferciug, a preotului profesor Dorel-Viorel Cherciu şi a dnei. prof. preoteasa Liana Ferciug. Apărut la Editura TIM din Reşiţa sub îngrijirea cărturarului Gheorghe Jurma, volumul se bucură de binecuvântarea Preasfinţiei Sale Lucian, Episcopul Caransebeşului, Domnia sa fiind şi cel care semnează prefaţa acestei importante şi necesare monografii. Este o tipăritură binevenită, care se înscrie în seria lucrărilor de referinţă privind istoria şi activitatea unor formaţiuni cultural-spirituale ale Banatului, alături de cele semnate de importanţi scriitori şi cercetărori precum Dumitru Jompan (Corul de la Marga; Coruri şi fanfare din Banat), Constantin Tufan Stan (Corul de la Chizătău), Petru Oallde (Corul din Grădinari) şi alţii; este o carte frumoasă, documentată, meticulos organizată, în acelaşi timp o lucrare de suflet. Despre carte şi importanţa evenimentului, la ceas aniversar, au rostit cuvinte alese: prof. univ.dr. Nicolae Bocşan (Cluj Napoca), prof. dr.Constantin Tufan Stan (Lugoj), istoric şi critic literar, editor, Gheorghe Jurma (Reşiţa), prof. Lavinia Bloju (Timişoara), prof. Ionela Moscovici (Cluj) şi Gabriela Şerban, cea care a dat citire şi cuvântului aniversar transmis de prof. dr. Ioan Sauca (Elveţia). Momentul a beneficiat de o excepţională prezentare din partea părintelui consilier cultural episcopal Daniel Alic, moderator priceput şi vorbitor de excepţie. Doi dintre autorii cărţii – pr. Silviu Ferciug şi dr. Dorel Viorel Cherciu – au povestit despre strădania domniilor lor, despre „datoria” faţă de comunitate, despre timpul preţios care trebuie destinat sufletului, actului cultural şi, în primul rând, lui Dumnezeu fără de

care nimic n-ar fi posibil. Cuvântul de încheiere a aparţinut ierarhului; un cuvânt cald, un discurs demn de un veritabil cunoscător al istoriei Banatului cultural şi bisericesc, bogat în informaţii şi plin de înţelepciune; cu adevărat, cuvântul unui ierarh cu o activitate pastoral misionară şi culturală de excepţie. „[...] Corurile din Banatul istoric au fost la înălţime şi toţi cei care au ascultat cântarea corală din Banat au rămas impresionaţi, încântaţi. De aceea, trebuie să încurajăm cântarea corală bisericească şi de aceea am venit astăzi aici ca să ne rugăm bunului Dumnezeu ca dumneavoastră cei de astăzi, coriştii şi părintele paroh şi dirijor să aibă sănătate deplină, să aveţi sănătate deplină, putere, răbdare şi să duceţi mai departe această frumoasă tradiţie corală bisericească a înaintaşilor, a moşilor şi strămoşilor dumneavoastră. [...] Se cuvine să-i felicităm pe autorii acestei minunate cărţi. Vă felicităm şi vă mulţumim pentru acest cadou spiritual şi cultural şi vă mulţumim pentru această frumoasă organizare. Îi felicităm pe membrii Corului bisericeasc „Armonia” din Bocşa Română şi din nou pe dirijor. Îi felicităm pe organizatori, dar şi pe oaspeţi şi felicităm pe fiii şi fiicele acestei parohii, acestei biserici, care s-au botezat şi care-au crescut duhovniceşte în această preafrumoasă biserică, un Voroneţ al Banatului. [...]Îi felicităm pe toţi cei care au luat cuvântul la această manifestare de ţinută, manifestare spiritual-culturală şi vă felicit pe dumneavoastră, cei care aţi venit de aproape sau mai de departe, din Banatul de munte sau din Banatul de pustă, pentru ca, în săptămâna crucii, să ne închinăm încă o dată şi aici, la Bocşa Română, crucii celei de viaţă făcătoare. [...] Vă mulţumim tuturor pentru această frumoasă aniversare şi-l rugăm pe bunul Dumnezeu să ocrotească pe mai departe Bocşa unită şi cele trei Bocşe care ne fac cinste Episcopiei şi întregului Banat”, a concluzionat Prea Sfinţitul Părinte Lucian, Episcopul Caransebeşului. După înmânarea de diplome, medalii şi însemne aniversare, evenimentul a continuat cu vernisarea Expoziţiei foto-documentară, ilustrând activitatea Corului Bisericesc din Bocşa Română de la înfiinţare şi până în prezent, expoziţie amenajată la demisolul clădirii Oficiului Parohial. În încheiere, curtea Bisericii Ortodoxe „Sf. Nicolae” din Bocşa Română s-a transformat într-o însorită şi luminată „sală de spectacole”, pe „scenă” urcând, la îndemnul prezentatorului Dan Liuţ, corurile invitate, care au încântat şi emoţionat publicul prezent: Corul de copii al Şcolii nr. 1 Bocşa, dirijor prof. Gianina Mură, Corul „Gheorghe Dobreanu” din Caransebeş, dirijor prof. Maria Poneţchi, Corul „Giroceana” de la Giroc, dirijor prof. Mircea Sturza, Corul „Grănicerii Văii Bistrei” de la Voislova, dirijor prof. dr. Dumitru Jompan şi Corul „Armonia” Bocşa Română,dirijor pr. Silviu Ferciug. Şi astfel, bocşenii au mai scris o pagină de istorie cultural-spirituală în Cartea de Onoare a oraşului şi a Banatului. Evenimentul a fost iniţiat şi organizat de Episcopia Caransebeşului şi Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae” Bocşa Română, cu sprijinul Primăriei şi Consiliului Local Bocşa, al Casei de cultură şi al Bibliotecii Orăşeneşti „Tata Oancea” Bocşa, precum şi al unor importanţi şi generoşi sponsori, oameni ai locului, bocşeni de fală. Se cuvine să încheiem felicitând pe toţi cei implicaţi în acest măreţ eveniment şi să urăm acestei formaţiuni corale bocşene tradiţionalul „La mulţi ani cu sănătate!” GABRIELA ŞERBAN

VERSURI de ION KAMLA Lucrurile-s ne-mplinite dar privindu-le din spate dăm de partea nevăzută, de ascunsa jumătate, sferă, cub, pătrat sau roată în durată stăruie, taina lucrului în sine plânsul şi-l dezvăluie, nescăldată în retină, ascunsă fără folos, partea nevăzută plânge, plâng scheletele în os.

PARTEA NEVĂZUTA A LUMII A căzut pe lucruri rouă?, sau e numai o părere, poate că le plânge faţa de-o lăuntrică durere. Lucian Blaga

Stelele din cer sunt lacrimi, Ochii nevăzuţi sunt sus, Lăcrimează-n noapte crucea Răstignită pe lisus. Numai eu, cu braţe-n lături stau pe culmile caduce, numai eu, fără suporturi îmi sunt propria mea cruce,

numai eu, privit din spate nu dezvălui nicio taină sunt cuierul care-si poartă goliciunea ca pe-o haină.

FUGA PRIN MINE ÎNSUMI Prin mine alerg cu o spaimă nebună vânat ne-întrerupt de un timp nemilos trec mlaştini de carne-n hăţiş de artere, mangrove de oase prin muşchi nămolos, prin ţarcuri de coaste mă urc pe vertebre, plămânii îmi huruie-n apele mici, spre mine-asmuţind toţi cârceii din friguri, ca Guliver stau priponit de pitici. Rămâne din pieptu-mi o stâncă uscată şi puii-n cavernă scâncesc a semnal şi urlă Lupoaica la inima plină iar vameşii morţii-ntind plasa-n aval. Aud tot mai firav cum pulsul îmi bate zvâcnind înc-odată îmi strigă să-înot

dar Timpul îmi sparge talazuri în spate şi curg spre vărsare cu sânge cu tot.

MAREA ALEGERE Tată Ceresc, m-ai selectat ca pe-animalele din Arcă şi-n grele chinuri încercat credeam că Dumnezeu mă-ncearcă, m-ai flagelat cu bici de spini şi acompaniat de lanţuri, iar drumul neted pentru toţi mi 1-ai alcătuit din şanţuri cumplit 1-ai blestemat pe cel ce încerca să mă astruce şi mâna-ntinsă spre vreun fruct mi-ai prins-o-n ram să se usuce, m-ai programat în sângerări de tălpi rănite-n pietre sparte, distracţia Te-a plictisit şi m-ai închis ca pe o carte.

23

T~T B~NATU-I FRUNCEA

Ada D. Cruceanu – Doamna culturii cărăşene Când vorbesc despre Ada D. Cruceanu nu-mi poate veni în minte

decât vestita sintagmă „doamnă de poveste”. Povestea unui intelectual rafinat care şi-a dedicat întreaga viaţă familiei şi culturii. Povestea unei doamne care a reuşit să îmbine în mod armonios viaţa de familie cu aceea de om de carieră. Bineînţeles că reuşita se datorează şi soţului domniei sale, poetul Octavian Doclin, împreună făcând un tandem de succes. Ada D. Cruceanu, pseudonimul Adei Mirela Chiseliţă, este un redutabil critic literar şi de artă, un veritabil eseist şi traducător. S-a născut la Sibiu în 4 mai 1950 şi a muncit întreaga viaţă în Caraş-Severin, într-un Banat încărcat de istorie, pe un tărâm cultural şi spiritual care i-a oferit satisfacţii, dar, uneori şi durere. Este absolventă a Facultăţii de Filologie A Universităţii din Bucureşti şi din 2001 este doctor în filologie. De-a lungul timpului a deţinut diverse funcţii între care şi cea de director executiv al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Caraş-Severin, funcţie pe care şi-a îndeplinit-o cu succes. Colaborează la reviste de prestigiu precum: „Contemporanul”, „Cronica”, „Familia”, „Limba română”, „Orizont”, „Orient Latin”, „Steaua”, „Tribuna”, „Viaţa Românească”etc., iar împreună cu poetul Octavian Doclin realizează de peste 15 ani revista de artă, cultură şi civilizaţie „Reflex”. De asemenea, este secretarul Fundaţiei Cultural-Sociale

„Octavian Doclin” din Reşiţa cu o activitate remarcabilă. Debutează publicistic în revista „Cibinium” din Sibiu în 1969 şi editorial cu volumul „Radu Stanca – dramaturgul” în 1992 la editura Hestia din Timişoara. Sub semnătură proprie îi mai apar volumele: Porunca Fiului, eseu asupra prozei lui Sorin Titel, Timişoara, Editura Hestia, 1997 şi Capete de pod, eseuri, Timişoara, Editura Anthropos, 2001. În colaborare, coautor, semnează volume precum: Contribuţii la presa românească din Banat, Reşiţa, 1979 şi Faţă în faţă: publicistică, două volume apărute la editura Marineasa din Timişoara în perioada 2012 – 2013. Ca traducător îi găsim semnătura pe multe şi importante volume de versuri, în special. Între acestea amintim: Gheorghe Costa, Această iarbă a tainei/ This grass of mistery, Timişoara, Editura Hestia, 1994; Octavian Doclin, Climă temperat– continentală/ Temperate Continental Climate, Timişoara, Editura Hestia, 1995; E.A. Robinson, Tristram and Other Poems, Timişoara, Editura Hestia, 1995; Octavian Doclin, 47 Poeme despre Viaţă, Dragoste şi Moarte/ 47 Poems about Life, Love and Death, Reşiţa, Editura Timpul, 1998; Timişoara. An Artistic Monography, Timişoara, Editura Amarcord, 1999; Octavian Doclin, Nata Ioana vrea păpuşi. Reşiţa: Modus P.H., 2011 Adriana Weimer, Un cer de cuvinte/

A sky of words. Timişoara: Marineasa, 2012; Octavian Doclin, Nata Ioana-i şcolăriţă. Timişoara: Marineasa, 2014 Din anul 1993 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Ada D. Cruceanu este deţinătoarea a unor premii şi distincţii, însă acestea nu sunt atât de numeroase pe cât ar merita. Importante şi relevante sunt premiile literare: Premiul Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România (1993), Premiul pentru critică literară al al Festivalului Internaţional de Poezie Emia (2001), Premiul de Excelenţă al Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România (2002), Premiul Eminescu şi Titlul de Cavaler al Ordinului Cultural „Eminescu” (Oraviţa, 2006). Fin, dar incisiv critic literar, remarcabil eseist, Ada D. Cruceanu se bucură de-a lungul carierei sale de cronici şi referinţe critice semnate de importanţi autori: în periodice: Adrian Dinu Rachieru, „Meridianul Timişoara”, nr. 8–9, 1993; Al Piru, „Dimineaţa”, nr. 28, 1993; Cornelia Ştefănescu, „Jurnalul literar”, nr. 37–40, 1993; Mircea Popa, „Literatorul”, nr. 9, 1994; Carmen Blaga, „Semenicul”, nr. 3, 1996; Cornel Ungureanu, „Orizont”, nr. 7, 1998; Victor Cubleşan, „Steaua”, nr. 5–6, 1999; Olimpia iacob, „Convorbiri literare”, nr. 2, 1999; Maria Aron, „Luceafărul”, nr. 10, 2000; Ludmila Rotăraş, „Convorbiri literare”, nr. 12, 2001, ş.a. În volume: Olimpia Berca, Dicţionar al scriitorilor bănăţeni, Timişoara, Editura Amarcord, 1996; Tiberiu Chiş, Viorica Bitte, Nicolae Sârbu, Dicţionarul scriitorilor din Caraş-Severin,Reşiţa, Editura Timpul, 1998; Mihai Deleanu, Reşiţa filologică, Reşiţa, Editura Timpul,

Poeta Ioana Cioancăş - 5 ani de la plecarea spre „Casa soarelui” Cred că tuturor ni se face dor câteodată. Dor, mai ales de oamenii care au plecat. Care au plecat pentru o perioadă sau definitiv. Mie adesea mi-e dor de diferiti oameni. Culmea, mi-e dor şi de oameni pe care i-am cunoscut puţin, pentru o perioadă scurtă de timp, dar care mi-au rămas la suflet şi, uneori, mi se face dor de ei şi aş vrea să-i aud, să-i văd. Şi atunci pun mâna pe telefon şi sun, sau mă aşez în faţa calculatorului şi apelez la Facebook, sau îmi bâzâi prietenii cu întrebări şi astfel îmi ostoiesc dorul. Dar atunci când mi se face dor de cineva plecat… dincolo de cele pământeşti… nu-mi rămân la îndemână decât … amintirile. Şi e mai greu. Adică, e un dor care doare… Aşa mi se întâmplă şi acum. În 8 august se împlinesc 5 ani de când poeta Nela Cioanăş a plecat dintre noi. A plecat spre “casa soarelui” să-şi doarmă somnul liniştit, să asculte “pasul clipelor prin tot noianul de vremi”şi “să îngrădescă şi acolo cu slove un crâmpei de veşnicie”. Am cunoscut-o pe poeta Ioana Cioancăş în anul 1997, iar dragostea pentru carte şi cuvântul scris ne-a apropiat. Terminase volumul Întoarcerea numelui. Oraşul Bocşa în timp, era extrem de fericită şi mulţumită de colaborarea cu biblioteca bocşană şi cu editura domnului Gheorghe Jurma, şi reuşise într-un fel să treacă peste momente mai grele din viaţa sa, momente de nemulţumire despre care însăşi afirmă în prefaţa cărţii: “… momente în care persoane care nu au realizat absolut nimic toată viaţa m-au tratat cu o totală lipsă de respect, că dacă nu pot realiza nimic în cultură, nici nu preţuiesc munca celor care îşi risipesc zilele şi nopţile pentru a pune

în lumină bogăţia culturală a acestui oraş.” şi mulţumea, cu generozitatea-i bine cunoscută bibliotecii şi directoarei de la acea vreme, Venusa Demenenco, pentru sprijin. Ca tânăr bibliotecar şi specialist în domeniu, era în sarcina mea să mă ocup de organizarea evenimentului: editarea cărţii şi lansarea acesteia. Atunci am cunoscut-o mai îndeaproape pe Ioana Cioancăş. În apartamentul ticsit până la refuz de cărţi şi cu scrumiere pline de chiştoace de ţigări era în mediul ei! Aici creea! Era templul ei! La prima vedere am rămas uimită. Parcă eram în altă lume. Dar m-a adus repede cu picioarele pe pământ în momentul în care a deschis uşa bucătăriei şi mi-a arătat oala cu sarmale. Atunci am observat şi partea pământeană a apartamentului. Adora să facă sarmale, iar pentru lansarea cărţii sale s-a oferit să le facă singură şi să le ofere cu mare drag prietenilor. Aparent, era un om dur; dincolo de aparenţe se ascundea o sensibilitate extraordinară. Iar versurile sale scot la iveală această sensibilitate. De la acel moment, colaborarea noastră a continuat. Venea adesea la bibliotecă şi… povestea. Era plăcut să stai s-o asculţi. Povestea cu savoarea povestitorului înnăscut. De asemenea, devenise colaboratoarea noastră la realizarea revistelor “Bocşa culturală”, “Gazeta Bocşei”, “Bocşa sportivă”, dar şi pentru realizarea altor volume apărute în seria “Bocşa – istorie şi cultură”. Ne aşezam în curtea bibliotecii (pentru că în interior nu se fuma) şi la o cafea (sau mai multe) şi mult mai multe ţigări, dezbăteam tot felul de subiecte şi ascultam diverse sfaturi şi poveşti. Sincer, mi-e dor de acele clipe…

Apoi problemele de sănătate n-au ocolit-o şi curând s-a “transferat” (cum îi plăcea să spună) la Căminul pentru persoane vârstnice Bocşa, unde se simţea foarte bine, era foarte mulţumită. Aici o vizitam adesea şi mă bucuram că o vedeam fericită şi mulţumită: era bine îngrijită şi avea “regim special”. Managerul căminului, dna. Anca Pascu, cunoscând-o şi ca profesor, dar mai ales ca scriitor, i-a creeat toate condiţiile de scris în camera de la cămin. Putea fuma în cameră, citea extrem de mult şi scria întruna. Îi duceam cărţi şi reviste, îmi dădea articole pentru “Bocşa culturală”. Toate acestea până în momentul în care a venit familia şi a luat-o. M-am bucurat că se afla lângă familie, dar m-am întristat pentru că ştiam că n-am s-o mai văd. Corespondenţa a continuat până într-o zi cînd… n-am mai primit veşti. În schimb, după vreo lună de la moartea sa, a venit cineva şi mi-a adus acea veste : că s-a stins. Întro zi de august, acasă, la Comloş, s-a stins. A plecat dintre cărţi “ ca bucata de stâncă ce pleacă din vârf de munte/ ca să pipăie legătura dintre parfum şi culoare/ la florile de câmp/ după ce a învăţat pe de rost distanţa dintre pisc şi pământ”… Poetă, prozatoare şi culegătoare de folclor Ioana Cioancăş s-a născut la 19 februarie 1939 în Fitioneşti, jud. Vrancea şi a murit la 8 august 2010 la Comloşul Mare. Studii primare şi gimnaziale la Teremia Mare, liceale la Sânnicolaul Mare, jud. Timiş. Studii universitare: Facultatea de Filologie Timişoara (1965). După absolvirea facultăţii funcţionează ca profesoară de limba şi literatura română la Luncaviţa, jud. Caraş-Severin, iar din 1973 la Grupul Şcolar din Bocşa până la pensionare. Debutează sub pseu-

1999; Irina Petraş, Panorama criticii literare româneşti, Dicţionar ilustrat, 19502000, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2001; Who’s who în România, Bucureşti, Pegasus Press, 2002; Dicţionarul General al Literaturii Române, Academia Română, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004; Dicţionar al Scriitorilor din Banat, coordonator Alexandru Ruja, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2005; Titus Crişciu, Cei de lângă noi - portrete şi interviuri, Reşiţa, Editura Tim, 2005; Cornel Ungurenu, Sorin Titel interpretat de…, Reşiţa, Modus P.H., 2005; Aurel Sasu, Dicţionarul biografic al literaturii române, Piteşti, Editura Paralela 45, 2006, etc. Despre omul Ada D. Cruceanu, despre acel „rafinat intelectual”, vorbeşte publicistul Titus Crişciu în volumul Portretul unei doamne, Reşiţa: Signum, 2003, p. 22-23, titlu care mă duce din nou cu gândul la sintagma „doamne de poveste”. Am încercat ca în câteva rânduri să creionez profilul unei astfel de doamne de poveste care se află în imediata noastră apropiere şi care, cu bucurie şi mândrie afirm, este unul dintre cei mai dragi şi apropiaţi prieteni şi colaboratori ai bibliotecii bocşene. Este omul care ne-a fost aproape mereu. Este intelectualul rafinat de care avem nevoie cu toţii în cariera şi în activitatea noastră, este femeia de succes, inteligentă şi conştiincioasă, fără a fi spectaculoasă, este personalitatea culturală feminină care poate şi trebuie să constituie un model de modestie şi dăruire pentru cei tineri şi pentru noi toţi. La mulţi ani, Ada D. Cruceanu, Doamna culturii cărăşene!



GABRIELA ŞERBAN

donimul Nela Cioancăş cu poezia „La arie” în „Scânteia pionierului” 1953, iar debutul propriu-zis în „Gazeta literară” devenită ulterior „România literară”. A colaborat la reviste de literatură şi cultură: „Luceafărul”, „Orizont”, „Argeş”, „Flamura”, etc. iar alături de revista „Bocşa culturală” a fost încă de la primele numere până la sfârşitul vieţii. Volume: Pasul clipelor. Timişoara. Facla. 1982; Casa soarelui. Timişoara. Facla. 1989; Povestiri. Reşiţa. Timpul. 1986; Ritmuri din ţara lui Iovan Iorgovan (volum colectiv). 1970; Trandafir cu creanga-n apă (volum colectiv). 1976; Întoarcerea numelui – oraşul Bocşa în timp. Reşiţa. Timpul. 1997. Referinţe: Dicţionarul scriitorilor din Caraş-Severin/ Victoria I. Bitte... Reşiţa. Timpul. 1998; Fals dicţionar de literatură bocşeană contemporană/ Dimitrie Costa. Reşiţa. Timpul. 2001; Carte cu scriitori./ Dimitrie Costa. Reşiţa. TIM. 2006; Cărăşeni de neuitat X/ Petru Ciurea şi Constantin Falcă. Timişoara. Eurostampa. 2011; Biblioteca, între datorie şi pasiune. 60 de ani de lectură şi bibliotecă publică la Bocşa/ Gabriela Şerban. Reşiţa: TIM, 2013; revista Bocşa culturală Sper să ajung cât de curând la Comloşu Mare să aşez o floare la mormântul poetei Ioana Cioancăş. Până atunci, în astfel de momente de dor, apelez la cărţile şi poeziile ei, la depănarea amintirilor alături de prieteni şi cunoscuţi comuni şi la transcrierea unor gânduri în astfel de pagini… Şi am să închei cu versurile poetei: “Nici o noapte/ nu mai cade de-a curmezişul drumului/ ce duce de la mine spre soare,/ de la vorbe spre firul de iarbă/ şi de la căldura palmei/ spre bulgărul de pământ/ de când lumina ochilor tăi/ s-a prefăcut în izvor/ pentru sufletul meu/ care a împrumutat de la cocori/ numai zborul.”

GABRIELA ŞERBAN

24

T~T B~NATU-I FRUNCEA

IONEL IACOB-BENCEI LA CENTENAR “Sănătate vreau,nu bani, Însă- cum nu merge treaba Vreau să am optzeci de ani. . . Ca s-o pot iubi pe baba.”

CENTENARY “It is health I want, not money, But - as things don’t seem to hold I want to love my old honey When I am 80 years old”

ANACRONISM E curios cum pot să treacă, Prin lumea hâdă şi nedreaptă, Infatuaţi, ce nu se-apleacă, Servili ce nu se mai îndreaptă.

ANACHRONISM It is so strange and unfair how, In this bad world are only “taken” The haughty, who don’t want to bow, The servile, who won’t ever straighten

UNUI DESPOTIC Îşi impune cu un rost Incurabilul său crez; Eu i-aş spune că e prost, Dar mi-e teamă că-l flatez!

TO A DESPOT His incurable creed rule He imposes with a matter I would rather call him fool But I am afraid I’ll flatter

LA ANIVERSAREA OCTOGENARULUI După şapte încercări, A stins patru lumânări; Cea de-a opta încercare A fost ultima...“suflare”.

TO OCTOGENARIAN’S ANNIVERSARY After seven trials... He blew out four candles But the eighth breath trial He could no more handle.

ISTERIE POLITICĂ Strigă nişte marţafoi De gândeşti că au turbat: “Ne vrem ţara înapoi. . . S-o mai mulgem un mandat.”

POLITICAL HYSTERIA There are some villains in attackAnd shout as if were in rage “We want to get our country back... To “mik” it for another age.”

“NIHIL SINE DEO” Sunt creştini şi-n rugă stau, Dar românii, ca popor, De o vreme nu mai au Niciun “înger păzitor”.

“NIHIL SINE DEO” They are Christian and pray. But Romanians, in regard, For a time, have been astray, Of no angel who can guard.

ULTIMUL DISCURS Evaziv şi lăudăros, Două ore ne-a minţit Şi-a plecat cum a venit: Ca un mare TICĂLOS.

THE LAST SPEECH Very braggy and elusive He would lie to us one hour As he came, he left: abusive, A true RASCAL without power.

EUROPARLAMENTARII NOŞTRI Sunt mereu la post După noua schemă: Unii fără rost, Alţii, fără temă.

OUR EU CONGRESSMEN Always in position, In their latest scheme, Some without a mission Some without a theme.

BILANŢ Dintre câte le-am curtat, Care m-au băgat în seamă, UNA nu m-a înşelat... Se numeşte EPIGRAMĂ.

REVIEW Out of those I used to see... And who cared to look at me. ONE has passed the trust exam... And her name is EPIGRAM.

· · · · · · · ·

ÎNTRE VECINI De peste gard, vecina sa Îi strigă pe nerăsuflate: Vecine,“jumătatea” ta E-n parc... c-o altă “jumătate”.

BETWEEN NEIGHBOURS Over the fence, the neighbour screams To let him know the latest catch Hey, I’ve just seen your matching soul... Is in the park... with a new “match”.

SHOW-ul “ROMÂNII AU TALENT” Un eveniment Greu de definit; Unii au talent, Alţii s-au tâmpit.

SHOW “ROMANIA’S GOT TALENT” Here is an event Hard to be defined; Some come with talent Some come without mind

·

INVITAŢILOR LA AGAPA “BENCEI - 75” Dragii mei contemporani, Ce-aţi venit de astădată, Peste 25 de ani “O s-o facem şi mai lată.”

TO THE GUESTS AT THE “BENCEI – 75” FEAST Dear contemporaries, now That you came here in full vigor, In twenty-five years, I vow “We will do it even bigger.” (traduse de Mirela Iacob)

CV (SUMAR)

·Nume: IACOB ·Prenume: IONEL ·Pseudonim: BENCEI ·Născut în 18.12.1940, Bencecu de Jos, jud.Timiş, RO ·Bacalaureat Liceul „C. D. Loga” / seral / 1963 ·Curs postliceal Administraţie publică ·Tehnician / inspector Consiliul Judeţean Timiş / pensionat la 1.01.2001 A activat în mai multe cenacluri literare din Timişoara Membru al Cenaclului de satiră şi umor „Ridendo“ din 1977 Vicepreşedinte între anii 1982-1995; din ianuarie 1996 este preşedinte în exerciţiu Membru fondator al Cenaclului Radiofonic „Gura satului“ (1991) Membru fondator al Uniunii epigramiştilor din România (1990) şi Membru de Onoare (2000) Membru fondator al Asociaţiei scriitorilor în grai bănăţean (2000) Cetăţean de Onoare al Comunei Pişchia/ Timiş (2008) Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2008) Membru al Uniunii Scriitorilor din România (2009) Membru de Onoare al Societăţii Literar - Artistice „TIBISCUS“ - Uzdin / Voivodina colaborator la o serie de publicaţii colaborator Tv local volume colective: 8 volume de autor: 16 volume îngrijite de I. I.-B.: 14 apariţii în culegeri şi antologii: peste 80 premii şi distincţii circa 100 pe versurile sale Mircea Ciugudean a compus „Valsul Timişoarei“ / www.youtube.com membru în jurii la festivaluri de umor

· · · · · · · · · ·

“Indiferent de PUTERE, ca umorist, am fost întotdeauna în opoziţie.” I. I. BENCEI

25

T~T B~NATU-I FRUNCEA

LA 75 DE ANI

“Ionel Iacob-Bencei este un fiu de paore din rădăcina adevărată de truditori ai pământului, treziţi în geana zorilor cuminecători, înhămaţi întru agoniseala pâinii, sub focul sacru al arşiţei..., întorşi acasă sub buza nopţii, spre a fura o clipă odihnei mereu amânate. FIU AL SATULUI bănăţean Bencecu de Jos, bătând cu tălpile pământul străbunilor, cu dealuri şi livezi înmiresmate, cu ape şi grădini sfinţite, nu-şi putea uita stirpea. Ajuns în lumea Intelectualilor, n-a uitat niciodată ţăranul român pe care-l cântă, îl binecuvântă şi i se închină cu evlavie. Cărţile sale sunt DOR şi NOSTALGIE, CHIN, DURERE, SPERANŢĂ, pentru o lume ancestrală, spre neuitare.” (2002) ŞTEFAN PĂTRUŢ “Văzând feţele arse de soare şi mâinile aspre ale ţăranilor, Ionel Iacob-Bencei i-a definit printr-o fericită sintagmă:MĂRIA SA, ŢĂRANUL ROMÂN. O, câtă bogăţie de inimă şi câtă lumină în doar patru cuvinte.” (Ohaba Mâtnic, 7 octombrie 2000) ION GHERA (...) “Problema Banatului a fost că - după 1918 - s-a despărţit prea repede de literatura dialectală, literatura ţărănească şi stilul umoristic autoironic, epigramatic. Erau trei direcţii care dădeau Banatului cultural o identitate importantă. Faptul că n-am reuşit să ne apropiem la momentul oportun a fost literalmente o pierdere, pentru că întotdeauna între literatura umoristică şi cea oficială a existat o diferenţă... Volume ca acestea lansate azi, aici, de Ionel lacob-Bencei vin să repare asta.” (...) (Sala „Orizont”, 29 mai 2009) CORNEL UNGUREANU (...) “între mai vechii preşedinţi ai Cenaclului „Ridendo”, Ionel lacob-Bencei rezumă în sine o personalitate remarcabilă: bărbat puternic, cu fler şi prestigiu umoristic, cu o inteligenţă nativă, bătăios om de baricadă, ambiţios în a-şi păstra calmul, sângele rece de spadasin al umorului şi imparţialitatea sa de conducător.” (...) (“Paralela 45”, 3 noiembrie 2009) ION ARIEŞANU (...) “Ionel lacob-Bencei străluceşte pe mai multe fronturi. Sub aparenţa jucăuşă că doar ne amuză se ascunde un poet trist, un om grav. un suflet liric care pendulează între diatribă şi suavitate, în viaţa culturală a urbei - şi nu numai! -rămâne o prezenţă tonică, un adevărat „showman”. Avem nevoie de seriozitate scrobită, dar şi de voioşie!” (Sala “Orizont”. 29 mai 2009) ADRIAN DINU RACHIERU (...) “Nu greşesc dacă aş spune că Ionel lacob-Bencei este un tradiţionalist, în sensul tehnicii literare, al artei cu care îşi compune creaţiile, dar nu şi din punct de vedere al conţinutului. Vorbim despre un epigramist care a intrat în folclor; dar care cultivă satira şi în cronica rimată, pamflet şi chiar în rondel, preluând forma clasică încetăţenită de Macedonski, inclusiv nota satirică, nu doar diafanul. Aceeaşi notă este prezentă şi în creaţia sa dialectală.” (Sala “Orizont”, 29 mai 2009 ) SIMION DĂNILĂ (...) “Ionel lacob-Bencei trăieşte o patimă a ataşamentului faţă de satul lui, de case, locuri şi oameni cum rar am întâlnit. Personalitatea sa se aşază de pe acum în aproape o duzină de volume personale, ca să nu mai punem la număr zecile de antologii, culegeri şi almanahuri în care e prezent cu prestanţa care-l face să fie el însuşi, dar niciodată egal cu sine.’’ (Sala “Orizont”. 29 mai 2009 ) IOAN VIOREL BOLDUREANU „Pe Ionel lacob-Bencei îl ştim ca un epigramist de forţă, nu de ieri, de azi, ci de 30 de ani. Asta n-ar fi un merit în sine, ci faptul că n-a făcut nici „înainte” şi nu face nici acum rabat în ce priveşte atitudinea sa ironică, şfichiuitoare. Nu face compromisuri. Domnia Sa are - realmente - şi realizări poetice remarcabile, cum ar fi volumul „La învierea de apoi... a cailor”. (Sala “Orizont”, 29 mai 2009) GHEORGHE SECHEŞAN “... Am fost bucuros să descopăr, illo tempore, în Ionel Iacob-Bencei, aş zice, în cele mai bune creaţii ale sale, un urmaş al lui Marius Munteanu, care foloseşte - cu fineţe şi ştiinţă -graiul bănăţean nu doar de dragul aşezării lui în alcătuiri bune de citit “pră bină” sau la cine ştie ce cenacluri de profil. Înzestrat cu talent, cu sensibilitate, cu adevărată iubire pentru satul bănăţean din care-şi trage rădăcinile, Bencei desenează cu un penel foarte fin imagini mirobolante ale satului natal şi prin ele ale satului bănăţean din toate ariile. (...) Aceste creaţii reprezintă lamura poeziei lui Ionel Iacob-Bencei îndreptăţindu-mă, cred, să afirm că este unul dintre cei mai importanţi poeţi în grai bănăţean...” (Din prefaţa volumului “Haidaţ să cărăm tuleii”, Editura Eurostampa, Timişoara, 2015) ION MARIN ALMĂJAN

26

T~T B~NATU-I FRUNCEA

„Ce-ţi doresc eu ţie dulce...“ epigramă

În prozodie îmbrăcată, Când calci pe „poantă“ să nu cazi „Cenuşăreasa“ de-altădată, REGINA balului de azi.

„Tămâie şi otravă“

La dejun s-au aşezat, Puşi întruna pe gâlceavă, Ginerele - „tămâiat“ Lângă soacră-sa, „otravă“.

„Micul românesc“ şi Europa Problema s-a clarificat: Cu aprobări „europene“, Băgăm în „mici“ bicarbonat Ca să se umfle... UE-n pene.

Ghinion

De pe tronul său gigant, DOMNUL zise omenirii: Asta-i cheia fericirii! Şi-a scăpat-o în neant...

La frontiera României

Nu le fie de deochi! Când dai şpagă-n vămi la noi, Poliţiştii-nchid un ochi, Vameşii - pe amândoi.

Intervenţie mascată în Ucraina

Obişnuiţi doar cu supuşi, Ajung la fapte derizorii Că ruşii-i apără pe ruşi Şi-i vor... cu tot cu teritorii. În drumul spre 80 de ani... Dacă-mi iese un „părinte“, Zic: Cu Dumnezeu ’nainte! Dar de-mi iese o codană: Înapoia mea, Satană!

De la Shakespeare la Bencei „Dau Regatul pentru-un cal!“ Zise-un Rege Cocoşat; Eu, poet şi om normal, Nu dau calul pe-un regat.

Plecăciune M-am întânit cu Ionel Iacob Bencei în anul 1995 la castelul din Macea unde amândoi am participat la ,,Festivalul de satiră şi umor sătesc Gura satului“ fiind invitat de caricaturistul Popa`s, iar domnul Bencei - ca vechi participant - a fost invitat de organizatori în recital. Am servit prânzul la aceeaşi masă, fiind cu noi şi câştigătorul marelui premiu din acel an, copilul Ionuţ Cătălin Cătană şi mama acestuia. A fost o întâlnire cu un om sobru, chibzuit şi atent la tot ce mişcă, un adevărat artist! Epigramele domniei sale de cele mai multe ori satirizează şi se termină printr-o poantă

EPIGRAME de IONEL IACOB-BENCEI Românii lui Goga

„Munţii noştri aur poartă, Noi cerşim din poartă-n poartă...“ Ne mai spovedim de Paşte Şi mâncăm din „Moaşte“-n „Moaşte“.

Unui nihilist

La „Coloana lui Brâncuşi“ S-a crăcit un trepăduş, Dovedindu-ne, tembelul, Că-i lipseşte CRBL - ul.

Justiţie românească

Unii magistraţi sunt fameni, Judecă în mod tâmpit: Calcă tâmpul patru oameni – Nici măcar nu-i HUIDUit…!

Profanare peste 500 de ani Ticăloşi m-or lua din „ladă“, Ca să-mi scoată un dentist ADN-ul şi să vadă Dac-am fost epigramist.

Quo vadis?

Cum să meargă ţara bine Cu atâtea paţachine? ,,Democraţii“-s mafioţi, Opozanţii nu sunt… toţi!

Europarlamentarii noştri Sunt mereu la post După noua schemă: Unii – fără rost, Alţii - fără ,,temă“.

Rugă preelectorală

Ca român şi credincios, Mă tot rog la Preaînaltul: De ne scapi de-un ticălos, Doamne, nu ne-aduce altul!

Duelul epigramatic (uneori)

Capul

Socializare pe scara blocului

,,Hienele“

Unui biped

Jugul

Brand local

Ruşinea

Parafrază preelectorală

„Hăulită“ dintre nămeţi

Starleta

După şarm şi după ,,şic“, Are aer de vedetă; Dar din propriu-i ,,grămătic“ Văd că-i semi-analfabetă.

Înainte de alegeri Pe plaiul nostru românesc, De două`ş`cinci de ani încoace, Şacalii se tot reunesc Cu fel-de-fel de dobitoace...

Dragoste moldovenească

TOP – 500

După alegeri

Tălmăceanu… tălmăcit

Lângă un panou electoral

E disputa elegantă Ce-o porneşti c-un partener Şi constaţi că are poantă Însă n-are caracter...! Stau de bârfă coana Dima Cu vecina ei Aglae... - I-auzi soro, Fukusima... - Fugi d’acilea, fu cu Nae!

Josnică e fapta sa. N-ar fi fost cu supărare, Chiar deloc, de mă-njura Un netrebnic... de valoare. Buzoianca mea drăguţă, Nu spun vorbe de şaradă: Faci o „ciorbă de văcuţă“ De ne stă viţelu-n... noadă. - Lele, am făcut potecă De la birt la discotecă... - Neică dragă, nu mă mir, Faci tu şi spre cimitir!

Când mă scoati din „dizain“, Dau cu dânsa di păreti; Ni şertăm di „Valentain“, Ni-mpacăm di „Dragobeti“. înţepătoare. Autorul e profesionist şi foloseşte ironia, produsul finit este o mică bijuterie ce se spune la obiect. Păcat că cei care ar trebui din aceste adevăruri să înveţe, să se îndrepte îşi văd pe mai departe de viaţa lor şi sfidează bunul simţ. Artistul Bencei nu închide ochii, ci dimpotrivă îi deschide şi atacă cu epigrame pe cei care ,,calcă strâmb“ dar mai ales pe politicieni şi bine le face! La ceas aniversar fac o adâncă plecăciune în faţa domnului Ionel Iacob-Bencei dorindu-i sănătate, împliniri şi încă multe bucurii ! La multi ani ! Cu mult respect, ADALBERT GYURIS

Să v-o spun pe şleau: Un organ caduc Întrucât nu-l au Cei ce ne conduc. Carnivorele feroce, Denumite şi ,,hoitari“, Care-atacă-n mod atroce Nişte bieţi pensionari. Accesoriu nu prea drag, Definit ca scop şi formă, Pentru boii care trag Ca românii la reformă. Semnul care-n România Se vedea mai mult la ţară; Astăzi cu ,,democraţia“, E pe cale să dispară.

Acesta-i TOP-u-adevărat Şi orice-ar fi n-ai ce să faci: Avem un ,,putred de bogat“ La mii de... ,,putrezi de săraci“. Degeaba zice că-l imită Pe Michael Jackson cel etern; Nu l-am văzut nicio clipită Să ţină mâna pe… ,,guvern“.

Monstruoase coaliţii Pe la cârciumi se adună Şi se-ntrec în exhibiţii. Moarte bună!

Să aibă cvorumul solid, Se aliază de îndată Şacalii dintr-un vechi partid Hienelor din noua ceată. „Treisprezece patrioţi Vor scăpa ţara de hoţi“ ...Zise-o babă, cam mioapă: Dar de ei cine ne scapă?!

27

T~T B~NATU-I FRUNCEA

Ionel Iacob-Bencei, La Mulți ani!

în mari războaie câștigate, de-aceea sunt țăran și cal.

Ionel Iacob-Bencei este un Iacob-Bencei și noi suntem Acum, când 75 de primăveri spirit al Banatului; Un spirit țărani și cai. al iubirii și al poeziei. DeEu am spus și o spun tutu- îți înfloresc în zâmbet, membrii Asociației Scriitorilor în scinde din lacrima curgândă a ror: Grai Bănățean doresc să fii țăranului, „rob al pământului”, În anotimpuri de povară, sănătos, să ai parte de bucurie și din galopul sănătos ori în fiecare zi din an, și noroc, să încânți mereu și să obosit al calului. cu calul am ținut o țară În lirism, mă leagă de Ionel și-atunci am devenit țăran... îmbogățești cu noi producte poetice literatura acestui colţ Iacob-Bencei cel puțin două teme. Abordăm amândoi, în Am tras din greu și-am dus de țară. La mulţi ani! poezie, țăranul și calul. în spate ION GHERA Stimate domnule Ionel pe mulți naufragiați la mal,

Volume îngrijite de Ionel Iacob-Bencei

„Cățelușul Fulger-Viu”, de Dimitrie Jega, apărută postum, Editura POPA’S ART’, Timișoara, 1993 „Epigramiști din Banat”, (în colaborare cu Ion I. Mioc), Editura Excelsior, Timișoara, 2000 „Studenți(me)a văzută de epigramiști” (în colaborare cu prof. Univ. Dr. Ștefan Buzărnescu), Editura 1 Aprilie, Timișoara, 2003 „Ridendo -35” (volum aniversar, istoricul Cenaclului de Satiră și Umor „Ridendo”), Editura Eurostampa, Timișoara, 2004 „In memoriam Dimitrie Jega” (volum omagial), Editura Eurostampa, Timișoara, 2006 „Timișoara, mon amour” (culegerea de umor cu ocazia aniversării a 38 de ani de la înființarea cenaclului „Ridendo”), Editura Eurostampa, Timișoara, 2007 „Zâmbete la Ridendo” (culegere de umor cu ocazia aniversării a 39 de ani de la înființarea cenaclului „Ridendo”) Editura Eurostampa, Timișoara, 2008 „Ridendo la 40 de ani” (volum aniversar/antologic), Editura Eurostampa, Timișoara, 2009 „Studenți(me)a văzută de epigramiști” ediția a II-a, Editura de Vest, Timișoara, 2010 „Un senior al epigramei – Dimitrie Jega” (plachetă memorială: epigrame, epitafuri, dueluri epigramatice, evocări), Editura Eurostampa, Timișoara, 2012 „Cățelușul Fulger-Viu” de Dimitrie Jega (ediția a II-a), Editura Eurostampa, Timișoara, 2012 „Studenți(me)a văzută de epigramiști” ediția a III-a, ( în colaborare cu prof. univ. dr. Ștefan Buzărnescu), Editura de Vest, Timișoara, 2013 „Psihologia, piesă logico-umoristică”( culegere de epigrame în colaborare cu prof. univ. dr. Ștefan Buzărnescu), Editura Nagard, Lugoj, 2014 „«Ridendiștii de azi»...” (volum aniversar), Editura Eurostampa, Timișoara, 2014

De acelaşi autor - Ionel Iacob-Bencei „Din sertarele cenzurii” (pamflete, cronici ritmate, fabule, parodii, epigrame), Editura POPA’S ART’, Timițoara, 1993 „Epigrame și epitafuri”, Editura Mirton, Timișoara, 1994 „De la rondel la duel...epigramatic” (rondele lirice și satirice, cronici ritmate, poezie, proză scurtă, parodii, epigrame), Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 1995 „Dă dor, dă jăle, dă drag” (poezie și proză dialectală, poeme, parodii, pamflete, rondeluri), Editura Mirton, Timișoara, 1996 „Risipite prin sertare” (interviuri, memorialistică, poezie dialectală, epigrame, cronici ritmate), Editura Editura Popa’ S Art’, Timișoara, 2004 „Epigrama iacobină de la începuturi până în...2006”, Editura Eurostampa, Timișoara, 2007 „Robii pământului” (evocări, interviuri, poezie dialectală, comentarii), Editura Eurostampa, Timișoara, 2007 „Satirice” (cronici ritmate, rondeluri satirice, cuplete, pamflete), Ed. Eurostampa Timișoara, 2008 „La învierea de apoi a...cailor” (rondeluri, poeme), Editura Eurostampa Timișoara, 2009 „Traista cu amintiri” (proză scurtă), Editura Eurostampa Timișoara, 2009 „Parodii”, Editura Eurostampa, Timișoara, 2010 „Floregiu - 70” – epigrame, Editura Eurostampa Timișoara, 2010 „Epigrama iacobină 2”, Editura Eurostampa Timișoara, 2012 „Din Bencec pân la Uzdin” (poezii în dialect bănățean și pictură naivă), Editura Eurostampa Timișoara, 2013 „Ce-mi șoptește mie muza” (catrene epigramatice pentru concursuri tematice), Editura Eurostampa Timișoara, 2014 „Din Bencec pân la Uzdin”, ediția a II-a, Editura Eurostampa Timișoara, 2014 „Haidaț să cărăm tuleii” (poezii în dialect bănățean), Editura Eurostampa Timișoara, 2015 Liliput, „75 de primăveri/epigrame, Editura Mirton Timișoara, 2015 Placheta „75 de epigrame/primăveri, Editura Singur Târgoviște, 2015

Să ne bucurăm de un frumos jubileu! Revista graiului banațean își trăiește, înfiorată, adolescența (a împlinit 15 ani), deși a ajuns la numărul 150, iar aceasta înseamnă, nici mai mult, nici mai puțin, decât aproape 5.000 de pagini A4, cât opera unui prolific scriitor. În timp, această publicație și-a găsit un vad al ei, marginal, ce-i drept, dar dăruit unui fenomen specific acestui colț de lume, care este Banatul, cu barocul său inconfundabil. În timp, revista a făcut și face eforturi mari pentru a pune în pagină o diversitate de materiale ale membrilor Asociației Scriitorilor în Grai Bănățean și ale colaboratorilor, cât și pentru a susține pecuniar tipărirea periodică, într-o perioadă în care cultura a început să fie tratată ca o cenușăreasă a vieții noastre sociale. Mai întotdeauna, am avut nevoie de resuscitări, de înțelegere, de oameni cu oarece dare de mână, de instituții, de receptare și îngăduință, cât și de sacrificiu personal. Dincolo de stânjenitoarea umilință, o constantă importanță a acordat Colegiul director al revistei nu numai creațiilor poetice în grai bănățean, ci și altor genuri de scrieri (epigrame, fabule, poezii în limbă literară, proză, cronici, eseuri etc., cât și unor cercetări științifice legate de cultura Banatului (folclor, lingvistică, lexicografie, istorie, toponimie, muzică populară, cronici de evenimente din arealul bănățean etc). Am pledat, întotdeauna, pentru echilibru, bună înțelegere și armonie, sine ira et studio. Știm că sunt foarte multe lucruri de lăudat, dar și de criticat, dar, oricât de optimiști am fi, mai știm că numai din entuziasm (fie el și adolescentin, dar nu naiv!) nu se poate edita o publicație destinată graiului bănățean, așa că, deocamdată, să ne bucurăm de acest frumos jubileu, să nădăjduim și să-i dorim revistei noastre viață lungă!

ION CĂLIMAN

28

T~T B~NATU-I FRUNCEA

Al doilea taragotist după Luţă loviţă - ION MURGU

Originar din satul Dalei, născut în anul 1897, Ion a fost al treilea din cei şase copii ai familieiMurgu. Tatăl său, Todor, zis Său, care eraclarinetist, era un om de o asprime exagerată, datorită sărăciei şi mizeriei în care trăiau, câştigându-şi existenţa din aşa-zisele „zicăli” şi unele lucrări ocazionale prestate la oamenii mai avuţi din sat. De mic copil, Ion Murgu îi ajută pe tatăl şi pe mama sa la lucrul la cărămidă, în timpul liber încercând digitaţia la fluier, îndrăgostit de acest instrument, încearcă să-şi confecţioneze chiar el, din lemn de salcie, un fluier. Se taie la un deget, acesta rămânându-i de format pentru întreaga viaţă, mărturiseşte sora sa, Cristina Tudor. După ce tatăl său îi cumpără un fluier, reuşeşte să se distanţeze în scurt timp de ceilalţi copii de vârsta lui, astfel că la 12 ani părintele său îi cumpără un clarinet. Familia avea tot interesul să-1 facă să ajungă un muzicant desăvârşit, de aceea, nu o dată, îl pedepseşte aspru pe copil, mergând pânăacolo încât tatăl său îl introduce într-o fântână, iar el stă să-1 asculte de afară. Un muzicant în plus în casa săracă a lui Ion Todor Său înseamnă o bucată de pâine mai mult. Aceasta este explicaţia folosirii metodelor aspre de a-1 forma ca pe un bun muzicant pe tânăr. Luând exemplu pe înaintaşul - şi totodată contemporanul său Luţă lovită, Murgu se face re-

pede cunoscut în toate satele. Cântă la diferite manifestaţii - hore, nunţi, nedei, până în anul 1915, când este încorporat şi trimis pe front. Acelaşi talisman nelipsit din buzunarul stâng - clarinetul - 1-a însoţit în această conflagraţie mondială. Pe front fiind, de multe ori şi-a înveselit tovarăşii de arme, transpunându-i în atmosfera satului de unde a plecat. Doinele lui au stors şiroaie de lacrimi de la cei care îl înconjurau cu drag, ca unul ce aducea alinare în sufletele lor, gândindu-se cu dor la cei rămaşi acasă, în sărăcie şi mizerie. La terminarea războiului, în 1918, întors în satul Dalei, după o scurtă şedere, îmboldit de talentul şi dragostea faţă de instrument, îşi lasă familia şi vine în Caransebeş, găsinduşi drept gazdă un plutonier muzicant, Ciorogaru, care se pare că i-a dat îndrumări în domeniu, în anul 1920, reuşeşte să-şi cumpere un taragot, devenind astfel al doilea instrumentist din împrejurimi, după Luţă lovită, în căutarea unui loc unde să câştige mai bine, întovărăşit de Todor Ion Ciolacu, vestit viorist, în anul 1921 pleacă la Reşiţa. Muncitorii de aici, însă, nu câştigau pe vremea aceea atât cât să-şi poată permite luxul de a asculta cântul duios, exteriorizat cu atâta măiestrie prin taragotul lui Ion Murgu, aşa că, după un scurt popas aici, paşii săi se îndreaptă spre Orăştie. Până în anul 1925, cutreieră Deva, Ilia, Dobra, fermecând mulţimile cu sunetele clare şi duioase, alternând clarinetul cu taragotul. Ambele instrumente au rămas nedespărţite, indiferent la ce manifestaţie a fost. Trecerea de la un instrument la altul o făcea cu atâta măiestrie şi armonie legată, încât nu se putea observa că aceeaşi persoană le-a mânuit. Peregrinările lui Murgu prin Ardeal au avut şi o oarecare influenţă asupra activităţii lui de muzicant.

Astfel, îşi îmbogăţeşte repertoriul cu melodii ardeleneşti pe care mai târziu, revenind pe meleagurile bănăţene, le popularizează: Pe Mureş şi pe Târnave, Creşti pădure şi tendeasă, Peste munţi şi peste tău, şi multe altele, care au fost cântate în părţile noastre pentru prima oară de Ion Murgu, Săraci cărările mele fiind o melodie adusă la noi de acest muzicant şi cântată cu o deosebită durere, amintindu-i solistului de condiţiile grele în care trăia marea majoritate a populaţiei. Reîntors pe meleagurile caransebeşene şi, desigur, îmboldit de speranţa că în altă parte va fi mai bine, prin anul 1926 îl găsim cântând în centrul minier Anina, cu doi vestiţi viorişti - Todor Ion Ciolacu şi Todor Maxim. Până prin anul 1935, îşi împarte timpul cântând când în Caransebeş, când la Anina sau Oraviţa, prin restaurante, fie angajat la hore, nunţi ori nedei. între anii 1935-1938 îşi duce viaţa cântând în diferite restaurante sau la alte ocazii, muncitorilor minieri de pe Valea Jiului (Petroşani, Lupeni, Petrila). în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, a cântat la Arad, Timişoara, Reşiţa şi Oraviţa. La Timişoara a cântat alături de consăteanul său Luţă lovită, în restaurantul „Dacia”, iar la Oraviţa alături de un alt vestit muzicant bănăţean de pe plaiurile bozovicene, vioristul Ion Luca Bănăţeanul, care, în anii puterii populare, ajunge ,,Artist emerit”. Datorită măiestriei în interpretare, în scurt timp a fost angajat, tot în această perioadă, la Cazinoul militar din Timişoara. După terminarea războiului, în timp ce Luţă lovită revine pe meleagurile copilăriei, Ion Murgu îi ia locul la Bucureşti, unde cântă un timp alături de un alt vestit viorist bănăţean, Moise Belmustaţă, pentru ca apoi să fie selecţionat şi angajat în Formaţia de muzică populară a Comitetului de Radio Bucureşti. Aici îl reîntâlneşte, de data aceasta ca dirijor, pe

Ion Luca Bănăţeanul. Revenit, în anul 1952, la Caransebeş, după o scurtă şedere, e chemat din nou la Bucureşti, unde este angajat ca solist instrumentist în Ansamblul M A.I., avându-1 ca dirijor pe artistul emerit Victor Predescu. Sub bagheta Im. laragotul lui Ion Murgu duce mesajul dulce al doinei sau ritmul îndrăcit al brâului caransebeşean. A avut fericirea, spre deosebire de Luţă lovită, să participr la un turneu în Bulgaria, cu aceeaşi formaţie, culegând şi acolo aplauze sincere şi din belşug. Dar anii, şi mai ales dorul de meleagurile copilăriei, îl atrag din nou spre casă. Printre instituţiile care iau fiinţă în anii 1951-1952 se numără şi Orchestra Populară de Stat din Caransebeş, în rândurile căreia Ion Murgu intră în noiembrie 1954. Aici a depus o muncă asiduă, nu numai ca solist, dar şi ca pivot de instruire a celorlalţi, fiind de un real ajutor dirijorului orchestrei, prin experenţa şi talentul său. în turneele organizate cu această formaţie, Ion Murgu se afirmă ca un desăvârşit interpret, atât la taragot, cât şi la clarinet. Se afirmă şi ca un bun interpret al muzicii populare a naţionalităţilor conlocuitoare de aici. A cântat cu aceeaşi măiestrie doine, doi-uri, brâuri sau poşovăici româneşti, ca şi ceardaşuri maghiare, la taragot, sau lendlerurile şi polcile germane, ori melodii sârbeşti la clarinet. Acelaşi taragotist care, cu câţiva ani înainte, cânta prin restaurantele de pe Valea Jiului ca să-i distreze pe magnaţii cărbunelui, cânta acum pe scena teatrelor nou-construite, pentru miile de muncitori mineri. Eforturile depuse în anii tinereţii încep însă să lase urme. Deşi sfătuit de medici să-şi întrerupă activitatea pentru un timp, Ion Murgu nu s-a outut dezlipi de taragotul care fermecase atâţia auditori. O boală necruţătoare 1-a măcinat pe îndelete, şi, internat la spital în Timişoara, a murit după 10 zile de spitalizare, în martie 1956. ŞTEFAN ISAC

29

T~T B~NATU-I FRUNCEA

Remember

Lui Nichita Stănescu

Maestre, unde eşti poate-i zăpadă, Maestre, unde eşti poate-i senin, Miroase a cer, a soare, a livadă, A strugure, a toamnă şi a vin. Miroase a femeie dezbrăcată, A sân madonic sângerând dorinţă, A lacrimă de rană vindecată, A fiinţă scăpătată-n nefiinţă! Şi mai miroase poate a pântec de fecioară, A carnea ei din care te-ai născut, A eminesciană primăvară, A substantiv, a verb, a atribut. Noi unde suntem nu mai este sevă, Suntem orfelinii altui veac, Miroase a Iad, a Cernobâl, a grevă, Coastă de evă, hoit, a drac. Miroase a corb, a vultur, nu a miel, A transhumat, maestre,-n a ta turmă, Miroase a hienă în cuib de porumbel, Tuberculos e secolul din urmă!

Iubito, balul dacă-i bal Iubito, balul dacă-i bal, S-o facem şi mai lată, El Dio, Să evadăm la Carnaval, La Biinje ori să fugim la Rio. Îmbălsămaţi sub măşti de ceară, Ah, rumeniţi sunt sânii tăi, Sub mângâierea mea de fiară, Reclamă dragostea de lei! Sub masca sacrelor tradiţii... Dar dacă-i bal să fie bal, Ne copleşesc eterne vicii, Că doar e timp de Carnaval! La sânul tău bacant de-o seară, Moare iubirea mea de leu, Topind bocalele de ceară, Icoana nu ştiu cărui zeu!

VERSURI de PETRICĂ IONUŢ Mă depărtez de mine Cu braţele deschise. Şi buzele ovale, Fierbinte bob de nea... Am dat toată recolta La sân de catifea! Cu gâtul de madonă, Sublimă, senzuală, Ai confiscat sămânţa, Mi-ai dat eternă boală... Clepsidra este goală, Ai zâmbetul concav, De tine-ţi este frică. Şi asta cred că-i grav!

Coapsele clepsidrei

Sublimului poet şi prieten Ion Ghera

Exilat de alb la marginea clepsidrei, la sânul nimfei prunului meu (sevă pe care nu am băut-o încă) mi-e dor de gând lăptos de preoteasă, mi-e dor de muză nimfomatică şi tânără, de mâzgă de măr, de puţină boschetarizare (dulce-i cloşardizarea provizorie, măi omule, măi!) oglinzile memoriei se scaldă în apa granulată şi boreală a mării, sfârtecându-ne trupurile abandonate la ore târzii. Sunt un LOT obosit şi tu o muză împietrită la margine de muzeu. Cu degetele mele lungi îţi culeg Nuditatea sânilor. Meditaţie tardivă, suavă, de interzise iubiri.

Când ne privesc cu gură cască Toţi spectatorii de la bal. Să ne mai cadă câte-o mască, Domniţa mea, la Carnaval!

La gâtul tău de zeiţă Abia născută, Ca să mă chemi, Am atârnat un clopot...

Şi asta, cred, că-i grav

Strigă-mă pe limba lui, Ori izgoneşte-mă tot aşa. O, tu, preoteasa nesomnului meu,

Celei căreia îi este frică

Mă depărtez de mine Cu fiecare seară, Gândirea beată-mi sprijin în lumânări de ceară. Pe bulevarde negre Se scaldă mii de vise,

Te voi iubi şi mai intens, Şi mai atroce, Aşa precum un boschetar Îşi iubeşte sticla pierdută şi regăsită De prietenul de suferinţă cel mai fidel.

Vino, ne vor plânge: eternitatea, Îngerii de gips, Într-un muzeu de ceară parizian. Vino, ademeneşte-mi moartea Cu coapsele tale de clepsidră!

Exuviile senzualităţii

Pentru Nicu Borlovan

Oraşul reclamă paşii tăi senzuali, Picioarele tale lungi De animal bizantin, Meridională carpatină căprioară A borealei mele singurătăţi! Umbra mea avortată de trup Duce cu sine doar umbra ta. Mi-ai spus că ne vom iubi Si într-o viitoare existenţă, Că te vei preface izvor La sânul meu bacant. Mi-ai mai spus că noi nu iubim Decât exagerat sau deloc.

Şi am băut-o Şi tu mi-ai băut într-o dimineaţă însorită de septembrie curcubeul. Hai să protejăm Specia ta de animal fraged, Haide s-o perpetuăm. Lasă-mă să fiu Alpinistul Pântecului tău, Fii hiena iubirii mele. Să fiu caniş de pluş la buricul tău de alabastru, Să-mi latru singurătatea boreală. Meridională, Dureroasă, Ca o pierdere de piept, Ca o pierdere de mamă. }n acest oraş Rasa ta de animal exotic Mai are doar un exemplar Şi acela eşti Tu. Dureroase amprente, picioarele tale lungi De MUZĂ BIZANTINĂ Sculptate în caverna amintirilor mele! Imortalitate senzuală, De ce-mi ţunamizezi existenţa, Fierbinte coapsă de clepsidră?

Motivaţie pentru o posibilă stare de melancolie insondabilă

poetului Ion Căliman

În acest oraş a mai rămas Un singur animal exotic Şi acest exemplar eşti tu.

aud Râul care moare în fraged malul ce mai sunt.

Erai clepsidra existenţei mele, Eram cavalerul rănit de dragostea ta.

sub ochiul tău învins de Somn ca o corabie mi-e Visul.

M-ai mistuit, de aşteptare, Nu mai sunt decât cenuşa iubirii tale, Nu mai sunt decât o umbră descărnată!

aud o toamnă timpurie făcând cu iarna legământ.

Opera noastră începută a erodat-o timpul, Ţunamizând-o, Vino s-o eternizăm puţin, Dă-mi coapsele caline Şi eu am să cuprind Vezuviul, Am să-1 aprind. Am luat în căuşul palmelor Zvârcolirea sânului, revolta lui, Precum si durerea. Ţi-am vandalizat aroma coapselor

târziu, e noapte, şi nu vin femei cu sâni îndoliaţi cu sfârcuri maronii si caste. în teritorii interzise în rochii de smarald dansează madone fragede ca visul. uscate flori de-acum în glastre femei cu trup de porţelan îmi vând iluzii de mătase. să le alung, să le mai strig, mi-e glasul sfârtecat şi gol, şi-n carnea mea-i atâta frig!

30

T~T B~NATU-I FRUNCEA

Problema intelectualului în societatea socialistă Intelectualul lui Marin Preda este o ţintă a persecuţiilor regimului de dictatură, un luptător pentru supravieţuire şi un căutător al adevărului. În Convorbirile cu Marin Preda, publicate de Florin Mugur, el declară că nu şi-a propus niciodată mai mult decât să înfăţişeze ceea ce a trăit şi a cunoscut nemijlocit: „ Un scriitor nu poate cunoaşte decât o singură viaţă, un singur destin, destinul unei clase sau al unei categorii sociale mai restrânse. Încercarea lui de a afla mai multe, dincolo de ceea ce a trăit şi a cunoscut, este, cred eu, foarte riscantă. Nu ştiu ce lume se naşte. Este o lume mai bună? Este o lume în pragul unei noi civilizaţii, a unor noi orizonturi? Asta rămâne să vedem. Cei care se uită înapoi văd totdeauna cu ochi răi prezentul?” Deşi adaugă că, în lumea Moromeţilor, după moartea tatălui, „pentru mine nu mai e nimic”, scriitorul s-a lăsat adeseori ispitit să arunce o privire şi în această nouă lume ivită pe transformarea din rădăcini a celei vechi. Această privire „înainte” îi era, de altfel, absolut necesară pentru a o controla pe aceea „înapoi”. Marin Preda a fost conştient, şi în parte şi-a propus chiar să aplice metoda, de faptul că naratorii romanelor de după Moromeţii se despart treptat de perspectiva ţărănească, situată la nivelul evenimentelor. Ţăranul generic este înlocuit de un intelectual interesat de mecanismul istoriei. Victor Petrini, intelectualul din romanul Cel mai iubit dintre pământeni, este ţinta persecuţiilor regimului comunist, un luptător pentru supravieţuire şi căutător al adevărului. Opera Cel mai iubit dintre pământeni este un roman realist, care este o critică a societăţii socialiste sau a dictaturii proletariatului. Mesajul romanului este că o societate construită pe abuz, minciună, asasinat politic, ateistă, care promovează nulităţile la conducerea societăţii, nu poate exista mult timp şi se autodevorează. Al. Piru arată că opera prezintă experienţe fundamentale, fiind romanul unor trăiri esenţiale. Titlul ascunde o ironie. Intelectualul Victor Petrini cunoaşte experienţe cutremurătoare care nu pot fi trăite decât în confruntare cu istoria, luptă în care omul este o unealtă a destinului şi în care forţele sunt inegale în defavoarea individului. Desfăşurată pe fundalul obsedantului deceniu, opera prezintă coordonatele esenţiale ale personajului: experienţe erotice, relaţia cu familia, cariera şi confruntarea cu regimul totalitar, cunoscând ipostaza de victimă inocentă. Personajul este înzestrat cu o putere extraordinară de conservare a vieţii, dorind să trăiască, hotărât să supravieţuiască. Eroul nostru principal este un asistent la universitate, un intelectual filosof din Cluj. Orice om, care gândeşte, este, într-un regim de dictatură, un duşman potenţial, care trebuie distrus fizic, moral, social. Victor Petrini este destituit din postul de asistent universitar, fiindcă şi

profesorul (se sugerează Lucian Blaga) este dat afară din universitate de caloriferist, devenit subit autoritatea care decide. Imaginea foştilor miniştri, oameni de stat, bancheri, generali, preoţi, intelectuali, care umplu închisorile prin procesul de distrugere socială organizată, este urmărită nu numai social, fizic, ci şi psihic, moral. Lupta pentru supravieţuire în jungla comunistă îl face pe Victor Petrini, dintr-un om al ideilor pure, un criminal. Imaginea spectacolului social, dominat de arivişti-marionete ca Mircea, care-i ia soţia cât este închis, pe arhitecta Matilda, violenţa, promiscuitatea, lipsa principiilor, falsificarea adevărului social, transformarea instituţiilor în instrumente în mâna unor persoane dau accentele de virulentă critică socială. Eroii sunt construiţi atât prin trăsăturile tipice ale unor categorii sociale, cât şi printr-o subtilă şi nuanţată analiză psihologică. Sunt introduse şi elemente de surpriză în comportamentul eroilor. Astfel, pentru a o salva pe Suzy Culala, Petrini îl aruncă din teleferic pe inginerul Pencea, fostul ei soţ. Opera noastră, Cel mai iubit dintre pământeni, fiind un roman-eseu, o meditaţie pe tema destinului, astfel, Victor Petrini este un locutor care foloseşte timpul, cât se afla în detenţie, pentru a scrie despre destinul intelectualului într-o societate de arivişti violenţi. Ca filosof, el vrea să realizeze o revoluţie în gândire, construind o nouă „gnoză”, adică o nouă teorie a cunoaşterii, care să redea integritatea conştiinţei umane „în faţa universului”. Principiile enunţate de el sunt: „Omul este liber în sine şi pentru sine şi singur acest concept este izvorul dreptului şi al creaţiei spirituale”.Este o meditaţie pe tema liberului arbitru de factură iluministă, care intră în contradicţie cu dictatura proletariatului. Drepturile omului sunt idei periculoase pentru regimurile de dictatură, de aceea Petrini este închis spre a fi reeducat prin muncă. Un alt eseu al său, intitulat Era ticăloşilor, este un subtil rechizitoriu, un atac la adresa principiilor societăţii comuniste, căreia îi contesta dreptul legitim de a exista. Victor Petrini trece prin viaţă ca printr-un labirint cu multe situaţii neprevăzute, cu tipuri umane variate ca viclenia, versatila şi imorala Matilda, sfioasa Căprioara, Bacaloglu şi Calistrat, activişti de partid ca Mircea, funcţionarii de la Oraca, anchetatorii securităţii, calina Suzy şi violentul inginer Pencea, oportunistul său prieten Ion Micu. El caută să găsească un mod de supravieţuire a omului superior într-o lume absurdă, într-o societate atât de degradată de lipsa de principii morale, ca urmare a cultivării ateismului, încât primeşte aspectul unui coşmar. Naratorul-personaj, care îşi prezintă propria viaţă, abordează diferite perspective. Este observator detaşat al vieţii: „Am fost un adolescent dur şi turbulent(…)”. În alte pasaje locul naratorului

lucid şi detaşat este luat de cel al filosofului, care problematizează şi ajunge la concluzii ultime despre existenţă. „Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător”. Alteori naratorul este implicat, îşi notează sentimentele, senzaţiile cu mare precizie, astfel încât avem senzaţia că se autoanalizează: „Dimpotrivă, m-a stăpânit tot timpul un sentiment de sărbătoare din chiar clipa când am iăşit din casă. Oraşul, sub soarele unei dimineţi de august, parcă sărbătorea şi el ceva. Era o proiecţie a stării mele de spirit?” În ultimă instanţă, naratorulscriitor oferă şi o cheie a lecturii: „(…) această carte va mărturisi oricând: … dacă dragoste nu e, nimic nu e!...”. Aceste cuvinte sunt aşezate în finalul romanului ca o concluzie, care generează nu numai titlul, ci şi mesajul. Ele sunt o parafrază la definiţia dragostei dată de Sfântul Apostol Pavel (I, Cor.): „Cel ce n-a înţeles şi nu face Legea Iubirii îşi iroseşte viaţa, cade din rău în mai rău şi se osândeşte”. Filosoful Petrini surprinde o viziune general-valabilă asupra vieţii: aceea a împlinirii prin iubire, prezentând varietate infinită a manifestărilor iubirii, de la ură, violenţă până la tandreţe şi idolatrie. Toate aceste trăiri se derulează pe fundalul unei societăţi în care intelectualul este torturat de constrângerile regimului totalitar, căzând victimă a maşinăriei istoriei care nu analizează individul, ci îl suspectează şi îl sancţionează. Rătăcit în labirintul relaţiilor sociale, închis şi condamnat la muncă silnică într-o mină, asistentul universitar devine un luptător şi un supravieţuitor. Societatea, oricât de nedreaptă, oricât de ostilă i-ar fi, nu reuşeşte să-l distrugă atâta timp cât acesta se simte cel mai iubit dintre pământeni. Intelectualul Petrini pornind prin labirintul social primeşte iubirea ca pe un fir al Ariadnei, alcătuit din patru secvenţe simbolice. Nineta reprezintă dragostea adolescenţei, când eroul confundă existenţa cu apartenenţa. Eroul trăieşte iluzia că are dreptul la opţiune, la liberul arbitru, la a-şi impune voinţa sa altora. Nu are „dragostea care este binevoitoare, care nu caută ale sale”. Cea de a doua iubită, Căprioara, îl admiră, fiindcă, devenit asistent la Universitate, crede că poate domina realitatea, ca Ştefan Gheorghidiu din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, a lui Camil Petrescu. Nu are „dragostea care toate le crede”. Matilda reprezintă a treia etapă a drumului prin labirint, când el crede, ca filosof, că poate lua în posesie realitatea prin cunoaştere. Realitatea este brutală, fără o ordine, incoerentă ca Matilda. Viaţa îi apare ca un amestec de murdărie şi puritate, păcat şi virtute, minciună şi adevăr. O astfel de lume, alcătuită din oameni ca Matilda, distruge valorile. Se exprimă adevărul că lumea, ca şi femeia, sunt ostile spiritului şi preferă banul, puterea. Este o lume aberantă, absurdă, iraţională. El nu are „dragostea, care toate le rabdă”. Al patrulea tronson al labirintului este parcurs pe firul Suzy. Ea este o victimă a realităţii sociale, care l-a lovit pe Petrini. El află că femeia e o

şcoală, cum zicea Eminescu, pentru a afla adevărul, că fără Dumnezeu lumea devine o junglă, un iad. El nu are „dragostea, care nu se aprinde de mânie”. Cele patru personaje feminine din viaţa lui Victor Petrini sunt cele patru timpuri ale unui ciclu tipic al vieţii. Făcând voia proprie, şi nu ascultare faţă de legea lui Dumnezeu, Victor, ca şi Adam, cade din raiul inocenţei şi al purităţii reprezentat de Nineta, al cărei nume sugerează cunoaşterea prin negaţie sau definirea adevărului prin ceea ce nu este, afirmând indirect ceea ce este. Victor Petrini ratează şi dragostea faţă de aproapele, adică faţă de cei căzuţi. El nu poate realiza nici porunca de a-şi iubi duşmanii. Pe torţionarul, care-l agresează, îl aruncă în hăul unei mine, iar pe inginerul Pencea din teleferic. Este evidentă situaţia sa de legitimă apărare, dar aceasta în cazul Legii Iubirii este doar o circumstanţă atenuată. Din punct de vedere moral, Victor Petrini este un om fără principii. Din punctul de vedere al moralei creştine, el este un ucigaş, un om fără Dumnezeu, care devine treptat, prin adaptarea la jungla socială, o fiară. El încalcă decalogul, pe toate cele zece porunci. Este ucigaş, desfrânat, mincinos, fără Dumnezeu, ia cei nu-i al lui.. Trăieşte, ca şi eroii lui Camil Petrescu, drama intelectualului fără Dumnezeu. Limitele autorului sunt, ca şi la Camil Petrescu, limitele filosofiei, incapacitatea ei de a rezolva problemele sufletului. Falimentul lui Petrini este falimentul filosofiei în confruntarea cu realitatea. Confesiunea eroului nostru cuprinde istoria unui om: „În istoricul roman de dragoste există şi un roman politic, un roman intelectual, un roman senzaţional (dispariţia Căprioarei, uciderea torţionarului, crima din teleferic), un roman de moravuri (lupta pentru putere în viaţa Uniunii Scriitorilor, moravurile universitarilor, viaţa şi moravurile noii clase politice din deceniul al VI-lea)”, arată Eugen Simion, surprinzând complexitatea operei. Cel mai iubit dintre pământeni, afirmă Anton Cosma, „este probabil, cel mai complex model existenţial imaginat de un prozator român”. În concluzie, pe fundalul sociopolitic al anilor `80, când egocentrismul lui Nicolae Ceauşescu atingea apogeul, apariţia romanului Cel mai iubit dintre pământeni a constituit un curaj care a avut, probabil, drept consecinţă moarte scriitorului în condiţii bizare, niciodată elucidate. BIBLIOGRAFIE: 1. Preda, Marin, Cel mai iubit dintre pământeni, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1984 2. Cosma, Anton, Romanul românesc contemporan, vol.1, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1988 3. Crăciun, Gheorghe, Istoria didactică a literaturii române, Ed. Magister, Braşov, 1997 4. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990 5. Manolescu, Nicolae, Literatura română postbelică, vol 2, Ed. Aula, Braşov, 2001 6. Simion, Eugen, Prefaţă la Cel mai iubit dintre pământeni, ed. a II-a, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1984

prof. ELENA DAVID

31

T~T B~NATU-I FRUNCEA

AUGUSTIN şi FILOZOFIA În esenţă, religia creştină se întemeia, încă de la începuturile sale, pe învăţătura Evangheliilor, adică pe credinţa în persoană şi doctrina lui Iisus Hristos. Creştinismul se adresează omului pentru a-i alina neputinţa, arătându-i cauza şi oferindu-i leacul. Este o doctrină a mântuirii, deci o religie. Filozofia este o formă de cunoaştere care se adresează inteligenţei şi îi spune ce sunt lucrurile, iar religia se adresează omului şi îi vorbeşte despre destin. Filozofia apare în istoria creştinismului doar în momentul în care anumiţi creştini au luat poziţie faţă de ea, fie ca să o condamne fie ca să o absoarbă în religia cea nouă, fie ca să o folosească în scopurile apologeticii creştine. Termenul de filozofie prezintă încă din această epocă sensul de „înţelepciune păgână”, pe care îl va păstra timp de secole. Chiar şi în secolul al XII-lea şi al XIIIlea, termenii philosophi şi sancti vor semnifica în mod direct opoziţia dintre concepţiile despre lume elaborate de oameni lipsiţi de lumina creştină şi ale Părinţilor Bisericii, care vorbesc în numele revelaţiei creştine. Nu este însă mai puţin adevărat că, creştinismul a trebuit să ţină seama de filozofiile păgâne şi că creştinii cultivaţi ai primelor secole au luat atitudini foarte diferite faţă de ele. Unii, care s-au convertit la creştinism destul de târziu şi după ce au primit educaţie filozofică grecească (cum este şi cazul lui Augustin), erau cu atât mai puţini să o condamne în bloc cu cât propria lor convertire le apărea mai curând drept evenimentul final al căutării lui Dumnezeu, începută de ei cu filozofii. Alţii, însă pe care nici o nevoie speculativă nu-i împingea către cercetarea filozofică, adoptau o atitudine hotărât negativă faţă de nişte doctrine care nu le trezeau nici un interes. Poate că nu putem măsura măreţia lui Augustin în istoria gândirii creştine decât văzând cu câtă sobrietate a ştiut el, pe care în afară de geniul său de teolog şi de sinodul de la Niceea, nu-l apăra de Plotin, să reaşeze Dumnezeul creştin în planul fiinţei, conceput ca nedespărţit de unul şi de bine . Scurta introducere în gândirea lui Augustin nu poate oferi şi date biografice. Psihologia şi personalitatea omului au atras în mod firesc atenţia, datorită faptului că a scris cea mai

cunoscută şi mai influentă autobiografie antică. Între scriitorii antici, Augustin a avut o capacitate de neegalat în a-şi exprima sentimentele. El se consideră un om care scrie pe măsură ce se maturizează şi care se maturizează pe măsură ce scrie. Prima şi cea mai puternică influenţă în formarea filozofică a lui Augustin au fost dialogurile lui Cicero. Dintre numeroasele lucrări familiare lui Augustin, era dialogul Hortensius, pierdut astăzi. El citea acest dialog pe când era în plină viaţă de plăceri, la Cartagina. Acesta justifica necesitatea gândirii filozofice în oricare altă judecată critică; a avut un efect extraordinar, catalitic. Lectura i-a stârnit o iubire înflăcărată pentru înţelepciune. Chiar cum zicea Henry Chadwick, că „Augustin cita expresii din această carte chiar în lucrările din ultima parte a vieţii”1. Dialogul Hortensius l-a îndemnat pe Augustin să se gândească cu seriozitate la chestiunile de etică şi religie . La Milano, Augustin întâlneşte pentru prima dată în viaţă un intelectual creştin, înzestrat cu o inteligenţă comparabilă: episcopul Ambrozie al Milanului. Augustin îi urmăreşte predicile, în care descoperă existenţa sensului spiritual ascuns sub sensul literal al Scripturii. Dar sufletul său rămâne gol. Ca un bun discipol al lui Cicero, profesa de pe atunci un „academism” moderat, îndoindu-se aproape de tot, dar suferind de această lipsă de convingeri. Alt intelectual creştin din Milano care a avut o influenţă asupra lui Augustin a fost un om mai în vârstă pe nume Simplicianus. E momentul în care a citit câteva scrieri neoplatonice, în special o parte din Eneadele lui Plotin, în traducerea lui Marius Victorinus. A fost prima lui întâlnire cu metafizica şi a fost hotărâtoare. Augustin nu a fost niciodată prea influenţat de scrierile teologice obscure ale lui Victorinus, dar lecturile din Plotin şi Porfir, în versiunea lui Victorinus, i-au stârnit interesul. Filozofia neoplatonică a Fiinţei „porneşte de la supoziţii sau axiome foarte diferite de cele ale metodei ştiinţifice moderne: punctul ei de plecare este intelectul, nu materia”2. Sufletele sunt în sine nemuritoare. Doctrina întoarcerii sau a convertirii explică doctrina Reamintirii (Platon) .Această doctrină este în mare parte

înlocuită de neoplatonicieni, şi de Augustin, cu noţiunea de iluminare divină ce „străluceşte” doar în suflet. Eliberat de materialismul lui Mani, a pornit să-şi limpezească felul de viaţă, precum îşi luminase şi gândul; dar patimile se îndărătniceau, şi Augustin se mira singur cât este de neputincios să le învingă. Atunci el citeşte Epistolele lui Pavel, că omul este pradă păcatului, dar nimeni nu se poate elibera fără harul lui Iisus Hristos. Adevărul pe care Augustin îl căuta atâta vreme „i se oferă şi îl îmbrăţişează la vârsta de treizeci şi trei ani (la maturitate)”3, afirmă Etienne Gilson. Evoluţia Fericitului Augustin nu se încheiase încă. Fiind slab informat despre credinţa pe care o îmbrăţişa, trebuia mai întâi să o cunoască bine abia apoi să o predice la rândul lui. Acestei opere avea să-şi închine întreaga lui viaţă. Limitându-ne la ideile sale filozofice, putem spune că Augustin va trăi din fondul neoplatonic adunat în primul elan al anilor. Dar acest fond, pe care nu-l va spori niciodată şi din care va lua din ce în ce mai rar, pe măsură ce va îmbătrâni, dar totuşi, din care provine toată metoda sa filozofică. O diferenţă radicală îl va deosebi de neoplatonicieni, începând chiar din ziua convertirii la creştinism. Maniheii îi promiseseră să-l călăuzească la credinţa în scripturi prin cunoaşterea raţională, dar însă Fericitul Augustin îşi va propune de aici încolo să ajungă, prin credinţa în scripturi, la înţelesul învăţăturii lor. Un anumit exerciţiu al raţiunii trebuie să preceadă acceptarea adevărurilor credinţei, deoarece ele nu pot fi demonstrate, totuşi se poate demonstra că trebuie să le credem şi de acest lucru se ocupă raţiunea. Există deci o intervenţie a raţiunii care precede credinţa, dar există şi o a doua, care o urmează. Augustin va descrie, în cartea a şaptea a Confesiunilor, felul în care a aprofundat metoda neoplatonică la Milano. Platonismul l-a eliberat de noţiunea maniheistă de Dumnezeu ca materie luminoasă subtilă. Reculegându-se în singurătate şi abordând calea regresului dialectic din exterior către interior, de la inferior şi material la superior şi spiritual, a ajuns în scurt timp la o viziune despre adevărul etern şi frumuseţea neschimbătoare. Era dezamăgit de caracterul trecător al unei experienţe atât de profunde şi de faptul că s-a regăsit la fel de măcinat de orgoliu şi patimă

ca înainte. Ştia că în acea „străfulgerare tremurândă”4 a atins o scăpărare orbitoare a Fiinţei imuabile şi eterne, „o realitate imaterială care îi transcede integral propria minte mult prea schimbătoare”5. Augustin a arătat că la baza experienţei descrise se află convingerea şi că o creatură limitată fără încetare la o împlinire aflată doar dincolo de ea şi dincolo de capacitatea umană de definire şi de descriere. Deşi Augustin neagă la un moment dat sursa de inspiraţie platonică din grija de a evita confuzii între doctrina Bisericii şi platonism, el consideră că există două lumi: o lume inteligibilă, locaş al adevărului, şi o lume sensibilă, pe care o cunoaştem cu ajutorul simţurilor. „Lumea inteligibilă” (după părerea lui Augustin nu este folosită concomitent de biserică) este însăşi raţiunea eternă, în care fiinţa supremă a creat universul. În concluzie, esenţele lucrurilor dăinuiesc în însăşi fiinţa supremă. Astfel, doctrina platonică a ideilor primeşte un fundament creştin. După Augustin, omul nu poate sesiza adevărul decât prin acţiunea unei iluminări divine, intelectul uman fiind punctul de aplicaţie al unei iluminări . Potrivit antropologiei lui Augustin, omul este o substanţă, dar el este înzestrat cu un suflet, o substanţă raţională, al cărui rol este să conducă corpul. În definiţia augustiniană a omului este implicată cu claritate superioritatea sufletului asupra corpului. În concluzie, omul trebuie să caute binele, dar într-o ordine superioară corpului. După concepţia lui Augustin, în centrul vieţii morale a omului se află caritatea (caritas) care constituie însăşi esenţa actului moral. Note de subsol 1 Henry Chadwick, Augustin, traducere de Ioan-Lucian Muntean, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.22. 2 Henry Chadwick, Augustin, traducere de Ioan-Lucian Muntean, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.30. 3 Etienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995 , p.117. 4 Augustin, Confessiones, traducere studiu introductiv şi note de Gheorghe I. Şerban, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998 ( cartea a VII, 23 ) 5 Henry Chadwick, Augustin, traducere de Ioan-Lucian Muntean, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.39 Preot DACIAN DAVID

32

T~T B~NATU-I FRUNCEA

Giroc, altfel spus Centrul Lumii

Paginile care urmează cred ca vor prezenta o lectura pe cât de atractivă pe atât de instructivă. Ele sunt opera unui om trecut prin viaţă, prin experienţe vaste în domeniul cunoaşterii, al lecturii, al cercetării, dar şi al sufletului delicat al copiilor, deci un om obişnuit să iscodească şi să descopere. Cu acest gând am pornit la drum, cu această poftă am trecut de la pagină la pagină, şi aşteptările mele nu au fost înşelate. Dar am făcut o descoperire paradoxală: oricât am umblat pe urmele lecturilor domnului profesor Ion Murariu, oricât am călătorit în alte timpuri şi spaţii... nu aveam să mă îndepărtez de locul originii şi traiului său, Giroc. Abia după ce aveam să constat acest lucru, treburile au devenit chiar pasionante, pentru că a privi din atâtea unghiuri, a întoarce pe toate feţele locuri şi oameni din apropierea ta, este, trebuie să recunoaştem, o performanţă. Chiar dacă, aparent, vorbeşte despre alte meleaguri, dumnealui tot la Giroc revine, se raportează la locul acela devenit centru al lumii sale personale. Un prim exemplu, personalitatea poetului Petru Chira. Mărturisesc că şi pentru mine prezenţa unui autentic şi valoros poet în grai, a unui poet ţăran, dar acesta depăşind condiţia acestuia, în imediata apropiere a unei Timişoare care, prin urbanismul său acaparator distorsionează mesajul dar şi limbajul unui asemenea creator original, este un fapt de excepţie. Dacă ne închipuiam că specia aceasta de plăsmuitor trebuie să se găsească doar în cătune izolate, în spaţii ancestrale temporal şi geografic, iată că Petru Chira, care trăieşte în buza marelui oraş, a rezistat, a rămas cum îi este felul, tulburător, proaspăt, surprinzător de nou şi de inventiv. Domnul Ion Murariu are răbdarea chiar să-1 urmărească în timp, să-i deceleze traiectoriile, să discearnă momentele, fie ele de înaltă inspiraţie, fie de foc mai mocnit, dar să-1 şi aşeze într-un loc al său, foarte particular ce-i asigură perenitatea. Poet al satului, al iubirilor întârziate, plin de umor dar şi cu accente grave, dovedind mereu două feţe

ale aceleaşi lumi, cu argumentele versului, dar şi ale admiraţiei, Petru Chira a aşezat Girocul pe o coordonată a eternităţii. În alte lecturi profesorul din Giroc, domnul Ion Murariu, iese la iveală cu seriozitate şi tenacitate. Sunt priviri scrutătoare, mai degrabă întrebări decât răspunsuri, dar concluziile se trag de la sine. Cronicar la diferite publicaţii, acesta propune cititorilor ghiduri de lectură aplicată, nu în sensul de a povesti conţinutul, cum din păcate o fac mulţi, ci judecând ori propunând chei pentru înţelegerea cărţilor analizate. Este vorba de nume din literatura bănăţeană, Mihai Ţopa, Violeta Secoşan Cadar, Petru Talianu pe care le încurajează în demersul lor, în căutările lor existenţiale subliniind la fiecare noul, particularul, personalitatea. Deşi nu se doreşte polemic, reuşeşte să te incite, să cauţi după lectura cronicii şi cartea în discuţie pentru o confruntare de idei, utilă şi semnificativă. Având ceva experienţă în domeniu, am citit cu interes cele scrise cu privire la cărţile Revoluţiei. Articolul este o enumerare de titluri şi autori, în aparenţă. Insistenţa este înspre a se dezvolta o întreagă literatură a acelui moment. Dacă până acum avem o consemnare cât de cât corectă a succesiunii evenimentelor, se cunosc o seamă din lucrurile mai luminoase şi mai întunecate ale acelor zile de la Timişoara, ba mai mult chiar, cunoaştem principalii eroi ai diferitelor evenimente ale acelui complex moment revoluţionar, prin cărţi de reportaje absolut excepţionale, nu avem încă Revoluţia de la Timişoara ca erou al vreunei creaţii literare de mare respiraţie. S-au făcut câteva filme, chiar şi artistice, dar care nu au scăpat de facilul reportajului curent, au fost create opere plastice, o suită de monumente omagiază evenimentele în difertite colţuri ale oraşului, dar marea creaţie literară, Romanul Revoluţiei nu a fost scris încă. Ne vom fi aflând încă prea aproape de acele zile, stările nu s-au decantat încă suficient, posibil, dar o mare carte este necesar să apară. Şi, totuşi, meritul domnului profesor Ion Murariu este acela de a fi sesizat că un fapt de excepţie s-a petrecut totuşi, cartea de versuri a poetului Damian Ureche, Oraşul martir Timişoara. Paginile dedicate acestui poet prolific, ale cărui versuri coboară în profunzimi filozofice şi se ridică în lumini stelare, sunt de-a dreptul emoţionante. Nu ştiu dacă s-au cunoscut, vor fi fost prieteni, dar înţelegerea acestuia este adecvată, exactă, ni-1 readuce în amintire cu aerul său boem dar şi cu privirile pătrunzătoare ale unui om care îşi transcende condiţia. Ei bine, acesta a dat cele mai lirice şi

pline de înţeles sensuri acelui timp numit Revoluţia de la Timişoara, definiţii lirice care îşi aşteaptă o mai amplă recunoaştere. Subiectiv judecând, mărturisesc că m-am apropiat şi de alte pagini care mi se par deosebite, cele dedicate lecturii volumului Arestarea mea de losif Cireşan Loga. Pe poet 1-am cunoscut îndestul să spun că este pe nedrept situat într-o periferie* a literaturii bănăţene. Privit în perspectiva întregii sale opere, ce acumulează volume dedicate multor momente ale vieţii sale zbuciumate, chiar este dosit întrun anonimat nedrept. De aceea, lectura plină de înţelegere a domnului profesor mi se pare un act de dreptate, reparatoriu. Demn de remarcat efortul autorului de a citi şi recenza noul tip de literatură apărut de câţiva ani încoace, monografiile. Devenită un adevărat fenomen, tipărirea de monografii ale localităţilor din spaţiul bănăţean şi nu numai, este meritorie, mai mult decât atât, excepţională. Scrise cu mai mult sau mai puţin har, unele abuzând de documentaţie, altele mai deficitare la acest capitol, aceste lucrări sunt fumdamentale pentru a întregi cunoaşterea spiritualităţii bănăţene. Este la ora aceasta o adevărată concurenţă în apariţia lor, în dimensiuni cât mai apreciabile dar şi în forme grafice mai deosebite, fiecare dorindu-se mai deosebită, mai „ocoşă”. Fireşte că şi aici profesorul Ion Murariu este acasă, recenzând monografiile comunei, bisericii şi şcolii din localitate, oferind lectorului publicaţiei cu pricina şi câteva date din istoria acestora, neprisosind cuvintele, meritate, de laudă la adresa autorilor pentru că, ştie dumnealui, asemenea întreprinderi sunt anevoioase, cer mult timp de documentare, meditaţie şi redactare. Sincer nu ştiam că bulgarii din Dudeştii Vechi sunt de origine din Armenia de Sud, ceea ce explică particularităţile limbii lor, diferită de bulgara invocată de autorităţi, pavlikienii venind mult mai de departe decât ţinutul din sudul Dunării, de unde se opiniază că ar fi pornit. Iată flerul autorului de a şti ce fapt să consemneze, asupra cărui detaliu să se oprească, ce are nou şi incitant să ne comunice. Nu mă pot abţine să nu subliniez încă o dovadă a patriotismului local al autorului, recenzii ample, călduroase la două publicaţii devenite de acum tradiţionale la Giroc, revistele Iconostas şi Lumina satului. Semnalându-le prezenţa în spaţiul spiritual al localităţii autorul nu face altceva decât să sublinieze că la doi paşi de Timişoara se află o localitate în care trăiesc oameni talentaţi, dascăli cu drag de meserie, edili deschişi spre cultură, care îşi pun în lumină trecutul, scriu ei înşişi pagini de

actualitate demne de consemnat, de prezentat tuturor. Atunci când spun că domnul profesor Murariu nu iese din propria sa ogradă pentru a consemna atâtea şi atâtea fapte culturale o spun cu admiraţie şi respect, cu convingerea că lumea în care trăieşte îi oferă destul „sujeturi” pentru creaţie şi performanţă. Ultimul capitol al cărţii, intitulat cu modestie Varia, are însă o culoare mai aparte. Sunt gânduri, meditaţii, constatări dar şi deschideri de perspectivă asupra unor teme general umane tratate în difertite registre şi tonalităţi. Pornind de la profunzimile stării şi cuvântului „dor”, autorul face trimiteri de la poezia Măriei MartinescuSadovan spre zone mai adânci ale simţirii umane, dar când se aşează cu privirea asupra culegerii Doine şi poezii cătăneşti şi lumeşti culese din gura soldaţilor de Ion Pobega, lucrurile iau o turnură gravă. Ca om care am avut şansa de a avea în mână şi a publica un jurnal de război în versuri, ştiu ce surprize îţi poate oferi un asemenea manuscris. Este atâta culoare, mândrie, speranţă, dar şi durere, spaimă, oroare redate cu atâta obiectivitate şi trăire în aceste versuri încât literatura inspirată din aceste fapte ţi se pare fadă, impersonală. Aici este tragedia adevărată, nefalsificată, nerindeluită a acelui cumplit adevăr care a fost Primul Război Mondial şi a te opri la un asemenea eveniment, la o asemenea culegere este un act de opţiune asumată, responsabilă care îl onorează pe autor. O sinteză utilă o constituie imaginea dramei Brâncovenilor oglindită în eposul şi teatrul popular românesc, o strădanie meritorie, după cum şi studiul despre termenii religioşi în cercetarea lingvistică a profesorului Gh. 1. Tohăneanu este un demers folositor astăzi când începem să ne depărtăm, din păcate, de umbra maeştriter în soarele acesta pârjolitor de valori. Cartea se încheie sub semnul lui Orfeu, al iubirii neistovite. Urmărind mitul dintru începuturi şi până în creaţia poetului de azi Kugen Dorcescu, autorul decelează semnificaţii, trage concluzii. Iubirea se află pretutindeni, în noi, în natură, e de datoria noastră sa o cultivăm pentru că este însuşi izvorul existenţei, al vieţii pe pământ. Din aceeaşi iubire, pentru satul său, pentru oamenii din preajma sa, profesorul Ion Murariu şi-a adunat de-a lungul vremii rândurile aşezate în carte, le-a orânduit pentru a fi pe înţelesul nostru. Volumul este o dovadă de devoţiune, este opera unui om care îşi cunoaşte dimensiunile şi ştie că face parte, cu notorietate, dintr-o familie, cea a spiritualităţii bănăţene, contribuind şi cu scrisul său la dimensionarea şi afirmarea acesteia. Timişoara, 21 septembrie 2015 VASILE BOGDAN

33

T~T B~NATU-I FRUNCEA

Cuvânt-înainte

Adrian Gerhard are 50 de ani - un moment aniversar fericit pentru un poet „dialectal”. E un moment fericit, fiindcă cei care păstrează limbajul de acasă, transcriind vibraţia locurilor într-o poezie „în grai”, sunt, de obicei, trecuţi de şapte decenii. Cei

mai tineri decât Adrian Gerhard merg pe urmele unui poet cunoscut, „bănăţenizând”. Transcriind cuvintele maestrului în dialect. Adrian Gerhard vine din aceste locuri. Poezia pământului, cu peisajele, cu vibraţiile trecerii, cu graţia îngrijorărilor, îi aparţine. Lo-

VERSURI de ADRIAN GERHARD Dîn Bănat până-n Bănat Dîn Bănat până-n Bănat doru cage apăsat doru dor, ţinută floare cu blăstăm dă ursitoare, ursitoare năşciută cu ursîta într-o bâtă se-o ursît se mult mă doare: Unge îi Bănatu-ăl Mare? Dîn Bănat până-n Bănat doru-n pacimi m-o legat Dă pisioare şî dă mâni cu tri lacrămi dîn străbuni. Mult mă doare şî nu-i leacu şî mă uit cum foc îi macu şî cu sămnu lui dă ducă şăge-n vânt şî să usucă. Nu-i măi drumu dă cosie dă la codru la câmpie mirosind a meară coapce pastă dî şî pastă noapce, limpedala dîn izvoare unge siuta să scoboare şî cu ochii-n lună plină la un pas dă râdăsină soarbe apă-n vânt cu stăle dîn adâncu ţării mele... Din Bănat până-n Bănat mult mi-i dor dă se-am lăsat şî cu gându ţăs lumină să muşc vremea se-o să vină într-un zbor dă rândunică într-un fum se să răgică într-o floare dă pădure într-un rug aprins dă mure sa mă satur dă îmbiat din Bănat până-n Bănat

curile sunt recunoscute de înfrigurările unui poet. Poetul are un gând care îl poartă către limite, unul care se sustrage Satului, Lumii Rurale, Universului hotărnicit de acestea. Adrian Gerhard este una dintre speranţele poeziei noastre dialectale. CORNEL UNGUREANU Un ţucat pastă durere Şî un trîmurat a’ mânii...

Fulzii bat în port cu siudă, pa ţarină cad cu dor. Dîse moşu şcirb în gură: „Asta-i neaua meilor”.

Seriu pare-atât d-aproape şî iruga-o prins pucere somnu mă loveşce-n ploape şî nu sîmt nisio durere.

Poace-s poamă fără pom, Poace-s stauă fără ser, Im rup ghinţî-n ea viaţă Şî să fiu dripit mă ser.

Soarili nu are cicnâ, şăge ogârsît p-un nor şî c-un ochi dăşchis zgurimă Dîn pucerea fulzilor.

Mă pomen în altă lume, ruptă-i viata şî să-ndoaie pârică visu meu dă toamnă vine când să pune-o ploaie...

Plâng ca tăţ, mă rog d-o viaţă Şî aşcern cu gând dă bine Suflet cald în ploi curace D-unge-s io şî pân’ la cine...

În podrum o şciu pa baba; strânze crumpii dă sămânţă. Fulzii vin la ea s-o vadă şî să-i plângă pa cotrânţă.

Rătăsit mă zbat în mine şî dăsculţ prîn tulburare plâng cu norii care trec da-s ugiţ în câlindare.

Focu arge în şpoiert Şî-i miros dă clisă friptă, sfârâie ciganea-ncinsă în roşaţa dă pa plită. Hoarăle şăd zgribulice Ca brăbeţî dă pa pom, Fuze iarna şi să duse Prăcum dîlili la om. Şî târdîu ne ceamă-n zare cu mâna se să topeşce şî în dusa-i înălţare Fase-un sămn: Că ne iubeşce..

Vis dă toamnă Bace-un vânt dă ploaie rase, frundîli par ostăiîice, glas dă toamnă-n suflet trese pîntră lacrămi dă cuvince.

Sămnu iernii

Şăd în cuină şî aşcept soarili să prindă ură, să-m ie norii dă pa pept şî să-i searnă în ţărână.

Iarna încă nu să culcă şî să zbace numa-n sămne: când o cred că-i vine-a ducă, să îmburdă măi o vreme.

Cage-un strop, ploaia să-mburdă pastă uliţă în sat, iară-un sfregel dă lumină s-o încins cât îi dă lat.

O frântură dă ascuns ţîrie stălili legace şî-n mănunchiu ăsta strâns zăbovesc noapce dă noapce.

Suflet cald S-o crepat seriu în doauă în pădurile dă brad, Buna-n cuin-aţâţă focu Colăsit pa un năclad. Seriu-i vâlvără d-o parce Pârică s-o aprins un nor Pă-ndălece, ca să smulgă Dîn pucerea stălilor. Luna şăge aţîpită Şî cu coarnili în sus, Sercuită cu un searcăn Dî la înzeri pâric-adus Şî, cum dîua pringe toarta La băgicu cu lumină, Fuze luna după gânduri Aşceptând noapcea să vină... Ploili dă cătră toamnă - Stropi d-aleasă bogăţîie Cam târdîu m-or pomenit Să strâng strugurii dîn vie. Nopţîli căduce-n grabă Ş-oltonice-n ruga Bunii -

Baba Lena Baba Lena, ţucu-i mâna, d-aş vege-o-n faţa mea, n-ar trese dă pragu nopţî făr-a povesti seva. Susea fusu pa pogele să măi facă-un ghem dă lână, băceau stălili-n ochece să ne dîcă „noapce bună”, iară van tu: vis şî taină becejît dă îmblătură s-opincea în coama căşî ş-aţîpea la noi în şură. Giochiat - pământ şî apă Baba Lena lua tăsiurii şî îm dăscânta în lacrămi cân’ pa frunce cân’ pa mâni. Ş-adurmeam... Fuzeau tăţ norii, toce stălili şî luna numa io cu baba Lena am şăge până acuma. Baba Lena, ieri, pa noapce ş-o luat fusu ş-o plecat; io, în pragu dă la cuină, şăd cu ochii-n aşceptat. Mă uit - vânt ascult cum bace Şî-n strujacu meu dă gând mă pomen c-un ghem dă lână aşceptând şî aşceptând...

34

T~T B~NATU-I FRUNCEA

CUVÂNT ÎNAINTE Am reuşit să ajung pentru prima dată pe Sfântul Munte Athos în noiembrie 2012, avându-1 drept ghid şi conducător auto pe părintele Florin Vâlcea. A fost o trăire deosebită şi ziceam atunci, irepetabilă care s-a materializat prin publicarea unei cărţi intitulată: „Şi noi am fost pe Sfântul Munte Athos”, apărută în primăvara anului 2013 la editura Măiastră din Tg. Jiu, avându-1 ca sponsor pe cunoscutul întreprinzător lupenean Emil Ilie Parau, un bun creştin. Nu credeam că voi avea ocazia să repet acest pelerinaj, ţinând cont în primul rând de vârstă. Dumnezeu a rânduit, totuşi, altfel, aşezând lucrurile pe un făgaş favorabil, dându-mi posibilitatea ca la scurt timp, în noiembrie 2014, să mă bucur de un nou pel-

erinaj în Sfântul Munte şi asta, datorită şi inimosului şi devotatului prieten ing. Dumitru Negoi Răscolean. Acesta, deşi mai vizitase Muntele de două ori, a ţinut neapărat să facă acest lucru pentru a treia oară spre a-i crea posibilitatea şi fiului său Călin să ajungă acolo. În grupul care a făcut această deplasare s-au regăsit patru din cei care vizitasem Sfântul Munte şi în anul 2012: părintele Florin Vâlcea în vârstă de 40 de ani, organizator şi conducător auto, fiul acestuia Teofil în vârstă de 16 ani, Dumitru Negoi Răscolean (61 ani) şi desigur subsemnatul, decanul de vârstă al grupului (74 de ani). Acestui nucleu de bază s-au alăturat Răscolean Călin Dacian în vârstă de 36 ani, Puian Petru 68 ani şi Helj loan 57 ani. Din tot ce am citit despre Sfântul Munte şi chiar din propria experienţă ştiam că aceste deplasări, care te fac să fii mai aproape de Dumnezeu, mai întotdeauna sunt presărate cu ispite. În deplasarea din anul 2012 autorităţile de graniţă sârbeşti nu ne-au permis tranzitarea teritoriului Serbiei deoarece autoturismul nostru avea numere provizorii de circulaţie nemţeşti pentru o perioadă de o lună, în care ne încadram. Cu aceste numere se putea circula în majoritatea ţărilor europene şi în România, dar nu şi în Serbia. Lovindu-ne de refuzul cat-

VERSURI de PETRU LIGHEZAN

MASITORU LĂUTA

Intr-o vara tare caldă, dzăce-n parc ne-am adunat, Bucuros că cu selaina, dă acas noi am scăpat. După se să încăldz şî supt umbra dă platan, Unu dzâsă să-nsercăm şî alt loc prântru givan. Neică o propus să merzem, la baru dî la Cimiş Că acolo nu îi musai, să bem berea pră furiş. Dacă rămânem în parc şî sărvim la brăsărie, Bine nisi nu am plecat, că oraşu tot ne şcie. Am mers la hocelu Cimiş şî în bar ne-am instalat Pră care-l găsârăm gol, parcă l-am fi răzărvat. La un momendat în hol popa J.B.- o apărut, Înţolit cam şod, dă vară cu ţoale ca dă împrumut. Neică dzâsă: uitaţî-vă la popa, se şod s-o îmbrăcat, -Tasi, îi dzâc io prântră ghinţ, câ ieri şî io am musicat. Când omu-ş fasea mişcarea, se doctoru i-o prăscris, Io dă el am făcut glume şî ca nărodu m-am ris. M-am scuzat zăflând ca domnu, îi dan Reghin argelean, Şî că o vinit la băi, acuma în primu an. Când Neică nu fii acent, la popă m-am furişat, Şî i-am spus se rol mare, are astădz dă ziucat. După se io m-am întors, am dzâs se-am vorbit cu popa, Dar asta în mare taină, ca să nu zafle şî Neică. După câceva minuce apăru şî popa-n bar, Când îl zării i-am dzâs, stai cu la un pahar.

egoric al autorităţilor sârbeşti de a ne permite continuarea drumului prin Serbia, am fost nevoiţi să ne îndreptăm de la Drobeta Turnu Severin spre Calafat pentru a continua drumul spre Grecia prin Bulgaria. Aveam de parcurs aproximativ 100 de km în plus, pe o şosea ce mergea aproape paralel cu Dunărea. Pe tot traseul am avut parte de o ceaţă atât de densă astfel încât dacă încercai să „o tai” cu cuţitul, se îndoia lama acestuia. Am ajuns la Calafat în jurul orei 22°° unde am aşteptat în jur de două ore şi jumătate până am reuşit să trecem Dunărea cu bacul, aşa încât abia în jurul orei unu din noapte am pus piciorul, de fapt roţile autoturismului pe pământ bulgăresc. Aceasta întârziere ne-a dat peste cap întregul program. Am pierdut feribotul de 945 care pleca din Ouranopolis spre Sfântul Munte. Pentru a ne putea încadra în continuare în program, a trebuit să luăm o cursă rapidă pentru a ajunge în portul Dafne odată cu feribotul. După toate aceste trăiri, despre altele citind, mă întrebam acum în 2014 la ce ispite să ne aşteptăm. De data aceasta, s-au arătat mai repede decât ne aşteptam, în grupul nostru trebuia să se afle şi Liţă din satul Jieţ, soţul verişoarei mele primare Anica. Acesta şi-a dorit de mult timp să ajungă în Sfântul Munte, dar până acum nu

a reuşit, în primăvara anului 2014, cu puţin timp înainte de plecare, a avut un accident stupid fiind târât sute de metri de calul propriu, speriat şi acroşat de hăţuri. Numai norocul a făcut să scape cu viaţă după mai multe intervenţii chirurgicale şi multe zile de spitalizare la membrele inferioare. Până în noiembrie 2014 se pusese pe picioare fiind apt pentru o deplasare în Sfântul Munte, cu grupul nostru. Am discutat cu el cu aproximativ trei săptămâni înainte de data plecării şi îmi spunea că este atât de bucuros că va face acest lucru încât parcă îi este teamă că nu se va întâmpla nici de această dată. Şi aşa a fost. Cu mai puţin de două săptămâni înainte de ziua plecării, a fost internat de urgenţă cu o hemoragie digestivă. L-am vizitat la spital cu câteva zile înainte de plecarea grupului nostru. Dezolat, mi-a spus: „Nu a fost să fie nici acum, probabil că nu sunt pregătit încă pentru acest moment sau poate chiar nu merit aşa ceva”. Ne-am despărţit cu ochii înlăcrimaţi amândoi. În continuare Dumnezeu ne-a ferit de alte ispite şi pelerinajul nostru s-a desfăşurat şi s-a finalizat cu bine. La întoarcerea noastră, Liţă se simţea din nou bine. Mulţumim Celui de Sus pentru ocrotirea Sa. 4 decembrie 2014 DUMITRU GĂLĂŢAN-JIEŢ

Mulţămind ş-o dat acordu, io dă el le povestîi, Apoi el ne explică, cum să fac vioriii. Cum s-aleze dan pădure lemnu se trăbă lucrat, Prân câce trăbă să treacă, până îi la masitor dat. Unu pră nume Iulică, nu s-o prins se-am înscenat, Pră Neică l-o tras d-oparce, şî dă popă l-o-ntrăbat. Tasi îi dzâsă lu lulică şî io am credzut aşa, Şî Petrică o fost sigur, că-i popa dân Blajova. “Predica” ar măi fi pestât, dacă n-ar fi vinit el Sâlazianu Neamţu Ion, mare mahăr la hocel. Acesta îl şcia pră popa, or fost colezi la liceu, Îl lăsă până o dzâs “vioara să fase greu. Şî cum nu o măi pestât, pră popă l-o întrăbat; Dă se mince aşa frumos? Dă viori unge-o învăţat. Pră popă-l apucă tuşîtu, pră noi ne bufnit un ris, Se-i doi erau uimit dar pan la urmă şî ei s-or prins. O fost vesălie mare, cu toţî ne-am bucurat, Numai Neamţu n-avu pase, pră popă iar 1-o-ntrăbat: Dă unge şcie-n amănunt, cum să fase o vioară? Că n-o fi urmat vro şcoală pră Pogonii la el la ţară. Popa-i spusă n-avu somn, prâ la seasu sinsi în zori, Ş-o vădzut la tevere, cum la Reghin fac viori. O urmat o zarvă mare, nimic nu să prisepia, Că vorbeau prea mult d-odată, numai iuda-nţălezea. Dar odată-un mucălit, ţâpă cât putu dă tare, Linişce şî ascultaţ, mi-s chinuit dă o-ntrăbare, Dă unge-o şciut tevereu, lu popa la sinsi să-i spună, Că noi o să fim aisi, ca el să fac-o farsă bună.

35

T~T B~NATU-I FRUNCEA

AI CARCE, AI PARCE Duminica, după-prânza Sub nucu lu Ghiţă Şoabe S-adunau să givănească Mai mulce muieri şî babe, Care pă scamnu ăl lung Dă sub nuc, dîn lemn dă cei Care pă scamne d-un om Adusădă la Măcei, Veşinu d-a doua casă. -Şciaţ că, zîs-a lu Fragă Unii şcolaţ iau sălari Cât o uliţă întragă ? Ăce a lu Mişculanţă La Făbrica dă văgoane O căşcigat luna asta Douăzăşi dă milioane ! După cât lucră, cum spune Măică-ţ vine să ce miri Căia un poşor dă bani, Da, da-i domnu anjiniri ! N-or fost proşci ăia d-or zîs Că în viaţă are parce Măi multă ca ăilalţ Ăla care are carce. Nepotu-miu după soră Dă-i jinere la Pârţan, Pîntr-un sălari dă nimic, Sparje piatră în Borlan, Da şî lui i-o plăcut şcoala Ca şî fuga la măgari C-are clasă ca şî trenu Dă i să spune mărfari. -Nu măi faşe pă dăşceapta Să băgă în givan Niorba Că la Lae Mişculanţă Dă altfel dă carce-i vorba Luna ast-o căşcigat Douăzăşi dă milioane ? Aşa îi, da şci dă unge ? Întrabă-i pă Gin Îmbroane Pă Cheţu, pă Prişcopală Şî pă Lică Priculişi Ş-o să vez că banii ăşcia Nu-s sălari dă la sărvişi Îs bani, îi drept loaţ pă ’’carce’’ , Dă faţă-o fost ş-a lu Prunu, Dă la proşcii dă măi sus La ...poker şî douăşunu.

CUM AM SCĂPAT DĂ REUMĂ La Sântămăria- Mare Patru luni s-or împlinit Dă când năavând dă lucru Şîdămuiere-mbolgit, Am cumpăratungrăsun Măi mic, dă la GhiţăSfetăr,

VERSURI de PETRU ANDRAŞ Cu gându ca dă Crăşiun Să-l fac batăr dă un metăr. Io-am gângit că fac ghişăft Că şe-i drept, m-am lăcomit, C-o fost lesne, da socoata Tăman pă dos o ieşît. Că o fost dă viţă ra Dă-l întors, cum să măi spune: Mâncă şe-i dai, crud or fert, Da măi do nimic nu pune. După şe m-o zîs a mea : -Măişci, o avea limbrişi, Aproape tri săptămâni I-am dat să mânşe urzîşi Şî bumbi dă la vetrinari, Başca l-am măi şî scopit, Da-ntaină, că-n loc să pună Şeva pă el, o slăbit... Cu cât o mâncat, puceam Linişcit să măi cresc doi Aşa c-am vorbit cu finu Ion Izdat, să-l taie jioi. Nu vă măi spun câce chile O avut, dacă Izdat L-o ţînut cu stânga-n braţă Până l-o înjiunghiat. Când îl pârlea, m-o trimis S-o rog pă veşina Floare Ca să îm dea pîntru fript, Împrumut, nişce unsoare Băsam că şă-s bată jioc; Numa să şciţ dă la mine Dă când lumea şî pământu Orişe rău are ş-un bine, Că urzîşili culesă În ăle trii săptămâni M-or scăpat, ţuşe-vă taica, Dă reuma dă la mâni.

GIN SPECIALISTU Gin, acu penzionari Văzut bine dă veşini, Ş-o înşeput meseria Cu pilţuit dă găini Ş-o ajiuns după trii ani La Sfat, agent vetrinari Că satu n-avea dă marve Nişi doftor nişi dispensari Şe-i drept că l-or şî şcolat Şasă luni ş-o săptămână La Răşiţa şî i-or dat Ş-o patalama la mână! Nimic dă spus, Gin Tăşîlă Şcie şeva meserie D-aia să lăuda mereu : -Io nu cred în sat să fie Ca mine altu măi bun La cumpărat şî crescut Porşi dă tăiat la Crăşiun ! Că nu îi aşa, i-o spus Veşinu lui, Ion Meilă -Lasă să ce lauge alţî Nu tu sîngur, mă Tăşîlă. La sfârşîtu lu aprile O loat dă la un jupan O grăsună, măngăliţă Dă nişi aproape un an ! Când o rătuns via-n voreţ

M-o cemat ş-o zîs: -Veşine O cotăriţă dă frunză O mâncat, uită-ce bine Că io nu îţ spun poveşci Marva să-ngraşă cu ochii Dacă şci cum să o creşci ! .............................................. După tri zîle dă rugă La Sântămăria Mare Venind dă la Vasiova Să vegeţ pă Gin mirare, În voreţ când s-o băgat, Că dîn coşina a nouă Să auza guiţat ! Atunşi înşepu să strîje : Ano, ce duşi unge şci cu ei Ai prostît d-acu-n august Tu ce-ai pus să iei purşei ! -Mi-s şi tăvă, tu eşci prost Grăsuna nu să-ngrăşa Că eşci prişeput la porşi, Era scroafă ... d-afăta !

LA ŞE S-O-NVÃŢAT MOŞ LAE Când să-mbăzna, p-un scămnel, Zmicura la cucuruz, Lângă războiu dîn cuină, Moşu Lae a-lu Şiortuz. Pîntră nişce ţoale răle, Pusă pă război sub natră, Uieguţa cu răchie Era bine pitulată. „Cum toată sara-i beut Moşu-ascungeai şi răchia ! Vorbea sîngură, trăgând Dă brâgle, baba Măria. Nu mă prostăşce pă mine, Uiaga dă i-o găsăsc Îi pun petruloi în ia, Poace îl şermăluiesc.” Da unge n-o scobârlit ? Sub pat, în credenţ, în paie În strujac, da tot nimic ! Mărce o găsî sub natră, Când o loat o ţoală ra S-o pună sub mâţ pă vatră. În uiagă i-o turnat Vo trii deţ dă petruloi Şî cu grijă o picit-o Pîntră ţoale-înăpoi – Ţ-o plăcut răchia – asară, Că nişi nu ce-am întrăbat ? – Nu măi mă doare măndula Şî stomacu m-o lăsat Şî parcă-am durmit măi bine.

Ţîn şă-ţ mulţămesc, Mărie, Nu m-aş fi gângit să-mi dai Aşa faină doftorie ! – Şe ieşci aşa năcăjîtă, Mătuşo, şe s-o-ntâmplat ? – Dîn vina mea, uică-tu În altă pacimă-o dat; Bată-l pucerea să-l bată ! Gimineaţa când să scoală Ia dă petruloi o gură Şî-l bea pă inima goală; La şină măi ia o gură Şî, să nu-l ardă în foale, Potcaşului îi măi trăbă Şî răchie – un şol mare – Şîuice-aşa, dă vo lună ! Şe mă fac ? Nu măi pot, Ioane ! S-o-nvăţat la petruloi D-ăla scump, d-aeroplane ! – Şe să zîc ? Atunşi când doarme, Să-l lecuieşci pă potcaş, Pune-i o feşcilă-n gură Şî fă-l, mătuşo, ... limpaş !

NU-I FĂLINCĂ DÎN OPINCĂ Pîn carce, m-o dat dă şcire Văru Lae a lu Caş, C-anu ăsta la Sâmpetru Să ţîne rugă-n Oraş Şî vrea să văd diferenţa Dîntră lucru românesc, Cu izâdă la mâncare Şî mâncat, – model nemţăsc – (Că-i însurat c-o nemţoane). Când am ajiuns, pă-mbăznat, Numa io, fără muiere, Să pregăceau dă şinat. Ţâlcăi dîn răchie-n lece Şî tăieţăii-i-aşcept Când colo, pepturi dă pui, (Măi mult oasă, dăcât pept !), Păsulă verge cu ceacă, Opărită şî gireasă, Câce-un dărăb dă plăşintă Şî... „mulţămesc pîntru masă !” A doua ş-a triiazî, Tot mâncare d-aia aleasă, Mă rugam să găce ruga Să mă văd ajiuns acasă, Că m-am săturat dă sarme În frunză dă curechi nou, Vie, hirean, cărărabă, Nu măi mari dăcât un ou Dă cocleanţă, fel dă zămuri, Toace dace cu măsură, Că zîşea văruica Hilde: – Nu treim doar pentru gură ! Ajiuns acas, zîc muierii: – Ano, io aişi mi-s gost, Dă-m să mânc şî după aia Îţ povestăsc cum o fost. Şî să nu-m spuni c-avem sarme Că mă becejăsc dă gută ! – Nu îţ faşe grijî, bărbace, Avem... piparcă umplută ! Când i-am povestît dă rugă M-o zîs a mea, că-i cu geală: – Nu-i fălincă dîn opincă, Îi sminceală dîn obeală !

36

T~T B~NATU-I FRUNCEA

O radiografie ironică a zilelor noastre

- prefaţă la cartea de epigrame semnată de Mihail Rădulescu -

Al treilea volum de catrene şi epigrame, Condamnat cu ... suspendare, semnat de magistratul Mihail Rădulescu, se constituie într-o radiografie, versificată şi în proză, a societăţii româneşti contemporane şi a viciilor acesteia, fiind structurat în două părţi. În prima parte a cărţii, cea compusă din catrene ironice şi epigrame, subiectul preferat al autorului este omul, mai ales în ipostaza de zoon politikon (parlamentarii, cu precădere, ministerele, alianţele politice făcute în cârdăşie, din interese obscure, C.C.R.-ul – care pare să fie un partid dominant, unic, circul demagogic din campaniile electorale, cu sărutarea moaştelor din 4 în 4 ani, demnitarii penali şi penibili, afaceriştii veroşi etc.), subliniind carenţele unei democraţii falimentare impuse în ultimii 25 de ani. Astfel, sunt mângâiaţi de vârful caricatural al peniţei: deputaţii, senatorii, demnitarii „grăsuni, cu cefe groase”, cu „obraz gros şi ceafă mare”, semianalfabeţii „cu două doctorate”, sau care parcurg în ordine inversă treptele pregătirii şcolare (de la doctorat la gimnaziu!), profitorii şpăgari, autorul ajungând la o concluzie tranşantă: Ei muncesc doar când visează, Senatori şi deputaţi, Mai pe toţi ne-nfometează, Cred c-ar trebui ... castraţi. În context, subiect al catrenelor devin nu numai politicienii, ci şi alte personaje „pitoreşti” pentru lumea dâmboviţeană: Mitică Dragomir (îi sunt dedicate nu mai puţin de 4 „şarje”), D. D. D., „oracolul din Găgeşti”, prin preluarea unei idei gata confecţionate de mass-media. Până şi cazul mult mediatizat „Roşia Montană” devine subiect

al catrenelor. Dar, în general, subiectele abordate reprezintă durerile celor mulţi, sărăciţi de o mână de hrăpăreţi fără scrupule. Autorul radiografiază: lipsa de perspectivă, sărăcia, falimentul care bate la uşă, salariile îngheţate, impozitele multiple, speranţele deşarte, milogeala, deşi cred că greşeşte punând neîmplinirile mai mult în spatele unui „popor leneş şi prost” şi nu a celor care au adus ţara în situaţia deplorabilă de astăzi. În acest sens, autorul constată cu realism şi amărăciune: O enclavă ... România, Dată e ca fierul vechi, Să înceapă ... veselia – O pomană şi-un priveghi! apropiindu-se astfel parcă mai obiectiv de situaţia economică şi socială, notând şi faptul că propăşirea (devenirea) omului se poate realiza prin propriile puteri şi strădanii, care poate ameliora (suspenda) condamnarea neamului. Desigur, nu numai acest pas de la „huzur la umilinţă” constituie temele predilecte ale juristului Mihail Rădulescu, cărora le dă cu tifla, detaşându-se senin („Mai bine să mă doară-n pix”), ci şi ipostazele obişnuite, de toate zilele ale omului, la care se adaugă o galerie respectabilă de oportunişti, trădători, puşcăriaşi şi puşcăriabili, traseişti, fripturişti, tupeişti, care, cu nonşalanţă, ca şi cum ar merita, se aşează în fruntea bucatelor şi a unui popor ajuns în starea buimacă de „poporul ... Hopa Mitică”, metaforă elocventă a unei naţiuni debusolate şi furate temeinic. În ţara în care şpaga este pe primul plan şi profitorii înving mereu, deoarece în frunte se află: incompetenţa, ipocrizia, falsitatea, fărădelegea, ilicitul, plagiatul, şi nu meritul şi valoarea, sigur că se poate exclama, împreună cu George Bacovia: „o ţară tristă, plină de humor!”. În patria manelelor deşănţate, mirul „terapeutic” folosit la „înghesuială”, de unii politicieni, desigur că este un pandativ al demagogiei, credinţei şi milostiveniei. Totodată, autorul judecă şi ironizează o sumedenie de alte slăbiciuni omeneşti, comportamente şi personaje precum: aventurierul, fustangiul, laşitatea, lăudăroşenia, la care se

adaugă şi alte aspecte negative ale omenescului: prostia, milostivenia exagerată sau trucată. Cum anticipam, Mihail Rădulescu satirizează pe bună dreptate incompetenţa, slaba pregătire, analfabeţii, care, în zilele noastre s-au înmulţit în proporţie de masă, cam în toate domeniile. Aceştia parcurg treptele şcolarizării invers (de la superior la inferior), treapta de jos fiind apogeul căpătuirii educaţionale, după cum arată autorul – jurist: Prima dată – doctoratul, Mai apoi – bacalaureatul, Vine, vine şi liceul, Generala-i ... apogeul! Românii, consideră autorul, sunt sinistraţi până şi în cultură, iar sfânta laşitate românească răbufneşte, confirmând sau infirmând o veche maximă: Fost-am un popor de falnici Şi-am ajuns atât de jalnici, Înc-o dat’ se dovedeşte, Omul, locul îl sfinţeşte! Poate dintr-o omenească (şi românească) nostalgie, magistratul deplânge destinul unei ţări trădate şi furate, preluând, pe bună dreptate, o consideraţie, resimţită şi conştientizată de mulţi alţii ca fiind adevărată: Vândută bucată cu bucată, Mai mult moartă decât vie, Ţara noastră de-altădată Pare-a fi o ... colonie! Pentru salvarea unui popor aflat la ananghie, într-o mare derută şi buimăceală, este invocat de către autor până şi Sfântul Ilie.Totuşi, considerăm că, poate luat de un anumit val poetic sau justiţiar, autorul generalizează şi conchide, credem, injust cu „spiritul român

de puşlama!”. Aici credem că ne putem despărţi de consideraţia magistratului, întrucât uneori supără această generalizare şi o considerăm ca formă de revoltă subiectivă la gravele deviaţii ale societăţii româneşti de azi. Totuşi nu putem judeca şi învinui un întreg popor! Credem, cu respect, că furia poate fi potolită prin scrierea unei epigrame, concluzie sugerată chiar de autor. Partea a doua a cărţii este intitulată Din caietul grefierului şi, aşa cum ni se sugerează, cuprinde relatări din instanţă, mai precis o culegere de perle din luările de cuvânt ale împricinaţilor din instanţele judecătoreşti. Un fel de vorbe deale lui Gâgă, adică extrase concludente din care transpar multe greşeli de exprimare, dezacorduri, limbaj licenţios, naivităţi, nonsensuri reieşite din relatarea unor conflicte sau situaţii subiective. Trecând peste faptul că multe greşeli de limbă şi exprimare se pot datora emoţiilor şi oralităţii, ideea generală care se degajă este lipsa elementară de pregătire şcolară şi de educaţie în general. Cu alte cuvinte, magistratul, devenit grefier, lucrează cu materialul clientului, aşa că lăsăm cititorul să savureze originalele perle. Iar noi, în final, considerăm că acest volum reprezintă radiografia – rechizitoriu a unui popor suspendat în buimăceală, adus de reprezentanţii săi pe culmile disperării, subjugat de tarele unei democraţii originale. ION CĂLIMAN

Consecvent cu sine însuşi, Mihail Rădulescu îşi continuă procesul de judecată a societăţii româneşti actuale şi, urmând fazele judecăţii penale: după apel (Fără drept de apel) şi recurs (Catrene fără recurs), iată că, acum, cu titlul celui de-al treilea volum, dă sentinţa finală – Condamnat cu... suspendare. Prima parte a volumului este dedicată radiografierii democraţiei noastre originale, iar concluzia autorului privitoare la situaţia internă, care pare a nu mai lua sfârşit, este cel mai bine exprimată în următorul catren: Vândută bucată cu bucată, Mai mult moartă decât vie, Ţara noastră de-altădată, Pare-a fi o... colonie!

În partea a doua a acestui volum autorul revine la o mai veche pasiune a sa – acele perle adunate, cu atâta migală, Din caietul grefierului, unde recolta cea mai bogată este culeasă din procesele de divorţ, constatând că liniştea în relaţia conjugală, ajunsă în acest stadiu, se va restabili într-un cu totul alt registru – aşa cum relata un coleg de-al său din breasla scriitorilor, Nicolae Bunduri: “E linişte dumnezeiască / În casă la vecinii mei, / Căci au ajuns să se iubească / Amanta lui, cuamantul ei”. Deşi titlul cărţii presupune un final (de proces), sper ca Mihail Rădulescu să nu se oprească aici cu scrisul. IOAN IFTODE

37

T~T B~NATU-I FRUNCEA

VERSURI de ION GHERA Braţele ce mişcă munţi, munţii minţilor bogate poartă-n inimi şi sub frunţi veşnicii iluminate.

Poezia Coboară poezia din fiecare floare, pământul o aşteaptă cu braţele deschise,

Cuvintele o poartă spre-o tristă amânare, când nu e poezie dispar iubiri şi vise. Se sfarmă poezia de stâncile-ascuţite, în cumpăna luminii mai sângerează, încă,

Iubirea ce-o-nconjoară, din astre neivite, este imensa gură ce-o toacă şi-o mănâncă. Sărutul poeziei s-a ofilit pe buze, n-a mai rămas în ochii cuvintelor lumină; Când nu e poezie trăirile-s confuze şi zborurile toate se sting în rădăcină.

Nimic nu mai rămâne, când poezia moare, când poezia doarme, trecutul ne înghite;

Fapte şi drumuri pleacă din mâini şi din picioare… Gândim ca o pădure prin frunze-ngălbenite. Plecată-i poezia, din inimi, spre tăcere, numai speranţe varii au mai rămas a plânge;

Dar, când ne întâlni-vom la Marea Înviere, uniţi în Nemurire vom clocoti în sânge.

Tricolorul

Tricoloru-ncins la brâu încunună adevărul, curge veşnic râu de grâu unind sângele cu cerul.

Dulce, dragul Tricolor e din timpurile-n spume, din români bolnavi de dor şi din suflete – minune.

Fire trase din izvor într-o împletire vie, trecut, prezent, viitor, necuprins şi veşnicie.

Închis în lumină

Mor nespusele din şoapte În albastrul din trifoi,

Soarele-i cu ochii goi Şi se-ascunde-n cerc de noapte. Roi de apă suntem noi, Adevărurile coapte Curg din albie de lapte… Pământ suntem amândoi! Soarele cu ochii goi Descălzeşte apa lină… Aştept liniştea de-apoi,

Văd trecutul ce-o să vină Prin tomnaticele ploi… Zilnic mă-nchid în lumină!

Iubirea

Iubirea este o minune, e început şi e sfârşit, lumina din această lume şi linişte de Infinit.

Iubirea este Înviere, de-i de la Naştere la Dric, de dai din tine ce îţi cere, în timp ce nu primeşti nimic.

Iubirea-i sângele de soare ce curge printr-un vad adânc, să se întoarcă în izvoare spre rodul stelelor ce plâng. Iubirea poate fi o groapă, un zbor cu aripe de gând, iubirea pare-a fi de apă, iubirea este de pământ.

Lovite-s toate de rugină şi prin rugină-n foc se cern, numai iubirea e Divină, izvor în sufletul etern.

Tăcerea

Totuşi, tăcerea se aude, e o insectă cumsecade, ea-n sufletul ce intră roade cireşele rămase crude.

Tăcerea-i lacrima sihastră neînvelită în uitare, este o clipă-n amânare ce-i zilnic mai puţin albastră.

Totuşi, tăcerea e durere, este durerea care plânge, şi, dacă se-adânceşte-n sânge, e calea spre nemângâiere. Tăcerea nu-i o amintire, se cuibăreşte-n fiecare şi roade clipele de soare, tăcerea-i drum fără oprire.

Două clipe

Sângele nu se adună În adâncul fără jar, Îşi topeşte vârsta iar Verdele şi-n galben sună. Semnele din calendar Cu uitare se-ncunună, Nelumindu-se-mpreună Două clipe-s în zadar.

Soarele şi draga-i Lună, Drumeţind spre Miazăzi, N-au odihnă ne-mpreună,

Se alungă spre a fi… Şi-ntr-a sângelui cunună Ziua-i noapte, noaptea-i zi.

Stele de soare

E trist apusu-n ochii plânşi, precum în galbenele toamne, ochii de secetă învinşi spre ţărmul Tău zbura-vor, Doamne! Acolo-i un tărâm de foc, acolo-i un tărâm de pace, iubirea este doar un joc în roşul sângelui ce tace.

Spre darul ochilor aleşi, în fiecare primăvară, vor fi în floarea de cireşi îngeri jelind o stea amară.

De poţi iubi, dacă urăşti, de poţi ierta, dacă te doare, în toţi cireşii păsăreşti vor lăcrima stele de soare.

Drumuri adormite Am sorbit de-o viaţă, numai împreună, Răsărit de Soare şi Apus de Lună. Drumurile toate nu ne-au fost a ştire, doar în noi, şi astăzi, sunt fără oprire.

Printre stele-albastre, printre flori de gând, am sorbit lumina şi-am cântat plângând. Printre vechi platanii adormiţi de dor, roade timpul vitreg timpul viitor.

Azi, în crucea serii, crucile de drum se-adâncesc în flăcări şi dispar în fum,

De întind o mână, nu te mai găsesc, Floare de lumină-n Cireş Păsăresc!

Dorul mă cuprinde-n braţele-i de vânt, în pământ coboară scară de pământ; Şi în ochii-mi, parcă, stelele-s închise, drumurile toate vor dormi în vise!

Dulcele şi-amarul Tace şi dulcele şi-amarul, aşa, în desuet descânt, tace tăcerea, de pământ, când se scurtează calendarul. A tot şi-a toate este harul, peste cuvânt şi necuvânt

tronează cerul de pământ, din suflete-i zidit altarul. Numai în ochi e sanctuarul, lumina vieţii-i de pământ,

se-nlacrimă în cerc de vânt, din toate, dulcele şi-amarul.

Drumul nedrum Din miezul plecărilor grele, din miezul gri al multor plecări, vor zbura cocoare de stele prin ţinuturi lipsite de zări.

Va suna departe, în mine, fâlfâitul cenuşei de ceară,

se vor împleti serpentine în osul plin de noapte amară.

Viitorul a fost şi trecutul veni-va, m-a tras iubirea pe roata luminii,

începe prezentul să impună deriva pe drumul, nedrum, sortit rădăcinii.

38

T~T B~NATU-I FRUNCEA

“Ziua cailor”, tradiţie apusă din satele bănăţene

Cursă de cai tradiţională, în Banatul Sârbesc

Una din sărbătorile tradiţionale ale mai multor sate bănăţene, atât din Banatul montan cât şi din pustă, a fost cea numită “Ziua Cailor”. Acest obicei a dispărut de mult, se pare că la scurt timp după cel de-al doilea război mondial, după cum mi-a povestit, cu ani în urmă, un bătrân din Brebu. A dispărut atunci nu întâmplător, ci bineînţeles ca urmare a atitudinii faţă de cai a noii puteri politice, putere ce prin multe din acţiunile sale şi-a pus o amprentă nefastă covârşitoare asupra multor datini şi obiceiuri ale satului românesc, în general asupra vieţii, în special spirituale, ale ţăranului. Calul a fost din vechime pentru ţăran adevăratul ajutor; cum altfel când de cal se folosea la muncile câmpului, activitatea sa principală. Calul era în orice împrejurare mai mult decât un simplu sprijin. Era o mândrie să ai un cal frumos, puternic, ataşat de stăpân. Mândrul animal simboliza frumuseţea şi onoarea, cinstea şi puterea, era o garanţie a bunăstării şi a unui trai bun. Tocmai pentru această apreciere pe care o avea calul, în multe sate din Banat se ţinea „Ziua Cailor”, sărbătoare mult aşteptată şi apreciată în special de tinerii din sat. Aceasta se ţinea la o dată fixă, diferită de la sat la sat, dată care de obicei era legată de o sărbătoare religioasă. Spre exemplu în unele sate avea loc în ziua de Sf. Gheorghe, în alte părţi la Sfântul Ion sau Sf. Vasile. Astfel, spre amiază, când se ieşea de la biserică, în

piaţa satului se scoteau cei mai frumoşi cai, bineînţeles pregătiţi, curăţaţi, ţesălaţi, cu cozile şi coamele împletite cu panglici tricolore şi frunţile ornate. Şeile şi hamurile erau de asemenea cât mai noi şi lustruite. Nu lipseau de la gâtul cailor ghirlandele de clopoţei care mai de care mai strălucitori şi cu sunet plăcut. Stăpânii cailor erau de asemenea îmbrăcaţi în port popular curat şi aranjat, cu eşarfe diagonale tricolore. Tinerele ieşite de la biserică îi admirau, alături de tot restul satului. Era o adevărată paradă populară. Când toată lumea era adunată, avea loc o cursă a cailor cu călăreţi. Traseul era de obicei de la un capăt al satului la celălalt, pe strada principală. Câştigătorii cursei, atât calul cât şi călăreţul erau la foarte mare cinste, calul fiind împodobit cu o cunună şi răsplătit cu o desagă cu ovăz, şi călăreţul fiind premiat cu o ploscă ornată cu ştergare tradiţionale şi panglici, ploscă umplută desigur cu ţuică. De asemenea, tot ca o recompensă, tânărul câştigător deschidea hora din ziua aceea, cinste deosebită ce îi revenea. Nu mai vorbim că de această zi, de câştigători, atât cal cât şi călăreţ, se povestea în sat un an întreg, fiind cinstiţi şi apreciaţi. Astăzi, cu părere de rău, nu putem decât să acceptăm dispariţia completă a acestui frumos obicei popular, tradiţie ce făcea parte integrantă din identitatea Banatului şi prin aceasta din identitatea naţională. MARIANA CÎRSTOIU

EPIGRAME de VICTORIŢA MIHAI Unui băutor

D-lui Căliman

Când avea trei dinţi în gură Cu băutura doar se ameţea; Acum, de când şi-a pus dantură, Îi trage-ntr-una la măsea.

La lansarea ta de carte Îţi urez şi eu de toate. Dar mă umple de-ncântare Cealaltă realizare...

Întrebare

Unui tată

Te văd mereu-te beţiveşti De-i dimineaşă, prânz sau seară. Te-aş întreba aşa-ntr-o doară: Tu viaţa ştii când ţi-o trăieşti?

Sigur, ai fost fotbalist mare Şi ai fost iute cum e focul. Acum copilul ţi-ar lua locul Dar n-ai... metodă de predare.

Managerului unei firme germano-române

Cererea unui ţigan

Zi de zi eşti în dilemă Când rezolvi orice problemă. Doar în tine este baza Să împaci capra cu varza...

Unui afemeiat Ce-ţi spun acum nu e vrajeală: Ai băgat capul sub poală. Te-ai băgat sub fusta ei Tu, doctor docent de femei...

Unui materialist La tine femeile au preţ Şi le accepţi din interes. Doar dacă au faimă, avere, Devin pentru tine o plăcere...

Cerere Visul mi s-a împlinit. Cartea mi s-a tipărit. Ce folos! Visez din nou Altă carte, tot cadou...

Te rog, domnule primar, Dă-mi ajutor social. Dă-mi şi mie un biştar De benzină ...la merţan!

D-lui Oltean De multe eşti răspunzător Deh! Oltean eşti, Oltean îţi zice, Şi nimeni nu mă contrazice Tu, cultural, eşti director.

Pasiune Există fel de fel de pasiuni Care te fac să-nfăptuieşti minuni. Gogoaşa asta n-o înghit, reţine! Că tu ai fi pasionat de mine...

Sponsorilor Cum să vă solicit ajutorul oare? Căci am nevoie de sponsorizare. Cuvintele îmi sună a ruşine: N-ai vrea să investeşti în mine?

Vis

Sfat

Mi s-a năzărit alt vis Să m-apuc din nou de scris. Versurile sânt perene Şi sub formă de catrene ...

Când pe simţuri ţi-e stăpână Şi ai vrea s-o ai, n-o-ntreabă De-i tânără sau batrână. Că doar n-o s-o pui să fiarbă...

Radiografie

Unui reporter

Mi-am făcut craniogame Să găsesc idei, cuvinte, Ce aş vrea să reprezinte Un volum de epigrame.

Într-o cantină se insinuează Să facă-o figură frumoasă Cu microfonul intervievează. Pare-a cânta mereu la altă masă...

Observaţie

Definiţia vieţii

La cenaclul literar Se zbenguie cuvinte. Vorbe de duh, vorbe cu har, Cuvinte potrivite...

Într-un cotlon al minţii Păstrez cu sfiiciune, Primul strigăt de viaţă Şi-un plâns de-ngropăciune.

Rugăminte

Unui suflet tânăr

În graiul dulce bănăţean Când publicaţi o poezie, Alăturat un cetăţean Să o traducă. Cine ştie?...

Nu mai socoti anii Că tot nu lasă urme În faţa ta şi timpul Roşeşte de ruşine.

39

T~T B~NATU-I FRUNCEA

Cei șapte… zeci și cinci de ani de Acasă... Umorului bănățean În insignifiantul segment temporal1 pe care, în mod generic, îl numim viață, (chiar dacă am reușit să-l scriem cu V mare, sau nu) personalitățile se afirmă fie prin gesticulația publică ostentativă (uneori plină de picanterii2 !), fie prin performanțe profesionale marcate cu încărcătura Excelenței, care le conferă dreptul la Eternitate axiologică... Personalitatea la care mă voi referi aparține celei de a doua categorii... Umoristul prin vocație, Ionel Iacob Bencei, ca inegalabil reprezentant al culturii din România, citat cu prioritate în Antologiile de profil, s-a remarcat și ca Mare Senior al Limbii Române, dar și al dialectului bănățean prin descoperirea tinerelor talente literare din arealul umorului românesc în speță, pe care le-a și publicat în diverse publicații pe care le-a “păstorit” pe diferite secvențe temporale. Pe aceste coordonate, el însuși a devenit un adevărat brand nu prin competiție cu alții, ci prin inteligența cu care a știut să promoveze, cu responsabilitate și generozitate, talente. Fără a se simți tulburat în vreun fel de funcții3 (a preluat “din mers” Conducerea cenaclului de la Marele Dimitrie Jega), umoristul prin vocație și-a împletit atribuțiile manageriale cu cele de consilier4 făcând posibil debutul a zeci de anonimi, și contribuind, decisiv, la consilidarea carierelor umoristice ale unor colegi de generație, dar și afirmarea unor tineri, astăzi încă în perioada unei posibile afirmări... Atenție: toate acestea făcute cu profesionalism și admirabilă discreție. Bolnav de generozitate și altruist prin structura caracterului său, s-a afirmat ca vector de compunere pozitivă în susținerea românismului și românității culturii noastre, prin recuperarea memoriei colective a operelor scriitorilor noștri pe care vremel-

niciile politice i-au “prins” dincolo de fruntariile de astăzi ale granițelor naționale. Diaspora culturii umoristice românești a fost marele proiect cultural pe care l-a îndeplinit ca redutabil ambasador fără portofoliu, dar cu rezultate antologice; pe dimensiunea Basarabia și Serbia, de exemplu . Dar, omul de cultură de calibru național care răspunde la numele Ionel Iacob Bencei, nu s-a limitat doar la valorificarea editorială a scrierilor confraților de breaslă.... A fost și este și un scriitor în sensul cel mai autentic al cuvântului: promovării unor nume noi, nativi din Banat, sau banățeni doar prin adopție, le-a adăugat și propriile volume de autor (în număr de ...) care probează o excepțională putere de transfigurare artistică a spațiului social românesc, atât în limba literară, cât și în grai bănățean. Dincolo de toate acestea, dar poate ca o calitate princeps a personalității complexe a cărturarului timișorean Ionel Iacob Bencei, se cuvine a fi reiterat și statutul său, încă neegalat, de actor și animator cultural chiar în perioada anterioară dramaticului an 1989, perioadă în care a construit și susținut cu spectacole cultural-artistice “manifestări” de mare calitate estetică, dar și după acest reper cronologic... Menționez, în ordine cronoligică, inițiativa înființării, împreună cu Inegalabilului Ștefan Popa Popa’s a revistei Merci, Pardon, scuzați încă din ianuarie 1990... Era perioada de mare romantism managerial specifică primilor ani de libertate a cuvântului „postrevoluționar”, în care oameni cu inițiativă, precum Ionel Iacob Bencei, s-au implicat pragmatic... În prezent este Președintele Cenaclului Ridendo, calitate în care a reprezentat, la cote de performanță, zona Ba-

natului istoric în competiția națională pentru promovarea satirei inteligente și de bun gust, plasându-se remarcabil pe baricada salvării umorului de kitsch-ul cu care ne inundă mass-media actuală... O altă calitate, care nu trebuie eludată de la acest memento anivesar, o constituie valorificarea îndelungatei sale experiențe administrative, pe componenta managementului Simpozioanelor naționale și a Festivalurilor de epigramă, capitol la care se poate spune că a promovat un adevărat brand, replicat și de alte județe cu prilejuri similare... Membru fondator al Uniniunii Epigramiștilor din România, membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, Prezidentul Ionel Iacob Bencei a scris o valoroasă pagină de literatură românească de care nu se va mai putea face abstracție în viitorul imediat și în cronica noilor vremuri culturale aflate în desfășurare. Cu referire la o personalitate așa de complexă, precum este acest Mare Boier al culturii bănățene și românești actuale, aș mai avea foarte multe de spus, dar apreciez că am privit prea mult în urmă și-mi este teamă să nu rămân cu gâtul strâmb ... Multă sănătate și inspirație, Domnule Prezident ! Prof. univ. dr. ȘTEFAN BUZĂRNESCU Școala Doctorală de Sociologie, Universitatea de Vest din Timișoara, Membru al Cenaclului Ridendo Note de subsol 1

Câteva zeci de ani, la scara Infinitului temporal (Eternitatea) sunt doar câteva clipe..... 2 Pictorul Salvador Dali, de exemplu .... 3 Funcția este ca gripa: ne “apucă”, din când în când... 4 Revista Renașterea bănățeană, Tvr. Timișoara, Radio Timișoara.

Corabia democraţiei Biet popor român trugeşce. Doamne, da dă câtă vreme, Să plucească pastă apa Tulbure şe-n furtuni jieme. Dumnedzău i-o dat corabie, Ţara asta românească, S-o grijască tăt românu. Domnii să o cârmuiască. Am avut pan’ vremi trecuce, Cu purtare creşcinească, Domni şî regi se la timonă Or stat trej să nu greşască. Da-ntr-o vreme mai încoaşe La timonă cu „cârpaşiu” Ne-am obişnuit ca marva Cu zbişiu şî cu corbaşiu. O vinit şî optdzăşnoauă, Când cu puşcă şî dreptace, Am schimbat cârmuitoru’ Dân dor sfânt dă libertace. Dă atunşi timona fujie Ba la stânga, ba la dreapta. Corabia-i jăfuită Cu minşiuna şî cu fapta. Marinari mărunţ” dă baltă, Cu brevet luat pa sub mână, Vă blăstamă toată ţara, Toată naţia română Voi v-aţ’ stors averi în grabă Dân a noastă obosală Ş-acum vreţ nota dă plată Să fie la toţ’ egală? Tu, politişean dă cramă Schimbi corabia cu bodoanca Iar drumu” “Să trăiţi bine” Bag sama îl vedz poanca. Şî cu gânduri hăbăuşe Ne iei pita, ne iei leacuri. Vrei să nimişeşci o ţară Ş-un popor trecut prîn veacuri? IOAN VĂCARIU (Tata Nică)

40

T~T B~NATU-I FRUNCEA

Gugulanii şi-au omenit oaspeţii cu un car de premii

Festivalul Internaţional de Folclor pentru Copii “Gugulan cu car cu mere”

Vineri, 30 octombrie, la Casa de Cultură ,,George Suru” din Caransebeş a avut loc deschiderea Festivalului Internaţional de Folclor pentru Copii ,,Gugulan cu car cu mere”, manifestare aflată la cea de a V-a ediţie. Ceremonia a fost oficiată ca de obicei de prof. Maria Bârză, coordonatoarea şi inima acestui festival care a fost sprijinită de un grup de eleve de la Liceul Pedagogic ,,C. D. Loga” din Caransebeş. Şi pentru că acest festival poartă numele unei frumoae doine bănăţene, Ştefan Isac a interpretat cu măiestrie ,,Gugulan cu car cu mere”, un adevărat ,,Imn al Gugulanilor”, această doină fiind, de fapt, ,,Aria Gugulanului”, din Opera ,,Ana Lugojana” de Filaret Barbu. Ea a fost lansată în Banat de Dumitru Chepeţan, iar în zona Sibiului de Ion Radu. ,,Toţi cei care trăim pe aceste plaiuri minunate bănăţene avem datoria morală de a păstra şi cultiva în sufletele copiilor şi elevilor atât dragostea şi respectul faţă de tradiţiile şi obiceiurile româneşti, cât şi faţă de arta populară. Atât copiii, cât şi cadrele didactice pot lua contact cu valorile culturale, se pot întoarce la izvoare, la tot ceea ce este autentic. Banatul de Munte este un loc de referinţă, este o zonă în care tradiţiile se găsesc

la ele acasă”, a spus prof. Maria Bârză. Părintele Daniel Alic, consilier cultural, ca reprezentatnt al Episcopiei Caransebeşului şi organizator al acestui festival, a mulţumit tuturor celor care s-au implicat cu dăruire în organizare, atât instituţii cât şi persoane. Părintele Daniel Alic a transmis, de asemenea, cuvântul de binecuvântare, gândul bun şi urarea de bună desfăşurare a festivalului din partea P.S. Lucian Mic, Episcopul Caransebeşului Directorul Casei de Cultură ,,George Suru” Caransebeş, Ioan Cojocariu, a adus cuvântul primăriei municipiului Caransebeş, personal al domnului primar Marcel Vela, care nu a putut fi prezent la acest festival fiind plecat din ţară. Domnia sa ţine foarte mult la acest festival dorindui să ajungă la cât mai multe ediţii, pentru că tradiţia este cea care duce mai departe spiritul şi cultura unui popor. Salută pe toţi participanţii, urându-le un ,,Bun venit” în municipiul Caransebeş, reşedinţa Gugulanilor, şi tuturor concurenţilor succes.

Luând cuvântul, preşedintele juriului, Dan Ioan Liuţ, a făcut cunoscut că acest festival a adunat anul acesta, la Caransebeş, 456 de copii, cu vârste cuprinse între 3 şi 19 ani, reprezentând judeţele

Caraş-Severin, Timiş. Arad, Hunedoara, Alba, Cluj, Mureş, Gorj şi Dolj. Juriul a fost format din specialişti în domeniu: Dan Ioan Liuţpreşedinte, membri fiind Ion Căliman, Ion Ghera, Ioan Drăghina, Dinulică Otilia, Petru Andraş, Ştefan Isac, Adrian Gherhard, Simion Dragalina şi Nicolae Suciu. Datorită numărului mare de participanţi, pentru buna desfăşurare a festivalului, aceştia au fost repartizaţi în Sala de Festivităţi ,,Miron Cristea” a Episcopiei unde au concurat elevii care au recitat poezie în grai, iar soliştii vocali, grupurile vocale, soliştii instrumentişti şi ansamblurile de dansuri au rămas în sala Casei de Cultură.

După desfăşurarea concursului, juriul a stabilit şi câştigătorii. Aceştia sunt: la Preşcolari, recitare în grai: Premiul I, Ştefan – Delian Jigoria din Turnu Ruieni, TarţaCamelia-Ionela Bona din Caransebeş. Premiul II, Maia Drăghicescu din Caransebeş, Pavel Blidaru Caransebeş. Premiul III, Răzvan Jigoria Borlova, David Boc Caransebeş, Maria Barbescu Marga, Alesia-Cristina Afanasie Băuţar, Corina Ion Caransebeş şi Gabor Boeriu Caransebeş. Solişti vocali: Premiul I, Estera Scurtu Caransebeş, Maria-Aiana Rada Caransebeş. Premiul II, Patricia Izbaşa

Caransebeş. Premiul III, Miriam Scurtu Caransebeş, Dansuri populare: Premiul I, ,,Păstrători de Tradiţii” Pecica, ,,Floare Giroceană” Giroc. Premiul II, ,,Mlădiţe Bănăţene Caransebeş, ,,Păstrători de Tradiţii”-Căluşeri Pecica. Ciclul Primar, solişti vocali: Premiul I, Giorgia Marian Reşiţa, Maria Bobic Caransebeş, Sorin-Cheva Năstase Oraviţa, Lorena Ţiplea Caransebeş, AnesiaMaria Rusnac Caransebeş, Maria Puşcaş Ocna Mureş, Giorgeana Vesa Ocna Mureş. Premiul II, Adelin Goanţă Caransebeş, Sorina-Nicoleta Dragomir Caransebeş, Amalia Şerbescu Caransebeş, Elena Molea Caransebeş, IonelaMiruna Cigmaian Petroşani, Lorena Lascău Petroşani. Premiul III, Luiza Radu C arans eb eş,Ador i an-Ion Drăgoi Lugoj, Miron-Alex Muntean Băuţar. Recitare în grai: Premiul I, Elena Molea Caransebeş, Anesia Maria Rusnac Caransebeş, Alisia Iasmina Oneţ Margina TM, Nicoleta-Roxana Meilă Prisaca. Premiul II, Elvira-Roberta Ploscaru Borlova, AnastasiaOana Bica Caransebeş, LusiaMihaela-Andrada Zgăvârdea Caransebeş, Iosif-Fabian Ilincari Băuţar. Premiul III, Albert Macamete Reşiţa, Andreea Nica Târnova, Denisa Haiduc Caransebeş, DarianPatric Nedeloni Marga, Andreea Toader Marga,EliseiDumitru Pop Zerveşti, Maria Mag Băuţar, Daria Botizan Boldur TM, Maria Margan Măru, Adrian-Mihai Corduneanu Prisaca, Oana Velţan Poiana Buchin. Dansuri: Premiul de Excelenţă, “Junii Petrileni” Petroşani, Premiul I, ,,Păstrătorii Tradiţiei Junior Clubul Copiilor” Pecica, ,,Dor Clujan” Cluj Napoca, Premiul II, ,,Hora Prieteniei” Reşiţa, Premiul III. “Mlădiţele Ba-

(Continuare în pag.41)

T~T B~NATU-I FRUNCEA (Urmare din pag.40)

natului” Caransebeş, “Junii Gugulani” Caransebeş. Grupuri vocale: Premiul I. ”Mlădiţe Prisăcane” Prisaca. Şcoala Primară Zerveşti. Solişti instrumentişti: Premiul I, Flavius Zaica Reşiţa, Premiul II, Petru Ţiric Petroşani. Ciclul Gimnazial, Recitare în grai: Premiul de Excelenţă: Denisa Anda Silvestru Margina, Premiul I, DarianaFlorentina Dumitrescu Lugoj, Anisia David Făget, DanielVlad Işfănescu Margina, Silviu Radu Reşiţa, Emanuel Popescu Boldur TM, Premiul II: Andrei Tofalvi Margina, Andreea Tofalvi Margina, Gabriel Vitonescu Boldur, Iosif Daniel Popovici Măru, Premiul III: Daiana Mihali Marga,Francesca Lăluţ Marga, Andreea Olaru Făget, MariusLucian Barbescu Oţelu Roşu, Adrian Biriş Rusca Montană, Alexia Capotă Caransebeş Dansuri populare: Premiul I, “Cununa” Suită de Fete Şpanţov-Călăraşi, “Bobocii Banatului” Caransebeş, “Dor Clujean” Cluj Napoca, “Doina Bistrei” Măru. Locul II: “Cununa” Suită Mixtă Şpanţov, “Ciobănaşul” Băuţar. Premiul III: “Flori de Măr” Rădeşti. Solişti vocali: Premiul I, Cornelia-Constantina Orleanu Turceni, Andreea-Mihaela Dobroiu Turceni, DarianaFlorentina Dumitrescu Lugoj, Jelecuţean Eftinia Reşiţa, Răzvan Gârbovan Reşiţa, Premiul II: Maria-Alexandra Fişteag Răcăjdia, Darius Alex Gruiţă Reşiţa, Tuica Popescu Motru, Maria Ana Bistrian Măru. Premiul III: GiorgeanaAna-Maria Lupuşavei Reşiţa. Solişti instrumentişti: Premiul I, Miuţă Străin Reşiţa. Premiul II: Daniel Bogdan Oţelu Roşu Premiul III: Tuica Popescu Motru. Liceu, recitare în grai: Premiul I, Andreea Todor Făget, Eugen Necşa Făget,

Laurenţiu-Dan Cardaş Caransebeş. Premiul II: Iasmina Birău Caransebeş, Petruţa Ionuţoni Făget. Premiul III: Timotei-Didraga Gavrilovici Caransebeş, Ileana Blagoe Caransebeş. Solişti vocali: Premiul de excelenţă: Marius Dăescu Tg. Jiu. Premiul I, Mădălina Irimie Făget, Rozovlean Roxana Timişoara, Denisa-Adeline Rosoca Caransebeş, Maria Raluca Dragomir Zerveşti, Premiul II: Răzvan Ionuţ Blaj Petroşani, Dansuri populare: Premiul I, “Florile Gorjului” Turceni, “Fundaţia Adina Ştiftelesen” Craiova. Menţionez că această ediţie a festivalului pe lângă faptul că a avut un număr mare de participanţi, a fost una şi de calitate, dând bătaie de cap juriului la departajarea concurenţilor. Organizatorii Festivalului Internaţional de Folclor pentru Copii “Gugulan cu car cu mere” au fost: Grădiniţa cu Program Prelungit Nr.4 Caransebeş, director Otilia Dinulică, în colaborare cu Primăria municipiului Caransebeş, Casa de Cultură ,,George Suru”, Episcopia Caransebeş, Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă, având ca parteneri educaţionali Inspectoratul Şcolar Judeţean Caraş-Severin, Casa Corpului Didactic, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Reşiţa, Mas Media. Radio Timişoara, Radio Reşiţa Info Caransebeş şi 7 zile. În încheiere, prof. Maria Bârză mulţumeşte d-lui primar Marcel Vela pentru sprijinul constant şi substanţial acordat manifestărilor culturale. Prezentatori ai festivalului au fost…… Sonia BERGER Ştefan ISAC

41

42

T~T B~NATU-I FRUNCEA

DOR ...DE PĂUNESCU Liceul Teoretic ,,Traian Vuia” din Făget a avut onoarea de a comemora pe data de 9 noiembrie 2015 amintirea marelui poet contemporan Adrian Păunescu, în cadrul căreia a avut loc recitalul omagial de poezie ,,Și totuși ...Păunescu’’, ediția a V-a. Prezentarea a început prin ascultarea unei recitări model a poeziei ,,Dor de țară”, realizată de însuși Păunescu, pe un fond muzical păcut și calm, tocmai pentru a evidenția inconfundabila tonalitate a vocii poetului, urmată de un cuvânt introductiv rostit de doamna profesoară Angelica Vida. Evenimentul a continuat cu o mică prezentare Power Point în care a fost redată viața și activitatea lui Adrian Păunescu, aceasta fiind realizată de către Guțu Camelia, Todor Andreea și Simonescu Alin, elevi din clasa a XI-a A, coordonați de doamna profesoară Angelica Vida. Adrian Păunescu, născut la 20 iulie 1943, s-a evidențiat și a debutat în 1960, fiind unul dintre cei mai cunoscuți autori români contemporani, remarcându-se ca organizator al ,,Cenaclului Flacăra’’. Poetul și-a început activitatea pubilicistă în 1973, an când intră la conducerea revistei ,,Flacăra’’. Deși născut în Basarabia (Republica Moldova de astăzi), Păunescu șia petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca, în județul Dolj, trăind alături de bunici. A absolvit Colegiul Național Carol I din Craiova și în 1960 școala Centrală București, apoi filologia la Universitatea din București. Păunescu a fost unul dintre cei mai prolifici poeți români contemporani, iar cărțile sale au fost editate într-un tiraj record de peste un milion de exemplare. Multe dintre poeziile sale au fost făcute cunoscute prin punerea lor pe muzică de către compozitori din genurile folk și rock. Unele dintre operele lui semnificative sunt: ,,Repetabila povară’’ (1974), ,,Pământul deocamdată’’ (1976) , ,,Iubiți-vă pe tunuri’’ (1981) . Programul a continuat cu un moment muzical-poetic realizat de elevele : Roman Oana, Stănici Andreea, Ianuș Naomi, Boldea Anamaria, Dumitrescu Rebeca, Jude Mădălina din clasa a XII-a

A, care au interpretat două piese ale lui Adrian Păunescu: “Nebun de alb’’ și “Ninsoare de adio’’, coordonate de doamna profesoară Lidia Golașie. La mica noastră omagiere am avut onoarea de a-i cunoaște pe doi dintre colaboratorii marelui poet: Diodor Nicoară și Teodor Bulza, care au avut deosebita plăcere de a ne împărtăși câteva dintre amintirile petrecute alături de Adrian Păunescu, prezentându-ne astfel modestia și dăruirea de care dădea dovadă marele Păunescu, precum și reușita spectacolelor sale care umpleau sălile până la refuz. Distinșii domni au fost invitați de domnul profesor doctor Ion Căliman, care, prin cuvântul dumnealui, a prezentat legătura Făgetului cu Păunescu, insistând asupra promovării folclorului autentic al zonei de către Păunescu în spectacole de mare amploare pe scenele din București și alte mari orașe ale țării. Alături de Păunescu au evoluat pe scenă multe formații ale zonei Făgetului, bucurânduse de mare succes. Momentele de recitare șiau urmat cursul cu următorii recitatori: Hasna Andreea- ,,Rău de moarte’’, Burcă Ioana-,,Ce simplu mi-ar fi dacă nu te-aș iubi”, Gabor Erika - ,,Dor de Cluj’’ din clasa a IX-a E, coordonate de doamna profesoară Adina Iova. Moiceanu Iulia din clasa a X-a E a recitat poezia ,,Abia acum”, coordonată de doamna profesoară Simona Dragomir, Rain Loredana ,,Repetabila povară’’ din clasa a X-a A, coordonată de doamna profesoară Angelica Vida, iar Ionuțoni Petruța a recitat -,,Rugă pentru părinți’’ pe un fond muzical alături de Tuda Maria la flaut și Dumitrescu Noemi la chitară, coordonate de doamna profesoară Elena David. În încheierea acestei comemorări, toți participanții au fost felicitați, aplaudați și răsplătiți cu diplome de participare. Adrian Păunescu este și va rămâne una dintre marile flori ale literaturii române!!! Material realizat de elevele: Bianca Olariu, Nuța Ordace, Andreea Savu și Alexandra Seleșan din clasa a IX-a E, coordonate de prof. ADINA IOVA

43

T~T B~NATU-I FRUNCEA

Nicolae Roman – un spirit al „Nădejdii”

Ion Căliman a scris și a publicat peste 5.200 de poezii, 2200 articole, studii, reportaje, interviuri, cronici, recenzii, eseuri, micro-monografii, articole de popularizare a culturii, studii de cultură populară, portrete, tablete, prefețe, postfețe, lucrări științifice, comunicări științifice etc. Profesorul, doctor, Ion Căliman a purtat pe umerii săi, timp de 47 de ani, cultura Făgetului, a unui Făget nu întotdeauna și nu îndeajuns de recunoscător. Ion Căliman este: omul frumos și bun, inteligent și spiritual, darnic și altruist, sensibil și mărinimos; poetul de înaltă expresie, născut și nu făcut; eseistul clarvăzător, surprinzător, cel care aduce metafizicul în suflete; teoreticianul și culegătorul de folclor, minuțios, organizat, dreptrânduitor de concepte și ierarhii, autorul celui mai valoros studiu despre folclor și a celei mai valoroase culegeri de folclor din Banat; scriitorul cu un con-

dei de aur, cu subiecte și teme de mare interes, un scormonitor în colbul uitării; profesorul de limbă și literatură română cu zeci de generații de elevi date vieții și țării; doctorul în științe umaniste cu monumentala lucrare „Istorie și ceremonial în riturile de trecere (Nașterea, Nunta, Înmormântarea)” care numără 954 de pagini și peste un milion de semne; publicistul și autorul a 74 de cărţi. Cinstim autorul și cartea sa cu numărul 72: „Nicolae Roman un spirit al «Nădejdii»”, apărută în Colecția „Eseuri” la Editura Mirton, Timișoara, 2015. * * * Nicolae Roman, omul, publicistul, poetul și preotul, s-a născut la 5 august 1900 în localitatea Râtișor, lângă VârșețSerbia, și a decedat în data de 25 noiembrie 1977, în Făget, jud. Timiș. Date privind familia, copilăria, studiile, activitatea, debutul literar și editorial, colaborările la reviste și referințele critice se găsesc în Fișa cu care se deschide cartea. Ea este structurată astfel: 1. Prima parte cuprinde eseuri despre viața, opera și personalitatea lui Nicolae Roman. 2. În partea a doua este redată opera marelui patriot interbelic. 3. În partea a treia „Pagini inedite”, sunt „Poezii”, „Însăilări în proză”, „Epigrame” care n-au fost publicate în timpul vieții Nicolae Roman a fost un spirit care credea în tămăduirea prin românism. Cel mai mare merit al său, ca

publicist, este fandarea și redactarea săptămânalului „Nădejdea”, la Vârșeț, primul număr apărând în primăvara anului 1927. Savuroasă este întâmplarea, relatată de Nicolae Roman, prin care s-a stabilit titlul publicației. Citez: “Am ținut, astfel, mai multe ședințe, până când s-a format garda celor care au rămas oamenii realizărilor. Când s-a discutat titlul, erau zeci de propuneri: „Plugarul”, „Tribuna”, „Românul”, „Poporul Român” etc. – cineva a strigat „NĂDEJDEA” și ca o scânteie a prins toate inimile, aclamând cu toții: Nădejdea! Nădejdea! Era glasul adâncurilor noastre sufletești, era cuvântul ce caracteriza, mai plastic decât oricine, simțămintele și năzuințele noastre!” În săptămânalul „Nădejdea”, poate cu cea mai lungă „viață” în perioada interbelică, Nicolae Roman a publicat poezii, articole, luări de poziție etc. Opera: „Psalmii sufletului”, versuri, este o carte semnată cu pseudonimul Calomfir Nufăr și a apărut la Tipografia „Drapelul” Lugoj, 1920, cuprinzând cinci cicluri: „Zări violete” este închinată D-lui Avram Imbroane, „Flori de nufăr” cuprinde poezii închinate domnului V. Bârlea, dr; „Sonetele femeii” este o carte fără dedicație, ea cuprinde, în schimb, poezii publicate unor domnișoare; „Viziuni” este dedicată prietenilor: Casian R. Munteanu, Mihail Gașpar și Iustin Ilieșiu. Mai toate poeziile sunt datate și majoritatea dintre ele sunt scrise la Lugoj. În poeziile lui Nicolae Roman se poate sesiza o inițiere în lumi-

Preotul, poetul şi publicistul Nicolae Roman omagiat la Făget Marţi, 6 octombrie 2015, la cimitirul ortodox al Făgetului a fost comemorat preotul, poetul şi publicistul Nicolae Roman care a fost înmormântat în acest cimitir la 27 noiembrie 1977. Comemorarea din cimitir a fost urmată de lansarea cărţii „Nicolae Roman un spirit al Nădejdii”, o carte de 356 de pagini scrisă de poetul profesor dr. Ion Căliman. La comemorare şi lansarea cărţii au fost prezenţi protopopul Bujor Păcurar, preoţii parohi din Făget, Ioan Jurj şi Cristian Farcaş, autorul cărţii, profesori de la Liceul „Traian Vuia” Făget, invitaţi de la Asociaţia Scriitorilor în Grai Bănăţean, enoriaşi ai paro-

hiilor bănăţene. Nicolae Roman s-a născut la 5 august 1900 în localitatea Râtişor, lângă Vârşeţ, Serbia. Şcoala primară o face în satul natal, gimnaziul la Vârşeţ, liceul la Lugoj şi Oraviţa, iar între anii 1930-1934 Academia Teologică din Caransebeş. A fost preot în localitatea Alibunar din Serbia până în 1947, apoi trece graniţa în România, fiind preot succesiv la parohiile Bichigi, Zolt şi Bucovăţ din protopopiatul Făget. Se pensionează în anul 1962 petrecându-şi ultimii ani ai vieţii la Făget, unde a decedat la 25 noiembrie 1977.

Paralel cu viaţa de elev, student, apoi preot a desfăşurat o intensă activitate cărturărească fiind un apropiat al publicaţiilor „Zorile” şi „Banatul Românesc” la Lugoj, „Luminătorul”, „Limba Română”, „Banatul” la Timişoara, „Ţara” şi „Ţărănimea” la Oraviţa, iar în anul 1927 este fondatorul săptămânalului „Nădejdea” de la Vârşeţ, care apare până în octombrie 1944. Acest ziar a fost un organ de presă independent pentru apărarea drepturilor minorităţii române din Serbia şi ziarul de suflet al lui Nicolae Roman. În aceste publicaţii au apărut poezii şi scrieri în proză izvorâte

na veșnic neperitoare (Alte zări, p. 214; Zări violete, p. 223; Zori, p. 236) Nicolae Roman este deschizător de drumuri pentru poezia modernă din Banat și nu doar. Patriotismul este valența sufletească de aur a lui Nicolae Roman (Imn neamului, p. 76; Opera constructivă, p. 156; Plugari fără pământ, Bănățenii formează, p. 158; O latură tristă a vieții noastre, p. 163) Din„ inedite” am selectat trei epigrame, adevărate perle ale genului: Unui teoretician modern: Laț cu laț și nod cu nod, Le-ncropise un nerod; Alt nerod, un oare-cine, Le-ncâlcise...și mai bine! Unui mini-epigramist: Te-am văzut și ascultat, Ca să râd! Dar haz tu n-ai! Logic, deci, ar fi să-mi dai... Câte-un praf de...gâdilat! Unui poet „național”: Poezia ta, întreagă, O vinzi ca pe orice bragă, Căci stihu-ți patriotard Nu e aur, ci e...fard! Îi mulțumim domnului Ion Căliman pentru această dreaptă și mult așteptată restituire, care, după cum spune domnia sa, deschide poarta unei amănunțite cercetări a vieții și operei lui Nicolae Roman. În aceste modeste rânduri am așezat gândurile mele de bine și respectul pentru un înaintaș de o mare valoare literară și omenească, în speranța că nu voi fi unul din cei amintiți în poezia „Inscripție”, p. 132. ION GHERA din gândirea celui comemorat, iar unele rămase în manuscris s-au publicat după moartea autorului. Preotul Nicolae Roman a fost apropiat al scriitorului Camil Petrescu în perioada anilor 19191921. Pentru cultura şi patriotismul de care a dat dovadă a fost delegat al elevilor de la Liceul „Coriolan Brediceanu” din Lugoj la Marea Unire de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918. Pentru activitatea preoţească şi cărturărească, Nicolae Roman rămâne un bun român, slujitor al altarului străbun, iar cimitirul ortodox al Făgetului este întregit de o mare personalitate care completează şirul marilor bărbaţi ai neamului românesc. Preot IOAN JURJ

44

T~T B~NATU-I FRUNCEA

Ion Căliman: NICOLAE ROMAN (5 AUGUST 1900–25 NOIEMBRIE 1977), PRIETEN AL LUI CAMIL PETRESCU Este atât de frumos, firesc şi necesar să ne aducem aminte, măcar din când în când, de acei oameni deosebiţi, care rămân în spiritualitatea unui topos, în memoria afectivă a generaţiilor ce ne perpetuează fiinţa, ca nişte lujere de lumină, şi să-i ţinem înrămaţi în pleoapele recunoştinţei ca într-un sanctuar al imaginarului. Aşa cum ne-am face datoria faţă de propria devenire, petrecând, peste timp, curcubeul. Unii dintre aceşti oameni deosebiţi înving clipa, adunânduse acolo unde nimeni nu-i poate conturba şi nimic nui mai poate strivi, în liniştea de dincolo şi în amintirea noastră. Numai cu lumina reamintirii şi gândului ne mai putem înfrupta din roadele minţii şi creaţiei lor doldora de umanitate, frumuseţe şi dăruire, fără a face compromisuri cu vremurile şi propria conştiinţă. Cu atât mai mult cu cât, prin ideile, creaţia, faptele lor, ei trăiesc încă, noi avem obligaţia morală să-i recunoaştem ca pe nişte personalităţi de seamă ale Banatului şi ale românismului, să le trecem pragul spiritual cu smerenia şi respectul cuvenit acelui izvor pururi reîntineritor, dătător de învăţătură şi înţelepciune, mereu zbuciumat în interesul şi temeiul fiinţei naţionale, aşa cum a fost Nicolae Roman, dincolo de măruntele răutăţi ale clipei… O asemenea personalitate credem că a fost şi personajul central al cărţii (lucrării) de faţă, care a avut o viaţă onestă, trăită în cea mai mare parte în smerenie şi anonimat, o existenţă dăruită poeziei, publicisticii şi slujirii altarului credinţei strămoşeşti, sub nobila zare a unui autentic şi înălţător patriotism. Este vorba despre Nicoale Roman, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori şi prieteni, dintre bănăţeni, alături de Cassian R. Munteanu, Anişoara Odeanu, Traian Birăescu, René Brasey, ai marelui scriitor Camil Petrescu, în scurta sa trecere de „trei primăveri” prin Banat, ca redactor la câteva publicaţii din Lugoj şimTimişoara, în entuziasmul naţional şi emulaţia culturală ce s-au iscat după Primul Război Mondial, odată cu împlinirea unui ideal, prin Marea Unire de la 1 Decembre 1918. Născut în anul 1900, la 5 august, în localitatea Ritiševo –

Râtişor, lângă Vârşeţ (Serbia), din părinţii Lazăr şi Călina Roman (născută Jurca), familie de ţărani nu prea înstăriţi, dar iubitori ai luminii cărţii (aveau cam zece iugăre de pământ, într-o vreme familia a posedat şi birt, iar tatăl lui Nicolae a fost o vreme mai îndelungată şi primar al localităţii). A decedat la 25 noiembrie 1977, la Făget, unde a ajuns să locuiască, umil şi nevoiaş, în condiţii insalubre, întro cămăruţă, cu mobilă improvizată (un pat şi o masă atârnate pe pari sau butuci din lemn, iar în loc de duşumea vatră din lut...), în fundul unei curţi, pe strada Coriolan Brediceanu, în ultimii săi ani de viaţă. Trebuie să subliniem, chiar din primele rânduri ale acestui modest demers monografic că personalitatea şi idealul fiinţei lui Nicolae Roman s-a identificat cu însăşi „nădejdea” şi dorul fiinţei româneşti prigonite de vremuri, idealuri în care el credea cun ardoare încă de pe băncile şcolilor prin care trece. Din informaţiile pe care le deţinem rezultă că înflăcăratul patriot de mai târziu urmează cursurile şcolare, cu întreruperi, în satul natal (şcoala primară), la Vârşeţ, apoi la Lugoj (o parte a liceului), Oraviţa şi Caransebeş (Academia Teologică), pregătirea preoţească încheind-o cu calificativul „distins”. Scrie versuri încă din anii de şcoală (de la 10 – 14 ani), de pe băncile liceului, şi debutează în publicaţia „Foaia poporului român” şi suplimentele literare „Foaia ilustrată” şi „Cucu”, tipărite la Budapesta. Încă de atunci, se bucură de aprecieri din partea prof. dr. Szücs Geza, care vede în tânărul de numai 15 – 16 ani un real talent. Concomitent, are şi multe necazuri şi şicane din partea altor profesori, care nu vedeau tocmai cu ochi buni preocupările sale creatoare şi dedicate studiului şi traducerilor de poezii clasice din literatura maghiară în limba română. Fiind elev la Lugoj, în anul 1918, Nicolae Roman şi un alt coleg din Ardeal sunt aleşi în unanimitate, în numele elevilor (de la Liceul „Coriolan Brediceanu”), să participe la Marea Unire de la 1 Decembrie la Alba Iulia. În acelaşi an este numit preşedinte al Societăţii de Lectură „Mihai Vodă Viteazul” din Lugoj, după care, în anul

următor, 1919, se înscrie la Institutul Teologic din Caransebeş. Peste numai un an, în 1920, îşi tipăreşte primul şi singurul său volum de versuri, Psalmii sufletului. Poesii, la Lugoj, în Tipografia „Drapelul”, semnând cu pseudonimul Calomfir Nufăr. Volumul cuprinde un număr de 59 de poezii scrise între anii 1910 (chiar de la vârsta de 10 ani Nicolae Roman scrie versuri, după cum rezultă din datarea poeziei Improvizaţie, Râtişor, 1910 – n.m. I.C.) şi 1920, fiind împărţit în cinci cicluri: Psalmii sufletului, Zări violete, Flori de Nufăr, Sonetele Femeii şi Viziuni, volum care îl înscrie pe adolescentul autor printre primii poeţi moderni ai Banatului, dacă nu chiar ai literaturii române. Merită să menţionăm, în fugă măcar, şi faptul că la toate poemele cuprinse în volum tânărul poet notează la subsol localitatea şi data unde şi când au fost scrise, cât şi numeroase dedicaţii pentru diverse personalităţi ale culturii, publicisticii şi literaturii bănăţene din vremea respectivă. Începând cu anii 1919 – 1920, tânărul Nicolae Roman are şi o activitate publicistică vie, constantă şi foarte bogată, în mai multe centre de cultură şi spiritualitate românească din Banat, coordonând sau colaborând la diferite publicaţii, la unele fiind invitat şi iniţiat de însuşi redactorul-şef al acestora, nimeni altul decât marele scriitor Camil Petrescu. Iată câteva dintre aceste publicaţii, în mare parte efemeride ale vremii: „Zorile”, „Lupta”, „Banatul” (la Lugoj), „Banatul românesc”, „Voinţa Banatului”, „Limba românească”, „Luminătorul”, „Almanahul Banatului” (la Timişoara), „Ţara”, „Ţărănimea” (în Oraviţa), „Foaia diecezană” (la Caransebeş), „Graiul românesc” (în Panciova), „Graiul românesc”(la Bucureşti), „Nădejdea”, „Biruinţa”(laVârşeţ), la câteva dintre acestea fiind redactorul şi colaboratorul cel mai apropiat al lui Camil Petrescu, în oraşele Lugoj şi Timişoara. Aşa cum declară în cartea de evocări, mărutrii şi contribuţii Trei primăveri (Editura Facla, Timişoara, 1975), ediţie alcătuită de Simion Dima, în capitolul O suită de amintiri (p. 83 – 101), rezultă că încă din momentul venirii sale în Banat (mai 1919, după ce depune spre aprobarea Consiliului Dirigent din Sibiu

cererea sa de numire într-un post de profesor la Timişoara, Camil Petrescu soseşte la Lugoj, unde devine redactor şef al ziarului „Banatul” – n.m. I.C.), Nicolae Roman îl cunoaşte pe Camil Petrescu, se bucură de prietenia „definitivă” a acestuia şi marele scriitor de mai târziu îl ia colaborator la publicaţiile coordonate de el şi îl implică pe tânărul poet şi gazetar în mai toate activităţile sale culturale, acţiunile publice şi critice (inclusiv în campania electorală din primăvara anului 1921, din circumscripţia Oraviţa, pentru Parlamentul României Mari, după care „aventura” electorală a marelui scriitor se încheie cu un eşec). Această colaborare şi prietenie rezultă şi din consemnarea indirectă, prin transfigurare artistică, din capitolul final (al treisprezecelea, Comunicat apocrif) al capodoperei romaneşti camilpetresciene, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, în care marele romancier modern şi adept al autenticităţii în arta scrisului îl transfigurează în episodicul personaj Orişan pe prietenul său bănăţean din realitate: „A venit şi Orişan, rănit la mâna dreaptă de o schijă de obuz. Camaradul din rezerva în care sunt eu a plecat în familie şi acum sunt câteva zile cu Orişan. Între noi e o prietenie definitivă ca viaţa şi ca moartea.Şi pun vreo întrebare despre viaţa lui de familie. Îl cunosc cum nu l-a cunoscut nici mama lui – căci numai acolo, în faţa morţii şi a cerului înalt, poţi cunoaşte oamenii – dar nu ştiu absolut nimic despre el. Şi nici desprenici un alt camarad al meu. Acum îmi dau seama cât de puţin am vorbit eu şi camarazii mei de front despre viaţa noastră anterioară. Parcă suntem în «Legiunea străină». În fiecare noapte îl aud însă pe Orişan, culcat în patul alb, lungit pe spate ca un mort (aşa cum se deprind să doarmă soldaţii din cauza repaosurilor scurte în marşuri), urlând în somn de groază, deznădăjduit ca un câine: «Mamă!... Mamă!...». Peste câteva zile, în comunicatul oficial e totuşi o floare de bucurie. Trupele noastre au luat Muntele Roşu, făcând prizonieri, capturând mitraliere şi material. Ştim că pe acolo s-a retras regimentul nostru. Îi arăt lui Orişan bănuiala că nu poate să fie străină de Corabu asemenea ispravă. El surâde, cu îndoială. Peste alte câteva zile însă, abia sosit, îmi întăreşte presupunerea. Dorind (Continuare în pag.45)

45

T~T B~NATU-I FRUNCEA (Urmare din pag.44)

să se distingă neapărat, dornic de înaintare, cu ambiţie de general napoleonian, şi simţind mai ales că ar putea muri inutil, căpitan, a comunicat diviziei că dacă i se dă comanda unui batalion, e gata să cucerească Muntele Roşu, după oarecare codeală, oferta a fost acceptată şi căpitanul Corabu a izbutit să dea acea floare comunicatului nostru. Dar i s-a luat imediat comanda… împrumutată. A doua zi, însă, muntele a fost din nou pierdut… Acum căpitanul Corabu a primit… ordin să-l cucerească iarăşi. Mă întreb, cu gândul prelungit, melancolic, ce ar însemna pentru armata noastră să i se dea acestui ofiţer o comandă mai importantă. Când Orişan e mai bine, ieşim să mâncăm la un birt din oraş, unde cunoaştem două doamne tinere foarte frumoase şi distinse, care ne arată foarte mult interes, dar ne cer să-l evităm pe unchiul lor, un domn bătrân cu nas aprig şi mustaţa mare. Le-ar certa rău dacă le-ar vedea stând de vorbă cu cineva. Ne fixăm un rendezvous cu ele şi plecăm repede, căci ni se spune că la spitalul din G. a fost adus Nicolae Zamfir, grav rănit. Ne duce cu maşina Iorgu, bărbatul Anişoarei, care e «voluntar» la corpul de armată. Printr-un ordin al Ministerului de Război gradele inferioare, dacă au avere, sunt scutite de front. (Li se cere numai să puie un automobil la dispoziţie cartierului, iar ei ataşaţi lângă automobil, capătă numele de «voluntari»). Pentru ofiţeri însă acest lucru nu e admis şi deci formula de rămânere trebuie să fie alta, sau altele. Spitalul tip «Regele Cavol I» e în marginea şoselei şi are în faţă o grădină de flori, cultivată de medicul-şef, un burlac filozof în felul lui, depărtat de oameni, care-i vindecă pe toţi, cu condiţia să-l lase în pace, în singurătatea lui din mijlocul câmpului. Nicolae Zamfir e într-un pat de fier alb, cu capul bandajat şi acoperit cu pătura până la gât. Nu-i vine să creadă parcă, văzândune, şi, deşi trebuie să aibă febră, zâmbeşte. Nu poate vorbi, nici nu poate încă fuma ţigările pe care le-am adus, iar cele două sticle de vin înfundat vor rămâne multă vreme nedestupate, dar îşi plimbă privirea după gesturile noastre şi surâde cu ochii, cinstit şi sfios ca un câine al pământului. - Eşti rănit rău, la cap, Zamfire? Clătină din cap negând şi pe

urmă ridică uşor cuvertura şi ne arată picioarele bandajate ca nişte copii înfăşaţi. Unul e retezat de sub genunchi, celălalt de la jumătatea coapsei. Zâmbeşte cald. Cred că am devenit ca un mort şi mă clatin. Orişan a încremenit şi el. Nicolae Zamfir, cu pătura ridicată, surâde mereu, absent şi bun, ca o icoană care nu ştie cât a fost de sluţită de suliţe. N-aveam ce mai spune… Tăcem aşa îndelung şi pe urmă plecăm, sub pretext că nu trebuie să-l obosim. Pe drum Orişan mă întreabă cu gând inspirat: - Te mai gândeşti la revoluţie? - Nu, ca stareţul Zossima al lui Dostoievski, mă închin, şi eu, în faţa «nenorocirii care va veni»”. (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Ediţie îngrijită şi curriculum vitae de Florina Ichim, Editura „Gramar”, Bucureşti, 2007, p. 247 – 249). Aceste fraze sună ca o mărturie peste timp despre durere, sacrificiu şi prietenie a unor oameni care s-au cunoscut în momente limită ale vieţii lor şi nu au avut răgazul suficient să o declare în momentul aproprierii lor, dar şi datorită înstrăinării lor într-o lume bulversată de război, aşa încât au sublimat-o în operă literară. Admiraţia pentru omul şi marele scriitor Camil Petrescu este astfel motivată mai târziu (prin anii 1974 – 1975, când este contactat pentru a contribui cu amintirile sale la împlinirea cărţii amintite, Trei primăveri, prin Simion Dima, directorul de atunci al Editurii „Facla”, Timişoara, 1975) de către Nicolae Roman: „Consider drept o onoare deosebită faptul că am fost învrednicit să-i câştig prietenia mai mult decât mă îndreptăţeau vârsta (pe atunci, Camil Petrescu avea 25 de ani, iar Nicolae Roman, în primăvara anului 1919, nici nu împlinise 19 ani – n.m. I.C.) şi aptitudinile mele. Cred că această apreciere a scriitorului am câştigat-o prin ataşament, prin încrederea ce i-o acordam, prin strădania de a fi leal şi loial, prin sârguinţă şi punctualitate, dar mai ales prin faptul că, asemenea lui, n-am încercat niciodată să-i cunosc ceva din trecutul lui, din viaţa lui intimă”. Iată ce calităţi deosebite îşi recunoşteau reciproc cei doi tineri abia ieşiţi din adolescenţă, dar, cel puţin unul (Camil Petrescu) trecut prin experienţa războiului; o spune Nicolae Roman la p. 84 a cărţii amintite!…

După plecarea la Bucureşti a lui Camil Petrescu, în urma nereuşitei în campania electorală din ţinutul Oraviţei, pentru un loc în Parlamentul României Mari, Nicolae Roman va mai rămâne o perioadă la Oraviţa, unde, între anii 1923 – 1925, va colabora la publicaţiile „Ţara” şi „Ţărănimea”, pe care le-a şi iniţiat, de altfel. Tot în această perioadă are probleme cu autorităţile, fiind arestat şi trimis sub escortă la Cercul de Recrutare Caransebeş, ca „dezertor”, dar dovedindu-se că este cetăţean iugoslav, cu paşaport în regulă, este pus în libertate. Prin anul 1925 reuşeşte din nou să ia legătura cu familia şi, primind ceva bani, se înscrie ca elev în clasele a VII-a şi a VIII-a la Liceul din Oraviţa, unde dă şi primul examen, dar, înaintea celui de-al doilea, este chemat telegrafic în Iugoslavia, pentru satisfacerea serviciului militar, în caz contrar părinţii fiindu-i ameninţaţi cu confiscarea verii. În consecinţă, între anii 1925 – 1926 îşi va satisface serviciul militar, în Serbia, după care, în împrejurări deosebite, de neînţelegeri, certuri, boicoturi şi intimidări din partea autorităţilor, dar şi a nehotărârii minorităţilor române şti din Serbia, împreună cu vreo doi preoţi şi vreo doi învăţători, entuziaşti şi profesionişti, ajutaţi fiind de un grup de ţărani fruntaşi din jurul oraşului Vârşeţ, în anul 1927 editează ziarul „Nădejdea”, organ independent pentru apărarea drepturilor minorităţii române din Iugoslavia. Publicaţia a fost tipărită la început în patru pagini, apoi în opt (primul număr apărând în 24 aprilie 1927). Chiar din anul apariţiei, ziarul devine organ oficial al Partidului Român din Regatul S.C.S. (Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor – n.m. I.C.). Din anul următor, Nicolae Roman urmează cursurile Academiei Teologice din Caransebeş, pe care le încheie cu nota generală „foarte bine” şi calificativul „distins”, iar în martie 1934 ocupă postul de preot (II) în Alibunar (Serbia). După prăbuşirea regimului de dictatură al regelui Alexandru şi al generalului Petar Zifkoviè, este însărcinat cu redactarea statutului Comitetului Central Român (nume sub care îşi continua activitatea Partidul Român, camuflat), al cărui secretar general este ales, dar, constatând discordia gravă dintre conducătorii români, corupţia şi frauda deşănţată,

se retrage definitiv de pe arena politicii militante, dar va rămâne toată viaţa un înfocat adept al cauzei naţionale. În primăvara anului 1940 este mobilizat ca preotmilitar, fiind repartizat într-o unitate de Crucea Roşie de pe lângă Statul Major şi avansat, astfel, de la gradul de căpitan la cel de preot militar locotenent-colonel. În anul 1941, într-o conferinţă preoţească se propune ca preoţii români, din considerente umanitare şi creştine, să se înroleze voluntar în armata română. Astfel, Nicolae Roman ajunge, parte din anii 1942 şi 1943, preot militar în Batalionul 9 Vânători de Munte din Vulcani. În anul 1943 este demobilizat şi candidează ca preot la Parohia (I) din Alibunar. După război, în anul 1945, este ales în unanimitate ca preşedinte al secţiei române a Frontului Popular din Alibunar, funcţie din care, din cauza unor nemulţumiri şi dezamăgiri, îşi dă demisia în anul 1947. În luna octombrie a anului 1947 trece în România, unde activează ca preot în mai multe localităţi din zona Făgetului: Bichigi, Zolt, Bucovăţ, iar în 1960, la cererea sa, pentru îngrijirea sănătăţii, la băile din Buziaş, este transferat pentru o scurtă perioadă de timp ca preot la Icloda, dar mutaţia îi este respinsă, nefiind încă, în acea perioadă, cetăţean român. În anul 1962 i se aprobă cetăţenia statului român. Bolnav, în ultimii ani ai vieţii, se retrage la Făget, unde locuieşte într-o căsuţă modestă, cu lut pe jos şi cu mobila strict necesară, improvizată de el, dar curată, într-un fund de curte interioară, umbrită de nuci, pe strada Coriolan Brediceanu. În locuinţa sa mai mult decât modestă, dar liniştită, i-am făcut câteva vizite în anii 1975 – 1977, după ce, încă din 1973, reluasem, mai organizat, consecvent şi temeinic, activităţile Cenaclului literarartistic „George Gârda”, al cărui membru şi secretar eram încă de la înfiinţare (la 6 octombrie 1967). La şedinţele de lucru ale cenaclului, după ce aflasem câteva amănunte despre viaţa şi activitatea sa (prin doamna Iustina Popa, care-i era gazdă), începusem să-l invităm, în anii aceia de sfârşit de viaţă, şi pe Nicolae Roman. Ne bucuram de renumele său, de prezenţa omului modest, îngândurat şi tăcut, adus de spate, vizibil marcat de boală, cu faţa palidă, osoasă şi luminoasă, pe care luceau vioi ochii vineţi, uşor spălăciţi de tristeţe şi de (Continuare în pag.46)

46 (Urmare din pag.45)

vârstă. Îl vedeam înconjurat, în viziunea noastră de atunci, tinerească şi uşor romantică, de aura insolită de cel mai bun (apropiat) prieten dintre bănăţeni ai lui Camil Petrescu. Albit de vreme şi tot mai firav la trup, dar scânteietor şi acid în replici, adesea, stârnit, pus pe şotii şi pe recitat versuri cam deocheate de-ale lui George Topârceanu şi alţi autori clasici, ori alte lucruri nostime despre unii scriitori sau oameni de cultură, pe care noi nu le cunoşteam pe atunci, Nicolae Roman reuşea de fiecare dată să stârnească interesul şi să încălzească atmosfera, determinându-ne să-l invităm la toate întâmplările noastre literare. În entuziasmul nostrum de atunci, de a face ceva deosebit pentru cultura şi literatura Făgetului şi a zonei (cenaclul chiar avea o asemenea cuprindere), nu ne era teamă nici de faptul că era faţă bisericească şi, vezi, Doamne, în vremea aceea trebuia marginalizat şi văzut, din reflex, ca opozant al ateismului propovăduit de unii activişti zeloşi, nu îngăduit, aşteptat şi ocrotit în manifestările noastre cultural-artistice! Nu am ţinut cont de adversităţile unora, ba, mai mult, cunoscându-I multele necazuri, bătrâneţea, şubrezenia trupească, boala şi sărăcia, dar şi cerbicia demnă de a nu se plânge şi milogi la nimeni (şi mai ales la autorităţi!), câţiva cenaclişti, cum am putut, punând mână de la mână (că nici pe noi nu ne scoteau câştigurile afară din casă!), l-am ajutat, într-o toamnă târzie (cred că în 1976), cumpărându-i o maşină de lemne şi transportându-le în curtea aceea cu nuci, pentru încălzirea modestei cămăruţe a preotului Nicolae Roman, mai spulberându-i, pentru o vreme, multiplele griji şi suferinţe. De altfel, pentru că am evocat această secvenţă şi spre cunoaşterea unora mai năzuroşi, dar aprigi cu vorba, cărora ani destui nu le-au căzut prea cu tronc nenumăratele realizări ale cenaclului făgeţean, le pot împrospăta memoria prin menţiunea că Nicolae Roman nu a fost singurul preot care a făcut parte din cenaclu şi a participat activ (timp de trei ani) la manifestările noastre, înainte de anul de graţie 1990. În acest sens, mai adaug câteva nume de preoţi: Puiu Doinel (preot în Gladna Română), Ionică Montoi (preot în Susani), Petru Stamate Dragomanu (preot pensionar, profesând în Dumbrava, dar locuind în Făget), aceştia fiind şi publicaţi în tipăriturile

T~T B~NATU-I FRUNCEA (caietele) cenaclului din acea „vreme odioasă”, fără teama de a fi admonestaţi sau interzişi de cenzura vremii. Omul modest, credincios şi tenace, militant pentru cauza naţională a românilor, aplecat cu largă înţelegere asupra lumii, adept al faptei izvodite dintro îndelungată cugetare şi dezbatere subiectivă, bun cunoscător al poeziei mari europene, dar şi al literaturii româneşti interbelice, mai ales al poeziei (printre preferaţii săi enumerându-se Camil Petrescu, bineînţeles, apoi Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, ori, în calitate de mare maestru versificator, cum îl considera pe George Topârceanu, acestuia cunoscându-i şi recitându-i cu multă pasiune şi savoare, în grup restrâns, chiar şi acele versuri mai puţin „ortodoxe”), mi-a împărtăşit, cu căldură şi luciditate, câteva dintre ideile crezului său artistic de o viaţă. Mi le-am notat atunci, în primăvara anului 1977, pentru un eventual articol sau interviu, întrucât pregăteam cu febrilitate pentru tipar primul caiet al cenaclului nostru. Dar, în urma stingerii sale neaşteptate, în data de 25 noiembrie 1977, acele notiţe au devenit necrolog, care s-a publicat în caietul tipărit pe lunile octombrie – noiembrie – decembrie ale aceluiaşi an. Iată câteva dintre notiţele de atunci: „În poezie este peren nu efemerul, trecătorul, ci ceea ce este constant valoric în viaţa unui popor, poetul atunci îndeplinindu-şi menirea când exprimă sentimente profund umane, care frământă întreaga comunitate. Poeţii tineri trebuie să se inspire din frumoasele şi autenticele modele populare orale şi din cele culte, consemnate adânc şi nepieritor în spiritualitatea românească…”. Acestea erau gândurile unui om, creator şi îndrumător spiritual, trainic legat de vatra neamului său, de idealurile poporului său. Preotul patriot, cât şi publicistul percutant şi-au îndeplinit cu mare conştiinciozitate menirea slujind altarul bisericii străbune, întemeind şi colaborând la o mulţime de publicaţii în arealul Banatului istoric, iar poetul Nicolae Roman avea de tânăr o viziune modernă asupra creaţiei poetice, fiind adeptul unei îndelungate strădanii asupra textului literar. După opinia sa, nu orice scriere poate deveni poezie, iar creatorul nu trebuie să se considere niciodată mulţumit de opera sa. Poate şi datorită acestei conştiinţe exigente şi autocizelatoare, al simţului măsurii şi ri-

gorii sau, poate, al conştientizării zădărniciei actului creator, într-o vreme în care preoţii găseau mai greu canale de exprimare şi editare a creaţiilor proprii, sau din nemăsurată modestie, ca poet, Nicolae Roman a publicat destul de puţin după anii 1945. Trecut de 70 de ani, în ultima parte a vieţii sale îmi spunea că lucrează la o carte de proză cu caracter autobiografic, cuprinzând şi consistente mărturii şi amintiri despre Camil Petrescu şi despre alţi scriitori bănăţeni. Deşi deţin o parte însemnată din manuscrisele sale, între care poezii inedite, epigrame, scrisori, două variante de autobiografie (niciuna terminată), atitudini scrise faţă scriitori şi presa vremii, toate obţinute prin generozitatea Feliciei Iliescu, din Lugoj, nu am descoperit o asemenea lucrare, ci doar notiţe mai ample, ordonate pe capitole, despre Camil Petrescu. Cele două variante de autobiografie, scrise pe două caiete simple, cu linii, se opresc la anul 1962 şi au fost întocmite cu scopul de a fi primit în Societatea Scriitorilor Români, după cum scrie pe coperta unuia dintre caiete… Să se fi pierdut un asemenea manuscris?!... Ar fi păcat!... Câte lucruri necunoscute, revelatoare nu ne va fi dezvăluit într-o asemenea lucrare!... Câte figuri luminate ale acestui colţ de ţară, Banatul, şi nu numai, n-ar fi putut învia, sub necunoscute aspecte, din paginile unei asemenea lucrări ale unui observator de atitudine, limpede şi percutant ca acest preot şi poet mult prea încercat de viaţă Nicoale Roman?!... Cu aproape un an înaintea morţii sale, la rugămintea lui Simion Dima, directorul de atunci al Editurii „Facla” din Timişoara, am organizat la librăriamfăgeţeană (în data de 7 decembrie 1976), în onoarea preotului, poetului şi publicistului Nicolae Roman, lansarea cărţii Trei primăveri, în care, cum am mai amintit, avea publicate consistente pagini despre perioada lugojeană şi timişoreană a lui Camil Petrescu. A fost o manifestare emoţionantă, cu multe amintiri şi comentarii, la care îmi amintesc că l-am luat de acasă şi, apoi, condus acasă, cu maşina lui Cornel Veselău, un alt împătimit om de cultură al Făgetului. Tot atunci, mi-a dăruit şi una dintre ultimele sale creaţii, Inscripţie, pe care am şi publicat-o în primul caiet al cenaclului „George Gârda”, după interviul pe care i-l luasem şi care a devenit necrolog.

Alte câteva creaţii ale lui Nicolae Roman, scrise până în anul 1922, au fost descoperite de poetul Aurel Turcuş şi de cercetătoarea Elena Borugă în Albumul casei de la vie, din colecţia familiei Brediceanu, un fel de Mecena al Lugojului de odinioară. De remarcat faptul că în acest album se mai regăsesc nume prestigioase ale literaturii şi culturii noastre: Lucian Blaga, Victor Vlad Delamarina, Tiberius şi Caius Brediceanu, Valeriu Branişte, Adrian Maniu, Athanasie Demian, Filaret Barbu, V. ªorban, Alma Cornea Ionescu etc. Nu cu multă vreme în urmă, înainte de a se stinge şi el, poetul Aurel Turcuş a reuşit să descopere şi să xeroxeze volumul de versuri Psalmii sufletului, semnat cu pseudonimul Calomfir Nufăr, singura carte a poetului, preotului şi gazetarului patriot, care ar merita o mai mare recunoaştere şi cinstire din partea noastră. Activitatea lui Nicolae Roman, legată atât de profund şi statornic de aspiraţiile naţionale ale românilor bănăţeni, întruneşte toate exigenţele pentru a fi cercetată, cunoscută şi pusă în valoare aşa cum se cuvine, iar manuscrisele şi articolele sale, alături de notiţele despre scriitorii bănăţeni (care, într-o mică măsură, se publică în lucrarea de faţă, alături de singurul său volum de versuri editat), ar putea constitui o culegere reprezentativă pentru cultura spaţiului bănăţean. Pentru că între manuscrisele rămase de la Nicolae Roman am descoperit şi o poezie dedicate marelui său pr ieten din tinereţe, Camil Petrescu, intitulată Inscripţie, scrisă la Făget şi datată 1973, o redăm în finalul acestor sumare consemnări despre acest uitat om de cultură bănăţean, păstrând, în bună parte, punctuaţia: Inscripţie Pe mormântul lui Camil Petrescu Când între vii n-oi fi – şi-n cale Nu îi mai tulbur fără rost, – Vor spune basme ireale, M-or zugrăvi cum nu am fost. Cercetători, – de astă dată Nu din iubire ori respect, – Vor scrie fleacuri, pentru plată, Şi ca să aibă un subiect. Astfel, stimate trecător, Profit, din toate, n-o să-ţi fie: Vei şti că sub candoarea lor S-ascunde doar… ipocrizie! Făget, 1973 Nicolae Roman

47

T~T B~NATU-I FRUNCEA

Oameni, tradiţie şi mit - grai de sărbătoare

Festivalul Internaţional de recitare în grai străbun şi folclor autentic”Ştefan Pătruţ”, ediţia a III-a, Boldur, 27 septembrie 2015

“Zilele toamnei îşi prind poalele-n cui, păianjeni ţes În straiuri de argint poveşti de vreme-ntinsă cu câmpuri de aramă… “ Aşa ar fi caracterizat cărturarul de obşte Ştefan Pătruţ ziua de 27 septembrie de anul acesta (2015). O zi de toamnă superbă, cu mireasma de frunză ruginie şi must proaspăt stors. O lume în care, dacă stai cu ochii închişi şi asculţi cu atenţie, auzi freamătul slovelor şi cântecelor de odinioară; auzi strigăturile şi tropotitul paşilor de dans de la horele satului şi, de ce nu, forfota satului în prag de sărbătoare. Da, astăzi la noi în comună a fost sărbătoare. O zi în care neam adunat deopotrivă, săteni şi oameni de cultură, tineri şi bătrâni, pentru a scrie o pagină în cartea satului bănăţean - o pagină de cultură în cinstea celui care a fost Ştefan Pătruţ. Festivalul Internaţional de recitare în grai străbun şi folclor autentic “Ştefan Pătruţ” a ajuns la ediţia a treia şi a strâns în jurul său oameni de valoare, artişti adevaraţi, care au susţinut un spectacol de care Uica ar fi fost mândru. “Dacă cineva m-ar întreba ce datorez rădăcinilor, aş răspunde fără ezitare: TOTUL!”, aşa spunea Ştefan Pătruţ într-una din mărturisirile sale. De aceea am dorit ca în deschiderea festivalului să avem ca invitat un simbol al cântecului bănăţean, maestrul Petrică Moise, alături de “Virtuozii Banatului”, care prin cântecul lor te fac să-ţi aminteşti locul şi oamenii satului. “Când ei plângeau, mă simţeam copleşit, când erau

fericiţi, eu eram cel mai bucuros, şi de aici s-a născut creatorul cu gând de reprezentare pentru cei de prea multe ori năpăstuiţi şi uitaţi.” Oare nu toate aceste trăiri vin din cântecele străbunilor noştri?!... Ca invitaţi de onoare, i-am avut pe românii din Valea Timocului constituiţi în Ansamblul KUD BRANA PAUNIVIC – RASANAC din Serbia. Ei au fost cei care au găzduit anul trecut Ansamblul Boldureanca cu ocazia festivalului localităţii lor. Într-o română autentică, de mult uitată de noi, au reuşit să ne încânte cu talentul şi măiestria lor şi să ne dea o lecţie de românism adevărat. Alături de ei, un alt român din Valea Timocului, un maestru instrumentist al fluierului, TIHOMIR PAUNOVIC, fost colaborator şi director artistic la RTV Belgrad, a făcut să răsune pădurea de cântecele sale. “Literatura dialectală este pâinea, este hrana şi viaţa mea.” aşa mărturisea taica Pătruţ. Pentru a-i unge sufletul cu graiul bănăţean cu care s-a născut în sânge, am avut ca invitaţi recitatori în grai străbun copii deosebit de talentaţi de la Şcoala Primară Prisaca, de la Grădiniţa P.P. Nr.4 din Caransebeş, Şcoala Gimnazială Victor Vlad Delamarina, Şcoala Gimnazială Boldur, Darova, Criciova. Cu siguranţă ei vor duce mai departe graiul străbun românesc! Recitările lor au fost presărate cu cântecul soliştilor: Adrian Stanca, Oana şi Raluca Stanca, Otilia Radu, Ramona TorzanGomboş, Cornelia Lupulescu, Liliana Savu-Badea, Sebastian Râmneanţu, Renate Binchici, Dumitrescu Dariana şi Larisa Lungu. “Am avut parte de binecuvântarea satului, prin întreaga suflare a acestuia: oameni, tradiţie

şi mit, frumuseţe peisagistică, grai de sărbătoare…”, astea sunt vorbele care nu trebuie să ne lase să uităm locul de unde am plecat - obârşia satului. Astăzi, aici pe plaiurile pe care Ştefan Pătruţ le străbătea cu bucurie şi însufleţire, trecându-le prin ochiul iscoditor al poetului, noi am reuşit să adunăm la ceas de sărbătoare un număr impresionant de ansambluri folclorice de diferite etnii şi tradiţii. Dar pentru că toamna este uneori capricioasă şi imprevizibilă, iar ploaia măruntă poate lua locul soarelui într-o clipită, partea a doua a festivalului am desfăşurat-o in mijlocul păduricii, la loc ferit de ploaie şi binecuvântat de natură. A fost o senzaţie deosebită să vezi opinca bătând pasul apăsat pe ţărâna goală, fără podium şi pavată cu frunze de toamnă. Parcă te-ai întors în timp, acolo unde odinioară se aduna satul să

încântat cu un program de cântece bătrâneşti. Aproape că nu mai simţeam ploaia, sau poate chiar nu mai conta, pentru că tot ce spunea el prin cânt ajungea la sufletul nostru. Probabil că şi taica Pătruţ, de dincolo de timp, cu siguranţă ne-a urmărit, şi ar fi spus: “Lăsaţi-mă ca să visez Cu ochi deschişi la nemurire, Şi din prea plin de împlinire Lăsaţi-mă să toastez!” Cum ceea ce-i frumos trece repede şi orice întâlnire are şi un moment al despărţirii, trebuie să ne luăm rămas bun, dar nu oricum, ci făcând deja planuri pentru următoarea întâlnire. Dacă am folosit citate din rondelurile sau mărturisirile făcute de Ştefan Pătruţ de-a lungul cronicii festivalului, am făcut-o în semn de respect pentru scrierile sale. Un deosebit respect însă îl merită şi cei care se străduiesc şi

petreacă în zi de sărbătoare. Au dansat Ansamblurile “Izvoraşul” din Buziaş, Ansamblul Tineretului (Mladost) – Uniunea Sârbilor din România, Ansamblul “Kalenka” din Ştiuca, Ansamblul Folcloric “Datini Jdiorene” din Jdioara, Ansamblul “Iedera” din Oţelul Roşu, Ansamblul “Daroveanca” şi Ansamblul “Boldureanca”. Sonorizarea a fost asigurată de colaboratorii noştri vechi, FORMAŢIA OTILIA RADU . “Se culcă izvoarele aţipesc ponoarele, răsucesc lumânărele peste plaiuri de mărgele…” Spre seară, când sufletul nostru era deja încărcat cu o imensă bucurie şi trăire românească, ca o încununare a bucuriei depline, maestrul Petrică Moise ne-a

reuşesc în fiecare an să-i aducă un omagiu celui care a fost un simbol al satului bănăţean. Asociaţia Scriitorilor în Grai Bănăţean, Primaria comunei Boldur, prin persoana domnului primar Cristian Stoi şi a referentului cultural Daniela Tomiţa, Consiliul Local al Comunei Boldur, Şcoala Gimnazială Boldur, prin doamna director Sorina Stoi şi Ansamblul “Boldureanca”, coordonat de domnul profesor Dănuţ Fratuţescu sunt cei care prin munca şi dăruirea lor reuşesc să menţină acest evenimet în prim plan. “Iţi trimitem carce Că ce-ai dus dăparce, Pă o aripă dă nor, Ne-ai lăsat cu-atâta dor….” MARIANA FRATUŢESCU

48

Catrene răutăcioase - Dacă lumea nu mă înjură, Cățelușii pot să latre Nicicând nu pierzi la-nvățătură, Pierzi atunci cînd nu ai „CARTE”! *** - Cine adună la tinerețe Nu duce nimic în groapă, Câștigă la bătrânețe: Groapa-n grabă i se sapă. *** Privindu-ți scumpa ta chelie Îți spun cinstit și chiar pe drept Dacă-i scăpa și de prostie, Ai putea fi chiar deștept! *** De s-ar vinde și prostia Ai deveni un ins bogat, Ți s-ar goli și colivia De cenușă și rahat! *** Lumea este ca o roată, Cine poate învârtește, De stai strâmb și faci socoată, Învârtind – „POTUL” tot crește! *** Copacul e din cer trăznit Șî până ieri și-a dat obolul Cules de toți cât a dat rodul, Astăzi în el dau cu toporul. *** De multe ori ești în derută, Că sacul gol nu stă-n picioare, Nici capul plin nu te ajută Să mergi pe-o singură cărare... *** Carul cu pietre răsturnat Nimenea nu-l bagă-n seamă, Dar de-i cu roade încărcat, E pentru toți cerească mană! *** Încă nu știu ce belele Ori năravuri ți-au rămas, Că ţi-aș fi scris puțin de ele, Să-ți dau un pic și peste nas! *** Mulți mi-a-ți luat-o înainte Și primii voi ați fost la toate, Acum când ceasul ne va bate Și coasa viețile le curmă, Prefer să fiu tot EU la urmă! *** Am scris catrene cu răutate, Poate că vor prinde bine, De scriam doar pe lăudate, Aș fi scris doar despre mine! ȘTEFAN ORBULESCU

T~T B~NATU-I FRUNCEA 1. mă întreb/mă tot întreb/ capul meu/cel fără minte/colivie pentru păsări/dar fără păsări/ mi-a fost dat/ca să-mi fie:/suport pentru chelie/sau...pentru pălărie? 2. tăcerile dintre noi/apar/ când melodiile dintre noi/se sfârșesc... 3. atenți/doar la ceea ce vrem să auzim/acceptăm/doar ceea ce credem că înțelegem/vedem/ doar ceea ce ne place/obișnuiți/ prea mult cu noi înșine... 4. pretutindeni/răsună aria neputinței/cântată de toți pesimiștii/ce s-au declarat învinși/înainte de luptă 5. unii dintre noi/...și nu puțini/se pare că am luat-o razna/ne comportăm ca niște nebuni/...dar fără acte 6. stare de bine/ceva natural/ pierdută printre gânduri.../bunastare/ceva artificial/căutată mereu/printre speranțe... 7. astăzi/lauda de sine/nu mai miroase rău/ca altădată.../ se găsesc destui fraieri/să-i ia în serios/pe cei care o fac 8. nu mai avem/ochi pentru văzut/urechi pentru auzit/ minte ca să înțeleagă/tot ce ne înconjoară/ne-am creat o realitate logică, înscrisă în legi și tipare/dar scăpată de sub control/...și acum ne domină 9. viața noastră/aici pe Pământ/este un fel/de uite-o... nu e... 10. faptul/că noi oamenii/suntem numiți/tot mai frecvent/o turmă.../nu mică, nu revoltă pe nimeni/o luăm ca pe ceva normal/deși nu este... 11. astăzi/respectul celor din jur/nu se mai câștigă.../ci se pretinde/cât mai insistent/tot mai vocal 12. astăzi/oricum am lua-o/ normalul în toate/este atât de banal/...de plictisitor 13. în tot ce facem/vrem să cunoaștem/dinainte finalul/să alungăm imprevizibilul/surprizele... 14. dușmanul cel mai mare/al unui român/după el însuși/este.. tot un român 15. și astăzi domnește confu-

Amalgam de gânduri zia/între simplitate și simplism 16. nimic/nu se poate mulțumi/ să fie așa cum este/totul/trebuie să fie/cum trebuie să fie 17. neînțeleasă/pentru mine ignorantul/rămâne ironia Hazardului/„care a făcut”/ca ofițerul care a ordonat/la revoluție/să se tragă cu tunul/în clădirea Bibliotecii Centrale Universitare/ să ajungă/Șeful Departamentului Cultural/în Ministerul Armatei... 18. se pare/că a venit o vreme/ ce încă nu a venit... 19. sunt precum Marck Chapman/care/vrând să intre în istoria muzicii/l-a omorât pe John Lennon 20. trăim/ca într-un hipermarket/și ne este frică teribilă/ că vine cineva/și ne fură din ce am pus în cărucior.../înainte de a plăti 21. tac eu, tace el.../dar în tăcerea noastră/poate vorbim între noi/...și cu cei care au plecat 22. totuși/ne desparte o lume/de cei din jur.../dar ce ne desparte/de noi înșine/este mult mai mult 23. acum/ce mă tulbură cel mai mult/este/că nu sunt tulburat/în nici un fel/când vorbesc despre Moarte 24. trecutul nostru/nu se mai poate schimba/poate/...doar măslui 25. tot mai mulți dintre noi/ mai credem/că limba maternă/ este cunoscută de la sine 26. unii se laudă că au găsit/ ceea ce noi ignoranții/căutăm cu înverșunare/fără să știm precis/ ce vrem să aflăm 27. nu pot să-mi închid/o parte din minte/dacă nu reușesc/ să o deschid pe cealaltă 28. fericito/îți torni/o cutie de vopsea strălucitoare pe chip/ îți atârni un jder la gât/îți pui o găină pe cap../ce mai..ești din elită/participi/doar la evenimente exclusiviste 29. în viață/ne apărăm vorbind/ne apărăm tăcând/ tăcerile de sub vorbe/sapă un abis/care ne așteaptă răbdător

30. în mărginita noastră cunoaștere/orice am încerca/nu vrea să intre/nemărginita cuprindere a Universului 31. să ne întrebăm/mereu să ne întrebăm:/„ce au făcut din noi/vremurile acestea noi/și ce am făcut noi înșine din noi/în aceste vremuri noi...?” 32. se spune/că România este a românilor/n-are cum să fie altfel/aici ne-am născut/aici am copilărit/aici am muncit/ aici trăiesc.../aici sunt îngropați părinții/moșii și strămoșii noștri/ și totuși.../parcă zi de zi/tot mai mulți.../ne simțim străini aici 33. chiar și adevărul/când cred că-l spun/ar trebui/să știu cum s-o fac/trebuie să sune a adevăr 34. este tot mai greu/să găsim/ și să comunicăm ceva/ce lucrurile/încă nu știu despre ele 35. lume multă/fel de fel/ poate/cam prea multă/poate/ cam prea fel de fel 36. mă uit la Cer/dar am uitat/ ce vreau să-i cer 37. uneori/slabă consolarea/ că există pe lume/oameni mai nefericiți 38. în viață/oamenii nu plănuiesc să eșueze/eșuează fiindcă au plănuit 39. lipsa iubirii/nu este iubire lipsă/absența dovezii/nu este dovada lipsă 40. azi/ca și ieri/poeții adevărați/oameni cu capul în nori/ și cu picioarele în mocirlă 41. fără încetare/mereu alergăm/într-o goană fără sfârșit/ spre următoarea șansă visată/ spre următoarea dezamăgire.. 42. nu contează/ce este sub brad/contează/cine se adună/în jurul lui 43. uneori/dragostea de natură/depinde și de genunchii/pe care îi ai 44. adormit în lanul de speranțe/tot mai rar/mă abandonez plăcerii de a privi/fără însă a mai avea/pretenția absurdă de a înțelege/sau de a schimba ceva.. 45. poți să te minți cât vrei.../ dar tot nefericire se cheamă... ION MÎNDRUŢ

Colegiul redacţional: ION CĂLIMAN, ION GHERA, DOINA PĂTRUŢ, ADINA IOVA; Grafică: MARIAN TRUŢULESCU, Tehnoredactare: SORIN CÎRSTOIU, LUCIA DEJAN ; Tiparul: “IMPRIMERIA MIRTON TIMIŞOARA” - tel 0256 / 272 926, [email protected] I.S.S.N.: 1841-1932