Tara de Dincolo de Negura Referat

TARA DE DINCOLO DE NEGURA REFERAT Referat "Tara de dincolo de negura" de Mihail Sadoveanu Natura prezenta esentiala in toate operele sadoveniene, romane istorice, povestiri romantice ori carti de intelepciune, constitue tema predominanta in carti precum "Valea frumoasei", "Imparatia apelor", "Vechime", "Tara de dincolo de negura". "Tara de dincolo de negura" desemneaza tinutul Deltei vazut sub dubla magie a unei naturi feerice si a amintirii: "Cum, prietene? Nu-ti mai aduci aminte de mos Procor? si de alte umbre ciudate, care au trecut prin viata noastra, dupa ce am intrat in baltile Dunarii, in Tara de dincolo de negura? Nu se poate sa fi uitat minunile acelei calatorii in Delta!". Totusi natura apare in carte si sub ipostazaei montana, cititorul fiind plimbat de la plaurii si grindurile Deltei la culmile Calimanului. Factorul comun il constitue pasiunea pentru vanat si pescuit ca modalitati de regrasiune, de reantoarcere la sufletul omului primitiv, aflat intr-o comuniune deplina si nefalsificata cu natura: "Asa inoindu-ma necontenit in elementele primare, voi ajunge pana la asfintitul meu. De atunci, de la malul Moldovei si al Siretului, fiinta mea intreaga se armoniza cu cerul, cu apele, cu toate peisagiile. Invatatura mea era ca lasam sa patrunda in mine taina tuturor acestor lucruri noi. Poposeam la un izvor, ma odihneam pe o brazda de fan, intra in mine puterea vietii nemuritoare; eram fericit si inconstient ca insasi creatia". [Despre acesta tara si despre vanat si pescuit]. Faptul ca pasiunea pentru vanat si pescuit l-a urmarit pe narator, alaturi de cea pentru povesti, inca din copilarie, se desprinde cu umor din proza autobiografica "Maica-mea era mare farmazoana", marcand totodata intalnirea cu un destin care avea sa-i domine autorului intreaga existenta. Un episod de vanatoare il face sa se dedubleze, despartindu-se de omul civilizat din el pentru a trai emotiile primare ale omului arhaic: "Imi pregatesc arma cu fierbinte incordare si cu-n singur sentiment stapanitor. Caci a ramas la mal, la tarmul lumii oamenilor, o parte din fiinta mea, -ceea ce ma face sa fiu omul de toate zilele al obstii s-al veacului. Si celalalt, omul cel drept si de demult, cufundat si stapanit sub intuneric, s-a eliberat si, pentru el pulseaza inima altfel si-mi zvacneste sangele-n ochi. Acest om nu traieste decat clipele de fata, cu-n singur scop. Si pentru asta asteapta salbatec si grav gastele care plutesc gagaind peste pana stuhului." [Gastele salbatice- adica numere incomensurabile] Viata se desfasoara in firescul ei, intr-o prefacere fara de sfarsit. In lunca Siretului, "totu-i nou si curat sub cerul ca toporasul. Malurile proaspete inca n-au fost calcate de piciarele oamenilor, nici de animalele lor imblanzite. Apele seamana cu cerul si in fundurile lor albesc nouri. Prin vazduh si pe unde au trecut numai paseri libere si straine, n-au lasat urme. Vulpile, bursucii si iepurii zavoiului le privesc cu ochii neclintiti si inteleg ca ele au adus primavara. Baltile noua ale dezgheturilor, brate vechi de Siret, colturile de lunca si dumbravile de plopi n-au pentru el[ pentru on,n.n.] nici un nume, caci acum le vede intaia oara. Si toate intr-adevar sant altele, cum n-au mai fost niciodata si cum nu vor mai fi in acest colt de pamant. E o priveliste unica, o clipa trecatoare" [Tara de dincolo de negura]. In Delta, "apele acestea nesfarsite care domneau pretutindeni, intr-un tinut intreg, alcatuiau o stapanire a necunoscutului si a tainei...De mii de ani, s-a plamadit aici ca intr-o infrigurare viata; si lupta s-a desfasurat pentru o raza de lumina si pentru un fir de hrana din seninul de sus pana

in fundul namolului, jos. Si nesfarsite siruri de vieti au cazut, s-au prefacut in tina si au hranit izvoarele vietilor noua" [Imparatia apelor]. "Perceptia scriitorului este cosmica". Revelatia maretiei ce uimeste sufletul si dispune la contemplatie este senzoriala. Realitatea si visul se contopesc ca intr-un miraj, aievea, transfigurant, in invazia de lumina, in crepuscul, sau in pacla alburie a diminetilor. "Umanizata", natura lui Sadoveanu este alcatuita dupa randuieli de mirare. Toate lighioanele din "Imparatia apelor", cum in alta parte cele ale padurii, ies frenetic din strafunduri, sa simta respiratia cerului, in bataia ploii: Erau mii de crustacee, de colorile si genurile cele mai surprinzatoare. Erau pesti care treceau in siraguri-gramadiri de linioare abia vazute; altii, avand forma si punctul enorm al ochiului in mica lor transparenta; altii mai marisori, puzderie, care evoluau cu instinctul primejdiei, fugand din umbra monstruoasa a costrasilor, ori de gurile de balaur ale stiucilor. In sfarsit, pesti formati deplin, mari cat palma, altii mai mari, ochene cu ochi cercuiti ros, lini aurii, caras cu reflexe de argint vechi, crapi batrani cu solzi ruginiti, scoici deschise, melci de apa, lipitori si serpi-intreaga fauna, fara numar, fiica malului primordial,"se framanta intr-o monstruoasa si inconstienta bucurie, sub tremurul ploii caldute"[s.n.]. Este miracolul firii acestui pamant romanesc, in opera lui Sadoveanu, pe care nici un scriitor nu l-a infatisat cu mai multa poezie. Miracolul acesta se comunica in existenta oamenilor, in indeletnicirile lor, lasa urme pe chip, pentru ca oamenii sant parti constitutive ale naturii in care traiesc: muierile sant viclene "ca apa" si trecatoare "ca florile"; mos Barnea are ochii "rotunzi si atenti ca ai paserilor de apa"; Ilie Badisor-"ceva din taina si pacla muntilor". Personajele intalnite in peregrinarile cinegetice sant si ele asemenea oameni apropiati de natura, cunoscatori ai tainelor ei, priceputi in leacuri ori cu magice puteri asupra animalelor: Mos Procor, mos Ilie, mos Nechita Puscasu, mos Calistru, Neculai Cojocaru sau Caliniuc, cel care stie sa cheme lupii urland intr-o oala. Indemanarea lor se chastiga in contactul nemijlocit cu natura, iar intelepciunea, din vorba batraneasca si experienta. Pentru M. Sadoveanu natura traieste in multiplicitatea colosala a exemplarelor de flora si fauna. Gastele salbatice vin in stoluri incomensurabile, multimea pestilor din apele Deltei ia proportii inspaimantatoare "am vazut foind in balta atata peste, incat intr-adevar am avut spaima si senzatia unei invazii"], iar "miile de paseri si animale" care traiesc "o viata neanfranta" se incadreaza in vasta existenta ce cuprinde plante si insecte, dand senzatia de viata "fara numar, fara sfarsit, multipla si fabuloasa, izvorata din vesnicie". Atent la cele mai subtile si mai variate aspecte ale naturii, pentru care vadeste infinita sensibilitate si pe care le evoca in pagini cu suprema forta de expresie, M. Sadoveanu indreptateste aprecierea lui L. Blaga, care vedea in marele prozator "insasi natura care se contempla pe sine si se talmaceste singura in termeni supremi de constiinta". "E bine sa te integrezi pesajului si sa te armonizezi in toate", credea Sadoveanu, cel considerat de Vladimir Streinu "un vindicator al inimii omenesti de sentimentul efemeritatii ei". **************************** Mihail Sadoveanu este considerat unul dintre cei mai importanti scriitori din prima jumatate a secolului XX. In " Tara de dincolo de negura " se povesteste despre viata lui Mihail Sadoveanu. El a fost plecat cu tovarasii sai la vanatoare.I-a placut aceasta si s-a dedicat trup si suflet.A vanat foarte mult.Fel de fel de animale mari si mici .A trecut prin multe aventuri bune sau mai putin bune.

Autorul a vizitat multe locuri si chiar Moldova unde a descoperit adevaratele ei frumuseti. A colindat multe vai si dealuri si a cunoscut fel de fel de oameni. Mihail Sadoveanu a fost un adevarat vanator. ''Tara de dincolo de negura'' este o poveste palpitanta .Este vorba chiar despre scriitor ''M.Sadoveanu'' care pleca la vanatoare cu tovarasii sai,a vanat mult ,fel si fel de animale mai mari, mai mici .Ia placut mult si sa dedicat vanatorii trup si suflet.El impreuna cu tovarasii lui au trecut prin multe intamplari impreuna bune si rele dar au reusit sa treca peste ele cu bine .Mihail Sadoveanu a vizitat multe locuri chiar si Moldova unde a vazut adevaratele frumusete ale ei.El a mers mult a colindat multe vai si dealuri ,a descoperit multi oameni rai si buni .Spre incheiere autorul Mihail Sadoveanu este un bun vanator si un bun tovaras de calatorie. **************************************** Apărută în 1926, Ţara de dincolo de negură prezintă lumea mirifică, primitivă şi poetică a Deltei. Pornit la drum spre iniţiere în meşteşugul vânătorii şi ai pescuitului, autorul ne introduce într-o altă viaţă, o lume desprinsă parcă de realitate, misterioasă, inedită, splendidă şi tulburătoare. Scriitorul simte mereu chemarea spre rosturile oamenilor de demult, spre treptele vechi ale civilizaţiei noastre. Toate i se par "izvorâte din veşnicie", viaţa urmându-şi cursul ei neîntrerupt. Mii de păsări şi de animale, gângănii fără număr vieţuiesc aici din vechime. Planul real al iniţierii în meşteşugul vânătorii şi al pescuitului se împleteşte cu cel de vis sau de basm, care iradiază din povestirile pe care le deapănă vânători sau pescari bărboşi, ce vorbesc de vulpi, lupi, iepuri, de peşti uriaşi. Oamenii au patima istorisirii şi scriitorul îi îndeamnă să-şi dezlege sufletul şi limba. Cititorul stă mereu sub vraja misterului, a incertitudinii dacă întâmplările sunt aievea sau plăsmuiri, simple născociri. Chiar prietenul scriitorului nu-şi mai aduce aminte de moş Procor şi de alte "umbre ciudate" ceau trecut prin viaţa lor, de "minunile" acelei călătorii în Deltă. Pescarii, vânătorii, de regulă bătrâni, trăitori rămaşi credincioşi ai acestor tărâmuri, sunt mari meşteri în aceste îndeletniciri străvechi. Ei cunosc drumurile prielnice, ce nu se dezvăluie unui neiniţiat, dar mai ales stăpânesc tainele firii cu vieţuitoarele ei cu tot. Ei se confundă cu peisajul în care trăiesc, duc o viaţă aspră, primejdioasă, într-o natură mirifică, de basm, şi primitivă. Băieţaşul ascultă învăţăturile în "clipe de taină şi de ucenicie", trăind într-o lume nouă, necunoscută, unde cunoaşte libertatea deplină, pentru că "legile dispăruseră". Ieşit cu puşca întâia oară în luncile Siretului, simte cum un fior necontenit "tremura în toată fiinţa lui". Şi aici, ca şi în Hanu-Ancuţei, dar în alt cadru, oamenii au plăcerea vorbei, a povestirii. Moş Procor (dacă va fi existat într-adevăr) povesteşte o întâmplare trăită demult, în tinereţe, când a fost oblojit şi cusut cu piele crudă şi sângerată de la doi berbeci, şi scriitorul remarcă: omul, în acele meleaguri, trăieşte pe socoteala lui, ca şi mistreţul, ca şi lupul. El spune despre fapte petrecute în Plavia lui Caliniuc, cazac de neam, bun vânător, care ştia să cheme lupii urlând într-o oală. Şi această întâmplare are semnele fantasticului: apar lupii, mai mult de douăzeci, şi lui moş Procor "i se face părul măciucă; dihăniile jucau în lună de la stog la salcie,

ca nişte demoni". Ne aflăm într-un peisaj în care ideile de timp şi spaţiu se confundă; Lumea reală se simte din ce în ce mai departe; Omul aflat aici trăieşte clipa intens. Scriitorul se întoarce în timp, pe urmele unei civilizaţii străvechi, în care vânătorii, pescarii se dovedesc cunoscători temeinici ai semnelor naturii, ai stihiilor, ai stelelor, ai pădurii, ai bălţii. Ei cunosc secretele naturii, rosturile ei moştenite din vechime, peste epoci. Istorisirile introduse, care vin din amintiri, comunică o stare sufletească inconfundabilă, proprie lui Sadoveanu, de melancolie, "dulce mâhnire" izvorâtă din înţelegerea trecerii timpului, a curgerii lui eterne în raport cu fiinţa trecătoare a omului. Paginile res-piră poezia depărtărilor şi a singurătăţilor, uimirea in faţa miracolului naturii. Este o carte preponderent lirică. Mihail Sadoveanu este poetul naturii în stare primară, al elementelor, al vieţii primordiale. Balta e surprinsă cu singurătatea şi farmecul ei inedit; gârle mocirloase, putreziciuni organice din care se nasc alte vieţi; păsări de toate neamurile, fel de fel de soiuri de raţe, mititele, cât pumnul, mari ca cele de ogradă, albe, cu moţ în creştet şi cu aripi încrucişate pe coadă, toate neamurile de raţe vin şi vieţuiesc în baltă; invazia peştilor sub "alicele" ploii, acumularea păsărilor care se strivesc unele pe altele ca sardelele, huind ca o mare furtunoasă; natura este evocată cu ochii savantului, care cunoaşte un număr important de specii. Scriitorul simte frământarea şi prefacerea continuă a materiei, pulsaţia vieţii profunde, mişcarea perpetuă, dar şi liniştea, ceasul neclintirii când "vâsla avea un şopot moale" în laturea luntrii, iar marmura bălţii "tresărea înfiorându-se până la trestii". Scriitorul e un pictor al luminii şi umbrelor, dar mai ales receptează o mare diversitate sonoră: "Fiţa (căţeaua) dădea glas ţah! ţah! subţire ca dintr-o muzicuţă, cârdul de raţe vâjâie prin văzduh, nagâţii se ridică din smârcuri şi fâlfâie rar, mieunând prelung; graurii fluierau în guşă, prelung, se chemau haiduceşte; un broscoi cârâi, pitulicea târâi, dar mai ales glasul vântului şi al apelor au o mare varietate de nuanţe sonore. Ratele schimbă între, ele cârcâituri şi fluierături moi; raţă are măcăituri aspre, răţoiul cu huruit moale şi vibraţii rare". Natura e umanizată: gâştele se veselesc că vine primăvara, grăiesc mult, fac sindrofii "ele între ele, povestesc, ce-au văzut". Sadoveanu e atent la schimbările peisajului, exprimând mai ales senzaţiile ce i le dă natura, al cărei farmec îl percepe acut, în care realul şi irealul se întrepătrund: farmecul acela părea al unei "iluzii". O lume neştiută uimeşte şi înfioară în bălţi: e miracolul vieţii înseşi în necontenita ei prefacere. In apele Jijiei, aproape de vărsarea în Prut, întâlnim o natură luxuriantă: crini albi şi nuferi galbeni, plante mărunte grămădite ca o pâslă unele în altele, care cresc şi mor neistovit în luciu..., draperii de liane, sălcii, trestii. O strânsă osmoză între om si natură domneşte în aceste locuri singuratice, sălbatice. "Oamenii cunosc tainele firii, vorbesc cu vieţuitoarele, o relaţie familiară, intimă şi profundă s-a statornicit din vremuri imemoriale. Eugen Lovinescu observa că literatura lui Sadoveanu e "cea mai înaltă expresie a instinctului de sălbăticie".

In Munţii Călimanului, în zonele Retezatului şi ale Ceahlăului, între păduri mari şi răsunătoare, Sadoveanu trăieşte sentimentul sublimului, înfiorarea şi mirajul peisajului: "Era ceva în afară de viaţă şi de Iunie". In raport cu măreţia naturii veşnice, Sadoveanu are sentimentul singurătăţii celei mari în care era "un fulg al morţii"... Totul era nesigur şi iluzoriu. Prin evocarea lirică a peisajului românesc, a continuităţii şi a permanenţei noastre, a pulsaţiei pământului şi a marilor mişcări cosmice, Mihail Sadoveanu este un mare poet al naturii, monumental şi inconfundabil. Read more: http://articole.famouswhy.ro/despre_opera_literara_tara_de_dincolo_de_negura_de_mihail_sad oveanu/#ixzz1hoaeCGJh