Tactica Gener. (Mat.did.)

Universitatea de Stat din Muldova Catedra Militară

Tactica generală material didactic pentru studenţii catedrei militare

Chişinău 2008

Introducere..............................................................……..........3 Capitolul 1 Actele legislative şi normative în domeniu apărării. Forţele Armate ale RM...............................................................6 Capitolul 2 Bazele luptei moderne de arme întrunite..............................…20 Capitolul 3 Organizarea şi înzestrarea grupei (plutonului) de infanterie. Posibilităţile de luptă..........................................33 Capitolul 4 Conducerea subunităţilor în luptă............................................37 Capitolul 5 Bazele apărăriii subunităţilor de infanterie ………………….47 Capitolul 6 Bazele ofensivei subunităţilor de infanterie

.59

Capitolul 7 Marşul şi siguranţa marşului ………………………………....74 Capitolul 8 Staţionarea şi siguranţa staţionării …………………………...81 Capitolul 9 Acţiunile de luptă ale soldatului-infanterist ………………..91 Capitolul 10 Lupta antiblindate (antitanc) ………………………………... 109 Capitolul 11 Grupa (plutonul) în apărare…………………………………115 Capitolul 12. Grupa (plutonul) în ofensivă…………………………………125 Capitolul 13. Grupa (plutonul) în ofensivă…………………………………132 Capitolul 14. Grupa (plutonul) în staţionare şi siguranţa staţionării…….147 Capitolul 15: Pregătirea metodică…………………………………………..152

Introducere Instrucţia tactică este baza instruirii de companie a trupelor. Ea asigură mai pe deplin instruirea personalului privind acţiunile iscuşite şi coordonate în condiţiile complicate ale luptei moderne, precum şi atribuirea acestuia a unor calităţi morale şi de luptă înalte. Instruirea militară la catedrele militare se efectuiază în conformitate cu prevederile legislaţiei Regulamentului cu privire la Activitatea Catedrelor Militare în Cadrul Instituţiilor de Învăţămînt Superior Universitar de Stat, aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.587 din 20 mai 2003, ordinile Ministerului Apărării Republicii Moldova, Ministerului Învăţămîntului al Republicii Moldova, regulamentelor, programelor pregătirii de luptă a subunităţilor de infanterie motorizată. În lupta modernă un rol considerabil pentru obţinerea succesului aparţine subunităţilor mici şi celor ce exercită comanda acestora. La baza pregătirii sergenţilor-comandanţi trebuie să se pună o înaltă instruire de companie a acestora şi însuşirea deprinderilor de executare a îndatoririlor funcţionale. Sarcinile principale ale instrucţiei tactice sunt: -instruirea privind executarea îndemînatică a îndatoririlor de soldat în luptă; -studierea modalităţilor de acţiune a grupei şi maşinii de luptă în ofensivă, în apărare, în cercetare, în marăş şi în siguranţa marşului, în staţionare şi în siguranţa staţionării; -istruirea sergenţilor privind comanda a grupei şi maşinii de luptă, precum şi efectuarea exerciţiilor de instrucţie individuală a soldatului şi exerciţiilor tactice de front cu grupa; -educarea calităţilor psihologice necesare pentru executarea cu succes a maşinilor de luptă. Materialul didactic de faţă este elaborat în conformitate cu cerinţele regulamentelor, instrucţiunilor, programei de pregătire de luptă a subunităţilor de infanterie motorizată şi ţinînd cont de experienţa instruirii trupelor, Recomandările expuse trebiue aplicate creator, ţinînd cont de condiţiile concrete, căutînd sporirea eficienţei exerciţiilor la instruirea grupelor.

Generalităţi Scopurile şi sarcinile instruirii privind instrucţia tactică. Instrucţia tactică constituie instruirea personalului, subunităţilor, unităţilor şi a marilor unităţi privind pregătirea şi ducerea luptei. Ea este obiectul principal al instruirii şi constituie baza instruirii de companie a trupelor. Studierea altor disciplini poartă un caracter subordonat acesteia.

Scopul principal al instrucţiei tactice constă în formarea la fiecare ostaş precum şi la subunitate în întrgime a deprinderilor practice, priceperilor şi calităţilor necesare pentru ducerea cu succes a luptei moderne. Sarcinile instruirii privind instrucţia tactică a grupei: - a instrui personalul privind diferite procedee şi metode ale acţiunilor de luptă în componenţa subunităţilor, privind aplicarea pricepută a armamentului individual, armelor de grup şi a tehnicii de luptă în condiţii complicate ale situaţiei de luptă pe teren diferit, ziua şi noaptea; - a forma şi a perfecţiona deprinderile şi priceperile comandantului în organizarea, asigurarea acţiunilor de luptă şi comandă continuă a grupei şi a focului în luptă; - a pregăti grupa pentru executarea unor acţiuni chibzuite şi coordonate în lupta modernă a armelor întrunite, în condiţiile de aplicare a armamentului nuclear şi celui obişnuit; - a forma la personal calităţi înalte morale şi de luptă, psihologice, fizice şi de disciplină militară conştientă. Toate exerciţiile de instruire tactică se reduc la faptul de a-l învăţa: - pe comandantul grupei: de a organiza lupta pe teren, de a recepţiona rapid comenzile(semnalele) comandantului de pluton(de companie) şi de a da clar misiuni personalului, de a conduce iscusit grupa şi focul acestea în luptă, a folosi cu pricepere terenul, puterea armamentului propriu şi a tehnicii de luptă, de a supraveghea continuu cîmpul de luptă, de a determina iscusit cele mai importante obiective şi de a da comenzi oportune de nimicire a acestora, de a menţine armamentul şi tehnica de luptă în stare combativă permanentă şi capacitatea grupei de a executa acţiunile de luptă în condiţiile cînd inamicul aplică armament de nimicire în masă; - pe ochitorul-operator: de a supraveghea continuu cîmpul de luptă, de a descoperi la timp obiectivele şi de a le nimici la comanda comandantului de pluton(de grupă) sau de sinestătător, de a opera priceput la staţia radio şi instalaţia de intercomunicaţie, de a pregăti, examina şi aranja corect muniţiile, de a controla sistematic armamentul şi de a-l menţine în stare combativă permanentă; - pe mecanicul-conductor(conducător): de a folosi cu iscusinţă terenul la conducerea MLI(TAB) în orice situaţii, orice anotimp, ziua şi noaptea, de a învinge obstacolele, barajele şi cursurile de apă, de a respecta locul stabilit în dispozitivul de luptă şi în cel de marş ale plutonului, de a asigura cele mai favorabile condiţii pentru executarea focului cu tunul(mitraliera), de a raporta despre descoperirea obiectivelor şi a corecta focul, de a proteja MLI(TAB) contra tragerii de ochire a inamicului în timpul mişcării pe cîmpul de luptă, de a înlătura neajunsurile sau deteriorările la MLI(TAB);

- pe celălalt personal al grupei: de a acţiona coordonat în diferite feluri de luptă, în orice situaţii, în orice anotimp, ziua sau noaptea, de a supraveghea permanent cîmpul de luptă şi de a raporta comandantului de grupă despre obiectivele descoperite, la comanda comandantului sau de sinestătător de a le nimici cu foc, de a folosi cu iscusinţă armamentul său şi tehnica de luptă, mijloacele de protecţie. Ca rezultat al instrucţiei tactice, grupa trebuie să fie capabilă: - de a trece organizat la apărare din timp sau în timpul luptei, in lipsa contactului nemijlocit cu inamicul sau în condiţiile de contact cu acesta; - de a duce ofensiva asupra inamicului ce se află în apărare din mişcare şi dinn contactul nemijlocit cu acesta atît ziua cît şi noaptea; - de a executa marşuri şi transportări cu diferite tipuri de transport, avînd în vedere intrarea în luptă sau în lipsa pericolului de ciocnire cu inamicul de regulă noaptea sau în alte condiţii de vizibilitate limitată; - de a efectua despunerea secretă pe teren şi acţiunile privind siguranţa în staţionare precum şi acţiunile chibzuite în toate felurile de asigurare de luptă. Organizarea exerciţiilor de instrucţie tactică a grupei Instrucţia tactică a grupei se efectuiază în conformitate cu cerinţele Regulamentului de Luptă a Trupelor de Uscat, cursurilor, instrucţiunilor, programelor pregătirii de luptă, programuluii Şedinţelor de pregătire ale companiei şi ale altor documente călăuzitoare. Instruirea individuală a ostaşului privind instruirea tactică se realizează pe parcursul pregătirii efectivului de completare sosit recent. Forma principală de instruire în acest caz sunt exerciţiile tactice de front la care se însuşesc tehnica executării procedeelor şi metodelor de acţiune a ostaşului în luptă. La instrucţia tactică a grupei se folosesc următoarele forme de instruire: exerciţiile tactice de front, exerciţiile tactice, exerciţiile practice, exerciţii în cîmp, precum şi tragerea de luptă în componenţa grupei. Perfecţionarea concordanţei de luptă a grupei se realizează în componenţa plutonului în cadrul exerciţiilor în teren, aplicaţiilor tactice ale companiilor. Exerciţiile tactice de front Exerciţiile tactice de front constituie forma iniţială de instruire a ostaşului şi prima treaptă a pregătirii de luptă a grupei. Metoda principală de instruire în cadrul exerciţiilor tactice de front, este exerciţiul(antrenamentul) privind executarea procedeelor şi modurilor de acţiune. În caz de necesitate pot fi folosite explicaţiile şi demonstraţiile. Fiecare procedeu şi mod de acţiune se execută la început pe elemente în ritm încetinit, apoi în întregime în limitele timpului stabilit de normativ. În caz de nereuşită la executarea fermă a unui procedeu, la însuşirea calitativă şi în volum complet a unei sarcini de instruire, nu trebuie de trecut la însuşirea chestiunii următoare.

Situaţia tactică se crează pentru executarea fiecărei sarcini de instruire separat şi nu se îmbină într-o concepţie unică. Ea trebuie să fie simplă, totodată să asigure executarea calitativă a sarcinii de instruire. Durata exerciţiilor tactice de front în cazul grupei constituie de obicei trei ore şi include însuşirea a două-trei sarcini. Exerciţii tactice Exerciţii tactice sunt destinate pentru concordanţa de luptă a grupei, pentru perfecţionarea deprinderilor comandanţilor de grupe privind organizarea luptei şi conducerea subalternilor în timpul executării misiunilor de luptă. Pe parcursul efectuării exerciţiilor sarcinile de instruire se execută în strictă succesiune de timp şi în ritmul propriu caracterului şi felul acţiunilor de luptă studiate pe fonul unei situaţii tactice unice. Exerciţiile practice se petrec în scopul studierii şi însuşirii practice a armamentului, tehnicii de luptă, aparatelor, mijloacelor de transmisiuni, perfecţionarea deprinderilor practice dobîndite de către studenţi în conducerea subunităţilor sau formarea deprinderilor în pregătirea instrucţiilor cu personalul subordonat. Instrucţiile se petrec de regulă prin metoda de antrenare. Exerciţiile în cîmp Exerciţiile în cîmp se ptrec cu scopul consolidării şi perfecţionării deprinderilor practice îndemînărilor(iscusinţei) studenţilor în organizarea şi ducerea luptei la etapa de săvîrşire a cursului de studiu. Pentru petrecerea lor din rîndul studenţilor se numesc la funcţiile de soldaţi, comandaţi de grupe. Tragerea de luptă în componenţa grupei Tragerea de luptă în componenţa grupei constituie forma superioară de instruire a grupei în condiţii maxim apropiate de condiţiile de luptă. Ea este destinată pentru instruirea comandantului de grupă şi a personalului privind ducerea acţiunilor de luptă cu un inamic real, executarea focului de toate felurile de mijloace de foc din statul de organizare. Tragerea de luptă a grupei este efectuată de către lectorii catedrei militare. Metoda principală de instruire în cadrul exerciţiilor tactice şi tragerii de luptă o constituie lucrul practic al celor instruiţi privind executarea de către aceştea a îndatoririlor funcţionale şi de serviciu, inclusiv şi rezolvarea practică a manifestărilor de foc.

Capitolul 1. Actele legislative şi normative în domeniu apărării. Forţele Armate ale Republicii Moldova Forţele Armate ale Republicii Moldova. 1. Doctrina militară a Republicii Moldova. Dispoziţii generale. Doctrina militară a Republicii Moldova este determinată de politica ei externă şi internă, de neutralitatea permanentă proclamată constituţional, poartă caracter exclusiv defensiv şi are la bază următoarele priorităţi: - în domeniul politic - soluţionarea paşnică a contradicţiilor apărute între state şi excluderea confruntării militare prin eforturile colective ale ţărilor, pornind de la principiile şi normele dreptului internaţional; stabilirea relaţiilor politice, economice şi militare, care exclud lezarea suveranităţii şi independenţei statului; - în domeniul militar - menţinerea capacităţii de apărare a statului la nivelul care asigură securitatea militară; întărirea măsurilor de încredere, extinderea colaborării militare reciproc avantajoase bazată pe principiile respectării suveranităţii, independenţei şi neamestecului în treburile interne ale altor state. Prevederile Doctrinei militare servesc drept călăuză în coordonarea eforturilor autorităţilor publice în domeniul asigurării securităţii militare. Aspectul militar – politic. Scopul principal al politicii militare a Republicii Moldova este asigurarea securităţii militare a poporului şi statului, prevenirea războaielor şi conflictelor armate prin mijloacele de drept internaţional. Pentru atingerea acestui scop, Republica Moldova aplică un sistem de măsuri care preconizează: - la nivel global - participarea la activitatea comunităţii mondiale în vederea prevenirii războaielor şi conflictelor armate şi soluţionării paşnice a problemelor litigioase; crearea condiţiilor care, în cazul unui pericol militar extern, vor asigura realizarea dreptului republicii la asistenţa organizaţiilor internaţionale; participarea activă la edificarea sistemului internaţional unic de securitate colectivă; - la nivel regional - stabilirea relaţiilor prieteneşti bilaterale şi multilaterale cu statele din regiune, care vor asigura un nivel înalt de încredere reciprocă şi deschidere în domeniul militar, precum şi ajutorul reciproc în cazul pericului securităţii colective; - la nivel naţional - crearea unui potenţial militar, suficient pentru asigurarea securităţii militare a statului. Realizînd cursul său militar-politic, Republica Moldova: - nu acceptă războiul (cu excepţia cazurilor de autoapărare) ca mijloc de atingere a scopurilor politice; - promovează o politică externă de pace;

- asigură securitatea militară fără a prejudicia securitatea altor state şi securitatea generală; - nu admite folosirea teritoriului propriu pentru acţiuni agresive contra altor state şi pentru dislocarea trupelor străine, cu excepţia cazurilor prevăzute de acordurile internaţionale privitor la dislocarea contingentelor forţelor pacificatoare. Republica Moldova consideră parteneri în activităţile de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale, de prevenire a conflictelor armate toate statele şi organizaţiile internaţionale, politica cărora nu cauzează prejudicii intereselor ei şi nu contravine Statutului Organizaţiei Naţiunilor Unite. Pornind de la aceasta, Republica Moldova: - respectă principiile inviolabilităţii frontierelor de stat şi reglementării paşnice a litigiilor internaţionale; - nu consideră nici un stat drept inamic al său; - nu înaintează pretenţii teritoriale altor state şi nu acceptă nici un fel de pretenţii teritoriale faţă de sine; - nu admite utilizarea armatei sale pentru atingerea scopurilor politice în interesul unor factori de răspundere, partide, organizaţii şi mişcări social-politice aparte; - nu va începe prima acţiuni militare. Totodată, Republica Moldova este nevoită să ţină cont de riscurile, ameninţările şi pericolele la adresa securităţii ţării privind suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială, inclusiv de cele ce ţin de relaţiile nereglementate dintre diferite state din regiune. Astfel de riscuri, ameninţări şi pericole la adresa securităţii ţării pot fi: - pretenţii teritoriale ale altor state; - tentative de amestec în treburile interne, de destabilizare a situaţiei politice interne din republică; - prezenţa pe teritoriul republicii a trupelor străine; - activitatea organizaţiilor separatiste, orientarea spre violarea armată a integrităţii teritoriale a republicii; - crearea formaţiunilor militare ilegale. Ţinînd cont de cele expuse, Republica Moldova îşi realizează dreptul inalienabil la autoapărare şi îşi asigură securitatea militară prin toate mijloacele de care dispune, prin urmare consideră legal şi necesar de a avea Forţe Armate pentru apărarea suveranităţii, independenţei, integrităţii teritoriale şi altor interese vitale ale ţării dacă va deveni obiectul unei agresiuni pentru localizarea şi lichidarea conflictelor armate, precum şi a oricăror altor acte de violenţă militară în interiorul republicii care periclitează orînduirea ei de stat. Statul asigură crearea şi optimizarea cadrului legislativ al securităţii militare, perfecţionează mecanismul elaborării politicii militare, al controlului asupra adoptării deciziilor militar-politice, are grijă de pregătirea cetăţenilor şi Forţelor Armate pentru apărarea Patriei, de creşterea prestigiului serviciului militar, de

asigurarea socială a militarilor. Republica Moldova consideră drept sarcină primordială a statului activitatea pentru puritatea mediului înconjurător şi, în legătură cu aceasta, acceptă numai acele feluri de activităţi militare, armamente, tehnologii militare care nu pun în pericol echilibrul ecologic. Ea nu produce, nu păstrează şi nu va procura arme de nimicire în masă, precum şi nu va admite dislocarea, tranzitarea şi depozitarea pe teritoriul său a mijloacelor de nimicire în masă care aparţin altor state. Responsabilitatea pentru asigurarea securităţii militare a statului, perfecţionarea şi dezvoltarea Forţelor Armate o poartă Preşedintele Republicii Moldova, Parlamentul şi Guvernul. Aspectul militar-organizatoric Republica Moldova efectuează construcţia militară în volum suficient pentru asigurarea securităţii militare a statului. Pregătirea statului pentru apărare este asigurată pe timp de pace prin crearea infrastructurii militare şi Forţelor Armate, a unui sistem stabil al administraţiei publice şi militare, acumularea rezervelor resurselor materiale de mobilizare, precum şi prin pregătirea din timp a economiei naţionale pentru asigurarea necesităţilor populaţiei şi ale Forţelor Armate pe timp de război. Infrastructura militară a republicii, structura şi efectivul Forţelor Armate, înzestrarea şi pregătirea lor sînt determinate de caracterul pericolului militar posibil, nu depăşesc dar nu pot fi nici sub nivelul necesar pentru organizarea apărării eficiente a statului. Forţele Armate se compun din Armata Naţională, Trupele de grăniceri şi Trupele de carbinieri, care au menirea să asigure securitatea militară paza frontierei şi menţinerea ordinii publice. Conducerea supremă a Forţelor Armate este exercitată de Preşedintele Republicii Moldova, Parlament şi Guvern; administrarea publică centrală de specialitate este exercitată de ministerele în structurile cărora funcţionează unităţile şi instituţiile militare; conducerea militară este exercitată de Marele Stat Major al Armatei Naţionale, de Departamentul Trupelor de grăniceri şi Departamentul Trupelor de carabinieri. Pe timp de pace, Marele Stat Major al Armatei Naţionale elaborează planurile operative şi de mobilizare ale Forţelor Armate, organizează pregătirea lor pentru apărarea statului, iar în cazul apariţiei unui pericol militar sau pe timp de război acesta se transformă în Marele Stat Major al Forţelor Armate pe lîngă Comandantul Suprem al Forţelor Armate - Preşedintele Republicii Moldova şi conduce toate unităţile militare pe parcursul organizării şi desfăşurării acţiunilor de apărare a ţării. Construcţia Forţelor Armate se efectuează în corespundere cu următoarele principii: - controlul democratic asupra sferei apărării, controlul asupra organelor de conducere militară şi factorilor de răspundere ai Forţelor Armate de către

autorităţile publice supreme; - respectarea drepturilor şi libertăţilor de cetăţean, asigurarea protecţiei sociale a militarilor în corespundere cu specificul serviciului militar; - centralizarea conducerii militare şi conducerea unică pe baze legale; divizarea atribuţiilor şi împuternicirilor ministerelor ca organe ale administraţiei publice centrale de specialitate şi ale Marelui Stat Major al Armatei Naţionale, Departamentului Trupelor de grăniceri, Departamentului Trupelor de carabinieri ca organe de conducere militară; - corespunderea structurii de organizare a efectivului numeric şi de luptă al trupelor cu sarcinile ce le revin, legislaţia, posibilităţile economiei naţionale, precum şi cu obligaţiunile internaţionale ale Republicii Moldova; - asigurarea unui nivel înalt al profesionalismului efectivului Forţelor Armate; - asigurarea materială şi financiară prioritară a subunităţilor de luptă şi tehnice; - completarea Forţelor Armate pe baza principiului mixt - atît prin recrutare, cît şi prin contract, cu trecerea treptată în viitor la completarea trupelor în volum deplin pe bază de contract; - educaţia militaro-patriotică a tineretului, a efectivului Forţelor Armate pe baza tradiţiilor de istorie militară; - departidizarea Forţelor Armate. Indicii calitativi ce caracterizează construcţia Forţelor Armate sînt: capacitatea de luptă, eficacitatea, rezistenţa, mobilitatea, informatizarea, capacitatea de dirijare a acţiunilor, capacitatea de manevră, vitalitatea, pregătirea de mobilizare şi de executare a sarcinilor de luptă. Asigurarea financiară a Forţelor Armate se efectuează exclusiv de la bugetul de stat. Înzestrarea tehnico-materială a Forţelor Armate se efectuează cu sisteme eficiente de arme, tehnică militară şi specială, precum şi cu alt echipament, în cantităţile necesare şi suficiente pentru realizarea sarcinilor ce le revin. Armamentul, tehnica militară şi specială se procură după hotare, iar în cazuri justificate din punct de vedere economic se produc în republică. Colaborarea tehnico-militară a Republicii Moldova cu alte ţări este prerogativa statului şi se efectuează în baza legislaţiei în vigoare şi acordurilor internaţionale la care republica este parte. Sistemul de instruire şi educaţie a cadrelor militare pentru Forţele Armate este parte componentă a sistemului de învăţămînt de stat şi asigură pregătirea cadrelor militare în instituţiile de învăţămînt militar din republică şi de peste hotare, precum şi din rîndurile absolvenţilor instituţiilor de învăţămînt civile, la cursuri speciale de pregătire militară. Temelia potenţialului militar al republicii o constituie Armata Naţională, care se compune din trupe cu pregătire permanentă şi din rezervă de militari instruiţi. Pregătirea şi folosirea lor combinată va permite de a mobiliza în timp scurt

şi a folosi eficient resursele umane şi economice ale republicii în scopul reţinerii şi respingerii posibile, localizării şi lichidării împreună cu Trupele de grăniceri şi Trupele de carabinieri a conflictelor armate, precum şi contracarării altor pericole militare. În cazul unei agresiuni împotriva Republicii Moldova, Armatei Naţionale îi revin sarcinile de a respinge loviturile aeriene şi terestre ale inamicului şi de a aduce distrugeri maximal posibile agresorului, de a nu admite pătrunderea lui în adîncul teritoriului ţării şi de a crea condiţii pentru încetarea acţiunilor de luptă la un stadiu începător şi încheierea păcii cu condiţii ce corespund intereselor Moldovei. Unităţi şi subunităţi aparte ale Armatei Naţionale pot fi utilizate în scopul sprijinirii formaţiunilor Trupelor de grăniceri şi Trupelor de carabinieri la paza frontierei de stat, la protecţia populaţiei contra violenţei armate, la localizarea, blocarea raioanelor conflictelor posibile şi prevenirea ciocnirilor armate, la paza şi apărarea obiectelor importante, precum şi formaţiunilor protecţiei civile la lichidarea avariilor, catastrofelor şi calamităţilor naturale, în corespundere cu legislaţia. Caracterul local al acţiunilor militare posibile nu admite şi face lipsită de sens utilizarea armei nucleare împotriva republicii. O agresiune armată împotriva Republicii Moldova poate fi declanşată cu aplicarea mijloacelor convenţionale de distrugere şi va fi respinsă prin acţiuni de apărare ale Armatei Naţionale cu organizarea şi desfăşurarea concomitentă a apărării teritoriale pe o parte sau pe întreg teritoriul ţării. În acest caz poate să fie efectuată mobilizarea parţială sau generală a resurselor umane şi economice, precum şi trecerea economiei naţionale şi autorităţilor administraţiei publice pe picior de război. Principalul gen al acţiunilor de luptă ale Armatei Naţionale, indiferent de forma lor de declanşare şi desfăşurare, este apărarea efectuată de trupele de pregătire permanentă şi unităţile apărării teritoriale în formă de operaţie de apărare. Totodată, o atenţie deosebită se acordă apărării mobile. În acelaşi timp, marile unităţi şi unităţi ale Armatei Naţionale vor fi pregătite pentru desfăşurarea acţiunilor ofensive de luptă în cadrul operaţiei de apărare. Conducerea generală a Armatei Naţionale este exercitată de Preşedintele Republicii Moldova. Conducerea nemijlocită a Armatei Naţionale este exercitată de ministrul apărării (de regulă, persoană civilă). Conducerea operativă a Armatei Naţionale este exercitată de Marele Stat Major al Armatei Naţionale. În cazul numirii în funcţia de ministru al apărării a unei persoane civile, şeful Marelui Stat Major este concomitent şi Comandantul Armatei Naţionale. Doctrina militară se va completa, concretiza şi se va perfecţiona în procesul devenirii statului moldovenesc şi formării noului sistem de relaţii internaţionale.

În baza Doctrinei militare se elaborează Concepţia Construcţiei Forţelor Armate şi legislaţia în problemele militare. 2.Destinaţia şi structura organizatorică a FA RM. Forţele Armate constituie fundamentul întregului sistem de asigurare a securităţii militare a statului. La baza reformei Forţelor Armate se află ideea creării unor trupe regulate, bine pregătite şi dotate, cu un înalt nivel de profesionalism, optimizate numeric, precum şi a rezervei. Construcţia Forţelor Armate se efectuează pe baza următoarelor principii: a) controlul democratic asupra Forţelor Armate; b) conducerea unică şi centralizată; c) asigurarea unui nivel înalt al profesionalismului efectivului Forţelor Armate; d) completarea cu efectiv a Forţelor Armate după principiul mixt; e) asigurarea materială şi financiară în conformitate cu necesităţile reale; f) respectarea drepturilor şi libertăţilor, asigurarea protecţiei sociale şi juridice a militarilor şi membrilor familiilor lor. Misiunile strategice ale Forţelor Armate rezidă în realizarea capacităţilor militare necesare garantării (prin folosirea, în ultimă instanţă, a mijloacelor militare) suveranităţii, independenţei, unităţii, integrităţii teritoriale a ţării şi democraţiei constituţionale, precum şi în continuarea eforturilor de pregătire pentru participarea la operaţiunile de menţinere a păcii în conformitate cu angajamentele internaţionale ale Republicii Moldova. Pornind de la aceste orientări fundamentale şi de la principiile strategiei militare, obiectivele militare naţionale constau în: a) prevenirea, descurajarea şi contracararea unei eventuale agresiuni împotriva ţării; b) sporirea contribuţiei la menţinerea stabilităţii în regiune. Misiunile strategice ale Forţelor Armate pot fi grupate în trei categorii: a) misiuni realizate pe timp de pace; b) misiuni realizate în situaţii de criză; c) misiuni realizate pe timp de război. Pe timp de pace, Forţelor Armate le revin următoarele misiuni strategice: a) pregătirea pentru curmarea unei eventuale agresiuni - prin menţinerea capacităţii de luptă a trupelor, prin dezvoltarea sistemului de conducere, prin pregătirea populaţiei şi a economiei naţionale pentru mobilizare şi prin amenajarea operativă a teritoriului pentru apărare; b) participarea la operaţiunile multinaţionale de menţinere a păcii, desfăşurate sub egida ONU sau O.S.C.E.; c) pregătirea pentru prevenirea crizelor interne, în cooperare cu instituţiile corespunzătoare. În situaţii de criză, Forţele Armate pot participa, în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare şi în cooperare cu alte instituţii de stat, la

următoarele acţiuni: a) prevenirea acţiunilor destabilizatoare; b) neutralizarea elementelor terorist-diversioniste şi a altor formaţiuni armate ilegale; c) paza căilor de comunicaţie ce duc spre anumite obiective; d) prevenirea proliferării armelor convenţionale şi de distrugere în masă; e) intervenţia în scopul protejării cetăţenilor şi a infrastructurii de bază. Forţele Armate pot fi utilizate în cazul unor calamităţi naturale, avarii şi catastrofe, la solicitarea Guvernului, în condiţiile legii. Pe timp de război, misiunile Forţelor Armate se stabilesc în conformitate cu obiectivul politic declarat şi cu evaluarea situaţiei strategice. Obiectivul politic trebuie să fie definit de autorităţile publice constituţionale şi să reflecte voinţa poporului. Structura şi efectivul Forţelor Armate, înzestrarea şi pregătirea lor sînt determinate de caracterul pericolului militar posibil şi trebuie să corespundă nivelului necesar pentru organizarea unei apărări garantate a ţării. Forţele Armate se compun din Armata Naţională, Trupele de Grăniceri şi Trupele de Carabinieri şi se menţin în componenţa şi structura care le permite, pe timp de pace, de a fi garantul statalităţii, neutralităţii şi democraţiei constituţionale, iar din momentul apariţiei premiselor unei agresiuni reale, de a se desfăşura în măsura care ar garanta apărarea ţării şi constrîngerea agresorului de a renunţa la planurile sale. Pentru timp de război se va prevedea o asemenea structură a Forţelor Armate a cărei desfăşurare ar obliga agresorul să depună eforturi suplimentare considerabile pentru realizarea intenţiilor sale, transformîndu-l într-un factor destabilizator în zonă, fapt ce ar impune implicarea organismelor internaţionale competente în acţiunile de stopare sau contracarare a unei eventuale agresiuni. Componenta principală a Forţelor Armate este Armata Naţională, ale cărei sarcini sînt de a respinge loviturile aeriene şi terestre ale forţelor agresoare, de a aduce agresorului distrugeri maximal posibile, de a nu permite pătrunderea lui în adîncul teritoriului ţării, de a crea premise pentru încetarea acţiunilor militare şi încheierea păcii în condiţii care corespund intereselor naţionale ale Republicii Moldova. Trupele de Grăniceri asigură securitatea militară a statului prin executarea misiunilor de pază a frontierei de stat şi pregătirea trupelor pentru participarea la acţiuni de luptă în conformitate cu planul de aplicare a Forţelor Armate. Pe timp de pace, Trupele de Grăniceri activează în componenţa Departamentului Trupelor de Grăniceri de pe lîngă Guvern. Din momentul declarării stării de asediu sau a stării de război, Trupele de Grăniceri trec în subordonarea operativă a Statului Major General al Forţelor Armate şi, în caz de necesitate, sînt folosite ca unităţi (subunităţi) de trupe terestre.

Trupele de Carabinieri asigură securitatea militară a statului prin executarea misiunilor de menţinere a ordinii constituţionale şi de drept, de pază a obiectivelor importante şi de pregătire a trupelor pentru participarea la acţiuni de luptă în conformitate cu planul de aplicare a Forţelor Armate. Pe timp de pace, Trupele de Carabinieri activează în componenţa Departamentului Trupelor de Carabinieri al Ministerului Afacerilor Interne. Din momentul declarării stării de asediu sau a stării de război, Trupele de Carabinieri trec în subordonarea operativă a Statului Major General al Forţelor Armate şi asigură menţinerea regimului stării de asediu sau de război, paza şi apărarea obiectivelor de importanţă de stat şi a celor ale infrastructurii militare, contracararea tentativelor de destabilizare a ordinii constituţionale, distrugerea grupelor diversioniste şi a desanturilor inamicului. Pe timp de pace, Trupele de Grăniceri şi Trupele de Carabinieri activează în structura şi conform planurilor de aplicare, aprobate de conducerea departamentelor respective, incluzînd unele elemente ale pregătirii de luptă determinate de Statul Major General al Forţelor Armate. Din punct de vedere operativ-tactic, Forţele Armate sînt constituite din trupe de gătinţă permanentă şi trupe de rezervă. Trupele de gătinţă permanentă includ: a) unităţile şi subunităţile cu capacitate permanentă de intervenţie (de reacţie rapidă) ale Armatei Naţionale, ale Trupelor de Grăniceri şi ale Trupelor de Carabinieri, completate cu efectiv şi tehnică potrivit statelor de război şi capabile să-şi îndeplinească misiunile conform destinaţiei. Structura şi efectivul lor se determină de către Statul Major General al Forţelor Armate şi se aprobă de Comandantul Suprem al Forţelor Armate; b) unităţile şi subunităţile cu capacitate redusă de intervenţie, care au nevoie de 10-15 zile pentru completarea cu efectiv şi cu tehnică şi pentru închegarea de luptă în vederea îndeplinirii misiunilor conform destinaţiei. Trupele de rezervă includ organele de conducere şi unităţile terestre create din momentul declarării în stat a stării de asediu sau a stării de război, care au nevoie de 30-40 de zile pentru completarea cu militari din rezerva activă şi cu tehnică şi pentru închegarea de luptă în vederea folosirii lor conform destinaţiei. Trupele de rezervă se desfăşoară în conformitate cu Planul de mobilizare a Forţelor Armate. Componenţa, structura, principiile de completare, pregătire, desfăşurare şi aplicare ale trupelor de rezervă se stabilesc de către Statul Major General al Forţelor Armate. Completarea cu efectiv a Forţelor Armate se efectuează pe baza principiului mixt, cu perspectiva completării unităţilor cu capacitate permanentă de intervenţie (de reacţie rapidă) preponderent cu militari prin contract. Completarea unităţilor cu capacitate redusă de intervenţie se efectuează pe baza principiului mixt, precum şi cu rezervişti prin contract.

Preşedintele Republicii Moldova este Comandantul Suprem al Forţelor Armate şi poartă răspundere pentru starea sistemului naţional de apărare în limitele împuternicirilor prevăzute de Constituţie şi de alte acte normative. Preşedintele Republicii Moldova are următoarele atribuţii: a) exercită conducerea generală a sistemului naţional de apărare şi coordonează activitatea autorităţilor administraţiei publice în domeniul apărării naţionale; b) prezintă Parlamentului spre aprobare proiectele: - concepţiei securităţii naţionale; - doctrinei militare a statului; - structurii generale şi efectivelor componentelor Forţelor Armate; - regulamentului disciplinei militare al Forţelor Armate; c) aprobă: - regulamentul Consiliului Suprem de Securitate; - regulamentul Marelui Stat Major; - programele şi planurile privind construcţia şi dezvoltarea Forţelor Armate; - planul de mobilizare a Forţelor Armate; - planul de întrebuinţare a Forţelor Armate; - regulamentele militare; d) coordonează activitatea de colaborare militară internaţională; e) efectuează conducerea generală privind acumularea resurselor pentru necesităţile sistemului naţional de apărare; f) emite decrete privind încorporarea cetăţenilor în serviciul militar în termen şi în cel cu termen redus şi trecerea lor în rezervă; g) poartă tratative, încheie tratate internaţionale în domeniul militar în numele Republicii Moldova şi le prezintă, în modul stabilit prin lege, spre ratificare Parlamentului; h) înaintează Parlamentului propuneri privind participarea cu efective, armament şi tehnică militară la operaţiuni internaţionale de menţinere a păcii sau în scopuri umanitare; i) numeşte în şi destituie din funcţie, în modul stabilit de legislaţie, ofiţerii Comandamentului Suprem al Forţelor Armate şi viceminiştrii apărării; j) acordă grade militare supreme prevăzute de lege; k) îndeplineşte alte atribuţii în domeniul apărării naţionale prevăzute de legislaţie. Pe lîngă Preşedintele Republicii Moldova, în calitate de organ consultativ, activează, pe timp de pace, Consiliul Suprem de Securitate, care elaborează şi prezintă recomandări în probleme ce ţin de asigurarea apărării naţionale. Atribuţiile şi activitatea Consiliului Suprem de Securitate sînt reglementate de regulamentul acestuia, aprobat prin decretul Preşedintelui Republicii Moldova. Din momentul declarării stării de asediu sau a stării de război, Consiliul Suprem de Securitate se transformă în Consiliul Suprem de Apărare şi activează în

conformitate cu atribuţiile prevăzute de legislaţie. În această perioadă, în unităţile administrativ-teritoriale de nivelul al doilea se creează consilii teritoriale de apărare subordonate Consiliului Suprem de Apărare. Guvernul răspunde de organizarea activităţilor şi de realizarea măsurilor privind apărarea naţională în limitele împuternicirilor prevăzute de legislaţie. Guvernul are următoarele atribuţii: a) coordonează activitatea ministerelor şi a altor autorităţi ale administraţiei publice pentru realizarea măsurilor de asigurare a capacităţii de apărare a ţării; b) asigură alocarea şi utilizarea, în condiţiile legii, a resurselor financiare şi materiale necesare organizării, înzestrării şi mobilizării Forţelor Armate, întreţinerii şi pregătirii trupelor, menţinerii în stare de operativitate a tehnicii şi armamentului, pregătirii pentru mobilizare a economiei naţionale; c) elaborează şi realizează programele de stat privind construcţia şi dezvoltarea Forţelor Armate, direcţiile principale ale colaborării militare internaţionale; d) propune spre aprobare volumul alocaţiilor bugetare pentru necesităţile apărării; e) asigură încorporarea anuală a cetăţenilor în serviciul militar în termen şi în cel cu termen redus; f) asigură, pe timp de pace, constituirea rezervelor materiale necesare pe timp de război; g) elaborează şi înaintează Parlamentului spre aprobare planul de mobilizare a economiei naţionale, stabileşte sarcinile ce revin ministerelor, departamentelor şi agenţilor economici în conformitate cu acest plan; h) creează şi desfiinţează instituţii de învăţămînt militar; i) ia hotărîri privind asigurarea cu pensii a cetăţenilor eliberaţi din serviciul militar, privind protecţia socială şi juridică a militarilor şi a membrilor familiilor lor, a cetăţenilor care trec pregătirea în cadrul rezervei, precum şi a membrilor familiilor militarilor căzuţi, decedaţi sau daţi dispăruţi în timpul îndeplinirii serviciului militar, în conformitate cu legislaţia; j) asigură îndeplinirea tratatelor internaţionale în domeniul militar; k) îndeplineşte alte atribuţii în domeniul apărării naţionale prevăzute de legislaţie. Ministerul Apărării este autoritatea publică centrală de specialitate, care organizează, coordonează şi conduce activităţile în domeniul apărării naţionale şi este responsabil de construcţia şi dezvoltarea Armatei Naţionale şi de pregătirea ei pentru executarea misiunilor de apărare a ţării. Ministerul Apărării are următoarele atribuţii: a) studiază şi apreciază situaţia politico-militară, determină riscurile şi ameninţările cu caracter militar, necesităţile ce ţin de asigurarea apărării naţionale şi propune autorităţilor publice competente măsurile privind organizarea şi pregătirea sistemului naţional de apărare;

b) participă la elaborarea doctrinei militare, a direcţiilor principale ale politicii de apărare şi a principiilor construcţiei militare, la întocmirea propunerilor privind completarea şi perfecţionarea cadrului normativ în domeniul apărării, la formarea bugetului militar; c) organizează cercetările ştiinţifice în domeniul militar, asigură implementarea rezultatelor acestora în activitatea Armatei Naţionale; d) planifică, organizează şi exercită controlul asupra activităţilor de menţinere a capacităţii permanente de luptă şi de mobilizare a Armatei Naţionale pentru îndeplinirea sarcinilor conform destinaţiei; e) asigură financiar Armata Naţională, în modul stabilit de legislaţie, din contul alocaţiilor bugetului de stat şi al mijloacelor extrabugetare; f) realizează măsuri pentru înzestrarea cu armament, tehnică şi resurse tehnico-materiale în volumul necesar; este principalul beneficiar de stat în ce priveşte achiziţionarea, crearea, fabricarea, repararea şi testarea armamentului, a tehnicii militare şi a altor bunuri tehnico-militare; realizează excedentul neutilizat de tehnică militară, armament şi alte bunuri în conformitate cu legislaţia; g) colaborează cu ministerele, cu alte autorităţi ale administraţiei publice şi cu agenţii economici în ce priveşte fabricarea unor tipuri de armament, tehnică şi altor produse cu destinaţie militară; h) conduce activitatea organelor administrativ-militare, desfăşoară încorporarea cetăţenilor în serviciul militar în termen sau în cel cu termen redus, chemarea lor la concentrări militare, exerciţii şi antrenamente de mobilizare, la declararea mobilizării, precum şi trecerea în rezervă sau demobilizarea lor; i) organizează pregătirea efectivului Armatei Naţionale pentru îndeplinirea sarcinilor ce îi revin; j) organizează, în comun cu alte autorităţi ale administraţiei publice în care este prevăzut serviciul militar, activitatea instituţiilor de învăţămînt militar, pregătirea, reciclarea şi recalificarea cadrelor militare în instituţiile de învăţămînt din ţară şi din străinătate; k) angajează personalul militar şi civil necesar îndeplinirii sarcinilor ce îi revin; l) realizează măsuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi de îndeplinire a serviciului de către militari, organizează activitatea instituţiilor medicale din subordine, elaborează planuri privind construcţiile capitale şi asigură realizarea lor; m) asigură plata pensiilor cetăţenilor care au îndeplinit serviciul militar prin contract în cadrul Armatei Naţionale, protecţia socială şi juridică a militarilor şi a membrilor familiilor lor, în conformitate cu legislaţia; n) stabileşte şi întreţine relaţii internaţionale de colaborare în conformitate cu atribuţiile ce îi revin; o) întreţine relaţii cu publicul, cu organizaţiile obşteşti, realizează măsuri de informare a societăţii asupra activităţii Armatei Naţionale;

p) îndeplineşte alte atribuţii în domeniul apărării naţionale prevăzute de legislaţie. Modul de organizare şi structura Ministerului Apărării se stabilesc de Guvern. Cerinţele Ministerului Apărării în domeniul apărării naţionale sînt executorii pentru toate autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, pentru instituţiile publice, agenţii economici şi cetăţenii Republicii Moldova. Pe timp de pace şi de război, conducerea Forţelor Armate se efectuează de către Comandamentul Suprem al Forţelor Armate în frunte cu Preşedintele Republicii Moldova - Comandant Suprem al Forţelor Armate. Întru îndeplinirea atribuţiilor sale, Comandantul Suprem al Forţelor Armate emite ordine şi directive, obligatorii pentru întreg efectivul Forţelor Armate. În componenţa Comandamentului Suprem intră, de asemenea, ministrul apărării, şeful Marelui Stat Major al Armatei Naţionale, comandantul Trupelor de Grăniceri, comandantul Trupelor de Carabinieri. Ministrul apărării este locţiitorul Comandantului Suprem al Forţelor Armate. Organul principal care asigură Comandamentului Suprem, pe timp de pace şi de război, planificarea, organizarea, comanda şi controlul trupelor Forţelor Armate la pregătirea lor şi la executarea misiunilor de apărare a ţării este Statul Major General al Forţelor Armate condus de şeful Marelui Stat Major al Armatei Naţionale. Statul Major General al Forţelor Armate se constituie în baza Marelui Stat Major al Armatei Naţionale şi activează conform regulamentului aprobat de Comandantul Suprem al Forţelor Armate. În componenţa Statului Major General al Forţelor Armate intră, de asemenea, şefii statelor majore ale Trupelor de Grăniceri şi Trupelor de Carabinieri, alte persoane cu funcţii de răspundere numite de Comandantul Suprem al Forţelor Armate. Conducătorii componentelor Forţelor Armate, conducătorii structurilor de stat ce au în componenţa lor subdiviziuni militarizate sau speciale sînt obligaţi să prezinte, la cererea şefului Statului Major General, date despre starea trupelor (subdiviziunilor) din subordine şi propuneri pentru întrebuinţarea lor în sprijinul Forţelor Armate în operaţii (acţiuni) de apărare sau pentru executarea altor misiuni date de Comandantul Suprem al Forţelor Armate. Departamentul Trupelor de Grăniceri şi Departamentul Trupelor de Carabinieri al Ministerului Afacerilor Interne efectuează conducerea unităţilor (subunităţilor) din subordine privind executarea misiunilor ce le revin în conformitate cu Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova şi Legea cu privire la trupele de carabinieri (trupele interne) ale Ministerului Afacerilor Interne şi asigură pregătirea acestor unităţi (subunităţi) pentru participarea la operaţii (acţiuni) de apărare a ţării în conformitate cu Planul de întrebuinţare a Forţelor

Armate. La declararea stării de asediu sau de război, unităţile (subunităţile) Trupelor de Grăniceri şi ale Trupelor de Carabinieri participă la operaţii (acţiuni) de apărare a ţării sub conducerea Statului Major General al Forţelor Armate. 3. Destinaţia şi componenţa Armatei Naţionale a RM. Armata Naţională este componenţa de bază a Forţelor Armate, care asigură, pe timp de pace şi de război, integrarea într-o concepţie unitară a activităţilor tuturor forţelor care participă la acţiunile de apărare a ţării. Misiunea principală a Armatei Naţionale constă în asigurarea apărării naţionale prin prevenirea, contracararea şi anihilarea ameninţărilor şi agresiunilor cu caracter militar îndreptate împotriva ţării. Armata Naţională se foloseşte în corespundere cu destinaţia ei constituţională în scopul garantării suveranităţii, independenţei, unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării şi democraţiei constituţionale. Folosirea Armatei Naţionale în soluţionarea problemelor ce nu ţin nemijlocit de apărarea statului se efectuează în exclusivitate în temeiul hotărîrii Parlamentului, iar în situaţii extreme, prin decretul Preşedintelui Republicii Moldova. Participarea unor unităţi (subunităţi) ale Armatei Naţionale în afara teritoriului ţării cu efective, armament şi tehnică militară la exerciţii militare comune cu unităţi militare ale altor state se aprobă de către Comandantul Suprem al Forţelor Armate. Conducerea nemijlocită a Armatei Naţionale este exercitată de ministrul apărării prin intermediul Marelui Stat Major al Armatei Naţionale. Atribuţiile şi competenţele Marelui Stat Major al Armatei Naţionale sînt determinate de regulamentul acestuia, aprobat de ministrul apărării. Ministrul apărării este comandantul Armatei Naţionale. În cazul numirii în funcţia de ministru al apărării a unei persoane civile, şeful Marelui Stat Major al Armatei Naţionale devine concomitent şi comandantul Armatei Naţionale. Structura generală şi efectivul Armatei Naţionale şi a instituţiilor Ministerului Apărării se aprobă de către Parlament. Ministrul apărării se învesteşte cu dreptul de a modifica structura organizaţională a statelor Armatei Naţionale şi a instituţiilor Ministerului Apărării în limitele aprobate ale structurii generale şi ale efectivului. Conform gradului de pregătire, Armata Naţională include: a) forţe operaţionale (cu capacitate permanentă de intervenţie); b) forţe cu efectiv redus (cu capacitate redusă de intervenţie); c) unităţi nou-formate (de rezervă). Forţele operaţionale includ unităţi militare (subunităţi) completate cu efectiv, armament şi tehnică la un nivel ce asigură executarea misiunilor specifice. Forţele cu efectiv redus includ mari unităţi şi unităţi militare (subunităţi), baze, depozite de păstrare a armamentului, tehnicii şi patrimoniului militar, care au

nevoie de completare cu efectiv, armament şi tehnică, precum şi de interoperabilitate în vederea îndeplinirii misiunilor ce le revin. Unităţile nou-formate includ unităţi militare de luptă şi de asigurare ce se constituie conform Planului de mobilizare a Forţelor Armate. Atribuirea forţelor (unităţilor militare) la categoria funcţională respectivă se face de către ministrul apărării.

Сapitolul 2. Bazele luptei moderne de arme întrunite 1.Esenţa, tipurile şi cerinţele prezentate către lupta modernă de arme întrunite 1.1.Esenţa luptei moderne de arme întrunite. Prin esenţa luptei moderne de arme întrunite trebuie de înţeles sensul ei, principalul prin ce se deosebeşte de alte fenomene şi procese a luptei armate, şi în primul rînd de luptele care se duceau în războaiele trecute. Din timpurile străvechi, pînă la apariţia armelor de foc, esenţa luptei era instruirea corp la corp a luptătorilor, înarmaţi cu arme speciale. Odată cu apariţia, dezvoltarea şi perfecţionarea armelor de foc un element de mare însemnătate devine focul, care a dat posibilitatea părţilor organizate de a duce lupta la distanţă, neintrînd în contact nemijlocit (dar nici excluzînd aceasta) şi în acest mod s-a mărit amploarea spaţială, suprafaţa de acţiuni, care la fel a fost esenţială pentru evoluţia societăţii şi domeniului militar. Înzestrarea în masă a trupelor cu artilerie, mitraliere, întrebuinţarea tancurilor şi aviaţiei a adus la aceea, că succesul pe cîmpul de luptă a devenit posibil în rezultatul eforturilor concordate, comune ale subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi a tuturor genurilor de arme care participă în luptă. Lupta a început să capete trăsături de luptă de arme întrunite, amploarea spaţială suprafaţa (teritoriul) de acţiuni a ei s-a mărit şi mai mult. Lupta – confrontarea armată şi organizată a subunităţilor şi unităţilor dintre părţile beligerante (luptătoare sau opuse) pentru obţinerea victoriei. Ea este forma de bază a acţiunilor tactice a trupelor şi prezintă lovituri, foc şi manevră, care sînt coordonate după scop, loc şi timp, în scopul nimicirii (distrugerii) inamicului sau luarea prizonierilor lui, cucerirea raioanelor importante (aliniamentelor, obiectivelor) în ofensivă, sau menţinerea lor în apărare, precum şi îndeplinirea altor misiuni tactice. Esenţa ei constă în provocarea (producerea) unei lovituri de foc inamicului, şi în ruperea apărării de poziţie cu dezvoltarea ulterioară a succesului în lupta de ofensivă, sau în provocarea loviturii de foc inamicului care înaintează în combinare cu menţinerea trainică a poziţiilor ocupate în apărare. 1.2 Tipurile luptei de arme întrunite.

Aşa, cum în dotarea forţelor armate a tuturor statelor, sunt diferite tipuri de tehnică modernă, armament puternic, lupta poate să se desfăşoare în diferite condiţii: pe uscat, pe apă şi în aer. De aceea lupta poate fi: - aeriană - care se desfăşoară în aer cu mijloacele aeriene; - - antiaeriană - care se duce cu mijloacele antiaeriene împotriva ţintelor aeriene a inamicului; - - maritimă - care se desfăşoară pe apă (mare, rîu, ocean) cu mijloacele maritime; - - de arme întrunite - care se desfăşoară cu întrebuinţarea diferitor genuri de arme. Lupta modernă a trupelor de uscat este lupta de arme întrunite, aşa cum, în ea participă subunităţile şi unităţile tuturor genurilor de armă şi armă specială, aviaţia, iar în apropiere de litoral şi trupele maritime. Scopul luptei este nimicirea sau capturarea personalului inamicului, distrugerea sau capturarea armamentului şi tehnicii de luptă şi înfrîngerea voinţei lui de a opune rezistenţa mai departe. El se atinge prin: - executarea unor lovituri puternice a tuturor tipurilor de arme; - - acţiunile active şi hotărîtoare a subunităţilor şi unităţilor în îmbinare cu efectuarea unei manevre îndrăzneţe (curajoase); - încordarea deplină a eforturilor morale şi fizice a efectivului, gradului lui de închegare (coeziune) de luptă şi voinţei de a obţine victoria (de a învinge). 1.3 Din anii 50 a secului XX odată cu introducerea în dotarea unui şir de state a armei nucleare, iar apoi şi a rachetelor, caracterul luptei de arme întrunite esenţial s-a schimbat. De aceea lupta modernă de arme întrunite poate să se desfăşoare în condiţiile: - cu întrebuinţarea armei nucleare şi altor mijloace de nimicire în masă; - cu întrebuinţarea numai armei obişnuite. În condiţiile de întrebuinţare a armelor obişnuite (clasice) metoda de bază de ducere a luptei este nimicirea (distrugerea) consecutivă a grupărilor inamicului. Aici o deosebită importanţă au: - eficienţa loviturii cu foc a inamicului concomitent cu acţiunile asupra rezervelor lui şi obiectivelor importante în adîncime (din spatele lui); - concentrarea la timp a mijloacelor şi forţelor pentru menţinerea poziţiilor şi raioanelor importante şi acumularea eforturilor pentru dezvoltarea succesului în direcţia principală. 1.4 Componentele principale ale luptei moderne de arme întrunite sînt: - lovitura; - focul; - manevra.

1.4.1 Lovitura – nimicirea concomitentă a grupărilor de trupe şi obiective a inamicului prin acţiuni puternice asupra lor cu toate mijloacele şi trupele. Tipurile de lovitură: 1.După tipul de armament folosit şi forţele participante: - nucleare; - de foc; - lovituri cu trupe. 2.După mijloacele de transportare: - de rachete; - de artilerie; - de aviaţie. 3.După cantitatea mijloacelor ce participă şi obiectivelor de nimicire: - masate; - grupate; - izolate. 1.4.2 Focul – constituie mijlocul principal a subunităţilor pentru nimicirea inamicului. Focul înseamnă nimicirea inamicului din diferite tipuri de arme. El se execută cu scopul nimicirii, neutralizării şi hărţuirii inamicului, distrugerea obiectivelor acestuia şi îndeplinirea misiunii de luptă de către subunităţi. Eficacitatea focului în timpul luptei se realizează prin mascarea lui, executarea prin surprindere, precizie şi conducerea iscusită cu dînsul. Rolul focului în lupta modernă de arme întrunite esenţial a crescut. Focul pregăteşte şi însoţeşte lovitura trupelor, asigură dezvoltarea ei rapidă, creează condiţiile necesare pentru executarea manevrei. Puterea acţiunii prin foc constă în întrebuinţarea concordată a focului artileriei, loviturilor aviaţiei, elicopterelor de luptă, rachetelor cu încărcătură obişnuită, precum şi a focului subunităţilor de tancuri şi infanterie motorizată. Posibilităţile sporite ale mijloacelor de foc permit ducerea luptei de foc îndepărtată. La rîndul său, tendinţa creşterii rolului luptei de foc îndepărtat are o mare influenţă caracterul luptei de arme întrunite şi procedeele de ducere a ei. Focul se clasifică: a) după misiunile tactice ce le îndeplineşte: - nimicire; - de neutralizare; - de extenuare; - de distrugere; - de fumizare (orbire); - b)după categoriile de armament: - foc de arme cu glonţ (de infanterie); - din tancuri; - din ML;

- din TAB; - foc de artilerie; - foc de aruncătoare de mine; - complexe (instalaţii) de rachete antitanc dirijate; - alte tipuri de arme şi rachete. c)după procedeele de executare: - prin ochire directă; - prin ochire semidirectă; - prin poziţiile de trageri acoperite (ochire indirectă). d) după intensitatea tragerii: - cu tiruri (împuşcături) izolate; - cu rafale scurte şi lungi; - foc pumnal; - foc metodic; - foc de salve, ş.a. e) după direcţia tragerii: - frontal; - de flanc; - încrucişat. g) după metodele de executare: - de pe loc; - din opriri; - din mers, ş.a. h) după tipul de executare: - asupra unei ţinte izolate; - concentrat; - de baraj, ş.a. 1.4.3 Manevra – este mişcarea organizată a unităţilor şi subunităţilor în timpul luptei într-o direcţie nouă cu scopul ocupării unei poziţii mai avantajoase faţă de inamic şi crearea (realizarea) unei grupări de forţe şi mijloace necesare în locul şi la timpul stabilit, precum şi transferarea (schimbul) direcţiei (mascarea, repartiţia) loviturilor şi focului pentru nimicirea mai eficace a inamicului, respingerea acţiunilor lui sau ieşirea de sub loviturile acestuia. La baza manevrei trebuie să fie folosirea, exploatarea la timp şi cît mai completă a rezultatelor nimicirii (distrugerii) prin foc a inamicului. Manevra trebuie să fie simplă, să se încadreze în concepţia eşalonului superior, să corespundă misiunii primite şi să se execute în ascuns, la timp şi prin surprindere. Astfel, din această definiţie se trage concluzia că manevra poate fi: - cu subunităţile (cu forţele şi mijloacele);

- cu focul; - cu loviturile. Cele mai simple tipuri de manevră cu subunităţile sînt: - învăluirea; - ocolirea; - îmbinarea lor; - retragerea. De obicei învăluirea, ocolirea şi îmbinarea lor se efectuează în timpul luptei de ofensivă (luptei de întîlnire, contraatacului). Retragerea, de obicei în lupta de apărare, şi numai cu permisiunea comandantului superior. Manevra de învăluire este o manevră realizată de trupe cu scopul ieşirii şi lovirii inamicului în flanc. Ea se realizează într-o cooperare strînsă a focului şi acţiunilor tactice. Manevra de ocolire este o manevră mai adîncă ce se realizează cu scopul ieşirii şi lovirii inamicului din spate. Ea se realizează printr-o cooperare tactică cu subunităţile, care acţionează din faţă (front) şi desantul tactic. Manevra de retragere se efectuează cu scopul scoaterii trupelor sale de sub loviturile inamicului şi ocupării unei poziţii mai avantajoase. Pentru executarea manevrei se folosesc rezultatele nimicirii cu foc a inamicului, flancurile deschise, intervalele, cutele de teren, căile de acces ascunse, aerosolii (fumurile), iar în apărare, în afară de aceasta, tranşeele şi şanţurile de comunicaţie. Executarea bruscă a manevrei se realizează prin organizarea ei în termen scurt, deplasarea rapidă a unităţilor, trecerea din mers a diferitor obstacole şi puncte de rezistenţă a inamicului prin folosirea trupelor pe calea aerului, prin asigurarea multilaterală calitativă şi oportună. Manevra cu focul se foloseşte pentru nimicirea mai eficace a inamicului. Există următoarele tipuri de manevră cu focul: - concentrarea focului asupra unui obiectiv important; - transferarea focului; - repartizarea (distribuirea) focului. Concentrarea focului se foloseşte pentru distrugerea mai eficace, într-un timp cît mai scurt a unei ţinte (a unui obiectiv) periculoase sau importante şi se realizează cu toate mijloacele subunităţilor sau cu o bună parte din ele asupra unei ţinte importante sau asupra personalului ce se află pe o suprafaţă limitată. Concentrarea focului se efectuează la comanda comandantului subunităţii. Transferul focului constă în mutarea oportună a acestuia asupra unui nou obiectiv important. Asupra obiectivelor indicate de eşalonul superior, transferul focului se execută imediat.

Transferul focului se foloseşte în cazul necesităţii schimbării direcţiei de ducere a focului sau distanţei pentru nimicirea altei ţinte. Repartizarea (distribuirea) focului se foloseşte în cazul necesităţii ducerii focului simultan asupra cîtorva ţinte. Repartizarea focului constă în stabilirea obiectivelor şi procedeelor de tragere pentru executarea concomitentă a focului de către mai multe mijloace de foc din cadrul subunităţilor asupra cîtorva obiective. La repartizarea focului prioritate se va da nimicirii blindatelor artileriei şi rachetelor dirijate antitanc. Pentru executarea focului asupra fiecărui obiectiv e necesar de numit acele mijloace de foc, care vor asigura nimicirea într-o măsură mai mare. 1.5 Cerinţele luptei moderne de arme întrunite. Cerinţele luptei moderne de arme întrunite prezentate către trupe provin din caracteristicile ei şi sînt următoarele: 1. Executarea permanentă a observării şi cercetării. 2. Folosirea eficientă a armamentului, tehnicii militare, mijloacelor de protecţie şi de mascare. 3. Mobilitatea înaltă şi nivelul înalt de organizare. 4. Încordarea deplină a tuturor eforturilor fizice şi morale. 5. Voinţa neclintită de a învinge inamicul. 6. Disciplina militară fermă. 7. Nivelul înalt al închegării de luptă. 8. Starea gata a armamentului şi tehnicii. 9. Executarea acţiunilor prin surprindere şi prevenirea surprinderii. 10.Organizarea şi conducerea cu componenţa acţiunilor de luptă. 11.Aprovizionarea completă şi la timp a subunităţilor cu toate cele necesare. Aceasta se obţine: - prin menţinerea permanentă a nivelului stării pregătirii în vederea luptei; - prin cunoaşterea multilaterală a inamicului şi devansarea lui în acţiuni; - prin nimicirea oportună (la timp) a mijloacelor de nimicire în masă; - prin nimicirea eficientă cu foc a inamicului; - prin concentrarea cu pricepere (cu iscusinţă) a eforturilor principale a trupelor pe direcţia principală; - prin cooperare precisă (exactă) a tuturor forţelor şi mijloacelor; - printr-o protecţie (apărare) antiaeriană a trupelor sigure; - prin producerea loviturii cu rapiditate pe toată adîncimea dispozitivului de luptă a inamicului; - prin executarea cu iscusinţă a manevrei cu forţele şi mijloacele; - prin surprindere; - prin continuitatea ducerii acţiunilor de luptă;

- prin iniţiativă şi modul de acţiuni creator; - prin dispersarea trupelor şi folosirea judicioasă a posibilităţilor de protecţie a terenului; - prin iscusinţa creată dispozitivelor de marş şi dispozitivelor premergătoare de luptă; - prin organizarea bine chibzuită a conducerii subunităţilor şi asigurării acţiunilor de luptă a lor; - prin îndeplinirea conştiincioasă de către toţi militarii a datoriei militare; - prin fermitate, dîrzenie, vitejie, curaj şi voinţă neclintită de a învinge inamicul în orice condiţii; - - prin cunoaşterea de către comandanţi a subordonaţilor săi; - prin contactul personal cu ei, atenţia către nevoile şi cerinţele lor, greutăţile din viaţă în situaţia de luptă; - prin exigenţa înaltă către subordonaţi. 2.1.Condiţiile de ducere şi trăsăturile caracteristice ale luptei moderne de arme întrunite Lupta modernă de arme întrunite poate să se ducă în condiţiile: - de folosire numai a armei obişnuite (clasice); - de folosire a armei nucleare şi altor mijloace de nimicire. Metodele de ducere a luptei moderne sau ordinea de întrebuinţare a forţelor şi mijloacelor pentru îndeplinirea misiunilor puse depind de condiţiile situaţiei şi tipurile de armament întrebuinţat. Metoda de bază a ducerii luptei cu folosirea numai armei clasice (obişnuite) este nimicirea succesivă a subunităţilor inamicului. În aşa mod o importanţă deosebită va avea: - nimicirea sigură cu foc a inamicului care opune rezistenţă, totodată şi acţiunea de foc asupra rezervelor inamicului şi obiectivelor importante din adîncime; - concentrarea la timp a forţelor şi mijloacelor pentru menţinerea raioanelor importante, poziţiilor şi acumularea eforturilor pentru dezvoltarea succesului pe direcţia principală; - gătinţa de luptă permanentă a trupelor pentru acţiunile în condiţiile de folosire a ANM. 2.2. Trăsăturile caracteristice ale luptei moderne de arme întrunite. Fiecare luptă, dusă în una şi aceeaşi operaţie şi în acelaşi timp, are particularităţile caracteristice numai ei, determinate de condiţiile concrete ale situaţiei. Cu toate acestea, luptei de arme întrunite, ca un fenomen al luptei armate, indiferent de tipul şi condiţiile desfăşurării, îi sînt caracteristice şi unele particularităţi unice.

Dotarea trupelor cu armament modern, tehnică nouă a creat condiţii noi pentru acţiunile de luptă, a produs schimbări radicale în desfăşurarea luptei, în rezultatul cărora au apărut trăsături caracteristice în lupta de arme întrunite, care o deosebesc de luptele războiului trecut. Lupta modernă de arme întrunite se caracterizează prin: - hotărîrea acţiunilor de luptă; - dinamism şi manevrabilitate înaltă; - încordarea (intensitatea) înaltă a acţiunilor de luptă; - durata scurtă a acţiunilor; - schimbări rapide şi bruşte ale situaţiei; - diversitatea de forme şi procedee de luptă; - desfăşurarea acţiunilor de luptă pe pămînt şi în aer, pe un front larg, la o adîncime mare şi ducerea lor într-un ritm rapid. 1-Hotărîrea acţiunilor de luptă este determinată de hotărîrea scopurilor politice şi militare, de calităţile morale şi de luptă a efectivului, de folosirea mijloacelor moderne puternice de luptă. Din punct de vedere tactic hotărîrea acţiunilor de luptă se determină dintr-o parte prin posibilităţile mijloacelor noi de luptă, iar pe de altă parte se determină prin cerinţele strategiei şi artei militare, de exploatarea (folosirea) maximală a rezultatelor întrebuinţării acestor mijloace pentru îndeplinirea cu succes a misiunilor ce rezultă din scopurile politice a luptei armate. Hotărîrea se manifestă prin scopurile luptei şi procedeele de realizare a ei, prin capacităţile comandanţilor de a lua hotărîri dîrze şi de a le înfăptui perseverent în viaţă, prin acţiunile energice, active, pline de spirit şi sacrificiu ale trupelor, prin tendinţa dîrză şi voinţa neclintită de a îndeplini misiunea de luptă în orice condiţii. 2. Dinamismul şi capacitatea mare de manevră a luptei moderne este rezultatul folosirii mijloacelor puternice de distrugere (nimicire), creşterea mobilităţii unităţilor de arme întrunite, datorită motorizării totale şi nivelului înalt de mecanizare, lipsei frontului neîntrerupt în apărare şi în ofensivă. 3. Încordarea înaltă a acţiunilor de luptă se datorează tendinţelor şi posibilităţilor părţilor beligerante de a duce acţiuni de luptă hotărîtoare cu obiectivul bine determinat. 4. Durata scurtă a luptei moderne este determinată de puterea mijloacelor contemporane de distrugere folosite, acţiunea lor fulgerătoare, capacitatea trupelor de a produce distrugeri hotărîte inamicului, de a ataca din mers şi de a termina zdrobirea lui în urma loviturilor de foc într-un ritm rapid şi de a dezvolta succesul în adîncime. 5. Schimbările rapide şi bruşte ale situaţiei sînt determinate de timpul în care se petrec schimbări radicale ale situaţiei, stării şi caracterul acţiunilor trupelor

părţilor beligerante şi depind de capacitatea mijloacelor de distrugere să distrugă sau să nimicească unele obiective ale inamicului într-un timp scurt, precum şi de viteza deplasării trupelor. Schimbările bruşte ale situaţiei sînt determinate (condiţionate) de schimbările calitative ale componenţei grupărilor trupelor proprii şi ale inamicului, raportului forţelor şi mijloacelor, situaţiei radioactivă şi chimică, apropierea rapidă a rezervelor, debarcarea desantului, lovituri puternice şi prin surprindere ale elicopterelor de luptă şi ca urmare a schimbului brusc a procedeelor de acţiuni, trecerea de la o formă de luptă la alta. 6.Vorbind despre formele şi procedeele de luptă se are în vedere ordinea folosirii forţelor şi mijloacelor la îndeplinirea misiunilor puse. Metodele de ducere a luptei se schimbă neîntrerupt şi se perfecţionează pe măsura dezvoltării bazei materiale. Ele de asemenea depind de misiunile trupelor, condiţiile de îndeplinire a lor, posibilităţile de luptă ale unităţilor, componenţa şi caracterul acţiunilor inamicului, condiţiile terenului. 7.Desfăşurarea acţiunilor de luptă pe pămînt şi în aer, pe un front larg, la o adîncime mare şi ducerea lor într-un ritm rapid a devenit posibilă datorită creşterii bruşte a posibilităţilor de luptă a trupelor la distanţe mari de tragere, eficacităţii mijloacelor de distrugere. Creşterea posibilităţilor de luptă a unităţilor, schimbarea caracterului de apărare, a metodelor de înaintare, necesitatea dispersării trupelor au contribuit la sporirea măsurile privind luarea hotărîrilor speciale, precum şi ritmului desfăşurării luptei moderne. Forţele şi mijloacele luptei moderne de arme întrunite. Mijloacele pentru nimicirea inamicului şi caracteristicile lor. 3.1 În noţiunea “Forţe şi mijloace” intră efectivul şi armamentul subunităţilor şi unităţilor destinat pentru ducerea şi asigurarea acţiunilor de luptă. Mijloacele de luptă armată influenţează cel mai mult asupra caracterului luptei şi metodelor de acţiunile a trupelor. Apariţia armamentului nou întotdeauna duce la schimbări în tactica trupelor. În lupta modernă de arme întrunite se folosesc atît armele clasice (obişnuite) cît şi armele de nimicire în masă. Dar în ultima perioadă pericolul folosirii ANM considerabil a scăzut şi conform opiniilor multor politicieni şi militari occidentali, practic este egal cu zero. Însă armele clasice (obişnuite) contemporane care posedă o forţă, este norma de distrugere (nimicire). Din cele mai răspîndite arme clasice (obişnuite) fac parte: 1.Artileria (obuziere, tunuri, aruncătoare de mine, RATD, artileria

respectivă). 2.Tancurile (uşoare, medii şi grele). 3. Mijloacele antitanc (RATD). 4. Maşinile de luptă de infanterie (TAB) MLD. 5. Mijloacele apărării antiaeriene. 6. Armele de foc de infanterie (cu glonţ). 7. Forţele şi mijloacele de neutralizare radioelectronică. 8. Aviaţia. Armele clasice sînt constituite din toate mijloacele de foc şi de şoc (lovire), care folosesc muniţii de artilerie, aviaţie, cu glonţ, de geniu, rachete cu amorsă (încărcătură) obişnuită, incendiare şi amestecuri incendiare. 3.2 Artileria. Rolul artileriei, ca un mijloc de luptă în condiţiile contemporane, se determină de necesitatea şi posibilitatea folosirii sale largi pentru lupta cu mijloacele tactice de lovire nucleare, pentru nimicirea artileriei, tancurilor, mijloacelor antitanc şi de foc, personalul punctelor de conducere, mijloacelor antiaeriene, mijloacelor radioelectronice, pentru distrugerea lucrărilor de fortificaţie a inamicului în apropierea trupelor sale şi a numeroaselor obiective din adîncime. Artileria de cîmp contemporană este reprezentată de obuziere, tunuri, aruncătoare de mine, rachete antitanc dirijate şi de artileria reactivă. Obuzierele au unele superiorităţi faţă de tunuri. Ele au greutate mai mică, un proiectil mai mare şi respectiv, sînt capabile să realizeze misiunile de foc cu o mai mare eficacitate. O calitate de mare importanţă a tunurilor o constituie bătaia cu o distanţă a loviturii directe mare. În afară de aceasta tunurile în toate condiţiile sînt un mijloc de luptă de mare siguranţă cu tancurile. Un tip important al armamentului de artilerie sînt aruncătoarele de mine. Ele sînt simple după construcţie, au o greutate comparativă mică şi permit utilizarea minelor fugase (explozive) cu o greutate mare a încărcăturii explozive şi asigură distrugerea pe o suprafaţă mare, la executarea focului cu minele cu schije şi cu minele cu efect prin schije şi suflu. În legătură cu creşterea focului tancurilor în luptă, îmbunătăţirii caracteristicilor sale tactico – tehnice, un mare rol, în condiţiile contemporane, îi revine artileriei antitanc, dezvoltarea căreia se efectuează în cîteva direcţii. Cel mai eficace mijloc de luptă cu tancurile şi alte blindate ale inamicului sînt rachetele antitanc dirijate. Prioritatea lor faţă de alte sisteme de artilerie antitanc este în distanţa mare a focului eficace, a preciziei şi a capacităţii perforante mari, manevrabilitatea şi simplitatea în deservire. O mare dezvoltare a primit artileria reactivă de cîmp. Prioritatea principală a ei este capacitatea de a duce un foc masiv şi capacitatea mare de manevre. Perfecţionarea sistemelor reactive de foc în salve se efectuează în direcţia lărgirii domeniului de utilizare, despre ce ne mărturiseşte faptul elaborării pentru acest sistem a muniţiilor cu casete pentru lupta cu tancurile, minării la distanţa a

terenului, precum şi a muniţiilor cu explozie în volum pentru nimicirea personalului, mijloacelor de foc şi deminarea suprafeţelor minate. 3.3. Tancurile. Rolul tancurilor în lupta contemporană a crescut considerabil, deoarece ele au o capacitate mare de rezistenţă la loviturilor atomice ale inamicului, posibilitatea de a desfăşura acţiuni de luptă cu succes pe o suprafaţă infectată, cum ziua, aşa şi noaptea, într-un ritm rapid. Tancurile moderne posedă o putere de foc cu mult mai mare decît tancurile din perioada celui de-al doilea război mondial. Acesta se datoreşte folosirii tunurilor de calibru mare, cu viteza iniţială mare a proiectilelor, unor sisteme de ochire mai performante, precum şi mecanizării încărcării. Tancurile se înzestrează cu stabilizatoare şi armament în două planuri. Sunt dotate cu telemetru cuantic, aparat de ochire pe timp de noapte cu raze infraroşii, sisteme de protecţie antiatomică şi antichimică, aparat pentru stingerea automată a incendiului, ş.a. O mare atenţie se acordă ermetizării tancurilor, care e legată de necesitatea trecerii obstacolelor acvatice pe albia acestora fund şi asigură protecţia echipajului împotriva armelor de nimicire în masă. Blindajul turelei tancurilor moderne atinge pînă la 500 mm şi mai mult. Însă ea se sparge de către mijloacele antitanc moderne existente. De aceea se duc lucrări în diferite domenii cu scopul ridicării capacităţilor de protecţie a tancurilor, cum sînt: - căutarea unor materiale noi pentru blindaje; - construirea blindajului din mai multe straturi; - micşorarea înălţimii şi siluetei tancului; - ridicarea capacităţii de manevră pe cîmpul de luptă, ş.a. În funcţie de greutate, armament şi întrebuinţarea lor tancurile se divizează în: - tancuri uşoare (pînă la 20 t, recunoaştere); - tancuri medii (20 – 40 t, tipul de bază); - tancuri grele (n-au respingere). Cele mai răspîndite mijloace antitanc sînt rachetele antitanc dirijate. 1. Prima generaţie – 400 – 1000 m. 2. A doua generaţie 25 – 6000 m. Probabilitatea loviturii = 90%. Capacitatea perforantă pînă la 600 mm. Densitatea mijloacelor antitanc ajung pînă la 50 buc/1 km de front, iar pe direcţia concentrării eforturilor principale pînă la 100 buc/1 km de front. 3.4. Maşinile de luptă (ML) considerabil şi-au mărit posibilităţile de manevră, puterea (forţa) de lovire, puterea de foc şi capacităţile de protecţie blindată a infanteriei. ML moderne au o protecţie blindată cu siguranţă contra armelor cu glonţ (de infanterie) şi schijelor proiectilelor, o accesibilitate înaltă (urcă o pantă de 30') viteza de deplasare 60 – 75 km/h, ele pot fi transportate cu avionul şi pot traversa cursurile de apă cu V = 6 – 7 km/h.

Majoritatea ML au motor diesel cu puterea 260 – 600 c/p. Perfecţionarea ML este orientată la ridicarea puterii de foc şi întărirea capacităţii de protecţie. Prima problemă se rezolvă prin majoritatea calibrului armamentului de bază, mărirea puterii muniţiilor, stabilizarea armamentului şi aparatelor de ochire în două şi chiar în trei planuri, precum şi prin înzestrarea ML cu rachete antitanc dirijate. Pentru întărirea capacităţii de protecţie a ML se preconizează folosirea pe larg a materialelor noi, planşelor blindate de construcţii speciale (blindajul ecranat, combinat şi importat). 3.5. Mijloacele de apărare antiaeriene. Pentru lupta cu inamicul aerian în sistemul de apărare antiaeriană se folosesc diferite tipuri de rachete şi mijloace radiotehnice. În afară de aceasta pentru lupta cu ţintele aeriene la înălţime mică se foloseşte focul armelor cu glonţ. Un mijloc mai eficace al apărării antiaeriene sînt rachete dirijate. Ele au o viteză mare, înălţimea şi distanţa de zbor de cîteva zeci de kilometri, precizie şi de lovitură, care este obţinută datorită dirijării rachetelor de zbor. Dirijarea zborului rachetelor şi orientarea ei spre ţintă, se efectuează de pe staţiile de dirijare terestră. În afară de aceasta rachetele pot avea sistemul de auto dirijare care asigură o precizie în distrugerea ţintelor aeriene. Sistemul de artilerie antiaeriană se împarte în artilerie de calibru mic (20 – 60 mm), mediu (60 – 100 mm) şi mare (peste 100 mm). Unităţile de rachete sînt dotate cu staţii de radiolocaţie şi sistemele automate de dirijare a focului. Ele permit depistarea inamicului aerian la distanţe mari şi determinarea coordonatelor sale în orice timp a zilei şi nopţii şi diferite condiţii climatice. Rachetele. Există diferite tipuri de rachete dirijate şi ne dirijate: tactice, operativ – tactice şi strategice. În dependenţă de locul aflării startului şi ţintei toate tipurile de rachete se pot clasifica în patru clase: 1 Sol – sol. 2.Sol – aer. 3.Aer – aer. 4.Aer – sol. Cele mai răspîndite sînt rachetele sol – sol. Aviaţia de front şi de trupe este destinată pentru acţiuni comune cu trupele de uscat, dar pot îndeplini şi misiuni independente. Rolul aviaţiei în acţiunile de luptă ale trupelor de uscat se termină îndeosebi de aşa calităţi de luptă ca capacitatea mare de manevrare, capacitatea de a-şi concentra repede forţele într-o direcţie oarecare, de a transfera lovitura de la un obiectiv la altul, combinarea cercetării de sine stătătoare cu nimicirea spontană a obiectivelor descoperite şi determinarea rezultatelor loviturii. Aviaţia este un mijloc eficace a apărării antiaeriene, al recunoaşterii, al nimicirii ţintelor mici şi mobile. Are un mare rol în transportarea, desantarea

trupelor şi a mijloacelor materiale. 3.6. Armele de precizie înaltă. La aceste arme se referă aşa sisteme de arme, în care precizia determinării coordonatelor ţintei, timpul reacţiei armei şi calitatea ochirii asigură nimicirea ţintei cu prima lansare (împuşcătura) cu o probabilitate nu mai mică de 0,6 într-o scară reală de timp. Aceasta se asigură cu o rapiditate mare şi perfecţiune tehnică a mijloacelor automate ale recunoaşterii şi folosirea muniţiilor şi rachetelor dirijate sau auto dirijate. Către armele de precizie înaltă se atribuie: - complexele de recunoaştere şi lovire; - sisteme automate de dirijare a focului; - complexul de rachete de cîmp; - rachete dirijate de diferite clase; - rachete antiradiolocaţie; - bombe de aviaţie dirijate şi casete. Complexele de recunoaştere şi lovire (foc) sînt cele mai eficace tipuri al armelor de mare precizie. Mijloacele de recunoaştere şi de distrugere de precizie înaltă sînt reunite într-un sistem automatizat de dirijare, ce permite îndeplinirea misiunilor de recunoaştere şi nimicire practic în scara reală a timpului. Complexele includ de obicei o îmbinare a patru elemente de bază: 1. Sistemul de recunoaştere şi ochire automatizată (sistemul automat de dirijare a focului). 2. Centrul de dirijare terestru mobil (punct de dirijare a focului). 3. Mijloacele de distrugere de precizie înaltă. 4. Sistemul de determinare precisă a dislocaţiei elementului complexului. Unele din aceste elemente pot coincide Mijloacele de recunoaştere se pot afla pe elicoptere şi la punctele de dirijare terestră. Centrul de dirijare terestru mobil include mijloace automate de adunare, prelucrarea informaţiei din recunoaştere şi elaborarea comenzilor pentru orientarea proiectelor (rachetelor) în ţintă. Aparatajul se instalează în cîteva autovehicule speciale. Punctul de dirijare a focului complexului de recunoaştere şi foc, folosind sisteme automatizate, elaborează datele de luptă, bateriile de artilerie şi rachete de obicei se află împreună cu punctele de comandă ale brigăzilor. Mijloacele de distrugere de precizie înaltă sînt: - rachetele dirijate şi autodirijate de clasa sol – sol şi aer – sol; - bombe de aviaţie dirijate cu elemente de luptă autodirijate; - muniţii de artilerie dirijate cu raza laser (o rachetă T-22 (CR “Lans-2”) sau T16). „Patriot” poate nimici pînă la 10 obiective pe o suprafaţă cu raza de 120 m. Armele cu glonţ rămîn armele de masă (de bază) ale formaţiunilor de infanterie. Ele au o utilizare largă în lupta apropiată. Particularităţile armelor cu glonţ sînt:

- automatizarea complectă; - - comoditatea folosirii în timpul tragerii din mers, din ML, TAB şi alte maşini blindate; - nivelul înalt de unificare; - manevrabilitatea înaltă; - construcţia simplă; - sînt simple în exploataţie; - sînt sigure în lucru; - sînt universale; - ş.a. Un tip important de armament al unităţilor de infanterie motorizată sînt şi aruncătoarele de grenade pe afet (SPG-9). D = 400 – 1300 m. Sparge blindajul de pînă la 300 cm şi nimiceşte forţa vie a inamicului. Un tip de armament a efectivului sînt grenadele de mînă. La rînd cu dezvoltarea mijloacelor de luptă examinat în ultimii ani s-au atins succese mari în dezvoltarea tehnicii de geniu, mijloacelor de transmisiuni, recunoaştere, conducere, mijloacele de transportare a trupelor. Schimbările calitative a mijloacelor de luptă, apariţia unor tipuri noi de arme şi tehnică de luptă, precum şi posibilităţile crescute ale trupelor au impus schimbări radicale în caracterul luptei de arme întrunite modernă.

Capitolul 3. Organizarea şi înzestrarea grupei (plutonului) de infanterie. Posibilităţile de luptă. 1. Organizarea, armamentul şi tehnica de luptă a grupei IMo. Trupele de uscat sînt cele mai numeroase şi diverse după compunerea de luptă şi forţe. Ele posedă o mare putere de foc şi forţă de lovire, înalte capacităţi de manevră şi independenţă de acţiuni. Trupele de uscat sînt destinate pentru respingerea loviturilor şi zdrobirea (înfrîngerea) inamicului. Ele sînt înzestrate cu diferită tehnică de luptă şi armamente şi includ în componenţa sa: - unităţile de infanterie motorizată; - subunităţile de tancuri; - unităţile de desant aerian; - artilerie; - unităţile de apărare antiaeriană; - subunităţile speciale; - subunităţile de cercetare; - subunităţile de geniu; - subunităţile de protecţie chimică; - subunităţile de transmisiuni;

- subunităţile de luptă radioelectronică; - subunităţile de asigurare tehnică; - subunităţile de geodezie; - subunităţile de hidrometeorologie; - subunităţile de asigurare materială; - subunităţile de logistică. Trupele de infanterie motorizată alcătuiesc baza trupelor de uscat şi îndeplinesc următoarele misiuni: În apărare – menţinerea raioanelor, aliniamentelor şi poziţiilor ocupate, respingerea loviturilor inamicului şi producerea înfrîngerii trupelor lui ce înaintează; În ofensivă – ruperea apărării inamicului, zdrobirea grupărilor de trupe ce se apără, cucerirea raioanelor, aliniamentelor şi obiectelor importante, urmărirea inamicului care se retrage, ducerea luptelor de întîlnire. Trupele de infanterie, posedînd de o mare independenţă de luptă, sînt capabile să îndeplinească misiunile stabilite în diferite condiţii ale terenului, în orice condiţii de stare a vremii, pe direcţii principale sau secundare, în primul sau al doilea eşalon în componenţa rezervelor şi desantului aerian. Subunităţile de infanterie sînt înzestrate cu armament şi tehnică militară, dispune de mare putere de foc, mare mobilitate şi capacitate de manevră. Ele sînt capabile să ducă o luptă dîrză şi de lungă durată, în orice condiţii de teren, ziua sau noaptea, acţionînd în cadrul eşalonului superior, în cooperare cu alte unităţi şi subunităţi, independentă sau izolată de trupele proprii, pentru nimicirea inamicului pătruns pe teritoriul naţional. Infanteria, ca gen de armă din cadrul trupelor de uscat este constituită din unităţi şi subunităţi de infanterie. Subunitatea este un grup de militari bine instruiţi, întruniţi sub un comandament unic înzestrat cu armament, muniţii şi tehnică de luptă, destinat pentru ducerea cu succes a acţiunilor de luptă. 1.2. Cea mai mică subunitate primară (inferioară) tactică este grupa de infanterie. Grupa de infanterie motorizată intră în componenţa plutonului de infanterie motorizată. De obicei, ea acţionează în cadrul plutonului, iar uneori poate acţiona şi independent: - în siguranţa de marş (grupa de patrulare); - în siguranţa staţionării (post de pază); - în cercetare (ambuscadă). Grupa de infanterie motorizată avînd în dotare armament modern are posibilitatea: - cu succes să folosească rezultatele focului artileriei şi aviaţiei; - să nimicească forţa vie a inamicului, mijloacele de foc, tancurile, mijloacele aeriene care zbor la înălţimi mici şi altă tehnică a inamicului;

- să ducă cu succes ofensiva; - să se apere cu dîrzenie şi fermitate; - să acţioneze în cercetare şi siguranţă; - să îndeplinească alte misiuni de luptă. Să examină acum componenţa grupei de infanterie motorizată pe TAB. În componenţa sa ea are: Efectivul Armamentul grupei IMo tehnica Total – 9 TAB – 1 un oameni KPVT – 1 buc Sergenţi – 1 PKT – 1 buc Soldaţi – 8 AK – 6 buc RPK – 1 buc SVD – 1 buc AG – 1 buc

şi

2. Organizarea, armamentul şi tehnica de luptă a Pl.IMo. Plutonul de infanterie motorizată este o subunitate tactică de luptă, care acţionează, de regulă, în cadrul companiei în cooperare cu subunităţile de tancuri şi de celelalte arme, precum şi independent sau izolat, fiind în stare: - să lupte cu succes împotriva inamicului superior în forţe şi mijloace, folosind din înzestrare, mijloacele împotrivă sau alte resurse locale, precum şi terenul; - să ducă acţiuni în toate formele luptei, inclusiv în cadrul apărării zonale, în cooperare cu subunităţi de alte arme, cu grăniceri, carabinieri, cu alte formaţiuni de apărare teritorială, să folosească judicios focul armamentului, să execute manevre iscusite în scopul loviturii inamicului în flanc şi spate, să-i producă cît mai multe pierderi prin lupte dîrze de apărare pentru respingerea atacului acestuia, să se organizeze repede şi să treacă prin surprindere la acţiuni de înaintare hotărîtoare pentru a-l nimici sau hărţui permanent; - să lupte în situaţiile cele mai complexe, în condiţii variate, de teren, anotimp şi starea vremii, de efort fizic prelungit, ziua şi noaptea, în condiţiile întrebuinţării armelor de nimicire în masă şi mijloacelor incendiare; - să efectueze oportun şi cu eficacitate pentru nimicirea blindatelor şi mijloacelor de atac ale inamicului, folosind focul armamentului şi mijloacelor din înzestrare; - să ducă acţiuni de luptă în mod independent şi izolat, timp îndelungat, cu asigurarea tehnică şi materială de care dispune uneori incomplet şi să îndeplinească frecvent misiuni de cercetare şi siguranţă în toate formele luptei; - să ducă lupta în localităţi, în teren împădurit şi deluros, cu cursuri de apă şi culturi înalte, în zone industriale, în raioane fortificate, contaminate radioactiv, chimic şi biologic cu baraje şi fugase incendiare, în adîncimea dispozitivului

propriu. Din aceasta putem evidenţia unele misiuni care poate să le îndeplinească plutonul în principalele forme de luptă. 2.1. În apărare: - de produs inamicului lovituri în faţa LDA printr-un foc organizat; - de respins atacul tancurilor şi infanteriei inamicului; - de dus lupta cu ţintele aeriene ale inamicului care zboară la înălţimi mici; - de apărat cu dîrzenie şi fermitate punctul de sprijin. 2.2. În ofensivă: - de atacat fulgerător pe inamic folosind cu iscusinţă focul şi deplasarea; - de nimicit forţa vie şi mijloacele lui de foc; - de dus lupta cu mijloacele aeriene ale inamicului; - în ritm de dezvoltare ofensivă de răspuns contra atacurile, de urmărit inamicul care se retrage; - de forţat cursurile de apă din mers, de trecut barajele şi distrugerile, precum şi de întărit aliniamentele cucerite. În timpul îndeplinirii misiunilor de luptă plutonul de infanterie acţionează de obicei în cadrul companiei. Plutonul poate acţiona: - în cercetare (patrula de cercetare, patrula de cercetare de luptă, ambuscada de cercetare); - în siguranţa de luptă; - în siguranţa de marş (pichet mobil de cap, patrula de cap); - în siguranţa de staţionare (pichet de pază); - în grupa de asalt. 2.3. Independent de misiunea îndeplinită, caracterul terenului şi alte condiţii de situaţie plutonul de infanterie motorizată poate acţiona: - pe jos (pe timp de iarnă pe schiuri); - pe maşini de luptă; - ca desant pe tancuri. 2.4. Plutonului infanterie motorizată i se pot da ca întărire: - subunitate de grenade; - o subunitate antitanc; - o subunitate antiaeriană; - o subunitate pionieri – genişti (în unele cazuri); - cercetaşi chimici (în unele cazuri); - tanc. 2.5. Plutonul infanterie motorizată este constituit din: - conducerea plutonului; - 3 grupe de infanterie motorizată. Conducerea plutonului este compusă din:

- comandantul plutonului; - puşcaş sanitar. Efectivul plutonului Total – 29 oameni Ofiţeri – 1 Sergenţi – 3 Soldaţi – 25

Armamentul

Tehnica

AK – 20 PM – 1 buc SVD – 3 buc RPK – 3 buc AG-7 – 3 buc PKT – 3 buc KPVT – 3 buc (Grom – 3 buc)

TAB – 3 un (MLI– 3 un)

Capitolul 4. Conducerea subunităţilor în luptă. 1. Conţinutul şi condiţiile conducerii subunităţilor. Esenţa conducerii constă într-o activitate special orientată a comandanţilor pentru: 1. Menţinerea unei capacităţi înalte de luptă a subunităţilor. 2. Pregătirea lor pentru luptă. 3. Conducerea (dirijarea) cu ele în timpul îndeplinirii misiunii primite. De regulă, conducerea include următoarele activităţi: 1.Organizarea şi executarea măsurilor pentru menţinerea (ridicarea) stării pregătirii de luptă şi asigurarea (restabilirea) capacităţii de luptă a lor; 2.Obţinerea continuă şi oportună, culegerea şi analiza datelor, situaţiei îndeosebi a inamicului şi terenului; 3.Luarea hotărîrii; 4.Darea misiunilor de luptă subordonaţilor la timp; 5.Asigurarea multilaterală a acţiunilor de luptă; 6.Organizarea şi menţinerea cooperării; 7.Organizarea conducerii; 8.Activitatea practică (controlul şi îndrumarea permanentă) în subunităţile subordonate privind conducerea (dirijarea) cu pregătirea nemijlocită a acestora pentru luptă; 9.Organizarea îndeplinirii misiunilor primite în timpul luptei: - precizarea misiunilor de luptă; -.executarea cu rapiditate a acţiunilor; - realizarea surprinderii în executarea loviturilor asupra inamicului; - transmiterea misiunilor şi comenzilor la timp

- cucerirea şi menţinerea iniţiativei, -executarea manevrelor necesare; - restabilirea rapidă a capacităţii de luptă. Baza conducerii o alcătuieşte hotărîrea comandantului. Conducerea constituie un proces complex, foarte complicat şi cu un înalt spirit de previziune care cuprinde activitatea comandanţilor de subunităţi pentru pregătirea şi ducerea luptei de la primirea misiunii şi pînă la îndeplinirea acesteia. Toate aceste activităţi se desfăşoară în condiţii deosebit de complexe. Aceste condiţii reesă din trăsăturile caracteristice a luptei moderne de arme întrunite. 1. Apariţia noilor genuri de armă şi trupelor speciale. 2. Apariţia în dotarea trupelor noilor tipuri de armament şi tehnică de luptă. 3. Creşterea mobilităţii şi capacităţilor de manevră a subunităţilor. 4. Desfăşurarea acţiunilor de luptă independent pe direcţii separate sau chiar izolat, pe teren contaminat în zone de distrugeri, incendii şi inundaţii. 5. Trecerea frecventă şi rapidă de la o formă a acţiunilor de luptă la alta determină necesitatea de a organiza lupta pe parcursul acţiunilor de luptă precedente sau în timpul deplasării trupelor. 6. Conducerea deseori se efectuează într-o claritate insuficientă a situaţiei, comandantul luînd hotărîrea nu întotdeauna dispune de date precise despre unele elemente importante ale situaţiei. 7. Uneori comandantul este nevoit concomitent (simultan) să organizeze acţiunile subunităţii pentru îndeplinirea misiunii primite şi să conducă cu nimicirea punctelor de rezistenţă a inamicului în dispozitivul propriu, lichidarea urmărilor întrebuinţării de către inamic a armelor de nimicire în masă şi mijloacelor incendiare. 8. Creşterea amploarei spaţiale a acţiunilor de luptă aduce la majorarea distanţelor dintre punctele de conducere, la necesitatea de a coordona eforturile subunităţilor dispuse pe suprafeţe imense. 9. Ritmurile înalte de desfăşurare a acţiunilor de luptă, schimbările rapide şi bruşte ale situaţiei cer o frecventă mutare a punctelor de comandă şi impun comandanţii să conducă cu subunităţile din mers, în ritmul luptei – să culeagă (să adune) date (informaţii) despre situaţie, să ia hotărîri şi să le transmită executanţilor nemijlociţi în termen scurt. 10. Necesitatea executării rapide a unor calcule tactice complicate cu o mare precizie. 11. Creşterea vulnerabilităţii punctelor de comandă şi mijloacelor de conducere în rezultatul întrebuinţării ANM, armelor de precizie înaltă, grupurilor de cercetare – diversioniste, sistemelor de neutralizare a mijloacelor radiotehnice. 12. Necătînd că volumul activităţilor (măsurilor) pentru conducerea subunităţilor incomparabil a crescut, termenul de îndeplinire a lor permanent se reduce.

13. Cerinţele şi principiile de bază a conducerii. Odată cu complicarea condiţiilor conducerii considerabil au crescut şi cerinţele prezentate către conducerea subunităţilor în lupta modernă de arme întrunite. Conducerea trebuie să fie: 1. Stabilă şi fermă. 2. Continuă. 3. Operativă şi oportună. 4. Să se realizeze în secret. 5. Gradul necesar de centralizare să se combine cu acordarea iniţiativei subordonaţilor în îndeplinirea misiunii primite. Stabilitatea conducerii înseamnă rezistenţa sau menţinerea capacităţii de lucru a forţelor şi mijloacelor de conducere împotriva acţiunii diferitor mijloace de nimicire a inamicului, precum şi mijloacelor de luptă radioelectronică. Continuitatea conducerii constă în influenţa permanentă a comandantului asupra desfăşurării luptei cu scopul de a îndeplini cu succes misiunile primite. Stabilitatea şi continuitatea conducerii sînt cerinţe indivizibile şi trebuie analizate (examinate) ca un ansamblu unic. Ele se realizează prin: - cunoaşterea permanentă de către comandant a situaţiei reale şi prevederea schimbărilor posibile; - însuşirea corectă a misiunii primite; - luarea la timp a hotărîrii argumentate, raportarea ei comandantului superior şi darea corectă a misiunilor de luptă subordonaţilor; - asigurarea unor legături stabile cu subordonaţii, subunităţile cu care cooperează şi comandantul superior, precum şi cu vecinii; - folosirea cu pricepere a diferitor mijloace de transmisiuni; - dispunerea dispersată şi în secret a punctelor de comandă şi deplasarea lor oportună pe timpul ducerii luptei; - protecţia sigură a forţelor şi mijloacelor de conducere împotriva mijloacelor de nimicire a inamicului; - restabilirea rapidă a conducerii dezorganizate şi a mijloacelor de transmisiuni (legăturii deteriorate); - formarea deprinderilor la comandaţi de a lucra cu mijloacele de transmisiuni; - pregătirea (gătinţa) permanentă a comandanţilor să ia asupra sa conducerea în cazul ieşirii din funcţie (deteriorării) PC; - prezentarea la timp a rapoartelor; - hotărîrea şi consecvenţa, perseverenţa, curajul şi simţul de răspundere cu care se execută misiunile de luptă întocmai şi la timp; - controlul permanent asupra executării misiunilor date. Operativitatea constă în capacitatea de a executa repede, devansînd inamicul, activităţile cu privire la conducerea subunităţilor în cadrul pregătirii şi în timpul

ducerii luptei, de a reacţiona rapid la orice situaţie sau schimbare a acesteia. Aceasta se realizează prin: - cunoaşterea permanentă a situaţiei (obţinerea rapidă a datelor despre inamic, oportunitatea rapoartelor subordonaţilor, mai ales despre schimbările bruşte şi prin surprindere a situaţiei, existenţa unei informaţii bine organizate din partea comandantului superior şi a vecinilor). - reacţia rapidă a comandantului la schimbările situaţiei (luarea în timp scurt cu iniţiativă şi îndrăzneală a măsurilor corespunzătoare noii situaţii). - elaborarea sau precizarea în timp scurt a hotărîrii luate, darea la timp (precizarea) a misiunilor de luptă (ordinelor, dispoziţiilor, comenzilor, semnalelor) şi a modului lor de cooperare în funcţie de schimbările intervenite; - deprinderile comandanţilor de a lucra cu mijloacele de transmisiuni, de a duce convorbirile şi folosirea documentelor codificate; - cunoştinţele temeinice şi iscusinţa profesională a comandantului de a pregăti şi duce lupta; - concordanţa şi organizaţia acţiunilor tuturor organelor de conducere. Păstrarea secretului înseamnă a păstra secretul de inamic asupra tuturor activităţilor referitoare la pregătirea şi ducerea acţiunilor de luptă. Ea se realizează prin: - respectarea unei vigilenţe sporite a întregului efectiv; - respectarea întocmai a regulilor de întocmire şi executare a documentelor de luptă şi a celor privind executarea convorbirilor prin mijloacele de transmisiuni; - limitarea strictă a numărului de persoane informaţi (înştiinţaţi) cu concepţia viitoarelor acţiuni de luptă; - păstrarea în secret a activităţii celor, care iau nemijlocit parte la elaborarea şi realizarea celor mai importante documente de conducere; - respectarea cu stricteţe a regulilor de convorbiri radio prin mijloacele de transmisiuni; - codificarea tuturor comunicărilor cu conţinut secret, folosind hărţile codificate şi tabelele de indicative şi semnale; - dispunerea şi deplasarea PC în ascuns şi asigurarea pazei cu siguranţă; - mascarea tuturor acţiunilor şi elementelor în special a elementelor de conducere; - înlăturarea posibilităţilor care duc la deconspirarea viitoarelor acţiuni; - folosirea reperelor şi detaliilor din teren codificate (denumite convenţional); - limitarea după posibilitate a lucrului mijloacelor tehnice de conducere în special de transmisiuni; - ş.a. 2.1 Principiile de bază ale conducerii. Organizarea şi metodele de lucru ale comandanţilor în fiecare caz concret depind de situaţia creată, adică de foarte multe condiţii concrete. Însă acestui lucru îi sînt specifice şi unele principii de bază, înţelegerea (însuşirea) şi respectarea

cărora este necesară în orice condiţii ale situaţiei. Experienţa războaielor trecute şi aplicaţiilor tactice ne permit să afirmăm că principalele principii de bază ale conducerii sînt: - conducerea unică; - răspunderea personală a comandantului de hotărîrea luată şi rezultatele îndeplinirii misiunilor primite; - centralizarea conducerii în combinare cu iniţiativa subordonaţilor; - caracterul ştiinţific al conducerii; - prevederea (previziunea) acţiunilor; - cunoaşterea permanentă şi analiza profundă a situaţiei; - fermitatea şi perseverenţa în realizarea hotărîrilor luate şi a planurilor; - gradul înalt de organizare şi activitatea creatoare a comandanţilor; - cunoaşterea efectivului, sprijinul pe comandanţii subordonaţi; - ş.a. 3.Obligaţiile comandantului în conducerea subunităţilor. Comandantul este figura centrală în conducerea subunităţii. El conduce cu subunitatea în conformitate cu drepturile acordate de legile statului şi reglementate de regulamentele militare, instrucţiuni şi ordine ale comandanţilor superiori. Concentrarea celor mai importante funcţii de conducere în mîinile comandantului – ca conducător unic, prezintă şi cerinţe mai mari către calităţile morale şi profesionale ale acestuia, către iscusinţa de a închega colectivul şi a-l mobiliza la acţiuni cu succes în orice condiţii complexe ale situaţiei. Comandantul de subunitate poartă întreaga răspundere pentru capacitatea de luptă, asigurarea conducerii neîntrerupte a forţelor subordonate, pregătirea subunităţilor, întrebuinţarea lor corectă şi pentru îndeplinirea cu succes a misiunilor de luptă în termenii stabiliţi, precum şi pentru educare, disciplină, pregătirea psihologică şi morală a efectivului. În cadrul pregătirii luptei şi desfăşurării (ducerii) ei comandantul este obligat: - să menţină capacitatea de luptă permanentă şi închegarea înaltă a subunităţilor în luptă; - să cunoască permanent situaţia de pe cîmpul de luptă, starea şi posibilităţile subunităţii pe care o comandă, ale celor primite ca întărire şi în sprijin, ale formaţiunilor cu care cooperează, precum şi ale inamicului împotriva căruia duce lupta; - să ia repede hotărîrea şi să dea la timp misiuni subordonaţilor şi mijloacelor primite ca întărire şi în sprijin şi să facă tot posibil pentru îndeplinirea întocmai a misiunilor; - să observe personal permanent cîmpul de luptă; - să execute cercetarea inamicului în faţa frontului subunităţii şi la flancuri; - să organizeze sistemul de foc şi de baraje;

- să organizeze şi să menţină cooperarea neîntreruptă; - să ia măsuri pentru asigurarea acţiunilor de luptă; - să se preocupe pentru întărirea continuă a moralului subordonaţilor; - să conducă acţiunile de luptă şi să folosească eficient mijloacele de foc din înzestrare; - să folosească efectele loviturilor aviaţiei, focului artileriei şi altor mijloace; - să stabilească măsurile de protecţie şi de înlăturare a efectelor în cazul întrebuinţării armelor de nimicire în masă şi mijloacelor incendiare de către inamic; - să cunoască şi să organizeze întreţinerea tehnicii şi a armamentului, iar în caz de deteriorare să raporteze comandantului superior şi să organizeze reparaţia; - să folosească cu pricepere caracteristicile terenului; - să raporteze comandantului superior despre rezultatele luptei şi toate schimbările situaţiei; - să urmărească consumurile muniţiei şi carburanţilor – lubrifianţilor, să ia măsuri privind completarea plinurilor şi să urmărească primirea lor, să raporteze comandantului superior despre consumarea a ½ şi ¾ din unitatea de foc şi plinul de carburanţi. Stocul intangibil poate fi folosit numai cu aprobarea (permisiunea) comandantului superior. - să dea exemplu de vitejie, rezistenţă, voinţă, spirit de organizare, mai ales în minutele grele ale luptei. Prin urmare, comandantul are foarte multe obligaţii referitor la conducerea subunităţii. Numai acel comandant poate obţine victorie, poate să îndeplinească cu succes şi cinste misiunile primite, care are o pregătire temeinică profesională şi posedă capacităţi organizatorice deosebite. 2. Forţele şi mijloacele de conducere. Procedeele de conducere cu subunităţile în luptă. Pentru conducerea sigură a subunităţilor care acţionează într-un spaţiu mare este nevoie de unele forţe şi mijloace prin intermediul cărora se efectuează această conducere. În general pentru trupe sistemul de conducere se alcătuieşte din 4 elemente (componente) strîns legate funcţional între ele. Aceste elemente sînt: 1. Organele de conducere. 2. Mijloacele de conducere. 3. Punctele de comandă. 4. Sistemul de legătură (transmisiuni). Aceste patru elemente sînt specifice numai pentru unităţi şi mari unităţi. Prin organele de conducere se înţelege persoanele din comandament care îndeplinesc funcţiile de conducere a subunităţilor în timpul pregătirii şi ducerii luptei.

În pluton şi în companie aceste persoane sînt comandanţii şi locţiitorii lor. Prin mijloacele de conducere se înţelege un ansamblu de maşini, aparate, dispozitive, instalaţii, mecanisme şi obiecte folosite în procesul de conducere a subunităţilor în scopul măririi eficacităţii şi reducerii timpului. Pentru nevoile conducerii în lupta de arme întrunite se folosesc: - mijloacele de transmisiuni (legătură); - mijloacele de observare; - maşinile de conducere; - mijloacele de mecanizare a conducerii; - mijloacele de automatizare a conducerii. Punctele de comandă – sînt locuri special amenajate şi înzestrate (echipate) cu mijloace de conducere, din care se efectuează conducerea în timpul pregătirii şi ducerii luptei. Denumirea, numărul şi componenţa PC sînt diferite şi depind de proporţiile subunităţilor. În subunităţi se amenajează PCO. În eşaloanele superioare (se amenajează) se organizează cîteva PC care funcţionează în acelaşi timp (simultan): PC, PCS (punctul de comandă al serviciilor), PCA (punct de comandă auxiliar), PCÎ (punct de comandă înaintat), PCR (punct de comandă de rezervă), ş.a. Prin sistemul de transmisiuni (legături) se înţelege ansamblul mijloacelor de transmisiuni, care asigură schimbul la timp şi calitativ de date şi informaţii în procesul de conducere a trupelor. Baza sistemului de transmisiuni îl constituie centrele de transmisiuni mobile. Fiecare centru de transmisiuni include în componenţa sa diferite mijloace tehnice. Legătura este mijlocul principal de conducere. În subunităţi sistemul de legătură este relativ simplu. Forţele şi mijloacele de conducere în subunităţi mici: pluton, companie. Pentru conducerea subunităţilor se folosesc următoarele forţe şi mijloace: 1. Punctul de comandă şi observare (PCO). 2. Persoanele de conducere şi deservire. 3. Mijloacele de conducere. 1. Punctul de comandă şi observare (PCO) al subunităţii este destinat pentru conducerea subunităţilor şi focului, precum şi pentru observarea asupra terenului, inamicului, acţiunilor subunităţilor sale şi vecinilor. El este înzestrat (echipat) cu mijloace tehnice necesare şi se dispune (se instalează) într-un loc anumit sau se află în mişcare. PCO poate fi în maşinile de luptă sau pe jos (în apărare, ofensivă). 2. Persoanele (organele) de conducere şi deservire. Componenţa PCO al comandantului de pluton (companie) în fiecare caz concret se determină de forma de luptă şi prezenţa forţelor şi mijloacelor.

În componenţa PCO al plutonului IMo intră: a) Comandantul plutonului b) Locţiitorul lui (unde el este) c) Puşcaşul sanitar d) Lunetistul (unde el este) În componenţa PCO al companiei IMo intră: În TAB (MLI) a) Comandantul companiei b) Ajutorul comandantului pentru lucrul cu efectivul c) Instructorul sanitar d) Mitraliorul TAB (comandantul MLI) e) Mecanicul – conductor superior Pe jos a) Comandantul companiei b) Ajutorul pentru lucru cu efectivul c) Instructorul sanitar 3. Mijloacele de conducere. În pluton, companie se întrebuinţează: a) Mijloacele de transmisiuni radio (şi cu fir) b) Mijloacele de semnalizare c) Mijloacele mobile a) Mijloacele de transmisiuni radio este principalul, iar uneori şi unicul, mijloc ce asigură conducerea subunităţii în momentele hotărîtoare şi mai ales în mişcare. În pluton şi în companie se întrebuinţează staţiile radio instalate pe TAB (MLI) şi cele portative repartizate de batalion. Toate staţiile radio în batalion lucrează într-o reţea radio. b) Mijloacele de semnalizare se întrebuinţează pentru transmiterea semnalelor optice (vizuale) şi acustice (prin ascultare) condiţionate din timp şi cunoscute de toţi Mijloacele optice (vizuale): Mijloacele acustice: - panouri (pînze) de identificare - sirenă - fanioane -fluiere - indicatoare - goarnă - reflectoare - sirena maşinilor - lumînări fumigene - proiectele fumigene - grenade fumigene de mînă - cartuşe şi mine de semnalizare - cartuşe şi proiectile trasoare - lanterne de semnalizare - semne luminate şi luminiscente - ruguri - surse de raze infraroşii - cu arma - cu lopata mică - cu braţele

a) Mijloacele mobile se întrebuinţează pentru transmiterea dispoziţiilor şi rapoartelor. - agenţii de legătură - maşini (TAB, MLI, automobilul) - motociclete - biciclete - cai Procedeele care se întrebuinţează pentru conducerea subunităţilor. Comandantul de pluton şi de companie conduce cu subunitatea prin staţia radio, mijloacele cu fir (telefon), cu ajutorul semnalelor, agenţii de legătură, prin voce (prin comenzi). Conducerea focului este o obligaţie importantă a comandantului. Ea include: - cercetarea inamicului şi descoperirea obiectivelor; - aprecierea importanţei lor şi stabilirea urgenţei (ordinii) de nimicire; - stabilirea categoriei de armament, felul muniţiei şi procedeului de executare a focului; - indicarea corectă a obiectivelor, darea comenzii de deschidere a focului sau darea misiunii de foc; - observarea efectului focului şi corectarea tragerii; - manevra focului; - controlul şi evidenţa consumului de muniţii. Pentru conducerea focului şi a subunităţilor şi pentru realizarea cooperării se stabilesc repere unice şi se fixează semnale, se codifică hărţile topografice şi obiectele din teren, se aduce la cunoştinţa comandanţilor datele radio şi semnalele. Ca repere se aleg obiecte şi detalii bine vizibile în teren cum ziua aşa şi noaptea, rezistente contra (împotriva) distrugerilor. Ele se numerotează de la dreapta spre stînga şi pe aliniamente de la trupele proprii către inamic la adîncimea: în apărare – la distanţa maximă de tragere a mijloacelor de foc; în ofensivă – la adîncimea misiunii de luptă, însă pot fi instalate (numite) şi la o distanţă mai mare. Unul din aceste repere se consideră de bază. Reperele instalate (numite) de comandantul superior nu pot fi schimbate. Indicarea obiectivelor se execută de la repere (obiectele din teren) sau de la direcţia de deplasare indicată cu glonţ şi proiectile trasoare, exploziile proiectilelor şi mijloacele de semnalizare, precum şi prin orientarea aparatelor de ochire şi îndreptarea armamentului asupra obiectivelor. Comandantul de subunitate conduce subunitatea de la PCO, care se alege în aşa loc de unde se asigură o observare mai bună asupra terenului, inamicului, acţiunilor subunităţii pe care o comandă şi vecinilor, precum şi o conducere neîntreruptă. El nu trebuie să se evidenţieze cu nimic din dispozitivul de luptă, iar pentru amplasarea şi deplasarea lui se folosesc proprietăţile de protecţie şi mascare ale terenului şi a obiectelor din teren. Comandanţii subunităţilor date ca întărire şi

în sprijin, de regulă, se află la PCO al acelei subunităţi cărei ele sînt supuse. PCO se deplasează în ascuns, de asemenea, folosind proprietăţile terenului. Cînd se acţionează pe jos comandantul conduce lupta folosind staţia radio portativă, pentru legătura cu comandantul superior şi subordonaţi, precum şi cu echipajele permanente de pe TAB (MLI). În acest caz comandantul mai foloseşte semnalele şi agenţii de legătură. Cînd se acţionează cu infanterie îmbarcată comandantul se găseşte în TAB (MLI), iar legătura pentru conducerea acţiunilor de luptă se realizează prin staţia de radio de pe acesta. În timpul folosirii staţiei radio se vor respecta cu stricteţe regulile executării convorbirilor radio în regim de recepţie de serviciu. În luptă toate comenzile prin radio se transmit în clar, pe cînd subunităţile, comandanţii şi comenzile se transmit prin indicativele şi detaliile din teren – prin denumiri codificate convenţional, iar obiectivele se indică faţă de repere. În cazuri urgente: pericolul atacului prin surprindere al inamicului terestru sau aerian, despre pericolul contaminării radioactive sau chimice, întrebuinţării ANM, alarmarea şi înştiinţarea se execută prin semnalele de alarmare şi înştiinţare, care acţionează permanent. Aceste semnale trebuie să fie unice, cunoscute de toţi militarii şi uşor de transmis şi recepţionat. Comandantul subunităţii din timp stabileşte ordinea de acţiuni a subunităţilor la semnalele de alarmare (înştiinţare), iar cînd le primeşte dă comenzile corespunzătoare. Înăuntru TAB (MLI) comandantul conduce cu echipajul prin instalaţia de intercomunicaţie (interfon), prin voce şi semnalele stabilite. Raportarea situaţiei comandantului superior şi informarea oportună a subordonaţilor şi vecinilor asupra acesteia, reprezintă una din cele mai importantă obligaţie a comandanţilor în luptă. În raportare se indică, la ce timp, unde şi ce misiune îndeplineşte subunitatea, situaţia vecinilor, valoarea şi caracterul de acţiuni ale inamicului, pierderile, hotărîrea. Indiferent de situaţie, comandanţii subunităţilor sînt obligaţi să raporteze fără întîrziere despre: - atacul prin surprindere al inamicului sau apariţia acestuia acolo unde el nu se aşteaptă; - barajele şi zonele contaminate descoperite; - capturarea de prizonieri, documente, armament şi tehnică militară; - mijloacele şi procedeele noi folosite de inamic în luptă; - schimbările bruşte în acţiunile desfăşurate de inamic (retragerea, trecerea în apărare, ş.a.); - schimbările bruşte a situaţiei vecinilor şi pierderea cooperării cu ei; - fiecare hotărîre de luptă luată din iniţiativa proprie în legătură cu schimbările situaţiei.

Capitolul 5. Bazele apărării subunităţilor de infanterie Apărarea este o formă de luptă de bază care se adoptă în scopul respingerii atacului unui inamic superior numeric şi ca înzestrare tehnică şi interzicerii pătrunderii lui în dispozitivul de apărare, menţinerii cu fermitate a poziţiilor încredinţate, producerii cu pierderi cît mai mari, slabirii continue a capacităţii de luptă, limitării pătrunderii în adîncime şi opririi ofensivei acestia, precum şi pentru a cîştiga iniţiativa, creînd condiţii favorabile trecerii la ofensivă. Scopurile apărării se realizează prin: a) pregătirea temeinică a acţiunilor subunităţilor pentru îdeplinirea misiunilor primite; b) angajarea la posibilităţile maxime a tuturor forţelor şi mijloacelor extreme pe direcţiile de acţiune ale inamicului; c) slăbirea capacităţii ofensive a inamicului; d) menţinerea unor porţiuni de teren (obiective) dinainte stabilite şi împiedicarea pătrunderii acestuia; e) temporizarea ofensivei inamicului în vederea realizării tuturor condiţiilor pentru trecerea la ofensivă; f) preluarea iniţiativei. Apărarea trebuie să fie: - stabilă, fermă, activă în toate mediile; - adînc eşalonată (cînd e cazul); - capabilă să reziste loviturilor date de inamic cu toate categoriile de forşe şi mijloace. Aceste caracteristicisunt determinate, în principal, de următorii factori: cantitatea de informaţii deţinute, modul de folosire a teritoriulul, eşalonarea în adăncime, cooperarea şi sprijinul reciproc, concentrarea puterii de luptă, manevre, sistemul de lovire, unitatea de acţiune a forţelor, reacţiile ofgensive, existenţa rezervelor, modul de realizare a surprinderii şi inducerea în eroare. 1. Locul, misiunile şi posibilităţile de luptă a grupei în lupta de apărare În punctul de sprijin al plutonului grupa se poate apăra aflîndu-se la mijloc, la stînga, la dreapta flangului. Intervalul înlre grupe poate fi pînă la 50 m. La punctul de sprijin grupa (efectivul) se desfăşoară aşa, ca între soldaţi sa fie intervalul de 15 m. Comandantul de grupă de obicei se află la poziţie în aşa loc, de unde e mai comod de condus cu grupa, a duce observarea terenului şi după semnalele comandantului de pluton. Ca de obicei comandantul grupei se află în centrul poziţiei, alături de el se află mitralieristul şi grenadierul. La poziţia grupei pistolarii, mitralieriştii, aruncătorii de grenade se amplasează pe ascuns de inamic.

Toate drumurile de acces la poziţia grupei înaintea frontului şi la flanguri trebuie să se afle sub foc, iar barajele şi obstacolele să se observe bine şi să fie ţinute sub foc. Grupa de infanterie trebuie să fie gata pentru manevră în direcţia periculoasă de ducere a focului, noaptea şi în alte condiţii cu vizibilitate reduse. Poziţia pentru MLI se alege într-un loc care asigură aşezarea ei secretă în aşa mod, ca să fie executate observările asupra inamicului şi focul la îndepărtări mari, de a acoperi cu foc efectivul grupei în timpul amenajării genistice a poziţiei, de asigurat apărarea circulară, posibilitatea de a duce foc concentrat. Grupa are misiunea: - de a apăra poziţia; - de a respinge atacul tancurilor şi infanteriei inamicului; - de a nu admite pătrunderea tancurilor şi infanteriei pe poziţia grupei de apărare şi punctul de sprijin al plutonului. Grupa apără un lot de teren (şanţ) ori un locaş care se numeşte "poziţie". Poziţia grupei poate fi pînâ la 100 m pe front şi trebuie să aibă o linie strîmbă ori ruptă. Lungimea generală în acest caz poate fi pînă la 120 - 150 m. Capacităţile de luptă a grupei în apărare consta din: - posibilităţile de foc; - posibilităţile de manevră. Puterea de foc - este aşteptarea matematică a numărului de ţinte nimicite a inamicului care se compune din posibilităţile armamentului de infanterie pentru nimicirea efectivului şi ţintelor blindate a inamicului cu focul AG şi blindalelor. Manevră - indicii grupei, care caracterizează gradul de mişcare (mobilitate) a grupei, capacitatea de a realiza deplasarea în termeni numiţi, desfăşurarea şi manevra în timpul luptei. Posibilităţile de luptă: 1. Lăţimea frontului de asigurare cu foc a grupei: Lf =F+1/2 (11 + 12) =100 + 25 + 25 = 150 m. 2. Cantitatea gloanţelor aruncate de grupă într-o minută: - mitraliera calibru 7,62 – 250-PCT; - puşca mitralieră calibru 7,62 – 150 RPK; - pistol mitralieră — 100. - Cg = Mx l +PMx l +PsMx4 = 250x l \ 150x1 + 100x4 = 800. Concentrat. PL = Cg/Lf = 800/150 = 5 gloanţe/min pe 1 m de front. Grupa de infanterie poate da o putere de foc de 5 gloanţe/min pe l m de front. Puterea de foc niciodată nu-i un număr stabilit, în timpul pregătirii de foc a inamicului putem să avem pierderi în efectiv 10 – 20 %. Atunci şi puterea de foc va fi mai slabă (undeva 3 gloanţe pe l m). Pe frontul de apărare a grupei poate să fie în atac pînă la 2 grupe ale inamicului întărite cu 2 tancuri. În timpul ducerii focului din poziţia culcat pentru nimicirea unei ţinte trebuiesc 4 cartuşe; în apărare focul are un efect de 4 - 6 ori mai înalt decît în atac. Lupta cu tancurile Coeficientul efectului de luptă a: - maşinii de luptă a infanteriei = 2;

- AG-7 =0,3 - MLI=(3xl) + AG-7= (3x 0,3) = 3T + 0,9=aprox 4. Reeşind din posibilităţile de luptă a grupei venim la concluzia: Grupa de infanterie în cooperare cu vecinii poate respinge atacul a două grupe ale inamicului întărit cu l - 2 tancuri şi să apere poziţia grupei pe frontcu lungimea de 100 m. În punctul de sprijin al plutonului grupa poate apăra poziţia găsindu-se în centru ori la flancul drept sau stîng. Intervalele între grupe pot fi pînă la 50 m. La poziţia grupei se amenajează poziţii de foc principale şi de rezervă pentru MLI, puşca mitralieră, AG - 7 şi mijloacelor de foc date de întărire. Pentru destinaţia lor poziţiile de foc se subîmpart: - principale – pentru executarea misiunii de foc principale; - de rezervă – pentru executarea manevrei sau în caz de părăsire forţată a poziţiei principale; - temporare – pentru executarea unor misiuni individuale. Poziţiile principale se aleg cu evidenţa misiunilor de îndeplinire şi condiţiile terenului. Ele se arnenajează din puncl de vedere genistic şi se maschează. Pentru MLI poziţia de foc poate fi amenajată în centrul poziţiei grupei, la flanc ori după poziţia grupei la îndepărtarea de 50 m cu misiunea: cu focul MLI de asigurat apărarea grupei la poziţie. Pentru MU se pregătesc l – 2 poziţii de rezervă. 2. Obligaţiunile comandantului de grupă în luptă. Dispunerea efectivului şi maşinii de luptă pe poziţia de tragere. Pe poziţia grupei personalul şi MLI (TAB) se amplasează în dispunere secretă faţă de inamic. Toate căile de acces spre poziţia frontului şi la flancuri trebuie să se afle sub foc eficace (în special de flanc), iar barajele şi obstacolele trebuie să fie vizibile şi ţinute sub foc. Grupa trebuie să fie gata pentru manevră în direcţia expusă pericolului, pentru executarea focului noaptea şi în alte condiţii de viabilitate limitată. Comandantul grupei se află pe poziţie într-un loc de unde îi vine mai comod să conducă grupa, să observe terenul şi semnalele comandantului de pluton. Poziţia de tragere a MLI (TAB) poate fi amenajată în centru, la flancul sau în spatele poziţie grupei la o depărtare de pînă la 50 m. În lupta de apărare comandantul grupei este obligat: - să organizeze şi personal să observe inamicul, terenul şi semnalele comandantului de pluton, să menţină în permanenţă starea combativă a grupei; - ă determine la timp poziţiile de tragere pentru MLI (TAB), poziţiile de tragere pentru mitralior, servantul aruncătorului de grenade şi locurile pentru pistolari, să organizeze sistemul focului, amenajarea genistică şi mascarea poziţiei grupei; - să dea ordin de luptă şi să întocmească harta pentru conducerea focului; - să conducă iscusit focul grupei, asigurînd menţinerea stabilă a poziţiei ocupate; - să nu părăsească personal şi să nu admită părăsirea poziţiei de către ostaşi fără permisiunea comandantului de pluton; - să susţină permanent cooperarea cu grupele învecinate, cu tancul şi cu mijloacele de foc de sprijin, să efectueze iscusit manevrele;

- să folosească iscusit terenul, mijloacele de protecţie individuală în caz de aplicare de către inamic a armei de nimicire în masă, a armelor de înaltă precizie si a celor incendiare, să efectueze prelucrarea specială, să planteze minele; - să fie pentru subalterni exemplu de tărie şi perseverenţă în apărare, de fermitate, activitate, vitejie şi rezistenţă; - în caz de rănire sau de leziuni provocate de substanţe radioactive, toxice, mijloace bacteriale (biologice), precum şi de arme incendiare să ia măsuri necesare de autoajutor şi de ajutor reciproc şi să continue a-şi îndeplini misiunea; - să urmărească consumul de muniţie, să raporteze la timp comandantului plutonului despre consumul a 0,5 şi 0,75 din unitatea de foc, să ia măsuri penlru completarea ei; - în caz de deteriorare a MLI (TAB) să raporteze comandantului plutonului şi să ia măsuri pentru recondiţionarea ei. 3. Succesiunea şi conţinutul activităţilor comandantului de grupă pentru organizarea luptei de apărare din contact nemijlocit şi în afara contactului cu inamicul. Primind misiunea de luptă de la comandantul de pluton pentru lupta de apărare, comandantul de grupă desfăşoară urmatoarele activităţi în afara contactului cu inamicul: 1.însuşeşte misiunea. 2.Analizează situaţia. 3.Ia hotărîrea. 4.Scoate grupa pe poziţia indicată. 5.Organizează observarea. 6.Determină poziţiile de foc de bază şi rezervă, pentru MLI (TAB), precom şi poziţiile de foc ale mitraliorului, agheistului, şi locurile puşcaşilor. 7.Dă ordinul de luptă. 8.Organizează amenajarea genistică, mascarea poziţiei. 9.Organizează sistemul de foc. 10.Întocmeştc fişa de foc a grupei. 11.Execută pregătirea grupei în vederea îndeplinirii misiunii de luptă. 12.Controlează cunoaşterea de către subalterni a misiunilor de luptă. 13.Organizează asigurarea subalternilor cu mijloace necesare pentru executarea misiunii. l4.Raportează comandantului superior despre gătinţa pentru luptă. I. În timpul însuşirii misiunii comandantul grupei înţelege: - misiunea plutonului, grupei; - misiunea vecinilor; - timpul gătinţei; - ordinea şi termenii îndeplinirii misiunii, II. La. analiza situaţiei studiază: - inamicul; - grupa; - terenul;

- barajele (obstacplele); - condiţiile de observare şi ducere a focului. III. Comandantul grupei la luarea hotărîrii determină: - misiunile efectivului, locul fiecărui subaltern în dispozitivul de luptă (pe poziţie); - ordinea de observare şi ducere a focului. IV. În ordinul de luptă comandantul grupei trebuie să indice: - reperele; - componenţa, situaţia şi caracterul acţiunilor inamicului; - misiunea plutonului şi a grupei (poziţia, fîşia focului şi sectorul de tragere suplimentar); - ordinea observării şi executării focului asupra obiectivelor terestre şi aeriene, locurile din sectoarele de foc concentrat ale plutonului, asupra cărora grupa trebuie să execute focul; - misiunile vecinilor; după cuvmtul “Ordon”: - misiunile personalului (fiecărui subaltern); - semnalele de înştiinţare, de conducere, de cooperare şi ordinea de acţiune conform acestora; - ora cînd trebuie să fie gata de apărare şi locţiitorul comandantului. După darea ordinului de luptă comandantul grupei organizează amenajarea genistică şi mascarea poziţiei, indică ordinea săpării şanţului de tragere pentru grupă şi amplasamentul pentru MLT (TAB), pentru alte mijloace de foc, pregăteşte datele pentru executarea focului ziua şi noaptea, în continuare rezolvă problemele de asigurare a grupei cu muniţie, cu combustibil şi lubrifiant, cu mijloace de protecţie, cu provizie şi medicamente. Personalul grupei execută, de regulă, următoarele lucrări: Ochitorul operator (ochitorul mitralierei) – participă la pregătirea poziţiilor de tragere de bază şi de rezervă, controlează armamentul, muniţia şi aranjamentul lor, aparatele de ochire, mecanismele de încărcare şi de dirijare, înlătură defecţiunile descoperite; controlează ajustarea aparatelor de ochire şi a mitralierei jumelate; îşi clasifică ordinea observării şi ducerii luptei. Mecanicul-conductor – pregăteşte poziţiile de tragere de bază şi de rezervă şi realizează mascarea acestora, îşi clarifică itinerarul ieşirii pe acestea, verifică starea tehnică a MLI {TAB), existenţa şi starea sculelor, pieselor de schimb, combustibilului şi lubrifianlilor, înlătură defecţiunile descoperite, în caz de necesitate efectuează realimentarea MLI (TAB). Restul personalului – pregăteşte armamentul, muniţia, echipamentul şi mijloacele de protecţie pentru întrebuinţarea în luptă, se ocupă de săparea şanţurilor de tragere, adăposturilor, de amenajarea barajelor genistice, de curăţarea fişiei de apărare şi de tragere. Despre starea gata de apărare a grupei comandantul grupei raportează comandantului de pluton. Organizînd amenajarea genistică a poziţiei, comandantul grupei întocmeşte fişia de foc pentru conducerea focului grupei. Fîşia de foc închide:

1. Reperele, numărul lor, denumirea şi distanţa pînă la ele. 2. Situaţia inamicului. 3. Poziţia grupei. 4. Fîşia de foc şi sectoarele suplimentare de tragere. 5. Locaşurile principale şi rezerva MLI (TAB), mitraliorului, grenadierului şi instalaţiilor RAD. 6. Sectoarele principale şi suplimentare de tragere. 7. Poziţiile vecinilor şi hotarele fîşiiior de foc la flancurile grupei. 8. Sectoarele focului concentrat a plutonului şi locul lor care duce foc grupa. 9. Barajele amenajate în apropierea poziţiei grupei şi acoperite cu foc. Succesiunea lucrărilor la întocmirea acesteia (fişei de foc) poate fî următoarea: Stînd cu faţa spre dislocarea inamicului şi ţinînd în faţa sa o foaie cu marginea de sus paralel cu limita dinainte a apărării, comandantul grupei se orientează după părţile orizontului şi trasează pe marginea foii săgeata Nord - Sud. În partea de jos a foii de hîrtie marchează punctul poziţiei sale, apoi depune pe hartă reperele stabilile. În primul rînd se recomandă sa fie depus cel mai îndepărtat reper. Direcţia trasată spre el ulterior poate fi folosită pentru orientarea desenului îa vizarea spre alte repere, iar distanţa trasată pînă la el serveşte drept scară la marcarea altor repere, obiecte şi obiective din teren. Apoi comandantul de grupă notează reperele şi determină distanţa pînă la ele, marchează poziţia inamicului, determină poziţia grupei după obiectele din teren, arată poziţiile de tragere de bază, de rezervă şi provizorii ale MLI (TAB), mitralierului, aruncătoarelor de grenade şi instalaţiilor RATD şi ale altor mijloace de foc, sectoarele de tragere de bază şi suplimentare de pe fiecare poziţie, trasează poziţiile vecinilor şi limitele fîşiilor de foc ale acestora la flangurile grupei, sectoarele de foc concentrat ale plutonului şi locurile din ale asupra cărora grupa execută focul, barajele amplasate în apropierea poziţiei grupei şi acoperite cu foc. După aceasta el notează timpul, data întocmirii şi scmnează harta. Clasificînd misiunea primită, în cazul trecerii la apărare în condiţiile de contact nemijlocit cu inamicul, comandantul grupei ia hotărîrea, dă misiunea personalului de a cuceri (ocupa) şi consolida poziţia, organizează observarea, sistemul focului şi cooperarea, asigurarea de lupla, conducerea şi amenajarea genistică poziţiei. Poziţia de tragere a MLI (TAB) se alege pentru acest timp; astfel încît să fie asigurată nu numai dispunerea secretă a acesteia, ci şi acoperirea personalului ce execută lucrările de amenajare genistică; în continuare comandantul grupei studiază terenul, precizează misiunile subalternilor şi ordinea cooperării, iar în caz de necesitate rezolvă alte chestiuni. 4. Acţiunile grupei pînă la începutul luptei şi odată cu începerea ei Pînă la trecerea inamicului în ofensivă pe poziţia grupei fac permanent serviciul observatorul şi mitraliorul (pistolul) de serviciu, care se dispun, de regulă, pe poziţia de tragere provizorie sau de rezervă şi sînt permanent gata pentru respingerea atacului prin surprindere ale inamicului, precum şi pentru nimicirea grupelor mici, eare execută corectarea sau încearcă să execute culoare în baraj. Restul personalului, în funcţie de situaţie, execută completarea amenajării genistice

a poziţiei, acordă ajutor mecanicului- conductor la deservirea tehnică a MLI (TAB) sau se odihnesc. Dacă MLI (TAB) este de serviciu pe pluton ea se dispune pe poziţia de tragere provizorie sau de rezervă în stare gata de a deschide imediat focul. În ea se află mecanicul-conductor (conducătoru) şi ochitorul-operator în gătinţa de a deschide foc. În timpul pregătirii de foc a atacului inamicului observatorul continuă observarea, iar restul personalului grupei se ascunde în şanţul de adăpost acoperit, blindaj sau în MLI (TAB) şi e gata la comanda comandantului să ocupe rapid locurile sale pe poziţia grupei. Cînd inamicul trece în ofensivă, la comanda comandantului grupei efectivul repede ocupă locurile sale şi e gata să deschidă focul. La început focul asupra inamicului se execută la comanda comandantului grupei. Focul asupra inamicului la apropierea lui în zona focului eficace al armamentului grupei de sinestătător la depărtarea de 400 – 600 m, din maşinile de luptă (MLI) 1000-1300 m, iar din tancuri – 1800 - 2500 m. Tancurile şi alte maşini blindate ale inamicului la început se nimicesc cu instalaţiile RATD şi cu foc din MLI, apoi din aruncătorul de grenade, iar la apropierea lor de şanţul de tragere ale grupei cu grenade antitanc. Infanteria se separă de tancuri cu focul milralierelor şi pistoalelor-mitralieră şi se nimiceşte. La apropierea infanteriei inamicului de poziţia grupei la distanţa de 30 – 40 m grupa o nimiceşte cu grenadele de infanterie şi cu foc drept în faţă. Inamicul pătruns pe poziţia grupei se nimiceşte cu foc drept în faţă, cu grenade şi cu lupta corp la corp. Dacă inamicul atacă poziţia grupei din front şi simultan a pătruns cu o parte din forţele sale în adîncul apărării, grupa nimiceşte mai întîi de toate inamicul ce atacă din front. Tancurile şi infanteria ce au rupt apărarea şi au pătruns vor fi nimicite de subunităţile ce se apără în adincime. În caz de ocolire a poziţiei de către inamic, grupa trebuie să continuie lupta în încercuire, în care scop comandantul organizează apărarea circulară, precizează misiunile mijloacelor de tragere; o parte din aceasta se îndreaptă pentru acoperirea căilor de acces spre poziţia grupei din flancuri şi din spate. După respingerea atacului inamicului se restabileşte sistemul focului şi fortificaţiile distruse, se completează muniţia, se acordă primul ajutor medical celor răniţi. În timpul acestor lucrări grupa trebuie să fie gata de respingere a atacurilor repetate ale inamicului. Despre rezultatele luptei comandantul grupei raportează comandantului de pluton. În lupta de apărare poate interveni o situaţie cînd grupa este nevoiăa să-şi părăsească poziţia şi să treacă pe alta mai favorabilă pentru situaţia dată. Această manevră se execută numai la ordinul şefului superior. Pentru trecere inamicul trebuie oprit cu foc şi obligat a se culca sau a se retrage şi folosind tranşeele si şanţurile de comunicaţie, se efectuiază manevra şi se ocupă o poziţie nouă pe un aliniament mai favorabil. 5.Acţiunile grupei în apărare în condiţii de iarnă şi pe timp de noapte Apărarea în condiţii de iarnă: Schimbarea bruscă a temperaturii şi grosimii stratului de zăpadă, existenţa gheţii şi poleiului pe drumuri (poteci), munţi şi pante stâncuase, precum şi căderea

precipitaţiilor diferite (ninsoare, lapoviţă, ploaie) au o mare influenţă asupra militarilor, funcţionării armamentului şi motoarelor, precum şi asupra pregătirii şi ducerii acţiunilor, îngreunând traiul şi lupta subunităţilor. Limita dinainte a apărării se alege, de regulă, înapoia obstacolelor greu accesibile pentru blindatele şi infanteria inamicului (rîpe, cursuri de apă şi lacuri cu maluri abrupte, mlaştini). Pe drumurile şi căile de acces către acestea se instalează câmpuri de mine şi alte baraje genistice, se planifică focul artileriei (aruncătoarelor), tancurilor, mijloacelor antitanc şi se pregătesc distrugeri. Atenţie deosebită se acordă măsurilor de prevenire a degerării personalului şi avariilor la autovehicule (prin îngheţarea apei în sistemul de răcire); amenajării punctelor de încălzire (unde militarii pot servi ceaiuri calde) şi înlocuirii periodice a militarilor care se găsesc pe poziţie, în misiuni de cercetare şi siguranţă; asigurării la timp a personalului, în condiţiile prevăzute de norme, cu îmbrăcăminte călduroasă., costume de mascare, hrană caldă, ceai şi dispunerea în adăposturi. Comandantul de grupă trebuie să asigure: - funcţionarea permanentă a armamentlui, tehnicii militare şi mijloacelor de protecţie; - posibilitatea de a folosi în orice moment lucrările de apărare, prin curăţirea de zăpadă a tranşeelor, şanţurilor de comunicaţie, poziţiilor de tragere ale puştilor mitraliere, mitralierilor, a crenelurilor (ambrazurilor) şi vizoarelor din pereţii laterali ai transportoarelor amfibii blindate (maşinilor de luptă) şi tancurilor; - consolidarea taluzurilor şanţurilor de comunicaţie şi scurgerea apei în timpul dezgheţului; - realizarea observării circulare, în special spre flancurile şi spatele dispozitivului de luptă, pentru a nu permite înfiltrarea elementelor de cercetare şi a detaşamentelor de întoarcere pe schiuri ale inamicului; - acordarea primului ajutor şi evacuarea răniţilor în timp scurt; - executarea unui control riguros asupra îndeplinirii serviciului pe poziţii (îndeosebi noaptea, pe viscol şi ninsoare abundentă) şi asigurarea încălzirii periodice a militarilor; - amenajarea adăposturilor pentru încălzire şi luarea masurilor pentru prevenirea incendiilor în ele. Mascarea se realizează prin folosirea costumelor de mascare de iarnă, acoperirea cu zăpada a urmelor rămase de la trageri, a pârtiilor noi deschise şi vopsirea transportoarelor amfibii blindate (maşinilor de luptă) la culoarea terenului, Şanţurile de tragere şi celelalte lucrări, dacă stratul de zăpadă este mic, se sapă în pămînt şi se maschează cu zăpadă. Dacă stratul de zăpada este mare se execută pe scara largă şanturi şi locaşuri de tragere (tranşee) în zăpadă, şanţuri de comunicaţie cu parapete din zăpadă bătătorită (cu apă îngheţată). Pentru menţinerea stabilităţii apărării, în caz de dezgheţ se executa şanţuri pentru scurgerea apei şi gropi colectoare în lucrările inundabile; se consolidează taluzurile traseelor şi şanţurilor de comunicaţie; transportoarele amfibii blindate (maşinile de luptă) se dispun pe podine, se protejează armamentul şi tehnica militară împotriva apei şi noroiului. Apărarea pe timp de noapte: La organizarea apărării pe timp de noapte comandantul trebuie să ţină seama de faptul că: - observarea terenului, descoperirea şi indicarea obiectivelor sînt îngreuiate;

- se reduce eficacitatea focului tuturor categoriilor de armament; - orientarea, conducerea subunităţilor proprii şi focului, menţinerea legăturii, executarea lucrărilor genistice, evacuarea şi repararea armamentului şi tehnicii mililare deteriorate, aprovizionările de orice fel se realizează cu mai multă greutate. Întunericul şi alte condiţii de vizibilitate redusă favorizează apropierea în ascuns a inamicului şi măresc pericolul de infiltrare a acestuia prin intervale. Comandantul de grupă trebuie, ca încă de pe timp de zi să ia următoarele măsuri: - să organizeze observarea câmpului de luptă, îndeosebi a locurilor favorabile pătrunderii inamicului în dispozitivul de luptă al subunităţii pe care o comandă (să indice locul de dispunere a observatorilor, pîndelor şi misiunile acestora, îndeosebi pentru ascultare); - să organizeze minuţios sistemul de foc, îndeosebi conducerea acestuia, stabilind semnale precise; - să pregătească armamentul pentru trageri pe timp de noapte sau în alte condiţii de vizibilitate redusă (stabilirea înălţătoarelor, reperelor vizibile, reperarea tragerilor, aprovizionarea cu muniţii); - să. pregătească aparatele do vedere pe timp de noapte şi mijloacele de iluminare şi să precizeze modul de folosire a acestora; - să stabilească mijloacele de foc de serviciu şi locul unde să fie amplasate; - să precizeze sectoarele şi porţiunile de teren în faţă şi la flancuri unde sa se pregătească direcţii (sectoare) suplimentare de tragere; - să ia măsuri pentru respectarea cu stricteţe a mascării, interzicerea producerii de zgomote. La căderea întunericului sau în alte condiţii de vizibilitate redusă, subunităţile acţionează asemănător apărării pe timp de noapte. Militarii de pe limita dinainte a apărării trebuie sa fie gata de luptă, iar mijloacele de foc de serviciu să ocupe poziţiile de tragere vremelnice. În faţă şi la flancurile descoperite se trimit posturi de observare - ascultare (pânde), care se instalează, de regulă, în apropierea barajelor şi au misiunea să descopere şi să semnaleze încercările inamicului de a ataca prin surprindere. Mijloacele de foc de serviciu trag din proprie iniţiativă sau la ordin asupra inamicului care a trecut la atac. Grupurile mici ale inamicului se nimicesc de către mijloacele de foc de serviciu şi cele dispuse în poziţii de tragere vremelnice. Focul se deschide la comanda comandantului de grupă; dacă inamicul a atacat prin surprindere – din iniţiativa comandantului de grupă sau a trăgătorilor de la mijloacele de foc de serviciu. Atacul se respinge cu foc executat prin surprindere, cu toate mijloacele în barajul general, pe direcţiile pregătite pe timpul zilei. Lupta împotriva infanteriei şi a mijloacelor blindate care se apropie sau pătrund în interiorul punctului de sprijin se desfăşoară ca pe timpul zilei. În zorii zilei mijloacele de foc care au fost dispuse în poziţiile de tragere vremelnice sau de rezervă, precum şi militarii din posturile de observare - ascultare, pândă, patrule revin în ascuns pe poziţiile de tragere de bază.

6. Acţiunile grupei în lupla de apărare în localilate, în pădure şi pe teren cu culturi înalte Apărarea în localitate: Localităţile, zonele industriale, dispunînd de construcţii simple sau cu multe etaje, din diferite materiale de construcţie rezistente, se pregătesc ca lucrări de fortificaţii, completate cu baraje explozive şi neexplozive, astfel încît să permită organizarea unei apărări ferme, capabile să reziste timp îndelungat acţiunilor inamicului, localităţile (oraşele, comunele, satele), întreprinderile şi celelalte unităţi economico-sociale, pregătite şi transformate în cetăţi de muncă, luptă de apărare, constituie un factor esenţial în îndeplinirea misiunilor de către subunităţile militare şi formaţiunile de apărare. La pregătirea şi ducerea acţiunilor de luptă participă toate subunităţile militare şi formaţiunile de apărare din localitatea (zona) respectivă. Limita dinainte a apărării se stabileşte, după caz, în faţă sau pe marginea localităţilor, zonelor industriale. În funcţie de mărimea unor lucalilăţi (comune, sate), întreprinderi, îndeosebi cele de dimensiuni mici şi din zona muntoasă, grupa poate acţiona independent sau izolat de forţele principale ale eşalonului superior pentru apărarea acestora, cooperînd cu subunităţile. Acţiunile de luptă sînt favorizate de faptul că acestea sînt pregătite din timp de pace pentru muncă, luplă de apărare, dispun de amenajări speciale şi baraje puternice şi permit apărarea circulară de lungă durată. Grupa apără o clădire sau, în funcţie de mărime, o parte din aceasta, intervalul dintre două clădiri, o stradă, un parc, un loc viran, o intersecţie de străzi, un atelier sau o clădire din cadrul întreprinderii, zonei industriale. Comandantul de grupă este obligat: - să ia măsuri pentru amenajarea clădirii şi a punctului de sprijin pentru apărare circulară; - să organizeze observarea şi sistemul de foc, punînd accent pe focul încrucişat de-a lungul străzilor, focul etajat, focul pumnal şi pe folosirea grenadelor defensive şi antitanc; - să creeze în clădiri rezerve de muniţie (îndeosebi de grenade de mînă defensive şi antitanc), alimente, materiale sanitare şi apă potabilă, precum şi materiale de stins incendii; - să stabilească măsuri concrete pentru stingerea incendiilor provocate de inamic în clădiri sau în afara lor; - să pregătească l - 3 amplasamente de tragere pentru fiecare mijloc de foc şi căi ascunse pentru executarea manevrei tancurilor, tunurilor şi transportoarelor amfibii blindate (maşinilor de luptă) prin curţi., spărturi în zidurile împrejmuitoare şi în pereţii clădirilor pentru executarea focului; - să asigure tancurile şi transportoarele amfibii blindate împotriva acţiunilor vînătorilor de blindate; - să stabilească măsuri concrete pentru conducerea focului şi subunităţilor. Pentru amenajarea genistică a punctelor de sprijin se folosesc în primul rând, clădirile rezistente care au demisoluri şi subsoluri şi care asigură posibilitatea executării focului în pieţe, intersecţii de străzi sau în lungul acestora. În spaţiile dintre clădiri, în parcuri se execută tranşee, şanţuri de tragere şi de comunicaţie, se instalează baraje; căile de acces se baricadează, se minează şi se acoperă cu foc.

Amenajarea clădirii pentru apărare constă în consolidarea pereţilor, planşeelor, blocarea ferestrelor şi uşilor cu cărămizi sau saci cu nisip(pămînt), crearea de creneluri şi ambrazuri pentru mijloacele de foc, executarea de spărturi în ziduri şi planşee pentru observare şi legătură între etaje, amenajarea a 2 – 3 ieşiri, precum şi a demisolurilor rezistente ca adăposturi, minarea intrărilor, interioarelor clădirii, obiectelor din jurul acestora, din curţi şi grădini, blocarea {minarea) gurilor de canal, pregătirea teraselor (acoperişurilor) pentru lupta antidesant. Pentru stingerea incendiilor se pregătesc căngi, răngi, găleţi şi alte unelte şi se folosesc formaţiunile de pompieri militari şi de apărare civilă. Clădirile se curaţă de obiectele uşor inflamabile, pardoselele se acoperă cu nisip şi se creează rezerve de apă şi de nisip. Clădirile incluse în punctul de sprijin al grupei trebuie să aibă legătură de loc între ele şi să fie unite printr-un şanţ de comunicaţie. Căile de acces .se acoperă cu baraje, în intervalele dintre subunităţi se construiesc baraje antitanc şi antiinfanterie. Sistemul de ioc trebuie pregătit, în primul rînd, pe ieşindurile spre inamic, pe cîteva etaje, astfel încît toate căile de acces spre punctul de sprijin să fie observate şi bătute cu foc de flanc şi încrucişat. Majoritatea forţelor şi mijloacelor grupei se dispun la etajele inferioare şi în demisoluri. La etajele superioare se instalează observatori, mijloace de foc izolate şi lunetişti. Mitralierele pot fi instalate la toate etajele şi în poduri. Aruncătoarele de grenade antitanc şi aruncătoarele de flăcări se instalează la etajele inferioare şi în intervalele dintre clădiri. Poziţiile de tragere pentru aruncătoare se amenajează în curţi, înapoia gardurilor de zid, iar în unele cazuri şi la etajele superioare şi în poduri. Poziţiile de tragere ale tancurilor şi transportoarelor amfibii blindate se aleg la intersecţii de străzi, în pieţe, în parcuri şi grădini. Pentru schimbarea poziţiilor de tragere se execută, după caz, spărturi în zidurile împrejmuitoare şi în pereţii clădirilor. Cu întregul armament al grupei se execută foc pentru nimicirea inamicului pe căile de acces şi interzicerea infiltrării acestuia în adîncime. Mijloacele do foc instalate la etajele superioare ale clădirilor de la marginea localităţii, zonei industriale şi de pe transportoarele amfibii blindate execută focul şi asupra rezervelor inamicului care se apropie de localitate, zonă industrială. Inamicul pătruns în clădiri se nimiceşte cu foc executat la distanţă apropiata, mijloace explozive, grenade de mînă, prin lupta corp la corp şi prin acţiunea minelor cursă. Lupta se duce pentru menţinerea fiecărui etaj şi a fiecărei încăperi. Blindatele inamicului se nimicesc cu focul mijloacelor antitanc şi îndeosebi prin acţiunea militarilor pregătiţi special. Cînd grupa a fost izolată de trupele proprii, comandantul acesteia trebuie să organizeze şi să ducă lupta în încercuire, menţinînd cu dîrzenie clădirea pregătită pentru apărare. Pentru revenirea la trupele proprii grupa va folosi reţeaua subterană de canalizare, desprinzîndu-se de inamic, la ordinul comandantului de grupă sau, după caz, din proprie iniţiativă.

Apărarea în pădure: Terenul împădurit oferă posibilităţi multiple grupei pentru pregătirea unei apărari puternice, cu forţe şi mijloace puţine, precum şi pentru organizarea traiului şi luptei în condiţii de izolare pe o durată de timp mai mare. În pădure grupa apără o poziţie pentru a interzice, de regulă, un drum, culoar sau poiană, precum şi alte direcţii pe unde pot înainta tancurile si infanteria inamicului. Acestea se interzic cu locul întregului armament, îndeosebi cel antitanc şi cu baraje. Ieşirile din pădure trebuie folosite pentru executarea focului de flanc, încrucişat şi pumnal. În lungul drumurilor, potecilor şi culoarelor se execută abatize şi baraje antitanc şi antiimfanterie, se pregătesc ambuscade, câmpuri de mine cursă, capcane, care se flanchează cu focul mitralierelor şi mijloacelor antitanc. Tancurile care acţionează în dispozitivul de luptă al grupei se folosesc pentru executarea tragerilor prin ochire directă la distanţa eficace sau, uneori, din poziţii pregătite din timp; amplasamentele de tragere ale acestora se apără cu foc de infanterie şi cu baraje. Tancurile se mai folosesc în ambuscade şi, după caz, la executarea contraatacurilor împreună cu subunităţile de infanterie. Grupa duce lupta de apărare în cadrul companiei. În unele situaţii poate acţiona independent sau izolat, împreună cu luptătorii din apropiere, pentru apărarea intervalelor şi flancurilor descoperite. Comandantul de grupă este obligat: - să organizeze observarea şi apărarea circulară; - să organizeze sistemul de foc combinat cu baraje şi obstacole în funcţie de particularităţile terenului, astfel ca barajele, poienile, drumurile şi culoarele sa fie flancate cu foc; - să cureţe terenul pentru a îmbunătăţi condiţiile de observare şi de executare a focului în faţa poziţiei de apărare şi în adîncimea punctului do sprijin, fără a dăuna mascării; - să ia măsuri contra incendiilor. Limita dinainte a.apărării, când apărarea se organizează pe marginea pădurii, este retrasă în interior sau dispusă şi organizată în faţa marginii pădurii la 200 – 300 m. Dacă limita dinainte a apărării este retrasă în interior, în faţa ei pădurea se curaţa pentru îmbunătăţirea condiţiilor de executare a observării şi focului; pe marginea pădurii se trimite siguranţa nemijlocită şi se organizează poziţii de tragere vremelnice pentru armamentul principal. Pentru a feri militarii, armamentul şi tehnica mililară împotriva schijelor de la proiectilele ce se sparg în virful copacilor deasupra şanţurilor şi poziţiilor de tragere se amenajează acoperiri. În porţiunile de teren joase (mlaştini), în care nivelul apelor subterane este apropiat de suprafaţa solului, şanţurile şi poziţiile de tragere se execută de tip semiîngropat sau în umplutură. Lupta în pădure se duce la mică distanţă. Se folosesc pe scara largă acţiunile din ambuscade şi contraatacuri cu subunităţi mici, focul pumnal şi focul executat din copaci, precum şi lupta corp la corp. Elementele de cercetare ale inamicului se nimicesc cu focul concentrat al mitralierelor de pe transportoarele amfibii blindate, pregătit în afara pădurii şi cu focul altor mijloace în momentul în care acestea au pătruns în pădure şi se înfiltrează în adîncimea apărării .

Incendiile produse pe timpul luptei se sting cu mijloacele la dispoziţie sau cu cele existente în zonă; raioanele incendiate se izolează de către grupă. Apărarea în teren cu culturi înalte: Terenurile cu culturi înalte oferă condiţii pentru mascarea militarilor şi tehnicii de luptă, precum şi pentru executarea în ascuns a manevrei de forţe şi mijloace; permit realizarea surprinderii de către atacator, cît şi de către apărător; favorizează crearea a pungilor de foc, atragerea şi nimicirea inamicului în ele prin surprindere, în timp scurt. Inamicul pătruns în adîncimea apărări se nimiceşte prin contraatacuri date cu subunităţi mici în spatele acestuia, în scurt, violent şi prin surprindere. Se foloseşte la maximum focul la distanţe mici, iar aprovizionările şi evacuările se pot executa şi ziua. Pentru executarea poziţiilor de tragere şi de apărare, precum şi pentru manevra de forţe şi mijloace se fac defrişări în limitele strict necesare. În faţa limitei dinainte a apărării pe o adîncime de 300 – 400 m se defrişează culturile pentru realizarea barajului general. Pe direcţiile probabile de înaintare a inamicului se creează culoare oblice pentru executarea focului de flanc. Pentru a nu permite inamicului să se înfiltreze prin surprindere în punctul de sprijin a grupei, cînd se dispune de timp se exucută defrişări la flancuri (în intervale) şi în spatele dispozitivului de luptă. Defrişările trebuie să favorizeze surprinderea cu foc a inamicului şi să nu demaşte dispozitivul propriu. Comandanţii vor lua măsuri de atingere a incendiilor, îndeosebi toamna când culturile sînt uscate (uşor inflamabile). Organizarea şi executarea minuţioasă a observării asigură evitarea surprinderii subunităţilor proprii de către inamic. Observatori se pot dispune în copaci, mascat, pe înălţimi de unde pot semnala apariţia inamicului la distanţă mare. Pe direcţia observatorilor se interzice executarea focului. Pentru transmiterea oportună a celor observate se stabilesc semnale. Pentru organizarea sistemului de foc se execută mai multe poziţii de tragere, îndeosebi vremelnice şi de rezervă, pentru transportoare amfibii blindate, mitraliere, piese de artilerie antitanc şi şanţuri de comunicare pentru schimbarea poziţiilor. Inamicul se nimiceşte pe căile de apropiere şi infiltrare cu focul întregului armament al grupei. Tancurile şi alte mijloace blindate ale inamicului se nimicesc de către armamentul antitanc din punctul de sprijin al grupei şi prin acţiunea militarilor pregătiţi special. Inamicul pătruns în punclul de sprijin se nimiceşte prin focul concentrat executat prin surprindere, la distanţă apropiată, prin folosirea frecventă a grenadelor de mină şi prin lupta corp la corp.

Capitolul 6. Bazele ofesensivei subunităţilor de infanterie 1 Locul, misiunile şi posibilităţile de luptă a grupei în ofensivă Ofensiva este o formă principală a luptei. Ea se efectuează în scopul zdrobirii inamicului şi cuceririi unor raioane (aliniamente, obictive) importante din teren. Ofensiva consta în înfringerea inamicului cu toate mijloacele disponibile,

atacul hotărît, avansarea impetuoasă a trupelor în adîncimea dispunerii acestuia, nimicirea forţei vii şi capturarea prizonierilor, armamentului, tehnicii militare, ocuparea raioanelor (aliniamentelor) de teren prevăzute. Scopurile ofensivei se realizează prin: a) studierea, apricierea reală a inamicului şi folosirea cu eficienţă terenului; b) executarea fregventă şi oportună a msnevrei de foc, forţe şi mijloace pentru încercuirea, capturarea şi nimicirea inamicului; c) lovirea prin surprindere a inamicului şi dezvoltarea impetuoasă a ofensivei în adîncimea apărării; d) concolidarea aliniamentelor (obiectivelor) cucerite şi respingerea contraatacurilor; e) aplicarea permanentă a măsurilor de sigurare a acţiunilor şi de protecţie a forţelor; f) conducerea neîntreruptă a cubunităţilor. Ofensiva grupei asupra inamicului în apărare se realizează din poziţia fie contact nemijlocit cu acesta sau din mişcare. Efectivul grupei infanterie moto trebuie să continuie ofensiva cu forţele depline, cu foc şi atac hotărîtor în cooperare cu celelalte unităţi pentru nimicirea rezistenţei inamicului. Ofensiva grupei asupra inamicului care se apără se efectuiaza din mişcare sau din contact nemijlocit cu el. Ofensiva din mişcare asigură pregătirea în ascuns a ofensivei, acţiuni prin surprindere, protecţia trupelor împotriva ANM. Pînă la trecerea în ofensiva grupa din cadrul plutonului este dispusă în raionul de plecare şi se găseşte în afara acţiunilor mijloacelor de radiolocaţie de cercetare terestră, focului artileriei. Grupa infanterie moto se dispune în locul numit de comandant de pluton cu intervalul între ele de pînă la 25 – 50 m de grupele vecine. Efectivul grupei se dispune în apropierea maşinilor de luptă (TAB). La dispoziţia timpului pentru efectiv apoi pentru MLI (TAB) se amenajează locaşul de tragere şi se maschează. Grupa se găseşte în stare permanenta de luptă pentru a respinge atacul terestru, aerian şi nimicirea grupelor de cercetare diversiune. La trecerea în ofensivă din contact nemijlocit cu inamicul la plecare în atac ea, de regulă, ese din tranşee. Grupa în cadrul plutonului iese pe limita iniţiala în ajunul ofensivei, ocupă poziţia subunutăţilor în apărare sau amenajată special pentru această tranşee. MLI a subunităţilor ce se află în apărare pînă la începerea ofensivei râmîn în locaşul său, dar MLI a grupei ce au ocupat aliniamentul de plecare în ajunul ofensivei, ocupă poziţia de tragere folsind terenul în urma grupei. Pe aliniamentul iniţial pentru plecarea la atac grupa trebuie să fie în gătinţă permanentă pentru respingerea atacului probabil al inamcului. Cum grupa ocupă aliniamentul iniţial, comandantul grupei organizează observarea după inamic şi pune misiune în cazul atacului posibil al inamicului. După necesitate comandantul grupei organizează lucrul de reamenajare a tranşeei aliniamentului iniţial pentru ofensivă şi pregătirea ei pentru apărare. Tranşeia unde grupa a ocupat aliniamentul iniţial pentru ofensivă va fi totodată limita de trecere la atac. 2. Procedeele de atac asupra inamicului. Dispozitivul de luptă.

Sub posibilităţile de luptă se înţeleg indicii calitativi şi cantitativi, care caracterizează capacităţile subunităţilor pentru îndeplinirea misiunilor de luptă întrun timp stabilit şi într o situaţie concretă. Componentele posibilităţi lor de lupta a subunităţilor sînt: 1. Forţa de lovire. 2. Manevrabilitatea. Forţa de lovire este capacitatea subunităţilor de a produce (executa) lovituri puternice inamicului din mijloacele antitanc şi armelor de infanterie. Manevrabilitatea este o capacitate a grupei de a executa manevra, de a trece zonele (porţiunile de teren) contaminate radioactive, chimic, raioanele de distrugere precum şi efectuarea marşului. Forţa de lovire a grupei de IMo in componenţa posibilităţii ei în lupta cu tancurile şi alte ţinte blindate ale inamicului, precum şi posibilităţile grupei de nimicire a inamicului cu foc din armele infanteriei. Metodica calculului posibilităţilor griipci în lupta cu tancurile MLI (TAB) ale inamicului şi alte obiective se bazează pe aplicarea coeficientului eficacităţii de luptă a mijloacelor de foc antitanc şi de infanterie. Posibilităţile de luptă a grupei în ofensivă. Puterea de foc: a)Pentru nimicirea tancurilor şi altor obiective blindate ale inamicului: Luînd în consideraţie că coeficientul de eficacitate a MLI = l, iar RPG - 7 = 0,2 în timpul atacului la apărarea pregătita grupa de infanterie pe MLI are capacitatea de a nimici un tanc (aproximativ): IMLI x l + lRPG x 0,2 = 1 +0,2. b)Posibilităţile de luptă ale subunităţilor de infanterie în ofensivă în nimicirea inamicului cu arme de infanterie: Indicele principale ale posibilităţilor grupei în nimicirea inamicului cu focul armelor de infanterie este aşteptarea (speranţa) matematică a pierderilor (daunei) produse forţei lui vii (personalului). Posibilităţile de foc în nimicirea inamicului cu focul armelor de infanterie de obicei se calculează în subunitate. Metodica de calcul esle bazată pe compararea densităţilor focului armelor de infanterie a părţilor adversare exprimate prin numărul de glonţi pe l m de front într-o minută într-un anumit sector de producere a focului. Să examinăm conerct posibilităţile grupei în ofensivă: Cadenţa de luptă a armelor de infanterie a grupei este următoarea: AK – 100; RPK – 150; PKT – 250. Metoda de calculare a posibilităţilor de foc pentru nimicirea inamicului cu focul armelor de infanterie este următoarea: - se calculează numărul de subunităţi (companii, plutoane, batalioane) care acţionează în i eşalon; - pentru fiecare din ele se calculează numărul armelor de infanterie (AK, PKT, RPK ş.a.m.d.); - prin împărţirea cadenţei de luptă sumara a subunităţii la lărgimea frontului de ofensivă se află cîte gloanţe înlr-o minută vor fi trase un metru de front. Grupa completată la 100 % este în stare să produc înaintea frontului său de atac: 4 AK x 100 = 400 imp/min

lRPK x 150 = 150 imp/min 1PKT x 250 = 250 imp/min total: 400 + 150 + 250 = 800 imp/min. Frontul de atac al grupei esle de 50 rn. În felul acesta grupa este în stare săl producă: 800/50 = 16 (16 gloanţe/min la l m front). În cazul cînd grupa are 20 % de pierderi în efectiv din capacitatea focului va constitui 10 – 12 gloanţe la l m de front. Dispozitivul de luptă a grupei în ofensivă: Grupa atacă în dispozitiv de luptă pe jos, pe transportorul amfibiu blindat (maşina de luptă sau desant pe tanc). Cînd atacă pe jos grupa acţionează în dispozitiv de luptă în trăgători pe un front pînă la 50 m. Intervalul între soldaţi trebuie să fie 6 – 8 m (8 – 12 paşi), între grupe pîna la 50 m. Misiunea de luptă a grupei (TANC) în ofensivă: Grupei în ofensivă i se indică obiectul de atac şi direcţia înaintării ulterioare. Uneori, la indicarea misiunii de luptă, cînd se pune pe radiostaţie, grupei i se poate de arătat numai direcţia de atac. Drept obiectiv de atac, pentru grupa de infanterie de obicei este inamicul în şanţuri de tragere sau în alte lucrări de fortificaţie ale punctului de sprijin, precum şi unele lanţuri, tunuri, mitraliere şi alte mijloace de foc ale inamicului amplasate răzleţ. Direcţia înaintării ulterioare a grupei se determină astfel încît să fie asigurată executarea misiunii plutonului. 3. Succesiunea şi conţinutul activităţilor comandantului de grupa pentru organizarea luptei de ofensivă. 1.Îndeplinirea cu succes a misiunii de luptă pusă în faţa grupei depinde de pregătirea minuţioasă a ofensivei. Ea se începe odată cu primirea misiunii de la comandantul de pluton. Cel mai important şi voluminos lucru pentru comandantul subunităţii este organizarea luptei. La ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul toată activitatea cu privire la organizarea luptei se execută în teren. Succesiunea şi conţinutul acestor activităţi depind de situaţia tactică, de misiunea primită şi de existenţa timpului. Primind misiunea de luptă comandantul de grupă: - însuşeşte misiunea; - analizează situaţia; - ia hotărîrea; - dă ordinul de luptă; - organizează pregătirea grupei pentru executarea misiunii primite; - controlează pregătirea efectivului armamentului şi tehnicii de luptă pentru ofensivă. La timpul stabilit raportează comandantului de pluton că grupa este gata pentru îndeplinirea misiunii de luplă. 2. Succesiunea şi conţinutul activităţilor comandantului de grupă în timpul luării hotarîrii. Pentru a lua hotărîrea comandantul de grupă trebuie: - să însuşească misiunea; - să analizeze situaţia.

2. l.Însuşind misiunea primită trebuie să înţeleagă: - misiunea plutonului şi grupei; - misiunea vecinilor; - timpul gătinţei pentru executarea misiunii primite; - succesiunea şi termenii executării misiunii. 2.2. Analizînd situaţia, comandantul de grupă studiază: a) inamicul; - unde se află şi ce acţiuni execută; - locurile amplasării mijloacelor de foc. b) terenul: - proprietăţile de mascare şi siguranţa; - căile de acces favorabile, barajele şi obstacolele (naturale, şi genistice); - condiţiile de executare a observărilor şi de ducere a focului. 2. 3. La luarea hotărîrii comandantul grupei determină: - misiunile de luptă a efectivului. 2. 4.în ordinul de lupta comandantul grupei indică; a)Reperele. b) Componenţa, situaţia şi caracterul acţiunilor inamicului, locurile de amplasare a mijloacelor de foc ale acestuia. c) Misiunea plutonului (obiectivul de atac şi direcţia înaintării ulterioare). d) Misiunea grupei (obiectivul de atac şi direcţia înaintării ulterioare). e) Misiunile vecinilor, tancului pe care va înainta grupa, numărul acestuia (semnul de recunoaştere). Comandantul grupei dă comanda "Ordon". f) .Misiunea electivului. Ochitorului-operator (ochitorului mitralierei) mitraliorului, aruncătorului de grenade şi lunetistului – obiectivele pentru lovire; ordinea focului şi cooperării cu trăgătorii pentru restul personalului – locul şi ordinea debarcării, locul şi lanţul de trăgători al grupei, obiectivele pentru lovire şi ordinea executării focului; ordinea cooperării cu lancul, cu vecinii şi folosirii focului artileriei şi altor mijloace de foc, ordinea trecerii barajelor şi obstacolelor; mecanicului-conducător, în afară de aceasta – direcţia şi ordinea mişcării la atac. g). Semnalele de înştiinţare, de conducere, de cooperare şi ordinea de acţiune a acestora. h) Ora cînd trebuie să fie gata de ofensivă. i). Locţiitorul comandantului. Pregătirea grupei pentru ofensivă: - completarea stocurilor de rachete, muniţii; - deservirea tehnică a MLI; - executarea lucrărilor indicate pe asigurarea geniatică. Pînă la trecerea la ofensivă din mişcare grupa în componenţa plutonului se dispune în raionul de plecare. Personalul se dispune în apropiere de MLI (TAB). Dacă se dispune de timp, se sapă pentru personal un şanţ de adăpost, iar pentru MLI (TAB) – amplasament. Apoi şanţurile de adăpost se acoperă şi se maschează după posibilităţi. Grupa trebuie sa fie în permanenţă gata pentru respingerea inamicului terestru, aerian şi nimicirea grupurilor de diversiunecercetare ale acestuia.

Drept poziţie de plecare pentru ofensivă din poziţie de contact nemijlocit cu inamicul este, de regulă, tranşeul (şanţul de tragere) de pe poziţia subunităţilor aflate în apărare sau în tranşeea săpată special pentru aceasta în ajunul ofensivei. Pe poziţia de plecare în ofensivă grupa trebuie să fie în permanenţă gata de respingerea ofensivei eventuale a inamicului. De îndată ce grupa ocupă poziţia de plecare, comandantul organizează observarea inamicului şi dă misiunea pentru respingerea ofensivei eventuale a mainicului. În caz de necesitate comandantul grupei organizează lucrările de completare a amenajării tranşeului şi pregătirea ei pentru apărare. Pînă la începutul ofensivei comandantul grupei pregăteşte personalul, armamentul şi tehnica pentru lupta apropiată, iar odată cu primirea misiunii de luptă organizează lupta. La pregătirea grupei de ofensivă personalul execută următoarele lucrări: Comandantul grupei – organizează observarea şi focul pentru cazul trecerii inamicului la ofensivă, precum şi asupra ţintelor aeriene ce zboară la înălţime mică, comunică semnalele de înştiinţare, locurile de adăpost şi ordinea de ocupare a acestora, dă misiunile personalului privind pregătirea armamentului, tehnicii pentru lupta apropiată, complectarea amenajării poziţiei de plecare în ofensivă, controlează mijloacele de transmisiuni, existenţa muniţiei, mijloacelor de proiecţie, combustibilului, lubrifiantelor, proviziei, medicamentelor, ia măsuri pentru completarea acestora, controlează executarea lucrărilor de pregătire pentru acţiunile de luptă. Ochitorul-operator (ochitorul - mitralierei) – examinează armamentul, muniţia, aparatele de ochire, mecanismele de încărcare şi dirijare, înlătură defecţiunile, controlează ajustarea aparatelor de ochire şi a mitralierei jumelate; controlează starea buna de funcţionare a aparatelor de observare, existenţa şi starea sculelor şi pieselor de schimb pentru armament, acordă ajutor mecanicului conductor la deservirea tehnică a MLI (TAB). Mecanicul-conduclor – controlează starea tehnică a MLI (TAB), existenţa şi starea sculelor şi pieselor de schimb, existenţa combustibilului şi lubrifiantelor, înlătură difecţiunile descoperite şi la ordinul comandantului de grupă efectuiază alimentarea. Restul personalului – pregăteşte armamentul propriu, muniţia, echipamentul şi mijloacele de protecţie pentru acţiunile apropiate şi amenajează adăposturile. 4. Acţiunile grupei în ofensivă În cazul atacului pe maşina MLI (TAB) îmbarcarea în aceasta se face odată cu sosirea ei în poziţia de plecare pentru ofensivă. La comanda comandantului de grupă: "La maşină!" sau "Pe locuri!" personalul se îmbarcă, se pregăteşte pentru luptă din mişcare şi atacă inamicul. Din raionul de plecare pină la desfăşurarea plutonului în dispozitiv de luptă grupa înaintează în coloana plutonului. Odată cu începutul desfăşurării plutonului în linie de luptă, comandantul grupei scoate MLI (TAB) pe direcţia sa, precizează pentru ochitor-operator (ochitorul mitralierei) şi pentru mecanicul cunductor (conducător) obiectul de atac (ţintele), direcţia înaintării, locul de trecere în baraje şi conduce focul grupei.

Dacă apropierea inamicului este neutralizată cu siguranţă, grupa atacă pe maşina de luptă MLI (TAB) făra debarcare. După desfăşurarea plutonului în linia de luptă, grupa continuă înaintarea spre limita dinainte a apărării inamicului, nimicind mijloacele de foc descoperite recent cu foc din armamentul maşinii MLI (TAB) şi din armamentul de infanterie. Barajele se trec cu ajutorul dragorului, iar în lipsa acestuia pe culoar în ordinea indicată de comandantul de pluton. După trecerea barajului prin culoar grupa iese din nou la locul ei în linia de luptă, pătrunde vertiginos pe limită dinainte a apărării inamicului şi-l nimiceşte. determină gradul de neutralizare a mijloacelor de foc şi a forţei vii ale inamicului în direcţia de acţiune a grupei şi dă misiunea personalului penlru nimicirea mitralierelor, aruncătoarelor de grenade, instalaţiilor RADT şi altor mijloace de foc, precum şi forţelor vii ale inamicului ramase nevătămate şi descoperite recent. La apropierea tancurilor de tranşee comandantul grupei ordonă soldaţilor desemnaţi să marcheze trecerea pentru tancuri peste tranşee. Cînd tancurile se apropie de poziţia de plecare, comandantul grupei da comanda: "Grupă, pregăteştete de atac!". La această comandă personalul completează încărcarea armelor şi pregăteşte grenadele; pistolarii cuplează baionetele. De îndată ce tancurile vor trece poziţia, comandantul de grupă dă comanda "Grupă, la atac, înainte!’’, la care soldaţii ies rapid din tranşee {şanţul de tragere) şi mergînd cu paşi grăbiţi sau cu pas alergător din urma tancului, de sinestătător cu sprijin de foc din partea maşinii MLI (TAB), atacă inamicul. Cîmpul de mine se trece, de regulă, din urma tancului pe urmele senilelor acestuia sau prin culoarul executat cu pas alergător, de ubicei în componenţa plutonului. La apropierea de culoar comandantul de grupă dă comanda: "Grupă, după mine mitraliorul Cocirlă, pe culoar, în coloană cîte unul, pas alergător, marş!’’. La această comandă grupa îşi schimbă formaţia în coloană cîte unul şi trece barajul. La comanda comandantului: "Grupă, spre obiectivul (aliniamentul) cutare - la luplă, înainte!", grupa se desfăşoară în lanţ şi executînd focul, se apropie rapid de limita dinainte a apărării inamicului, iar apropiindii-se de aceasta la 25 – 30 m, ia grenade şi cu strigăt "Ura!" pătrunde pe limita dinainte a apărării, nimicind inamicul cu foc în faţă. MLI (TAB) deplasîndu-se de la adăpost la adăpost sprijină grupa cu foc Nimicind inamicul pe limita dinainte, grupa fără a se reţine, înaintează. Pe măsura reducerii rezistentei inamicului, personalul la comanda comandantului de pluton se îmbarcă în MLI (TAB) sau se desantează pe tanc şi continuă ofensiva. În adîncimea apărării inamicului grupa, folosind cutele terenului, iese vertiginos şi energic în flancul sau în spatele inamicului şi îI nimiceşte printr-un atac decisiv. Nimicind inamicul în adîncimea apărării, grupa fără a se reţine, înaintează pe MLI (TAB). Dacă inamicul opune o rezistenţă dîrză şi înaintarea pe MLI (TAB) este imposibilă, grupa la comanda comandantului debarcă rapid, se desfăşoară în lanţ şi continuă ofensiva executînd foc din mişcare. Barajele de mine şi exploziv, abatizele, sectoarele greu de trecut din adîncimea apărării inamicului, grupa le ocoleşte sau le trece printr-un culoar executat. Cîmpurile de mine plantate de sistemele de minare la distanţă ale inamicului în faţa subunilăţilor care atacă sînt trecute în coloane de pluton (în linie de grupă)

cu desfăşurarea ulterioară în dispozitiv de luptă. Sectoarele de teren infectate cu substanţe radioactive şi toxice grupa le trece în mijloace de protecţie individuale sau le ocoleşte, sau pe MLI (TAB). Contraatacul inamicului grupa îl respinge cu foc din loc, apoi printr-un atac impetuos şi curajos termină împreună cu vecinii nimicirea inamicului şi continuă ofensiva în direcţia indicată. Dacă inamicul începe retragerea, grupa îl urmăreşte impetuos nimicindu-1 cu foc din toate mijloacele. Comandantul de grupă, deplasîndu-se în lanţ, precizează din mişcare obiectivul de atac al grupei, ordinea de trecere peste baraje şi formulează (precizează) misiunile mitraliorului, servantului aruncătorului de grenade şi pistolarilor. 5 Acţiunile grupei în ofensivă în condiţii de iarnă şi pe timp de noapte Ofensiva pe timp de iarnă: Zăpada, cerurile şi vînturile puternic influenţează asupra acţiunilor de luptă, deoarece: - zăpada căzută în straturi mari îngreuiază manevra; - viscolul, gerul şi vînlul au o influenţă negativă asupra militarilor, înrăutăţind condiţiile de observare şi de executare a focului; - gerurile mari (temperaturile scăzute) îngreuiază funcţionarea normală a armamentului şi tehnicii militare; - solul îngheţat îngreuiază executarea (amenajarea) şanţurilor de tragere şi adăposturilor; - creşte importanţa pădurilor, clădirilor izolate şi localităţilor pentru adăpostirea personalului împoiriva frigului; - cursurile de apă îngheţate uşurează manevra şi lupta împotriva inamicului care şi-a organizat apărarea pe acestea; - timpul de lumină este mai scurt, grupa fiind obligată să desfăşoare acţiuni de luptă şi noaptea sau în alte condiţii de vizibilitate redusă. Grupa trebuie să cunoască permanent situaţia inamicului şi să folosească pentru manevră deplasarea pe schiuri (rachete de zăpadă) pe timp nefavorabil (ceaţă, ninsoare, viscol). Ofensiva pe timp de iarnă se duce de regulă din contact cu inamicul în lungul comunicaţiilor şi pe direcţiile mai puţin înzăpezite. Grupa se asigură de la început cu tot ceea ce îi este necesar traiului şi ducerii luptei: echipamentul prevăzut în norme, sănii, schiuri, unsori speciale pentru armament şi muniţie. Armamentul, tehnica militară şi celelalte materiale, pe cît posibil, se vopsesc după culoarea mediului unde se acţionează. Periodic, militarilor li se distribuie ceai şi alte băuturi calde prevăzute în norme. Autovehiculele se asigură cu mijloace de trecere şi se ajută de către grupă pentru depăşirea porţiunilor grele din teren, barajelor şi obstacolelor naturale. Acestora li se asigură, lichid antiger, mijloace de izolare termică, de încălzire şi de uşurare a pornirii motoarelor. În funcţie de natura obiectivului de cucerii, de grosimea stratului de zăpadă, de situaţia meteorologică (ceaţă, viscol) şi de timp (noapte sau zi), grupa poale acţiona în dispozitiv de luptă, în dispozitiv premergător de luptă sau combinat.

Transportoarele amfibii blindate (maşinile de luptă) se deplasează pe comunicaţii deszăpezite (pe direcţii fără zăpadă) sau înapoia tancurilor cu lamă de boldozer, executînd foc cu armamentul de bord prin intervale, pe la flancuri şi pe deasupra trupelor proprii. Comaudantul de grupă va reduce la minimum timpul de pregătire a luptei. Pe poziţia de plecare la ofensivă, cînd zăpada este mare (depăşeşte 80 cm), lucrările genistice se execută de tipul semiîngropat în zăpadă, gheaţă şi în umplutură. Pe timp de ger puternic, militarii vor fi antrenaţi permanent în executarea unor lucrări sau acţiuni, pentru a nu îngheţa; se va evita staţionarea izolată a militarilor. Ofensiva pe timp de noapte: Acţiunile de luptă pe timp de noapte ale grupei sînt deosebit de frecvente. Ofensiva pe timp de noapte se execută ca o continuare a acţiunilor din timpul zilei sau după o întrerupere a acestora, de regulă, din contact nemijlocit cu inamicul. În cel de-al doilea caz, pentru realizarea surprinderii, grupa poate ataca fără pregătire de foc, fără transportoare amfibii blindate (maşini de luptă) şi tancuri, respectând cu stricteţe măsurile de mascare. Pînă la atacul limitei dinainte sînt interzise convorbirile radio, staţiile rămânând pe recepţie, iar aparatura de vedere pe timp de noapte se foloseşte numai la ordinul eşalonului superior. Pregătirea pentru acţiunile pe timp de noapte se execută, de regulă, pe timp de lumină. În afară de problemele obişnuite comandantul de grupă, dînd misiunea mai indică: - reperele vizibile pe întuneric, direcţia de ofensivă după azimut şi grupa (militarul) numită direcţional; - modul de folosire a armamentului şi mijloacelor de iluminare a terenului; - aliniamentele de deschidere şi încetare a focului; - modul de marcare a culoarului prin baraje şi procedeul de trecere prin acesta; - semnalele pentru indicarea obiectivelor şi identificarea reciprocă a militarilor şi subunităţilor proprii; - modul de raportare la ajungerea pe anumite aliniamente. Grupele înaintează după reperele stabilite după azimut pînă la obiectivul de atac, folosind acoperirile din teren. În situaţia cînd se iluminează terenul militarii iau cu repeziciune poziţia culcat, după care reiau înaintarea fără zgomot. Cînd grupa a fost descoperită de către inamic, ea se desfăşoară repede în dispozitiv de luptă şi acţionează cu notărîre pentru îndeplinirea misiunii. Apropierea în ascuns (fără a fi descoperit de inamic) şi atacul executat prin surprindere şi cu rapiditate în flancul şi spatele inamicului asigură nimicirea acestuia în timp scurt şi cu pierderi minime, folosind cu dibăcie focul executat la distanţă apropiată precum şi grenadele de mîină. Pentru nimicirea inamicului care apără un obiectiv important (pod, viaduct, punct obligat de trecere, depozit, centru de transmisiuni, punct de comandă, instalaţii şi aparatură specială) grupa se deplasează în coloană, pe itinerarul slabilit pînă la ajungerea pe un aliniament care asigură atacul din mişcare şi prin surprindere a acestuia. Mijloacele de întărire (mitraliere, aruncâtoare) sprijină atacul grupei, executînd trageri asupra mijloacelor de foc ale inamicului care întîrzie înaintarea.

Dacă atacul pe timp de noapte se execută după o pregătire de foc grupa desfăşoară acţiunile după normele arătate pe timp de zi. În acest caz, în dispozitivul de luptă al grupei pot intra tancurile de sprijin nemîjiocit şi se poate acţiona şi cu transportoare amfibii blindate. La ora stabilită grupa se deplasează spre inamic şi-l atacă cu hotărîre. Pe timpul dezvoltării ofensivei în adincime grupa trebuie să păstreze cu stricteţe direcţia de ofensivă şi să marcheze precis aliniamentele cucerite succesiv. Legătura cu grupele şi mijloacele de întărire se asigură prin semnale şi prin agenţi (prin radio, cînd se acţionează cu transportoare amfibii blindate, maşini de luptă). Terenul se iluminează astfel, încît să nu demaşte dispozitivul de luptă propriu. În funcţie de situaţie şi de locul unde se acţionează terenul se iluminează numai atunci cînd inamicul a descoperit acţiunile grupei şi acţiunile de luptă au început de-o parte şi de alta. Pentru a acţiona cu mai multă siguranţă pe întuneric şi pentru a descoperi rezistenţele care întîrzie înaintarea grupei, comandantul foloseşte cartuşe de iluminare şi mijloace de iluminare artificială din dotare. 6. Acţiunile grupei în lupta de ofensivă în localitate, în pudure şi pe teren cu culturi înalte Ofensiva în localitate: În ofensiva în localitate sau zonă industrială grupa poate acţiona, în mod obişnuit, în cadrul plutonului, poate fi destinat să intre în componenţa detaşamentului de asalt sau ca element de asalt în compunerea subunităţilor din eşalonul întîi. Grupa poate acţiona în localitate ca grup de asalt cu misiunea să nimicească inamicul şi să cucerească un obiectiv (compus din l – 3 clădiri) organizat puternic pentru apărare, situat pe una din străzile principale sau un grup de clădiri de mai mică importanţa. Misiunea se primeşte, de regulă, succesiv pentru fiecare obiectiv de cucerii. Cînd nu este constituit ca grup de asalt grupa poate primi misiunea să acţioneze în lungul unei străzi largi, prin grădini, locuri virane şi parcuri pentru a nimici inamicul care se apără în acestea, în unele clădiri mici care nu sunt organizate puternic pentru apărare, sprijinind în acelaşi timp acţiunile detaşamentului şi grupurilor de asalt care atacă clădirile mari şi pregătite puternic pentru apărare. Grupa de infanterie poate acţiona în cadrul grupului de asalt ca: grupă de asalt, de sprijin sau de înlăturare a barajelor şi de destrugeri. Succesul ofensivei în localitate, zonă industrială este determinat de: - cunoaşterea situaţiei şi dispozitivului inamicului; - conducerea fermă a luptei şi ducerea de acţiuni hotărîte şi îndrăzneţe de către subunităţi; - lupta de strada îndîrjită pentru cucerirea fiecărei clădiri, a celor mai importante poziţii de apărare de pe arterele principale ale localităţii, a centralelor telefonice şi telegrafice, a posturilor de radio şi televiziune, podurilor şi staţiilor de cale ferată; - intensificarea acţiunii acolo unde sa obţinut succesul prin întroducerea în luptă de noi forţe şi mijloace;

- executarea permanentă de acţiuni manevrice în cadrul grupului de asalt, chiar şi cu militari izolaţi; - cooperarea strînsă cu formaţiuni de rezistenţe şi populaţia din localităţi. Pentru eliberarea unei localilăţi sau zone industriale, ofensiva se execută din contact nemijlocit sau, în condiţii cu totul avantajoase, din mişcare. Cînd limita dinainte a apărării inamicului trece pe marginea sau prin interiorul localităţii, zonei industriale, atacul se execută din contact nemijlocit, de pe o bază de plecare, cu subunităţile în dispozitiv de luptă pe jos. Cînd aceasta este organizată pe un aliniament în faţa localităţii, zonei industriale, iar apărarea este puternic neutralizată cu artileria şi aviaţia, atacul acesteia se poate executa şi din mişcare cu infanteria îmbarcată pe transportoare amfibii blindate. La pregătirea luptei, în afara măsurilor care se iau în cazul ofensivei obişnuite comandantul de grupă este obligat: - să studieze particularilăţile fiecărui obiectiv în parte sau caracterul apărării inamicului pe direcţia de acţiune, locurile unde sînt dispuse mijloacele de foc, barajele şi obstacolele de tot felul, străzile, intersecţiile, pieţele, locurile virane, grădinile şi parcurile; - să indice modul de nimicire a mijloacelor de foc ale inamicului dispuse în clădiri şi pe căile de apropiere de acestea, modul de sprijinire reciprocă cu foc între grupe cînd duc lupta de-a lungul străzilor, modul de trecere sau ocolire a baricadelor, barajelor şi altor obstacole; - să stabilească modul de folosire a mijloacelor fumigene şi aruncătoarelor de flăcări. Ca grup de asalt grupa poate acţiona independent, în cadrul eşalonului superior sau în cadrul detaşamentului de asalt. Grupa trebuie să acţioneze în strînsă cooperare cu subunităţile (grupurile de asalt) vecine şi cu cele din compunerea eşalonului din care face parte. Organizînd ofensiva grupului de asalt, comandantul de grupă studiază amănunţit caracterul apărării inamicului din obiectivul de atac, sistemul de foc şi posibilitatea inamicului de a executa foc de flanc din clădirile vecine, căile de apropiere cele mai favorabile pînă la obiectiv, barajele şi ubstacolele existente şi stabileşte misiunile grupelor şi mijloacelor de foc, precum şi modul de cooperare până la nimicirea completă a inamicului şi cucerirea obiectivului ordonat. După luarea hotărârii şi raportarea acesteia, comandantul de grupă trece la constituirea grupului de asalt, execută cu comandanţii grupelor recunoaşterea obiectivului de atac, dă ordinul de luptă şi organizează cooperarea. În ordinul de luptă comandantul de grupă precizează: - concluziile asupra valorii şi posibilităţilor inamicului, misiunea grupului de asalt, subunităţile vecine şi misiunile lor; - misiunile pe care mijloacele de foc ale eşaloanelor superioare le execută în folosul grupului de asalt; - misiunile grupelor de înlăturare a barajelor şi de distrugeri, ale grupelor de sprijin şi ale celor de asalt şi modul de coordonare a acţiunilor acestora pentru îndeplinirea misiunii; - locul comandantului de grupă în dispozitivul grupului de asalt; - ora cînd subunităţile trebuie să fie gata de luptă şi consumul de muniţie pe toată durata îndeplinirii misiunii.

Comandantul de grupă, organizând cooperarea, precizează: - locul, natura şi activitatea obiectivului inamicului, mijloacele do foc descoperite la inamic şi de către cine vor fi nimicite (neutralizate) fiecare; - modul de acţiune al fiecărei grupe din compunerea grupului de asalt; - coordonarea eforturilor şi acţiunilor tuturor elementelor de dispozitiv în vederea sprijinului recjproc cu subunităţile vecine şi cu mijloacele eşaloanelor superioare, direcţiile de pătrundere spre obiectiv şi locurile unde se vor executa culoare prin baraje şi obstacole; - modul de apiopiere de obiectiv şi cum se asigură aceasta; - locurile de pătrundere în clădiri şi modul de desfăşurare a acţiunilor de luptă în interiorul acestora; - măsurile ce se iau şi misiunile grupelor de sprijin pentru izolarea obiectivului cucerit de celelalte construcţii şi obiective din apropiere, de apărare a acestuia sau de continuare a ofensivei; - modul de respingere a eventualelor contraatacuri executate de inamic. Comandanţi de grupe dau misiunile de luptă şi pregătesc militarii şi tehnica de luptă pentru a fi gata, la ordin, să treacă la îndeplinirea misiunii. Pe timpul pregatirii de foc tunurile şi tancurile nimicesc prin trageri prin ochire directă personalul şi mijloacele de foc ale inamicului dispuse în obiectivul de alac (clădiri) şi din clădirile învecinate. Cu mitralierele, puştile-mitralieră, puştile semiautomate cu lunetă şi cu pistoalele mitraliera se execută foc asupra ferestrelor, uşilor şi ambrazurilor; cu aruncătoarele de grenade antitanc se nimicesc mijloacele de foc ale inamicului din clădiri, tancurile şi alte mijloace blindate. Grupele de înlăturare a barajelor şi de distrugeri execută culoare prin barajele şi obstacolele inamicului cu ajutorul încărcăturilor alungite sub sprijinul de foc al tancurilor, tunurilor al transportoarelor amfibii blindale (maşinilor de luptă) din grupele de sprijin şi al armamentului grupelor de asalt. După executarea culoarelor în barajele de mine şi trecerilor prin obstacolele inamicului, tancurile se apropie cu viteza maximă admisă de teren, executînd foc din mers şi din opriri scurte asupra mijloacelor de foc ale inamicului din şi dintre clădiri, care nu au fost distruse pe timpul pregătirii de foc, trec cu viteză, prin culoar şi se apropie de obiectiv creînd breşe în reţelele de sârmă ghimpată. Sub protecţia blindajului tancurilor grupele de asalt urmează îndeaproape (în fugă) progresiunea tancurilor, deplasîndu-se în culoană, trec imediat după acestea prin culoare şi desfăşurîndu-se în diapozitiv de luplă în trăgători depăşesc tancurile sub sprijinul de foc al aecstora, al mitralierelor de pe transportoare amfibii blindate (al armamentului de pe maşinile de luptă) şi mitralierelor de sprijin, asaltează şi ocupă clădirile mai mici de la marginea localităţii sau din apropierea obiectivului de atac. Aruncătoarele, urmînd progresiunea luptei, execută foc asupra inamicului dispus în tranşee şi şanţuri de comunicaţie. Tancurile acţionează în urmă sau în dispozitivul infanteriei şi nimicesc prin trageri prin ochire directă armele automate dispuse în clădiri şi mijloacele de foc care îngreuiază apropierea de obiectiv. Pe măsura apropierii de obiectivul de atac focul se transportă asupra etajelor superioare şi asupra podurilor clădirilor. Grupele pătrund cu repeziciune în clădire, urcînd la etaj pe scări sau prin spărturile din planşee, nimicesc inamicul cu grenade

de mînă, cu foc executat la distanţă apropiată cu pistoalele mitralieră şi cu puştile mitralieră, cu focul aruncătoarelor de flăcări, precum şi prin lupta corp la corp. În încăperile de la etaj militarii (luptătorii) pătrund cu ajutorul frînghiilor cu gheară de pisică aruncate prin ferestre şi al scărilor mobile, în interiorul clădirilor acţiunile se duc din încăpere în încăpere, înlăturîndu-se barajele de pe scări şi coridoare. În timp ce lupta se desfăşoară pentru nimicirea inamicului din interiorul clădirii grupele de sprijin ocupă poziţii de tragere cu tancurile, tunurile şi aruncătuarele de grenade antitanc, aruncătoarele şi transportoarele amfibii blindate în intervalele dintre clădiri, de unde execută trageri asupra mijloacelor de foc ale inamicului descoperite în clădirile învecinate, în grădini sau parcuri, interzicînd executarea de contraatacuri pe direcţia grupului de asalt. După cucerirea clădirii grupul de asalt o consolidează şi se pregăteşte pentru respingerea unui eventual contraatac al inamicului. Pentru consolidarea clădirii comandantul de grupă ordonă grupelor de asalt să instaleze armamentul automat la ferestre, saci cu nisip (pământ) la uşi şi ferestre; grupelor de sprijin să dispună tancurile, transportoarele amfibii blindate în intervalul dintre clădiri, folosind denivelările şi acoperirile existente, tunurile şi aruncătoarele de grenade antitanc – la parterul clădirii, cu posibilităţi de executare a tragerilor prin spărturile din zid, mitialierile – la ferestrele de la etaj şi în podul clădirii (poziţii de tragere de rezervă) pentru a lovi pe inamic de la distanţă cît mai mare şi a realiza focul etajat. Grupul de asalt poate incendia sau distruge clădirile rezistente şi puternic apărate. Sub acoperirea celorlalte elemente ale grupului de asalt grupa de înlăturare a barajelor şi de distrugeri se apropie de clădire şi o incendiază sau o distruge, folosind sticle cu substanţe incendiare şi explozivi. Gtrupele de sprijin şi de asalt neutralizează cu foc inamicul din clădire, îndeosebi pe cel din imediata apropiere a locurilor unde a izbucnit incendiul pentru a nu-i da posibilitatea să ia măsuri de localizare şi stingere. Ieşirile din clădire (inclusiv gurile de acces în canalele subterane) sînt supravegheate şi bătute cu foc pentru a împiedica inamicul să se retragă. Atacul asupra unor clădiri se poate executa pe timp de noapte sau în alte condiţii de vizibilitate redusă şi fără pregătire de foc. Cînd grupa nu se constituie ca grup de asalt, de regulă, de-a lungul străzilor, prin grădini, parcuri, locuri virane, nimiceşte inamicul care se apăra în acestea, în clădiri mici sau care nu au fost bine pregătite pentru apărare. Transportoarele amfibii blindate (maşinile de luptă), tancurile şi celelalte mijloace de foc de întărire (sprijin) se deplasează în dispozitivul de luptă al grupei sau imediat înapoia acesteea, sprijinind cu foc şi urmărind procesiunea luptei pe măsura cuceririi clădirilor de pe direcţia lui de atac, a grădinilor şi parcurilor, pieţelor şi locurilor virane. Grupa nimiceşte cu foc şi grenade personalul şi mijloacele antitanc ale inamicului din subsolurile şi parterele clădirilor care împiedică acţiunea tancurilor şi transportoarelor amfibii blindate (maşinilor de luptă) proprii. După cucerirea localităţii grupa iese pe marginea opusă a acesteea şi continuă ofensiva pe direcţia ordonată.

Ofensiva in pădure: La pregătirea şi ducerea luptei ofensivei în pădure, trebuie să se ţină seama că: - orientarea, observarea, indicarea obiectivelor şi conducerea focului se fac cu mai mare greutate; - folosirea transportoarelor amfibii blindate şi tanurilor în afara drumurilor şi defrişărilor este îngreuiată şi uneori imposibilă; - apropierea, desfăşurarea în ascuns, amenajarea pozîţiei de plecare la ofensivă şi manevra forţelor şi mijloacelor grupei sînt favorizate; - pădurea asigură cundi|ii optime pentru trai şi lupta în condiţii de izolare; - inamicul are mari posibilităţi de creare a barajelor, ambuscadelor, pungelor de foc şi de executare a focului încrucişat şi de flanc, în special în lungul drumurilor, potecilor şi defrişărilor; - creşte pericolul incendiilor; - conducerea, cooperarea şi manevra tehnicii se realizează greoi; - inamicul are posibilităţi mari de a dispune mascat (în copaci) şi de a executa foc. În pădure grupa execută atacul, de regulă, paralel cu drumurile sau culoarele existente, pe o direcţie indicată prin azimut. Acţiunile se desfăşoară pe jos. În cadrul grupei se organizează observarea circulară, iar pentru siguranţa nemijlocită pe timpul apropierii de pădure şi pe poziţia de plecare la atac se trimit cercetaşi. Atenţie deosebită se acordă nimicirii lunetiştilor, militarilor dispuşi în copaci, vînătorilor de blindate şi servanţilor la aruncătoarele de flăcări (de grenade incendiare). La pregătirea ofensivei în pădure, comandantul de grupă, în afara măsurilor obişnuite, este obligat: - să studieze caracterul pădurii şi particularităţile apărării inamicului pe baza informaţiilor primite (în special de la populaţia din zonă); - să stabilească azimutul şi să urmărească menţinerea direcţiei de atac; - să destine echipe (militari) pentru înlăturarea barajelor (crearea culuarelor), să stabileaseă modul de trecere prin acestea; - să stabilească semnale de recunoaştere reciprocă şi de marcare a aliniamentelor ocupate; - să stabilească modul de acţiune în zone incendiate sau ăn cazul intrării în ambuscadele inamicului. La începerea atacului se urmăreşte nimicirea inamicului care se apară pe marginea pădurii (militarilor dispuşi în copaci), ocuparea ieşirilor din pădure, precum şi nimicirea mijloacelor de foc care sînt dispuse pe marginea pădurii. Atacul se continuă îu interiorul pădurii prin nimicirea inamicului de la distanţe mici cu foc şi cu grenade de mîină, precum şi prin lupta corp la corp. Pentru nimicirea rezistenţelor inamicului se folosesc manevrele de învăluire şi întoarcere combinate cu atacul frontal. Abatizele, barajele şi alte obstacole, de regulă, se ocolesc, iar dacă acest lucru nu este posibil se execută culoare sau treceri prin acestea.

Cele mai importante intersecţii de drumuri, culuare şi obiectivele ocupate se consulidează şi se apăra de către grupe, mitraliere, aruneătoare de grenade antitanc, iar la ordin de către întregul pluton. Grupa nu rămîne pentru curăţirea pădurii de militarii izolaţi ai inamicului. El pătrunde cu curaj în dispozitivul inamicului, luînd masuri de asigurare a flancurilor şi spatelui dispozitivului propriu şi pentru observarea circulară, menţinerea legăturii şi cooperării cu subunităţile vecine. Cînd acţiunile de luptă se desfăşoară cu condiţii de izolare comandantul de grupă, concomitent cu conducerea acţiunilor de luptă, ia masuri să pregătească traiul, folosind resursele locale. Toate acţiunile desfăşurate în condiţii de izolare trebuie să aibă ca rezultat hărţuirea inamicului ori de cîte ori sînt create condiţii favorabile, precum şi sustragerea oportună de la loviturile acestuia. Se va urmări, totodată, realizarea legăturii şi cooperării cu elemente din sistemul naţional de apărare pentru sprijinul reciproc în luptă. Ofensiva în teren cu culturi înaltei: Ofensiva în zone cu culturi înalte este influenţată de caracteristicile terenului, întinderea, înălţimea şi densitatea culturilor, posibilitatea de a provoca inundaţii şi incendii de mari proporţii. Aceasta se pregăteşte şi se execută, de regulă, după aceleaşi principii ca şi ofensiva în pădure, cu deosebirea că subunităţile pot fi sprijinite nemijlocit de către tancuri şi transportoare amiibii blindate (maşini de luptă) care acţionează în dispozitivul de luptă al infanteriei sau imediat înapoia acestuia. Dispozitivul de lupta se maschează şi manevra de forţe şi mijloace se realizează cu mai multă uşurinţa. Aceste zone îngreuiază observarea, orientarea, indicarea obiectivelor şi corectarea focului, deplasarea subunităţilor şi manevra, îndeosebi pe timp de ploaie şi în caz de inundaţii. Conducerea grupei, orientarea şi păstrarea direcţiei de atac se realizează mai greoi decât în pădure, îndeosebi cînd culturile înalte se întind pe suprafeţe mari. Comandanţii şi militarii în termen acţionează cu iniţiativă. Deplasarea se execută după azimut şi repere (copaci izolaţi, defrişări, cumpene de fîntîni). Se stabilesc semnale acustice şi se iau măsuri pentru menţinerea legăturii în cadrul subunităţii. Comandantul de grupă este obligat ca după nimicirea inamicului şi ocuparea obiectivelor de pe marginile porţiunilor de teren cu culturi înalte să ia măsuri pentru continuarea atacului în adîncime. Pentru aceasta trimite cercetaşi în faţă şi pe flancuri, organizează observarea circulară pentru a evita surprinderea din partea inamicului, descoperă la timp punctele de rezistenta din adîncime. Mijloacele de întărire acţionează în centrul dispozitivului de luptă al grupei. Cînd se trece la urmărirea inamicului, cel mai indicat dispozitiv de luptă este în triunghi cu vîrful înainte. Tancurile şi transportoarele amfibii blindate (maşinile de luptă) trebuie să fie asigurate împotriva acţiunilor vînătorilor de blindate ai inamicului. Pe timpul pregătirii luptei se iau măsuri pentru menţinerea direcţiilor de atac ale subunităţilor şi marcarea locului unde se află. Pentru oprirea contraatacurilor se pot incendia culturile, ţinîndu-sc seama de direcţia vîntului pentru a nu periclita subunităţile (militarii) proprii. Pe timpul ducerii luptei în adîncime se intensifică acţiunile prin surprindere şi de la distanţe mici, lupla corp la corp şi folosirea grenadelor de mîină pentru

nimicirea rezistenţelor inamicului. Se iau măsuri de stingere a incendiilor în zonele care afectează acţiunile trupelor proprii.

Capitolul 7. Marşul şi siguranţa marşului 1. Procedeele de deplasare. Bazele marşului Deplasarea este acţiunea desfăşurată în mod organizat de către subunităţi pentru dislocarea dintr-un raion în altul, intrarea în luptă sau executarea manevrei. Deplasarea trebuie să se facă rapid, dispersat şi în ascuns pentru a asigura protecţia subunităţilor împotriva loviturilor inamicului terestru şi aerian sau pentru a limita efectele acestor lovituri. Subunităţile de infanterie trebuie să fie permanent pregătite în măsură să execute deplasări în orice condiţii de teren, timp şi stare a vremii, pe orice distanţă, în condiţiile pericolului permanent de întrebuinţare a ANM şi sistemelor de minare la distanţă, acţionării aviaţiei desantelor aeriene, grupurilor aeromobile şi cercetarediversioniste, contaminării radioactive, chimice şi biologice, distrugerii drumurilor şi trecerilor. Aceasta prezintă cerinţe ridicate cu privire la pregătirea minuţioasă a tehnicii, armamentului şi efectivului pentru deplasare, disciplina înaltă a marşului şi gradul înalt de înştruire a personalului, precum şi asigurarea multelaterală a marşului. Subunităţilc de infanterie se deplasează prin următoarele procedee: - marş (MLI, TAB, autovehicule sau pe jos); - transport (pe comunicanţii feroviare, fluviale, aeriene, maritime şi rutiere (autotren)); - combinat. Procedeul de deplasare se adoptă în foncţie de situaţie, scop, distanţă şi timpul efectat deplasării, starea comunicaţiilor acţiunilor inamicului terestru şi aerian şi existenţa mijloacelor de deplasare. Procedeul de bază pentru deplasare este marşul. Marşul este deplasarea organizată a trupelor în coloane pe drumuri de coloane în scopul ieşirii în raionul stabilit sau la aliniamentul indicat. Scopul principal al marşului constă în sosirea la timp a subunităţilor în raionul stabilit sau aliniamentul indicat cu capacitatea de luptă completă, în vederea îndeplinirii misiunii ordonate. Misiunile ordonate pot fi: - acoperirea frontierei de stat; - executarea ofensivei asupra inamicului; - respingerea atacului lui; - întărirea (amplificarea eforturilor) subunităţilor care acţionează înainte; - înlocuirea subunităţilor care au pierdut capacitatea de luptă; - concentrarea într-un nou raion pentru completarea, formarea, executarea diferitor lucrări sau odihnă. În funcţie de condiţiile de deplasare, locul subunităţii la începutul marşului relativ liniei de contact de luplâ a părţilor, caracterul de acţiuni a lor şi depărtarea inamicului, marşul se poate executa: - în condiţiile cînd se prevede înlîlnirea cu inamicul şi intrarea în luptă; - în afara pericolului întîlnirii (ciocnirii) cu el.

După direcţie, marşul poate fi: - spre front; - de-a lungul frontului; - dinspre front. În orice situaţie marşul trebuie să se execute în ascuns, de regulă, noaptea sau în alte condiţii de vizibilitate redusă. Pe timpul desfăşurării acţiunilor de luptă, atunci cînd este impus de condiţiile situaţiei şi la depărtări mari înapoia dispozitivului forţelor proprii marşul se execută şi ziua. În condiţiile luptei contemporane, luînd în consideraţie numărul mare de aviaţie în trupe, întrebuinţarea pe larg a desanţilor aerieni şi grupelor diversioniste, precum şi caracterul posibil de desfăşurări a acţiunilor de luptă în mai multe focare izolate de luptă, subunităţile pe timpul marşului trebuie să menţină permanent gradul înalt al pregătrii în vederea luptei, capacitatea de a desfăşura acţiunile de luptă neprevăzută. Cînd se prevede întîlnirea cu inamicul şi intrarea în luptă cu el, marşul se execută, de regulă, în timpul deplasării subunităţilor spre front la ultima etapă din marş, în timpul deplasării de-a lungul frontului, la o depărtare mică (neînsemnată) de linia de contact a părţilor opozante, precum şi în timpul luptei. El se corectează şi va decurge, de regulă, în zona razei de acţiune a aviaţiei şi artileriei inamicului. Toate activităţile cu privire la organizarea unui astfel de marş sînt supuse intereselor luptei care va avea loc, iar constituirea dispozitivului de marş în acest caz trebuie în întregime să corespundă concepţiei luptei care va urma, să asigure posibilitatea de a devansa inamicul în executarea loviturilor cu foc, desfăşurarea rapidă în dispozitiv de luptă, intrarea în luptă din mişcare şi producerea inamicului unei lovituri puternice. Pericolul permanent de întîlnire cu inamicul prin surprindere obligă de a destina siguranţa de marş şi nemijlocită, cere ca subunităţile să fie întotdeauna gata pentru desfăşurarea rapidă şi intrarea în luptă fară schimbări complicate a dispozitivului. Marşul în afara pericolului întîlnirii {ciocnirii) cu inamicul se execută mai des în spatele trupelor proprii. Dispozitivul de marş în acest caz trebuie să asigure comoditatea (uşurinţa) deplasării, conducerii, realizarea unei viteze înalte de marş a coloanei, consumul minim de eforturi fizice a personalului şi păstrarea tehnicii de luptă. Astfel de marş se execută, de regulă, la distanţe mari. Batalionul execută marşul pe o singura coloană. Compania (plutonul) executa marşul în cadrul balalionului (companiei), iar uneori şi independent în siguranţă de marş. La distanţă marşul se execută pe drumuri cu praf, în condiţii de vizibilitate redusă, pe polei, pe drumuri cu urcuşuri şi coborîşuri abrupte, cotituri bruşte. În timpul deplasării cu o viteză ridicată distanţele dintre maşini se măresc. La deplasarea pe un teren deschis în condiţiile pericolului întrebuinţării armelor de precizie înaltă, distanţele dintre maşini se măresc la fel şi pot fi de 100 – 150 m. Subunităţile de infanterie, cînd este necesar, pot să se deplaseze pe jos sau pe schiuri. În scopul începerii şi executării marşului la timp şi în mod organizat, precum şi pentru menţinerea unui nivel înalt de conducere, disciplină şi organizare a subunităţilor se fixează:

- punctul iniţial şi timpul trecerii lui; - punctele de coordonare (îndrumare) şi timpul de trecere a lor; - locul şi timpul (durata) haltelor; - locul şi timpul (durata) raioanelor de odihnă de zi (noapte) pe 24 ore. Punctul iniţial se fixează pentru începerea la timp a marşului. Ora cînd maşina de cap a coloanei se trece la punctul iniţial se considera începutul marşului. Această ora este stabilită de către comandantul superior şi trebuie respectată cu rigurozitate. Punctul iniţial se stabileşte la o aşa depărtare de raionul de dispunere (staţionare), încît să asigure constituirea coloanei subunităţii şi intrarea în viteza şi distanţele de marş odată cu trecerea lui. Această depărtare depinde de condiţiile terenului, componenţa subunităţii şi constituie, de regulă, 5 – 10 km. Punctul iniţial, de regulă, se fixează în apropierea unui reper (obiect din teren) bine văzut atît ziua cît şi noaptea. Punctele de coordonare se stabilesc pentru executarea marşului în timpul stabilit şi menţinerea conducerii. Aceste puncte se fixează peste 3 – 4 ore de deplasare. Nu se recomandă de stabilit punctele de coordonare pe rîuri şi în locurile obligate de trecere, în apropierea nodurilor de drumurii, la periferiile localităţilor mari, precum şi în apropierea altor obiecle uşor observatc de către aviaţia inamicului. Pentru verificarea stării tehnice a autovehicolelor şi armamentului, executarea întreţinerilor deservirii tehnice şi înlăturarea difecţiunilor, servirea hranei şi odihna personalului se fixează inaite, iar la sfîrşitul fiecărei etape de marş – odihna de zi (noapte) după 2 – 3 etape de marş, se fixează raionul de odihnă cu durata de 24 ore. Haltele se fixează peste 3 – 4 ore de deplasare pe o oră şi o haltă cu durata de 2 ore în jumătatea a doua a etapei de marş, iar la sfîrşitul fiecărei etape - odihna de zi (noapte). Locurile pentru halte şi raioanele de odihnă se aleg în raioanele care oferă condiţii favorabile de protecţie şi mascare, cu adăposturi naturale şi dispun de suficiente surse de apă. De regulă, raioanele haltelor se fixează înaintea aliniamentelor (punctelor) de coordonare (îndrumare) pe itinerarul de deplasare, iar raioanele de odihnă - într-o parte de el, în aşa mod, ca subunitatea să aibă posibilitatea să se dispună în coloană de-a lungul itinerarului deplasării care va urma, folosind caracteristicile de protecţie şi mascare a terenului. Indicii posibilităţilor de marş. Prin posibilităţile de marş a subunităţii se înţelege posibilităţile lor de a parcurge pe roţi în limpul a 24 ore sau a mai multor zile o distanţă maximă menţinînd capacitatea înaltă de luptă în vederea îndeplinirii misiunii de luptă ordonate. Indicii principali ai posibilităţilor de marş ale subunităţilor de infanterie sînt: - viteza medie de marş; - mărimea etapei de marş. Indicele determinant (hotărâtor) al posibilităţilor, de marş este viteza medie de deplasare. Aceasta este viteză reală de deplasare a subunităţii la marş fără a lua în calcul timpul destinat pentru halte (popasuri).

Viteza medie de deplasare a subunităţilor de infanterie depinde în primul rînd de viteza tehnică (nominală) a maşinilor, care se află în coloane de marş (tanc, MLI (TAB) pe drum natural 35 – 45 km/oră, pe şosea 45 – 60 km/oră). Însă, după cum arată experienţa pregătirii de marş a trupelor (aplicaţiilor tactice), viteza reală de deplasare la marş este cu 25 – 30 % mai mică decît viteza medie tehnică (nominală) a maşinii izolate. Viteza de deplasare la marş depinde de misiune, starea itinerarului, de timp şi starea vremii, starea tehnică a maşinilor, pregătirea şoferilor (mecanicilorconductori), pregătirea de marş a subunităţii, pregătirea comandanţilor în conducerea coloanei, precum şi de modul de pregătire şi asigurare a marşului. Viteza medie de deplasare pe drumuri de cîmp în teren mediu rfămîntat pentru MLI (TAB) poate fi 25 – 30 km/oră (20 – 25); pentru automobile, cînd se deplasează în coloane independente 30 – 40 km/oră (25 – 30); a coloanelor mixte 25 – 30 km/oră (20 - 30). În condiţii nefavorabile (glod, zăpadă, gheţuş, dezgheţ, ceaţă, teren mlăştinos şi alte condiţii nefavorabile) viteza medie poate să se micşoreze pînă la 20 km/oră (15 – 20). La executarea marşului pe jos, viteza medie de deplasare poate fi 4 – 5 km/ora, pe schiuri 5 – 7 km/oră. Cînd marşul se execută pe itinerar cu condiţii uniforme (la fel), viteza de deplasare se determină prin divizarea (împărţirea) lungimii marşului la timpul prezentat pentru marş, scăzînd din el timpul destinat pentru halte. Însă practic itinerarul pe diferite porţiuni va avea diferite condiţii pentru deplasarea coloanei şi prin urmare şi diferite viteze admisibile de deplasare. Viteza medie de deplasare a coloanei se calculează luînd în consideraţie vitezele admisibile pe fiecare porţiune de itinerar. Calculînd marşul, comandantul de companie trebuie sa ia în consideraţie viteza de deplasare în timpul încolonării (întinderii coloanei) şi concentrării subunităţilor în raioanele de odihnă (la halte) şi raioanele destinate (stabilite). Această viteză se consideră egală cu 1/2 - 2/3 din viteza medie a coloanei la marş şi constituie 12 – 15 km/oră. Însă în toate cazurile marşul trebuie executat cu o viteză maximă admisibilă corespunzătoare condiţiilor date. La planificarea marşului, comandantul de companie (pluton) trebuie din timp să prevadă distanţele maxime şi minime dintre maşini şi subunităţi în corespundere cu situaţia şi condiţiile de deplasare. În aşa mod, conducînd cu deplasarea coloanei, comandantul de subunitate pe baza studierii itinerarului de deplasare şi observarea personală după situaţia de deplasare trebuie să dea la timp subordonaţilor comenzile (semnalele) despre schimbarea vitezei, distanţelor şi direcţiei în scopul respectării graficului de deplasare calculat şi disciplinei marşului. Al doilea indice este etapa de marş. Aceasta este distanţa parcursă de subunitate în 24 ore. Mărimea etapei de marş se determină prin viteza medie şi durata deplasării coloanei. Durata medie de lucru a conducătorilor (şoferilor) constituie 10 – 12 ore. Această durată se socoate ca normă de calcul a timpului de deplasare a coloanei la marş în timp de 24 orc. Restul timpului (12 - 14) se foloseşte pentru întreţinerea tehnicii, încolonarea şi concentrarea subunităţii, odihna personalului, servirea hranei. Mărimea etapei de marş se determină luînd în considerare viteza medie de deplasare şi timpul ,,curat’’ de deplasare:

Em = V*Td. Ea poate fi de 250 – 300 km. Mărimea etapei de marş se determină în timpul studierii itinerarului. Pentru determinarea mai exactă a marimei etapei şi folosirea mai comodă a hârţii în timpul acţiunilor este mai raţiona tot itinerarul de-l împărţit în porţiuni de 5 – 10 km. Timpul total pentru executarea marşului la fel se determină în timpul însuşirii misiunii Date iniţiale pentru acesta sînt ora trecerii punctului iniţial (începutul marşului) şi ora sosirii în raionul stabilit sau la aliniamentul indicat (sfîrşitul marşului). Diferenţa în timp dintre începutul şi sfîrşitul marşului va alcătui durata lui. Rezerva de parcurs a subunităţii după carburanţi se determină prin raportul cantiăţii de combustibil în plinurile (reziervoarele) maşinilor (după minusul 03, alimentării – stocul intangibil) la cantitatea combustibilului care se coconsumă la 1 km de drum. El depinde de capacitatea rezervoarelor (plinurilor) maşinii, consumul carburanţilor la l km de drum şi de existenţa rezervelor de trupe. Misiunile subunităţilor de marş în fiecare caz concret se determină reeşind din condiţiile situaţiei şi locul ei în dispozitivul de marş al subunităţii superioare. Subunitatea poate executa marşul în cadrul subunităţii superioare sau independent în siguranţa marşului. Misiunea companiei (plutonului) care execută marşul în cadrul subunităţii superioare poate fi ieşirea la timp în raionul stabilit sau pe aliniamentul indicat cu capacitatea completă pentru ducerea luptei. Subunitatea care acţionează în siguranţa de marş trebuie să asigure deplasarea nestingherită a forţelor principale, să nu permită pătrunderea cercetării terestre a inamicului spre ele, să excludă atacul prin surprindere a lui si să asigure coloanei păzite condiţii favorabile pentru desfăşurarea şi intrarea în luptă. 2. Organizarea marşului de către comandantul de grupă şi acţiunile grupei la marş Odată cu primirea misiunii de executare a marşului, comandantul grupei trebuie să însuşească misiunea plutonului şi grupei, itinerarul mişcării, raionul de concentrare (de odihnă) sau alinia-mentul şi timpul sosirii în acesta sau ieşirii la aliniament, adunării coloanei, distanţa dintre maşini, viteza de deplasare, iar în cazul efectuării marşului cu prevederea intrării în luptă cu inamicul şi ordinea acţiunilor la întîlnirea cu acesta, ora cînd trebuie să fie gata pentru marş. Pe parcursul marşului comandantul de grupă este obligat să respecte cu stricteţe ordinea de mişcare stabilită; să nu admită reţineri în locurile de trecere, măsuri în munţi, defileuri, tuneluri şi localităţi; să efectueze observarea circulară continuă asupra inamicului terestru şi aerian şi asupra semnalelor comandantului de pluton; să înştiinţeze la timp personalul despre inamic, precum şi despre infectarea radioactivă, chimică şi bacteiriologică (biologică) şi să conducă acţiunile personalului. Pregătirea grupei pentru marş: Comandantul plutonului dă ordinul de marş de obicei întregului personal al plutonului. Primind misiunea pentru marş, comandantul grupei verifică însuşirea de către personal a misiunii primite, semnalelor de înştiinţare, de conducere şi de cooperare, ordinei de acţiune conform acestora şi desemnează observatorul de semnale lansate de comandantul de pluton.

În cadrul pregătirii penlru marş el este obligat să controlere starea buna de funcţionare a maşinii, armamentului, aparatelor de vedere pe timp de noapte, mijloacelor de protecţie şi de stingere a incendiilor, mijloacelor de transmisiuni şi de mascare luminoasă, existenţa mijloacelor de prelucrare specială, alimentarea cu combustibil, existenţa şi corectitudinea aşezării muniţiei, uneltelor de amenajare genistică a terenului, completului de deminare transportat, mijloacelor de mărire a capacităţii de trecere. Despre starea gata pentru marş comandantul grupei raportează comandantului de pluton. Executarea marşului de către grupă: Comandantul grupei realizează conducerea acesteia în timpul marşului cu ajutorul semnalelor şi cornenzilor stabilite, acordînd atenţie deosebită semnalelor transmise de comandantul de pluton şi acţiunilor mecanicului-conductor (conducătorului). În timpul marşului mecanicul-conductor (conducătorul) conduce MLI (TAB) numai pe partea dreaptă a drumului, respectând viteza de deplasare stabilită, distanţa şi măsurile de securitale. În caz de oprire forţată el scoate MLI (TAB) pe marginea dreapta a drumului, raportează comandantului de grupă şi înlătura deranjamentul. După înlăturarea deranjamentului continuă marşul, alăturîndu-se la loloana în trecere. Locul său în dispozitivul de marş al plutonului ea îl ocupă la haltă. Depăşirea coloanelor în mişcare este interzisă. Pe timp de noapte mecanicul-conductor (conducătorul) conduce MLI (TAB) folosind aparatele de vedere pe timp de noapte sau dispozitivele de mascare luminoasă, iar în cazul mişcării pe sectoarele de teren ţinute de inamic sub supraveghere şi în nopţile luminoase – cu lumina stinsă şi aparatele de vedere pe timp de noapte deconectate. La halte mecanicul-conductor (conducătorul) opreşte MLI (TAB) pe marginea dreaptă a drumului nu mai aproapre de 30 m de la maşina ce stă în faţă sau la distanţa indicată de comandantul de pluton. La comanda comandantului de grupa, personalul iese din MLI (TAB) şi se aşează pentru odihnă din partea dreapta a drumului. Observatorul şi mitraliorul de serviciu rămîn în MLI (TAB). Mecanicul-condudor (conducătorul) face o revizie de control a maşinii şi în caz de necesitate împreună cu soldaţii ce i se dau în ajutor înlătură deranjamentele depistate. La semnalul de înştiinţare despre inamicul aerian grupa continua mişcarea. Obloanele MLI (TAB), cu excepţia obloanelor din care se va executa focul, se închid. Personalul trece maştile contra gazelor în poziţia "gata de întrebuinţare". Atacul inamicului aerian se respinge la comanda comandantului de grupă. Cînd marşul se execută pe jos, grupa ocupă la comanda comandantului cel mai apropiat adăpost şi nimiceşte cu foc concentrat avioanele şi elicopterele inamicului ce zboară la mică înălţime. Grupa trece peste cîmpul de mine plantat la distană în coloana plutonului în urma grupei externe de deminare, a tancului cu dragor de mine sau a maşinii d cap (prin culoarul făcut de echipajul ei cu folosirea completului de deminare transportat sau în alte moduri). 3. Grupa infanterie motorizată ca organ al siguranţei marşului În timpul marşului grupa poate fi desemnată în siguranţa de marş în calitate de patrulă. Ea este trimisă de către pichetul mobil de cap (de flanc) sau de către

patrula de cap în direcţia mişcării sau de către forţele principate ale batalionului în partea flancurilor vulnerabile pentru paza nemijlocită, precum şi pentru cercetarea terenului. Comandantul grupei de patrulare desemnate pentru siguranţa de marş este obligat: - să studieze după hartă (schemă) itinerarul mişcării; - să determine locurile întîlnirii eventuale cu inamicul şi ordinea mişcării şi acţiunii grupei în caz de întîlnire cu acesta; - să determine ordinea observării terenului, inamicului terestru şi aerian, precum şi semnalelor comandantului ce a trimis grupa în patrulă şi ordinea de raportare; - să dea grupei ordinul de luptă. În ordinul de luptă cumanduntul grupei indică: - informmaţiile despre inamic; - misiunea subunităţii de pază; - misiunea grupei, itinerarul şi viteza mişcării, ordinea observării, raportului despre cele observate şi a acţiunile în caz de întîlnire cu inamicul; - semnalele de înştiinţare, de conducere, de cooperare şi ordinea acţiunilor conform acestora; - ora cind trebuie să fie gata pentru marş şi locţiitorul. 4. Organizarea acţiunilor în siguranţa marşului şi conducere cu patrula de sigurauţă de cap Grupa începe mişcarea la comanda comandantului pichetului mobil de cap (de flanc) sau al patrulei de cap. Grupa se îndepărtează de coloana păzită la distanţa ce asigură sprijinul acesteia cu focul subunităţii şi legătura vizibilă cu ea. Grupa de patrulare înaintează în direcţia indicată prin salturi de la adăpost la adăpost, însă fără a reţine mişcarea coloanei subunităţii păzite. Sectoarele de teren închise, unele construcţii, liziere de pădure, intrările în trecători şi tuneluri, unde e posibilă dislocarea secretă a inamicului şi atacul prin surprindere al acestuia din ambuscade, precum şi trecerile înguste, podurile şi alte obiecte grupa de patrulare le examinează şi în caz de necesitate pune semne de prevenire. De îndată ce inamicul va fi descoperit comandantul grupei lansează imediat semnalul respectiv stabilit, indică mecanicului-conductor (conducătorului) un loc adăpostit pentru oprirea maşinii, dă grupei comanda pentru debarcare, indică obiectivele ochitorului-operator (ochitorului mitralierei), mitraliorului şi servantului aruncătorului du grenade. Grupa nimiceşte grupele mici ale inamicului şi continuă executarea misiunii de luptă. În caz de intîlnire cu forţe superioare ale inamicului, odată cu intrarea acestuia in zona focului eficace, grupa deschide foc prin surprindere, asigurînd prin aceasta desfăşurarea şi intrarea în luptă a subunităţii poziţie. Tn cazul cînd grupa de patrulare, executînd marşul pe teren închis sau noaptea, nimereşte prin surprindere sub focul inamicului, ea debarcă imediat şi intră în luptă. Pentru siguranţa nemijlocită în cazul mişcării pe jos, precum şi pentru examinarea unor obiecte de pe teren la efectuarea marşului pe MLI (TAB), comandantul grupei de patrulare trimite cercetaşi. Pe calea de mişcare cercetaşii examinează terenul şi obiectele din teren, acordînd atenţie semnelor, după care

poate fi descoperit inamicul. Dacă inamicul nu a fost descoperit, cercetaşii dau semnalul ,,cale liberă". Comandantul grupei de patrulare dublează acest semnal comandantului care a trimis grupa în patrulă şi continuă executarea misiunii. În timpul haltei şi în cazul dispunerii la odihnă a coloanei păzite, grupa de patrulare ocupă o poziţie favorabilă şi continuă executarea misiunii, acţionînd în calitate de siguranţă în staţionare şi aflîndu-se în stare permanent gata de respingere a atacului inamicului.

Capitolul 8. Staţionarea şi sigurarea staţioinării l Principiile dispunerii subunităţilor în staţionare. Activităţile comandantului de grupă după primirea misiunii pentru staţionare În timpul acţiunilor de luptă, subunităţile de infanterie nu întotdeauna vor duce acţiuni de luptă activă. Ele pot să se dispună în raioanele destinate lor pînă la primirea misiunii de luptă, sau avînd misiunea de luptă să se pregătească pentru îndeplinirea ei. Dispunerea subunităţilor în raionul iniţial, de concentrare, de aşteptare, de odihnă şi în alte raioane se numeşte staţionare. Scopul staţionării poate fi desăvîrşirea măsurilor cu privire la punerea subunităţilor în starea de pregătire de luptă, pregătirea pentru luptă, refacerea capacităţii de luptă, odihna personalului, completarea stocurilor şi rezervelor cu mijloace materiale, executarea întreţinerii (deservirii) şi reparării tehnicii închegarea acţiunilor subunităţilor. Cerinţele prezentate în faţa raionului de staţionare şi modului de dispunere a subunităţilor depind de depărtarea raionului dat de linia frontului, de activitatea acţiunilor de luptă a părţilor pe direcţia dată, precum şi de caracterul acţiunilor viitoare şi durata de aflare a subunităţilor în staţionare. Principalele din aceste cerinţe sunt: - posibililatea de a ocupa în ascuns raionul şi de a dispune mai comod tehnica, armamentul şi efectivul în acest raion; - posibilitatea de a dispune dispersat subunităţile; - asigurarea mascării minuţioase a efectivului, tehnicii şi armamentului; - asigurarea unui grad necesar de dispersare şi adăpostire, protecţie a subunităţilor contra armelor de nimicire contemporane; - asigurarea condiţiilor favorabile pentru îndeplinirea măsurilor planificate în acesl raion; - existenţa unei reţele dezvoltate de drumuri şi căi de intrare şi ieşire, care dau posibilitatea de a executa după necesitate o manevră rapidă în scopul părăsirii raionului ocupat şi ocuparea altuia (de rezervă) dacă va fi nevoie; - posibilitatea de a executa adunarea rapidă a subunităţilor şi de a se deplasa în direcţia necesară; ]- condiţii favorabile din punct de vedere sanitaro-epidemic şi igienic; - asigurarea condiţiilor normale pentru odihna electivului; - existenţa unui număr necesar de surse de apă potabilă.

Deaceea raionul staţionării este necesar de ales pe un teren, care are adăposturi naturale, păduri. fîşii de păduri, dumbrăvi, rîpi, debleuri (văgăuni), cariere, cutele terenului, localităţi nu mari, construcţii, tufărişuri, peşteri, ş.a. În raion sau în apropierea lui trebuie sa fie într-o cantitate necesară mijloace improvizate (din zona) pentru mascare şi alt material util pentru amenajarea rapidă a adaposturilor artificiale, precum şi combustibil pentru încălzirea efeclivului în condiţii de temperaturi joase. Nu se recomandă de ales raioanele de staţionare în localităţi mari sau în apropierea lor, în apropierea fabricilor, uzinelor, staţii feroviare, poduri, noduri de drumuri, sau elementelor bine cunturate (pronunţate) ale terenului (înălţimi izolate, iazuri, rîuri, s.a.), care pot atrage atenţia deosebită a elementelor de cercetare a inamicului şi asupra cărora sînt posibile loviturile aviaţiei inamice. Dispunera subunităţilor în localităţi, de regulă, se efectuiază în condiţii de iarnă aspră, vreme rea îndelungată, sau nu este timp pentru construirea adăposturilor în afara localităţilor sau cînd localitatea este eliberată de locuitori. În acest caz, pentru dispunerea plutonului se repartizează o casă sau o construcţie (clădire). Pentru dispunerea companiei (batalionului) se stabileşte raionul de staţionare de bază, iar uneori şi de rezervă – pentru companie în afara raionului batalionului, pentru batalion – în afara raionului brigăzii. Suprafaţa raionului de staţionare a batalionului poate atinge 10 km. Subunităţile de infanterie cu cele de întărire în raion se dispun dispersat pe companii, iar companiile – pe plutoane, în aşa mod, ca să asigure construirea rapidă a coloanei pentru deplasare sau executarea manevrei şi odată cu începerea mişcării (deplasării) să nu execute deplasări de prisos. Compania se dispune în raionul indicat, de regulă, în lungul itinerarului de deplasare sau în afara acestora, pe plutoane, ţinîndu-se seama de dispozitivul de luptă, care trebuie cnstruit în vederea ducerii acţiunilor de luptă, folosind la maxim proprietăţile de protecţie şi mascare a terenului. La alegerea raionului trebuie de luat în consideraţie, că dacă subunitatea va continua marşul, raionul este mai convenabil de avut în formă de oval întinsă în direcţia deplasării care va urma. Dacă se prevede ofensivă, atunci subunităţile trebuie dispuse corespunzător dispozitivului de luptă adoptat. Tancurile date ca întărire se dispun împreuna cu subunităţile de infanterie. Bateria aruncătoare de mine se dispune în întreaga componenţă sau pe pluloane pe direcţiile ameninţate, aflîndu-se permanent gata pentru deschiderea focului. Plutonul antitanc şi aruncătoare de grenade ale batalionului se dispun, de regulă, împreună cu companiile, iar uneori şi independent. Subunităţile antiaeriene ocupă poziţiile de tragere în locurile, care asigură condiţii favorabile pentru executarea focului asupra ţintelor aeriene în măsură să deschidă focul. Plutonul de cercetare se dispune în apropierea PCO. Subunităţile de asigurare tehnico materială şi serviciile se dispun în raionul de staţionare în aşa mod, ca să fie mai comod pentru asigurarea subunităţilor. Plutoanele se dispun în cadrul companiei, dispersat, la distanţa de 300 – 400 m unul de altul în locurile stabilite de către comandantul de companie. MLI (TAB) se dispun la fel dispersat, în locurile adăpostite şi ascunse, indicate de către comandantul de pluton sub coroanele copacilor, în rîpi, văgăuni,

după acoperiri şi adăposturi naturale, în umbra de radiolocaţie a obiectelor din teren la distanţa de 25 – 50 m una de alta, în aşa fel ca sa poată ieşi oportun din raion pe orice timp, ziua şi noaptea şi în orice condiţii de stare a vremii. În teren descoperit, cînd se întrebuinţează API la 100 – 150 m una de alta. În păduri maşinile de luptă (TAB) e mai bine de dispus în lungul potecilor şi drumurilor de păduri sub copaci. Pentru MLI (TAB) se amenajează amplasament sau adăposturi. Personalul se dispune în apropierea maşinilor sale în aşa fel, ca să se îmbarce repede în ele şi să ocupe posturile sale. Pentru protecţia personalului se sapă şanţuri şi locaşuri de tragere, iar dacă se dispune de timp atunci se construiesc şanţuri adăpost acoperite sau adăposturi sub parapet. Armamentul individual, muniţia necesară, precum şi mijloacele de protecţie individuale se găsesc permanent asupra militarilor. Pe loc grupa se dispune de obicei în componenţa plutonului de-a lungul itinerarului de înaintare. Maşina de luptă a infanteriei (TAB) se amplasează în locul indicat de comandantul de pluton (sub coroanele copacilor, în rîpă, în umbra de radiolocaţie a obiectelor din teren). Distanţa dintre MLI (TAB) trebuie sa fie 25 – 50 m, iar pe teren deschis în condiţiile pericolului de aplicare de către inamic a armelor de înaltă precizie 100 – 150 m. Personalul grupei se dispune în apropiere de maşinile sale, sapă un şanţ de adăpost, dar dacă dispune de timp, amenajează un şanţ de adăpost acoperit sau un blindaj. Pntru MLI (TAB) se amenajează un amplasament sau un adăpost, ţinîd cont de protecţia contra armelor de înaltă precizie şi incendiare ale inamicului. Locul de dispunere a grupei se maschează minuţios. Grupa trebuit să fie în stare permanent gata de respingere a atacului inamicului terestru, aerian şi de nimicire a grupelor de diversiune cercetare ale acestuia. Ordinul de luptă privind dispunerea pe loc îl da de obicei comandantul de plulon pentru personalul plutonului. În ordinul de luptă comandantul de pluton indică: - înformaţii despre inamic; - misiunea plutonului; - locul de amplasare a vecinilor; - misiunile grupelor, locurile de amplasare a acestora locurile de amenajare a şanţurilor de adăpost, iar în caz de necesitate şi locurile de amenajare a blindagelor pentru personal şi a adăposturilor pentru MLl(TAB); - ordinea de observare asupra inamicului terestru, aerian, precum şi asupra semnalelor comandantului de companie; - ordinea acţiunilor în caz de atac al inamicului; - semnele de înştiinţare, cunducere, cooperare şi ordinea acţiunilor conform acestora; - timpul ocupării raionului de dispunere şi termenul amenajăm genistice a acestuia; - locul aflării lui şi locţiitorului. 2. Acţiunile grupei infanterie moturizută în staţionare În raionul de staţionare se intră pe întuneric sau în alte condiţii de vizibilitate redusă. Oprirea coloanelor subunităţilor pe comunicaţii pentru a aştepta intrarea în raionul de staţionare este interzisă.

Ocupînd raionul de staţionare, subunităţile trebuie să fie întotdeauna gata pentru respingerea atacului inamicului aerian şi terestru, pentru nimicirea desanţilor aerieni şi grupurilor de cercetare diversioniste. Odată cu ocuparea raionului, se limitează circulaţia în interiorul raionului, se stabilesc măsurile de mascare, se organizează observarea inamicului aerian, cercetarea chimică, precum şi siguranţa nemijlocită. Cînd există pericolul de a fi atacat de inamic se orgainizează siguranţa staţionării, în scopul mascării locului de dispunere a trupelor contra cercetării inamicului precum şi pe o direcţie a subunităţilor împotriva mijloacelor de nimicire se execută amenajarea genistică a raionului de staţionare de bază şi rezervă. Amenajarea genistică a raionului se începe imediat după sosirea subunităţilor în acesta, iar cînd este posibil se execută din timp, folosind tehnica genistică. În acest caz, cu ajutorul maşinilor de geniu-rutiere şi de săpat se pot amenaja drumurile de coloană, se pot săpa săpaturi pentru amplasamentele MLI (TAB), şanţurile-adăpost, pentru personal, PCO, adăposturi şi alte lucrări de fortificaţii. Respectarea măsurilor de mascare este obligatorie pe parcursul întregii perioade de aflare (a plutonului) în staţionare, la fel în ascuns trebuie sa se execute toate deplasările tehnicii şi efectivului. O atente deosebilă trebuie de atras la interzicerea folosirii rugurilor, luminii farelor pe timp de noapte, lucrului la staţiile radio. În raion şi în apropierea lui se cerceteaza şi se pregătesc căile pentru ieşirea subunităţilor din el şi executarea manevrei în timpul respingerii atacului inamicului. După amplasarea maşinilor şi dispunerea personalului în fiecare subunitate se organizează observarea şi cecretarea, se numese mijloace de foc de serviciu. Observatorii, în funcţie de condiţiile climaterice, este raţional de schimbat peste 1– 2 ore. În afară de aceasta, pentru siguranţa nemijlocită, se destină patrule (2–3 oameni) care execută serviciul, ocolind (încunjurînd) locul dispunerii. La trimiterea patrulei se indică: - itinerarul de deplasare; - misiunea; - procedeele de executare a serviciului; - modul de acţiuni la observarea inamicului; - parola. Patrula se deplasează pe perimetrul raionului de staţionare pe itinerarul indicat şi minuţios cercetează terenul. Soldaţii izolaţi ai inamicului ea îi caplurează sau îi nimiceşte. La observarea inamicului şeful patrulei organizează observarea după acţiunile lui şi raportează imediat despre aceasta comandantului. Pentru recunoaşterea mililarilor proprii pe fiecare 24 ore se stabileşte parola şi răspunsul. Pregătirea MLI (TAB) şi armamentului se execută, în timpul stabilit de comandant, de către echipaje, echipe, servanţi, mecanici-conductori şi personal sub conducerea nemijlocită a comandantului de pluton. Această pregătire poate include în sine: - alimentarea maşinilor cu carburanţi; - controlul stării şi gradului pregătirii pentru întrebuinţare a armamentului, aparatelor de ochire şi observare, dispzitivelor şi mecanismelor, curăţirea şi ungerea, verificarea şi ungerea.

Lichidarea difecţiunilor tehnice simple şi lucrările de fixaj Controlul gradului de completare a armamentului şi tehnicii cu piese de schimb, scule şi accesorii, mijloacele de mărire a capacităţii de trecere şi alte mijloace din dotare. Daca este necesar poate să se completeze cu armament, tehnică, muniţii, precum şi să se verifice starea de funcţionare a mijloacelor de transmisiuni. În păduri se iau toate măsurile antiincendiare în caz de întrebuinţare de către inamic a mijloacelor incendiare. Se acumulează apă, nisip, se pregătesc lopeţile, prăjini cu cîrlige, stingătoarele. Iarna se instalează adăposturi cu izolare termică şi au încălzire – corturi, colibe, acoperişuri, bordee, ş.a. şi se pregătesc construcţii (aparate) pentru încălzirea personalului şi se colectează combustibil. Motoarele la autovehicule periodic sa încălzesc. Dacă permite situaţia, cu efectivul se petrec instrucţii tactice şi de pregătire de foc, lucrul educativ şi alte măsuri. O parte a efectivului poate să se odihnească cu aprobarea comandantului superior. La semnalul de alarmare despre inamicul aerian militarii se adăpostesc în şanţuri adăpost, sau la comandă execută foc grupat (concentrat) cu armamentul individual şi cu mitralierele asupra avioanelor care zboară la înălţime mică. Cînd există pericolul unui atac al inamicului terestru, subunităţile ocupă poziţiile de tragere şi se pregătesc pentru respingerea atacului. În interiorul raionului de staţionare al batalionului se organizează siguranţa nemijlocită care include: - patrule de 2 oameni, care execută siguranţa prin procedeele de patrulare în jurul raionului pe perimetru şi în interiorul lui; - observatori care execută serviciul permanent la PCO al subunităţilor; - subunitatea de serviciu de valoarea unui pluton, care se dispune în locul indicat de comandantul batalionului şi comand pentru îndeplinirea rapidă a misiunilor. Dacă situaţia impune schimbarea raionului, ocuparea noului raion se execută în acelaşi mod. La reluarea marşului, raionul de staţionare se lasă în ordine, urmărindu-se înlăturarea indicilor care ar demasca unele date despre subunităţile care au staţionat. Acţiunile siguranţei de staţionare Pe poziţia de siguranţă personalul execută toate măsurile conform ordinului şi dispoziţiilor date: - executa observarea; - amenajarea genistică a poziţii lor; - perfecţionarea lor; - mascarea. Toate locurile de observare şi patrulare se aleg în aşa mod, ca să asigure cele mai bune condiţii de observare în direcţia inamicului. Pînda (2 – 3 militari) se deplasează în ascuns, ocupă şi amenajează locul indicat pentru observare şi execută neîntrerupt observarea asupra inamicului şi terenului. Şeful pîndei stabileşte ordinea de executare a observării asupra

inamicului, menţine starea permanentă de luplă şi legătura cu comandantul care 1-a trimis. Pînda o execută serviciul de pază (observare) în ascuns ca să nu fie observată de inamic. Ea nu opreşte pe nimeni, nu reţine şi nu interoghează. Despre apariţia militarilor izolaţi, grupurilor mici ale inamicului sau persoanelor civile, şeful pîndei raportează printr-un semnal stabilit comandantului care 1-a trimis şi continuă observarea rămînînd neobservaţi de câtre inamic. Dacă totuşi inamicul a descoperit pînda şi încearcă sa atace atunci personalul ei descchide foc şi la ordinul comandantului de pluton se retrage. Pînda duce serviciul de pază fără schimb pe parcursul întregii zile sau nopţi. La sfîrşitul timpului de serviciu sau la comanda (semnalul) comandantului militarii din pîndă se întorc în pichetul de pază. Patrulele deplasîndu-se pe itinerarul stabilit cîte doi cercetează în mod amănunţit obiectele din teren şi cutele terenului fiind în măsură pentru sprijinul reciproc cu foc şi acţiuni. La apropierea spre itinerarul de patrulare a persoanelor necunoscute, patrula se dispune în ascuns, îi lasă să se apropie la o distanţă mică apoi şeful patrulei prin surprindere cere să numească parola. Persoanele care au numit corect parola continuă mai departe deplasare. Acele persoane care nu cunosc parola se reţin şi se conduc la comandantul de pluton. Observînd militari izolaţi ai inamicului patrula se dispune la fel în ascuns, îi lasă mai aproape apoi prin acţiuni hotărîte şi energice îi capturează sau îi nimiceşte. Descoperind grupuri ale inamicului şeful patrulei printr-un semnal stabilit imediat raportează comandantului şi dispunîndu-se în ascuns continuă observarea asupra lor. Primind comanda la retragere patrula în ascuns prin salturi se deplasează pe poziţia siguranţei şi se pregăteşte pentru deschiderea focului. Odată cu primirea datelor despre inamic pe poziţia pichetului de pază se intensifică observarea, iar pichetul de pază se pregăteşte pentru luptă. Comandantul pichetului raportează imediat comandantului care a trimis pichetul despre apariţia inamicului şi în acelaşi timp informează şi pichetele de pază vecine. Grupurile mici ale inamicului care încearcă să pătrundă spre subunităţile cărora le fac siguranţa, plutonul le capturează sau le nimiceşte. Cînd inamicul atacă cu forţe superioare pichetul de pază deschide focul la distanţă maximă eficace a fiecărei categorii de armament ale plutonului şi mijloacelor de foc întărite, provocîndu-i pierderi şi obligîndu-1 să se desfăşoare prematur. Pe măsură ce inamicul se deplasează spre aliniamentul de apărare a pichetului de pază focul se aduce la o intensitate maximă la început din tancuri, MLI (TAB), aruncătoare de grenade, apoi din toate tipurile de armament, imobilizează acţiunile inamicului, întîrzie (reţine) ritmul de înaintare a lui şi prin aceasta dă posibilitate forţelor principale ale batalionului să se deplaseze, să se desfăşoare şi să intre în luptă într-un mod organizat. Plutonul în primul rînd nimiceşte tancurile şi alte ţinte blindate ale inamicului, apoi prin focul executat cu mitralierele şi automatele separă infanteria de tancuri şi o nimiceşte. Dacă inamicul încearcă să ocolească poziţia siguranţei sau să pătrundă în intervalele dintre grupe comandantul de pluton deplasînd MLI (TAB) pe poziţiile de tragere de rezervă şi o parte a efectivului de pe sectoarele neatacate pe cele ameninţate trece la apărarea circulară şi menţinînd cu dîrzenie poziţiile ocupate,

nimiceşte inamicul cu focul tuturor categoriilor de arme de pe poziţiile de bază şi rezervă interzicînd înaintarea lui în adîncime pînă la sosirea subunităţilor păzite. Inamicul pătruns pe aliniamentul de apărare a pichetului de pază se nimiceşte prin foc la gura ţevii cu grenadele şi în lupta corp la corp. Pentru interzicerea răspîndirii inamicului în adîncime şi în direcţiile flancurilor, în şanţurile de tragere şi de comunicaţii repede se instalează arici, capre şi alte baraje portative confecţionate din timp. Odată cu trecerea la atac a forţelor principale pichetului de pază la fel trece la ofensivă în direcţia indicată a lui de regulă în I eşalon. Dacă a fost primit ordinul de retragere comandantul de pluton organizează ieşirea din luptă şi retragerea. Grupele şi mijloacele de întărire execută retragerea pe porţi succesiv de pe un aliniament favorabil pe altul sprijinindu-se reciproc cu foc una pe alta. La retragere morţii şi răniţii se scot împreună cu armele.

3. Grupa infanterie motorizată ca organ al siguranţei staţionării. Activităţile comandantului de grupă pentru organizarea acţiunilor în siguranţa staţionării În condiţiile contemporane, subunităţile de infanterie, chiar dacă se dispun la o distanţă mare de inamic, pot fi expuse unui atac al acestuia. Atacul poate fi executat din aer, cu forţele terestre, cu desanţii aerieni paraşutaţi, precum şi cu grupurile de cercetare - diversioniste, lansate în spatele frontului. Deaceea în scopul de a interzice pătrunderea sau infiltrarea elementelor de cercetare ale inamicului spre raionul de staţionare a trupelor sale de a preîntîmpina (exclude) atacul prin surprindere asupra lor din partea inamicului terestru, desanţilor aerieni, grupurilor de cercetare diversiune (grupurilor aeromobile) şi de a asigura subunităţilor cărora le face siguranţă, timp şi condiţii favorabile pentru intrarea organizată a lor în luptă, în raionul de staţionare se organizează siguranţa nemijlocită şi siguranţa de staţionare. Numărul şi compunerea subunităţilor destinate pentru siguranţă depind de depărtarea inamicului de la raionul de staţionare, de importanţa direcţiei supravegheate, de timpul necesar pentru desfăşurarea şi intrarea în luptă a subunităţilor păzite, de caracterul terenului şi condiţiile de observare. În staţionare batalionului îşi face siguranţa nemijlocită, iar există pericolul de a fi atacat de inamic, se organizează şi siguranţa de staţionare. Siguranţa nemijlocită se organizează în limitele raionului de staţionare în cadrul batalionului şi a companiei. Un batalion include: - patrule de doi oameni care execută patrularea în jurul raionului de staţionare; - observatori care permanent execută observarea la PCO al batalionului; - subunitatea de serviciu, de valoarea unui pluton, care se dispune în locul indicat de către comandantul de batalion şi se află în permanenţă gata pentru nimicirea grupurilor de cercetare -diversiune, pentru sprijinul acţiunilor de luptă ale subunităţilor de siguranţă, îndeplinirea altor misiuni apărute prin surprindere, precum şi pentru stingerea incendiilor în raionul de staţionare şi în apropierea lui. Ea execută misiunea timp de 24 ore.

În companie siguranţa nemijlocită se realizează prin patrulare în jurul raionului de staţionare a companiei şi prin executarea serviciului permanent a observatorilor la PCO a companiei, în afară de aceasta, pentru paza efectivului, armamentului şi tehnicii de luptă în fiecare companie se numeşte serviciului de zi. Siguranţa de staţionare se organizează în afara raioanelor de staţionare, atunci cînd există pericolul de atac al inamicului, pe direcţiile ameninţate. Ea trebuie să fie circulară şi să intersecteze toate drumurile principale şi căile de acces spre raionul de staţionare al batalionului. Siguranţa de staţionare a batalionului se execută de către posturile de pază de valoare a cîte o grupă, care se instalează pe direcţiile ameninţate la distanţa de pînă la 1,5 km. Pe căile de acces ascuns se instalează pînde în componenţa a 2 - 3 militari, la depărtarea de 400 m de raionul de dispunere. În afară de aceasta subunităţile de infanterie pot să constituie elemente ale siguranţei de staţionare organizată de eşaloanele superioare. Aceste elemente de siguranţă sînt: - detaşament de pază; - pichet de pază. Ele pot fi întărite cu tancuri, artilerie, subunităţi antitanc, antiaeriene de pioneri genişti şi chimici. Pentru sprijinul luptei siguranţei de staţionare se destină n baterie sau în divizion de artilerie Detaşamentul de pază, de regulă, este de valoarea unei companii întărite. Pichetul de pază de valoarea unui pluton întărit. În unele situaţii, pe direcţia cea mai importantă, ca detaşament de pază se poate destina şi batalionul de infanterie, în acest caz detaşamentul de pază poate destina din componenţa sa un pichet de pază de valoare unei companii întărite, care se instalează lateral sau în faţa dispozitivului de luptă al detaşamentului. Iar detaşamentul de pază de valoarea unei companii întărite poate destina din componenţa sa un pichet de pază de valoarea unui pluton întărit, care se instalează la fel lateral sau în faţa dispozitivului de luptă al detaşamentului. Pichet de pază de valoarea unui pluton întărit poate fi destinat atît de la detaşamentul de pază, cît şi nemijlocit de la subunitatea căreia îi face siguranţă. Misiunea detaşamentelor de pază este de a interzice pătrunderea elementelor de cercetare ale inamicului spre subunităţile păzite, de a descoperi oportun (la timp) apariţia inamicului terestru şi a preveni despre acţiunile lui subunităţile proprii şi în caz dacă vor fi atacate de către inamic să apere ci dîrzenie aliniamentul ocupat şi să asigure desfăşurarea şi intrarea organizată în luptă a forţelor principale. Pichetului (detaşamentului) de pază se indică aliniamentul de apărare şi fişia de siguranţă şi cercetare. Fîşia de siguranţă poate avea o dezvoltare frontală: pentru batalion -10 km; - entru pluton - 2 km; - pentru companie - 5 km. Distanţa siguranţei de staţionare de la subunităţile cărora le face siguranţa trebuie să asigure acestor subunităţi executarea manevrei, intrarea lor organizată în luptă şi în funcţie de valoarea siguranţei poate fi 5 - 15 km. Distanţa pichetului de pază de la subunitatea păzită poate fi pînă la 5 km, iar uneori şi mai mare.

în fişia de siguranţă pe direcţiile probabile de acţiune ale inamicului pichetul de pază ocupă un aliniament favorabil pentru apărare, pe cît posibil protejat de obstacole şi care să asigure un cîmp de vedere spre inamic pe o distanţă cît mai mare şi se amenajează în raport genistic. Pe acest aliniament plutonul (compania) amenajează poziţia de bază, iar dacă se dispune de timp şi de rezervă de pe care se acoperă cu foc întreaga fîşie de siguranţă. Pe cele mai probabile direcţii de acţiuni ale inamicului din timp se execută abalize, distrugeri, avalanşe şi alte baraje pentru a îngreuna pătrunderea acestuia. Intervalele mari între grupe şi pichetele vecine, flancurile descoperite precum şi direcţiile expuse atacului cu tancuri, trebuie să fie permanent observate şi acoperite cu focul artileriei şi alto mijloace de foc. în acest scop în fiecare grupă se organizează observarea, iar pentru sprijinul luptei pichetului de pază se dă pînă la o baterie de artilerie. Pe direcţiile cele mai probabile de acţiune a inamicului şi între pichetele de pază se organizează patrularea, înaintea pichetelor de pază se organizează patrularea, înaintea pichetului şi în părţile laterale ale lui pot să se instaleze posturi de pază, iar pe căile de acces ascunse pînde. Poate fi desfăşurat postul de cercetare prin radiolocaţie a ţintelor terestre. Pe unele direcţii se pot instala mine de semnalizare. Pe timpul de noapte şi în alte condiţii de vizibilitate redusă observarea (cercetarea) se intensifică, se organizează ascultarea şi observarea folosind aparatele de vedere pe timp de noapte. Pot fi numite patrule suplimentare. Periodic, în special, noaptea se trimit echipe şi patrule de cercetare. Ziua, cînd vizibilitatea este bună, jumătate din militarii pichetelor de pază se pot odihni. Noapte sau în alte condiţii de vizibilitate redusă, observarea (ascultarea) şi acţiunea patrulelor (echipelor) de cercetare se intensifică şi toţi militarii plutonului stau de veghe şi sunt gata de luptă în orice moment. În afară de aceasta Gr.IMo în siguranţa staţionării poate să acţioneze şi independent ca post de pază. Ea poate fi trimisă de la companie acolo unde este mai probabilă direcţia de înaintare a inamicului. Postul de pază de valoarea unei Gr.IMo poate fi trimis de la pichetul de pază, avînd misiunea de a descoperi inamicul ce înaintează; de a nu permite pătrunderea elementelor de cercetare ale inamicului spre subunităţile proprii; de-al impune pe inamic să se desfăşoare înainte de timp şi să înainteze într-o direcţie favorabilă pentru noi. Depărtarea postului de pază, în acest caz, de la pichetul de pază este, de regulă, vizibilă şi de susţinere cu foc şi poate fi pînă la 1,5 km.

4. Acţiunile postului de pază.

Primind misiunea, comandantul de grapă verifică însuşirea de către personal a ordinei de respingere a atacului inamicului terestra şi aerian, a semnalelor de înştiinţare, de conducere şi cooperare, a ordinii de acţiune conform acestora şi conduce personal amenajarea locului pentru amplasarea personalului, amplasamentului sau adăpostului pentru MLI (TAB), mascarea şi deservirea tehnică a armamentului şi tehnicii de luptă. La deservirea tehnică în primul rînd se completează alimentarea MLI (TAB) şi muniţia armamentului, apoi se controlează armamentul, mecanismele şi

aparatele, ajustarea, reglarea, ungerea acestora şi se înlătură deranjamentele depistate. Primind misiunea pentru acţiunile în siguranţa de staţionare, comandantul de grupă o însuşeşte, scoate grupa la timpul stabilit pe poziţie şi o dispune pe aceasta; trimite 1-2 observatori; stabileşte poziţiile de bază şi de rezervă pentru MLI (TAB) mitralieră şi aruncătorul de grenade, locurile de tragere pentru pistolari; dă ordinul de luptă; organizează sistemul focului; amenajarea genistică şi mascarea poziţiei, protecţia contra armelor de nimicire în masă şi armelor incendiare ale inamicului; determină ordinea executării serviciului. În ordinul de luptă comandantul grupei indică; - repere; - componenţa, poziţia şi caracterul acţiunilor inamicului; - misiunea plutonului şi misiunea grupei, poziţia, fîşia focului şi sectorul suplimentar de tragere, poziţie de tragere de bază şi de rezervă pentru MLI (TAB), sectoarele de tragere de bază şi suplimentar de pe fiecare poziţie; - misiunile vecinilor; - misiunile personalului pentru ochitor - operator (ochitorul mitralierei), mecanicul - conductor, mitralior şi servantul aruncătorului de grenade - poziţiile de tragere de bază şi de rezervă: - pentru pistolari - locurile pentru tragere, succesiunea amenajării şi schimbării acestora în cursul luptei; - pentru ochitorul - operator (ochitorul - mitralierei) şi mitralior, în afară de aceasta, sectoarele de tragere de bază şi suplimentar de pe fiecare poziţie; - semnele de înştiinţare, conducere, cooperare, ordinea şi acţiunea conform acestora şi parola; - ora cînd trebuie să fie gata şi locţiitorul. Postul de pază execută serviciul de obicei timp de 24 ore. Soldaţii răzleţi şi grupele mici ale inamicului sunt capturate sau nimicite cu foc de către postul de pază, care raportează despre aceasta comandantului ce a desemnat postul. Dacă de poziţia postului de pază se apropie forţe superioare ale inamicului, grupa intră curajos în luptă şi reţine rezistent poziţia ocupată pînă la sosirea subunităţii apărate sau pînă la primirea ordinului de retragere. În caz de necesitate comandantul grupei trimite în direcţia supusă celui mai mare pericol şi invizibilă de pe poziţia postului de pază patrule pe jos sau un post de pîndă din două - trei persoane. În caz de trimitere a patrulelor, acestora li se indică: 1.Itinerarul mişcării. 2.Misiunile. 3.Ordinea de executare a serviciului. 4.Acţiunile de descoperirea inamicului. 5.Parola. Soldaţii răzleţi (izolaţi) ai inamicului sunt capturaţi sau nimiciţi de acestea. Dacă a fost desoperit inamicul, superiorul patrulei organizează observarea acţiunilor acestuia şi raportează imediat despre aceasta comandantului de grapă. Dacă se trimite pînda (secret), acestuia se indică: - componenţa; - misiunile; - locul; - ordinea de executare a serviciului;

- menţinerea legăturii; - parola. Pînda ocupă, amenajează în mod secret locul indicat şi execută o observare continuă asupra inamicului şi terenului. Acesta nu reţine şi nici nu chestionează pe nimeni. Despre apariţia unor soldaţi (persoane civile) şi grupe ale inamicului superiorul postului de pîndă raportează comandantului ce a trimis postul. Dacă inamicul atacă postul de pîndă, acesta deschide foc şi se retrage, continuînd să facă observări.

Capitolul 9. Acţiunile de luptă ale soldatului-infanterist 1 Acţiunile soldatului pe cîmpul de luptă Din Constituţia Republicii Moldova: „Devotamentul faţă de ţară este sacru. Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a îndatoririlor ce le revin. Apărarea Patriei este un drept şi o datorie sfîntă a fiecărui cetăţean al Republicii Moldova”. În lupta modernă, pentru obţinerea victoriei asupra inamicului militarii trebuie să posede calităţi morale, disciplină fermă, călire fizică, să cunoască bine armamentul din înzestrare, să-l mînuiască cu pricepere, să-l păstreze permanent în stare de funcţionare şi să-l folosească în mod iscusit în luptă. În afară de aceasta fiecare militar trebuie să fie gata să înlocuiască, dacă este necesar, pe tovarăşul său din luptă; pentru aceasta, însuşirea unei specialităţi militare apropriate de cea de bază este obligatorie. Obligaţiunile militarilor din grupă. Militarii din cadrul grupei sunt obligaţi: - să cunoască misiunea lor de luptă, a grupei şi a plutonului; - să cunoască structura, armamentul, tehnica şi tactica acţiunilor de luptă a subunităţilor inamicului, caracteristicile şi capacităţile de luptă a tancurilor, maşinilor de luptă, a armamentului antitanc şi locurile vulnerabile a lor; - să cunoască armamentul şi tehnica de luptă a subunităţii din care face parte; - să cunoască dimensiunile, volumul de lucru, succesiunea şi termenii de executare a lucrărilor de amenajare genistică a terenului; să poată să amenajeze repede şi să mascheze cu măiestrie locaşul său de tragere; - să execute cu atenţie observarea, să descopere la timp inamicul şi să raporteze imediat despre aceasta comandantului său; - să acţioneze cu fermitate şi dîrzenie în apărare, cu îndrăzneală şi hotărîre în ofensivă, să nimicească inamicul prin toate procedeele şi mijloacele, să fie viteji, să manifeste iniţiativă şi ingeniozitate în luptă; - să folosească cu pricepere terenul, mijloacele individuale de protecţie şi proprietăţile de protecţie ale autovehiculelor; să treacă prin baraje, prin porţiunile

de teren infectate şi peste obstacolele naturale; să execute tratarea sanitară, dezactivarea, degazarea şi dezinfectarea; - să execute necondiţionat, întocmai şi la timp toate ordinele şi comenzile comandantului; să-l apere pe cîmpul de luptă, iar în cazul cînd acesta a fost scos din luptă să ia cu curaj comanda subunităţii, raportînd despre aceasta comandantului de pluton; - să execute cu calm şi cu precizie focul pe timpul luptei, să raporteze comandantului atunci cînd au consumat jumătate din muniţie şi din combustibilul la autovehicule; - să nu-şi părăsească locul fără aprobarea comandantului; în cazul cînd militarii s-au izolat fără voia lor de grupă să se alăture fără întîrziere subunităţii celei mai apropiate şi să continue lupta în cadrul acesteia; -în caz de rănire sau de infectare să ia măsurile necesare de autoajutare şi să continue îndeplinirea misiunii de luptă; dacă acest lucru nu este posibil, cu aprobarea comandantului să se deplaseze la punctul medical batalioner, luînd cu el armamentul personal şi mijloacele individuale de protecţie; dacă nu poate să se deplaseze singur la punctul medical să aştepte sosirea sanitarilor în locul adăpostit indicat de comandant; - să poată să pregătească armamentul şi muniţia către folosinţă în luptă, repede şi cu măiestrie să încarce benzile şi încărcătoarele armamentului; - în caz de deteriorare a TAB (ML) militarii din grupă sunt obligaţi să ajute la repunerea lui în stare de funcţionare. Comandantul de grupă este obligat: - să menţină grupa în permanenţă gata de luptă şi să asigure îndeplinirea la timp a misiunii primite; să cunoască bine calităţile morale şi profesionale ale subordonaţilor; - să conducă cu pricepere grupa în luptă şi să dea dovadă de insistenţă asupra îndeplinirii misiunii primite; - să constituie pentru subordonaţi un exemplu de dinamism, de vitejie, de rezistenţă, de calm şi de orientare rapidă în orice situaţie, îndeosebi în momentele grele ale luptei; - să manifeste în permanenţă grijă faţă de nevoile subordonaţilor şi să asigure acestora tot ce le este necesar pentru luptă şi trai; - să folosească cu pricepere aparatele de observare, să execute personal observarea asupra inamicului, semnalelor date de comandantul de pluton şi asupra acţiunilor vecinilor; să dea misiuni pentru nimicirea obiectivelor descoperite şi să corecteze focul; - să se orienteze cu uşurinţă şi repede în orice teren, să folosească cu pricepere harta şi să raporteze corect şi precis situaţia obiectivelor descoperite;

- să poată să aducă armamentul la bătaia normală, să-l pregătească pentru tragere, să execute focul precis cu armamentul din dotarea grupei, să conducă cu iscusinţă TAB (ML); - să cunoască staţia de radio, să ştie să o folosească şi să menţină în permanenţă legătura cu comandantul de pluton; - să cunoască şi să ia la timp măsuri pentru întreţinerea tehnică a TAB (ML) şi a armamentului, iar în cazul în care acestea au fost deteriorate să raporteze comandantului de pluton şi să organizeze repararea lor; - să urmărească asupra consumului de muniţie şi combustibil, să raporteze comandantului de pluton despre consumul a 0,5 şi 0,75 din muniţie, combustibil şi să întreprindă măsuri pentru completarea lor. Ochitorul-operator al TAB (ML) este obligat: - să cunoască armamentul de pe TAB (ML), aparatele de ochire şi de vedereobservare şi să le întreţină permanent în stare bună de funcţionare; - să cunoască regulile de tragere din puştile-mitraliere de pe TAB (ML) şi să execute cu precizie focul asupra ţintelor descoperite; - la ordinul comandantului de grupă sau din propria iniţiativă să nimicească obiectivele descoperite, să observe rezultatele focului şi să-l corecteze cu pricepere; - să sprijine prin focul mitralierilor de pe TAB (ML) acţiunile militarilor din grupă cînd aceştia acţionează pe jos; - să verifice periodic starea de funcţionare a armamentului, aparatelor de ochire, de veder-observare şi să execute la timp lucrările de întreţinere a lor; să întreprindă măsurile necesare pentru înlăturarea incidentelor sau defectelor descoperite şi să raporteze comandantului de grupă; - să cunoască staţia de radio, mijloacele de legătură şi să le folosească; - să poată scoate TAB (ML) de sub focul inamicului şi să-l adăpostească, să acorde ajutorul necesar mecanicului-conducător la efectuarea lucrărilor de întreţinere tehnică şi reparaţie a TAB (ML); - să cunoască obligaţiunile comandantului de grupă şi să fie gata să-l înlocuiască dacă este necesar. Trăgătorul cu aruncătorul de grenade antitanc portativ este obligat: - să cunoască armamentul din dotare şi să-l întreţină permanent în stare bună de funcţionare; - să aleagă cu pricepere poziţiile de tragere; - să nimicească tancurile inamicului şi alte obiective şi mijloace de foc blindate, începînd de la distanţa bătăii eficace, executînd focul la comandă şi din propria iniţiativă; - pe timpul executării focului să urmărească ca înapoia ţevii aruncătorului, la o distanţă mai mică de 30 m, să nu se găsească oameni, autovehicule, muniţie sau alte materiale.

Trăgătorul cu puşca-mitralieră, trăgătorul superior şi trăgătorul sunt obligaţi: - să cunoască armamentul din dotare şi să-l întreţină permanent în stare bună de funcţionare; - să execute fără întrerupere observarea cîmpului de luptă şi să raporteze comandantului de grupă despre obiectivele descoperite; la comanda comandantului de grupă sau din propria iniţiativă să le nimicească; - să menţină legătura din vedere cu vecinii şi să le acorde ajutorul necesar; - să cunoască şi să poată a se folosi de aparatele şi mecanismele amplasate în compartimentul de luptă al TAB (ML); - să ajute ochitorul-operator la pregătirea muniţiilor, să execute lucrările de întreţinere a armamentului de pe TAB (ML); - să acorde ajutorul necesar mecanicului-conducător la efectuarea lucrărilor de întreţinere tehnică a TAB (ML). Mecanicul-conducător al TAB (ML) este obligat: - să cunoască construcţia, posibilităţile tehnice, regulile de exploatare şi de întreţinere a TAB (ML); - să păstreze TAB (ML) în permanenţă stare de funcţionare, să-l conducă cu pricepere în orice condiţii de teren, stare a vremii, ziua şi pe timp de noapte; - să respecte viteza de deplasare şi să menţină distanţa şi intervalul stabilit în dispozitivul de marş şi în dispozitivul de luptă; - să poată pregăti şi să conducă cu pricepere TAB (ML) pentru a trece cursurile de apă, barajele şi alte porţiuni de teren greu de traversat; - să cunoască şi să respecte regulile de îmbarcare, transportare şi debarcare a personalului; - să cunoască locul sau direcţia de acţiune a subunităţii din care face parte şi căile de deplasare spre ea; - să se afle permanent în preajma TAB (ML) în locul sau punctul indicat; - să cunoască şi să îndeplinească întocmai semnalele de conducere şi comenzile primite; - să poată să se folosească de schema itinerarului de deplasare şi să se orienteze în teren; - să poată să aleagă un loc adăpostit şi să amenajeze poziţia de tragere a TAB (ML), să mascheze minuţios poziţia de tragere şi TAB (ML); - să cunoască normele de consum de carburanţi şi lubrifianţi şi să le respecte; să raporteze comandantului de grupă despre consumul a 0,5 şi 0,75 din plinurile TAB (ML); - să mînuiască cu pricepere arma de dotare pentru autoapărare şi pentru a nu admite capturarea TAB (ML) de către inamic; - să întreprindă imediat măsurile necesare pentru înlăturarea defectelor descoperite la TAB (ML) şi să raporteze comandantului;

- să cunoască şi să mînuiască cu pricepere armamentul de pe TAB (ML); - să folosească cu pricepere pe timpul deplasării proprietăţile de mascare a terenului, asigurînd în acelaşi timp cele mai bune condiţii de executare a focului; - să execute observarea asupra cîmpului de luptă şi să raporteze despre ţintele descoperite şi despre rezultatele focului; - să cunoască şi să folosească staţia de radio şi mijloacele de legătură. Lunetistul este obligat: - să cunoască la perfecţie arma din dotare şi s-o întreţină permanent într-o stare bună de funcţionare; - să execute corect şi repede operaţiunile pentru executarea tragerii şi să folosească cu pricepere posibilităţile de foc a puştii cu lunetă pentru nimicirea diferitelor obiective într-un timp scurt, cu un consum minim de muniţie; - să execute minuţios observarea cîmpului de luptă pentru a descoperi obiectivele (ţintele) cele mai importante, la comanda comandantului sau din propria iniţiativă să le nimicească (ofiţerii, observatorii, lunetiştii, trăgătorii mijloacelor de foc, ţintele aeriene care zboară la înălţimi mici); - să poată folosi cu pricepere proprietăţile de mascare a terenului şi obiectelor din teren pentru a ocupa o poziţie favorabilă de observare şi de executare a focului asupra inamicului. Trăgătorul-sanitar este obligat: - să cunoască şi să folosească cu pricepere materialele medicale pe care le are asupra sa şi cele din teren pentru acordarea ajutorului medical; - să execute observarea cîmpului de luptă, să descopere militarii răniţi despre care să raporteze comandantului şi să întreprindă măsurile necesare pentru acordarea primului ajutor medical persoanelor grav rănite; să folosească cu pricepere proprietăţile de mascare a terenului pentru a-i adăposti; - să poată evacua răniţii din TAB (ML) şi alte autovehicule. 2. Amplasarea efectivului, muniţiilor, uneltelor de amenajare genistică a terenului, mijloacelor chimice şi produselor alimentare în TAB (ML) Spaţiul din cutia TAB (ML) are trei compartimente: - în faţă – compartimentul de conducere; - în partea din mijloc – compartimentul pentru desant; - în partea din spate – compartimentul pentru motor. În compartimentul de conducere se află două scaune – unul pentru comandantul de grupă (pluton) şi unul pentru mecanicul-conducător. În acest compartiment sunt instalate organele de conducere cu mecanismele TAB, panoul de informaţie despre starea mecanismelor, staţia de radio, aparate de vedereobservare, rentghemetrul ДП–3Б şi clipse pentru fixarea a două automate. Compartimentul pentru desant se află în spaţiul dintre spetezile scaunelor comandantului de grupă, a mecanicului conducător şi despărţitura ermetică a

compartimentului pentru motor. În acest compartiment se află turela cu două puştimitraliere, una de calibru 14,5 mm (КПВТ) şi alta de calibru 7,62 mm (ПКТ); două scaune a cîte o persoană fiecare, unul se află în spatele comandantului de grupă şi altul în spatele mecanicului-conducător; două scaune de-a lungul axei cutiei TAB a cîte trei locuri, fiecare pentru desant, care sunt amplasaţi spate-n spate unul faţă de altul orientaţi cu faţa spre pereţii laterali ai cutiei TAB; cutiile cu cartuşele pentru puştile-mitraliere КПВТ şi ПКТ; ambrazurele pentru executarea focului din puşcamitralieră şi automate; clipsuri (cureluşe) pentru fixarea a opt automate, douăsprezece cutii de patroane pentru puşca-mitralieră (ПК), aruncătorului de grenade antitanc РПГ–7 şi cinci grenade antitanc pentru el; genţi pentru fixarea grenadelor de mîină ø–1 în număr de nouă bucăţi, locuri speciale pentru fixarea a trei bidonaşe pentru apă, a zece norme de hrană uscată şi a zece sacuri de merinde (raniţă, rucsacuri). În spaţiul dintre a doua şi a treia perechi de roţi în pereţii laterali ai cutiei TAB se află a cîte o uşă-capac pentru debarcarea şi îmbarcarea desantului. Compartimentul motorului este izolat ermetic faţă de celelalte compartimente. La TAB БТР–70 în acest compartiment sunt instalate două motoare a cîte 115 cai/putere fiecare şi două vase pentru benzină a cîte 145 litri. La TAB БТР–80 – un motor diezel care dezvoltă 260 cai/putere şi două vase pentru motorină a cîte 150 litri fiecare, alte sisteme şi mecanisme. Pe cutia blindată a TAB pe dinafară sunt fixate: farurile şi becurile de semnalizare, semnalul acustic, antena staţiei de radio, instalaţia de lansare a grenadelor fumugene, lăzile pentru piesele de schimb a TAB, lada cu completul ДК–4Д, cazmaua, toporul de dulgher, joagărul, ranga etc. 3. Îmbarcarea personalului grupei în TAB (ML), automobile şi debarcarea. Îndatoririle personalului aflat în TAB (ML) sau automobile Pentru îmbarcarea personalului în autovehicul se dă comanda „La maşini – Adunarea!”. La ceastă comandă personalul grupei se adună lîngă maşini (ala ML; la TAB; la automobile) La aceeaşi comandă, militarii numiţi din timp deschid repede uşile şi le fixează în poziţia „deschisă”. Atunci cînd se dă comanda „Îmbarcarea” militarii îşi ocupă repede locurile stabilite. Arma la îmbarcare se ia cum e mai comod, cu excepţia puştilor-mitraliere de companie şi a aruncătorului de grenade antitanc care se transmit militarilor din spate pentru a le relua după ce au efectuat îmbarcarea. În dependenţă de misiunea care urmează să fie îndeplinită, militarii, la comanda comandantului de grupă, pot pune armele astfel: - între genunchi şi o sprijină cu ambele mîini sau numai cu o mîină; - în abrazure, pentru executarea focului din mers sau din opriri scurte asupra inamicului; - le fixează în clipsuri sau cu cureluşe.

Raniţele, la comanda comandantului, se scot şi se fixează la locurile destinate pentru acest scop. Comandantul de grupă are grijă ca îmbarcarea să se efectueze corect, rapid şi cu respectarea regulilor de securitate, urmăreşte ca militarii care s-au îmbarcat ultimii să închidă şi să fixeze zăvoarele uşilor. În automobilele care sunt parcate pe partea dreaptă a drumului este interzisă îmbarcarea pe la bordul din stîngă. Pe timpul deplasării fiecare militar execută observarea în sectorul stabilit şi raportează despre ţintele descoperite, executînd foc asupra inamicului din propria iniţiativă sau la comanda comandantului. Cînd se primeşte semnalul de înştiinţare despre atacul aerian al inamicului, toate capacurile cutiei blindate a TAB se închid cu excepţia capacului de unde se execută focul din puşca-mitralieră asupra ţintelor care zboară la înălţimi mici. Atacul aerian al inamicului se respinge prin focul deschis la comanda comandantului. Pe timpul atacului aerian se măreşte viteza de deplasare şi distanţa dintre maşini. Zonele de teren contaminate se trec cu viteze maxime de deplasare avînd la TAB (ML) toate uşile, capacurile, ambrazurile şi jaluzelele închise, iar sistemele de protecţie colectivă sunt puse în funcţionare. Pentru oprirea autovehiculelor se dă comanda „Stai!”. Debarcarea se efectuează numai la comanda comandantului. Cînd se dă comanda „Debarcarea, adunarea la maşini!”, personalul grupei efectuează debarcarea în ordinea inversă îmbarcării şi se adună lîngă maşini sau execută indicaţiile comandantului. În TAB (ML) pot să rămînă observatorul şi trăgătorul cu armamentul de serviciu numiţi din timp. 4. Conducerea grupei în luptă Comandantul de grupă răspunde personal de îndeplinirea cu succes a misiunii de luptă primite. El trebuie: - să cunoască în permanenţă situaţia; - să execute personal observarea pe timpul luptei şi cercetarea inamicului; - să ia repede hotărîrea şi să dea neîntîrziat misiuni subordonaţilor; - să urmărească cu fermitate îndeplinirea hotărîrii luate şi să asigure zdrobirea inamicului chiar şi cu forţe inferioare; - să exploateze rezultatele loviturilor aviaţiei şi ale focului artileriei; - să cunoască permanent unde se află grupa, ce misiune îndeplineşte, de care materiale are nevoie şi care este starea morală şi psihologică a militarilor. Conducerea grupei în luptă are la bază hotărîrea comandantului. Comandantul de grupă organizează lupta, de regulă, în teren. În cazul cînd lupta se organizează în raionul iniţial pe schemă sau pe macheta terenului, comandantul de grupă precizează misiunile subordonaţilor pe măsura ocupării

poziţiilor de plecare la atac (de apărare) sau pe măsura apropierii către aliniamentul de atac. Comandantul de grupă conduce cu subordonaţii prin comenzi care se dau prin voce, prin mijloace de semnalizare sau prin exemplul propriu. Atunci cînd grupa acţionează pe jos, comandantul de grupă se află permanent în linia de trăgători. În cazul cînd grupa acţionează îmbarcată pe TAB (ML), comandantul de grupă dă dispoziţiile necesare prin mijloacele de legătură internă a TAB (ML), dă dispoziţii verbale sau prin semnalele stabilite. În cazul cînd se folosesc staţiile radio pentru conducerea cu subunităţile din subordine, lucrul în reţea impune o strictă disciplină în executarea traficului. Staţiile radio stau pe recepţie şi trec în emisie numai cînd sunt chemate sau trebuie transmis un ordin sau raport. În cadrul plutonului toate comenzile se dau prin text deschis. Atunci cînd se transmit comenzi, dispoziţii sau ordine comandanţii de grupă sunt chemaţi prin indicative, iar obiectivele din teren sunt indicate prin repere. Cînd bruiajul radio este puternic, la comanda comandantului de companie se trece pe frecvenţa de rezervă. Înştiinţarea efectivului despre atacul aerian, despre pericolul atacului cu arme nucleare, chimice, biologice (bacteriologice), sau despre infectarea radioactivă, chimică sau biologică, se efectuează prin darea unor semnale unice şi care sunt cunoscute de către întregul personal. Fiecare comandant este obligat să stabilească din timp modul de acţiune a militarilor la primirea semnalelor de înştiinţare şi să dea comenzile respective. Exemple de efectuare a traficului radio în fonie: a) stabilirea legăturii: – apelul: „Prut aici Nistru – recepţie”; – răspunsul la apel: „Aici Prut – recepţie”. b) transmiterea comenzilor: - „Prut, aici Nistru, – reper patru tanc nimiciţi – recepţie”; - răspunsul: „Aici Prut reper patru tanc nimiciţi – recepţie”, sau: „Aici Prut am înţeles – recepţie”. c) transmiterea unui semnal de înştiinţare: – „Prut, Prut aici Nistru, Nistru semnalul 777, 777 – recepţie”; – confirmare: „Aici Prut, semnalul 777 – recepţie”. d) trecerea la frecvenţă de rezervă: – cererea şi semnalul: „Prut aici Nistru, 87 – recepţie”; – răspunsul: „Aici Prut, am înţeles – recepţie”. Atunci cînd legătura este bună, cuvîntul „recepţie” poate fi scos din folosinţă, spre exemplu: „Aici Prut am înţeles”. 5. Deplasarea soldatului pe cîmpul de luptă

Mersul pe timpul ducerii acţiunilor de luptă se poate executa în pas viu (130– 150 paşi/min), în pas alergător (165–170 paşi/min) sau fuga (250–270 paşi/min), în profil normal sau aplecat, în salturi (în picioare) şi tîrîş (pe burtă, pe coate şi pe genunchi şi pe o parte). Atacul limitei dinainte a apărării inamicului se face în pas viu, în pas alergător sau fuga. Mersul prin salturi şi pe tîrîş se foloseşte pentru apropierea de poziţiile inamicului în ascuns şi pentru protejarea militarilor de focul ochit al inamicului. În funcţie de densitatea focului deschis de inamic şi de caracterul terenului plutonul de infanterie poate executa deplasarea în salturi cu cîte un militar, pe grupuri de militari sau pe grupe. Deplasarea grupei de infanterie în dispozitiv de luptă în trăgători se poate executa prin salturi cu cîte un militar, pe grupuri de militari sau simultan cu toată grupa. Deplasarea prin salturi se execută în felul următor: – comandantul de pluton (grupă) dă comanda: „Pluton, pe aliniamentul pomul izolat–fîntîna, cîte unul din dreapta şi din stînga, salt – ÎNAINTE!”. Comandanţii de grupe dublează comanda pentru executarea saltului: „Soldat Lupu, pe linia pomul izolat–fîntîna, salt – ÎNAINTE!”. La comanda prevestitoare militarul îşi alege traseul şi locurile de oprire pentru respiraţie; asigură arma şi o duce pe lîngă corp ca la poziţia pentru luptă culcat, apropie picioarele avînd călcîile lipite; la comanda săvîrşitoare se sprijină pe palma stîngă, pe călcîiul piciorului drept şi pe vîrful piciorului stîng, se ridică cu vioiciune şi execută saltul cu cea mai mare repeziciune (fuga). Lungimea saltului între locurile de oprire pentru respiraţie, în funcţie de teren şi de focul inamicului, poate fi în medie de 20–40 paşi. La locurile de oprire pentru respiraţie sau la ajungerea pe linia ordonată militarul trebuie să ia din fugă poziţia culcat, fără a ridica picioarele, cîştigînd cît mai mult teren către înainte, după care să se tîrască (rostogolească) puţin lateral; ajungînd pe linia de tragere, foloseşte terenul şi se pregăteşte pentru executarea focului. Pe timpul saltului automatul (puşca-mitralieră) se ţine în mîna dreaptă în cumpănire. Concomitent cu oprirea celor dintîi după primul salt, încep deplasarea următorii militari şi se deplasează pînă la linia celor dintîi plecaţi. Odată cu oprirea lor, primii militari reiau executarea saltului şi se deplasează în aşa fel pînă cînd ajung la aliniamentul indicat. Ceilalţi militari din grupă execută deplasarea în acelaşi mod. Atunci cînd plutonul execută deplasarea prin salturi pe grupe, fiecare grupă începe deplasarea la comanda comandantului său de grupă: „Grupă, direcţia pilonul din faţă, salt, – ÎNAINTE!”.

La această comandă întregul personal al grupei se ridică simultan şi alergînd 20–40 paşi se opresc pentru respiraţie (7–10 sec.). Pentru reluarea deplasării se dă comanda: „Grupă – ÎNAINTE!”. Grupele (militarii) care rămîn pe loc sau cele (cei) care au ajuns pe noul aliniament după executarea saltului, sprijină cu foc grupa (militarii) care execută saltul şi încep mişcarea la comanda comandantului de pluton (grupă). Mersul tîrîş are ca scop să ferească pe militar de observarea şi de focul inamicului. El se execută: – tîrîş pe burtă; – tîrîş pe coate şi genunchi; – tîrîş pe o parte. Pentru mersul tîrîş se dă comanda: „Soldat Lupu (grupă), pe linia fîntîna– pomul izolat, tîrîş pe burtă – ÎNAINTE!”. La comanda prevestitoare, militarul îşi alege drumul de urmat şi locurile de oprire pentru respiraţie, iar la comanda săvîrşitoare execută mersul tîrîş prin procedeul indicat. Pentru mersul tîrîş pe burtă, militarul ia poziţia culcat cu repeziciune spre înainte lipindu-se de pămînt, apucă cu mîna dreaptă arma de lîngă brăţara de sus şi o pune pe antibraţul mîinii drept. Trage înainte piciorul drept (stîng) şi în acelaşi timp întinde mîna stîngă (dreaptă) înainte, cît poate mai departe; împingîndu-se cu piciorul îndoit, deplasează corpul înainte, trage celălalt picior, întinde cealaltă mînă şi continuă mersul în aceeaşi ordine. Pe timpul mersului tîrîş capul nu se ridică sus, ci doar atît cît îi este necesar militarului să poată merge tîrîş. Pentru mersul tîrîş pe coate şi pe genunchi militarul se sprijină pe antebraţe sau pe palme. Trage piciorul drept (stîng) îndoit sub piept, o dată cu întinderea mîinii stîngi (drepte) înainte. Deplasează corpul înainte pînă la întinderea completă a piciorului drept (stîng), trăgînd în acelaşi timp sub piept celălalt picior îndoit şi întinzînd înainte cealaltă mînă; mersul se continuă în aceeaşi ordine. Arma se ţine la fel ca la mersul tîrîş pe burtă. Pentru mersul tîrîş pe o parte militarul ia poziţia culcat, după care, cu repeziciune, începe mişcarea pe partea stîngă a corpului, trăgînd înainte piciorul stîng îndoit din genunchi, se sprijină pe antebraţul mîinii stîngi, iar cu tocul încălţămintei piciorului drept se razămă pe pămînt, cît mai aproape de corp; întinzînd piciorul drept, deplasează corpul înainte, fără a schimba poziţia piciorului stîng, după care mersul se continuă în aceeaşi ordine. Arma se ţine cu mîna dreaptă, punînd-o pe coapsa piciorului stîng. Pentru deplasarea simultană a plutonului în dispozitiv de luptă în trăgători prin salturi (tîrîş) se dă comanda: „Pluton, pe aliniamentul R1şi R2, salt – ÎNAINTE!”. Pentru oprirea plutonului (grupei) se dă comanda: „Pluton (grupă) – STAI!”. Pentru reluarea deplasării se dă comanda: „Pluton (grupă – ÎNAINTE!)”. Deplasarea plutonului (grupei) în dispozitiv de luptă în trăgători în partea opusă (pentru retragere) se execută prin aceleaşi procedee la comanda

comandantului de pluton (grupă): „Pluton (grupă), retragerea pe aliniamentul casa izolată–podul, cîte unul din dreapta–stînga, salt – ÎNAPOI!”. 6 Acţiunile soldatului în lupta de apărare Îndatoririle soldatului în apărare În apărare soldatul acţionează în cadrul grupei sale şi are misiunea să apere cu dîrzenie poziţia sa şi să nu o părăsească fără aprobarea comandantului. Pentru îndeplinirea acestei misiuni soldatul trebuie să ştie: - să amenajeze repede şi să mascheze cu măiestrie locaşul său de tragere; - să folosească cu iscusinţă focul armamentului şi alte mijloace din înzestrare pentru respingerea atacului infanteriei şi al tancurilor inamicului; - să nimicească prin foc şi prin lupta corp la corp inamicul pătruns în dispozitivul apărării. Fiecare soldat trebuie să cunoască: - misiunea sa, a grupei şi a plutonului; - cine sunt vecinii şi pe ce direcţie execută focul; - unde se găseşte comandantul de grupă şi pluton; - locul punctului de aprovizionare de luptă; - semnalele pentru deschiderea şi încetarea focului; - semnalele de înştiinţare, de alarmă şi alte semnale necesare ducerii luptei de apărare. La primirea misiunii de luptă soldatul se pregăteşte pentru apărare, în care scop acţionează astfel: - ia poziţia pentru luptă culcat, încarcă automatul cu un încărcător complet, pregăteşte grenadele de mînă, lopata mică şi mijloacele individuale de protecţie; - se orientează şi repetă misiunea de luptă; - îşi precizează locaşul de tragere, scoate lopata mică şi, observînd continuu pe inamic, începe amenajarea locaşului de tragere; - stabileşte legătura cu vecinii din grupă şi cu comandantul său; - apreciază distanţele pînă la repere (dacă nu le primeşte de la comandant), pune înălţătorul şi ocheşte la fiecare din ele; - curăţă sectorul de tragere; - pregăteşte armamentul pentru tragere pe timp de noapte şi în condiţii de vizibilitate redusă; - aşteaptă ordinul comandantului. Alegerea şi amenajarea locaşului pentru executarea tragerii şi mascarea lui

Locaşul de tragere este o lucrare genistică executată în scopul de a permite luptătorului să întrebuinţeze arma sa în cele mai bune condiţii, să execute observarea şi să se protejeze împotriva mijloacelor de nimicire. Condiţiile unui bun locaş de tragere sunt: - să fie orientat spre inamic; - să fie posibilităţi bune de observare şi de tragere; - să fie bine mascat. Locaşul de tragere se amenajează în succesiunea ce urmează: - se alege poziţia locaşului; - se sapă locaşul de tragere din poziţia culcat; - se adînceşte pentru executarea tragerii din poziţia în genunchi; - atunci cînd este suficient timp se adînceşte pentru executarea tragerii în picioare. Atunci cînd timpul permite locaşurile de tragere ale soldaţilor se unesc între ele, realizîndu-se şanţul de tragere al grupei, adăpostirea sub parapet şi adăpostul grupei. Locaşul individual de tragere cu automatul are următoare elemente: a) locaş de tragere din poziţia culcat b) locaş individual de tragere din poziţia în picioare De reţinut că odată cu executarea lucrărilor pentru amenjarea locaşului se execută şi lucrările pentru mascarea lui. Pentru crearea condiţiilor de observare şi de executarea focului precis militarul curăţă terenul în sectorul de tragere avînd grijă să nu demascheze locaşul său. Pregătirea pentru ducerea luptei pe timp de zi şi pe timp de noapte Pregătirea soldatului pentru ducerea luptei pe timp de zi include următoarele activităţi: - verifică starea armamentului, muniţiilor, grenadelor de mînă, a mijloacelor de protecţie şi ia măsurile necesare pentru înlăturarea neajunsurilor; - precizează aliniamentul de la care deschide focul în fîşia focului continuu şi semnalul; - apreciază (sau precizează la comandant) distanţele pînă la repere, pune înălţătorul şi ocheşte la fiecare din ele; - încarcă arma cu un încărcător (bandă) complet; - pregăteşte grenadele de mînă, lopata mică şi mijloacele individuale de protecţie. Pentru ducerea luptei pe timp de noapte fiecare soldat adăugător va îndeplini următoarele activităţi: - pregăteşte armamentul pentru tragerile pe timp de noapte (se instalează dispozitivele de ochire cu substanţă luminoasă);

- alege repede vizibile care să se proiecteze pe fondul luminos al cerului şi se determină distanţa pînă la ele; - amenajează locaşul de tragere astfel încît berma să fie netedă pe toată lăţimea ei pentru a permite schimbarea rapidă a poziţiei coatelor pe timpul tragerii şi a face mai comodă mînuirea armamentului şi a muniţiei; - pentru participarea în diferite concentrări de foc, direcţiile de tragere spre aceste concentrări trebuie marcate cu ţăruşi; din practică a rezultat că aceştia trebuie să fie cît mai subţiri, vopsiţi în alb (var) în partea dinspre trăgător şi dispuşi la o depărtare de 1–1,5 m faţă de trăgător, cît şi unul de altul (se folosesc, de regulă, 3 ţăruşi de dimensiuni diferite, în ordinea crescîndă de la trăgător spre obiectiv); - pentru respectarea siguranţei tragerilor pe timpul manevrelor de foc se vor planta ţăruşi limitatori de direcţie, cel puţin 2 ţăruşi (unul în partea dreaptă şi unul în partea stîngă), care să marcheze direcţiile pînă la care are dreptul să execute tragerea; aceşti ţăruşi se vopsesc în alb din partea trăgătorului; aceşti ţăruşi se vor planta şi pentru marcarea limitelor sectoarelor de tragere din cadrul fîşiei de foc continuu. Pentru ducerea cu succes a luptei de apărare pe timp de noapte soldatul trebuie să fie deprins: - să execute observarea în condiţiile unei vizibilităţi reduse şi în cazul iluminării terenului cu surse de iluminare sau cu ajutorul aparatelor de vedere pe timp de noapte; - să pregătească armamentul şi aparatele de vedere pe timp de noapte; - să descopere cu repeziciune obiectivele după zgomot şi după flacără la gura ţevii; - să execute focul asupra inamicului descoperit după flacăra la gura ţevii, după silueta obiectivelor şi prin iluminarea terenului cu diferite mijloace; - să nimicească pe inamic prin foc şi cu grenade. De reţinut că în apărarea pe timp de noapte păstrarea cu stricteţe a regulilor de mascare şi de disciplină a cîmpului de luptă îndeosebi disciplina focului, capătă o importanţă deosebită. Cînd inamicul a trecut la atac soldatul deschide focul, la comandă, pe direcţiile pregătite din timpul zilei. În timpul iluminării de scurtă durată, dacă soldatul n-a reuşit să execute imediat focul asupra obiectivului descoperit, este indicat să nu mai mişte arma şi să aştepte atent următorul moment de iluminare. Soldatul trebuie să ştie că: - pe timpul iluminării nu se priveşte în direcţia sursei de iluminare, întrucît lumina puternică îngreunează ulterior descoperirea inamicului; - o sursă de lumină mobilă (cartuş de iluminare, proiectil, bombă) deformează conturile obiectivelor şi creează umbre mişcătoare, ceea ce îngreunează şi mai mult determinarea precisă a locului acestora; - obiectivele puternice iluminate par mai aproape, iar cele slab iluminate – mai departe;

- obiectivele de culoare închisă par mai aproape, iar cele de culoare deschisă – mai departe. Deşi apărarea pe timp de noapte se duce în condiţii mai grele, neajunsurile create de întuneric pot fi rezolvate cu succes printr-un antrenament sistematic şi perseverent al soldaţilor. Acţiunile soldatului pe timpul pregătirii de foc şi al atacului cu arme de nimicire în masă (nucleare, chimice, bacteriologice) a inamicului Soldatul pe timpul pregătirii de foc şi al atacului inamicului cu arme de nimicire în masă va proceda astfel: - se adăposteşte în adăpostul grupei; pe poziţie rămîn numai servanţii de serviciu; - la primirea semnalului de atac chimic al inamicului soldatul rămîne în adăpostul grupei sau în adăpostirea de sub parapet şi îmbracă mijloacele individuale de protecţie. În aceste situaţii comandantul de grupă poate da următoarele comenzi: - „Grupă, în Adăpost!”; - „Grupă – Gaze!” etc. Observarea cîmpului de luptă şi raportul comandantului despre rezultatele observării. Deschiderea focului asupra ţintelor terestre şi aeriene Cînd inamicul a pornit la atac, la comanda (semnalul) comandantului de grupă soldatul ocupă repede locul de tragere, executînd următoarele: - observarea cîmpului de luptă în sectorul său; - alege obiectivul de nimicit; - raportează comandantului unde, cînd, cît inamic a văzut şi ce anume face (exemplu: la grupul de pomi, chiar acum, trei militari s-au oprit); - aşteaptă comanda de deschidere a focului urmărind cu atenţie mişcarea inamicului; apoi nimiceşte inamicul care atacă în faţa sa, executînd foc din proprie iniţiativă (trage cînd are mai bune condiţii de tragere). La comanda de deschidere a focului soldatul execută cu precizie: - mişcările pregătitoare învăţate la instrucţia focului cu armamentul de infanterie; - ochirea asupra obiectivului din faţa sa, stabilind punctul de ochire în raport cu natura, cu activitatea obiectivului şi cu distanţa pînă la acesta; - tragerea, ochind corect şi liniştit, corectîndu-şi continuu focul după căderea gloanţelor sau după urmele luminoase ale gloanţelor trasoare. Soldatul intensifică focul pe măsură ce inamicul se apropie, urmărind să separe infanteria de tancuri şi respingînd atacul acesteia, distruge tancul inamicului cu grenadele antitanc. Dacă un tanc al inamicului a fost avariat, soldatul nimiceşte echipajul acestuia cînd încearcă să-l părăsească. Dacă tancul din faţa sa continuă să

se apropie, soldatul se adăposteşte pe fundul locaşului de tragere, iar după trecerea acestuia se ridică, aruncă grenada antitanc asupra lui, se adăposteşte şi după explozie se întoarce şi continuă lupta pentru respingerea infanteriei atacatoare. Cînd infanteria inamicului ajunge la distanţa 40–30 m de locaşul de tragere soldatul aruncă asupra acesteia grenadele de mînă şi-l nimiceşte cu foc la distanţă mică. Schimbarea poziţiei de tragere şi efectuarea manevrei în cadrul grupei Manevra în cadrul grupei se efectuează pentru: - a interzice inamicului să ocolească şi să atace poziţia din flanc şi spate; - acordarea ajutorului vecinilor; - dezorientarea inamicului în privinţa poziţiei reale a mijlocului de armament (poziţiei de apărare); - respingerea atacului inamicului pătruns în dispozitivul de luptă. Nimicirea inamicului pătruns în şanţul de tragere a grupei, acordarea ajutorului vecinilor cu foc. Evacuarea răniţilor de pe cîmpul de luptă Inamicul pătruns în poziţie se nimiceşte prin foc la gura ţevii, cu grenade şi prin luptă corp la corp. Atunci cînd soldatul observă că vecinul este ameninţat de inamic, îi acordă ajutor executînd foc asupra inamicului în flanc şi spate de pe poziţia de tragere de bază, de pe cea de rezervă sau din tranşeea de comunicaţie. După respingerea atacului inamicului militarii îşi acordă ajutor medical reciproc, iar dacă este necesitatea cu aprobarea comandantului de grupă acordă ajutorul necesar grav-răniţilor pentru deplasarea lor la punctul medical batalionar. În acelaşi timp se iau măsurile necesare pentru completarea muniţiilor şi grenadelor de mînă, se restabilesc lucrările genistice şi barajele distruse pentru a fi în măsură de a respinge un alt atac al inamicului. 7 Acţiunile soldatului în ofensivă În lupta de ofensivă soldatul acţionează în cadrul grupei sale, înaintează cu îndrăzneală şi cu hotărîre în urma tancurilor şi exploatînd rezultatele loviturilor de aviaţie şi artilerie şi ale focului de sprijin, atacă prin surprindere pe inamic şi-l nimiceşte. Pentru a acţiona cu succes în ofensivă soldaţii trebuie să fie rezistenţi, să fie pricepuţi în trecerea barajelor, să deschidă focul repede şi precis, să folosească cu iscusinţă terenul pe timpul înaintării, să arunce cu precizie grenadele de mînă şi să nimicească inamicul în lupta corp la corp. În lupta de ofensivă fiecare soldat este obligat: - să observe continuu cîmpul de luptă şi să raporteze comandantului obiectivele descoperite; - să ajute vecinul cu focul armei sale şi al grenadei;

- să indice mitralierelor, tunurilor şi tancurilor obiectivele descoperite, să acopere cu foc acţiunile acestora şi, la nevoie, să le dea ajutor pentru deplasare; - să combine judicios focul cu mişcarea; - să execute manevre scurte şi repezi pentru a cădea în flancul şi spatele rezistenţelor inamicului; - să treacă imediat la urmărirea cu îndrăzneală şi perseverenţă a inamicului care se retrage, fără a-i da posibilitatea să refacă apărarea pe alte aliniamente în adîncime. Pregătirea soldatului pentru atac şi ajustarea echipamentului La pregătirea pentru atac soldatul execută următoarele: - pune baioneta la automat; - încarcă automatul (puşca-mitralieră) cu un încărcător (bandă) complet; - pregăteşte grenadele de mînă, lopata mică şi mijloacele de protecţie individuale; - amenajează trepte pentru ieşirea repede din tranşee sau din locaşul de tragere; - ajustează echipamentul în aşa fel ca să nu-i stînjenească mişcările. Observarea cîmpului de luptă şi asupra semnalelor date de comandant Din ordinul de luptă dat de către comandantul de grupă fiecare militar trebuie să cunoască: - ce s-a descoperit la inamic şi cum trebuie să execute observarea; - misiunea de luptă a plutonului, a grupei, a sa şi a luptătorilor vecini; - locul comandantului de grupă în dispozitiv; - semnalele de înştiinţare şi conducere. Ofensiva, de regulă, este precedată de pregătirea de foc. În timpul acesta fiecare militar execută intensiv observarea asupra inamicului în sectorul de observare (pe direcţia) indicată şi raportează comandantului de grupă despre obiectivele care n-au fost neutralizate sau despre cele nou-descoperite. În acelaşi timp soldatul urmăreşte şi asupra semnalelor date de comandantul de grupă. Dacă inamicul execută contrpregătire de foc, la ordinul comandantului de pluton (semnalul) dublat de comandantul de grupă, personalul se adăposteşte în tranşee sau adăpostiri, lăsînd pe poziţie observatorul şi servantul la armamentul de serviciu. Ieşirea din tranşee şi deplasarea spre limita dinainte a apărării inamicului La semnalul stabilit din timp dat de comandantul de pluton, comandantul de grupă ordonă: „Pregătirea pentru atac”, la care fiecare militar îşi stabileşte traseul de deplasare, avînd baioneta pusă la automat, arma încărcată, iar grenadele de mînă, lopata mică, mijloacele individuale de protecţie şi sacul de merinde bine ajustate, fiind în măsură să plece la atac. Odată cu apropierea tancului dat ca întărire, comandantul de grupă indică soldaţilor stabiliţi din timp să marcheze trecerea peste şanţul de tragere. Îndată după

trecerea tancului peste poziţia grupei se dă comanda: „Grupă, la atac – ÎNAINTE!”. La această comandă militarii ţîşnesc din tranşee şi se deplasează în pas alergător sau în pas viu, executînd trageri din mers, cu opriri scurte şi fără opriri asupra inamicului descoperit. Fiecare soldat este obligat: - să înainteze pe direcţia ordonată; - să păstreze un interval de 6–8 metri (8–12 paşi) faţă de luptătorii vecini în scopul de a reduce cît mai mult pierderile pricinuite de focul inamicului; - să ia corect poziţia de tragere în picioare (genunchi), să ochească şi să execute focul repede de asupra ţintelor descoperite. Trecerea cîmpurilor de mine, barajelor şi obstacolelor Barajele inamicului se trec în fuga cea mai mare; trecerea lor se face, de regulă, prin culuare create de tancuri, de pionieri şi cu focul artileriei, iar dacă nu există culuare, barajele se trec folosind scînduri, grile sau alte mijloace. Trecerea cîmpului de mine, barajelor şi obstacolelor se face astfel: - cînd din cîmpul de mine (barajul) inamicului, comandantul de grupă ordonă: „Grupă, pentru trecerea prin culuar, în coloană cîte doi, după mine, fuga – MARŞ!” şi militarii trec prin culuar în spatele tancului pe urmele şenilelor sau de sine stătător. În timpul acesta ochitorul-operator execută foc asupra inamicului asigurînd astfel trecerea grupei prin baraje. După trecerea prin culuar la comanda: „Grupă pentru luptă”, militarii se desfăşoară în dispozitiv de trăgători, iar la comanda „Înainte” continuă impetuos deplasarea spre limita dinainte a apărării inamicului. Atacul primei tranşei şi lupta în tranşee După trecerea prin baraje soldatul continuă mişcarea trăgînd din mers fără oprire. Cînd ajunge la aproximativ 40 de metri de limita dinainte a apărării inamicului, la comandă sau din propria iniţiativă, pregăteşte grenadele şi, cînd se apropie la distanţa de 30–25 metri de inamic, aruncă asupra acestuia grenadele de mînă, şi cu strigăte de „URA” atacă simultan inamicul, îl nimiceşte prin foc la gura ţevii şi în lupta corp la corp, fără a se opri în poziţia inamicului. În ofensivă înaintarea cu succes, chiar a unui soldat, trebuie sprijinită imediat de ceilalţi soldaţi. În cazul cînd soldatul primeşte misiunea să nimicească inamicul rămas în poziţia cucerită de trupele proprii coboară şi se deplasează prin tranşee şi nimiceşte inamicul cu grenade, cu foc la gura ţevii şi prin lupta corp la corp; cercetează barajele întîlnite (capre, arici) dacă nu sunt minate, după care le aruncă afară din tranşee, iar dacă sunt minate, le distruge. Militarii care acţionează în afara tranşeei ţin legătura cu cei care se deplasează prin tranşee şi curăţă cu foc drumul lor de înaintare, tăind calea de retragere a inamicului.

Executarea manevrei pentru nimicirea inamicului în adîncimea dispozitivului de luptă Descoperind inamicul în adîncimea dispozitivului de luptă, soldatul folosind judicios terenul se apropie în ascuns de inamic şi-l atacă prin surprindere în flanc şi spate. Pe timpul luptei în adîncimea apărării inamicului soldatul trebuie să folosească diferite procedee de deplasare în teren, după intensitatea focului inamicului şi a focului propriu. El foloseşte cu pricepere diferite obiecte şi adăpostiri din teren (copaci, tufăriş, gropi, movile, cute etc.) pentru deplasarea adăpostită şi tragere. Porţiunile de tern ferite de vederea inamicului (care nu sunt bătute cu foc direct) se trec în pas viu folosind mersul în picioare sau aplecat. Porţiunile de teren descoperite se trec prin salturi combinînd focul cu mişcarea. Ridicarea pentru executarea saltului, alergarea şi luarea poziţiei pentru luptă culcat trebuie să se facă cu repeziciune. În scopul înşelării inamicului, după executarea saltului, prin mers tîrîş înainte sau lateral, se schimbă locul unde s-a luat poziţia pentru luptă culcat. În funcţie de intensitatea focului inamicului şi teren, saltul poate să aibă o lungime de 20–40 paşi. Porţiunile de teren bătute cu foc puternic de către inamic se trec folosind mersul tîrîş (pe burtă, pe o parte sau pe coate şi pe genunchi). Cînd soldatul a intrat sub focul artileriei şi aruncătoarelor inamicului, el trebuie să iasă din raionul lovit printr-un salt impetuos. Saltul trebuie să înceapă imediat după explozia proiectilului, cînd se aude zgomotul venirii unui alt proiectil, soldatul ia repede poziţia culcat în cea mai apropiată adăpostire (groapă de obuz, muşuroi de pămînt, cută de teren etc.), iar după producerea exploziei acestuia reia înaintarea prin salturi. Trecerea raioanelor contaminate şi incendiate sub loviturile de foc a inamicului. Evacuarea răniţilor de pe cîmpul de luptă Porţiunile de teren infectate cu substanţe toxice de luptă sau cu substanţe radioactive se trec cît mai repede pe autovehicule, ca desant pe tancuri şi, la nevoie, pe jos, folosind mijloacele individuale de protecţie. După situaţia de luptă şi după teren, porţiunile de teren infectate se pot ocoli. Cînd inamicul se retrage, soldatul este obligat să treacă imediat la urmărirea acestuia, pînă la nimicirea lui completă. Atunci cînd infanteria este oprită, soldatul se îngroapă neîntîrziat în teren, fiind gata să respingă acţiunile inamicului. În ofensivă cînd este rănit, militarul îşi aplică pansamentul individual pe care îl are asupra sa, după care continuă îndeplinirea misiunii de luptă. Dacă militarul rănit îşi pierde capacitatea de luptă păstrîndu-şi însă toată capacitatea de mişcare, el îşi aplică pansamentul şi se deplasează, cu aprobarea comandantului, către punctul medical batalionar, luînd cu el armamentul personal

şi mijloacele individuale de protecţie. Direcţia în care se află punctul medical i se indică de sanitarul plutonului sau a companiei, de comandant sau de plutonier. Înapoia companiei se găseşte punctul sanitar de transport trimis de punctul medical batalionar. Acest automobil este destinat pentru transportul răniţilor. În unele situaţii, rănitul cu capacitatea de mişcare păstrată poate primi din partea sanitarului companiei sarcina de a rămîne la locul unde sunt grupaţi mai mulţi răniţi care nu se pot deplasa şi de a semnala acest loc conducătorilor mijloacelor de evacuare care vin din spatele frontului. Răniţii care îşi păstrează numai parţial capacitatea de mişcare, îşi aplică pansamentul şi se adăposteşte pentru a evita o nouă rănire în punctele de adunare a răniţilor. Pentru aceste puncte se folosesc posibilităţile de adăpostire pe care le oferă terenul (contrapantele, gropile de obuz, tranşeele, adăpostirile acoperite etc.). În cazul cînd comandantul de grupă observă că rănitul nu se poate deplasa către punctul medical batalionar, îi ordonă să se adăpostească şi să-şi aplice pansamentul şi să aştepte sosirea sanitarului plutonului (companiei), sau dacă îndeplinirea misiunii grupei permite, comandantul grupei poate ordona unuia dintre militari (cel mai aproape de rănit) să-l ajute la aplicarea pansamentului, la deplasare şi la adăpostire. Dacă rănitul îşi pierde complet capacitatea de deplasare, ajutorarea acestuia cade în sarcina sanitarului plutonului şi a companiei. De cele mai multe ori răniţii cu capacitatea de deplasare pierdută nu îşi pot aplica singuri pansamentul. Oricînd este posibil comandantul grupei trebuie să ordone militarului de lîngă rănitul care nu se poate mişca să se apropie de acesta şi să-i dea ajutor. Uneori poate nu fi vorba de o rănire, ci de pierderea cunoştinţei din cauza unei explozii din apropiere, din cauza îngropării cu pămînt etc., în acest caz ajutorul reciproc simplu ca flagelarea uşoară a obrazului, deschiderea la gît şi la centură, fricţionarea pieptului cu apă, respiraţia artificială, degajarea de pămîntul căzut pot să-l facă să-şi revină.

Capitolul 10 Lupta antiblindate( antitanc) 1. Caracteristicile de luptă ale tancurilor, maşinilor de luptă blindate şi mijloacelor antitanc. Punctele vulnerabile ale tancurilor şi maşinilor de luptă Prin tanc înţelegem un autovehicul cu cutia blindată care are capacitate mare de mobilitate şi de trecere, este înzestrat cu un tun de calibru cel puţin 100 mm, armament antiinfanterie şi antiaerian, sisteme automatizate de ochire, încărcare şi de executarea focului, sisteme de protecţie a echipajului împotriva factorilor distructivi a ANM, sistemă automatizată antiincendiară, de trecere a cursurilor de apă cu o adîncime de pînă la 5 m etc.

Primele tancuri au apărut pe cîmpul de luptă în primul război mondial. El prezenta o maşină blindată care avea caroseria (cutia) şi roţile de mărimi impresionate. În partea superioară a caroseriei (cutiei) avea o ambrazură de unde se executa focul din puşca-mitralieră, mai jos pe partea din faţă şi pe părţile laterale se aflau încă a cîte două ambrazuri de unde se executa focul din puşcă sau carabină. Viteza lui de deplasare era de 5–7 km/oră. Acest tanc inventat de englezi a avut un succes de mare valoare pe cîmpul de luptă. Fiind utilizat în lupta de ofensivă tancul avea misiunea: - să producă pierderi mari în forţa vie a inamicului; - să creeze breşuri în dispozitivul de apărare, dînd posibilitatea trupelor de infanterie să atace în flanc şi spatele inamicului. În acelaşi timp, apariţia tancului pe cîmpul de luptă provoca panică şi demoraliza armata inamicului. Luînd în consideraţie efectul produs de tancurile folosite în primul război mondial, practic toate ţările dezvoltate au început să acorde o atenţie deosebită industriei de construcţie a tancurilor. În perioada de după primul război mondial revoluţia tehnico-ştiinţifică a contribuit la dezvoltarea mereu crescîndă a industriei tancurilor. Birourile de construcţie folosind larg rezultatele aplicaţiilor de luptă, care se executau în condiţiile apropiate celor de război efectuau modificări în construcţia tancurilor pe următoarele direcţii: - să mărească puterea de foc; - să mărească blindajul; - să mărească mobilitatea tancurilor. Apariţia tancurilor în dotarea forţelor armate a contribuit şi la schimbarea structurii organizatorice a armatelor, unde cavaleria a fost înlocuită treptat cu unităţile mecanizate. Din istoria războiului al doilea mondial se ştie că practic toate operaţiunile militare de valoare s-au desfăşurat cu succes numai datorită folosirii cu pricepere a trupelor blindate, care au devenit prin urmare forţa principală a trupelor de uscat. Experienţa utilizării trupelor blindate în războiul al doilea mondial a dat un nou impuls în creşterea rolului tancurilor pe cîmpul de luptă, care la rîndul său a impus industria de construcţie a tancurilor să se dezvolte pe două direcţii cardinalecantitativă şi calitativă. Din punctul de vedere al cantităţii de producere a tancurilor, statistica demonstrează că în perioada anilor 1946–1987 ţările alianţei NATO au produs peste 60 mii, iar ţările pactului de la Varşava – peste 100 mii tancuri, din care fostei URSS îi revenea peste 87 mii. Tehnologiile moderne utilizate în industria de construcţie a tancurilor au contribuit mult la îmbunătăţirea calitativă a caracteristicilor de luptă a tancurilor contemporane (tabelul nr. 1). Tabelul 1

Caracteristicile de luptă a tancurilor

Blindaj Bătaie Capac. de eficace străpungere

Tancul caracteristici Greutatea Înălţimea Tunul Proiectile Cadenţa proiec. antibl. proiec. cumul de pe loc

V max. N cai/put.

450

62 t 2650 120 ghint. 64 4÷5 450

M1A1 Abrams 57 t 2400 120 lisă 40 4÷5 450

39 t 2170 125 lisă 36 5÷7 500

32 t 3015 75 ghint. 46 3÷4 250

500

500

500

550

–

2800

2700

2800

3000

1200

din mers

1900

1900

1900

2200

–

cutie

450

450

500

500

200

turelă

550 68 1500

550 60 1200

600 70 1500

600

250 50 520

Leopard 2 55 t 2480 120 lisă 42 4÷5

Celendjer

T–64Б

60,5 700

T–34

De menţionat şi faptul că odată cu apariţia tancului pe cîmpul de luptă, ştiinţa militară a început să cerceteze şi să creeze mijloace de foc pentru lupta cu tancurile. În calitate de armament antitanc pentru prima dată au fost folosite armele de infanterie, puşca, carabina şi puşca-mitralieră care aveau capacitatea de perforare a cutiei blindate cu grosimea de 10–12 mm. Mai tîrziu în dotarea infanteriei a apărut puşca antitanc de calibru 12,7 mm care avea capacitatea de perforare a foii blindate cu grosimea de pînă la 30 mm. Mai tîrziu a apărut şi tunul antitanc de calibru 45 mm cu o capacitate de perforare a blindajului de pînă la 100 mm. În perioada războiului al II-lea mondial a apărut grenada cumulativă, creată de către savanţii germani. Ea a primit denumirea de „Faust” şi avea capacitatea de perforare a foii de metal cu grosimea de 150–200 mm. Această grenadă funcţionează în felul următor: trăgătorul cu aruncătorul de grenade ocheşte în ţintă, apasă pe trăgaci, declanşează percutorul care acţionează asupra capsei, aprinde pulberea din coada grenadei. Prin intermediul forţei reactive, grenada primeşte mişcare şi zboară spre ţintă. Ajunsă la ţintă se loveşte de obstacol în momentul care se declanşează percutorul. Acesta loveşte capsa şi aprinde substanţa explozivă. În urma creării unei presiuni şi temperaturi înalte conusul din aramă se topeşte şi se aruncă în faţă în forma unei şuviţe ascuţite şi alungite cu o viteză foarte mare spre obstacolul de care s-a lovit grenada. Această şuviţă în formă de conus alungit şi ascuţit acţionează cu o viteză de cîţiva km/sec şi cu o presiune foarte înaltă asupra obstacolului şi îl străpunge. Principiul de acţiune al acestei grenade cumulative antitanc se foloseşte larg şi pînă în ziua de azi în confecţionarea celor mai moderne proiectile şi rachete antitanc. Factorii de distrugere a acestor proiectile sunt:

– presiunea înaltă care se creează după perforarea blindajului în spaţiul închis al tancului (ML) care duce la moartea momentală a echipajului; – schijele formate din foaia blindată care zboară în toate direcţiile cu viteză foarte mare. Odată cu apariţia armamentului cu efect cumulativ s-au întreprins măsuri pentru a construi cutia tancurilor cu rezistenţă sporită. Astfel a apărut tancul cu blindaj combinat. Blindajul combinat a micşorat capacitatea de perforare a şuviţei cumulative şi a mărit rezistenţa tancurilor. În schimb această construcţie a devenit cu mult mai costisitoare şi mai vulnerabilă pentru proiectilele perforante-antiblindate. În scopul de a mări rezistenţa şi împotriva proiectilelor perforante-antiblindate, a fost inventat blindajul triplu, care este compus din foaia blindată, umplutura din cauciuc, un strat din plastine de oţel şi iarăşi foaie blindată. Această construcţie a blindajului a devenit practic rezistentă la ambele feluri de proiectile antitanc (cu efect cumulativ şi perforante-antiblindate). Un mare neajuns al acestui blindaj a rămas cheltuielile mari şi tehnologii costisitoare. Tancurile care sunt construite dintr-un strat, combinat şi triplu se numesc tancuri cu blindaj pasiv. Prin anii 1985 a fost inventat tancul cu cutia blindată de tip activ–pasiv. Cutia tancului construită dintr-un strat blindat a fost învelită cu o „cămaşă” alcătuită din multiple cutiuţi umplute cu exploziv. Nimerind proiectilul cu efect cumulativ întruna din cutiuţi, ea explodează şi rupe în două şuviţa cumulativă, micşorîndu-i astfel capacitatea de perforare. Un alt mare efect de apărare împotriva proiectilelor cumulative au foile de metal subţire (sau din cauciuc) cu care se îmbracă cutiile tancurilor. Aceste foi au primit denumirea de ecrane. Proiectilul cu efect cumulativ lovindu-se de „ecran” explodează şi formează preamatur şuviţa cumulativă. Datorită faptului, că partea din faţă a şuviţei cumulative se deplasează cu o viteză mai mare decît partea din spate, şuviţa se alungeşte şi îşi pierde din capacitatea de perforare. Aceste „ecrane” sunt folosite, de regulă, la protecţia părţilor laterale al tancurilor. Prin anii 1985–1987 a fost inventată o nouă metodă de luptă contra tancurilor, aşa numita tunul de aviaţie, instalată pe maşina de luptă (БМП–2), care are calibru de 30 mm şi o cadenţă mare de tragere. Executînd foc cu rafale asupra tancului se distrug aparatele optice, iar în interiorul tancului se formează vibraţii de la loviturile proiectilelor. În urma acestor vibraţii se scoate din funcţie aparatajul radioelectronic, optic şi tancul devine orb. Este ştiut faptul că cele mai periculoase mijloace antitanc şi mai puţin costisitoare sunt mijloacele portative antitanc. Caracteristicile de luptă a unor astfel de mijloace sunt arătate în tabelul nr. 2.

Tabelul 2

Caracteristicile de luptă a mijloacelor antitanc

Greutatea Dirijarea Bătaia eficace Capacitatea de străpung. Ţara Echipaj Tip

„Dracon”

„Tou”

Aruncător de grenade antitanc „panţerfaust”

„Milan”

РПГ–7

СПГ–9

6,3 kg raza Lazer 30–1000 m

18,9/3,6 kg prin cablu 65–3750 m

10,3/1,5 kg lovitură directă 0–300 m

6,0/2,98 kg prin cablu 25–2000 m

6,3 kg – 350 m

50,5 kg – 1300 m

430 mm

600 mm

370 mm

550 mm

400 mm

400 mm

SUA

SUA

Rep. Fed. Germană

FR

FR

1 om

3 oameni

1+1

2

de o singură racheta are folosinţă 2 trepte

2 oameni

Germania, Franţa 2 oameni

mijloc antitanc din dot. infant.

Trăgătorii – luptători antitanc pentru a nimici tancurile inamicului trebuie să mînuiască la perfecţie armamentul antitanc din dotare şi să cunoască părţile cele mai vulnerabile a tancurilor inamicului. Din practică se ştie că părţile vulnerabile ale tancurilor sunt: - pereţii laterali a cutiei blindate; - partea din spate şi partea de deasupra; - şenilele; - podeaua. Adăugător, fiecare militar trebuie să ştie indicii după care se pot descoperi tancurile pe cîmpul de luptă. Aceşti indici sunt: - zgomotul specific produs de tancuri; - silueta tancurilor . Experienţa războaielor moderne arată că la fiecare km a liniei de front îi revine a cîte cel puţin 100 mijloace de foc antitanc. Reieşind din aceste considerente se fac schimbări şi în tactica folosirii tancurilor în luptă. În condiţiile luptei moderne se pune accentul pe utilizarea unităţilor şi subunităţilor de tancuri în cooperare strînsă cu trupele de infanterie motorizată, care pe cîmpul de luptă au misiunea să nimicească în primul rînd mijloacele de foc antitanc a inamicului. În acest scop se creează detaşamente mixte compuse din 2–3 companii de infanterie motorizată şi 1–2 companii de tancuri. În funcţie de situaţia creată şi de misiunea primită subunităţile şi unităţile de tancuri pot fi folosite în primul sau în al doilea eşalon al dispozitivului de luptă. În apărare subunităţile şi unităţile de tancuri sunt folosite, de regulă, în eşalonul al doilea şi au misiunea de a crea rezerva principală pentru executarea contraatacurilor şi nimicirea definitivă a inamicului.

Atunci cînd se folosesc în primul eşalon al dispozitivului de luptă, subunităţile şi unităţile de tancuri au misiunea să mărească rezistenţa şi să ridice eficacitatea luptei de apărare. În ofensivă, tancurile atacă, de regulă, în primul eşalon şi acţionează în strînsă cooperare cu subunităţile de infanterie motorizată. În eşalonul al doilea trupele blindate atacă atunci cînd au primit misiunea să dezvolte succesul ofensivei, să urmărească şi să nimicească inamicul care se retrage. 2. Posibilităţile de luptă a armamentului din dotarea grupei de infanterie cu tancurile inamicului Pentru a calcula posibilităţile de luptă a mijloacelor de foc antitanc a unei subunităţi militare cu tancurile inamicului este folosit coeficientul eficacităţii a mijloacelor de foc. Acest coeficient arată cîte tancuri poate să nimicească mijlocul de foc antitanc pe timpul luptei înainte de a fi el însuşi nimicit (tabelul nr. 1). Tabelul nr. 1

Coeficientul eficacităţii a mijloacelor de foc antitanc Arma Forma de luptă În apărare În ofensivă

РПГ–7

ML

TAB

0,3 0,2

2,0 1,0

0 0

a) În apărare Grupa de infanterie avînd cu dotare ML şi РПГ–7, ocupă, amenajează şi apără o poziţie de apărare pe un front de pînă la 100 m şi i se indică o fîşie de tragere de 150–200 m. Pe acest front inamicul atacă folosind 1÷2 tancuri. Comandantul de grupă, ştiind coeficientul eficacităţii mijloacelor de foc antitanc poate uşor să calculeze posibilitatea de luptă a grupei de infanterie cu tancurile inamicului: (1 ML x 2,0) + (1 РПГ–7 x 0,3) = 2,3 Calculele efectuate arată, că grupa de infanterie motorizată care are în dotare 1 ML şi 1 РПГ–7 poate să nimicească în apărare pînă la 2,3 tancuri ale inamicului. Din practică se ştie că pentru a zădărnici ofensiva inamicului este necesar de a nimici cel puţin 50% din forţele şi mijloacele lui. Cunoscînd posibilităţile de luptă a grupei şi comparînd cu misiunea ce-i revine, comandantul de grupă în situaţia dată poate face ferm concluzia că grupa de infanterie este în stare să îndeplinească misiunea primită fără ajutorul eşalonului superior.

b) În ofensivă Grupa de infanterie avînd în dotare 1 ML şi 1 РПГ–7 atacă pe un front de pînă la 50 m. În apărare, inamicul pe 100 m front poate să aibă pînă la 1 tanc. Comandantul de grupă ştiind coeficientul eficacităţii mijloacelor de foc antitanc în ofensivă, calculează şi află posibilităţile de luptă a grupei cu tancurile inamicului: (1 ML x 1,0) + (1 РПГ–7 x 0,2) = 1,2 Din calculele efectuate se vede că grupa de infanterie dotată cu ML şi РПГ–7 poate să nimicească în ofensivă pînă la 1,2 tancuri inamice. Comparînd datele obţinute cu cele ştiute din timp, comandantul de grupă face concluzia că grupa de infanterie care are în dotarea sa 1 ML şi РПГ–7 poate să înainteze cu succes pe un front de pînă la 50 m.

Capitolul 11. Ggrupa (plutonul) în apărare 1.Locul şi misiunile de luptă a plutonului infanterie motorizată în apărare. Mijloacele date ca întărire. Plutonul de infanterie motorizată în cooperare cu plutoanele vecine, fiind sprijinit de mijloacele comandantului superior, de regulă, duce lupta de apărare în cadrul companiei. El poate să se apere: - în I eşalon pe direcţia principală sau secundară; - în II eşalon; - poate să se afle în rezerva batalionului; - să se numească în siguranţa de luptă; - în patrula de cercetare de luptă; - în ambuscada de foc; - cu o parte de forţe sau în întreaga componenţă să intre în grupa blindată a batalionului (companiei); - să constituie rezerva antidesant; - în afară de aceasta plutonul IMo poate fi dat în sprijin companiei de tancuri. În fiecare caz concret locul şi rolul plutonului se vor determina prin misiunea de luptă dată de comandantul superior. Misiunea de luptă este misiunea dată de comandantul superior subunităţii pentru obţinerea unui obiectiv stabilit în luptă într-un termen fixat. Conţinutul misiunii de luptă depinde de destinaţia subunităţii, mijloacele de nimicire care se întrebuinţează, valoarea forţelor şi mijloacelor, capacităţii proprii şi a inamicului, de condiţiile terenului, situaţia tactică şi alţi factori. Locul şi rolul plutonului în apărare se determină de destinaţia lui, locul în dispozitivul de luptă al companiei batalionului, componenţa, caracterul misiunilor şi influenţa, care el o produce asupra desfăşurării şi rezultatului luptei companiei,

batalionului, prin îndeplinirea misiunii sale. Plutonul care acţionează în condiţiile contactului nemijlocit cu inamicul pe direcţia expusă atacului cu tancuri, îndeplineşte cea mai complicată misiune: el primul primeşte asupra sa focul cel mai puternic al diferitor mijloace de nimicire a inamicului, apoi şi cea mai puternică lovitură de tancuri şi infanterie. Misiunea de luptă a plutonului, care se amplasează în primul eşalon pe direcţia principală constă în: - producerea unei lovituri hotărâtoare inamicului cu focul tuturor mijloacelor de nimicire în faţa limitei dinainte a apărării; - respingerea atacului lui; - menţinerea punctului de sprijin ocupat. În cazul pătrunderii inamicului în punctul de sprijin sau în intervalul dintre vecini, plutonul trebuie cu focul tuturor mijloacelor să-i producă pierderi maximale, să interzică înaintarea lui în adâncimea apărării şi prin aceasta să creeze condiţii favorabile pentru nimicirea acestuia cu ajutorul rezervelor comandantului superior. În acest caz plutonului i se stabileşte un punct de sprijin mai mic după dimensiuni, el primeşte mai multe mijloace de întărire şi este sprijinit de un număr mai mare de artilerie şi aruncătoare de mine. În afară de acesta, lângă punctul de sprijin al plutonului se concentrează eforturile principale a mijloacelor de foc a comandanţilor superiori. În aşa mod, plutonului, care se apără în I eşalon pe direcţia principală i se oferă rolul decisiv în respingerea atacurilor tancurilor şi infanteriei inamicului în faţa limitei dinainte a apărării şi menţinerea primei poziţii. Acţionând pe direcţia secundară, misiunea plutonului constă în apărarea cu fermitate a punctului de sprijin, interzicerea pătrunderii inamicului pe direcţii mai importante şi răspunderea lui la flancuri şi în spatele subunităţilor care se apără pe direcţia principală. În cazul acesta plutonul va primi un punct de sprijin mai mare după dimensiuni şi mai puţine mijloace de întărire sau în genere nu le va primi. Plutonul, care se apără în cadrul companiei din eşalonul II al batalionului, va organiza apărarea în adâncime. Misiunea lui constă în: - menţinerea punctului de sprijin; - nimicirea inamicului pătruns în apărare; - precum şi poate fi dat pentru înlocuirea subunităţilor din I eşalon în caz de pierdere a capacităţii de luptă ale lor; - executarea contraatacurilor împreună cu eşaloanele II şi rezervele comandantului superior. Plutonul, care constituie rezerva batalionului i se numeşte raionul sau punctul de sprijin, unde el se află în măsură să îndeplinească misiunile apărute prin surprindere, să participe la oprirea inamicului pătruns în adâncimea raionului de apărare şi la executarea contraatacului să întărească apărarea companiilor din eşalonul I, precum şi să înlocuiască subunităţile din I eşalon în cazul pierderii de

către ele a capacităţii de luptă. Plutonul numit în siguranţa de luptă, se deplasează la poziţia indicată, o amenajează din punct de vedere genistic şi se află în măsură de a nimici elementele de cercetare ale inamicului şi interzicerea atacului prin surprindere a inamicului asupra forţelor principale ale batalionului. Plutonul numit în patrula de cercetare de luptă în afara contactului cu inamicul descoperă inamicul, determină componenţa lui, direcţia de deplasare şi aliniamentele de desfăşurare, PT ale artileriei, locurile de instalare a PC. În timpul luptei de apărare el determină forţele inamicului, pătrunse în apărare sau care încearcă să execute ocolirea. Plutonul numit în ambuscada de foc, ocupă poziţia favorabilă indicată şi execută mascarea minuţioasă a ei. El este destinat pentru producerea câtor mai mari pierderi inamicului pe calea de acces cu focul prin surprindere şi folosind barajele de mine şi exploziv. Ambuscade de foc se organizează în locurile, care îngreuiază desfăşurarea inamicului şi executarea manevrei de ieşire a acestuia de sub focul plutonului. Plutonul, care intră în componenţa grupei blindate a batalionului (companiei) este destinat pentru mărirea stabilităţii şi activităţii apărării în timpul luptei pe direcţiile cele mai ameninţate pentru închiderea breşelor care sau creat în rezultatul loviturilor cu foc ale inamicului şi rezolvarea altor misiuni, care cer acţiuni rapide de manevră şi nimicirea eficientă cu foc. Plutonului, care este numit în rezerva antidesant i se indică raionul, în care el execută cercetarea inamicului aerian, instalează baraje genistice şi pregăteşte ambuscade în locurile posibile de debarcare (desantare) a desantului tactic aerian sau grupurilor de cercetare – diversiune şi pe direcţiile probabile de acţiuni ale lor. În funcţie de misiunile primite, de locul acestuia în dispozitivul de luptă al companiei, poate să primească ca întărire o grupă de mitraliere, de aruncătore de grenade şi aruncătore de flăcări, precum şi o grupă de genişti pionieri, chimişti cercetaşi şi alte mijloace. Constituirea apărării plutonului: dispozitivul de luptă, punctul de sprijin şi sistemul de foc. Pentru îndeplinirea misiunilor în apărare plutonul se instalează pentru apărare. Constituirea apărării plutonului de infanterie trebuie să asigure respingerea atacului inamicului şi nimicirea tancurilor lui şi forţei vii în faţa limitei dinainte, la flancuri şi în adîncimea apărării. Aceasta include: - dispozitivul de luptă; punctul de sprijin al plutonului; sistemul de foc; - amenajarea genistică a punctului de sprijin. Dispozitivul de luptă al plutonului se constituie în funcţie de misiunea primită, condiţiile terenului şi este format din poziţiile grupelor de infanterie şi

mijloacelor de foc de întărire. Poziţiile grupelor plutonului de infanterie în apărare, de regulă, se dispun întro tranşee (într-un şanţ) în linie. În punctele de sprijin, dispuse pe direcţiile probabile de ofensivă a inamicului (ameninţate) poziţia unei grupe a plutonului, în scopul întăririi stabilităţii (fermităţii) apărării, se poate amenaja în adîncimea punctului de sprijin (pe linia a doua) la 100 – 200 m în spatele (după) tranşeei I. La ameninţarea atacului din flanc, dispozitivul de luptă poate fi constituit eşalonat spre stînga sau eşalonat spre dreapta. Punctul de sprijin al plutonului este un sector (porţiune) de teren, o parte a poziţiei de apărare, unde sînt dispuse mijloacele de foc cu o mare densitate, amenajată din punct de vedere genistic şi adoptată pentru apărarea circulară. Plutonul cu mijloacele de întărire se dispune în dispozitivul de luptă, organizează sistemul de foc, îl amenajează din punct de vedere genistic, îl maschează şi se află în măsură de a respinge ofensiva inamicului. Punctul de sprijin al plutonului se pregăteşte pentru apărarea circulară mai întîi de toate pentru lupta cu tancurile inamicului şi se execută minuţios mascarea. Grupa apără o porţiune de teren (tranşee) sau şanţul care se numeşte poziţie. Mărimea frontului poziţiei fiecărei grupe depinde de numărul efectivului care se apără, condiţiile terenului şi de situaţie. Pentru a evita nimicirea întregii grupe cu un proiectil (mină) de calibru mediu poziţia ei trebuie să fie nu mai mică decît 50 m, iar necesitatea de a conduce cu subordonaţii prin voce nu permite dispersarea soldaţilor pe poziţia mai mare decît 100 m. Deci, în pluton sînt trei grupe, fiecare apărînd poziţia de pînă la 100 m. Luînd în considerare două intervale a cîte 50 m între grupe, frontul total al punctului de sprijin al plutonului constituie 400 m. Intervalul între punctele de sprijin a două plutoane trebuie să fie pînă la 300 m. Aceasta este condiţionat de necesitatea evitării lovirii cu ajutorul unei încărcături nucleare mici (0,1 kg) mai mult decât un pluton. Adâncimea punctului de sprijin al plutonului se constituie în rezultatul dispunerii TAB (ML) tancurilor, RATD şi altor mijloace de foc în adâncime, precum şi în rezultatul creării (amenajării) poziţiilor de rezervă pentru grupe şi tehnică de luptă. Cea mai raţională se consideră adâncimea punctului de sprijin până la 300 m. Punctul de sprijin al plutonului de infanterie în apărare este format din: - poziţiile grupelor; - poziţiile de tragere ale TAB (ML); - poziţiile de tragere ale mijloacelor de întărire. Pentru apărarea circulară a punctului de sprijin se pregătesc PT de rezervă pentru TAB (ML) tancuri, RATD, aruncătoare de grenade predominant pentru executarea focului în direcţia flancurilor şi spatelui. MLI ocupă PT care se amenajează în centrul poziţiilor grupelor, la flancuri sau în urma poziţiei la distanţa de 50 m, iar în punctul de sprijin al plutonului se

dispun pe front şi în adâncime cu intervale până la 200 m. PT se aleg folosind condiţiile terenului în aşa mod ca să se asigure dispunerea în ascuns şi mascarea în condiţii favorabile pentru observare şi posibilitatea executării focului cu RATD, tunurile şi mitralierile în toate direcţiile şi la distanţa maximă de tragere din fiecare categorie de armament. La alegerea PT ale ML trebuie de luat în considerare faptul ca focul maşinilor vecine în sectoarele de tragere de bază reciproc să se intersecteze, adică să se asigure susţinerea reciprocă cu foc şi posibilitatea de a executa focul concentrat în faţa limitei dinainte, la flancurile punctului de sprijin, precum şi apărarea circulară. Dispunerea poziţiilor de tragere ale ML (TAB) în linie nu se admite. TAB ocupă poziţiile de tragere, de regulă, în adâncimea punctului de sprijin astfel, ca să se asigure posibilitatea de a executa tragerea nemijlocit în direcţia flancurilor şi intervalelor. PT trebuie să aibă căile de acces şi deplasarea în ascuns. În punctul de sprijin se mai amenajează PT temporare (vremelnice) pentru îndeplinirea unor misiuni particulare vremelnice şi poziţii false, pentru a induce inamicul în eroare. Grupele de mitraliori şi aruncători de flăcări date ca întărire pot să se dispună pe poziţiile grupelor de infanterie motorizată, iar grupa aruncătoare de grenade în intervalele dintre ele sau la flancurile punctului de sprijin. Intervalele între grupe şi plutoane trebuie să fie întotdeauna sub observare, să se acopere cu foc şi baraje. Punctul de comandă şi observare al comandantului de pluton se instalează în punctul de sprijin, în aşa loc, de unde se asigură cea mai bună observare asupra inamicului şi asupra acţiunilor subordonaţilor săi, vecinilor şi terenului, precum şi conducerea continuă cu plutonul. De regulă, PCO al comandantului de pluton se amenajează în şanţul de comunicaţie. El nu trebuie să se deosebească cu nimic în dispozitivul de luptă. Pentru acesta trebuie de folosit cu iscusinţă caracteristicile de protecţie ale terenului. În aşa mod, punctul de sprijin al plutonului de infanterie motorizată în apărare este constituit din: - poziţiile grupelor de infanterie motorizată; - PT ale TAB (ML); - PT ale mijloacelor de întărire. Sistemul de foc al plutonului în apărare. Focul este mijlocul principal de nimicire a inamicului în apărare. Pentru ca el să fie eficient trebuie de organizat într-un sistem unic, care ar corespunde concepţiei luptei. După numărul de mijloace de foc inamicul va depăşi plutonul de infanterie care se apără de 3 – 4 ori, de aceea, acestei superiorităţi în mijloace de foc trebuie de opus eficacitatea focului propriu, care se exprimă printr-un sistem determinat de folosire a armamentului din dotare. Sistemul de foc în apărare constă: - în amplasarea judicioasă şi folosirea cu eficacitate a mijloacelor de foc;

- în constituirea zonelor de foc continuă de toate tipurile de armament în faţa limitei dinainte, la flancuri şi în adâncimea apărării pentru nimicirea în primul rând a tancurilor şi altor blindate; - în concentrarea rapidă a focului pe orice direcţie sau sector ameninţat, adică ea trebuie să asigure posibilitatea executării focului eficace, frontal, de flanc şi încrucişat, precum şi apărarea circulară a punctului de sprijin. Sistemul de foc al plutonului se constituie luând în consideraţie posibilităţile de foc ale tuturor categoriilor de armament ale plutonului şi mijloacelor primite ca întărire, printr-o cooperare strânsă a focului tuturor tipurilor de arme în combinare cu barajele genistice şi obstacolele naturale. Toate barajele şi căile de acces spre acestea trebuie să fie bine observate şi să se lovească cu foc. Sistemul de foc al plutonului în apărare include: a) Sectoarele de foc concentrat ale plutonului pregătite în faţa limitei dinainte. b) Zonele de foc antitanc al ML (tancurilor) şi de foc continuu etajat a tuturor celorlalte mijloace de foc ale plutonului în faţa limitei dinainte, în intervale, la flancuri şi în adâncimea apărării. c) Manevra pregătită cu foc a ML (tancurilor) şi altor mijloace de foc pe direcţiile ameninţate. Baza sistemului de foc a plutonului o constituie focul tancurilor, MLI, aruncătoarelor de grenade antitanc şi mitralierilor. Nemijlocit în faţa limitei dinainte se pregăteşte zona de foc continuu etajat: tot terenul în fâşia de 400 m în faţa limitei dinainte trebuie să se afle sub focul eficace al plutonului, iar spaţiul mort trebuie să se lovească cu focul artileriei şi aruncătoarelor de mine de pe PT acoperite. Eficacitatea focului în apărare se obţine prin precizie, masare şi executarea lui prin surprindere, precum şi prin conducere cu iscusinţă a lui. Toate mijloacele de foc în apărare trebuie să fie gata pentru executarea focului şi a manevrei pe timp de noapte şi în alte condiţii de vizibilitate redusă. Nimicirea ţintelor inamicului se poate efectua cu focul unor mijloace izolate sau cu focul concentrat a plutonului (grupei). Focul concentrat (FC) – este focul automatelor, mitralierilor, aruncătoarelor de grenade şi armamentului MLI (TAB), care se execută asupra unui obiectiv sau asupra unei părţi a dispozitivului de luptă al inamicului. FC al MLI poate fi stabilit (fixat) la depărtarea (adâncimea) de 2 km de la limita dinainte (focul se execută cu proiectile explozive). Sectorul FC al plutonului IMo pentru MLI se stabileşte în lăţime până la 75 m (câte 25 m la tun), în adâncime – până la 50 m (în rezultatul împrăştierii naturale (cea mai bună parte a elipsei împrăştierii). FC din armele de infanterie (cu glonţ) asupra obiectivelor fixate (stabilite) se execută:

- din automate şi mitraliere de mînă până la 600 m; - din PK, PKT – până la 1000 m; - din mitraliere calibrul 14,5 (KPVT) – până la 2000 m. FC se pregăteşte din timp pe căile probabile de deplasare ale inamicului. Densitatea focului în acest sector trebuie să fie mai mare decât densitatea medie în fâşia de foc a plutonului şi poate constitui 10 – 12 gloanţe pe 1 m liniar pe minut. Reeşind din aceste cerinţe sectorul de FC al plutonului se stabileşte de 150 – 200 m frontal (grupa – 50 m). Plutonului de infanterie motorizată i se fixează (stabileşte) 1 – 2 sectoare de FC. Pentru nimicirea organizată a inamicului se stabilesc aliniamente de deschidere a focului a RATD, din tancuri, din tunurile MLI, din armele cu glonţ de infanterie. Distanţa focului eficace a armelor cu glonţ constituie 400 – 600 m din MLI – 1300 m din tancuri – 1800 – 2500 m. Acoperirea sectoarelor de tragere de bază şi stabilirea sectoarelor suplimentare asigură crearea (constituirea) zonelor de foc continuu etajat. În scopul măririi eficacităţii nimicirii inamicului se pregăteşte focul frontal, de flanc, încrucişat şi pumnal. Pentru executarea focului în apărare maşinilor de luptă (TAB), mitralierilor şi altor mijloace de foc li se stabilesc sectoare de tragere de bază şi suplimentare la adâncimea focului maxim eficace. Focul aruncătorului de grenade se pregăteşte în fâşia de foc a grupei. Grupei şi plutonului se stabilesc fâşia de foc. În afară de aceasta, lor li se indică sectoarele de tragere suplimentare. Fâşia de foc se indică în teren prin patru repere (puncte), începând de la flancul drept al punctului de sprijin, iar sectorul de tragere cu două. Lăţimea fâşiei de foc se stabileşte mai mare decât frontul de apărare al plutonului în scopul de a asigura acoperirea cu foc a intervalelor dintre subunităţi. Fâşiile de foc ale subunităţilor vecine trebuie stabilite astfel, ca tot terenul în faţa limitei dinainte să fie acoperit cu foc. În scopul inducerii inamicului în eroare privind sistemul de foc şi dispunerea forţelor şi mijloacelor se întrebuinţează ML şi tancuri nomade. Sistemul de foc se consideră gata (pregătit) atunci când: - mijloacele de foc se află pe PT; - sunt pregătite elementele pentru tragere; - există cantitatea necesară de muniţii; - efectivul cunoaşte misiunile de foc şi poate să le îndeplinească. Amenajarea genistică a punctului de sprijin. Scopul amenajării genistice a punctului de sprijin constă: - în mărirea eficacităţii protecţiei efectivului, armamentului şi tehnicii de luptă împotriva focului inamicului; - protecţia subunităţilor contra ANM; - dispunerea în ascuns a trupelor.

Lucrările genistice ne acoperite în formă de diferite amplasamente, locaşuri, porţiuni de tranşee dau avantaje tactice şi de foc esenţiale subunităţilor care se apără faţă de cele care înaintează. Eficacitatea lucrărilor genistice privind protecţia efectivului şi tehnicii de luptă împotriva mijloacelor de nimicire obişnuite se poate examina, luînd drept exemplu amplasamentul pentru tanc. Amplasamentul acoperă cu un strat de pământ echipamentul şi cel mai vulnerabil blindaj al corpului tancului. Înălţimea părţii tancului, care se înalţă deasupra parapetului amplasamentului constituie 0,9 – 1 m, pe când înălţimea tancului care atacă atinge 2,7 m. Având date balistice asemănătoare ale tunurilor, distanţa loviturii directe asupra tancului care atacă este egală cu 2100 m, iar distanţa loviturii directe asupra tancului adăpostit în amplasament este de 1000 m. De aceea înainte ca tancul, care atacă, va ajunge la distanţa loviturii directe asupra tancului, dispus în amplasament, el trebuie să parcurgă aproximativ 1000 m fiind sub focul tancului din amplasament. Este important şi faptul, că suprafaţa ţintei, pe care o reprezintă tancul care atacă atinge 6 m2, iar suprafaţa tancului, care se află în amplasament – aproximativ 1,5 m2, adică de 4 ori mai mică. Amenajarea genistică a punctului de sprijin trebuie să se înceapă imediat după alegerea de către comandantul de pluton a poziţiilor pentru grupe, poziţiilor de tragere pentru MLI (TAB). Amenajarea genistică a punctului de sprijin include: - săparea locaşelor, tranşeelor, şanţurilor de comunicaţii pentru efectivul subunităţii; - amenajarea poziţiilor de tragere (PT) de bază şi de rezervă pentru MLI (TAB) şi alte mijloace de foc; - amenajarea şanţurilor acoperite, adăposturilor; - instalarea barajelor genistice; - amenajarea PCO; - mascarea lucrărilor genistice. Când apărarea se organizează în condiţiile contactului nemijlocit cu inamicul în punctul de sprijin al plutonului IMo: În primul rând se execută: - instalarea barajelor de sârmă şi alte baraje în faţa limitei dinainte; - curăţirea fâşiei de observare şi tragere; - săparea locaşurilor individuale (pentru doi) pentru puşcaşi, mitraliori, lunetişti, trăgători cu aruncătoarele de grenade care se unesc în şanţul pentru grupă, iar apoi se amenajează tranşeea continuu: - amenajarea amplasamentelor pentru PT de bază pentru tancuri, MLI (TAB), RATD şi alte mijloace de foc; - instalarea PCO al plutonului; - săparea şi amenajarea şanţurilor acoperite pentru fiecare grupă, echipaj;

- instalarea barajelor la flancuri şi în adâncimea punctului de sprijin al Pl (5 – 6 ore). În rândul doi: - se sapă amplasamentele pentru PT de rezervă (vremelnică) pentru MLI (TAB), tancuri, RATD şi alte mijloace de foc; - şanţurile de comunicaţie spre PT a MLI (TAB) tancurilor, PCO al plutonului şi în spate; - se instalează (amenajează) adăposturi pentru fiecare grupă, echipaj; - se amenajează tranşee continuă în raionul de apărare al batalionului; - se instalează suplimentar baraje în faţa limitei dinainte, la flancuri şi intervalele cu punctele de sprijin vecine (5 – 6 ore). Ulterior: - se amenajează punctul de sprijin al plutonului şi poziţiile grupelor şi mijloacelor de foc, se perfecţionează din punct de vedere de luptă şi gospodărie; - şanţul de comunicaţie în spate se pregăteşte pentru executarea focului; - se instalează (amenajează) adăpost la PCO; - se amenajează PT, porţiuni de tranşee şi alte obiecte false. Pe tot frontul punctului de sprijin al plutonului IMo se sapă o tranşee (şanţ) continuă (neîntreruptă), care uneşte locaşurile individuale (pentru doi) pentru infanterişti, amplasamentele pentru MLI (TAB), tancuri, RATD, altor mijloace de foc şi adăposturile pentru efectiv. De la punctul de sprijin în adâncimea apărării se sapă şanţ de comunicare, care se amenajează pentru executarea tragerii. Tranşeea locaşurilor şi şanţul de comunicaţie trebuie să asigure executarea focului de flanc şi încrucişat asupra inamicului care înaintează, manevrei în ascuns şi dispersarea mijloacelor de foc, precum şi introducerea inamicului în eroare privind dispozitivul de apărare al plutonului. Prima tranşee este limita dinainte a apărării şi se amenajează de către plutoanele din primul eşalon. Ea trebuie să asigure o observare bună asupra inamicului, cele mai bune condiţii pentru constituirea zonei de foc continuu etajat de toate tipurile în faţa limitei dinainte, la flancuri în intervale şi executarea focului din adâncimea apărării. Tranşeea a doua se apără de către plutonul din eşalonul II (rezervă) a companiei. Ea se amenajează la depărtarea de 300 – 600 m de la prima tranşee în aşa mod, ca plutonul care se apără să poată prin focul său să susţină subunităţile care ocupă prima tranşee, precum şi să execute focul pe căile de acces către limita dinainte a apărării şi să acopere cu foc barajele din faţa lui. Tranşeea a treia (a patra) se apără de plutoanele companiei din eşalonul II al batalionului. Ea se amenajează la depărtarea de 600 – 1000 m de la a doua (a treia) tranşee în aşa mod, ca mijloacele de foc dispuse în ea să poată executa focul în fâşia (spaţiul, zona) dintre tranşeea a doua şi a treia (a patra), iar unele porţiuni (sectoare) şi în faţa limitei dinainte.

Şanţul de comunicaţie se foloseşte pentru executarea manevrei în ascuns, ducerea luptei cu inamicul pătruns în apărare, evacuarea răniţilor şi alimentarea cu muniţii şi hrană. Când se trece în apărare în condiţiile contactului nemijlocit cu inamicul amenajarea genistică a punctului de sprijin, se începe imediat după precizarea în teren a poziţiilor pentru grupe, PT a MLI (TAB), tancurilor, RATD şi altor mijloace de foc. Ea se execută în ascuns, în aceiaşi succesiune, în termene reduse şi cere încordarea deplină a forţelor. Plutonul amenajează punctul de sprijin, de regulă, sub acoperirea cu propriul foc, precum şi focul mijloacelor de întărire. La amenajarea genistică se întrebuinţează mijloacele de mecanizare. Dar şi în acest caz efectivul începe amenajarea poziţiilor cu săparea locaşurilor individuale. Cu ajutorul mijloacelor de mecanizare se unesc locaşurile în tranşee. După aceasta efectivul perfecţionează tranşeea pentru grupă, execută mascarea şi instalează şanţul acoperit. Pentru folosirea cu eficacitate a maşinilor de săpat efectivul asigură frontul de lucru: trasează tranşeele şi indică porţiunile de tranşee şi şanţurile de comunicaţie. La amenajarea poziţiilor grupei care a fost săpate cu maşina este necesar: - cu lopata mare – 65 ore/om; - cu lopata mică – 120 ore/om. Tranşeea, locaşurile şi şanţul de comunicaţii trebuie să asigure executarea focului frontal şi încrucişat asupra inamicului, manevrarea în ascuns şi dispersarea mijloacelor de foc. Posibilităţile de luptă ale plutonului de infanterie motorizată. Posibilităţile de luptă – indicii cantitativi şi calitativi, care caracterizează posibilitatea subunităţii de a îndeplini misiuni de luptă determinate în timpul stabilit în condiţii concrete ale situaţiei. Ele depind de mulţi factori cum ar fi: cantitatea efectivului, nivelul pregătirii de luptă, starea moral – psihologică, prezenţa şi dotarea cu tehnică de luptă şi armament, pregătirea şi calităţile personale ale comandanţilor, prezenţa muniţiilor şi altor mijloace materiale, tactica acţiunilor, anotimpul, timpul etc. Posibilităţile de luptă ale plutonului în apărare se caracterizează în funcţie de componenţa inamicului în ofensivă, pe care el poate să-l respingă. Ele includ posibilităţile de FOC şi MANEVRA. Această delimitare e convenţională, deoarece în luptă ambele părţi componente acţionează într-un tot întreg şi sunt legate reciproc. Partea componentă principală este posibilitatea de foc. Posibilităţile de luptă ale plutonului se exprimă în numărul de tancuri, maşini de luptă a infanteriei (TAB), atacul cărora cu forţele proprii poate să-l respingă, păstrîndu-şi în acelaşi timp capacitatea de luptă. Indicatorii principali care caracterizează posibilităţile plutonului în lupta cu tancurile, alte mijloace blindate şi infanteria inamicului, este numărul total de tancuri, MLI,TAB distruse ale inamicului şi aşteptările matematice a pierderilor în

forţă vie. Metodica calculării se compune din folosirea coeficienţilor eficacităţii tancurilor, MLI, AG – 7 şi altor mijloace antitanc, calculate prin încercări practice Indicii convenţionali a eficienţei de luptăa mijloacelor antitanc în apărare Denumirea mijloacelor antitanc AG – 7 AG – 9 RATD MLI – 1 Tanc

Pe un Pe un aliniament aliniament pregătit nepregătit (tranşee) (deschis) 0,3 0,2 1,0 0,8 2,0 1,5 2,0 1,5 2,5 2

Notă: La executarea focului asupra TAB, MLI coeficienţii se măresc de 1,5 – 2 ori. Coeficienţii eficienţei de luptă indică posibilităţile medii a mijloacelor antitanc la distrugerea tancurilor, MLI, TAB inamicului care atacă pe timpul ducerii luptei de apărare. Plutonul infanterie moto cu mijloacele antitanc din dotare şi în cooperare cu vecinii şi mijloacele antitanc a eşalonului superior are posibilitatea să ducă lupta cu tancurile şi TAB a inamicului, apărînd un punct de sprijin cu un front de 400 m. Pentru determinarea posibilităţilor de luptă ale plutonului în apărare la nimicirea forţei vii a inamicului se folosesc datele iniţiale: cantitatea armamentului de infanterie şi densitatea focului. Densitatea focului este numărul de gloanţe la 1 metru liniar a unui aliniament determinat, trase de subunitate într-un minut din toate categoriile de armament. Densitatea depinde de numărul de armament, cadenţa de tragere şi lăţimea sectorului unde se execută focul. Plutonul infanterie moto, apărîndu-se pe un front de 400 m poate să respingă atacul a 1 – 2 plutoane IMo ale inamicului. Posibilităţile de manevră ale plutonului în apărare sunt limitate deoarece misiunea principală este menţinerea cu fermitate a poziţiei.

Capitolul 12. Grupa (plutonul) în ofensivă 1.Activităţile executate de către comandantul de pluton pentru pregătirea ofensivei. Îndeplinirea cu succes a misiunii puse plutonului depinde de pregătirea minuţioasă a ofensivei. Ea începe odată cu primirea misiunii de la comandantul superior. Pregătirea ofensivei include:

- organizarea luptei; - pregătirea subunităţilor pentru îndeplinirea misiunii de luptă; - controlul gradului de pregătire a subunităţilor pentru îndeplinirea misiunii de luptă. Organizarea luptei de ofensivă Cel mai important şi voluminos lucru pentru comandantul de subunitate este organizarea luptei. Organizarea luptei de ofensivă în pluton ocupă un loc deosebit la pregătirea ofensivei şi pentru a îndeplini toate măsurile de organizare a luptei în volum complet şi în termenele stabilite, comandantul de pluton trebuie să determine succesiunea activităţii sale, pornind de la situaţia tactică concretă, misiunea primită şi existenţa timpului. Îndeosebi timpul va fi factorul hotărîtor. De cele mai multe ori succesiunea activităţii comandantului de pluton privind organizarea luptei include: - luarea hotărîrii; - executarea recunoaşterii; - darea ordinului de luptă; - organizarea cooperării, asigurării multilaterale a luptei şi conducerii. Toate activităţile cu privire la organizarea ofensivei comandantul de pluton le execută, de regulă, în teren. Atunci cînd condiţiile nu permit deplasarea în teren, acest lucru se execută la macheta terenului, pe hartă sau pe schemă. În acest caz misiunile de luptă a grupelor şi mijloacelor de întărire comandantul de pluton le precizează în teren pe timpul deplasării lor spre aliniamentul de trecere la atac. La ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul toată activitatea cu privire la organizarea luptei se execută în teren. Metodica luării hotărîrii. Succesiunea activităţilor comandantului de pluton pentru organizarea luptei de ofensivă depinde de situaţia tactică, de misiunea primită şi existenţa timpului. Primind misiunea de luptă comandantul de pluton: - însuşeşte misiunea; - analizează situaţia; - ia hotărîrea (de regulă în timpul recunoaşterii executate de către comandantul superior); - petrece recunoaşterea şi precizează hotărîrea luată; - dă ordinul de luptă; - organizează cooperarea, asigurarea de luptă şi conducerea; - organizează pregătirea efectivului, tehnicii şi armamentului pentru luptă; - controlează pregătirea efectivului, armamentului şi tehnicii de luptă pentru ofensivă; - la timpul stabilit raportează comandantului despre gătinţa plutonului

pentru îndeplinirea misiunii de luptă. Cea mai importantă etapă a activităţii comandantului de pluton la organizarea luptei de ofensivă este etapa luării hotărîrii. Succesiunea activităţii comandantului de pluton la luarea hotărîrii include: - însuşirea misiunii; - analiza situaţiei; - luarea hotărîrii. Însuşind misiunea primită comandantul depluton trebuie să înţeleagă: - misiunea companiei, plutonului; - ce obiective şi ţinte pe direcţia de ofensivă a plutonului se vor nimici cu mijloacele comandantului superior; - misiunile vecinilor şi ordinea de cooperare cu ei; - ora cînd trebuie să fie gata pentru ofensivă. Ca rezultat al însuşirii misiunii comandantul de pluton trage concluzii în care determină: - locul şi rolul plutonului în misiunea îndeplinită de către companie; - ce obiective şi ţinte trebuie nimicite cu mijloacele plutonului; - cum de cunoscut dispozitivul de luptă (locul grupelor în dispozitivul de luptă a plutonului); - cu cine din vecini şi la ce etapă a luptei de menţinut o cooperare mai strînsă; - cît timp are la dispoziţie inclusiv cel luminos şi cum mai bine să-l repartizeze. După însuşirea misiunii comandantul de pluton analizează situaţia. La analiza situaţiei comandantul de pluton studiază: - inamicul; - subunităţile proprii, subunităţile date ca întărire; - terenul; - situaţia chimică, bacteriologică şi de radiaţie; - starea vremii, anotimpul şi timpul zilei. Inamicul se apreciază pe baza informaţiei existente despre el. Dacă lipsesc informaţiile suficiente comandantul de pluton ia măsuri pentru a le obţine la timp. Uneori unele informaţii pot fi completate prin propuneri bazate pe experienţa de luptă a comandantului, pe cunoştinţele acestuia privind organizarea şi tactica inamicului. Inamicul trebuie apreciat în limitele acelui raion, din care el poate exercita influenţa prin focul său şi manevra subunităţilor asupra celor care atacă. Analizînd componenţa, situaţia şi caracterul posibil al acţiunii inamicului, locurile de amplasare a mijloacelor de foc ale acestuia, comandantul de pluton studiază: - configuraţia limitei dinainte a apărării inamicului şi execută barajele în faţa acestuia;

- cantitatea de foc şi mijloacele în faţa frontului de ofensivă al plutonului; - amplasarea forţelor şi mijloacelor inamicului în adîncimea apropiată. Pe baza studierii inamicului comandantul de pluton trage concluzii în care determină: - părţile tari şi slabe (vulnerabile) în apărarea inamicului; - obiectivele de atac pentru grupe, mijloacele de întărire şi direcţia de continuare a ofensivei. Studiind starea, gradul de asigurare şi posibilităţile plutonului şi subunităţilor date ca întărire, comandantul de pluton apreciază: - gradul de completare a plutonului şi subunităţilor date ca întărire; - starea morală şi fizică a efectivului, gradul de pregătire de luptă şi experienţă; - starea tehnică a MLI (TAB), armamentului, mijloacelor de protecţie, existenţa muniţiei. Pe baza aprecierii stării şi posibilităţilor subunităţilor proprii şi celor date ca întărire comandantul de pluton trage concluzii în care determină: - locurile grupelor şi mijloacelor de întărire în dispozitivul de luptă; - repartizarea forţelor şi mijloacelor; - măsurile principale de completare a plutonului cu mijloace materiale şi de întreţinere tehnică a tehnicii, armamentului şi mijloacelor de protecţie. La aprecierea vecinilor comandantul de pluton studiază componenţa subunităţilor vecine, caracterul acţiunilor lor şi condiţiile de cooperare cu aceasta. În concluzii el determină: - cu care dintre vecini trebuie de menţinut cea mai strînsă cooperare; - modul de menţinere a legăturii cu vecinii; - modul de asigurare a flancurilor. Analiza terenului se face cu scopul determinării caracterului şi influenţei acestuia asupra ofensivei plutonului, celor mai probabile direcţii de acţiune a avioanelor, elicopterelor şi altor ţinte aeriene ale inamicului la înălţimi mici şi forţe mici. Analizînd terenul comandantul de pluton îl studiază în locul dispunerii sale de la raionul de plecare pînă la limita dinainte a apărării inamicului şi mai departe de la limita dinainte a apărării în direcţia înaintării ulterioare. Analizînd terenul comandantul de pluton studiază: - caracterul general al terenului (descoperit, semiacoperit, acoperit); - căile de acces favorabile spre limita dinainte a apărării inamicului; - condiţiile de observare şi de executare a focului şi timpul deplasării la atac; - existenţa obstacolelor naturale şi artificiale. Pe baza analizării terenului comandantul de pluton determină: - locurile de debarcare a grupelor; - locurile şi modul de trecere a barajelor genistice şi obstacolelor;

- procedeele de deplasare pe cîmpul de luptă; - aliniamentul la cucerirea căruia se dezorganizează sistemul de foc şi conducerea subunităţilor inamicului; - ordinea posibilă a acţiunilor în adîncimea apropiată; - locurile unde se poate executa manevra. Analizînd inamicul aerian care acţionează la înălţimi mici, comandantul de pluton studiază direcţiile probabile de acţiuni a avioanelor şi helicopterelor inamicului, locurile de acţiune ale helicopterelor din ambuscade. Pe baza analizării inamicului aerian comandantul de pluton trage concluzii în care determină: - modul de observare şi de înştiinţare despre inamicul aerian; - forţele şi mijloacele antrenate în luptă împotriva inamicului aerian; - modul de nimicire a avioanelor şi helicopterelor inamicului care acţionează la înălţimi mici şi foarte mici. În afară de aceasta comandantul de pluton ia în consideraţie starea vremii, anotimpul şi timpul zilei şi cum vor influenţa aceşti factori la acţiunile de luptă. Pe baza însuşirii şi concluziilor din analiza situaţiei comandantul de pluton ia hotărîrea. În hotărîre comandantul de pluton determină: - ordinea de îndeplinire a misiunii primite (de inamic unde şi cu ce mijloace de nimicit, măsurile folosite pentru ducerea lui în eroare); - misiunile pentru grupa subunităţilor date ca întărire şi pentru mijloacele de foc; - ordinea (modul) de cooperare şi organizarea conducerii. Activităţile executate în teren. După luarea hotărîrii comandantul de pluton raportează hotărîrea comandantului de companie apoi execută recunoaşterea. Recunoaşterea comandantul de pluton o petrece cu comandanţii de grupe şi subunităţilor de întărire, iar uneori şi cu mecanicii – conductori. Dacă deplasarea în teren nu este posibilă, comandantul de pluton execută recunoaşterea în raionul iniţial pe harta de scară mare, la macheta terenului sau pe schemă. În timpul recunoaşterii comandantul de pluton studiază terenul, stabileşte reperele şi precizează: - configuraţia limitei dinainte a apărării inamicului; - dispunerea punctelor lui de sprijin; - amplasarea mijloacelor de foc, îndeosebi a mijloacelor antitanc precum şi PCO; - locurile şi caracterul barajelor genistice; - ţintele care se nimicesc cu mijloacele comandantului superior; - misiunile de luptă a grupelor şi a mijloacelor de foc date ca întărire (obiectivul de atac şi direcţia de continuare a ofensivei); - locurile culoarelor prin barajele genistice şi trecerilor prin obstacole şi

mascarea lor; - locurile de instalare pe tancuri a dragorilor de mine; - itinerarul de deplasare, aliniamentul de desfăşurare, trecere la atac, debarcare şi de siguranţă; - la ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul locurile de trecere a atacurilor şi modul de indicare (mascare) a trecerilor. Recunoaşterea este un element foarte important în organizarea luptei, deoarece în timpul petrecerii recunoaşterii comandantul de pluton precizează hotărîrea luată. Ulterior hotărîrea precizată va constitui baza ordinului de luptă. Studierea şi analiza terenului în timpul recunoaşterii sînt două părţi componente legate între ele a unui proces unic. Terenul trebuie analizat nu numai “pentru sine, dar şi pentru inamic”, pentru a prevedea locurile posibile de amplasare a PCO a lui, locurilor de fortificaţie, poziţiilor de tragere a barajelor genistice, precum şi procedeele probabile de acţiuni ale inamicului. După petrecerea recunoaşterii comandantul de pluton dă ordinul de luptă. În ordinul de luptă comandantul de pluton indică: 1.Reperele (numărul, denumirea şi distanţa pînă la ele). 2.Scurte date despre inamic (natura, valoarea, situaţia şi caracterul de acţiuni, locurile de dispunere a punctelor de sprijin, mijloacelor de foc, barajelor genistice). 3.Misiunile de luptă a companiei şi a plutonului (în cooperare cu cine, de pe ce aliniament (poziţie), prin ce procedeu de atac, ce şi unde nimiceşte pe aliniamentul cucerit, în ce direcţie continuă ofensiva). 4.Obiectivele şi ţintele de pe direcţia de ofensivă a plutonului care vor fi nimicite (neutralizate) cu mijloacele comandanţilor superiori, precum şi misiunile vecinilor. 5.După cuvîntul “ORDON”: - misiunile de luptă a grupelor: obiectivul de atac, direcţia de continuare a ofensivei, aliniamentul de trecere la atac; - misiunile de luptă a subunităţilor de întărire (ce inamic şi în ce loc să nimicească, direcţia de tragere, direcţia de ofensivă); - misiunea locţiitorului sau, ordinea de executare a focului din MLI (TAB) şi locul lor în dispozitivul de luptă al plutonului; - misiunea de luptă a lunetistului: ţintele ce trebuie nimicite, modul de observare de deschidere şi executare a focului, locul în dispozitivul de luptă şi modul de deplasare; - misiunea de luptă puşcaşului – sanitar: locul unde se deplasează în timpul atacului şi modul de acordare a ajutorului medical răniţilor. Ora cînd trebuie să fie gata pentru ofensivă. Locul său şi locţiitorul.

Ordinul de luptă trebuie să fie scurt, precis, în aşa fel încît subordonaţii să înţeleagă clar ce misiuni au de îndeplinit. După darea ordinului de luptă comandantul de pluton organizează cooperarea. Organizînd cooperarea comandantul de pluton trebuie: - la executarea ofensivei din contact nemijlocit cu inamicul să indice ordinea de ocupare a poziţiilor iniţiale (sectorul de tranşee, locaşe), pentru plecarea în ofensivă, de trecere a tancurilor prin dispozitivul de luptă, ieşire şi ocupare a locurilor sale de către MLI (TAB); - la executarea ofensivei din mers să indice ordinea de deplasare spre aliniamentul de trecere la atac, de desfăşurare în dispozitiv de luptă, de ducere a focului din armele cu glonţ, MLI (TAB), de deplasare la atac, de executarea culoarelor în baraje, inclusiv instalate cu mijloacele de minare la distanţă, de asemenea, măsurilor de securitate în timpul producerii loviturilor nucleare asupra inamicului; - să coordoneze acţiunile dintre grupe şi mijloacelor de întărire şi vecinii; - să indice ordinea de executare a focului asupra ţintelor aeriene şi măsurilor de securitate la protecţia de armele de precizie înaltă; - să comunice semnalele de înştiinţare, conducere şi cooperare şi ordinea de acţiuni la ele. În afară de aceasta comandantul de pluton indică numerele (semnalele de recunoaştere) a atacurilor care atacă înaintea plutonului şi direcţia de înaintare a lor; la executarea pe jos locurile de debarcare a efectivului şi ordinea de acţiuni după debarcare a MLI (TAB), iar comandantul de pluton care acţionează pe automobile – locurile, ordinea şi calculul de îmbarcare a efectivului ca desant pe tancuri, de asemenea, cerinţele la respectarea măsurilor de securitate. Asigurarea acţiunilor de luptă. Organizînd asigurarea de luptă, comandantul de pluton indică: - ordinea de observare şi de acţiuni a efectivului în cazul întrebuinţării de către inamic a armelor nucleare, chimice, de precizie înaltă şi mijloacelor incendiare în raionul iniţial, în timpul deplasării spre aliniamentul de trecere la atac şi pe parcursul ofensivei; - indică ordinea de amenajare şi mascare a raionului iniţial, de plecare la ofensivă; - ordinea de mascare în timpul deplasării; - locul culoarului în cîmpul de mine al inamicului, mascarea lui şi modul de trecere prin el, iar la atacul pe jos – ordinea de trecere prin cîmpurile de mine după tancuri pe urmele lor. La organizarea conducerii comandantul de pluton precizează (comunică):

- datele radio; - modul de întrebuinţare a mijloacelor de transmisiuni radio în raionul iniţial, în timpul deplasării şi odată cu începutul ofensivei; - modul de întrebuinţare a altor mijloace de legătură.

Capitolul 13. Grupa (plutonul) în ofensivă. 1. Bazele deplasării şi a marşului. Indicii posibilităţilor de marş. Procedeele de deplasare a plutonului Sub deplasarea trupelor se înţelege deplasarea lor printr-un oarecare procedeu dintr-un raion în altul (la un aliniament stabilit). Experienţa războaielor trecute arată, că deplasarea cu succes a subunităţilor întotdeauna avea o mare importanţă. În condiţiile contemporane, cînd acţiunile de luptă se petrec cu o manevrabilitate înaltă creşte rolul deplasării subunităţilor. Executarea deplasării în condiţiile pericolului permanent al întrebuinţării de către inamic a ANM, acţiunile aviaţiei, desantului aerian, grupurilor de cercetare – diversiune, cu trecerea zonelor distruse, inundate, raioanelor contaminate cere o pregătire minuţioasă a efectivului, tehnicii şi armamentului către executarea marşului şi transportărilor, o organizare iscusită, asigurare multilaterală şi îndeosebi o pregătire înaltă de marş a unităţilor şi subunităţilor. Deplasarea subunităţilor se poate efectua prin diferite procedee. Plutonul de infanterie motorizată se deplasează prin următoarele procedee: - marş; - transportul feroviar; - transportul maritim (fluvial); - transportul aerian; - combinat. Orice procedeu de deplasare se întrebuinţează în dependenţă de scop, distanţă, timpul stabilit pentru deplasare, starea căilor de comunicaţie, existenţa şi posibilităţile mijloacelor de transport şi de asemenea, de caracterul situaţiei tactice şi de transportare. Acţiunile luptei moderne, îndeosebi a perioadei iniţiale de război se vor petrece în condiţii complicate a situaţiei şi se vor caracteriza prin scopuri hotărîtoare, cu participarea unităţilor şi subunităţilor diferitor categorii de forţe armate, cu întrebuinţarea diferitor mijloace de nimicire. În aceste condiţii brusc creşte necesitatea transferării forţelor suplimentare din adîncimea dislocării trupelor proprii pentru creşterea neîntreruptă a eforturilor pe direcţiile hotărîtoare. Practica aplicaţiilor tactice demonstrează că, deplasarea rezervelor din adîncime se poate efectua în diferite condiţii, dar mai des se efectuează în timpul

acţiunilor de luptă începute într-o situaţie ocupată şi încordată. În condiţiile contemporane deplasarea trupelor va căpăta o amploare mare. Pentru sporirea eforturilor trupelor, care acţionează înainte şi soluţionarea altor misiuni va fi necesar de a deplasa rezervele din adîncime. Condiţiile şi procedeele de executare a marşului de către pluton În condiţiile moderne marşul a devenit procedeul de bază a deplasării şi constituie partea componentă a acţiunilor de luptă de o mare manevrabilitate a trupelor. În legătură cu aceasta brusc creşte importanţa marşului, ca un factor hotărîtor în obţinerea victoriei. Plutoanele de infanterie motorizată şi tancuri permanent trebuie să fie gata de a executa marşul cu mijloacele proprii şi de a fi transportate cu diferite tipuri de transport. La executarea marşului tehnica pe şenile, de asemenea, tehnica care are rezervă mică de parcurs, se pot transporta cu ajutorul autotrenurilor grele în componenţă de marş. Marşul – deplasarea organizată a subunităţilor în coloane pe drumuri în scopul ieşirii în raionul numit sau pe aliniamentul indicat. Marşul este procedeul de bază a deplasării subunităţilor. El se foloseşte pentru deplasarea subunităţilor din adîncime spre zonele de frontieră în timpul executării regrupării forţelor principale, de asemenea, în acele cazuri, cînd pentru executarea deplasării nu este raţional de întrebuinţat transportul feroviar, maritim (fluvial) şi aerian. Subunităţile execută marşul pe maşinile de luptă şi de transport, care se află după stat în subunităţi, iar subunităţile de infanterie moto în caz de necesitate – pe jos (pe schiuri). Deplasarea subunităţilor prin marş asigură structura organizatorică permanentă a subunităţii, prin urmare, se păstrează starea permanentă de luptă, desfăşurarea şi intrarea rapidă în luptă a subunităţii, de asemenea, posibilităţile favorabile pentru executarea manevrei în scopul ocolirii raioanelor distruse, incendiate şi inundate. Marşul se poate executa în diferite condiţii ale situaţiei, care produce o influenţă nemijlocită la organizarea şi executarea lui. Factorii principali, care determină condiţiile de executare a marşului sînt: - pericolul întrebuinţării de către inamic a ANM; - acţiunea aviaţiei, desantului aerian şi grupurilor de cercetare – diversiune ale inamicului; - efectul contaminării radioactive chimice, bacteriologice (biologice); - distrugerea drumurilor şi trecerilor. Marşul se poate executa în condiţiile de prevedere a intrării în luptă şi în afara pericolului întîlnirii cu inamicul. În toate cazurile marşul se va efectua în condiţiile pericolului permanent de întrebuinţare de către inamic a ANM şi acţiunea aviaţiei lui. Chiar şi la o depărtare

considerabilă de linia de contact inamicul poate să descopere coloanele, care execută marşul şi să producă lovituri eficace cu arma de precizie înaltă. Aceasta cere: - ducerea cercetării permanente a inamicului; - dispersarea şi mascarea subunităţilor; - apărarea cu siguranţă a spaţiului aerian; - contraacţiunea eficace a mijloacelor tehnice de cercetare a inamicului. Marşul în condiţiile de prevedere a intrării în luptă se execută atunci, cînd nemijlocit din marş subunităţile vor fi nevoite să îndeplinească misiunea de luptă: - să ducă lupta de întîlnire; - să înainteze sau să treacă la apărare. Marşul, de obicei, se execută în raionul acţiunilor de luptă, în timpul deplasării din componenţa eşalonului doi sau rezervei pentru intrarea în luptă. Formarea dispozitivului de marş în acest caz trebuie pe deplin să asigure concepţia luptelor ulterioare, să asigure posibilitatea nimicirii inamicului, desfăşurarea rapidă în dispozitiv de luptă şi executarea loviturii puternice asupra inamicului din mers. Astfel de marş se caracterizează prin tempuri înalte de deplasare în condiţiile de acţiune a aviaţiei, artileriei şi altor mijloace de foc ale inamicului. În acest caz plutonul de infanterie moto poate fi numit în pichetul mobil de cap, de flanc, de spate, iar uneori şi în pichetul fix de flanc sau în patrula de cap (spate). Marşul în afara pericolului întîlnirii cu inamicul se execută, de obicei, în spatele trupelor proprii, în timpul deplasării subunităţilor din adîncimea dislocării trupelor proprii în raioanele acţiunilor de luptă. De obicei, el se caracterizează printr-o durată mare. În acest caz dispozitivul de marş se formează luînd în consideraţie comoditatea deplasării, obţinerea vitezelor înalte de marş, cele mai mici eforturi ale efectivului şi păstrarea tehnicii de luptă. După direcţie marşul poate fi executat spre front, de-a lungul frontului sau dinspre front în adîncime. Marşul din spate spre front se execută pentru organizarea luptei de ofensivă, creşterea eforturilor subunităţilor primului eşalon sau pentru trecerea la apărare pe direcţia de atac a inamicului, de asemenea, pentru schimbul subunităţilor, care au pierdut capacitatea de luptă. De-a lungul frontului marşul se execută în scopul transferării eforturilor pe o direcţie nouă. Dinspre front spre spate marşul se execută, de obicei, la regruparea subunităţilor în timpul acţiunilor de luptă sau la retragere. Pentru evitarea descoperirii deplasării subunităţilor proprii de către cercetarea inamicului marşul se execută în ascuns, de regulă, noaptea sau în condiţii de vizibilitate redusă. În adîncimi îndepărtate marşul se poate executa şi ziua cu folosirea pe larg a capacităţilor de mascare a terenului, condiţiilor de vizibilitate redusă şi se asigură acoperirea sigură de loviturile aeriene ale inamicului. Pentru protecţia subunităţilor de loviturile armei de precizie înaltă a inamicului, itinerarele

de deplasare se aleg de-a lungul liniilor de electricitate, transmisiunii, prin păduri şi cutele terenului. Itinerarele de deplasare după posibilitate nu trebuie să treacă prin localităţi mari, noduri de drumuri, în apropierea staţiilor feroviare (porturilor, aerogărilor). În toate cazurile comandantul trebuie să asigure sosirea la timp a plutonului în raionul (aliniamentul) indicat în gătinţă de luptă deplină pentru îndeplinirea misiunii. Plutonul de infanterie moto execută marşul în coloana companiei sau de sinestătător – în siguranţa de marş. Distanţa dintre maşini la marş constituie 25 – 50 m. La deplasarea pe drumuri cu praf, în condiţiile de vizibilitate redusă, de asemenea, în timpul deplasării cu viteză înaltă distanţele dintre maşini se măresc. În timpul deplasării pe teren deschis în condiţiile pericolului întrebuinţării de către inamic a complexelor de cercetare – lovire distanţele dintre maşinile de luptă se măresc şi pot constitui 100 – 150 m. Plutonul de infanterie moto în caz de necesitate se poate deplasa pe jos sau pe schiuri. Indicii posibilităţilor de marş Sub posibilităţile de marş a plutonului se înţelege capacitatea lui de a trece cu viteza proprie în decurs de una sau mai multe zile distanţe maxim posibile, păstrînd capacitatea de luptă înaltă şi gătinţă deplină pentru îndeplinirea misiunii de luptă puse. Indicii de bază a posibilităţilor de marş sînt viteza medie de deplasare şi mărimea etapei de marş. Factorii principali care influenţează asupra posibilităţilor de marş sînt: - calităţile de luptă şi de exploatare a tehnicii blindate şi auto cu care sînt dotate subunităţile, gradul de acţiune al inamicului; - nivelul de pregătire a şoferilor şi mecanicilor conductori; - componenţa coloanei; - starea itinerarelor de deplasare; - anotimp; - timpul zilei; - organizarea asigurării multilaterale a marşului. Viteza medie de deplasare este un indice important pentru executarea calculelor la marş. Ea se determină prin raportul distanţei etapei de marş la timpul total de deplasare (exclusiv timpul la halte) şi depinde de misiuni, deprinderile de executare a marşului de către subunitate, starea tehnică a maşinilor, calitatea şi starea itinerarelor, anotimp, timpul zilei. În toate cazurile vitezele întrebuinţate trebuie să asigure îndeplinirea la timp a misiunii şi totodată securitatea deplasării. Viteza medie de deplasare a plutonului fără a lua în calcul timpul pentru halte poate fi: - pe MLI (TAB) tancuri – 20 – 25 km/oră;

- pe automobile – 25 – 30 km/oră; - plutonul de infanterie moto pe jos – 4 – 5 km/oră; - pe schiuri – 5 – 7 km/oră. În munţi, pustiuri, raioanele de nord, teren împădurit şi mlăştinos, precum şi alte condiţii nefavorabile viteza medie de deplasare a coloanelor poate fi micşorată pînă la 15 – 20 km/oră. De aceea, la planificarea marşului viteza de deplasare a coloanelor de marş se determină pe porţiuni a itinerarului luînd în consideraţie condiţiile concrete de deplasare pe ele. În cazul existenţei pe itinerarele de deplasare a obstacolelor serioase viteza de deplasare a coloanelor de marş la trecerea acestor obstacole se determină separat, în dependenţă de starea trecerilor. În cazul deplasării în raionul iniţial sau desfăşurării pe aliniamentul indicat, de regulă, se ia în calcul jumătate din viteza de marş. În toate cazurile marşul trebuie să se efectueze cu viteza maxim posibilă în condiţiile date. Mărimea etapei de marş se determină de viteza medie de deplasare şi durata deplasării coloanei. Durata medie de a conduce pentru mecanicii conductori constituie 10 – 12 ore. De aceea, anume această durată este luată în calcul drept normă pentru calculul timpului de deplasare a coloanei la marş în decurs de o zi. Mărimea etapei de marş este necesar să se determine la însuşirea misiunii şi se precizează pe parcursul studierii itinerarului. Pentru determinarea mai exactă a mărimii etapei de marş întreg itinerarul se divizează pe porţiuni de 5 – 10 km. Timpul total pentru executarea marşului, de asemenea, se determină la însuşirea misiunii. Datele iniţiale pentru determinarea acestuia sînt timpul trecerii punctului iniţial (începutul marşului) şi timpul sosirii la aliniamentul indicat (sfîrşitul marşului). Diferenţa în timp dintre începutul şi sfîrşitul marşului vor constitui durata lui. Itinerarul de deplasare se alege luînd în consideraţie necesitatea de mascare şi de deplasare pe drumuri cu proprietăţile de mascare naturale. După posibilitate itinerarul de deplasare nu trebuie să treacă prin localităţi mari, noduri de drumuri, defileuri şi în apropierea staţiilor feroviare. Lungimea itinerarului (mărimea etapei de marş) este distanţa în kilometri de la punctul iniţial pînă la aliniamentul indicat. Locul şi misiunile plutonului la marş. Dispozitivul de marş. Plutonul de infanterie moto execută marşul în coloana companiei sau de sinestătător – în siguranţa de marş. În coloana companiei plutonul de infanterie moto la hotărîrea comandantului de companie poate fi în fruntea sau în spatele companiei. De obicei, plutonul care se deplasează în fruntea companiei are misiunea să execute marşul pe itinerarul companiei şi execută observările în faţă şi asupra inamicului aerian. Plutonul care se deplasează în centrul coloanei companiei are misiunea să execute marşul pe itinerarul companiei şi execută observările la flancuri. Plutonul care se deplasează în spatele coloanei companiei are misiunea să execute observările în spate şi asupra

inamicului aerian. În caz de întîlnire cu inamicul compania se desfăşoară în dispozitiv de luptă în modul următor: plutonul din fruntea coloanei – în centru, plutonul din centrul coloanei – în dreapta, plutonul din spatele coloanei – în stînga. Dispozitivul de marş Plutonul de infanterie moto execută marşul în dispozitiv de marş. Dispozitivul de marş este aranjarea subunităţilor pentru deplasarea în coloane. Dispozitivul de marş a plutonului este coloana. El trebuie să asigure o viteză înaltă de deplasare şi desfăşurarea rapidă în dispozitiv premergător de luptă şi dispozitiv de luptă. Formarea dispozitivului de marş a plutonului depinde de misiune, locul în companie comparativ cu alte plutoane, condiţiile situaţiei, existenţa mijloacelor de întărire, de asemenea, de starea drumurilor şi nivelului de pregătire a mecanicilor – conductori (şoferilor). Punctele, aliniamentele, raioanele stabilite la marş În scopul menţinerii nivelului înalt de conducere, disciplină şi organizare în timpul executării marşului se numesc punctul iniţial, punctul de dirijare, halte, raioane (raion) de odihnă. Punctul (aliniamentul) iniţial se stabileşte pentru începerea concomitentă a marşului, asigurarea posibilităţii ocupării rapide a locului său în dispozitivul de marş, evitarea reţinerii şi asigură mascarea subunităţilor. Timpul trecerii punctului (aliniamentului) iniţial de către capul coloanei forţelor principale se consideră ca începutul marşului. Din acest motiv formarea coloanelor, întinderea acestora spre punctul (aliniamentul) iniţial se execută din calculul, ca să se treacă în timpul strict determinat. Punctul iniţial se numeşte la depărtarea care asigură întinderea coloanei şi atingerea vitezei stabilită pentru coloană la marş. În dependenţă de adîncimea coloanei şi condiţiile terenului punctul iniţial poate fi la o depărtare de 5 – 10 km de la raionul de dispunere. Distanţa dintre maşini se stabileşte în dependenţă de viteza de deplasare, condiţiile terenului, care, de obicei, constituie 25 – 50 m. Punctul (aliniamentul) iniţial se numeşte în apropierea reperelor bine vizibile şi este bine observat de subunităţile care execută marşul. Pe timp de noapte acesta poate să fie marcat prin repere luminoase. Totodată, punctul (aliniamentul) iniţial nu trebuie să atragă atenţia inamicului. De aceea e necesar de exclus numirea punctului (aliniamentului) iniţial pe rîuri, canale, defileuri, lanţ muntos şi alte obiecte care brusc se evidenţiază. Punctele de dirijare se numesc pentru executarea organizată a marşului de către subunităţi şi dau posibilitatea de a regla viteza de deplasare a coloanelor, care în final se va asigura sosirea la timp în raionul indicat sau pe aliniamentul numit. Numărul şi îndepărtarea lor pot fi diferite şi depinde de mărimea totală a marşului,

caracterul terenului, starea drumurilor şi anotimp. Aliniamentele (punctele) de dirijare, de obicei, se numesc peste 3 – 4 ore de deplasare. Ca şi raionul (aliniamentul) iniţial ele se numesc lîngă obiectele din teren bine observate. Executarea marşului necesită o încordare considerabilă a eforturilor fizice şi morale ale efectivului, de asemenea, o gătinţă înaltă a maşinilor de luptă şi de transport. De aceea, pentru odihna efectivului, verificarea stării armamentului şi tehnicii şi pentru deservirea lor tehnică în timpul marşului pentru fiecare 3 – 4 ore de deplasare se numesc halte cu durata pînă la o oră şi o haltă cu durata pînă la 2 ore în a doua jumătate a etapei de marş. La sfîrşitul fiecărei etape de marş se numesc raioanele de odihnă de zi (noapte). Haltele, raioanele de odihnă de zi (noapte) se determină de comandantul superior. La halte în timpul odihnei de zi (noapte) se verifică starea şi se efectuează deservirea tehnică a armamentului şi tehnicii de luptă, alimentarea maşinilor de luptă cu carburanţi şi lubrifianţi, se organizează primirea hranei şi odihna efectivului. Locurile pentru halte şi pentru raioanele de odihnă de zi (noapte) se aleg în raioanele favorabile pentru mascare, protecţia contra armelor nucleare şi aviaţiei inamicului şi care are o cantitate necesară de surse de apă. De obicei, haltele se numesc înaintea punctelor de dirijare pe itinerarele de deplasare, iar raionul de odihnă de zi (noapte) într-o parte de la ele. La halte (în raioanele de odihnă) plutonul se opreşte în componenţa coloanei companiei pe partea dreaptă a drumului cu distanţa dintre maşini nu mai aproape de 10 m. Ieşirea din maşini se permite la ordinul comandantului de companie sau pluton numai pe partea dreaptă a maşinii. Pentru ducerea observărilor după semnalele comandantului de companie şi inamicului aerian se numesc observatori. La necesitate se organizează serviciul la mijloacele de transmisiuni. Rotirea turelelor în partea stîngă, chiar în timpul deservirii maşinilor este interzisă. Mecanicii – conductori (şoferi) petrec controlul tehnicii de luptă. Succesiunea şi conţinutul activităţilor comandantului de pluton pentru organizarea marşului. Organizarea marşului începe odată cu primirea misiunii de luptă de către comandantul de pluton. Succesiunea şi conţinutul activităţilor executate de către comandantul de pluton, organizarea marşului sunt determinate de misiunea primită, existenţa timpului şi de situaţie. Primind misiunea pentru executarea marşului în componenţa companiei comandantul de pluton execută următoarele activităţi: - însuşeşte misiunea; - analizează situaţia; - ia hotărîrea; - dă ordinul de luptă; - organizează cooperarea şi asigurarea multilaterală a marşului;

- verifică gătinţa plutonului pentru executarea marşului; - la timpul stabilit raportează comandantului de companie despre gătinţa plutonului pentru marş. Conţinutul acţiunilor executate de către comandantulde pluton pentru luarea hotărîrii Însuşirea misiunii este începutul activităţii comandantului de pluton privind luarea hotărîrii. De regulă, ea este realizată de către comandantul de pluton imediat după primirea misiunii de la comandantul de companie. A însuşi misiunea înseamnă a înţelege misiunea de luptă. La însuşirea misiunii comandantul de pluton trebuie să înţeleagă: - misiunea companiei şi a plutonului; - care subunităţi urmează înainte şi în spatele plutonului, ordinea de menţinere a cooperării şi legăturii cu ei; - timpul gătinţei pentru marş. În concluzie din însuşirea misiunii comandantul de pluton determină: - scopul marşului; - formarea dispozitivului de marş; - ordinea de acţiuni la intrarea în luptă; - cu care subunităţi de ţinut o cooperare mai strînsă; - de cît timp dispune pentru pregătirea marşului. Analiza situaţiei este un proces de gîndire logică a comandantului, care constă în studierea şi analiza influenţării fiecărui element al situaţiei asupra îndeplinirii misiunii de luptă. Cu alte cuvinte, analiza situaţiei este cunoaşterea de către comandant a condiţiilor obiective a marşului şi găsirea celor mai favorabile căi pentru întrebuinţarea acestor condiţii pentru îndeplinirea misiunii de luptă primite. La analiza situaţiei comandantul de pluton trebuie să studieze: - componenţa, situaţia şi caracterul posibil de acţiuni al inamicului; - starea, asigurarea, posibilitatea şi ordinea de pregătire a plutonului pentru marş; - studiază pe hartă (schemă) itinerarul de deplasare, condiţiile de executare a marşului şi pentru care acţiuni să fie gata. În afară de aceasta comandantul de pluton ia în consideraţie anotimpul, starea timpului; componenţa mijloacelor de foc de serviciu şi a observatorilor. În concluzie din analiza situaţiei comandantul de pluton determină: - unde se află inamicul şi ce acţiuni de luptă execută el; - părţile puternice şi vulnerabile ale inamicului; - constituirea dispozitivului de marş, activităţile de bază pentru asigurarea plutonului cu mijloace materiale şi pregătirea tehnicii şi armamentului pentru marş. Pe baza analizei situaţiei şi concluziilor trase din analiza situaţiei comandantul de pluton primeşte hotărîrea. În hotărîre comandantul de pluton determină:

- formarea dispozitivului de marş; - ordinea de îndeplinire a misiunii primite; - misiunile grupelor, mijloacelor de întărire; - ordinea de cooperare. După luarea hotărîrii comandantul de pluton dă ordinul de luptă. Ordinul de luptă la marş, comandantul de pluton îl anunţă, de regulă, întregului efectiv al plutonului. În ordinul de luptă comandantul de pluton indică: - datele despre inamic; - misiunea plutonului: itinerarul de deplasare, raionul (aliniamentul) de concentrare (odihnă) şi timpul sosirii sau intrării în acesta, formarea coloanei, distanţele dintre maşini, viteza de deplasare, iar la executarea marşului în condiţiile prevederii intrării în luptă cu inamicul şi ordinea de acţiuni la întîlnirea cu el - care subunităţi urmează înainte şi în spatele plutonului, ordinea de menţinere a cooperării şi legăturile cu ei; - timpul gătinţei pentru marş; - locul său şi locţiitorul. La organizarea cooperării comandantul de pluton indică: - ordinea de observare şi legătură; - ordinea de acţiuni a plutonului în caz de atac a aviaţiei inamicului şi în caz de întrebuinţare de către inamic a ANM, armei de precizie înaltă şi a armei incendiare, precum şi mijloacelor de minare la distanţă; - ordinea de folosire a aparatelor de vedere pe timp de noapte (dispozitivele de mascare a luminii), respectarea măsurilor de mascare şi disciplina marşului; - semnalele de înştiinţare, conducere şi cooperare, iar la executarea marşului în condiţiile prevederii intrării în luptă şi ordinea de coordonare a acţiunilor dintre grupe şi cu vecinii. În scopul menţinerii pregătirii înalte de luptă, păstrării capacităţii de luptă şi creării condiţiilor necesare pentru îndeplinirea cu succes şi la timp a misiunii primite, în timpul pregătirii către marş comandantul de pluton organizează asigurarea de luptă, tehnică şi materială. Cercetarea la marş se duce în scopul dobîndirii la timp a datelor de cercetare despre inamic şi teren. Procedeul de bază de ducere a cercetării la marş este observarea. Datele despre teren comandantul de pluton le primeşte în timpul analizei terenului pe hartă, iar despre schimbările posibile ale terenului în timpul executării marşului – de la comandantul superior. Sursa principală de primire a datelor despre inamic este informaţia primită de la comandantul superior şi de la organele de cercetare, iar în timpul acţionării în siguranţa de marş şi de la grupa de patrulare. Comandantul de pluton organizează observarea circulară permanentă asupra inamicului aerian şi terestru, asupra terenului şi semnalelor comandantului de companie. Observarea se duce personal de către comandantul de pluton.

Fiecărei grupe comandantul de pluton determină sectorul (direcţia) de observare, numeşte observator după semnalele comandantului de pluton, iar în timpul acţiunilor în siguranţă de marş numeşte suplimentar observator pentru primirea semnalelor de la grupa de patrulare. La halte observatorii rămîn în maşini şi continuă îndeplinirea misiunilor sale. Protecţia contra ANM şi asigurarea chimică la marş se organizează în scopul păstrării capacităţii de luptă a efectivului şi asigurării îndeplinirii misiunilor primite. Aceasta se obţine prin descoperirea la timp a contaminării radioactive, chimice şi biologice, înştiinţarea subunităţilor, folosirii chibzuite a mijloacelor de protecţie, capacităţilor de protecţie ale terenului, MLI (TAB). Comandantul de pluton determină ordinea şi procedeele de ducere a cercetării de radiaţie, chimice şi biologice. Această cercetare o execută, de regulă, o grupă special pregătită şi dotată cu aparatele necesare. Mascarea la marş se organizează în scopul micşorării pierderilor de loviturile inamicului aerian şi terestru şi se obţine prin folosirea capacităţilor de mascare ale terenului, condiţiile de vizibilitate redusă, respectarea strictă a disciplinei de marş şi păstrarea secretului militar. Ea se organizează de către comandantul de pluton în funcţie de misiunea primită, condiţiile situaţiei privind ascunderea subunităţilor sale de toate tipurile şi mijloacele de cercetare ale inamicului în raioanele de dispunere şi în timpul executării marşului. Comandantul de pluton la organizarea mascării ia în consideraţie măsurile efectuate de către comandantul superior, planifică şi execută alte măsuri suplimentare. O importanţă esenţială o are întrebuinţarea mijloacelor din dotare şi din zonă privind mascarea maşinilor de luptă în timpul deplasării, la halte şi în timpul odihnei. Comandantul de pluton trebuie să aducă la cunoştinţa întregului efectiv criteriile de demascare şi să ia măsurile pentru înlăturarea sau slăbirea lor. Ieşirea din raioanele de dispunere este necesar de executat repede, folosind drumurile ascunse neobservate. În timpul executării marşului noaptea este necesar de întrebuinţat dispozitivele de mascare a luminii. La deplasarea pe porţiunile deschise de teren aparatele de vedere pe timp de noapte se deconectează. Deplasarea este raţional de executat de-a lungul marginii localităţilor, alături de căile ferate. La sosirea în raion urmele maşinilor trebuie să fie lichidate. Tehnica de luptă se maschează sub fonul terenului. Asigurarea genistică se organizează şi se petrece în scopul creării plutonului condiţiilor necesare pentru executarea cu succes a marşului şi sporirii protecţiei efectivului şi tehnicii de luptă de toate mijloacele de lovire. Succesul marşului considerabil depinde de asigurarea tehnică şi materială. Asigurarea materială constă în completarea pînă la normele stabilite a stocurilor tuturor mijloace, evacuarea răniţilor şi bolnavilor la puntele medicale pînă la începutul marşului. În timpul pregătirii pentru marş se petrece repararea şi deservirea tehnică a armamentului MLI (TAB). Acordarea ajutorului tehnic

maşinilor ieşite din funcţie în timpul marşului, reparaţia şi evacuarea lor o execută maşinile speciale. Asigurarea materială şi tehnică a marşului comandantul de pluton o organizează pe baza hotărîrii comandantului de companie şi indicaţiilor comandantului superior. La organizarea asigurării tehnice şi materiale comandantul de pluton precizează volumul de deservire tehnică, locul şi timpul petrecerii, termenii, locurile şi ordinea de completare cu carburanţi, lichidului de răcire, alimente şi alte bunuri materiale, locurile în coloană a subunităţilor de deservire tehnică şi materială în timpul marşului, ordinea de evacuare şi reparaţie a tehnicii defectate şi organizarea primirii hranei de către efectiv. Comandantul de pluton trebuie să urmărească asigurarea efectivului cu hrană caldă, să organizeze odihna, îndeosebi, a mecanicilor – conductori (şoferilor), să verifice starea bună de funcţionare a armamentului, tehnicii de luptă, aparatelor de vedere pe timp de noapte şi mijloacelor de legătură, alimentarea cu combustibil, lubrifianţi şi lichidului de răcire, existenţa şi ajustarea corectă a muniţiilor, existenţa şi starea bună de funcţionare a mijloacelor de tratare specială şi alte bunuri materiale. Acţiunile plutonului la marş. Acţiunile plutonului în timpul pregătirii pentru marş. Pregătirea plutonului către marş se execută în raionul iniţial. Comandantul de pluton personal pregăteşte plutonul pentru marş. În timpul pregătirii plutonului către marş comandantul de pluton este obligat: - să verifice starea bună de funcţionare a maşinilor, armamentului, aparatelor de vedere pe timp de noapte, mijloacelor de protecţie şi de stingere a incendiilor, mijloacelor de legătură şi de mascare a luminii, alimentarea cu carburanţi, existenţa şi ajustarea corectă a muniţiilor, mijloacelor de tratare specială, uneltelor de amenajare genistică, completului de deminare şi a mijloacelor de trecere ridicată. În afară de aceasta comandantul de pluton verifică cunoaşterea de către efectiv a ordinii de deplasare, itinerarului şi timpul deplasării spre locul de formare a coloanei companiei, semnalului despre începutul încolonării. De asemenea, comandantul de pluton verifică cunoaşterea de către efectiv a măsurilor de securitate şi de respectare a regimului de mascare. Despre gătinţa pentru marş comandantul de pluton raportează comandantului de companie. Acţiunile plutonului în timpul începutului marşului şi deplasării pe itinerar. La timpul stabilit sau la semnalul comandantului plutonul începe deplasarea. Cu primirea semnalului despre începutul deplasării comandantul de pluton dă comanda pentru formarea coloanei. Comanda se dă prin semnalele vizuale (fanioane, felinare) sau prin glas. În acelaşi timp comandantul de pluton începe deplasarea pe maşina sa, efectuînd observările asupra acţiunilor subordonaţilor. În

timpul întinderii coloanei plutonului este necesar de a conduce cu acesta de-a lungul marginii de pădure, rîpi şi alte locuri, care asigură respectarea măsurilor de mascare. Mijloacele de transmisiuni radio la marş lucrează în regimul de recepţie. În timpul executării marşului comandantul de pluton întrebuinţează semnalele stabilite de înştiinţare, conducere şi cooperare în corespundere cu tabelul de semnale. Maşinile la marş se deplasează numai pe partea dreaptă a drumului respectînd viteza de deplasare, distanţa şi măsurile de securitate stabilite. Distanţa dintre maşini în coloană se numeşte în scopul asigurării securităţii de deplasare şi depinde de viteza de deplasare şi condiţiile de vizibilitate. În coloana plutonului distanţa poate fi 25 – 50 m. Dacă apar unele deteriorări neprevăzute maşina se aduce pe partea dreaptă sau într-o parte de drum, unde acestea se înlătură. Maşina rămasă în urmă după ce s-a înlăturat defectul intră în coloana trecătoare. Locul său în coloana plutonului maşina îl va ocupa la haltă sau în raion. Depăşirea coloanei în timpul deplasării este interzisă. Depăşirea maşinii oprite se execută numai din partea stîngă. Noaptea maşinile se deplasează cu întrebuinţarea aparatelor de vedere pe timp de noapte sau a dispozitivelor de mascare a luminii, iar la deplasarea pe porţiunile de teren observate de inamic şi pe timp de nopţi luminoase cu deconectare completă a luminii şi a aparatelor de vedere pe timp de noapte. În timpul deplasării înainte de cotitură maşina de cap micşorează viteza de deplasare, pentru ca maşina din spate să nu o piardă din vedere. La fiecare maşină membrii echipajelor numiţi duc observări după semnalele maşinilor comandanţilor, care se deplasează înainte, după inamicul aerian şi terestru din teren. Mijloacele antiaeriene se află în gătinţă pentru deschiderea focului. Pentru protecţia de armele de precizie înaltă pe larg se folosesc cîmpurile de radiolocaţie invizibile, care sînt formate de cutele terenului şi obiectelor din zonă. Pe porţiunile deschise a itinerarului nu se admite aglomerarea sau oprirea maşinilor, ci viteza de deplasare şi distanţele dintre maşini se măresc. Cîmpul de mine, instalat cu mijloacele de minare la distanţă, plutonul le ocoleşte sau le trece în componenţa coloanei companiei după maşina de cap prin culoarul executat de ea. Minele, aflate înaintea maşinilor plutonului, se nimicesc cu ajutorul completului de deminare transportabil sau prin alte procedee. În cazul întrebuinţării de către inamic a armei de aprindere sau în timpul trecerii forţate a raionului de incendiu, obloanele, uşile, crenelele şi jaluzelele MLI (TAB) se închid. După ieşirea din raion comandantul de pluton organizează stingerea focarelor de foc pe maşini, salvarea efectivului şi acordarea primului ajutor medical răniţilor, după care plutonul continuă deplasarea. Obligaţiile comandantului de pluton la marş Comandantul de pluton la marş este obligat:

- să respecte strict ordinea stabilită de deplasare şi de mascare; - să nu admită reţineri la treceri de munţi, defileuri, tuneluri şi localităţi; - să ducă observarea circulară permanentă după inamicul terestru, aerian şi după semnalele comandantului de companie; - să înştiinţeze la timp efectivul despre inamic şi despre infectarea radioactivă, chimică şi biologică. Acţiunile plutonului la halte şi în raioanele de odihnă La halte formarea coloanei nu se dezorganizează, subunităţile se opresc în partea dreaptă a drumului cu distanţele dintre maşini nu mai puţin de 10 m, ca în caz de necesitate orice maşină să aibă posibilitatea să iasă din coloană, de asemenea, să ocupe locul său în coloana subunităţii. Efectivul iese din maşini numai la comanda comandanţilor săi şi se dispun pentru odihnă în locurile indicate în dreapta de drum. În maşini rămîn observatorii şi mijloacele de foc de serviciu, iar în maşinile comandanţilor de serviciu la mijloacele de transmisiuni. Mijloacele de foc, numite pentru luptă cu ţintele aeriene se află în gătinţă pentru ducerea focului. Echipajele maşinilor petrec controlul tehnic a armamentului şi tehnicii, îndeplinesc măsurile de deservire tehnică şi în comun cu efectivul numit pentru ajutor lichidează neajunsurile depistate. În raionul de odihnă de zi (noapte) subunităţile părăsesc drumurile, se dispun în locurile indicate de către comandantul superior (de-a lungul itinerarului de deplasare), folosind proprietăţile de mascare ale terenului şi nu admit aglomerarea. Pentru tehnică se amenajează adăposturi, iar pentru efectiv se sapă şanţ – adăposturi. Adăposturile se maschează minuţios. Se organizează observarea, siguranţa nemijlocită, deservirea tehnică a maşinilor şi completarea lor cu carburanţi. Efectivului i se distribuie hrană caldă şi i se repartizează timp pentru odihnă. Particularităţile executării marşului în condiţii deosebite Pe timp de iarnă, cînd stratul de zăpadă este substanţial viteza de deplasare se micşorează, consumul de carburanţi se măreşte, se creează condiţii şi dificultăţi la organizarea şi executarea marşului. În condiţii de ninsoare observarea se micşorează, iar pe timp de viscol puternic deplasarea coloanelor este foarte dificilă. La temperaturile joase apare riscul degerării efectivului şi îngheţării sistemelor de răcire a motoarelor. În acelaşi timp, se uşurează trecerea sectoarelor mlăştinoase şi barajelor de apă. Comandantul de pluton este obligat să ia măsurile necesare împotriva degerării efectivului şi dezgheţării motoarelor la opriri, să organizeze pregătirea maşinilor de luptă şi armamentului pentru funcţionare la temperaturi joase, de asemenea, să se convingă despre existentul categoriei necesare de motorină şi lichid de răcire în maşinile de luptă şi să ia măsuri pentru alimentarea acestora. O

atenţie deosebită se acordă menţinerii în stare de funcţionare a sistemelor de încălzire, bateriilor de acumulatoare, ungerii armamentului etc. Comandantul de pluton este obligat să verifice armamentul pentru întrebuinţarea acestuia în condiţiile temperaturii joase, întinderea şenilelor, dotarea maşinilor cu mijloace necesare pentru trecerea terenului greu accesibil, funcţionarea mijloacelor de încălzire, să dea indicaţii mecanicilor-conductori (şoferilor) despre modul încălzirii motoarelor MLI (TAB) şi să organizeze uscarea echipamentului şi încălţămintei. În afară de aceasta el trebuie să ia măsuri suplimentare de mascare, care să asigure acţiunile în ascuns, inclusiv vopsirea tehnicii sub fonul terenului. Se petrec măsuri medicale profilactice pentru preîntîmpinarea degerării efectivului. Pe timpul haltelor maşinile trebuie staţionate în măsura posibilităţilor pe locuri orizontale, ferite de vînt, de închis obloanele şi jaluzelele. În raionul de odihnă e necesar de acoperit maşinile de luptă cu prelate. La nevoie trebuie de efectuat încălzirea periodică a motoarelor. Pentru efectiv e necesar de amenajat locuri (puncte) de încălzire. Efectivului la halte şi în raionul de odihnă i se interzice să se aşeze pe zăpadă sau pe pămînt. ÎN MUNŢI, la executarea marşului o influenţă deosebită o exercită terenul frămîntat, prezenţa sectoarelor greu accesibile, drumurilor, reduse ca număr şi greutatea deplasării pe ele. În trecători şi văi adînci sînt posibile stagnarea substanţelor toxice. La explozii se formează distrugeri, care face dificilă manevra subunităţilor. Schimbările bruşte de timp pot duce la căderi masive de zăpadă sau ploi. Relieful complicat şi presiunea atmosferică joasă creează condiţii grele pentru funcţionarea motoarelor, cutiilor de distribuţie, transmisiei, de asemenea, se creează condiţii de evaporare prematură a lichizilor de răcire. La executarea marşului în munţi, în deosebi, la urcări, coborîri şi în alte sectoare greu accesibile, viteza deplasării se micşorează, iar distanţa dintre maşini se măreşte. Pe sectoarele de drum periculoase, unde sînt posibile căderi de pietre, avalanşe, alunecări ale maşinilor, efectivul se debarcă, în maşini rămîn numai mecanicii conductori (şoferii). În legătură cu aceasta la pregătirea marşului comandantul de pluton trebuie să acorde o atenţie deosebită la verificarea transmisiei mecanismului de direcţie şi sistemul de frînare. La toate maşinile din timp se pregătesc dispozitive suplimentare pentru menţinerea lor la urcări, coborîri şi la opriri. La supraîncălzirea motoarelor cu permisiunea comandantului coloana se poate opri pentru răcirea lor. Pentru opriri se aleg porţiuni de teren orizontale.La pregătirea marşului în munţi e necesar de informat comandanţii de grupe, mecanicii-conductori (şoferii) despre profilul terenului, itinerarului.

Efectivul şi tehnica de luptă la halte se dispune pe sectoare de teren orizontale, unde se poate exclude avalanşele, căderile de pietre, inundaţiile. Comandantul de pluton numit ca pichet mobil de cap trebuie să acorde o atenţie deosebită formării coloanei luînd în calcul întîlnirea cu inamicul prin surprindere şi executării manevrei. Pichetul mobil de cap trebuie să cucerească activ haltele, ieşirea din trecători şi să le menţină pînă la trecerea forţelor principale. Pichetul mobil de flanc trebuie să se deplaseze pe itinerarul paralel la nivelul capului coloanei păzite fiind gata pentru respingerea atacului inamicului. La acţiunile în pichet fix de flanc plutonul ocupă înălţimile care cuprind accesul la flancurile coloanei păzite. După trecerea coloanei la ordinul comandantului coloanei păzite pichetul fix de flanc se scoate şi se alătura la coloană. Plutonul numit în pichet mobil de spate se deplasează după coloana păzită la distanţa stabilită, cercetînd atent înălţimile, trecătorile, văile, haltele şi alte sectoare din teren de unde se poate aştepta atacul inamicului asupra coloanei. ÎN PUSTIU. La executarea marşului în pustiu o influenţă sporită o are nisipul fărîmicios şi sărăturile, lipsa vegetaţiei, surselor de apă, temperaturile ridicate şi schimbarea bruscă a lor, vînturile de nisip. La organizarea marşului comandantul plutonului trebuie să acorde o atenţie deosebită pregătirii tehnicii de luptă pentru deplasarea în aceste condiţii, să facă rezerve de apă şi combustibil. Maşinile se dotează cu mijloace de trecere suplimentare şi se vopsesc pe fonul terenului. Armamentul se pregăteşte pentru funcţionare în condiţii de formare a prafului. Se studiază minuţios sectoarele greu accesibile şi modul de trecere a acestora, se determină azimutul deplasării şi modul de marcare a itinerarului pe sectoarele unde orientarea este dificilă, de asemenea, se prevăd măsuri pentru protecţia efectivului împotriva impactului căldurilor. În acest scop comandantul plutonului organizează controlul pentru respectarea strictă a consumului de apă şi funcţionarea bună a ventilaţiei pe tehnica de luptă. Plutonul execută marşul pe itinerarul sau azimutul indicat. Pe timpul viscolului cu nisip, cînd se face dificilă deplasarea, cu permisiunea comandantului deplasarea se poate opri. În orice condiţii ale situaţiei succesul marşului va depinde de deprinderile şi priceperea comandantului de pluton la pregătirea subunităţii pentru marş şi la conducerea ei pe timpul marşului, de asemenea, de pregătirea şoferilor, componenţa şi starea tehnicii de luptă.

Capitolul 14. Grupa (plutonul) în staţionare şi siguranţa staţionării. 1 Bazele staţionării. Principiile dispunerii subunităţilor în staţionare. Pe timpul acţiunilor de luptă subunităţile de infanterie nu întotdeauna vor duce acţiuni de luptă active. Ele pot să se dispună în raioane pînă la primirea misiunilor de luptă, sau avînd misiunea de luptă să se pregătească pentru îndeplinirea ei. Dispunerea subunităţilor în raionul iniţial, de concentrare, de aşteptare, de odihnă şi în alte raioane se numeşte STAŢIONARE. Scopul staţionării poate fi: - desfăşurarea activităţilor în vederea pregătirii subunităţilor pentru acţiunile de luptă; - refacerea capacităţii de luptă; - odihna personalului; - completarea stocurilor şi rezervelor cu mijloace materiale; - executarea întreţinerii şi reparării tehnicii; - închegarea acţiunilor subunităţilor. Raionul staţionării trebuie să asigure: - dispunerea ascunsă a trupelor în clădiri, cabane, păduri; - protecţia împotriva A.N.M.; - ieşirea cît mai rapidă din acesta. În toate cazurile comandanţii trebuie să dispună subunităţile în teren în mod mascat şi în ascuns, dispersat şi gata pentru îndeplinirea misiunii de luptă. Aceste cerinţe sînt impuse de înzestrarea adversarului cu arme de precizie înaltă, care includ mijloace de cercetare şi nimicire cu o eficienţă înaltă, care sînt în măsură să producă pierderi trupelor aflate în staţionare în timp scurt. Experienţa de luptă arată că subunităţile trebuie să evite dispunerea în apropierea: - localităţilor; - gărilor (staţiilor) feroviare; - nodurilor de drumuri; - aerodromurilor; - întreprinderilor industriale; - conductelor de gaz; - staţiilor electrice, etc.

Aceasta este condiţionată de faptul că aceste obiective prezintă interes deosebit pentru cercetarea inamicului. În afară de aceasta asupra acestor obiective se vor executa lovituri, în primul rînd, cu armamentul nuclear, lovituri de aviaţie şi armelor de înaltă precizie. Condiţiile care trebuie să le întrunească raioanele de staţionare: - comoditatea dispunerii personalului; - prezenţa surselor de apă potabilă; - prezenţa combustibilului pentru încălzire în cazul temperaturilor joase; - protecţia împotriva condiţiilor climaterice nefavorabile. Raionul ales pentru staţionare trebuie să răspundă cerinţelor sanitaro – epidemiologice. De asemenea, raionul de staţionare trebuie să aibă o reţea de drumuri şi căi dezvoltate, care să permită, în caz de necesitate, executarea rapidă a manevrei în scopul părăsirii acestuia şi ocupării altui raion de staţionare (de rezervă) dacă va apare necesitatea. Raionul de staţionare este necesar de ales pe un teren care are adăposturi naturale: păduri, fîşii forestiere, rîpi, văgăuni, cariere, cutele terenului, mici localităţi, construcţii etc. La alegerea raionului pentru staţionare, de regulă, se ia în consideraţie itinerarul de deplasare. Maşinile se dispun de-a lungul drumului pe direcţia ulterioară de deplasare în formă de spic (brad). În aşa mod la primirea semnalului pentru deplasare subunitatea va forma în timp scurt dispozitivul de marş. Avînd în vedere comoditatea conducerii cu subunităţile, de asemenea, suprafaţa de dispersare, care ar exclude nimicirea în acelaşi timp a întregii subunităţi cu un singur obuz (proiectil) sau lovitură de aviaţie, suprafaţa dispersării pentru subunităţi trebuie să fie considerabilă (pentru pluton 500 – 1000 m2), iar distanţa dintre maşini în raion poate fi de 25 – 50 m. 2 Locul şi misiunile plutonului în staţionare. În situaţii de luptă plutonul de infanterie motorizată deseori va avea necesitatea ca pe parcursul unor perioade de timp să se dispună într-un raion sau altul cu scopul de a se pregăti pentru acţiunile ulterioare sau pentru a-şi reface capacitatea de luptă. Această dispunere a subunităţilor în raionul iniţial, raionul de concentrare, aşteptare şi odihnă se numeşte staţionare. În raionul iniţial plutonul se poate dispune pregătindu-se pentru ofensiva din mişcare asupra adversarului care se apără. În raionul de concentrare plutonul de infanterie moto va sosi după executarea deplasării, unde va petrece deservirea tehnicii şi armamentului de luptă, de asemenea, va executa pregătirea pentru acţiunile ulterioare. În raionul de aşteptare plutonul de infanterie moto poate să se afle înainte de îmbarcarea pe transportul feroviar sau fluvial sau înainte de desantare. Pe parcursul marşului pe distanţe mari la sfîrşitul etapei de marş plutonul de infanterie moto, de regulă, se va opri pentru odihna de noapte sau de zi cu scopul

menţinerii capacităţii de luptă pentru acţiunile viitoare. Plutonul de infanterie motorizată se dispune în staţionare într-un raion în cadrul companiei. În teren plutonul, de regulă, se dispune de-a lungul itinerarului de deplasare, folosind proprietăţile de mascare şi protecţie ale terenului, fiind gata să respingă atacul adversarului terestru şi aerian şi nimicirea grupurilor lui de cercetare- diversiune. Maşinile de luptă ale infanteriei (TAB), tancurile se dispun în locurile indicate de către comandantul de pluton sub coroanele copacilor, văgăuni, în umbra de radiolocaţie a obiectelor din teren la distanţe de 25 – 50 m dintre ele. Pe teren deschis, cînd există pericolul folosirii armelor de înaltă precizie distanţele dintre vehicule vor fi de 100 – 150 m. Efectivul se dispune în apropierea maşinilor. Pentru efectiv se sapă şanţuri sau blindaje. Pentru MLI (TAB) se amenajează amplasamente şi tranşee. Locul dispunerii efectivului şi tehnicii se maschează minuţios. În apropierea maşinilor de luptă a infanteriei (TAB), tancurilor se amenajează poziţii false, capcane termice. În condiţii de iarnă aspră sau condiţii de timp nefavorabil plutoanele se pot dispune în localităţi. În acest caz plutonului pentru dispunere i se repartizează o casă sau o construcţie. 3 Succesiunea şi conţinutul activităţilor comandantului de pluton pentru organizarea staţionării. Primind misiunea pentru staţionare comandantul de pluton organizează activitatea sa, de regulă, în următoarea succesiune: - însuşirea misiunii primite; - analizează situaţia; - ia hotărîrea; - dă ordinul de luptă; - organizează cooperarea; asigurarea acţiunilor de luptă. Primind misiunea pentru staţionare, comandantul de pluton o ÎNSUŞEŞTE. La aceasta el trebuie să înţeleagă: - în ce raion se dispune compania şi locul plutonului în cadrul acesteia; - pentru ce acţiuni să fie gata; - ce forţe se asigură de la pluton pentru siguranţa nemijlocită proprie şi pentru siguranţa nemijlocită a companiei (batalionului) şi la ce timp; - ce volum de lucrări genistice şi pînă la ce timp de executat; - unde se dispun subunităţile vecine şi modul de menţinere a legăturii cu ele. Însuşind misiunea comandantul de pluton trece la ANALIZA SITUAŢIEI, pe parcursul căreia el studiază: - distanţa pînă la adversar şi caracterul probabil al acţiunilor, direcţiile probabile de acţiune a elementelor sale de cercetare – diversiune, avioanelor şi elicopterelor;

- starea, asigurarea şi posibilităţile plutonului, mijloacelor date ca întărire (sprijin); - componenţa şi dispunerea subunităţilor vecine, modul de cooperare cu acestea la respingerea atacului terestru al inamicului; - terenul, proprietăţile lui de mascare, de protecţie, de observare şi de executare a focului; - anotimpul, timpul zilei, starea vremii. Pe baza însuşirii misiunii şi analizei situaţiei comandantul de pluton IA HOTĂRÎREA pentru staţionare în care determină: - modul şi ordinea de dispunere a efectivului şi tehnicii în raionul stabilit pentru pluton; locul dispunerii grupelor şi amenajarea adăposturilor (blindajelor) pentru efectiv şi acoperirile pentru tehnică; - modul de acţiune la atacul inamicului. Pe baza hotărîrii luate şi aprobată de către comandantul superior (de pluton), comandantul de pluton DĂ ORDINUL DE LUPTĂ, în care indică: - date şi informaţii despre inamic; - misiunea plutonului; - locul dispunerii vecinilor; - misiunile grupelor, locul lor de dispunere, locul amenajării adăposturilor acoperite sau ne acoperite, iar la nevoie locul executării blindajelor pentru efectiv şi acoperirile pentru tehnică; modul de observare asupra inamicului terestru şi aerian, de asemenea, după semnalele comandantului de (pluton) companie; modul de acţiune a grupelor în cazul atacului adversarului; semnalele de înştiinţare, conducere, cooperare şi modul de acţiune la ele; - timpul ocupării raionului de staţionare şi termenele de amenajare genistică; - locul său şi locţiitorul la comandă. Spre deosebire de situaţiile obişnuite, cînd comandantul de pluton după darea ordinului de luptă organizează cooperarea, la staţionare problema cooperării eforturilor grupelor la acţiunile în comun ale plutonului se reflectă, de regulă, în ordinul de luptă. Etapa cea mai importantă la activitatea comandantului de pluton în această situaţie este organizarea amenajării genistice a raionului de dispunere, mascarea, protecţia împotriva armelor de nimicire în masă şi incendiare, de asemenea, deservirea tehnicii şi armamentului, controlul pentru menţinerea capacităţii înalte de luptă a plutonului. Amenajarea genistică a raionului de dispunere a plutonului trebuie să asigure în primul rînd o protecţie sigură a efectivului şi tehnicii împotriva tuturor mijloacelor de distrugere şi o apărare fermă împotriva atacului adversarului. În primul rînd în raionul staţionării se amenajează adăposturi pentru efectiv, iar tehnica (MLI, TAB) se dispun în adăposturile naturale şi se maschează cu mijloacele improvizate din zonă sau cu mijloacele de mascare din dotare. Pentru îndeplinirea acestor probleme, cu implicarea a 5 – 6 oameni din efectivul grupei

vor fi necesare 1,5 – 2 ore. În continuare adăposturile se acoperă. Dacă este timp la dispoziţie, pentru efectivul plutonului, cîte odată şi pentru grupe se pot executa blindaje. Activităţile pentru mascare se organizează de către comandantul de pluton în scopul ascunderii împotriva tuturor mijloacelor de cercetare ale inamicului a dispunerii plutonului, menţinerea capacităţii de luptă şi excluderea atacului prin surprindere. La organizarea mascării comandantul de pluton indică: ce mijloace din dotare sau improvizate, mijloacele materiale din teren de folosit pentru mascare, termenele de îndeplinire, modul de respectare a măsurilor de mascare în locul de dispunere a plutonului. Organizînd protecţia împotriva armelor de nimicire în masă, comandantul de pluton, pe lîngă amenajarea genistică a raionului ocupat şi folosirea proprietăţilor de mascare şi protecţie ale raionului trebuie să indice termenul de desfăşurare a măsurilor medicale, măsurile de siguranţă în caz de contaminare cu substanţe toxice şi radioactive, izbucnirea incendiilor sau inundaţia terenului. La organizarea deservirii tehnicii de luptă şi armamentului comandantul de pluton trebuie, în primul rînd, să prevadă alimentarea completă a maşinilor de luptă (TAB) cu combustibil, completarea stocurilor cu muniţie, în continuare să verifice tehnica, armamentul, mecanismele şi aparatele, reglarea lor, ungerea. Să organizeze înlăturarea defecţiunilor depistate Finalizînd organizarea măsurilor pentru staţionarea în raion, comandantul de pluton controlează ca plutonul să-şi menţină în permanenţă capacitatea de luptă înaltă pentru a fi gata să acţioneze în situaţiile următoare. 4. Acţiunile la staţionare. Comandanţii de grupe primind misiunea pentru staţionare, verifică cum efectivul cunoaşte modul de respingere a atacului terestru şi aerian al inamicului, semnalele de înştiinţare, conducere şi cooperare şi modul de acţiune la ele, personal conduce amenajarea genistică pentru dispunerea efectivului, şanţul pentru acoperirea tehnicii. Efectivul grupelor plutonului după ce au executat măsurile specifice amenajării siguranţei staţionării ulterior execută: - verificarea stării tehnicii (MLI) (TAB), armamentului şi mijloacelor de protecţie; - completează, în caz de necesitate, cantitatea de muniţie consumată; - alimentarea cu carburanţi şi lubrifianţi; - completarea cantităţii de hrană, potrivit precizării comandantului de pluton şi împrospătarea rezervelor de apă; - verificarea stării aparatelor de vedere pe timp de noapte şi mijloacele de camuflare; - luarea măsurilor pentru prevenirea degerărilor şi avariilor;

- însuşirea semnalelor de înştiinţare, alarmare şi conducere, şi modul de acţiune

Capitolul 15: Pregătirea metodică Introducere Instuirea soldaţilor este sarcina principală a tuturor comandanţilor. În procesul instruirii trebuie să se creeze şi să se dezvolte la soldaţi devotamentul faţă de Patrie, să fie învăţaţi să folosească bine armamentul şi să aplice bine procedeele de luptă, să li se întărească voinţa, vigoarea şi curajul pentru a putea învinge inamicul. Soldatul trebuie format pentru a deveni conştient, capabil sa acţioneze cu iscusinţă, obţinînd rezultate bune în cele mai grele împrejurări, chiar cînd luptă izolat. Soldatul trebuie să cunoască armamentul din înzestrare, să ştie sa-l întrebuinţeze cu cea mai mare eficacitate, să ştie să se apropie de inamic prin folosirea judicioasă a terenuui şi a focului armamentului său, al vecinilor şi să exploateze la maximum focul artileriei şi forţa de izbire a tancurilor. În instruirea soldatului un rol deosebit îi revine sergentului – comandant de grupă, care are sarcina principală de instruire individuală a soldaţilor. Pentru a-şi îndeplini cu succes această sarcină, comandantul de grupă trebuie să fie conştiincios şi exigent, un bun instructor şi educator al soldatului, exemplu personal în ceea ce priveşte comportarea în serviciu şi în afara acestuia, să-şi educe cu maestrie subordonaţii, învăţîndu-i să muncească şi să trăiască după regulament, să învingă cu bărbăţie greutăţile serviciului militar. Pe timpul executării şedinţelor (exerciţiilor) de instrucţie, comandantul de grupă trebuie să dea comenzi regulamentare, să facă corectările necesare, procedînd autoritar, cu tact pedagogic şi calm, fără a aduce înjurii, brusca sau a înjosi pe cel căruia i se adresează. 1. Organizarea instrucţiei tactice în subunităţile militare Instruirea militarilor se organizează în conformitate cu planurile pregătirii de luptă a unităţilor militare. Nucleul principal de organizare a instrucţiei militare în cadrul unităţilor militare este compania. În cadrul companiei instrucţia se organizează şi se desfăşoară pe plutoane, iar în plutoane pe grupe. Acest principiu de organizare a instrucţiei militare dă posibilitatea de a ridica responsabilitatea fiecărui comandant faţă de nivelul de instruire a militarilor din subordine.

Instruirea individuală a soldatului se face în cadrul grupei şi direct de către comandantul de grupă. În cadrul instruirii individuale sergentul–comandant de grupă va avea în vedere următoarele îndrumări metodice generale: instrucţia trebuie să se facă avînd la bază prescripţiile regulamentare, instrucţiile şi ordinele superioare; metoda principală ce trebuie să se folosească în predarea instrucţiei este metoda practic-demonstrativă, prin care se înţelege mai multă execuţie pe cîmpul de instruire şi mai puţină vorbărie; pe timpul instrucţiei trebuie să se ţină seama de posibilităţile de însuşire ale celor care se instruiesc, de nivelul de pregătire pe care îl au, de condiţiile atmosferice, de locul unde se desfăşoară instrucţia şi de asigurarea materială. Închegarea subunităţilor militare se face treptat conform schemei ce urmează: - instruirea individuală a soldatului → închegarea grupei → închegarea plutonului → închegarea companiei etc. Închegarea plutonului şi companiei se face, de regulă, în cadrul aplicaţiilor tactice organizate de către comandantul eşalonului superior. 2. Principiile, formele şi metodele de instruire a militarilor. În procesul de instruire a militarilor sergentul–comandant de grupă trebuie să se conducă după următoarele principii: să înveţe personalul din subordine reeşind din cerinţele luptei moderne; conştiinciozitatea în procesul de instruire; procesul de instruire trebuie să aibă un caracter practic-demostrativ; cunoştinţele, priceperile şi deprinderile obţinute trebuie să fie trainice; procesul de instruire trebuie să aibă un caracter sistematic, consecutiv şi complex. În procesul de instruire se pot folosi următoarele forme de învăţămînt: lecţii teoretice; lecţii practice; antrenamente; şedinţe şi aplicaţii tactice. Pentru obţinerea rezultatelor dorite în procesul de instruire comandantul trebuie să aleagă metoda optimă de predare sau să îmbine mai multe metode: povestire; - expunerea explicaţie; prelegere; individuală; - conversaţia colectivă;

- problematizarea; - modelarea; - demonstraţia; - exerciţiul; - munca individuală. Pentru instruirea militarilor comandantul de grupă se foloseşte mai mult de metoda exerciţiului practic-demostrativ. Prin exerciţiul practic-demonstrativ se înţelege explicaţia, demonstraţia pe părţi şi în complex a unei acţiuni sau operaţiuni de către comandant după care urmează executarea acestor mişcări de către subordonaţi în mod conştient şi repetat pentru a se fixa sub formă de priceperi şi deprinderi, pentru a uşura efectuarea unei activităţi şi formarea unor abilităţi necesare militarilor în luptă. Comandantul de grupă poate să desfăşoare instruirea militarilor în cadrul unor exerciţii tactic-pregătitoare sau exerciţii tactice. Exerciţiul tactic-pregătitor este prima treaptă de instruire a militarilor şi de închegare a grupei. În cadrul acestui exerciţiu se însuşeşte tehnica executării de către militari a unor acţiuni sau procedee în diferite forme de luptă. Fiecare procedeu sau acţiune se execută mai întîi pe părţi şi într-un ritm mai lent, după aceea se trece la executarea în ansamblu. Exerciţiile tactice se petrec în teren avînd în dotare armamentul şi tehnica de luptă pe parcursul cărora militarii obţin deprinderi practice în diferite forme de luptă în cadrul grupei, plutonului. Pentru învăţarea unei mişcări (acţiuni), comandantul de grupă va proceda, de regulă, astfel: anunţă mişcarea (acţiunea) ce se predă; arată scopul, pe scurt, pentru care se învaţă mişcarea; execută modelul mişcării (acţiunii), însoţită de explicaţiile necesare; execută mişcarea descompus pe părţi, explicînd fiecare parte; mai întîi soldaţii execută mişcarea fără comandă, apoi la comanda superiorului, îndreptînd greşelile comise de fiecare soldat. Pe parcursul instruirii comandantul de grupă nu va trece la predarea unor mişcări (acţiuni) noi, pînă nu s-au însuşit corect cele predate anterior. Nu se va cere însă repeziciunea de la primele exerciţii, aceasta se va obţine progresiv (treptat), pe masură ce mişcările se repetă. Corectitudinea şi repeziciunea executării mişcărilor depind în cea mai mare măsură de comenzile instructorului. Comanda trebuie pronunţată corect şi autoritar; trebuie să se facă pauză între comanda prevestitoare şi cea săvîrşitoare. 3. Succesiunea de lucru a comandantului de grupă pentru organizarea şi desfăşurarea exerciţiului tactic-pregătitor la tema: „Procedeele de deplasare a militarilor pe cîmpul de luptă. Îndeplinirea normativelor tactice”.

La instrucţia tactică, comandantul de grupă organizează şi desfăşoară exerciţii tactice pregătitoare cu soldatul şi cu grupa, sub directa supraveghere şi îndrumare a comandantului de pluton. Ca urmare el trebuie să cunoască bine modul de organizare a oricărui exerciţiu tactic-pregătitor cu soldatul şi cu grupa, în strictă conformitate cu cerinţele regulamentare şi să folosească judicios baza materială. Pe baza formării unor trainice deprinderi metodice în predarea instrucţiei tactice, comandanţii de grupă trebuie să fie în măsură să lucreze cît mai mult independent, să ştie să conceapă şi să organizeze singuri exerciţiile tacticepregătitoare simple, să ia hotărîrea în rolul comandantului de grupă, să ştie să susţină, pe baza prevederilor regulamentare, măsurile luate. Din aceste considerente ei sînt obligaţi să cunoască bine regulamentele, să-şi dezvolte continuu judecata şi să-şi îmbunătăţească metodele de organizare şi de conducere a acţiunii grupei în luptă. Organizarea unui exerciţiu tactic pregătitor cu soldaţii cuprinde: - cu două-trei zile înainte de desfăşurarea exerciţiului comandantul de pluton anunţă tema, scopul şi problemele de învăţat; fiecare comandant de grupă studiază personal şi îndrumează militarii din subordine să înveţe prevederile regulamentului de luptă; - amenajarea genistică a terenului în care urmează să se desfăşoare exerciţiul; - asigurarea mijloacelor materiale necesare; - numirea şi instructajul militarilor care marchează acţiunile inamicului. O mare importanţă pentru obţinerea unor rezultate bune la instrucţia tactică a soldatului şi a grupei o prezintă alegerea şi amenajarea terenului pentru executarea materială multilaterală, care să permită ca soldaţii să fie puşi să acţioneze în condiţii cît mai apropiate de realitatea luptei. La alegerea terenului se va avea în vedere ca acesta să corespundă scopului exerciţiului şi să asigure însuşirea problemelor de învăţat propuse. De asemenea, în organizarea exerciţiilor tactice pregătitoare, o atenţie deosebită se acordă marcării acţiunii inamicului. Acesta trebuie să fie reprezentat şi să acţioneze cît mai iscusit, pentru ca fiecare militar să înveţe să folosească cu pricepere mijloacele de luptă şi avantajele terenului, ţinînd seama de situaţia şi acţiunile inamicului. Marcarea acţiunilor inamicului cît mai aproape de realitate formează la soldaţi deprinderea de a-l descoperi repede, de a raporta neîntîrziat despre existenţa lui şi de a-l nimici din propria iniţiativă sau la comandă. După însuşirea prevederilor regulamentare referitoare la conţinutul tematic al exerciţiului, amenajarea genistică a terenului şi luarea măsurilor pentru asigurarea materială, comandantul de grupă întocmeşte planul-conspect pentru desfăşurarea exerciţiului tactic pregătitor şi-l prezintă comandantului de pluton pentru aprobare. Plan-conspectul se întocmeşte în aşa fel, ca să asigure consecutivitatea desfăşurării exerciţiului şi să servească comandantului de grupă ca un reper pe timpul instrucţiei. Fiecare exerciţiu tactic pregătitor este compus din trei părţi:

I – partea organizatorică; II – partea principală; III – partea de încheere. În partea organizatorică se verifică prezenţa, ţinuta, gradul de pregătire a subalternilor către exerciţiu, nivelul de cunoaştere a prevederilor regulamentare la tema exerciţiului şi a regulilor de securitate. De asemenea, se anunţă tema, scopurile, problemele şi ordinea de desfăşurare a exerciţiului. Partea principală include desfăşurarea problemelor de învăţat, îndeplinirea şi învăţarea mişcărilor, acţiunilor şi exerciţiilor, normativelor, consolidarea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor, verificarea calităţii de însuşire a materialului predat pe fiecare problemă în parte. Partea de încheere include bilanţul lecţiei, misiunea pentru munca îndeplinită, se anunţă tema şi locul de desfăşurare a următorului exerciţiu. Partea organizatorică şi de încheere se planifică cu o durată de pînă la 10% din timpul prevăzut pentru exerciţiu.

Procedeele de deplasare a militarilor pe cîmpul de luptă. Îndeplinirea normativelor tactice. 2 3 I. Partea organizatorică – 10 min.

Adună grupa şi dispune militarii cu faţa spre direcţia de acţiune; verifică pre-zenţa, ţinuta şi gradul de pregătire a milita-rilor. Anunţă tema, scopul şi probleme de învăţat.

II. Partea principală – 140 min. 1. Mersul pe cîmpul de luptă în profil şi aplecat: - în pas viu; - în pas alergător; - fuga.

Anunţă problema de învăţat. Arată practic-model cum trebuie executate diferite mişcări însoţite de explicaţiile necesare: - mersul în pas viu în profil; - mersul în pas viu aplecat; - mersul în pas alergător în profil; - mersul în pas alergător aplecat; - fuga în profil; - fuga aplecat. După arătarea şi exeplicarea fiecărei mişcări trece la învă-ţarea mişcării de către soldaţi. Învăţarea miş-cării de către soldaţi se face pe grupuri de 2–3 soldaţi.

4 Execută cu repezi-ciune comanda coma-ndantului de grupă „Adunarea”.

Ascultă şi privesc atent fiecare mişcare pentru a le reţine.

Militarii numiţi pentru executarea mişcării trec la acţiune fără întîrziere la comanda primită.

După ce mişcarea a fost însuşită de către toţi soldaţii din grupă, adună grupa în linie pe un rînd, verifică armamentul, muniţia şi analizează pe scurt cum soldaţii au acţionat arătînd părţile po-zitive şi lipsurile constatate. În continuare trece la următoarea problemă de învăţat, pe care o desfăşoară în aceeaşi ordine.

2. _ _ _ _ _ _ _ _ _ 3. _ _ _ _ _ _ _ _ _ III. Partea de încheere – 10 min.

__________ _________ Adună grupa în linie pe un rînd. Face bilanţul exerciţiului. Dă misiuni pentru pregătirea indepen-dentă. Anunţă tema şi locul următorului exerciţiu.

La comanda „Aduna-rea” fiecare soldat îşi ocupă locul în for-maţie, îşi aranjază ţinuta şi armamentul şi ascultă atent co-menzile următoare.

__________ _________ __________ _________

Comandantul gr. 2 I.Mo. Sergrent I. Suruceanu