Suveranitatea lui Dumnezeu de Arthur W. Pink

Arthur W. Pink

Suveranitatea lui Dumnezeu




Titlu original: The Sovereignty of God de Arthur W. Pink Traducător: Mircea Sever Roman Editori: Mirela Ianc, Raul Enyedi Design copertă: Aurel Miclea jr. Bocșa, 2016

Această carte vă este oferită gratuit de Fundația Mantachie, O voce baptistă

Cine suntem? O voce baptistă în România (Fundaţia Mantachie) reprezintă lucrarea de tipărire şi distribuire de literatură gratuită a Adunării baptiste Harul Suveran din Bocşa alături de alte adunări surori, de aceeaşi credinţă şi practică. Adunările noastre descind din prima adunare pe care Domnul Isus Cristos a zidit-o în timpul lucrării Sale pământeşti. Înaintaşii noştri au existat în toate veacurile printre montanişti, novaţieni, donatişti, paulicieni sau waldenzi, fiind cunoscuţi în general sub numele de anabaptişti. Noi insistăm asupra doctrinei şi practicii biblice, credem în independenţa fiecărei adunări baptiste nou testamentare şi în separarea acesteia faţă de stat şi de orice organizaţie religioasă omenească (cum ar fi denominaţiile, comunităţile, uniunile de biserici, etc).

Arthur W. Pink 


Suveranitatea lui Dumnezeu

Fundația Mantachie, O voce baptistă Bocșa, 2016

Cuvânt înainte la prima ediţie În paginile următoare s-a făcut încercarea de a examina din nou, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu unele dintre cele mai profunde întrebări care pot reţine atenţia minţii omeneşti. Alţii s-au trudit cu aceste probleme dificile în vremurile trecute, iar noi am agonisit din strădania lor. Fără să aibă pretenţii de originalitate, scriitorul s-a străduit să examineze şi să se ocupe de subiectul său dintr-un punct de vedere în întregime independent. Am studiat cu sârguinţă scrierile unor asemenea bărbaţi ca Augustin şi d’Aquino, Calvin şi Melancthon, Jonathan Edwards şi Ralph Erskine, Andrew Fuller şi Robert Haldane.1 Şi este trist să te gândeşti că aceste nume eminente şi onorate sunt necunoscute aproape cu desăvârşire generaţiei de astăzi. Deşi, desigur, nu subscriem la toate concluziile lor, totuşi, recunoaştem cu bucurie profunda noastră îndatorare faţă de lucrările lor. Ne-am abţinut în mod expres de la a cita din abundenţă din aceşti teologi nespus de învăţaţi pentru că am dorit ca credinţa cititorilor noştri să nu se bazeze pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu. Din acest motiv am citat din abundenţă din Sfintele Scripturi şi am căutat să furnizăm texte-dovadă pentru fiecare afirmaţie făcută. Am fi nechibzuiţi dacă ne-am aştepta ca această lucrare să întrunească aprobarea unanimă. Tendinţa teologiei moderne – dacă poate fi numită „teologie” – se îndreaptă tot mai mult spre zeificarea făpturii mai degrabă decât spre 1Printre

cei care, în anii recenţi, au tratat cu multă înţelepciune subiectul suveranităţii lui Dumnezeu îi menţionăm pe dr. Rice, J. B. Moody şi Bishop, din ale căror scrieri am primit şi noi învăţătură.

slăvirea Creatorului său, iar drojdia Raţionalismului zilelor noastre se răspândeşte grabnic în toată creştinătatea. Efectele răuvoitoare ale darwinismului ajung mult mai departe decât sunt conştienţi cei mai mulţi dintre noi. Ne temem că, dacă ar fi cumpăniţi în cântarul sfântului locaş, mulţi dintre liderii religioşi din mijlocul nostru despre care încă se mai consideră că ar avea o credinţă sănătoasă din punct de vedere biblic, ar fi găsiţi cântărind foarte eterodox. Chiar şi aceia care, în privinţa altor adevăruri, au o gândire clară din punct de vedere intelectual, sunt rareori sănătoşi din punct de vedere doctrinar. Astăzi puţini, chiar foarte puţini, mai cred cu adevărat în decăderea în întregime şi în depravarea totală a omului. Cei care vorbesc despre „liberul arbitru” al omului şi insistă pe puterea sa inerentă fie de a-L accepta, fie de a-L respinge pe Mântuitorul nu fac altceva decât să dea glas ignoranţei lor privitoare la adevărata stare a copiilor căzuţi ai lui Adam. Şi deşi sunt puţini cei care cred că, în ceea ce-i priveşte pe ei, starea păcătosului este una deznădăjduită în întregime, sunt încă şi mai puţini aceia care cred cu adevărat în Suveranitatea absolută a lui Dumnezeu. Pe lângă efectele răspândite pe scară largă ale învăţăturilor nescripturale, trebuie să mai luăm în socoteală şi deplorabila superficialitate a generaţiei actuale. Anunţul că o anumită carte este un tratat despre doctrine este suficient pentru ca marea masă a membrilor bisericilor – la fel ca majoritatea predicatorilor noştri – să o întâmpine cu prejudecăţi. Dorinţa arzătoare a zilei de azi este după ceva uşurel şi condimentat, şi, puţini mai au răbdarea – ca să nu mai spun de dorinţă – de a examina cu atenţie ceea ce le solicită atât inimile cât şi puterile intelectuale. De asemenea, ne amintim şi cât de greu devine astăzi, în aceste zile &2

încordate, pentru aceia care sunt într-adevăr dornici de studierea lucrurilor adânci ale lui Dumnezeu, să mai găsească timpul necesar solicitat de acest studiu. Cu toate acestea, este încă adevărat proverbul că „Cine vrea, izbuteşte” şi, în pofida elementelor descurajatoare la care ne-am referit, credem că există chiar şi astăzi o rămăşiţă evlavioasă care-şi găseşte desfătarea în examinarea cu atenţie a acestei cărţulii, iar ei credem noi, vor găsi „hrană la vreme de nevoie”. Nu uităm cuvintele unuia plecat de multă vreme dintre noi: „acuzația este ultima resursă a unui oponent înfrânt!”. Respingerea acestei cărţi cu epitetul dispreţuitor: „Hiper-calvinism!” nu merită luată în seamă. Nu ne place controversa şi nu vom accepta nicio provocare pentru a fi trecuţi pe liste împotriva celor care ar dori să polemizeze pe marginea adevărurilor discutate în aceste pasaje. În ceea ce priveşte reputaţia noastră personală, Îl lăsăm pe Domnul să se îngrijească de ea şi Lui Îi încredinţăm acum acest volum şi toate roadele pe care le-ar putea aduce, rugându-L să le folosească pentru a-şi ilumina poporul drag Lui (în măsura în care este conform sfântului Său Cuvânt) şi să-l ierte pe scriitor, şi să-l ocrotească pe cititor de efectele vătămătoare ale oricărei învăţături greşite care s-ar fi putut strecura în ea. Dacă bucuria şi mângâierea resimţite de autor în timpul scrierii acestor pagini vor fi împărtăşite de cei care le vor parcurge, atunci vom fi profund recunoscători Celui al Cărui har, singur, ne împuterniceşte întru discernerea lucrurilor duhovniceşti. Iunie 1918. ARTHUR W. PINK &3

Cuvânt înainte la a doua ediţie Au trecut deja doi ani de când prima ediţie a acestei lucrări a fost prezentată publicului creştin. Receptarea sa a fost cu mult mai favorabilă decât se aştepta autorul. Mulţi l-au informat despre ajutorul şi binecuvântarea primite din scrutarea încercărilor sale de a expune ceea ce este recunoscut ca fiind un subiect dificil. Pentru fiecare cuvânt de apreciere, întoarcem mulţumiri din inimă Aceluia prin a Cărui lumină, doar, vedem lumina. Au fost şi unii care au osândit cartea în termeni incalificabili, iar pe aceştia îi încredinţăm lui Dumnezeu şi Cuvântului harului Său, amintindu-ne că este scris că omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer (Evanghelia după Ioan, 3:27). Alţii ne-au trimis critici prietenoase, pe care le-am cântărit cu atenţie şi suntem încredinţaţi că, în consecinţă, această ediţie revizuită va fi pentru cei din casa credinţei mai folositoare decât prima. Se pare că este necesară o explicaţie: o parte din confraţii noştri în Cristos simt că modul în care am tratat suveranitatea lui Dumnezeu a fost prea extremist şi unilateral. S-a semnalat că o cerinţă fundamentală în expunerea Cuvântului lui Dumnezeu este necesitatea de a păstra echilibrul Adevărului. Cu acest fapt suntem de acord din toată inima. Există două lucruri indiscutabile: Dumnezeu este suveran, iar omul este o creatură responsabilă. Însă, în această carte tratăm despre suveranitatea lui Dumnezeu şi, în timp ce ne grăbim să recunoaştem responsabilitatea omului, totuşi, nu vom face pauză la fiecare pagină pentru a insista asupra sa; mai curând, am căutat să accentuăm acea parte a Adevărului care, în aceste vremuri, este neglijată aproape în mod universal. Probabil că 95% din literatura religioasă de &4

astăzi este dedicată expunerii îndatoririlor şi obligaţiilor omului. Fapt este că chiar aceia care întreprind sarcina expunerii Responsabilităţii umane au pierdut „echilibrul Adevărului” ignorând, în mare măsură, Suveranitatea lui Dumnezeu. Este perfect normal să insişti asupra responsabilităţii omului, dar cum rămâne cu Dumnezeu? El nu are pretenţii, nu are drepturi? O sută de lucrări ca aceasta sunt necesare, zece mii de predici ar trebui predicate pe tot cuprinsul ţării privitor la acest subiect dacă vrem să regăsim „echilibrul Adevărului”. Acesta a fost pierdut, pierdut printr-o accentuare disproporţionată a părţii omeneşti, prin micşorarea – dacă nu chiar excluderea – părţii dumnezeieşti. Noi recunoaștem unilateralitatea acestei cărţi, întrucât ea nu pretinde mai mult decât că se ocupă de o singură faţetă a Adevărului, adică de cea neglijată. Mai mult, se poate ridica întrebarea: ce este mai deplorabil: o supra-accentuare a părţii omeneşti şi o accentuare insuficientă a părţii dumnezeieşti, sau o supra-accentuare a părţii dumnezeieşti şi o accentuare insuficientă a părţii omeneşti? Desigur, dacă greşim cumva, atunci o facem de partea dreaptă. Desigur, primejdia de a face prea mult caz de om şi de a vorbi prea puţin despre Dumnezeu este mult mai mare decât cea de a face prea mare caz de Dumnezeu şi a vorbi prea puţin despre om. Într-adevăr, se poate pune întrebarea: am putea noi stărui prea mult asupra pretenţiilor lui Dumnezeu? Am putea fi noi extremişti prin insistenţa asupra caracterului absolut şi universal al suveranităţii lui Dumnezeu? Cu recunoştinţă profundă la adresa lui Dumnezeu, după alţi doi ani de studiu sârguincios al Sfintelor Scripturi, cu dorinţa serioasă de a descoperi ceea ce atotputernicului Dumnezeu I-a plăcut să reveleze copiilor Săi cu privire la &5

acest subiect, suntem în stare să mărturisim că nu vedem niciun motiv pentru a face vreo retractare a ceea ce am scris înainte şi, deşi am rearanjat materialul acestei lucrări, substanţa şi doctrina sa au rămas neschimbate. Fie ca Aceluia care a condescins să binecuvânteze prima ediţie a acestei lucrări să-I placă a dispune chiar mai mult de această revizuire. 1921 Swengel, Pa. ARTHUR W. PINK

&6

Cuvânt înainte la a treia ediţie Faptul că acum este solicitată o a treia ediţie a acestei lucrări este un motiv de laudă fierbinte adusă lui Dumnezeu. Pe măsură ce întunericul devine tot mai gros şi pretenţiile oamenilor devin tot mai ostentative, devine tot mai mare şi nevoia de a accentua afirmaţiile lui Dumnezeu. Întrucât Babelul de limbi religioase al secolului al XX-lea îi zăpăceşte pe atât de mulţi, datoria slujitorilor lui Dumnezeu de a indica spre un liman sigur pentru inimi este cu atât mai evidentă. Nimic nu este atât de liniştitor şi de statornic ca încredinţarea că Domnul Însuşi este pe tronul universului, El, „care face toate după sfatul voii Sale.” Duhul Sfânt ne-a spus că în Sfintele Scripturi există unele lucruri greu de înţeles, dar să observăm că „greu” nu înseamnă „imposibil”! O aşteptare răbdătoare a Domnului, o comparaţie sârguincioasă a Scripturii cu Scriptura, vor rezulta adesea într-o înţelegere mai bună a ceea ce mai înainte ne era obscur. În timpul ultimilor zece ani, lui Dumnezeu I-a plăcut să ne acorde o lumină mai mare asupra anumitor părţi ale Cuvântului Său şi aceasta am căutat să o folosim în îmbunătăţirea expunerii pe care am făcut-o diferitelor pasaje. Dar aducem mulţumiri neprefăcute pentru faptul că găsim inutil fie să înlocuim, fie să modificăm vreuna dintre doctrinele conţinute în ediţiile anterioare. Da, pe măsură ce trece timpul, ne dăm seama – prin harul dumnezeiesc şi cu o forţă crescândă – de adevărul, importanţa şi valoarea suveranităţii lui Dumnezeu în privinţa fiecărui domeniu din viaţa noastră. Inimile noastre s-au bucurat în repetate rânduri de scrisorile pe care oamenii le-au scris din proprie iniţiativă, pe &7

care le-am primit din fiecare colţ al Pământului şi care ne spuneau de ajutorul şi binecuvântarea primită din ediţiile anterioare ale lucrării. Un prieten creştin a fost atât de mişcat de citirea cărţii şi de impresionat de mărturia ei, încât a trimis un cec pentru a fi folosit la achiziţionarea de exemplare şi expedierea lor gratuită la misionarii din 50 de ţări străine, „pentru ca mesajul său slăvit să înconjoare Globul”. Dintre aceştia, mulţi ne-au scris pentru a ne mulţumi că au fost întăriţi în lupta lor cu puterile întunericului. Lui Dumnezeu singur Îi aparţine toată slava. Fie ca El să binevoiască a folosi această a treia ediţie spre onoarea măreţului Său Nume şi pentru hrănirea oilor Lui risipite şi muritoare de foame. 1929 Morton’s Gap, Kentucky. ARTHUR W. PINK

&8

Cuvânt înainte la a patra ediţie Cu laude profunde la adresa lui Dumnezeu Cel Preaînalt prezentăm acum o altă ediţie a acestei cărţi valoroase şi folositoare. Deşi învăţătura sa merge direct împotriva curentului lucrurilor care acum este promulgat astăzi peste tot, totuşi suntem fericiţi să spunem că ea circulă tot mai mult, înspre întărirea credinţei, mângâierii şi nădejdii unui număr crescând dintre aleşii lui Dumnezeu. Încredinţăm această ediţie Celui pe care ne desfătăm a-L onora, rugându-ne ca El să fie binecuvântat de circulaţia ei spre „lauda slavei harului Său” şi spre o înţelegere mai clară a maiestăţii lui Dumnezeu şi a harului Său suveran. 1949 I. C. Herendeen.

&9

Introducere Cine reglementează astăzi treburile pe Pământ, Dumnezeu sau diavolul? Faptul că Dumnezeu domneşte în mod suprem în Ceruri este, în general, acceptat; faptul că El domneşte şi pe Pământ este tăgăduit în mod aproape universal, dacă nu direct, atunci în mod indirect. Oamenii care filosofează şi teoretizează izgonindu-L pe Dumnezeu în fundal sunt tot mai mulţi. Să luăm sfera materială. Nu numai că se neagă faptul că Dumnezeu ar fi creat totul prin acţiuni directe şi personale, dar mai sunt şi puţini aceia care cred că El ar avea vreo preocupare nemijlocită în reglementarea lucrărilor propriilor Sale mâini. Se presupune că totul este ordonat conform „legilor Naturii” (cele impersonale şi abstracte). Astfel, Creatorul este izgonit din propria Sa creaţie. Prin urmare, nu trebuie să fim surprinși că oamenii, în concepţiile lor degradante, Îl exclud din sfera treburilor omeneşti. Pe tot cuprinsul creştinătăţii, cu o excepţie aproape neglijabilă, se susţine teoria că omul ar fi „un agent liber” şi, prin urmare, ar fi stăpân peste soarta sa şi cel care-şi determină destinul. Faptul că Satan este de vină pentru o mare parte din răul existent în această lume este afirmat din belşug de cei care, deşi au multe de spus despre „responsabilitatea omului”, adesea neagă propria lor responsabilitate, atribuindu-i diavolului ceea ce, de fapt, purcede din propriile lor inimi rele (Evanghelia după Marcu, 7:21-23). Dar, totuşi, cine reglementează astăzi treburile pe Pământ, Dumnezeu sau diavolul? Încearcă să priveşti lumea &10

în mod cuprinzător şi cu seriozitate. Ce privelişte confuză şi haotică ne întâmpină în fiecare zi! Păcatul este de nestăpânit; fărădelegea abundă; oamenii răi şi amăgitori merg din rău în mai rău (II Timotei, 3:13). Astăzi, totul pare a fi nelalocul său. Tronurile scârţâie şi se clatină, dinastii străvechi sunt răsturnate, democraţiile se revoltă, iar civilizaţia este un eşec demonstrat; jumătate din creştinătate a fost numai acum, de curând, încleştată într-o confruntare de moarte, iar acum, o dată ce conflictul titanilor a luat sfârşit2, în loc ca lumea să fie „un loc mai sigur pentru democraţie”, am descoperit că democraţia este foarte nesigură pentru lume! Nelinişti, nemulţumiri şi fărădelegi sunt răspândite pretutindeni şi nimeni nu poate spune când va izbucni un alt mare război. Oamenii de stat sunt dezorientaţi şi nesiguri. Inimile oamenilor trăiesc versetul „oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ...” (Evanghelia după Luca, 21:26). Par aceste lucruri să indice că Dumnezeu ar avea controlul deplin? Dar să ne focalizăm atenţia spre sfera religioasă. După nouăsprezece veacuri de predicare a Evangheliei, Cristos încă este „dispreţuit şi părăsit de oameni”. Încă şi mai rău, El – Cristosul Scripturii – este proclamat şi preamărit de foarte puţini. În majoritatea amvoanelor moderne, El este dezonorat şi tăgăduit. În pofida eforturilor frenetice de a atrage mulţimile, majoritatea bisericilor se golesc, mai degrabă decât se umplu. Şi cum rămâne cu marile mase de oameni care nu frecventează Biserica? În lumina Sfintelor Scripturi suntem siliţi să credem că „mulţi” sunt pe calea cea largă care duce la pieire şi că numai „puţini” sunt pe cărarea 2

Primul război mondial (1914-1918). N.ed.

&11

îngustă care duce la viaţă. Mulţi declară creştinismul falimentar şi deznădejdea s-a întipărit pe multe feţe. Nu puţini sunt aceia din poporul Domnului care sunt tulburaţi, iar credinţa lor este aspru încercată. Şi cum rămâne cu Dumnezeu? Vede, aude? Este nevolnic sau indiferent? Unii dintre cei care sunt consideraţi vârfuri în gândirea creştină ne-au spus că Dumnezeu nu a putut evita izbucnirea ultimului război îngrozitor şi că El a fost incapabil să producă încetarea sa. S-a spus – şi încă făţiş – că aceste condiţii au fost dincolo de puterile Sale. Arată toate acestea ca şi cum Dumnezeu ar conduce lumea? Cine reglementează astăzi treburile pe Pământ, Dumnezeu sau diavolul? Ce impresie au oamenii care, ocazional, iau parte la o slujbă evanghelică? Care sunt concepţiile pe care şi le formează cei care îi audiază pe predicatorii socotiţi „sănătoşi biblic”? Oare nu acelea că creştinii cred într-Un Dumnezeu dezamăgit? Din ceea ce se aude de la evanghelizatorul de rând de astăzi, oare nu este fiecare ascultător serios obligat să conchidă că mărturiseşte că reprezintă un Dumnezeu plin de intenţii binevoitoare, dar, cu toate acestea, incapabil de a le materializa; El doreşte cu seriozitate să-i binecuvânteze pe oameni, dar Îi vor îngădui ei una ca asta?... Şi atunci, oare nu este obligat ascultătorul să tragă concluzia că diavolul deţine supremaţia şi că trebuie mai degrabă să-ţi fie milă de Dumnezeu decât să-L învinuieşti? Dar nu pare totul să indice că diavolul are de-a face cu treburile Pământului mult mai mult decât are Dumnezeu? Ah, totul depinde dacă umblăm prin credinţă sau prin vedere. Dragul meu cititor, gândurile tale privitoare la această lume şi la relaţia lui Dumnezeu cu ea sunt bazate pe ceea ce vezi? Pune-ţi această întrebare cu seriozitate şi onestitate. Şi dacă &12

eşti creştin, atunci cel mai probabil va trebui să-ţi pleci capul cu ruşine şi mâhnire şi să recunoşti că aşa stau lucrurile. Vai, în realitate, noi „umblăm prin credinţă” foarte puţin. Dar ce înseamnă această „umblare prin credinţă”? Înseamnă că gândurile noastre sunt formate, acţiunile noastre sunt reglementate, vieţile noastre sunt modelate de Sfintele Scripturi, întrucât „credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos” (Epistola către romani, 10:17). Din Cuvântul Adevărului – şi numai din el – putem învăţa care este relaţia lui Dumnezeu cu această lume. Cine reglementează astăzi treburile pe Pământ, Dumnezeu sau diavolul? Dar ce spun Scripturile? Înainte de a lua în considerare un răspuns direct dat acestei chestiuni, să spunem că Sfintele Scripturi au prezis tocmai ceea ce vedem şi auzim. Profeţia lui Iuda este în curs de împlinire. Dacă am dezvolta pe deplin această afirmaţie, ne-am îndepărta prea tare de subiect, dar ne gândim îndeosebi la o expresie din versetul 8: „Totuşi oamenii aceştia, târâţi de visările lor, îşi pângăresc la fel trupul, nesocotesc stăpânirea şi batjocoresc dregătoriile..” Da, ei Îl vorbesc de rău pe Dregătorul Suprem, „singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor”. Trăim într-un veac aparte prin lipsa sa de reverenţiozitate, iar consecinţa, duhul nelegiuirii, care nu poate fi zăgăzuit şi care este dornic de debarasarea de tot ceea ce se interferează cu mersul nerestricţionat al voinţei proprii, înghite grabnic Pământul ca un potop gigantic. Generaţia care se ridică acum este formată din delincvenţii cei mai flagranţi, iar în decăderea şi dispariţia autorităţii parentale avem un precursor sigur al abolirii autorităţii civile. Prin urmare, văzând această lipsă de respect crescândă pentru legea omenească şi refuzul de „a da cinste cui i se datorează &13

cinstea”, nu trebuie să fim surprinși că recunoaşterea maiestuozităţii, a autorităţii şi suveranităţii Atotputernicului Legiuitor va da înapoi tot mai mult, iar masele de oameni vor avea tot mai puţină răbdare cu cei care vor avea insistenţe la adresa lor. Iar situaţia nu se va îmbunătăţi; mai degrabă, Cuvântul mai sigur al Profeţiei ne descoperă că ea se va înrăutăţi. Nici nu ne putem aştepta să stăpânim fluxul: a crescut deja prea mult pentru a face acest lucru. Tot ceea ce putem face este să îi avertizăm pe semenii noştri chemaţi la sfinţenie cu privire la spiritul acestui veac, încercând astfel să contra-atacăm influenţa sa nocivă asupra lor. Cine reglementează astăzi treburile pe Pământ, Dumnezeu sau diavolul? Ce spun Sfintele Scripturi? Dacă credem declaraţiile lor directe şi pozitive, atunci nu mai este loc pentru nesiguranţă. Ele afirmă în repetate rânduri că Dumnezeu şade pe tronul Universului; că sceptrul este în mâinile Sale; că El cârmuieşte toate lucrurile „după sfatul voii Sale”. Ele afirmă nu numai că Dumnezeu a creat toate lucrurile, ci şi că Dumnezeu domneşte şi cârmuieşte peste toate lucrările mâinilor Sale. Ele afirmă că Dumnezeu este „Atotputernicul”, că voia Sa este ireversibilă, că El este absolut suveran în fiecare părticică a vastelor Sale domenii. Şi, cu siguranţă, aşa şi trebuie să fie. Există numai două posibilităţi: Dumnezeu trebuie ori să conducă, ori să fie condus; ori să guverneze, ori să fie guvernat; ori să-Şi înfăptuiască voia, ori să fie zădărnicit de creaturile Sale. Acceptând faptul că El este „Cel Preaînalt”, singurul Stăpânitor şi Domn al domnilor, înzestrat cu înţelepciunea perfectă şi puteri nelimitate, duce la concluzia irezistibilă că El trebuie să fie Dumnezeu în fapt, precum şi în titlu.

&14

În lumina celor prezentate pe scurt mai sus, spunem că situaţia din prezent reclamă cu putere o nouă examinare şi o nouă prezentare a omnipotenţei lui Dumnezeu, a suficienţei lui Dumnezeu, a suveranităţii lui Dumnezeu. Din fiecare amvon din ţară trebuie să fie rostit cu glas tunător că Dumnezeu încă trăieşte, că Dumnezeu încă vede, că Dumnezeu încă domneşte. Acum credinţa este în creuzet, este încercată prin foc, şi nu există un lăcaş stabilit şi suficient pentru odihna inimii şi a minţii decât la Tronul lui Dumnezeu. Lucrul de care avem nevoie astăzi aşa cum n-am avut nevoie niciodată înainte este o expunere constructivă, pozitivă şi deplină a dumnezeirii lui Dumnezeu. Bolile grave revendică leacuri drastice. Oamenii sunt obosiţi de platitudini şi generalizări sărmane: este nevoie de ceva categoric şi specific. Siropul calmant poate fi folositor copiilor ţâfnoşi, dar mofturoşi, însă un tonic puternic se potriveşte adulţilor mai bine şi nu ştim nimic ce să fie mai potrivit pentru a infuza vigoare spirituală în făpturile noastre decât o înţelegere scripturală a întregului caracter al lui Dumnezeu. Este scris: „Dar aceia din popor, care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor, vor rămâne tari, şi vor face mari isprăvi” (Daniel, 11:32). Fără îndoială că ne pândeşte o criză mondială şi pretutindeni oamenii sunt alarmaţi. Dar nu şi Dumnezeu! El nu este niciodată luat prin surprindere. Lucrul cu care are El de-a face acum nu este o urgenţă neaşteptată, pentru că El este „Acela care face toate după sfatul voii Sale” (Epistola către efeseni, 1:11). Rezultă că, deşi lumea este panicată, cuvântul adresat credinciosului este „Nu te teme!” „Toate lucrurile” sunt supuse controlului Său nemijlocit; „toate lucrurile” se mişcă în conformitate cu scopurile Sale veşnice &15

şi, prin urmare, „toate lucrurile lucrează împreună pentru binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, anume a celor chemaţi după voia Sa.” Aşa şi trebuie să fie, întrucât „Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile” (Epistola către romani, 11:36). Şi, cu toate acestea, cât de puţin este acest lucru conştientizat astăzi, chiar şi de poporul lui Dumnezeu! Mulţi presupun că El este puţin mai mult decât un Spectator distant, care nu ţine în mână, nemijlocit, treburile Pământului. Este adevărat că omul are o voinţă, dar la fel are şi Dumnezeu. Este adevărat că omul este înzestrat cu putere, dar Dumnezeu este atotputernic. Este adevărat că, vorbind în general, lumea materială este reglementată de legi, dar în spatele lor stă Legiuitorul şi Administratorul legilor. Omul nu este decât o creatură. Dumnezeu este Creatorul, şi, cu veacuri nesfârşite înainte ca omul să fi văzut prima dată lumina, „Dumnezeul tare” (Isaia, 9:6) fiinţa, înainte ca lumea să fi fost întemeiată, Şi-a făcut planuri; şi având o putere infinită, iar omul fiind doar finit, creaturile mâinilor Sale nu se pot împotrivi scopului şi planului Său şi ele nu le pot zădărnici. Ne grăbim să admitem că viaţa este o problemă profundă şi că suntem înconjuraţi de mister din toate părţile, dar noi nu suntem fiarele câmpului, neştiutoare de obârşia lor şi inconştiente de ceea ce le aşteaptă. Nu! Noi „avem Cuvântul Prorociei făcut şi mai tare”, despre care scrie că „bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” (II Petru, 1:19). Şi, într-adevăr, la acest Cuvânt al Profeţiei am face bine să luăm aminte, la acest Cuvânt care nu-şi are originea în mintea omului, ci în mintea lui Dumnezeu, pentru că „nicio prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit &16

de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.” O spunem iarăşi: la „acest Cuvânt” am face bine să luăm aminte. Întorcându-ne spre acest Cuvânt şi primind învăţătura de la el, descoperim un principiu fundamental care trebuie aplicat fiecărei probleme: în loc să începem cu omul şi lumea sa şi să înaintăm spre Dumnezeu, trebuie să începem cu Dumnezeu şi să înaintăm spre om: „La început, Dumnezeu!...” Aplică acest principiu la situaţia prezentă. Începe cu lumea, aşa cum este ea astăzi, şi înapoiază-te spre Dumnezeu şi totul va părea că-ţi arată că Dumnezeu nu are nici cea mai mică legătură cu lumea. Dar începe cu Dumnezeu şi coboară spre lume şi problema va ieşi la lumină, la o lumină strălucitoare. Întrucât Dumnezeu este sfânt, mânia Sa împotriva păcatului este arzătoare; întrucât Dumnezeu este drept, judecăţile Sale cad peste cei care se răzvrătesc împotriva Lui; întrucât Dumnezeu este credincios, ameninţările solemne ale Cuvântului Său sunt duse la îndeplinire; întrucât Dumnezeu este omnipotent, nimeni nu-I poate sta în cale, şi cu atât mai puţin nu-I poate transforma sfatul; şi întrucât Dumnezeu este omniscient, nicio problemă nu-L poate birui şi nicio dificultate nu-L poate zăpăci. Tocmai pentru că Dumnezeu este Fiinţa care este şi are atributele pe care le are, noi suntem privitori ai situaţiei de sub ochii noştri: începutul revărsării judecăţilor Sale; în lumina inflexibilei Sale justiţii şi a imaculatei Lui sfinţenii, nu ne putem aştepta la orice altceva decât la ceea ce se desfăşoară acum sub ochii noştri. Dar să spunem foarte răspicat că inima se poate doar odihni şi bucura de adevărul binecuvântat al absolutei suveranităţi a lui Dumnezeu, pe măsură ce-şi exercită credinţa. Credinţa se preocupă totdeauna de Dumnezeu. &17

Aceasta este caracteristica ei; aceasta este ceea ce o diferențiază de teologia intelectuală. Credinţa îndură „ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut” (Epistola către evrei, 11:27): îndură dezamăgirile, greutăţile şi durerile de inimă pricinuite de viaţă, recunoscând că toate vin din mâna Celui care este prea înţelept ca să greşească şi prea iubitor ca să fie lipsit de delicatețe. Dar atâta timp cât ne preocupăm de orice altceva decât de Dumnezeu Însuşi, inima nu va avea odihnă şi nici mintea pace. Însă, când primim tot ceea ce intră în vieţile noastre ca venind din mâna Sa, atunci indiferent care sunt circumstanţele sau împrejurările în care ne aflăm – fie într-un bordei, o temniţă sau pe rugul de martiraj – vom fi împuterniciţi să spunem „O moştenire plăcută mi-a căzut la sorţ...” (Psalmii, 16:6). Dar acesta este limbajul credinţei, nu al vederii sau al simţurilor. Însă, dacă nu ne vom pleca în faţa mărturiei Sfintelor Scripturi, dacă nu vom umbla prin credinţă, ci vom urma evidenţele ochilor noştri şi vom raţiona pornind de la ele, vom cădea în mocirla ateismului practic. Sau, dacă ceea ce ne reglementează sunt opiniile şi părerile altora, pacea încetează. Garantat că, în această lume de păcat şi suferinţă, sunt multe care ne îngrozesc şi ne întristează. Garantat că în relaţiile providenţiale ale lui Dumnezeu sunt multe care ne uimesc şi ne descumpănesc; nu există niciun motiv pentru care să ne unim cu lumea necredincioasă care spune „Dacă aş fi fost eu Dumnezeu, eu n-aş fi îngăduit una sau alta” etc. Este cu mult mai bine ca, în prezenţa Tainei tulburătoare, să spunem cu cei din vechime: „Stau mut, nu deschid gura, căci Tu lucrezi” (Psalmii, 39:9). Scriptura ne spune că judecăţile lui Dumnezeu sunt „nepătrunse” şi „căile Sale neînţelese” (Epistola către romani, 11:33). Şi aşa şi &18

trebuie să fie dacă e ca credinţa să fie încercată, încrederea în înţelepciunea şi dreptatea Sa să fie întărită şi supunerea în faţa sfintei Sale voinţe, dezvoltată. Aici se află diferenţa fundamentală dintre omul credincios şi cel necredincios. Necredinciosul este „din lume”, judecă totul pe baza standardelor lumeşti, vede viaţa din punctul de vedere al timpului şi al simţurilor şi cumpăneşte totul după cântarul întocmirii sale carnale. Dar omul credincios Îl aduce în scenă pe Dumnezeu, examinează totul din punctul Său de vedere, estimează valorile după standarde spirituale şi vede viaţa în lumina veşniciei. Făcând aceasta, el primeşte orice ar veni ca din mâna lui Dumnezeu. Făcând aceasta, inima sa este calmă în mijlocul furtunii. Făcând aceasta, el se bucură în nădejdea slavei lui Dumnezeu. În aceste fraze inaugurale am indicat liniile de gândire ale acestei cărţi. Primul nostru postulat este acela că întrucât Dumnezeu este Dumnezeu, El face ceea ce-I place, numai ceea ce-I place, întotdeauna ceea ce-I place; că marea Sa preocupare este realizarea propriei Lui plăceri şi promovarea propriei Sale slave; că El este Fiinţa Supremă şi, prin urmare, Suveranul universului. Pornind de la acest postulat, am contemplat exercitarea suveranităţii lui Dumnezeu, mai întâi în creaţie, apoi în administrarea guvernamentală a lucrării mâinilor Sale, în al treilea rând în privinţa mântuirii aleşilor Săi, în al patrulea rând în respingerea celor răi şi în al cincilea, în acţiunile Sale asupra oamenilor şi înlăuntrul lor. Apoi am privit suveranitatea lui Dumnezeu relaţionată la voinţa omenească în particular şi la responsabilitatea omenească în general, şi am căutat să arătăm care este singura atitudine potrivită pentru creatură &19

pentru a lua în considerare maiestuozitatea Creatorului. Am pus deoparte un capitol separat pentru a lua în consideraţie unele dintre dificultăţile implicate şi pentru a răspunde întrebărilor care se vor ridica probabil în minţile cititorilor noştri, iar un alt capitol a fost dedicat unei examinări mai atente, deşi scurte a suveranităţii lui Dumnezeu în relaţie cu rugăciunea. În final, am căutat să arătăm că suveranitatea lui Dumnezeu este un adevăr binecuvântat revelat nouă în Sfintele Scripturi pentru mângâierea inimilor noastre, pentru întărirea sufletelor noastre şi pentru binecuvântarea vieţilor noastre. O înţelegere corectă a suveranităţii lui Dumnezeu promovează spiritul de închinare, îmboldeşte spre evlavie practică şi inspiră la râvnă în slujire. Ea smereşte profund inima omenească, dar în măsura în care îl coboară pe om în ţărână înaintea Făcătorului său, în aceeaşi măsură este şi Dumnezeu slăvit. Suntem pe deplin conştienţi că ceea ce am scris este în opoziţie făţişă cu o mare parte din învăţăturile curente date atât în literatura religioasă, cât şi de la amvoanele reprezentative ale ţării. Recunoaştem fără probleme faptul că postulatul suveranităţii lui Dumnezeu, cu toate corolarele sale, este în conflict direct cu părerile şi gândurile omului natural, dar adevărul este că noi nu prea suntem în stare să gândim aceste chestiuni: suntem incompetenţi în ceea ce priveşte formarea unei estimări corecte a caracterului şi căilor lui Dumnezeu, şi tocmai de aceasta ne-a dat Dumnezeu o revelaţie a gândirii Sale, şi în această revelaţie El declară direct: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile &20

voastre” (Isaia, 55:8,9). În lumina acestui verset, ne putem aştepta ca o mare parte din conţinutul Bibliei să intre în conflict cu sentimentele gândirii firii pământeşti, care este vrăjmăşie cu Dumnezeu. Aşadar, apelul nostru nu este în favoarea credinţelor populare ale zilei, nici în favoarea crezurilor bisericeşti, ci în favoarea Legii şi a Mărturiei lui Iehovah. Tot ceea ce cerem este o examinare imparţială şi atentă a ceea ce am scris, şi aceasta trebuie făcută cu o atitudine de rugăciune, în lumina Candelei Adevărului. Fie ca tu, cititorule, să iei aminte la îndemnul dumnezeiesc „...cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (I Tesaloniceni, 5:21).

&21

Capitolul 1 Definirea suveranităţii lui Dumnezeu A Ta este, Doamne, mărirea, puterea şi măreţia, veşnicia şi slava, căci tot ce este în cer şi pe pământ este al Tău; a Ta, Doamne, este domnia, căci Tu Te înalţi ca un stăpân mai presus de orice!

I Cronici, 29:11.

Suveranitatea lui Dumnezeu este o sintagmă care, pe vremuri, era înţeleasă în mod general. Era o frază folosită în mod obişnuit în literatura religioasă. Era o temă frecvent expusă de la amvon. Era un adevăr care aducea mângâiere multor inimi şi dădea vigoare şi stabilitate caracterului creştin. Însă astăzi, în multe cercuri, a vorbi despre suveranitatea lui Dumnezeu înseamnă a vorbi într-o limbă necunoscută. Dacă de la un amvon oarecare am anunţa că tema predicii noastre va fi suveranitatea lui Dumnezeu, ar suna ca o frază împrumutată dintr-o limbă moartă. Vai, cum au ajuns să fie lucrurile! Vai, doctrina care este cheia istoriei, interpretul Providenţei, urzeala şi bătătura Scripturii şi temelia teologiei creştine, cum a ajuns ea atât de neglijată şi atât de puţin înţeleasă. Suveranitatea lui Dumnezeu. Ce vrem să spunem prin această expresie? Prin ea noi înţelegem supremaţia lui Dumnezeu, regalitatea lui Dumnezeu, dumnezeirea lui Dumnezeu. A spune că Dumnezeu e suveran înseamnă a spune că Dumnezeu este Dumnezeu. A spune că Dumnezeu este suveran înseamnă a declara că El este Cel Preaînalt, făcând ce vrea cu oastea Cerurilor şi cu locuitorii &22

Pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: „Ce faci?” (Daniel, 4:35). A spune că Dumnezeu este suveran înseamnă a declara că El este Atotputernicul, Posesorul întregii puteri în Ceruri şi pe Pământ, astfel încât nimeni nu-I poate înfrânge sfaturile, zădărnici scopul şi nici nu se poate împotrivi voii Sale (Psalmii, 115:3). A spune că Dumnezeu este suveran înseamnă a declara că El este „Stăpânitorul peste neamuri” (Psalmii, 22:28), ridică regate, răstoarnă imperii şi hotărăşte cursul dinastiilor după cum Îi place Lui cel mai mult. A spune că Dumnezeu este suveran înseamnă a declara că El este „singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (I Timotei, 6:15). Aşa este Dumnezeul Bibliei. Cât de diferit este Dumnezeul Bibliei de Dumnezeul creştinătăţii moderne! Concepţia despre Divinitate care predomină astăzi, chiar şi printre cei care mărturisesc că iau aminte la Scripturi, este o caricatură jalnică, un travesti blasfemator al Adevărului. Dumnezeul secolului al XX-lea este o fiinţă efeminată, neajutorată care nu este vrednic de respectul vreunui om care gândeşte cu adevărat. Dumnezeul gândirii populare este o creaţie a unui sentimentalism trist. Dumnezeul predicat de la multe amvoane din zilele noastre este mai degrabă un obiect de milă decât de înfiorată reverenţă. 3 A spune că Dumnezeu-Tatăl Şi-a pus în gând mântuirea întregii omeniri, că Dumnezeu-Fiul a murit având intenţia expresă de a mântui întreaga rasă omenească şi că În urmă cu câţiva ani, un predicator evanghelic (?) care avea o reputaţie naţională a vizitat oraşul în care eram atunci şi, în timpul mesajului său, continua să repete: „Bietul Dumnezeu! Bietul Dumnezeu!” Cu siguranţă că acest „predicator” era acela faţă de care trebuia să simţim milă. N. a. 3

&23

Dumnezeu Duhul Sfânt caută acum să câştige lumea pentru Cristos, când, ca o chestiune de observaţie obişnuită, este evident că majoritatea a semenilor noştri mor în păcat şi trec într-o veşnicie lipsită de nădejde înseamnă a spune că Dumnezeu-Tatăl este dezamăgit, că Dumnezeu-Fiul este nemulţumit şi că Dumnezeu Duhul Sfânt este înfrânt. Am spus aceasta pe şleau, dar nu există nici un fel de a ne sustrage acestei concluzii. A argumenta că Dumnezeu „face tot ce poate” pentru a mântui întreaga omenire, dar majoritatea oamenilor nu-L lasă să-i mântuiască înseamnă a spune insistent că voia Creatorului este neputincioasă şi că voia creaturii este atotputernică. A da vina pe diavol, aşa cum o fac mulţi, nu rezolvă dificultatea, pentru că dacă Satan a zădărnicit planul lui Dumnezeu, atunci Satan este atotputernic şi Dumnezeu nu mai e Fiinţa Supremă. A declara că planul original al Creatorului a fost zădărnicit de păcat înseamnă a-L detrona pe Dumnezeu. A sugera că Dumnezeu a fost luat prin surprindere în Eden şi că acum încearcă să dreagă o calamitate neprevăzută înseamnă a-L degrada pe Cel Preaînalt la nivelul unui muritor mărginit şi supus greşelii. A argumenta că omul este un agent moral liber şi cel care-şi determină propriul său destin şi, prin urmare, are puterea de a-L face şah mat pe Făcătorul său înseamnă a-L despuia pe Dumnezeu de atributul omnipotenţei. A spune că creatura și-a încălcat limitele stabilite de Creatorul său şi că acum Dumnezeu este, practic, un Spectator neajutorat în faţa păcatului şi a suferinţei declanşate de căderea lui Adam înseamnă a repudia declaraţia expresă a Scrierii Sfinte „Cu siguranţă mânia

&24

omului Te va lăuda: rămăşiţa mâniei Tu o vei îngrădi” 4 (Psalmii, 76:10). Cu un cuvânt, a nega suveranitatea lui Dumnezeu înseamnă a păşi pe o cărare care, dacă se merge până la punctul final logic, înseamnă a ajunge la un ateism autentic. Suveranitatea Dumnezeului Scripturii este absolută, irezistibilă, infinită. Spunând că Dumnezeu este suveran, afirmăm dreptul Său de a guverna universul pe care l-a făcut spre propria Lui slavă, întocmai după cum Îi place Lui. Noi afirmăm că dreptul Său este dreptul Olarului asupra lutului, adică El poate modela lutul în orice formă vrea, făcând din aceeaşi frământătură de lut un vas care va fi onorat şi unul care va fi dispreţuit. Noi afirmăm că El nu Se află sub vreo regulă sau lege în afara voii şi naturii Sale, şi că Dumnezeu Îşi este Sieşi lege, şi că El nu are obligaţia de a da socoteală nimănui pentru acţiunile Sale. Suveranitatea este caracteristica întregii Fiinţe a lui Dumnezeu. El este suveran în toate atributele Sale. El este suveran în exercitarea puterii Lui. Puterea Sa este exercitată după cum El vrea, atunci când El vrea, acolo unde El vrea. Acest fapt este evidenţiat pe fiecare pagină a Scripturii. Multă vreme puterea aceasta pare să fie adormită, iar apoi se iveşte cu o tărie irezistibilă. Faraonul a îndrăznit să oprească Israelul de la plecarea în pustie, pentru a se închina lui Iehovah... şi ce s-a întâmplat? Dumnezeu Şi-a exercitat puterea, poporul Său a fost izbăvit, iar cruzii lor stăpâni ucişi. Puţin mai târziu, amaleciţii au îndrăznit să-i atace în Traducere după versiunea King James, utilizată de autor. În Noua Traducere Română apare: „Într-adevăr, mânia Ta împotriva omului lucrează spre lauda Ta, iar pe supravieţuitorii mâniei Tale îi îngrădeşti.” N. tr. 4

&25

pustie pe aceiaşi israeliţi... şi ce s-a întâmplat? Şi-a arătat Dumnezeu puterea cu acel prilej, Şi-a întins El mâna aşa cum a făcut-o la Marea Roşie? Au fost duşmanii poporului Său grabnic răsturnaţi şi distruşi? Nu, chiar mai mult, Domnul a jurat că El va purta război împotriva lui Amalec din generaţie în generaţie! (Exodul, 17:16.) Iarăşi, atunci când Israel a intrat în ţara Canaan, puterea lui Dumnezeu a fost înfăţişată în mod categoric. Cetatea Ierihon le-a barat înaintarea... şi ce s-a întâmplat cu ea? Israel nu a tras nici o săgeată, nu a dat nici o lovitură: Domnul Şi-a întins mâna şi zidurile s-au prăbuşit la pământ. Dar miracolul nu a mai fost repetat. Nici o altă cetate nu a mai căzut în acest fel. Toate celelalte au trebuit să fie capturate cu sabia! Multe alte exemple ar putea fi invocate pentru a ilustra exercitarea suverană a puterii lui Dumnezeu. Mai dăm câteva exemple: Dumnezeu Şi-a arătat puterea şi David a fost izbăvit de uriaşul Goliat; gurile leilor au fost închise şi Daniel a scăpat nevătămat; cei trei tineri evrei au fost azvârliţi în cuptorul aprins şi arzând şi au ieşit nearşi şi nepârjoliţi. Dar puterea lui Dumnezeu nu a intervenit mereu pentru izbăvirea poporului Său, căci citim: 36Alţii

au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi... 37au

Epistola către evrei, 11:36,37. Dar de ce? De ce nu au fost aceşti oameni ai credinţei izbăviţi la fel ca şi ceilalţi? Sau de ce nu au fost ceilalţi ucişi ca aceştia? De ce ar interveni puterea lui Dumnezeu pentru &26

a-i scăpa pe unii şi nu şi pe ceilalţi? De ce ar îngădui ca Ştefan să fie împroşcat cu pietre şi să moară, iar Petru să fie eliberat din temniţă? Dumnezeu este suveran în delegarea puterii Sale altora. De ce l-a înzestrat El pe Metuselah cu o vitalitate care i-a permis să trăiască mai mult decât toţi contemporanii lui? De i-a dat Dumnezeu lui Samson o forţă fizică pe care n-a avut-o nici un alt om vreodată? Din nou, este scris: „Ci adu-ţi aminte de Domnul, Dumnezeul tău, căci El îţi va da putere să le câştigi 5, ca să întărească legământul încheiat cu părinţii voştri prin jurământ, cum face astăzi” (Deuteronomul, 8:18), dar Dumnezeu nu acordă tuturor deopotrivă această putere. De ce nu? De ce a dat El asemenea putere unor oameni ca Morgan, Carnegie, Rockefeller? Răspunsul la toate aceste întrebări este: pentru că Dumnezeu este suveran şi, fiind suveran, El face ceea ce-I place. Dumnezeu este suveran în exercitarea îndurării Sale. Şi acest lucru este necesarmente aşa, întrucât îndurarea este direcţionată de voia Celui care arată îndurare. Îndurarea nu este un drept pe care să-l aibă omul. Îndurarea este atributul care trebuie adorat al lui Dumnezeu prin care El are milă de nenorociţi şi-i izbăveşte. Dar sub guvernarea dreaptă a lui Dumnezeu niciun om care nu merită asta nu este nenorocit. Prin urmare, obiectele îndurării sunt cei care sunt într-o stare jalnică, iar această stare este rezultatul păcatului şi, astfel, cei aflaţi în această stare merită pedeapsa, nu îndurarea. A vorbi despre meritarea îndurării este o contradicţie în termeni. Versetul se referă la bogăţii, a căror câştigare este promisă poporului Israel. N. tr. 5

&27

Dumnezeu acordă îndurările Sale cui Îi place sau nu le dăruieşte, după cum Îi pare Lui ca fiind bine. O ilustraţie remarcabilă a acestui fapt se vede în felul în care Dumnezeu a răspuns rugăciunilor aduse de doi oameni în circumstanţe foarte similare. Împotriva lui Moise a fost rostită osânda la moarte pentru un singur act de neascultare, iar El şi-a îndreptat rugăciunea spre Dumnezeu pentru o comutare a pedepsei. A fost ascultată rugăciunea lui? Nu, el chiar a spus Israelului, „Dar Domnul S-a mâniat pe mine, din pricina voastră, şi nu m-a ascultat. Domnul mi-a zis: « Destul! NuMi mai vorbi de lucrul acesta. »” (Deuteronomul, 3:26.) Să observăm acum al doilea caz: 1În

vremea aceea, Ezechia a fost bolnav pe moarte. Proorocul Isaia, fiul lui Amoţ, a venit la el, şi i-a zis: „Aşa vorbeşte Domnul: «Rânduieşte ce ai de rânduit casei tale, căci vei muri, şi nu vei mai trăi.»” 2Ezechia s-a întors cu faţa la perete, şi a făcut Domnului următoarea rugăciune: 3 „Doamne, adu-Ţi aminte că am umblat înaintea Feţei Tale cu credincioşie şi curăţie de inimă, şi am făcut ce este bine înaintea Ta!” Şi Ezechia a vărsat multe lacrimi. 4Isaia, care ieşise, n-ajunsese încă în curtea din mijloc, când cuvântul Domnului i-a vorbit astfel: 5 „Întoarce-te şi spune lui Ezechia, căpetenia poporului Meu: «Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul tatălui tău David: „Ţi-am auzit rugăciunea şi ţi-am văzut lacrimile. Iată că te voi face sănătos; a treia zi, te vei sui la Casa Domnului. 6Voi mai adăuga cincisprezece ani la zilele tale…”»”

II Regi, 20:1-6a. Amândoi bărbaţii fuseseră osândiţi la moarte şi amândoi se rugaseră cu seriozitate înaintea Domnului pentru &28

comutarea pedepsei. Unul a scris: „Domnul nu a vrut să mă asculte” şi a murit; celuilalt, însă, i s-a spus „Ţi-am auzit rugăciunea”, şi viaţa sa a fost cruţată. Ce ilustrare şi exemplificare a adevărului exprimat în Epistola către romani, 9:15: „Căci El a zis lui Moise: «Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur!»” Exercitarea suverană a îndurării lui Dumnezeu – mila arătată celor nenorociţi – a fost înfăţişată atunci când Iehovahh a devenit om şi Şi-a făcut cortul printre oameni. Să luăm o ilustraţie. În timpul Praznicului iudeilor, Domnul Iisus S-a suit la Ierusalim. A ajuns la scăldătoarea Bethesda, unde „zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, care aşteptau mişcarea apei”. În această „mare mulţime” „se afla un om bolnav de treizeci şi opt de ani. Şi ce s-a întâmplat? 6Isus,

când l-a văzut zăcând, şi, fiindcă ştia că este bolnav de multă vreme, i-a zis (lui): „Vrei să te faci sănătos?” 7 „Doamne”, I-a răspuns bolnavul, „n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa; şi, până să mă duc eu, se pogoară altul înaintea mea.” 8„Scoală-te”, i-a zis Isus, „ridică-ţi patul şi umblă.” 9Îndată omul acela s-a făcut sănătos, şi-a luat patul, şi umbla. Ziua aceea era o zi de Sabat.

Evanghelia după Ioan, 5:3-9. De ce a fost omul acesta selectat dintre toţi ceilalţi? Nu ni se spune că ar fi strigat „Doamne, ai milă de mine!” În această naraţiune nu există nici un cuvinţel care să ne arate că acesta ar fi avut vreo calificare care-l îndreptăţea să aibă parte de o favoare specială. Aici, aşadar, avem un caz de exercitare suverană a îndurării dumnezeieşti, întrucât pentru &29

Cristos era la fel de uşor să vindece o întreagă mare mulţime ca şi pe acest om anume. Dar nu a făcut-o. Şi-a arătat puterea şi a izbăvit nenorocirea acestui suferind, în mod particular şi, pentru un anumit motiv cunoscut numai de El, a declinat înfăptuirea acestei acţiuni şi pentru ceilalţi. Spunem iarăşi: ce ilustrare şi exemplificare a Epistolei către romani, 9:15: „...Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.” Dumnezeu este suveran în exercitarea dragostei Sale. Ah! Aceasta este o rostire dură, cine poate s-o accepte? Este scris: „Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer” (Evanghelia după Ioan, 3:27). Atunci când spunem că Dumnezeu este suveran în exercitarea dragostei Sale, spunem, de fapt, că El iubeşte pe cine alege El. Dumnezeu nu iubeşte pe toată lumea 6. Dacă ar face-o, l-ar iubi şi pe diavol. De ce nu-l iubeşte Dumnezeu pe diavol? Pentru că în el nu este nimic de iubit; pentru că în el nu există nimic care să atragă inima lui Dumnezeu. Şi nici în copiii căzuţi ai lui Adam nu este nimic care să atragă dragostea lui Dumnezeu, întrucât ei toţi sunt, din natura lor, copii ai mâniei” (Epistola către efeseni, 2:3). Dacă în nici unul din membrii rasei umane nu este nimic ce să atragă dragostea lui Dumnezeu şi, dacă, cu toate acestea, El totuşi îi iubeşte pe unii, atunci rezultă obligatoriu că în El Însuşi se află cauza dragostei Sale, care este un alt fel de a spune că exercitarea dragostei lui Dumnezeu faţă de copiii căzuţi în păcat ai oamenilor este conform bunei Sale plăceri 7. 6

În Apendice III vom examina Evanghelia după Ioan, 3:16. N. a.

Nu suntem în necunoştinţă despre faptul că oamenii au inventat distincţia între dragostea lui Dumnezeu provenită din complezenţă şi dra7

&30

În ultimă instanţă, exercitarea dragostei lui Dumnezeu trebuie trasată înapoi până la suveranitatea Sa, ori, altfel, El ar iubi pe baza unei reguli, iar dacă ar iubi pe baza unei reguli, atunci ar fi sub o lege a dragostei, iar dacă Se află sub o lege a dragostei, atunci nu mai este suprem ci este El Însuși guvernat de lege. Poate că cineva va întreba: „Dar cu siguranţă că nu poţi tăgădui că Dumnezeu iubeşte întreaga rasă omenească, nu-i aşa?” Noi am replica: „Este scris: « Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât »” (Epistola către romani, 9:13). Şi atunci, dacă Dumnezeu l-a iubit pe Iacov şi l-a urât pe Esau, şi aceasta înainte ca ei să se fi născut şi să fi făcut fie bine, fie rău, atunci motivul dragostei Sale nu se află în ei, ci în El. Faptul că dragostea lui Dumnezeu este într-adevăr exercitată conform propriei Sale plăceri suverane este clar şi din limbajul din Epistola către efeseni, 1:3-5, unde sunt scrise următoarele: 3Binecuvântat

să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Cristos. 4În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, 5ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Cristos, după buna plăcere a voii Sale,

„În dragostea Sa” i-a predestinat Dumnezeu-Tatăl pe aleşii Lui spre a fi adoptaţi pentru El prin Isus Cristos potrivit… Potrivit cui? Potrivit vreunei calităţi excelente pe care gostea lui Dumnezeu izvorâtă din compasiune, dar, într-adevăr, aceasta este pur şi simplu o născocire. Scriptura o denumeşte pe ultima „milă” (Evanghelia după Matei, 18:33), şi „bunătate”:„El este bun şi cu cei nemulţumitori şi răi” (Evanghelia după Luca, 6:35). N. a.

&31

El le-ar fi descoperit în ei? Nu. Şi atunci? Potrivit vreunei calităţi pe care El a prevăzut că o vor dezvolta? Nu. Observă cu atenţie răspunsul inspirat: „după buna plăcere a voii Sale.” Dumnezeu este suveran în exercitarea harului Său. Aceasta este tot necesarmente, întrucât harul este favoarea arătată celor nemerituoşi şi chiar celor ce merită iadul. Harul este antiteza justeţii. Justeţea reclamă aplicarea imparţială a legii. Justețea pretinde ca fiecare să-şi primească partea cuvenită, nici mai mult şi nici mai puţin. Justeţea nu acordă favoruri şi nu are persoane favorite. Aşa-zicând, justeţea nu arată milă şi nu cunoaşte îndurare. Dar, după ce justiţia a fost satisfăcută pe deplin, harul curge din abundenţă. Harul dumnezeiesc nu este exercitat pe spezele justiţiei, ci „harul stăpâneşte dând neprihănirea” (Epistola către romani, 5:21), iar dacă harul „stăpâneşte”, atunci harul este suveran. Harul a fost definit ca favoarea nemeritată de la Dumnezeu8; iar dacă el este nemeritat, atunci nimeni nu poate pretinde că harul este un drept inalienabil de-al său. Dacă harul nu este agonisit şi nu este meritat, atunci nimeni nu este îndreptățit la el. Dacă harul este un cadou, atunci nimeni nu-l poate pretinde. Prin urmare, după cum mântuirea este prin har, darul cu titlu gratuit de la Dumnezeu, atunci El o acordă cui îi place Lui. Dacă mântuirea este prin har, atunci cel mai mare dintre păcătoşi nu este în afara sferei de acţiune Un prieten stimat, care a avut bunăvoinţa de a citi cu atenţie această carte în forma sa manuscrisă, şi căruia-i suntem îndatoraţi pentru mai multe sugestii excelente, a subliniat că harul este mai mult decât „favoare nemeritată”. A hrăni un vagabond care cerşeşte de la mine este „favoare nemeritată”, dar cu greu am putea s-o denumim har. Dar să presupunem că, după ce m-a jefuit, eu îl hrănesc pe acest vagabond muritor de foame: acesta ar fi harul! Aşadar, harul este favoarea arătată acolo unde cel care-l primeşte este categoric lipsit de merite. 8

&32

a îndurării dumnezeieşti. Întrucât mântuirea este prin har, lauda este exclusă şi Dumnezeu primeşte toată slava. Exercitarea suverană a harului este ilustrată aproape pentru fiecare pagină a Scripturii. Neamurile sunt lăsate să umble pe căile lor, pe când Israel devine poporul de legământ al lui Iehovah. Ismael, primul-născut, este izgonit şi fără binecuvântări, dacă stăm să comparăm, pe când Isaac, fiul vârstei înaintate a părinţilor săi, este făcut copilul făgăduinţei. Lui Esau, omul cu inima generoasă şi spirit iertător i se refuză binecuvântarea, deşi a cerut-o cu grijă şi cu lacrimi, în timp ce viermele de Iacov primeşte moştenirea şi este modelat într-un vas de onoare. La fel stau lucrurile şi în Noul Testament: adevărul dumnezeiesc este ascuns de cei înţelepţi şi cumpăniţi, dar este revelat pruncilor. Fariseii şi saducheii sunt lăsaţi să meargă pe căile lor, în timp ce vameşii şi curvele sunt atraşi cu funii de dragoste. Într-un mod remarcabil, harul dumnezeiesc a fost exercitat şi privitor la vremea naşterii Mântuitorului. Întruparea Fiului lui Dumnezeu a fost unul dintre cele mai mari evenimente din istoria universului şi, cu toate acestea, el nu a fost făcut cunoscut întregii omeniri; în loc de aceasta, naşterea a fost revelată în mod special păstorilor din Betlehem şi înţelepţilor din Răsărit. Iar acest fapt a fost profetic şi era un indiciu spre întreaga desfăşurarea a acestei dispensaţii, întrucât Cristos nici măcar astăzi nu este făcut cunoscut tuturor. Ar fi fost uşor pentru Dumnezeu să trimită o legiune de îngeri la fiecare popor să vestească naşterea Fiului Său...dar nu a făcut-o. Dumnezeu ar fi putut cu uşurinţă atrage atenţia întregii omeniri spre „stea”, dar nu a făcut nici aceasta. De ce? Pentru că Dumnezeu este suveran şi acordă favoruri cui Îi place Lui. Observă îndeosebi cele &33

două clase cele mai puţin corespunzătoare: păstorii analfabeţi şi păgânii dintr-o ţară îndepărtată. Niciun înger nu s-a înfăţişat înaintea Sanhedrinului anunţând venirea lui Mesia al Israelului! Nicio „stea” nu li s-a arătat scribilor şi experţilor în Lege atunci când, în mândria şi îndreptăţirea lor de sine, cercetau Scripturile! Ei cercetau cu sârguinţă să descopere unde urma să se nască El şi totuşi, nu lor li s-a făcut cunoscut când anume urma să vină El! Ce etalare a suveranităţii dumnezeieşti: păstorii analfabeţi selectaţi pentru o onoare atât de specială, şi învăţaţii şi eminenţele trecute cu vederea! Şi de ce a fost naşterea Mântuitorului revelată acestor străini şi nu celor în mijlocul cărora se născuse? Vedem în aceasta o minunată prefigurare a relaţiilor lui Dumnezeu cu rasa noastră pe parcursul întregii dispensaţii creştine: suveran în ceea ce priveşte exercitarea harului Său, acordând favorurile Sale cui Îi place Lui, adeseori asupra celor mai puţin corespunzători şi mai lipsiţi de merite9.

Ni s-a atras atenţia asupra faptului că suveranitatea lui Dumnezeu a fost etalată în mod vădit în alegerea de către El a locului unde S-a născut Fiul Său. Domnul slavei nu a venit nici în Grecia, nici în Italia, ci în insignifianta ţară a Palestinei! Immanuel nu S-a născut în Ierusalim — cetatea regală — ci în Betlehem, care era „mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei” (Mica, 5:2)! Şi dispreţuitul Nazaret este aşezarea în care a crescut El!! Cu adevărat, căile lui Dumnezeu nu sunt ale noastre. 9

&34

Capitolul 2 Suveranitatea lui Dumnezeu în creaţie Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!

Apocalipsa, 4:11

O dată ce am arătat că suveranitatea caracterizează întreaga Fiinţă a lui Dumnezeu, să observăm acum modul în care ea marchează toate căile şi relaţiile Sale. În marea întindere a veşniciei, care se desfăşura înainte de Genesa, 1:1, universul era nenăscut şi creaţia exista doar în gândirea măreţului Creator. În maiestuozitatea Sa suverană, Dumnezeu sălăşluia singur. Ne referim acum la acea perioadă foarte îndepărtată înainte de a fi fost create Cerurile şi Pământul. Atunci nu existau îngeri care să cânte imnuri lui Dumnezeu, nici creaturi care să fie în atenţie Sa, nici răzvrătiţi care urmau să fie aduşi la ascultare. Măreţul Dumnezeu era singur în tăcerea dătătoare de fiori a propriului Său univers vast. Dar chiar şi în acel timp, dacă poate fi numit aşa, Dumnezeu era suveran. El putea să creeze sau să nu o facă, după buna Sa plăcere. El putea crea într-un fel sau în altul; El putea crea o lume sau un milion de lumi, şi cine se putea împotrivi voii Sale? El putea chema la existenţă un milion de creaturi, diferind unele de celelalte şi le putea dărui egalitatea absolută, înzestrându-le cu aceleaşi aptitudini şi punându-le în acelaşi mediu, sau putea crea un &35

milion de creaturi diferind unele de altele şi neavând nimic în comun decât calitatea lor de făpturi create şi cine ar fi putut să-i conteste dreptul acesta? Dacă i-ar fi plăcut, ar fi putut chema în existenţă o lume atât de imensă încât dimensiunile ei ar fi depăşit calculele mărginite; şi dacă ar fi fost dispus, ar fi putut crea un organism atât de mic încât nici cel mai puternic microscop nu ar fi putut revela ochiului omenesc existenţa sa. Avea dreptul suveran de a crea, pe de-o parte, serafimii exaltaţi care ard în jurul tronului Său şi, pe de altă parte, insecta micuţă care moare în ceasul în care a venit pe lume. Dacă puternicul Dumnezeu a ales ca în universul Lui să existe o singură gradaţie vastă, de la cel mai înălţat serafim la reptila târâtoare, de la lumile care se învârt la atomii care plutesc, de la macrocosmos la microcosmos, în loc să facă totul uniform, cine putea să pună la îndoială plăcerea Lui suverană? Iată, aşadar, exercitarea suveranităţii dumnezeieşti cu mult înainte ca omul să fi văzut lumina zilei. Cu cine S-a sfătuit Dumnezeu în ceea ce priveşte creaţia şi modul în care o va face? Uită-te la păsările care zboară în văzduh, la animalele care mişună pe pământ şi la peştii care înoată în mare şi întreabă-te: cine le-a făcut diferite? Oare nu Creatorul care în mod suveran le-a stabilit ambienturile şi adaptarea la ele? Întoarce-ţi ochii spre ceruri şi observă tainele suveranităţii dumnezeieşti care confruntă privitorul care contemplă: „Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii, şi alta este strălucirea stelelor; chiar o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea” (I Corinteni, 15:41). Dar de ce s-ar deosebi? De ce ar fi soarele mai glorios decât toate celelalte planete? De ce ar exista stele de magnitudinea unu &36

şi şi altele de magnitudinea zece? De ce asemenea inegalităţi uimitoare? De ce unele dintre corpurile cereşti ar fi plasate mai favorabil decât altele în relaţie cu soarele? Şi de ce ar exista „stele căzătoare”, „stele călătoare” şi „stele rătăcitoare” (Iuda, 13), sau, într-un cuvânt, stele pieritoare?... Şi singurul răspuns posibil este: „prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” (Apocalipsa, 4:11). Să discutăm acum de planeta noastră. De ce ar trebui ca două treimi din suprafaţa sa să fie acoperită de apă şi de ce ar trebui ca din treimea rămasă să fie atât de mari zonele nepotrivite pentru culturi sau locuire omenească? De ce ar trebui să existe întinderi mari de mlaştini, deşerturi şi câmpii acoperite de gheaţă? De ce ar trebui ca o ţară să fie inferioară alteia, topografic vorbind? De ce ar trebui ca una să fie roditoare şi alta aproape stearpă? De ce ar trebui ca una să fie bogată în minerale, iar alta să nu aibă deloc? De ce ar trebui ca clima uneia să fie plăcută şi sănătoasă, iar a alteia să fie neplăcută şi nesănătoasă? De ce ar trebui ca una să fie plină de râuri şi lacuri, iar alta să fie aproape lipsită de ele? De ce ar trebui ca una să fie tulburată în mod constant de cutremure, iar asupra alteia ele să nu se abată aproape deloc? De ce? Pentru că aşa i-a plăcut Creatorului şi Susţinătorului tuturor lucrurilor. Priveşte regnul animal şi observă minunata sa varietate. Ce comparaţie s-ar putea face între leu şi miel, urs şi ied, elefant şi şoarece? Unele animale, cum ar fi calul şi câinele, sunt înzestrate cu o inteligenţă superioară, în timp ce altele, oile, porcii sunt aproape privaţi de ea. De ce? Unele sunt întocmite pentru a fi animale de povară, în timp ce altele se bucură de o viaţă de libertate. Dar de ce ar trebui ca măgarii şi catârii să fie cetluiţi la o viaţă de corvoadă, în timp ce &37

leului şi tigrului li se îngăduie să mişune prin junglă după bunul lor plac? Unele sunt bune pentru hrană, altele nu; unele sunt frumoase, altele urâte; unele sunt înzestrate cu o putere mare, altele sunt aproape neajutorate; unele sunt iuţi de picior, altele de-abia se târăsc – compară iepurele şi broasca ţestoasă; unele sunt folositoare omului, altele par să fie lipsite de valoare; unele trăiesc secole, altele cel mult câteva luni; unele sunt domestice, altele sunt sălbatice. Dar de ce există toate aceste variaţii şi diferenţe? Şi ceea ce este valabil pentru animale este la fel de valabil şi pentru păsări şi peşti. Să privim acum regnul vegetal. De ce ar trebui ca trandafirii să aibă spini şi crinii să crească fără ei? De ce ar trebui ca o floare să aibă un miros aromat, iar alta să nu aibă deloc? De ce ar trebui ca un pom să producă roade comestibile, iar altul are roade otrăvitoare? De ce ar trebui ca o plantă să fie capabilă să îndure îngheţul, iar alta să se veştejească atunci când îl simte? De ce ar trebui ca un măr să fie încărcat de roade, iar alt pom, de aceeaşi vârstă şi din aceeaşi livadă să fie aproape sterp? De ce ar trebuie ca o plantă să înflorească de o duzină de ori într-un an, iar alta să înflorească doar o dată la un secol? Într-adevăr, „Domnul face tot ce vrea în ceruri şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile“ (Psalmii, 135:6). Să ne gândim la oastea îngerească. Cu siguranţă acolo vom descoperi uniformitate... dar, nu! Ca pretutindeni, acolo este etalată aceeaşi plăcere suverană a Creatorului. Unii au un rang mai înalt ca alţii; unii sunt mai puternici decât alţii; unii sunt mai aproape de Dumnezeu decât alţii. Scriptura ne revelează o gradaţie categorică şi bine definită în ordinele angelice. De la arhanghel, trecând pe la serafim şi heruvim, ajungem la „domniile şi stăpânirile din &38

locurile cereşti” (Epistola către efeseni, 3:10), şi de la domnii şi stăpâniri la „stăpânitori” (Epistola către efeseni, 6:12), apoi la îngerii propriu-zişi şi chiar şi printre ei găsim „îngeri aleşi” (I Timotei, 5:21). Iarăşi întrebăm: de ce există această inegalitate, această diferenţă în rang şi ordine? Şi tot ceea ce putem spune este „Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea” (Psalmii, 115:3). Şi atunci, dacă am văzut suveranitatea lui Dumnezeu etalată pe tot cuprinsul creaţiei, de ce ar trebui să considerăm că e straniu dacă o privim operând şi în mijlocul rasei omeneşti? De ce ar trebui să considerăm că e straniu, dacă lui Dumnezeu I-a plăcut ca unuia să-i dea cinci talanţi, iar altuia doar unul? De ce ar trebui să considerăm că e straniu, dacă unul se naşte având o constituţie robustă, iar altul, din aceiaşi părinţi, este fragil şi bolnăvicios? De ce ar trebui să considerăm că e straniu dacă Abel este înjunghiat în floarea vârstei, iar lui Cain i-a fost îngăduit să mai trăiască mulţi ani? De ce ar trebui să considerăm că e straniu, că unii se nasc negri, iar alţii albi; că unii se nasc idioţi, iar alţii cu înalte înzestrări intelectuale; că unii se nasc având o constituţie letargică, iar alţii sunt plini de energie; că unii se nasc cu un temperament egoist, pătimaş, gândindu-se la sine, iar alţii au o abnegaţie naturală, sunt supuşi şi blânzi? De ce ar trebui să considerăm că e straniu, dacă unii sunt calificaţi prin natura lor să conducă şi să dirijeze, în timp ce alţii sunt potriviţi numai pentru a urma şi a sluji? Ereditatea şi mediul nu pot justifica toate aceste variaţii şi inegalităţi. Nu: Dumnezeu este Acela care face ca unul să difere de altul. De ce ar face-o? „...Pentru că aşa ai găsit Tu cu cale!” trebuie să fie răspunsul nostru.

&39

Învaţă acest adevăr fundamental: Creatorul este Suveran absolut, înfăptuind propria Sa voie, făcând ceea ce-I este pe plac şi neluând nimic în seamă decât propria Sa slavă. „Domnul a făcut toate pentru o ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii” (Proverbele, 16:4). Şi nu avea El dreptul deplin de a face aceasta? Întrucât Dumnezeu este, într-adevăr, Dumnezeu, cine îndrăzneşte să-I sfideze prerogativele? A cârti împotriva Sa este o răzvrătire flagrantă. A-I chestiona căile înseamnă a-I contesta înţelepciunea. A-L critica înseamnă a păcătui în modul cel mai ordinar. Am uitat noi cine este El? Iată, „Toate neamurile sunt ca o nimica înaintea Lui, nu sunt decât nimicnicie şi deşertăciune. Cu cine voiţi să asemănaţi pe Dumnezeu? Şi cu ce asemănare Îl veţi asemăna?” (Isaia, 40:17, 18).

&40

Capitolul 3 Suveranitatea lui Dumnezeu în guvernanţă Domnul Şi-a aşezat scaunul de domnie în ceruri, şi domnia Lui stăpâneşte peste tot.

Psalmii, 103:19.

Mai întâi, un cuvânt privitor la necesitatea ca Dumnezeu să guverneze lumea materială. Să presupunem pentru o clipă contrariul acestei necesităţi. De dragul argumentului, să spunem că Dumnezeu a creat lumea, a trasat şi stabilit unele legi (pe care oamenii le denumesc „legi ale Naturii”), iar apoi S-a retras, lăsând lumea în norocul său şi potrivit desfăşurării acestor legi. Într-un astfel de caz, ar trebui să avem o lume peste care nu există un Guvernator inteligent care conduce, ar fi o lume condusă de nimic altceva decât de legi impersonale – un concept vrednic de materialismul grosier şi de ateismul făţiş. Dar, pentru o clipă, să facem următoarea presupunere şi, în lumina ei, să cumpănim bine următoarea întrebare: ce garanţie avem că, în scurt timp lumea nu va fi distrusă? O foarte superficială observaţie a „legilor Naturii” revelează faptul că ele nu acţionează uniform. Dovada se vede în faptul că nu există două anotimpuri la fel. Şi atunci, dacă legile Naturii se manifestă neregulat, ce garanţii avem împotriva unei catastrofe îngrozitoare care ne-ar putea lovi Pământul? „Vântul suflă încotro vrea”, ceea ce înseamnă că omul nu-l poate nici stăpâni, nici împiedica. Uneori vântul suflă cu &41

mare furie şi se poate întâmpla ca, brusc, să câştige volum şi velocitate, până când devine un uragan care se deplasează pe tot Pământul. Dacă nu există nimic mai mult decât legile Naturii care reglementează vântul, atunci poate că mâine va veni o tornadă îngrozitoare şi va mătura totul de pe faţa Pământului! Ce garanţie avem împotriva unei asemenea calamităţi? Şi iarăşi: în anii din urmă am auzit şi am citit mult despre ruperi de nori care au potopit regiuni întregi, înfricoşând şi păgubind atât proprietăţi, cât şi vieţi. Omul este neajutorat înaintea lor, pentru că ştiinţa nu poate născoci mijloace de a preîntâmpina ruperile de nori. Atunci, cum vom şti noi că aceste ruperi de nori nu se vor multiplica în mod indefinit şi întregul Pământ nu va fi potopit de revărsarea apelor? Acesta nu ar fi un lucru nou: de ce nu s-ar putea repeta Potopul lui Noe? Şi cum rămâne cu cutremurele? O dată la câţiva ani, câte o insulă sau câte un munte este şters de pe faţa Pământului de vreun cutremur...şi ce poate face omul? Ce garanţie avem că în curând întreaga lume nu va fi distrusă de un cutremur gigantic? Ştiinţa ne spune despre mari focuri subterane, arzând sub scoarţa destul de subţire a Pământului, dar de unde ştim că aceste focuri nu vor izbucni brusc, mistuind întregul Glob?... Cu siguranţă, cititorule, ai înţeles punctul principal al celor spuse: neagă că Dumnezeu guvernează materia, neagă că El „ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui” (Epistola către evrei, 1:3), şi s-a dus orice sentiment de securitate! Să urmăm un curs similar de raţionament în legătură cu rasa omenească. Guvernează Dumnezeu această lume a noastră? Modelează El destinele popoarelor, controlează cursul imperiilor, determină El limitele dinastiilor? A stabilit El limitele răufăcătorilor, zicând „Până aici şi nu mai &42

departe”?... Pentru o clipă, să presupunem contrariul acestora. Să presupunem că Dumnezeu a predat creaturilor Sale sceptrul Lui, şi să vedem încotro ne duce această presupunere. De dragul argumentării, vom spune că fiecare om vine pe lume înzestrat cu o voinţă absolut liberă, şi că este imposibil să-l sileşti sau chiar să-l constrângi fără a-i distruge libertatea. Să spunem că fiecare om are o cunoaştere a binelui şi a răului, şi că el are puterea de a alege între ele, şi că el este lăsat complet liber să facă alegeri şi să meargă pe calea aleasă de el. Şi ce rezultă? Rezultă că omul este suveran, întrucât el face după cum îi place şi este arhitectul propriului său noroc. Dar în acest caz nu avem garanţia că în curând fiecare om va respinge binele şi va alege răul. În acest caz, nu avem garanţia faptului că întreaga rasă nu se va sinucide moralmente. Înlătură frâiele dumnezeieşti, pentru ca omul să fie lăsat absolut liber, şi atunci toate distincţiile etice vor dispărea imediat, spiritul barbariei va prevala în mod universal şi pandemoniul va domni în mod suprem. Şi de ce n-ar sta lucrurile aşa? Dacă o naţiune se descotoroseşte de conducătorii săi şi-şi repudiază propria sa constituţie, ce ar preîntâmpina ca toate naţiunile să nu acţioneze în acelaşi mod? Dacă în urmă cu puţin peste un secol străzile Parisului erau pline de sângele răsculaţilor, ce garanţie avem că înainte de finele acestui secol fiecare oraş din întreaga lume nu va fi martor al aceleiaşi privelişti? Ce ar împiedica nelegiuirea mondială şi anarhia universală?... Astfel, am căutat să arătăm necesitatea, imperioasa necesitate ca Dumnezeu să ocupe Tronul, să poarte guvernarea pe umărul Său şi să ţină sub control activităţile şi destinele creaturilor Sale.

&43

Dar are oare omul credincios vreo dificultate în a percepe guvernanţa lui Dumnezeu asupra acestei lumi? Dar chiar şi în mijlocul unei confuzii şi haos aparent, oare nu discerne ochiul uns, mâna Celui Preaînalt care ţine sub control şi modelează treburile omeneşti, chiar şi în grijile obişnuite al vieţii cotidiene? Să-i luăm, de exemplu, pe fermieri şi recoltele lor. Să presupunem că Dumnezeu i-ar fi lăsat de capul lor. Ce i-ar împiedica, pe fiecare dintre ei şi pe toţi laolaltă, să însămânţeze iarbă pe terenurile arabile şi să se dedice exclusiv creşterii vitelor şi producerii laptelui şi a produselor lactate? În acest caz ar fi o penurie mondială de grâu şi porumb! Să luăm alt exemplu, al poştei: să presupunem că toată lumea ar decide că scrie scrisori luni; oare marţi ar putea autorităţile poştale face faţă corespondenţei? Şi dacă da, cu ce şi-ar mai ocupa timpul în restul săptămânii? La fel şi cu proprietarii prăvăliilor: ce s-ar întâmpla dacă fiecare gospodină şi-ar face cumpărăturile miercurea şi ar sta acasă în restul săptămânii? Dar în loc să se întâmple aceste lucruri, fermierii din diferitele ţări cresc un număr suficient de vite şi cresc suficiente grâne, de soiuri diferite, pentru a suplini nevoile aproape incalculabile ale rasei omeneşti; corespondenţa este livrată în mod uniform, în decursul a şase zile din săptămână, iar unele femei fac cumpărături luni, altele marţi şi aşa mai departe. Oare nu arată aceste lucruri mâna hotărâtoare a lui Dumnezeu, care ţine toate lucrurile sub controlul Său? Acum, după ce am arătat, pe scurt, necesitatea imperioasă ca Dumnezeu să domnească în lumea noastră, să mai vedem faptul că Dumnezeu chiar domneşte, domneşte cu adevărat, şi că guvernarea Lui se întinde şi este exercitată peste toate lucrurile şi creaturile. &44

1. Dumnezeu guvernează peste materia nevie. Faptul că Dumnezeu guvernează peste materia nevie, iar materia nevie execută poruncile Sale şi îndeplineşte hotărârile Lui este arătat cu claritate chiar pe frontispiciul revelaţiei dumnezeiești. Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” şi citim: „Şi a fost lumină.” „Dumnezeu a zis: «Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului, şi să se arate uscatul!» Şi aşa a fost.” Şi iarăşi: „Apoi Dumnezeu a zis: «Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ.» Şi aşa a fost.” După cum declară Psalmistul: „Căci el zice, şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă.” Ceea ce este afirmat în Genesa, capitolul 1, este ilustrat după aceea peste tot în Biblie. După crearea lui Adam au trecut 16 secole înainte ca stropii unei ploi să cadă pe Pământ, căci înainte de Noe „un abur se ridica de pe pământ şi uda toată faţa pământului” (Genesa, 2:6). Însă atunci când fărădelegile antediluvienilor şi-au atins apogeul, Dumnezeu a zis: „Şi, iată că Eu am să fac să vină un potop de ape pe pământ, ca să nimicească orice făptură de sub cer, care are suflare de viaţă; tot ce este pe pământ va pieri” şi, ca împlinire a acestei rostiri citim: „În anul al şase sutelea al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a şaptesprezecea a lunii, în ziua aceea, s-au rupt toate izvoarele Adâncului celui mare şi s-au deschis stăvilarele cerurilor. Ploaia a căzut pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi” (Genesa, 6:17 şi 7:11, 12). Suntem martori ai controlului absolut (şi suveran) al lui Dumnezeu asupra materiei nevii relaţionate la plăgile abătute peste Egipt. La porunca Sa, lumina s-a preschimbat în întuneric şi râurile în sânge; a căzut grindina şi moartea a bântuit prin ţara fără de Dumnezeu a Nilului, până acolo &45

încât chiar îngâmfatul său monarh a fost silit să strige după izbăvire. Observă în special modul în care consemnarea inspirată accentuează aici controlul absolut al lui Dumnezeu asupra elementelor: 23Moise

şi-a întins toiagul spre cer; şi Domnul a trimis tunete şi piatră, de cădea foc pe pământ. Domnul a făcut să bată piatra peste ţara Egiptului. 24A bătut piatra, şi focul se amesteca cu piatra; piatra era aşa de mare încât nu mai bătuse piatră ca aceea în toată ţara Egiptului de când este el locuit de oameni. 25Piatra a nimicit, în toată ţara Egiptului, tot ce era pe câmp, de la oameni până la dobitoace; piatra a nimicit şi toată iarba de pe câmp, şi a frânt toţi copacii de pe câmp. 26Numai în ţinutul Gosen, unde erau copiii lui Israel, n-a bătut piatra.

Exodul, 9:23-26. Aceeaşi distincţie a fost observată şi în legătură cu cea de-a noua plagă: 21Domnul

a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna spre cer, şi va fi întuneric peste ţara Egiptului, aşa de întuneric de să se poată pipăi.” 22Moise şi-a întins mâna spre cer; şi a fost întuneric beznă în toată ţara Egiptului, timp de trei zile. 23Nici nu se vedeau unii pe alţii, şi nimeni nu s-a sculat din locul lui timp de trei zile. Dar, în locurile unde locuiau toţi copiii lui Israel, era lumină.

Exodul, 10:21-23. Exemplele de mai sus nu sunt absolut deloc nişte cazuri izolate. La hotărârea lui Dumnezeu din cer au căzut foc şi grindină şi aşezările Câmpiei au fost distruse şi o luncă fertilă a fost preschimbată într-o dezgustătoare mare a morţii. &46

La porunca Sa, apele Mării Roşii s-au despicat, astfel încât israeliţii au păşit pe loc uscat şi la cuvântul Său ele s-au rostogolit înapoi şi i-au nimicit pe egiptenii care-i urmăreau. La un cuvânt al Său, pământul şi-a deschis gura şi Core şi însoţitorii lui cei răzvrătiţi au fost înghiţiţi. Cuptorul lui Nebucadneţar a fost încins de şapte ori mai tare decât în mod obişnuit şi trei dintre copiii lui Dumnezeu au fost aruncaţi în el, dar focul nici măcar nu le-a pârlit hainele, deşi i-a ucis pe oamenii care-i aruncaseră înăuntru pe aceştia. Şi ce demonstraţie a controlului guvernamental al Creatorului asupra elementelor a fost făcută atunci când El S-a făcut trup de carne şi Şi-a înălţat cortul printre noi! Iată-L dormind în corabie. Se iscă o furtună. Vântul mugeşte şi valurile se izbesc de corabie cu furie. Discipolii sunt cu El, temători ca nu cumva mica lor ambarcaţiune să fie distrusă şi Îşi trezesc Învăţătorul, zicând: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?” Apoi citim: „El S-a sculat, a certat vântul, şi a zis mării: «Taci! Fără gură!» Vântul a stat, şi s-a făcut o linişte mare” (Evanghelia după Marcu, 4:39). Observă din nou, cum marea, la voia Creatorului său, L-a purtat pe valurile ei. La un cuvânt de-al Lui, smochinul s-a uscat; la atingerea Sa, boala a fost izgonită pe dată. Corpurile cereşti, de asemenea, sunt cârmuite de Făcătorul lor şi îndeplinesc plăcerea Sa suverană. La porunca lui Dumnezeu, soarele s-a dat înapoi zece paşi pe cadranul lui Ahaz, pentru a ajuta slabei credinţe a lui Ezechia. În vremurile Noului Testament, Dumnezeu a făcut ca o stea să vestească întruparea Fiului Său, stea care a apărut înţelepţilor din Răsărit. Ni se spune că această stea „mergea înaintea lor,

&47

până ce a venit şi s-a oprit deasupra locului unde era Pruncul” (Evanghelia după Matei, 2:9). Ce declaraţie este aceasta: 15El

Îşi trimite poruncile pe pământ, Cuvântul Lui aleargă cu iuţeală mare. 16El dă zăpada ca lâna, El presară bruma albă ca cenuşa; 17El Îşi azvârle gheaţa în bucăţi; cine poate sta înaintea frigului Său? 18El Îşi trimite Cuvântul Său, şi le topeşte; pune să sufle vântul Lui, şi apele curg.

Psalmii, 147:15-18. Mutaţiile elementelor se află sub controlul suveran al lui Dumnezeu. Dumnezeu este Acela care opreşte ploaia şi Dumnezeu este Acela care dă ploaie atunci când vrea El, acolo unde vrea El şi cui vrea El. Institutele de meteorologie pot încerca să emită prognoze ale vremii, dar cât de frecvent Dumnezeu le batjocoreşte calculele! „Petele” din soare, activităţile variate ale planetelor, apariţia şi dispariţia cometelor (cărora li se atribuie uneori anomaliile vremii), turbulenţe atmosferice, sunt doar cauze secundare, pentru că în spatele tuturor acestora este Însuşi Dumnezeu. Să mai ascultăm o dată Cuvântul Său: 7„N-am

vrut să vă dau nici ploaie, când mai erau încă trei luni până la secerat; am dat ploaie peste o cetate, dar n-am dat ploaie peste o altă cetate; într-un ogor a plouat, şi altul, în care n-a plouat, s-a uscat. 8Două, trei cetăţi s-au dus la alta ca să bea apă, şi tot nu şiau potolit setea. Cu toate acestea, tot nu v-aţi întors la Mine”, zice Domnul. 9„V-am lovit cu rugină în grâu şi cu tăciune; grădinile voastre cele multe, viile, smochinii şi măslinii voştri i-au

&48

mâncat deseori lăcustele. Cu toate acestea, tot nu v-aţi întors la Mine”, zice Domnul. 10„Am trimis în voi ciuma, ca în Egipt; v-am ucis tinerii cu sabia, şi am lăsat să vi se ia caii, am făcut să vi se suie în nări duhoarea taberei voastre. Şi cu toate acestea, tot nu vaţi întors la Mine”, zice Domnul.

Amos, 4:7-10. Aşadar, cu adevărat, Dumnezeu guvernează materia nevie. Pământ şi aer, foc şi apă, grindină şi zăpadă, vânturi furtunoase şi mări înfuriate, toate îndeplinesc Cuvântul puterii Sale şi împlinesc plăcerea Lui suverană. Prin urmare, atunci când ne plângem de vreme, de fapt noi cârtim împotriva lui Dumnezeu.

2. Dumnezeu guvernează creaturile lipsite de raţiune. Ce ilustraţie remarcabilă a guvernării lui Dumnezeu asupra regnului animal găsim în Genesa, 2:19! „Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului; şi le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească; şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele.” Dacă s-ar spune că acest lucru s-a întâmplat în Eden, înainte de a fi survenit căderea lui Adam în păcat şi blestemul care a fost rostit ca o consecinţă asupra fiecărei creaturi, atunci următoarea noastră referinţă ar contra această obiecţie: controlul lui Dumnezeu asupra fiarelor a fost din nou expus pe larg la Potop. Observă modul în care Dumnezeu a făcut să vină la Noe fiecare specie de vieţuitoare: „Din tot ce trăieşte, din orice făptură, să iei în corabie câte două din fiecare soi, ca să le ţii vii cu &49

tine: să fie o parte bărbătească şi o parte femeiască. Din păsări după soiul lor, din vite după soiul lor, şi din toate târâtoarele de pe pământ după soiul lor, să vină la tine înăuntru 10 câte două din fiecare soi, ca să le ţii cu viaţă (Genesa, 6:19, 20), toate se aflau sub controlul suveran al lui Dumnezeu. Leul din junglă, elefantul din păduri, ursul din regiunile polare; pantera cea feroce, lupul de neîmblânzit, tigrul fioros; vulturul care se avântă în înălţimi şi crocodilul care se târăşte: priveşte-i pe toţi în ferocitatea lor înnăscută şi, cu toate acestea, supunându-se în tăcere voii Creatorului lor şi venind două câte două în arcă! Ne-am referit la plăgile trimise asupra Egiptului ca ilustrând controlul lui Dumnezeu asupra materiei nevii, iar acum să ne întoarcem iarăşi spre ele pentru a vedea modul în care ele demonstrează perfecta Sa domnie asupra creaturilor lipsite de raţiune. La Cuvântul Său, râul a vărsat pe maluri broaşte cu duiumul, şi ele au intrat în palatul faraonului şi în casele servilor săi şi, contrar instinctelor lor naturale, ele s-au băgat în paturi, în cuptoare şi coveţile de frământat aluatul (Exodul, 8:13). Roiuri de muşte au invadat ţara Egiptului, dar nu erau deloc în ţinutul Goşenului (Exodul, 8:22)! Apoi au fost lovite vitele: 3„Iată,

mâna Domnului va fi peste turmele tale de pe câmp; peste cai, peste măgari, peste cămile, peste boi şi peste oi; şi anume va fi o ciumă foarte mare. 4Dar Domnul va face deosebire între turmele lui Israel şi turmele Egiptenilor, aşa că nu va pieri nimic din tot ce este al copiilor lui Israel. 5Domnul a hotărât vremea, şi a zis: «Mâine, va face Domnul lucrul acesta în ţară.»” 10

În versiunea în limba engleză, textul scrie: „vor veni la tine”. N. tr.

&50

6Şi

Domnul a făcut aşa, chiar de a doua zi. Toate turmele Egiptenilor au pierit, dar n-a pierit nici o vită din turmele copiilor lui Israel.

Exodul, 9:3-6. La fel, Dumnezeu a trimis nori de lăcuste pentru a-l devasta pe faraon şi ţara sa, hotărând timpul invaziei lor, determinând cursul şi stabilind limitele pagubelor pe care urmau să le producă. Îngerii nu sunt singurii care îndeplinesc poruncile lui Dumnezeu. Fiarele tâmpe Îi fac pe plac deopotrivă. Chivotul sacru, chivotul legământului, se afla în ţara filistenilor. Oare cum va fi adus înapoi în patria sa? Observă alegerea servilor lui Dumnezeu şi cât de deplin se aflau ei sub controlul Său: „Şi Filistenii au chemat pe preoţi şi pe ghicitori, şi au zis: «Ce să facem cu chivotul Domnului? Arătaţi-ne cum trebuie să-l trimitem înapoi la locul lui.» Ei au răspuns: «Acum, faceţi un car nou de tot, şi luaţi două vaci tinere care dau ţâţă şi care n-au tras la jug; înjugaţi vacile la car, şi mânaţi înapoi acasă viţeii lor care se ţin după ele. Să luaţi chivotul Domnului, şi să-l puneţi în car; să puneţi alături de el, într-o ladă, lucrurile de aur pe care le daţi Domnului ca dar pentru vină; apoi să-l trimiteţi, şi va pleca. Să-l urmăriţi cu privirea; şi dacă se va sui pe drumul hotarului său spre Bet-Şemeş, Domnul ne-a făcut acest mare rău; dacă nu, vom şti că nu mâna Lui ne-a lovit, ci lucrul acesta a venit peste noi din întâmplare.»” Şi ce s-a întâmplat ? Ce remarcabilă urmare: „Vacile au apucat drept pe drum spre Bet-Şemeş; au ţinut mereu acelaşi drum, mugind, şi nu s-au abătut nici la dreapta nici la stânga. Domnitorii Filistenilor au mers după ele până la hotarul Bet-Şemeşului” (I Samuel, 6:12). &51

La fel de remarcabil este cazul lui Ilie: „Şi cuvântul Domnului a vorbit lui Ilie, cu aceste vorbe: «Pleacă de aici, îndreaptă-te spre răsărit, şi ascunde-te lângă pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului. Vei bea apă din pârâu, şi am poruncit corbilor să te hrănească acolo»” (I Regi, 17:2-4). Instinctul natural al acestor păsări de pradă a fost ţinut în supunere şi, în loc să mănânce ele însele hrana, au purtat-o până la servul lui Iehovahh în retragerea sa în solitudine. Mai este nevoie de dovezi? Avem din belşug. Dumnezeu a făcut ca o măgăriţă tâmpă să mustre nebunia profetului. El trimite două ursoaice din pădure să sfâşie 42 dintre torţionarii lui Ilie. Pentru a-Şi împlini cuvântul, îi face pe câini să lingă sângele răutăcioasei Izabela. Pecetluieşte gurile leilor din Babilon atunci când Daniel este azvârlit în groapa lor, deşi, mai târziu, îi face să-i sfâşie pe acuzatorii profetului. El pregăteşte un peşte mare să-l înghită pe Iona cel neascultător şi, atunci când a bătut ceasul hotărât dinainte, l-a silit să-l vomite pe uscat. La porunca Sa, un peşte poartă în gură o monedă, pentru a o da lui Petru ca tribut şi, tot pentru a împlini cuvântul Său, îl face pe cocoş să cânte de două ori după lepădarea lui Petru. Astfel, vedem că Dumnezeu domneşte asupra creaturilor lipsite de raţiune: fiarele câmpului, păsările văzduhului, peştii mării, toţi îndeplinesc porunca Sa suverană.

3.Dumnezeu guvernează asupra copiilor oamenilor. Suntem pe deplin conştienţi de faptul că aceasta este cea mai dificilă parte a subiectului nostru şi, în consecinţă, ne vom ocupa de ea mai pe larg în paginile următoare. În &52

prezent, să luăm în discuţie actul guvernării lui Dumnezeu asupra oamenilor în general, înainte de a încerca să-l tratăm în detaliu. Suntem confruntaţi cu două posibilităţi şi suntem obligaţi să alegem între ele: Dumnezeu fie guvernează, fie este guvernat; fie Dumnezeu conduce, fie este condus; fie Dumnezeu îşi aduce la îndeplinirea voia Sa, fie oamenii îndeplinesc voia lor. Este greu pentru noi de făcut o alegere între aceste alternative? Vom spune că vedem în om o creatură atât de nestăpânit încât nu poate fi ţinută sub control de Dumnezeu? Vom spune că păcatul l-a alienat pe păcătos atât de mult de Cel de trei ori sfânt încât se află în afara cadrului jurisdicţiei Sale? Sau vom spune că Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu responsabilitate morală şi, prin urmare, Dumnezeu trebuie să-l lase complet liber, sau cel puţin pe perioada de probă? Rezultă obligatoriu faptul că, întrucât omul natural este un proscris împotriva Cerului, un răzvrătit împotriva guvernării dumnezeiești, Dumnezeu este incapabil să-Şi împlinească scopul prin el? Prin aceasta nu vrem să spunem numai că El poate anula efectele acţiunilor răufăcătorilor, nici doar că El îi va aduce pe cei răi în boxa acuzaţilor, astfel încât să se pronunţe osândirea lor – sunt mulţimi de ne-creştini care cred aceste lucruri – ci vrem să spunem că fiecare acţiune a celui mai nelegiuit dintre supuşii Săi se află cu desăvârşire sub controlul Lui şi că actantul, deşi nu ştie aceasta, duce la îndeplinire hotărârile tainice ale Celui Preaînalt. Nu a fost la fel şi cu Iuda? Şi nu a fost la fel şi în alte cazuri, extreme? Şi dacă arhi-vrăjmaşul îndeplinea sfatul lui Dumnezeu, vine greu pentru credinţa noastră să credem acelaşi lucru despre toţi răzvrătiţii?

&53

Obiectul discuţiei noastre prezente nu este interogaţia filosofică, nici cazuistica metafizică, ci constatarea învăţăturilor Scripturii privitoare la această temă. Legea şi Mărturia, căci numai acolo putem afla despre guvernanţa dumnezeiască, adică despre caracterul guvernării, despre planul guvernării, despre modus operandi şi despre sfera de acţiune a guvernării. Aşadar, ce I-a plăcut lui Dumnezeu să ne reveleze în binecuvântatul Său Cuvânt privitor la cârmuirea Lui asupra lucrărilor mâinilor Sale şi, îndeosebi, asupra acelui care, iniţial, a fost făcut după chipul şi asemănarea Sa? „Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Fapte, 17:28). Ce afirmaţie care ne dă jos de pe picioare! Să se observe că aceste cuvinte nu au fost adresate vreunei dintre Adunările lui Dumnezeu, nici vreunui grup de sfinţi care au atins un plan elevat de spiritualitate, ci unei audienţe păgâne, celor care se închinau „Dumnezeului necunoscut” şi care „au batjocorit” atunci când au auzit despre învierea dintre cei morţi. Şi totuşi, în faţa filosofilor atenieni, epicurienii şi stoicii, apostolul Pavel nu a ezitat să afirme că în El îşi aveau ei viaţa, mişcarea şi fiinţa, ceea ce semnifică nu numai faptul că ei îşi datorau existenţa şi păstrarea în viaţă Celui care a făcut lumea şi toate lucrurile din ea, ci şi chiar că înseşi acţiunile lor erau împrejmuite şi, prin urmare, controlate de Domnul Cerurilor şi al Pământului. A se vedea Daniel, 5:23, ultima propoziţie! „Planurile pe care le face inima atârnă de om, dar răspunsul pe care-l dă gura vine de la Domnul” (Proverbele, 16:1). Observă că declaraţia de mai sus are o aplicaţie generală: acolo este afirmat „de om”, nu doar „de credincios”. „Inima omului se gândeşte pe ce cale să meargă, &54

dar Domnul îi îndreaptă paşii” (Proverbele, 16:9). Iarăşi: „Omul face multe planuri în inima lui, dar hotărârea Domnului, aceea se împlineşte” (Proverbele, 19:21). Poate aceasta să însemne ceva mai puţin decât faptul că indiferent ce ar putea dori şi plănui un om, voia Făcătorului său este cea care se duce la îndeplinire? Ca ilustrare, citeşte „Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina”: „întocmirile” inimii sale ne sunt dezvăluite: „el se gândea în sine, şi zicea: «Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng roadele. Iată », a zis el, «ce voi face: (eu) îmi voi strica grânarele, şi voi zidi altele mai mari; acolo (eu) voi strânge toate roadele şi toate bunătăţile mele; şi (eu) voi zice sufletului meu: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi înveseleşte-te!”» Acestea erau întocmirile inimii lui, dar, cu toate acestea, „răspunsul Domnului” s-a înfăptuit. Declaraţiile bogătaşului, „Eu voi...” au fost nimicite, căci Dumnezeu i-a zis: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile, pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?” (Evanghelia după Luca, 12:17-20.) „Inima împăratului este ca un râu de apă în mâna Domnului, pe care (El) îl îndreaptă încotro vrea (El)” (Proverbele, 21:1). Ce ar putea fi mai explicit? „Din inimă ies izvoarele vieţii” (Proverbele, 4:23), „căci după

&55

cum gândeşte un om în inima sa, aşa este el”11 (Proverbele, 23:7). Şi atunci, dacă inima este în mâna Domnului, şi dacă „El o întoarce încotro vrea El”, atunci nu este clar că oamenii, guvernatori şi cârmuitori şi toţi oamenii deopotrivă sunt cu desăvârşire sub controlul Atotputernicului? Asupra declaraţiilor de mai sus nu trebuie impuse limite. A insista că unii oameni, cel puţin, zădărnicesc voia lui Dumnezeu şi-I dau peste cap planurile înseamnă a repudia celelalte versete care sunt la fel de explicite. Cântăreşte bine zicerea aceasta: „Dar hotărârea Lui este luată, cine i se va împotrivi? Ce-I doreşte sufletul, aceea face” (Iov, 23:13). „Dar sfaturile Domnului dăinuiesc pe vecie, şi planurile inimii Lui, din neam în neam” (Psalmii, 33:11). „Nici înţelepciunea, nici priceperea, nici sfatul najută împotriva Domnului” (Proverbele, 21:30). „Domnul oştirilor a luat această hotărâre: cine I se va împotrivi? Mâna Lui este întinsă: cine o va abate?” (Isaia, 14:27.) „Aduceţi-vă aminte de cele petrecute în vremurile străbune; căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu, şi nu este nici unul ca Mine. Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: «Hotărârile Mele vor rămâne în picioare, şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea»” (Isaia, 46:9, 10). În aceste pasaje nu există ambiguităţi: ele afirmă în modul cel mai

11

Traducere după versiunea King James, întrebuinţată de autor. Drept vorbind, sensul Proverbului în originalul ebraic este nesigur. Apud versiunea Noua Traducere Română (http://www.bibleserver.com/ text/NTR/Proverbele23), el poate fi tradus: „căci el este omul care întotdeauna se gândeşte la cost”, căci el este omul care gândeşte în sine; sau: căci aşa cum gândeşte în sine, aşa şi este el; sau: căci el este ca un fir de păr în gâtlej”. N. tr.

&56

univoc şi categoric faptul că este imposibil să nimiceşti planul lui Iehovah. Citim Sfintele Scripturi în zadar dacă eşuăm în a descoperi că acţiunile oamenilor, atât oameni buni, cât şi răi, sunt guvernate de Domnul Dumnezeu. Nimrod şi însoţitorii lui au decis să edifice turnul de la Babel, dar înainte ca sarcina lor să fi fost realizată, Dumnezeu le-a zădărnicit planurile. Dumnezeu l-a chemat numai pe Avraham „singur” (Isaia, 51:2), dar rudele lui l-au însoţit pe când părăsea cetatea Ur a caldeenilor. A fost atunci voia lui Dumnezeu înfrântă? Categoric, nu! Observă succesiunea: Terah a murit înainte să ajungă în Canaan (Genesa, 11:31), şi deşi Lot şi-a însoţit unchiul în Ţara Făgăduinţei, s-a separat de el în curând şi s-a stabilit în Sodoma. Iacov a fost copilul căruia i-a fost promisă moştenirea şi, deşi Isaac a căutat să inverseze hotărârea lui Iehovahh şi să-i acorde lui Esau binecuvântarea, eforturile sale s-au făcut praf. Iarăşi, Esau a jurat să se răzbune pe Iacov, dar data următoare când s-au întâlnit, au plâns de bucurie, nu s-au luptat cu ură. Fraţii lui Iosif au pus la cale pierzarea lui, dar sfaturile lor rele au fost răsturnate. Faraonul a refuzat să lase Israelul să ducă la bun sfârşit instrucţiunile lui Iehovahh şi a pierit în Marea Roşie pentru durerile pricinuite. Balac l-a tocmit pe Balaam să-i blesteme pe israeliţi, dar Dumnezeu l-a silit să-i binecuvânteze. Haman a ridicat o spânzurătoare pentru Mardoheu, dar a fost el însuşi spânzurat. Iona s-a împotrivit voii revelate a lui Dumnezeu, dar ce s-a ales de eforturile lui?... Păgânii se pot „întărâta” şi popoarele pot să-şi închipuie „lucruri deşarte”; împăraţii Pământului se pot răscula şi domnitorii se pot sfătui împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând: „Să le rupem &57

legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!” (Psalmii, 2:1-3.) Dar este, oare, măreţul Dumnezeu perturbat sau deranjat de răzvrătirea plăpândelor Sale creaturi? Nici vorbă: „Cel ce stă în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei” (v. 4). El este infinit de sus deasupra lor şi cele mai mari confederaţii de pioni pământeni şi cele mai extinse şi viguroase preparative pentru a-I înfrânge scopul sunt, în ochii Săi, totalmente puerile. El Se uită la eforturile lor firave nu numai fără a fi alarmat, dar mai şi „râde” de prostia lor, „bătându-şi joc” de neputinţa lor. Ştie că-i poate strivi ca pe nişte viermi atunci când Îi face plăcere sau îi poate mistui într-o clipită cu suflarea gurii Sale. Oh, este doar „un lucru deșert” pentru cioburile Pământului să se războiască cu slăvita Maiestate din Ceruri. Acesta este Dumnezeul nostru: adu-I închinare! Observă şi suveranitatea pe care Dumnezeu o înfăţişează în raporturile Lui cu oamenii! Moise, cel cu vorbirea greoaie, şi nu Aaron, fratele mai mare, care nu avea o vorbire greoaie, a fost cel ales pentru a fi ambasadorul cerinţei Lui adresate monarhului Egiptului în vederea eliberării poporului Său asuprit. Din nou, Moise, deşi preaiubit, rosteşte un cuvânt pripit şi este exclus din Canaan; în timp ce Ilie cârteşte cu patimă şi este doar un pic mustrat, iar după-aceea e răpit la Cer fără a vedea moartea! Uza de-abia s-a atins de chivot şi a fost ucis instantaneu, în timp ce filistenii îl căraseră într-un alai de ocări şi nu au fost vătămaţi pe loc. Etalări ale harului, care ar fi dus la pocăinţă o Sodomă osândită, au eşuat în a mişca sufletele unui Capernaum deosebit de privilegiat. Isprăvi pline de putere, care ar fi potolit Tirul şi Sidonul au lăsat aşezările pline de ocări ale Galileii sub blestemul respingerii Evangheliei. Dacă ele ar fi izbândit asupra pizmelor menţionate, atunci de ce nu &58

au fost săvârşite acolo? Iar dacă s-au dovedit a fi ineficiente pentru a-i izbăvi pe cei din urmă, atunci de ce au mai fost săvârşite? Ce prezentări ale voii suverane ale Celui Preaînalt sunt acestea! 4. Dumnezeu guvernează asupra îngerilor: atât asupra celor buni, cât şi asupra celor răi. Îngerii sunt servii lui Dumnezeu, mesagerii Săi, carele Lui. Ei totdeauna iau aminte la Cuvântul gurii Sale şi îndeplinesc poruncile Lui. „Dumnezeu a trimis un înger la Ierusalim, ca să-l nimicească; şi, pe când îl nimicea, Domnul S-a uitat, şi I-a părut rău de răul acesta; şi a zis îngerului care nimicea: «Destul! Acum, trage-ţi mâna înapoi!» ...Atunci Domnul a vorbit îngerului, care şi-a vârât iarăşi sabia în teacă” (I Cronici, 21:15, 27). Ar putea fi citate multe alte versete care arată că îngerii sunt supuşi voii Creatorului şi îndeplinesc porunca Sa: „Când şi-a venit Petru în fire, a zis: «Acum văd cu adevărat că Domnul a trimis pe îngerul Său, şi m-a scăpat din mâna lui Irod şi de la tot ce aştepta poporul Iudeu»” (Fapte, 12:11). „Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor proorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa, 22:6). La fel va fi şi atunci când Domnul nostru va reveni: „Fiul omului va trimite pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile, care sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea” (Evanghelia după Matei, 13:41). Şi iarăşi citim: „El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru v â n t u r i , d e l a o m a rg i n e a c e r u r i l o r p â n ă l a cealaltă” (Evanghelia după Matei, 24:31). &59

Aceleaşi lucruri sunt valabile şi pentru spiritele rele: şi ele îndeplinesc hotărârile suverane ale lui Dumnezeu. Un duh rău este trimis pentru a stârni răzvrătirea în tabăra lui Abimelech: „Atunci Dumnezeu a trimis un duh rău între Abimelec şi locuitorii Sihemului şi locuitorii Sihemului au fost necredincioşi lui Abimelec... care-l ajutaseră să ucidă pe fraţii săi” (Judecători, 9:23,24b). El a trimis un alt duh rău pentru a fi un duh de minciună în gurile profeţilor lui Ahab: „Şi acum, iată că Domnul a pus un duh de minciună în gura tuturor proorocilor tăi care sunt de faţă. Dar Domnul a hotărât lucruri rele împotriva ta” (I Regi, 22:23).Şi încă alt duh rău a fost trimis de Domnul pentru a-l tulbura pe Saul: „Duhul Domnului S-a depărtat de la Saul; şi a fost muncit de un duh rău care venea de la Domnul” (I Samuel, 16:14). La fel şi în Noul Testament: o întreagă legiune de demoni nu au ieşit din victima lor până ce nu le-a dat Domnul îngăduinţa să intre în turma de porci. Prin urmare, este clar din Sfintele Scripturi că îngerii, buni şi răi, se află sub controlul lui Dumnezeu şi în mod voit sau nu, ei duc la îndeplinire scopul lui Dumnezeu. Da, chiar şi Satan însuşi este supus controlului lui Dumnezeu. Atunci când a fost osândit în Eden, el a ascultat îngrozitoarea sentinţă, dar nu a spus niciun cuvânt. A fost incapabil să se atingă de Iov până când Dumnezeu nu i-a dat permisiunea. La fel, a trebuit să primească încuviinţarea Domnului înainte să-l „cearnă” pe Petru. Când Cristos i-a poruncit să plece („Pleacă, Satano!”), citim că Atunci diavolul L-a lăsat (Evanghelia după Matei, 4:11). Iar în final el va fi azvârlit în iazul de Foc, pregătit pentru el şi îngerii lui. Atotputernicul Domn Dumnezeu domneşte. El Îşi exercită guvernarea asupra materiei nevii, asupra fiarelor &60

tâmpe, asupra copiilor oamenilor, asupra îngerilor buni şi răi şi asupra lui Satan însuşi. Pământul nu se învârte, steaua nu străluceşte, furtuna nu se dezlănţuie, făpturile nu mişună, oamenii nu acţionează, îngerii nu fac comisioane, diavolul nu face fapte, nimic în întregul vast univers nu poate să se întâmple altfel decât a hotărât Dumnezeu din veşnicie. Aceasta este temelia credinţei. Aici este locul de odihnă al intelectului. Aici este ancora sufletului, atât sigură, cât şi statornică. Nu există nicio soartă oarbă şi niciun rău, om sau diavol dezlănţuit, ci există doar Domnul cel Atotputernic, care conduce lumea, conform bunei Sale plăceri şi pentru propria Sa slavă veşnică. Zece mii de veacuri Înainte ca Cerurile să fie puse în mişcare, Toţi anii lungi şi lumile ce vor urma Erau aievea-n mintea Sa: Nu este nici o vrabie şi nici un vierme Ce nu era în hotărârile Lui. El ridică monarhi pe tronurile lor
 Şi-i prăpădeşte, după plac.

&61

Capitolul 4 Suveranitatea lui Dumnezeu în mântuire O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui!

Epistola către romani, 11:33

„Mântuirea este a Domnului” (Iona, 2:9), dar Domnul nu-i mântuieşte pe toţi. De ce nu? El îi mântuieşte pe unii; şi atunci, dacă îi mântuieşte pe unii, de ce nu şi pe ceilalţi? Pentru că ar fi prea păcătoşi şi stricaţi? Nu, întrucât apostolul a scris: „O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul, care zice: ,,Cristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi”, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei, 1:15). Prin urmare, dacă Dumnezeu a mântuit „căpetenia” păcătoşilor, atunci nimeni nu este exclus din cauza stricăciunii sale. Şi atunci, de ce nu-i mântuieşte Dumnezeu pe toţi? Oare pentru că unii au inimile prea împietrite? Nu, întrucât despre oamenii cu cele mai împietrite inimi este scris că Dumnezeu va „lua din trupul lor inima de piatră, şi le va da o inimă de carne” (Ezechiel, 11:19). Şi atunci, oare pentru că unii oameni sunt prea încăpăţânaţi, prea indecişi, prea sfidători şi Dumnezeu este incapabil să-i atragă la Sine, curtându-i? Înainte de a da un răspuns acestei întrebări, să punem altă întrebare, făcând apel la experienţa cititorului creştin. Prietene, oare nu a fost o vreme când tu însuţi te duceai la sfatul celor răi, te opreai pe calea celor păcătoşi şi &62

te aşezai pe scaunul celor batjocoritori, zicând împreună cu ei: „Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi” (Evanghelia după Luca, 19:14)? Oare nu a fost o vreme când tu însuţi „nu ai vrut să vii la Mine, ca să ai viaţa (Evanghelia după Ioan, 5:40)? Şi oare nu a fost o vreme când tu însuţi îţi amestecai glasul cu al celor care „ziceau lui Dumnezeu: Pleacă de la noi. Nu voim să cunoaştem căile Tale. Ce este Cel Atotputernic, ca să-I slujim? Ce vom câştiga dacă-I vom înălţa rugăciuni?” (Iov, 21:14, 15)? Cu faţa ruşinată, trebuie să recunoşti că ai trăit această vreme. Dar cum de acum aceasta s-a schimbat? Ce te-a adus de la o semeaţă suficienţă de sine la un om rugător, de la unul care era în vrăjmășie cu Dumnezeu la unul care are pace cu El, de la fărădelege la supunere, de la ură la dragoste? Şi, ca unul „născut din Duhul”, vei replica grabnic „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt” (I Corinteni, 15:10). Şi-atunci, nu vezi tu că nu din cauza lipsei de putere din partea lui Dumnezeu şi nici din cauza refuzului Său de a constrânge oamenii nu sunt mântuiţi şi ceilalţi răzvrătiţi? Dacă Dumnezeu a fost în stare să aducă la supunere voinţa ta şi să-ţi câştige inima ta, şi aceasta fără a se interfera cu responsabilitatea ta morală, atunci nu este El capabil să facă acelaşi lucru şi pentru alţii? Cu siguranţă că da. Şi atunci, cât este de lipsit de consecvenţă, de logică, de chibzuinţă din partea ta, în încercarea ta de a justifica faptul că cei răi merg pe drumul lor spre soarta finală, să argumentezi că Dumnezeu nu este în stare să-i mântuiască întrucât nu-L lasă ei. Spui cumva: „Dar apoi a sosit ceasul în care am fost dispus, dispus să-L primesc pe Cristos ca Mântuitor al meu”? Adevărat, dar Domnul este Acela care te-a făcut să fii dispus (Psalmii, 110:3; Epistola către filipeni, 2:13). Şi-atunci, de &63

ce nu-i face pe toţi păcătoşii să fie dispuşi? De ce? Tocmai datorită faptului că El este suveran şi face după cum Îi place! Dar să ne întoarcem la întrebarea noastră de deschidere. De ce se întâmplă că nu toţi sunt mântuiţi, și în special toți cei care aud Evanghelia? Încă mai răspunzi: „Pentru că majoritatea refuză să creadă”? Ei bine, este adevărat, dar aceasta este doar o parte din adevăr. Este adevărul din partea omenească. Dar există şi o parte dumnezeiască, şi această parte trebuie să fie accentuată, altfel Dumnezeu va fi jefuit de slava care I se cuvine. Cei nemântuiţi sunt pierduţi pentru că ei refuză să creadă; ceilalţi sunt mântuiţi pentru că ei cred. Dar ce anume îi face pe aceştia să-şi pună credinţa în Cristos? Oare sunt ei mai inteligenţi decât semenii lor şi mai iuţi în a discerne nevoia lor de a fi mântuiţi? Piară acest gând! „Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” (I Corinteni, 4:7.) Dumnezeu Însuşi este Acela care face diferenţa între cei aleşi şi cei nealeşi, căci despre ai Săi este scris: „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Cristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică” (I Ioan, 5:20). Credinţa este darul lui Dumnezeu, „căci nu toţi au credinţa” (II Tesaloniceni, 3:2); prin urmare, vedem că Dumnezeu nu acordă tuturor acest dar. Şi-atunci cui acordă El această favoare mântuitoare? Şi noi răspundem: aleşilor Săi: „Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică, au crezut” (Fapte, 13:48). De-aici vom citi despre „credinţa aleşilor lui Dumnezeu” (Titus, 1:1). Dar este Dumnezeu părtinitor în distribuirea favorurilor Sale? Cumva, nu are &64

dreptul să fie? Mai există unii care cârtesc împotriva Gospodarului? Atunci propriile Lui cuvinte sunt răspunsul suficient: „Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu?” (Evanghelia după Matei, 20:15). Dumnezeu este suveran în acordarea darurilor Sale, atât în sfera naturală, cât şi în cea spirituală. Cam atât cu privire la afirmaţia generală, iar acum să particularizăm.

1.Suveranitatea lui Dumnezeu-Tatăl în mântuire. Poate că pasajul care afirmă cel mai grăitor suveranitatea absolută a lui Dumnezeu în legătură cu faptul că El determină destinul creaturilor Sale este capitolul 9 din Epistola către romani. Nu vom încercă să facem o recenzie a întregului capitol, ci ne vom mărgini la versetele 21-23: 21Nu

este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară? 22Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru pieire; 23şi să-Şi arate bogăţia slavei Lui faţă de nişte vase ale îndurării, pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă (despre noi vorbesc)?

Epistola către romani, 9:21-23 Aceste versete reprezintă omenirea căzută ca fiind inertă şi neputincioasă ca o bucată de lut lipsit de viaţă. Acest pasaj arată că nu există diferenţe intrinseci între cei aleşi şi cei care nu au fost aleşi: ei sunt lut din „aceeaşi frământătură”, fapt care concordă cu Epistola către efeseni, &65

2:3, unde ni se spune că, din natură, toţi sunt „copii ai mâniei”. El ne învaţă că destinul final al fiecărui individ este decis de voia lui Dumnezeu, şi binecuvântată fie situaţia aceasta: dacă am fi lăsaţi pe seama voii noastre, destinaţia finală a noastră, a tuturor, ar fi Iazul de Foc. Pasajul declară că Dumnezeu Însuşi este Cel care acţionează diferenţiat în privinţa respectivelor destinaţii spre care trimite creaturile Sale, pentru că un vas este făcut „pentru o întrebuinţare de cinste şi altul pentru o întrebuinţare de ocară”; unii sunt „vase ale mâniei, potrivite pentru pieire”, iar alţii sunt „vase ale îndurării, pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă”. Recunoaştem grabnic că este foarte umilitor pentru inima mândră a creaturii să privească toată omenirea aflată în mâna lui Dumnezeu precum lutul în mâinile olarului, dar exact acesta este modul în care Scripturile Adevărului prezintă cazul. În aceste zile de fală omenească, de mândrie intelectuală şi de zeificare a omului, trebuie să insistăm asupra faptului că olarul modelează vasele pentru sine. Răfuiască-se omul cu Făcătorul său după cum voieşte, faptul că el nu este nimic mai mult decât lut în mâinile Olarului Ceresc rămâne valabil şi, în timp ce ştim că Dumnezeu Îşi va trata creaturile cu justeţe, că Judecătorul întregului Pământ va face dreptate, totuşi, El îşi modelează vasele pentru propriul Său scop şi potrivit bunului Său plac. Dumnezeu revendică dreptul indiscutabil de a face ce vrea cu ceea ce-i al Lui. Nu numai că Dumnezeu are dreptul de a face ceea ce vrea cu creaturile mâinilor Sale, dar, de-asemenea, El exercită acest drept al Lui, şi aceasta nu se vede nicăieri mai bine decât în harul Său care predestinează. Înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu a făcut o alegere, o selecţie. &66

Înaintea ochilor Săi omniscienţi stătea întreaga rasă a lui Adam şi din ea a selectat un popor şi l-a predestinat să fie „copii adoptaţi”, l-a predestinat să fie „făcut asemănător chipului Fiului Său”, l-a orânduit la viaţa veşnică. Multe sunt versetele care expun acest adevăr binecuvântat, dintre care şapte ne vor reţine atenţia. „Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică, au crezut” (Fapte, 13:48). Fiecare artificiu al ingeniozităţii umane a fost întrebuinţat pentru a toci tăişul ascuţit al acestei scripturi şi pentru a se descotorosi de înţelesul evident al acestor cuvinte printr-o explicaţie, dar s-a încercat în zadar, căci nimic nu va fi vreodată în stare să reconcilieze acest pasaj şi altele similare cu gândirea omului natural, firesc. „Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică, au crezut.” Aici învăţăm patru lucruri: primul este acela că a crede este consecinţa şi nu cauza decretului lui Dumnezeu. Al doilea, acela că numai un număr limitat este „rânduit la viaţa veşnică”, pentru că dacă toţi oamenii, fără excepţie, ar fi orânduiţi astfel de Dumnezeu, atunci cuvintele „toţi cei ce erau rânduiţi” ar fi un calificativ lipsit de înţeles. Al treilea lucru este acela că această „orânduire” de la Dumnezeu nu este numai în vederea unor privilegii externe, ci în vederea primirii vieţii veşnice, iar al patrulea lucru este acela că „toţi cei ce erau” – nici măcar cu unul mai puţin – care erau orânduiţi de Dumnezeu spre viaţa veşnică, vor crede cu siguranţă. Comentariile iubitului nostru Spurgeon asupra pasajului de mai sus sunt vrednice de atenţia noastră. El scrie: S-au făcut încercări de a dovedi că aceste cuvinte nu ne învaţă predestinarea, dar aceste încercări violentează

&67

limbajul astfel încât nu-mi voi pierde timpul dându-le răspuns. Eu citesc: «toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică, au crezut», şi nu voi strâmba textul, ci voi slăvi harul lui Dumnezeu, atribuind acestui har credinţa fiecărui om. Oare nu Dumnezeu este Acela care dăruieşte dispoziţia de a crede? Dacă oamenii sunt dispuşi spre a avea viaţa veşnică, atunci nu Dumnezeu este Acela care dăruieşte oamenilor dispoziţia de a crede? Dacă oamenii sunt dispuşi să aibă viaţa veşnică, atunci nu El este Acela care-i face – în fiecare caz – să aibă această dispoziţie? Este greşit ca Dumnezeu să dea har? Dacă este corect ca El să dăruiască har, atunci este greşit ca El să-Şi propună să-l dăruiască? Ai prefera să-l dăruiască accidental? Dacă este corect ca să-Şi propună să dăruiască astăzi har, atunci a fost corect ca El să-Şi propună aceasta înainte de ziua de azi şi, întrucât El nu Se schimbă, să-Şi propună aceasta din veşnicie.

Spurgeon, Sermons, vol. 34, 23 septembrie 1888 5Tot

aşa, şi în vremea de faţă, este o rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har. 6Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altminteri, harul n-ar mai fi har. Şi dacă este prin fapte, nu mai este prin har; altminteri, fapta n-ar mai fi faptă.

Epistola către romani, 11:5,6. Cuvintele „Tot aşa” de la începutul acestui citat ne trimit la versetul anterior, unde scrie: „Mi-am păstrat şapte mii de bărbaţi, care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal.” Observă îndeosebi termenul „păstrat”. În zilele lui Ilie au fost şapte mii – o minoritate – care au fost feriţi în chip dumnezeiesc de idolatrie şi aduşi la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu. Această păstrare şi iluminare nu a provenit din nimic intrinsec lor, ci numai prin influenţa şi intermediul special al lui Dumnezeu. Ce mare favoare li se făcea acestor &68

indivizi să fie „păstraţi” în acest mod de Dumnezeu! Acum, apostolul spune: „După cum în zilele lui Ilie era „o rămăşiţă păstrată de Dumnezeu”, tot aşa există una şi în această dispensaţie. „O rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har.” Aici cauza alegerii este urmărită până la sursa ei. Baza datorită căreia Dumnezeu Şi-a ales această „rămăşiţă” nu a fost credinţa văzută în ei mai dinainte, pentru că o alegere fundamentată pe previziunea faptelor bune ar fi făcută la fel de mult pe temeiul faptelor pe cât ar fi făcută pe orice alt temei şi, în asemenea caz, nu ar fi „prin har”; căci, scrie apostolul „Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altminteri, harul n-ar mai fi har”, iar aceasta înseamnă că harul şi faptele sunt opuse, nu au nimic în comun şi nu se amestecă, după cum nu se amestecă uleiul cu apa. Astfel, ideea binelui inerent văzut mai dinainte în cei aleşi, sau orice altă faptă meritorie săvârşită de ei este exclusă categoric. „O rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har” semnifică o alegere necondiţionată rezultând din favoarea suverană a lui Dumnezeu; într-un cuvânt, ea este o alegere absolut benevolă. 26De

pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. 27Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. 28Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; 29pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.

I Corinteni, 1:26-29. &69

În acest pasaj se face referire de trei ori la alegerea făcută de Dumnezeu, iar alegerea presupune în mod necesar o selecţie, luarea unor şi lăsarea altora. Cel care alege aici este Dumnezeu Însuşi, după cum a spus Domnul Isus apostolilor: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” (Evanghelia după Ioan, 15:16). Numărul celor aleşi este definit în mod strict: „nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici”, ceea ce concordă cu Evanghelia după Matei, 20:16: „Tot aşa, cei din urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”. Cam atât despre faptul că Dumnezeu alege, iar acum să observăm obiectele alegerii Sale. Cei despre care mai sus se scrie că sunt aleşi de Dumnezeu sunt „lucrurile nebune ale lumii, …lucrurile slabe ale lumii, …lucrurile josnice ale lumii…” Dar de ce? Pentru a demonstra şi preamări harul Său. Căile lui Dumnezeu, la fel ca şi gândurile Sale, sunt într-un război crunt cu cele ale omului. Mintea firească ar fi presupus că selecţia fusese făcută din rândurile celor opulenţi şi influenţi, amabili şi culţi, astfel încât creştinismul să poată câştiga aprobarea şi aplauzele lumii prin grandoarea şi splendoarea sa firească. Dar, ah!... „Ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Evanghelia după Luca, 16:15). Dumnezeu alege „lucrurile inferioare.” A făcut aşa şi în vremurile Vechiului Testament. Naţiunea pe care El a selectat-o pentru a fi depozitara sfintelor Sale oracole şi prin intermediul căreia urma să vină Sămânţa promisă nu au fost egiptenii antici, nici impunătorii babilonieni, nici înalta cultură şi civilizaţie a grecilor. Nu, ci poporul asupra căruia Iehovahh Şi-a aţintit dragostea şi pe care i-a privit ca pe „lumina ochilor Săi” erau evreii dispreţuiţi şi nomazi. La fel &70

s-a întâmplat şi atunci când Domnul Şi-a făcut cortul între oameni: cei cărora le-a făcut favoarea de a-i primi în intimitatea Sa şi de a-i trimite ca pe ambasadori ai Săi erau, în cea mai mare parte a lor, pescari necărturari. Şi la fel stau lucrurile de atunci încoace. La fel este şi astăzi: la rata de creştere actuală, nu va trece mult până se va vădi că Domnul are mai mulţi în dispreţuita Chină, care sunt într-adevăr ai Săi, decât are în extrem de favorizata Americă şi mai mulţi printre necivilizaţii negri din Africa decât în cultivata (?) Germanie! Şi scopul alegerii făcute de Dumnezeu, motivul existenţei selecţiei Sale este „ca nimeni să nu se laude înaintea Sa”, în obiectele alegerii Sale ne-existând nimic ce să le merite favoarea Lui specială, pentru ca toată lauda să fie atribuită cu generozitate bogăţiilor nespus de îmbelşugate ale harului Său felurit. 3Binecuvântat

să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Cristos. 4În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, 5ne-a rânduit mai dinainte 12 să fim înfiaţi prin Isus Cristos, după buna plăcere a voii Sale… 11În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale,

Epistola către efeseni, 1:3-5,11. Aici ni se spune iarăşi în ce moment al timpului – dacă l-am putea denumi timp – i-a ales Dumnezeu pe cei În limba engleză sintagma „a rândui mai dinainte” este to predestinate, a predestina. N. tr. 12

&71

care urmau să-I fie copii prin Isus Cristos. Aceasta nu s-a întâmplat după ce Adam a căzut şi a azvârlit întreaga sa rasă în păcat şi ticăloşie, ci cu mult înainte ca el să fi văzut lumina, şi chiar înainte ca lumea însăşi să fi fost întemeiată ne-a ales pe noi Dumnezeu în Cristos. Aici mai învăţăm şi scopul pe care Dumnezeu l-a avut înaintea Sa în legătură cu proprii Săi aleşi: acest scop este acela că ei trebuie să fie „sfinţi şi fără prihană înaintea Lui”; că ei sunt „înfiaţi”; că ei au fost „făcuţi moştenitori”. Aici mai descoperim şi motivaţia care L-a îndemnat să facă aceasta: „în dragostea Lui ne-a predestinat întru adopţia pentru Sine Însuşi prin Isus Cristos” – o afirmaţie care respinge acuzaţia răutăcioasă făcută adesea că, dacă Dumnezeu ar decide destinul veşnic al creaturilor Sale, ar fi tiran şi nedrept. În final, aici suntem informaţi că în această chestiune El nu S-a sfătuit cu nimeni ci suntem „predestinaţi potrivit bunei plăceri a voii Sale.” 13Noi

însă, fraţi preaiubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.

II Tesaloniceni, 2:13. Aici sunt trei lucruri care merită o atenţie specială. Primul este faptul că ni se spune în mod expres că aleşii lui Dumnezeu sunt aleşi „pentru mântuire”. Nu s-ar putea spune mai direct. Cât de grabnic se descotorosesc aceste cuvinte de sofisticăriile şi vorbirea echivocă a tuturor celor care ar face ca alegerea să nu se refere la nimic altceva decât la privilegii externe sau la rangul în serviciu! Dumnezeu Însuşi ne-a ales chiar pentru „mântuire”. Al doilea lucru este acela că alegerea spre mântuire nu dispreţuieşte întrebuinţarea &72

mijloacelor corespunzătoare: mântuirea este dobândită prin „sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului”. Nu este adevărat că dacă Dumnezeu a ales pe cineva acela va fi mântuit vrând-nevrând, fie că crede, fie că nu: Scripturile nu prezintă nicăieri aşa ceva. Acelaşi Dumnezeu care a predestinat pentru un scop final, a stabilit şi mijloacele; şi acelaşi Dumnezeu care „a ales pentru mântuire”, a decretat că scopul Său va fi realizat prin lucrarea Duhului şi credinţa adevărului. Al treilea lucru este acela că faptul că Dumnezeu ne-a ales pentru mântuire este un motiv profund pentru o laudă fierbinte. Observă cât de categoric exprimă apostolul aceasta: „trebuie”, „suntem siliţi să aducem întotdeauna mulţumiri lui Dumnezeu pentru voi, fraţi preaiubiţi de Domnul, pentru că Dumnezeu v-a ales de la început pentru mântuire” etc. În loc să se retragă îngrozit din faţa doctrinei predestinării, credinciosul, atunci când vede acest adevăr binecuvântat, după cum este dezvăluit în Cuvânt, descoperă un temei pentru recunoştinţă şi mulţumiri aşa cum nu o face nimic altceva, decât darul nespus al Răscumpărătorului Însuşi. 9El

ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Cristos Isus, înainte de veşnicii.

II Timotei, 1:9. Cât de clar şi de tranşant este limbajul Scrierii Sfinte! Omul este acela care, prin cuvintele sale, întunecă sfatul. Este imposibil să afirmi situaţia mai clar sau mai categoric decât este afirmat aici. Mântuirea noastră nu este „potrivit faptelor noastre”, adică nu se datorează niciunui lucru care &73

ţine de noi, nici nu este ca o răsplată pentru vreun lucru provenit de la noi ci, în loc de aceasta, ea este rezultatul hotărârii şi harului lui Dumnezeu, iar acest har ne-a fost dat în Cristos Isus înainte de întemeierea lumii. Prin har suntem noi mântuiţi, şi în hotărârea sau în scopul lui Dumnezeu, acest har ne-a fost acordat nu numai înainte de a fi zărit noi lumina şi nu numai înainte de căderea lui Adam, ci chiar înainte de acel îndepărtat „început” din Genesa, 1:1. Şi în aceasta se află mângâierea inexpugnabilă a poporului lui Dumnezeu. Dacă alegerea Sa a fost din veşnicie, ea va dăinui o veşnicie! „Nimic nu poate supravieţui în veşnicie decât ceea ce a venit din veşnicie, şi ceea ce a venit în acest fel, va supravieţui cu siguranţă” (G. S. Bishop). 2după

ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu-Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Cristos…

I Petru, 1:2. Aici, din nou, alegerea de către Tatăl precede lucrarea Duhului Sfânt în cei care sunt mântuiţi şi, prin ascultarea credinţei, de către aceştia, ridică totalmente lucrurile de pe planul creaturilor şi le plasează în odihna plăcerii suverane a Celui Preaînalt. „Preştiinţa” sau „ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu-Tatăl” nu se referă aici la preştiinţa Sa privitoare la toate lucrurile, ci semnifică faptul că sfinţii erau toţi prezenţi din veşnicie în Cristos în gândirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a ştiut mai dinainte că unii care vor fi auzit Evanghelia o vor crede separat de faptul că El îi „orânduise” pe aceştia la viaţa veşnică. Ceea ce preştiinţa lui Dumnezeu a văzut în toţi oamenii era dragostea faţă de &74

păcat şi ura împotriva Sa. „Precunoaşterea” lui Dumnezeu se bazează pe propriile Sale hotărâri, după cum reiese clar din Fapte, 2:23: „pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege”; observă ordinea de-aici: la început este „sfatul hotărât” al lui Dumnezeu (decretul Său), apoi „preştiinţa” Sa. Acelaşi lucru este şi în Epistola către romani, 8:28, 29: 28De

altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. 29Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi.

Epistola către romani, 8:28, 29. Căci pe cei pe care i-a cunoscut dinainte i-a şi predestinat să se conformeze chipului Fiului Său, dar primul cuvânt de-aici, „căci”, priveşte înapoi spre versetul precedent, iar ultima sa propoziţie spune „celor ce sunt chemaţi după planul Său”, aceştia fiind cei pe care i-a „cunoscut mai dinainte şi i-a predestinat”. În final, trebuie subliniat faptul că atunci când citim în Scriptură că Dumnezeu îi „cunoaşte” pe anumiţi oameni, termenul este întrebuinţat în sensul de „a cunoaşte aprobând şi iubind”: „Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu” (I Corinteni, 8:3). Cu toate acestea, Cristos le va spune ipocriţilor: „Niciodată nu v-am cunoscut” – niciodată nu i-a iubit. „Aleşi potrivit preştiinţei lui Dumnezeu-Tatăl” înseamnă, aşadar, aleşi de El ca obiecte speciale ale aprobării şi dragostei. &75

Rezumând învăţătura acestor şapte pasaje înţelegem că Dumnezeu i-a „orânduit la viaţa veşnică” pe unii şi, în consecinţă, la timpul potrivit, ei „vor crede”; că orânduirea la mântuire a aleşilor lui Dumnezeu nu se datorează niciunui lucru bun din ei şi nici vreunui lucru meritoriu făcut de ei, ci numai datorită „harului” Său; că Dumnezeu a selectat în mod expres cele mai inadecvate obiecte pentru a fi recipiente ale favorii Sale speciale, pentru ca „nimeni să nu se laude înaintea Lui”; că Dumnezeu Şi-a ales poporul în Cristos înainte de întemeierea lumii, nu pentru că ar fi fost ei aşa, ci tocmai pentru ca să devină „sfinţi şi fără prihană înaintea Lui”; şi că selectându-i pe unii pentru mântuire, El a hotărât şi mijloacele prin care sfatul Său veşnic urma să fie realizat; că în, planul lui Dumnezeu, însuşi „harul” lui Dumnezeu nea fost „dat nouă în Cristos Isus înainte de întemeierea lumii”; că mult timp înainte ca ei să fi fost creaţi într-adevăr, aleşii lui Dumnezeu erau prezenţi în gândirea lui Dumnezeu, fiind „precunoscuţi” de El, adică erau obiectele concrete ale dragostei Sale veşnice. Înainte de a ne îndrepta spre următoarea parte a acestui capitol, mai spunem un cuvânt privitor la subiectele harului predestinator al lui Dumnezeu. Păşim din nou pe acest tărâm, întrucât chiar în acest loc este atacată cel mai frecvent doctrina suveranităţii lui Dumnezeu, în predestinarea unora la mântuire. Cei care pervertesc acest adevăr caută în mod invariabil să găsească vreo cauză în afara voii lui Dumnezeu care L-ar mişca pe El să acorde păcătoşilor mântuirea; creaturii i se atribuie un lucru sau altul pentru primirea îndurării din mâinile Creatorului. Revenim la întrebarea: De ce i-a ales Dumnezeu pe cei aleşi?

&76

Ce anume a existat în mod intrinsec în aleşi care a atras inima lui Dumnezeu de partea lor? A fost acest lucru cu putinţă pentru că aveau anumite virtuţi? …Pentru că au avut inimi generoase, au fost oameni delicaţi, rostitori de adevăr? Într-un cuvânt, pentru că erau „buni” au fost ei aleşi de Dumnezeu? Nu, căci Domnul nostru a spus: „Nimeni nu este bun, decât numai Unul, Dumnezeu” (Evanghelia după Matei, 19:17) 13. Au fost cumva aleşi datorită unor fapte bune pe care le-ar fi făcut? Nu, întrucât este scris: „Nu este niciunul care să facă binele, nici unul măcar” (Epistola către romani, 3:12). Au fost cumva aleşi pentru că au evidenţiat o seriozitate şi un zel în ceea ce priveşte căutarea de Dumnezeu? Nu, căci iarăşi este scris: „Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu” (Epistola către romani, 3:11). Au fost cumva aleşi pentru că Dumnezeu a văzut mai dinainte că ei vor crede? Nu: Cum ar putea cei „morţi în greşelile şi păcatele lor” crede în Cristos? Cum ar putea Dumnezeu cunoaşte mai dinainte că unii vor deveni credincioşi, când credinţa le era cu neputinţă? Scriptura declară că noi „credem prin har” (Fapte, 18:27)14.Credinţa este darul lui Dumnezeu şi, separat de acest dar, nimeni nu poate crede. Cauza alegerii Sale, aşadar, se află în Sine Însuşi şi nu în obiectele alegerii Sale. El i-a ales pe cei pe care i-a ales, pur şi simplu, pentru că a ales să-i aleagă.

13

În limba română, traducerea Dumitru Cornilescu redă: „Binele este Unul singur”. N. tr. În limba română, traducerea Dumitru Cornilescu redă: „a ajutat mult, prin harul lui Dumnezeu, pe cei ce crezuseră”. N. tr. 14

&77

„Suntem fii prin alegerea lui Dumnezeu, Crezând în Isus Cristos, Prin destinaţie veşnică, Primim acum har suveran Doamne, îndurarea Ta Dăruieşte atât har, cât şi slavă!”

2.Suveranitatea lui Dumnezeu-Fiul în mântuire. Pentru cine a murit Cristos? Cu siguranţă nu mai trebuie argumentat faptul că Tatăl a avut un scop expres în trimiterea Fiului la moarte sau că Dumnezeu-Fiul a avut înaintea Sa un plan bine definit conform căruia Şi-a dat viaţa: „…aceste lucruri Îi sunt cunoscute Domnului din veşnicie” (Fapte, 15:18). Şi atunci, care a fost scopul Tatălui şi proiectul Fiului? Noi răspundem: Cristos a murit pentru „aleşii lui Dumnezeu”. Nu suntem în necunoştinţă de faptul că planul limitat al morţii lui Cristos a fost subiectul multor controverse…dar ce mare adevăr din Scripturi nu a fost?... Nici nu uităm că ceea ce are de-a face cu Persoana şi lucrarea binecuvântatului nostru Domn trebuie tratat cu reverenţă profundă şi un „Aşa vorbeşte Domnul” trebuie furnizat ca susţinere pentru fiecare aserţiune pe care o facem. Apelul nostru va fi la Lege şi la Mărturie. Pentru cine a murit Cristos? Cine erau cei pe care intenţiona să-i răscumpere prin vărsarea sângelui Său? Cu siguranţă că Domnul Isus a avut o determinare absolută înaintea Sa atunci când S-a îndreptat spre Cruce. Iar dacă a avut, atunci rezultă obligatoriu faptul că dimensiunea &78

scopului era limitată, întrucât o determinare sau un scop absolut trebuie realizat. Dacă determinarea absolută a lui Cristos a inclus întreaga omenire, atunci cu siguranţă că întreaga omenire va fi mântuită. Pentru a se sustrage acestei concluzii inevitabile, mulţi au afirmat că înaintea lui Cristos nu a existat o determinare absolută şi că în moartea Lui s-a asigurat doar o mântuire condiţionată pentru întreaga omenire. Respingerea acestei aserţiuni este găsită în promisiunile făcute de Tată Fiului Său înainte de a Se îndrepta spre Cruce şi chiar înainte de a Se întrupa. Scripturile Vechiului Testament ni-L înfăţişează pe Tatăl ca promiţând Fiului o anumită răsplată pentru patimile Sale pentru păcătoşi. În acest stadiu, ne vom mărgini la una sau două afirmaţii consemnate în bine-cunoscutul capitol 53 din Isaia. Acolo Dumnezeu spune: 10Domnul

a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă... Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui. 11Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune (sau: îndreptăţi) pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.

Isaia, 53:10, 11. Dar aici ar trebui să facem o pauză şi să întrebăm „Cum putea fi sigur că Cristos va vedea „sămânţa Sa” şi că „va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora”, dacă mântuirea anumitor membri ai rasei umane nu ar fi fost decretată în mod dumnezeiesc şi, prin urmare, nu ar fi fost sigură? Cum putea fi sigur că Cristos Însuşi „va îndreptăţi pe &79

mulţi”, dacă nu ar fi fost asigurată eficacitatea primirii Sale ca Mântuitor al lor? Pe de altă parte, a insista asupra faptului că Domnul Isus Şi-a propus în mod expres mântuirea întregii omeniri înseamnă a-L acuza de un lucru de care nicio fiinţă inteligentă nu ar trebuie să se facă vinovată, şi anume de a proiecta ceea ce, în virtutea omniscienţei Sale, El ştia că niciodată nu se va întâmpla. De-aici, alternativa care ne rămâne este aceea că, în privinţa scopului pre-determinat al morţii Sale, Cristos a murit numai pentru cei aleşi. Rezumând într-o singură propoziţie despre care suntem siguri că va fi înţeleasă de fiecare cititor inteligent, noi spunem că Cristos nu a murit numai pentru a face posibilă mântuirea întregii omeniri, ci pentru a face sigură mântuirea tuturor acelora pe care Tatăl I i-a dat. Cristos nu a murit pur şi simplu pentru a face ca păcatele să poată fi iertate, ci „ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa” (Epistola către evrei, 9:26). Cât priveşte întrebarea „Al cui păcat a fost înlăturat?”, Scriptura nu ne lasă în întuneric: cel al aleşilor, „lumea” (Evanghelia după Ioan, 1:29) poporului lui Dumnezeu! 1. Scopul limitat din Ispăşire derivă, obligatoriu, din alegerea veşnică a Tatălui a unora în vederea mântuirii. Sfintele Scripturi ne informează că înainte ca Domnul să se întrupeze, El a zis: „Atunci am zis: « Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule! »” (Epistola către evrei, 10:7), iar după ce S-a întrupat, El a declarat: „Mam pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (Evanghelia după Ioan, 6:38). Dacă Dumnezeu a ales de la început pe unii în vederea mântuirii, atunci, întrucât voia lui Cristos era în concordanţă perfectă cu voia &80

Tatălui, El nu a căutat să lărgească alegerea Sa. Ceea ce tocmai am spus nu este pur şi simplu o deducţie plauzibilă de-a noastră, ci este în armonie strictă cu învăţătura expresă a Cuvântului. În repetate rânduri Domnul nostru S-a referit la cei pe care Tatăl I-I „dăduse” şi cu privire la care El era preocupat în mod deosebit. El a spus: 37Tot

ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară; 39Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l învii în ziua de apoi.

Evanghelia după Ioan, 6:37, 39. Şi iarăşi: 1După

ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer, şi a zis: „Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, 2după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora, pe care I i-ai dat Tu. 6Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor, pe care Mi iai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Tu Mi i-ai dat; şi ei au păzit Cuvântul Tău. 9Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia, pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi: 24Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă, pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.

Evanghelia după Ioan, 17:1, 2, 6, 9, 24. Înainte de întemeierea lumii, Tatăl a predestinat un popor pentru a fi conformat chipului Fiului Său, iar moartea

&81

şi învierea Domnului Isus a fost în vederea îndeplinirii scopului dumnezeiesc. 2. Însăşi natura Ispăşirii evidenţiază faptul că, în aplicarea sa la păcătoşi, ea era limitată în ceea ce priveşte scopul lui Dumnezeu. Ispăşirea lui Cristos poate fi luată în consideraţie din două puncte de vedere: din punct de vedere dumnezeiesc şi din punct de vedere omenesc. Privind de la om la Dumnezeu, lucrarea de pe cruce a lui Cristos era o împăcare, o îmbunare a mâniei dumnezeieşti, o satisfacere a justiţiei şi sfinţeniei lui Dumnezeu; privind de la Dumnezeu la om, ea era o substituire, Inocentul luând locul celui vinovat, Cel Drept murind pentru cei nedrepţi. Însă o substituire strictă a unei Persoane pentru persoane şi acceptarea de către Aceasta, de bună-voie, a pătimirii, implică recunoaşterea categorică de către Substituent şi de Către Cel pe care Îl îmbunează a persoanelor în favoarea cărora El acţionează, ale căror păcate le poartă şi ale căror obligaţii legale le achită. Mai mult, dacă Legiuitorul acceptă satisfacerea făcută de Substituent, atunci cei pentru care acţionează Acesta, pe care-i înlocuieşte, este obligatoriu să fie achitaţi. Dacă sunt datornic şi incapabil de a achita datoria şi păşeşte în faţă altcineva şi achită creditorului meu pe deplin şi primeşte chitanţa ca document care atestă această achitare, atunci, în ochii legii, creditorul meu nu mai are pretenţii de la mine. Pe cruce, Domnul Isus S-a dat ca preţ de răscumpărare şi faptul că acest preţ a fost primit de Dumnezeu a fost atestat de mormântul deschis trei zile mai târziu. Întrebarea pe care o ridică aici este: Pentru cine a fost plătit acest preţ de răscumpărare? Dacă a fost plătit pentru întreaga omenire, atunci datoria făcută de fiecare om a fost anulată. Dacă &82

Cristos, în trupul Său, pe lemn, a purtat păcatele tuturor oamenilor, fără excepţie, atunci nimeni nu va pieri. Dacă Cristos a fost „făcut blestem” pentru toţi cei din rasa lui Adam, atunci nimeni nu mai este acum sub osândire. Dumnezeu nu poate cere plata de două ori, prima dată când a sângerat Chezaşul şi apoi şi de la mine.” Dar Cristos nu a achitat datoria pentru toţi oamenii, fără excepţie, pentru că sunt unii care vor fi „aruncaţi în temniţă (cf. I Petru, 3:19, unde apare acelaşi termen grecesc folosit pentru „temniţă”), iar despre aceştia se spune: „Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de-acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ” (Evanghelia după Matei, 5:26), fapt care, desigur, nu va avea loc niciodată. Cristos nu a purtat păcatele întregii omeniri, pentru că sunt unii care „mor în păcatele lor” (Evanghelia după Ioan, 8:21) şi „ale căror păcate rămân” (Evanghelia după Ioan, 9:41). Cristos nu a fost făcut blestem pentru toată rasa adamică, întrucât sunt unii cărora le va spune: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor” (Evanghelia după Matei, 25:41). A spune că Cristos a murit pentru toţi, deopotrivă, a spune că El a devenit Substitut şi Chezaş pentru întreaga rasă umană, a spune că El a pătimit pentru omenire şi în locul acesteia, înseamnă a spune că El „a purtat blestemul pentru mulţi care acum poartă blestemul pentru ei înşişi; că El a suferit pedeapsa pentru mulţi care, acum, sunt în iad, ridicându-şi ochii, în chinuri; că El a plătit preţul de răscumpărare pentru mulţi care vor plăti, totuşi, în chinurile veşnice plata păcatului, care este moartea” (G. S. Bishop). Însă, pe de altă parte, a spune, după cum zice Scriptura, că Cristos a fost lovit de Dumnezeu pentru păcatele poporului lui Dumnezeu; a spune că Cristos Şi-a dat viaţa pentru oi; a spune că Şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi; a spune că El &83

a făcut o ispăşire care a ispăşit pe deplin; a spune că El a fost dat ca jertfă de ispăşire, care într-adevăr ispăşeşte, înseamnă a spune că El este Mântuitorul care mântuieşte cu adevărat. 3. Strâns legat de cele scrise mai sus şi confirmându-le este şi învăţătura Scripturii cu privire la preoţia Domnului nostru. Slujba de înalt Mare Preot este aceea din cadrul căreia mijloceşte acum Cristos pentru noi. Dar pentru cine mijloceşte El? Pentru întreaga rasă umană, sau pentru toată omenirea? Răspunsul dat de Noul Testament la această întrebare este clar ca o rază de soare. Mântuitorul nostru a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Epistola către evrei, 9:24), adică pentru cei care sunt „părtaşi ai chemării cereşti” (Epistola către evrei, 3:1). Şi iarăşi este scris: „De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei” (Epistola către evrei, 7:25). Aceasta este în acord strict cu tipul existent în Vechiul Testament: după înjunghierea animalului de jertfă, Aaron intra în Locul Preasfânt ca reprezentant al poporului lui Dumnezeu şi în numele acestuia: numele triburilor lui Israel erau acelea care erau gravate pe pieptarul său, şi în interesul lor se înfăţişa el înaintea lui Dumnezeu. Cuvintele Domnului nostru din Evanghelia după Ioan, 17:9, se potrivesc cu acestea: „Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia, pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi”. Un alt verset care solicită o tratare atentă şi grijulie în această privinţă se găseşte în Epistola către romani, capitolul 8. În versetul 33 se ridică întrebarea: „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?” Apoi urmează răspunsul inspirat: „Dumnezeu &84

este Acela, care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? Cristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi!” Observă în special faptul că moartea şi mijlocirea lui Cristos au unul şi acelaşi obiect! După cum a fost în cazul tipului, la fel stau lucrurile şi în cazul antetipului: expierea şi rugăciunea sunt coextensive. Dacă Cristos mijloceşte numai pentru aleşi şi nu „pentru lume”, atunci El a murit numai pentru ei. Şi observăm în continuare că moartea, învierea, înălţarea şi mijlocirea Domnului Isus sunt consemnate aici ca fiind motivul pentru care nimeni nu poate depune acuzaţii împotriva aleşilor lui Dumnezeu. Cei care încă se mai leagă de ceea ce avansăm noi să cumpănească grijuliu următoarea întrebare: Dacă moartea lui Cristos s-ar extinde în mod egal pentru toţi, cum devine ea garanţie împotriva unei „acuzaţii”, odată ce toţi ce nu cred „au şi fost judecaţi” (Evanghelia după Ioan, 3:18). 4. Numărul celor care se împărtăşesc din beneficiile morţii lui Cristos este determinat nu doar de natura Ispăşirii şi de preoţia lui Cristos, ci şi de puterea Lui. Recunoaşte că Cel care a murit pe cruce era Dumnezeu manifestat în trup şi ceea ce urmează în mod inevitabil este că ceea ce Cristos a intenţionat, aceea va şi împlini; că ceea ce a plătit, va şi dobândi şi că lucrul care-I este drag, îl va şi ocroti. Dacă Domnul Isus are toată puterea în Ceruri şi pe Pământ, atunci nimeni nu poate să I Se împotrivească cu succes, dar se poate spune, este adevărat în mod abstract, totuşi, Cristos refuză să-Şi exercite puterea, astfel că El nu va forţa pe nimeni să-L primească ca pe Mântuitorul său. Aceasta este adevărat dintro anumită perspectivă, dar total neadevărat dintr-o alta. &85

Mântuirea oricărui păcătos este o problemă a puterii dumnezeieşti. Prin natura sa păcătosul este în vrăjmăşie cu Dumnezeu şi nimic altceva decât puterea divină ce operează în el nu poate depăşi această vrăjmăşie, căci este scris: Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis” (Evanghelia după Ioan, 6:44). Puterea divină depăşind vrăjmăşia înnăscută a păcătosului este aceea care îl face să dorească să vină la Cristos, astfel ca el să aibă viaţa. Dar această „vrăjmăşie” nu poate fi depăşită în toţi – de ce? Pentru că este prea puternică pentru a fi biruită? Există inimi atât de oţelite împotriva Lui încât Cristos este incapabil să-Şi câştige intrarea? A răspunde afirmativ înseamnă a nega omnipotenţa Lui. În final, nu se pune problema dorinţei sau păcătosului sau absenţa acesteia, căci prin natura lor, niciunul nu doreşte. Dorinţa de a veni la Cristos este produsul finit al puterii dumnezeieşti operând în inima şi voinţa omenească, biruind „vrăjmăşia” cronică şi inerentă a omului, după cum este scris: „Poporul Tău va fi dornic în ziua puterii Tale”15 (Psalmii, 110:3). A spune că Cristos este incapabil de a câştiga pentru Sine Însuşi pe cei ce nu doresc înseamnă a nega că toată puterea din Ceruri şi pe Pământ este a Sa. A spune că Cristos nu-Şi poate afirma puterea fără a distruge responsabilitatea omului este solicitarea întrebării ridicate aici, căci El Şi-a afirmat puterea şi i-a făcut doritori pe cei care au venit la El şi, dacă a făcut aceasta fără a le distruge responsabilitatea lor, atunci cum „nu poate” face la fel şi cu ceilalţi? Dacă El este capabil să câştige inima unui păcătos, de ce nu şi inima altuia? A spune, aşa cum se spune În limba română, traducerea Dumitru Cornilescu redă: „Poporul Tău este plin de înflăcărare, când Îţi aduni oştirea.” N. tr. 15

&86

de obicei, că alţii nu-L lasă, înseamnă a pune sub semnul întrebării suficienţa Sa. Este o chestiune de voinţă. Dacă Domnul Isus a decretat, a dorit, a avut ca scop mântuirea întregii omeniri, atunci întreaga omenire va fi mântuită or, altfel, Lui Îi lipseşte puterea de a-Şi materializa intenţiile şi în acest caz nu s-ar putea spune niciodată: „El va vedea rodul muncii Lui şi va fi mulţumit.” Chestiunea discutată implică dumnezeirea Mântuitorului, căci un Mântuitor învins nu poate fi Dumnezeu. Revizuind câteva dintre principiile generale, care ne cer să credem că moartea lui Cristos a fost limitată în planul ei, ne întoarcem acum să luăm în considerare unele dintre declaraţiile explicite din Scriptură, care afirmă aceasta în mod expres. Dumnezeu ne spune despre Fiul Lui în acel miraculos şi neasemuit capitol 53 din Isaia: „El a fost luat prin apăsare şi judecată: dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?” (v. 8). În armonie perfectă cu aceasta a fost cuvântul îngerului pentru Iosif: „Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Evanghelia după Matei, 1:21), adică nu numai pe Israel, ci pe toţi aceia pe care Tatăl I-a „dăruit”. Domnul nostru Însuşi a declarat: „Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Evanghelia după Matei, 20:28), dar de ce ar fi spus „pentru mulţi” dacă ar fi fost incluşi toţi fără excepţie? El a „răscumpărat” pe „poporul Lui” (Evanghelia după Luca, 1:68). Păstorul cel Bun Şi-a dat viaţa pentru „oi” şi nu pentru „capre” (Evanghelia după Ioan, 10:11). „Biserica lui

&87

Dumnezeu” este aceea agonisită prin sângele Său (Fapte, 20:28). Dacă există vreun text pe care ar trebui să ne dorim să ne sprijinim cazul, acesta este din Evanghelia după Ioan: 49Unul

din ei, Caiafa, care era mare preot în anul acela, lea zis: „Voi nu ştiţi nimic; 50oare nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, şi să nu piară tot neamul?” 51Dar lucrul acesta nu l-a spus de la el; ci, fiindcă era mare preot în anul acela, a prorocit că Isus avea să moară pentru neam. 52Şi nu numai pentru neamul acela, ci şi ca să adune întrun singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi.

Evanghelia după Ioan, 11:49-52. Aici ni se spune că acest Caiafa „nu a proorocit de la sine”, adică, la fel ca aceia de care Dumnezeu S-a folosit în vremurile Vechiului Testament (a se vedea II Petru, 1:21), profeţia lui nu-şi avea originea în el, ci vorbea în timp ce era mânat de Duhul Sfânt; deci valoarea rostirii lui este vegheată cu atenţie, iar sursa divină a acestei revelaţii garantată în mod expres. De asemenea, aici suntem informaţi că Cristos a murit pentru „acel neam”, adică Israel şi de asemenea pentru Trup, Adunarea Sa, căci Adunarea este aceea în care sunt strânși copiii lui Dumnezeu – „împrăştiaţi” printre popoare – şi „adunaţi împreună”. Şi nu este deosebit faptul că membrii Adunării sunt aici numiţi „copiii lui Dumnezeu” chiar înainte de moartea lui Cristos şi, de aceea, înainte ca El să fi început

&88

să-Şi construiască Adunarea 16! Majoritatea dintre ei nici nu erau născuţi încă atunci şi totuşi erau consideraţi „copii ai lui Dumnezeu”, deoarece au fost aleşi în Cristos dinainte de întemeierea lumii şi de aceea au fost predestinaţi întru adoptarea de către Isus Cristos pentru El (Epistola către efeseni, 1:4, 5). În aceeaşi manieră, Cristos a spus: „Mai am (nu „voi avea”) şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta” (Evanghelia după Ioan, 10:16). Dacă vreodată planul real al Crucii a fost predominant în inima şi vorbirea Mântuitorului nostru binecuvântat, aceasta a fost în timpul ultimei săptămâni a lucrării Sale pământeşti. Ce fac Scripturile care tratează această porţiune a consemnării lucrării Lui în legătură cu incursiunea noastră prezentă? Ele spun: „Înainte de praznicul Paştelor, Isus, ca Cel care ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl şi fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt” (Evanghelia după Ioan, 13:1). Ele ne spun cum zicea El: „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” (Evanghelia după Ioan, 15:13). Ele consemnează Cuvântul: „Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr” (Evanghelia după Ioan, 17:19), ceea ce înseamnă că de dragul celor ai Lui, a celor „daţi” Lui de către Tatăl, El Sa separat de El întru moartea pe Cruce. Am putea la fel de bine să întrebăm: De ce o asemenea discriminare a Credem că Domnul Isus și-a construit Adunarea încă de pe pământ, din materialul pregătit de Ioan Botezătorul. Botezul, Cina, slujba de apostol, învățăturile Sale și autoritatea de evanghelizare și învățare a tot ce a poruncit El datează dinainte de Cincizecime. Pentru un studiu mai detaliat despre originea Adunării și ce s-a întâmplat la Cincizecime, a se vedea Botezul în Duhul Sfânt de Mark Fenison, Editura Gratia Dei, Cluj Napoca, 2015. N. ed. 16

&89

termenilor dacă Cristos a murit pentru toţi oamenii fără discriminare? Dar înainte de a încheia capitolul, ar trebui să luăm considerare pe scurt câteva dintre pasajele ce par a învăţa cel mai puternic planul nelimitat al morţii lui Cristos. În II Corinteni, 5:14, citim: „Unul singur a murit pentru toţi”. Dar aceasta nu este tot ceea ce afirmă această propoziţie. Dacă examinăm cu atenţie întregul verset şi fragment din care sunt citate aceste cuvinte, vom găsi că în loc de a învăţa despre o ispăşire nelimitată, argumentează emfatic un plan limitat în moartea lui Cristos. Întregul verset este acesta: „Căci dragostea lui Cristos ne constrânge; fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit”. Ar trebui evidenţiat faptul că în greacă există un articol hotărât înainte de ultimul „toţi”, iar verbul este la timpul aorist şi de aceea ar trebui să citim: „Socotim deci că dacă Unul a murit pentru toţi, atunci ei toţi au murit.” Apostolul conchide aici, aşa cum este clar din cuvintele „judecăm, deci, că dacă ... atunci.” Sensul este că cei pentru care Unul a murit sunt priviţi judiciar că a fi murit de asemenea. Următorul verset continuă spunând: „Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei.” Acel Unul, nu doar că a murit, dar a şi „înviat” din nou şi astfel şi „toţi” cei pentru care El a murit, căci aici se spune că ei „trăiesc” – cei pentru care faptele substituite sunt privite legal ca şi cum ei ar fi acţionat. Din perspective legii substitutul şi cei pe care îi reprezintă sunt una. La fel este şi din perspective lui Dumnezeu. Cristos era identificat cu poporul Lui şi poporul Lui era identificat cu El, deci când El a murit (judiciar) şi când El a înviat, ei au înviat de asemenea. Dar mai apoi ni se spune în acest pasaj (v. 17) că, &90

dacă orice om este în Cristos, el este o făptură nouă – el a primit de fapt o nouă viaţă, nu doar din perspectiva legii, deci „toţi” pentru care a murit Cristos aici li se porunceşte să trăiască de acum încolo, nu pentru ei înşişi, ci „pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei”. Altfel spus, cei care au aparţinut acestui „toţi” pentru care a murit Cristos, sunt îndemnaţi să manifeste practic în vieţile lor zilnice ceea ce este adevărat pentru ei juridic: ei vor trăi „pentru Cristos care a murit pentru ei.” Aşadar, „Unul care a murit pentru toţi” este definit pentru noi. „Toţi” cei pentru care a murit Cristos sunt cei care „trăiesc” şi cărora li se porunceşte aici să trăiască „pentru El”. Acest pasaj ne învaţă trei adevăruri importante şi, pentru a le evidenţia mai bine proporţiile, le menţionăm în ordinea inversă: aici unii sunt îmbiaţi să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cristos, cei care sunt avertizaţi sunt „cei care trăiesc”, care trăiesc spiritual, şi anume copiii lui Dumnezeu, căci doar ei, singurii din omenire, au viaţa spirituală, toţi ceilalţi fiind morţi în greşelile şi păcatele lor; cei care trăiesc sunt aşadar „toţi”, „ei”, pentru care Cristos a murit şi a înviat. Acest pasaj ne învaţă, aşadar, că Cristos a murit pentru tot poporul Lui, adică cei aleşi, cei daţi Lui de Tatăl, că drept rezultat al morţii Lui (şi a învierii „pentru ei”) ei „trăiesc”, iar aleşii sunt, prin urmare, doar cei care „trăiesc”; şi această viaţă a lor prin Cristos trebuie trăită „pentru El”, căci dragostea lui Cristos trebuie acum să-i „silească”. „Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni (nu „om”, căci acesta ar fi fost un termen generic şi ar fi semnificat omenire. O, acurateţea Sfintei Scrieri!): Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi: faptul &91

acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită (I Timotei, 2:5,6). Vom comenta asupra cuvintelor „care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi”. În Scriptură cuvântul „toţi” (aplicat omenirii) este utilizat în două sensuri – absolut şi relativ. În unele pasaje acesta înseamnă toţi fără excepţie, în altele înseamnă toţi fără distincţie. Contextul este cel ce determină sensul din orice mesaj particular, contextul alături de comparaţia paralelă a citatelor. Faptul că cuvântul „toţi” este utilizat într-un sens relativ şi restrâns (şi în asemenea cazuri înseamnă toţi fără distincţie, şi nu toţi fără excepţie) este clar din anumite pasaje, din care alegem două sau trei drept exemplu: 5Tot

ţinutul Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului au început să iasă la el; şi, mărturisindu-şi păcatele, toţi erau botezaţi de el în râul Iordan.

Evanghelia după Marcu, 1:5. Oare aceasta înseamnă că fiecare bărbat, femeie şi copil din „tot ţinutul Iudeii şi cei din Ierusalim” au fost botezaţi de Ioan în Iordan? Desigur că nu. Evanghelia după Luca, 7:30, spune clar: „dar Fariseii şi învăţătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui.” Atunci ce înseamnă „toţi erau botezaţi de el”? Răspundem că nu înseamnă toţi fără excepţie, ci toţi fără distincţie, adică toate clasele şi condiţiile umane. Aceeaşi explicaţie se aplică la textul din Evanghelia după Luca, 3:21. Şi din nou citim: Dar dis-de-dimineaţă, a venit din nou în Templu; şi tot norodul a venit la El. El a şezut jos, şi-i învăţa.

Evanghelia după Ioan, 8:2. &92

Ar trebui să înţelegem această expresie absolut sau relativ? Oare „tot norodul” înseamnă toţi fără excepţie sau toţi fără distincţie, adică toate clasele şi condiţiile umane? În mod clar ultimul caz, căci Templul nu putea găzdui pe toţi ce erau în Ierusalim în acea vreme, adică la Sărbătoarea Corturilor. Iarăşi citim: „…căci Îi vei fi martor (tu, Pavel), faţă de toţi oamenii, pentru lucrurile, pe care le-ai văzut şi auzit.”

Fapte, 22:15. Desigur că „toţi oamenii” de aici nu înseamnă fiecare membru al rasei umane. Acum eu îndrăznesc să afirm că enunţul „care S-a dat ca răscumpărare pentru toţi” din I Timotei, 2:6, înseamnă toţi fără distincţie şi nu toţi fără excepţie. El S-a dat ca răscumpărare pentru oamenii de toate naţionalităţile, din toate generaţiile şi din toate clasele sociale – într-un cuvânt, pentru toţi cei aleşi, aşa cum citim în Apocalipsa 5:9: Şi cântau o cântare nouă, şi ziceau: „Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost înjunghiat, şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam.”

Aceasta nu este o definiţie arbitrară a cuvântului „toţi” din pasajul nostru şi aceasta este clar din Evanghelia după Matei, 20:28, unde citim: „Pentru că nici Fiul omului na venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.”, limitare care ar fi fără sens &93

dacă S-ar fi dat ca răscumpărare pentru toţi fără excepţie. Ba mai mult, cuvintele calificative de aici – „a fi mărturisit la timp” trebuie luate în considerare. Dacă Cristos S-a dat ca răscumpărare pentru întreaga omenire, în ce sens va fi aceasta „mărturisit la timp”, văzând că mulţimi de oameni vor fi cu siguranţă pierduţi veşnic? Dar dacă textul nostru înseamnă că Cristos S-a dat răscumpărare pentru cei aleşi, pentru toţi fără distincţie, adică fără distincţie de naţionalitate, de prestigiu social, de caracter moral, vârstă şi sex, atunci semnificaţia acestor cuvinte calificative este suficient de inteligibilă, căci „la timp” aceasta va fi „mărturisită” în mântuirea efectivă şi împlinită a fiecăruia dintre ei. Dar pe Acela, care a fost făcut „pentru puţină vreme mai prejos decât îngerii”, adică pe Isus, Îl vedem „încununat cu slavă şi cu cinste”, din pricina morţii, pe care a suferito; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi.

Epistola către evrei, 2:9. Acest pasaj nu ne va reţine mult timp. O doctrină falsă îşi are sursa aici din cauza unei traduceri false. Nu este niciun cuvânt în textul grecesc ce să corespundă cuvântului „om” dintr-o versiune engleză, căci în greacă textul spune „El a gustat moartea pentru orice”. Versiunea Revizuită din engleză a omis în mod corect „om” din text, dar l-a inserat greşit cu italice, iar alţii presupun că „lucru” ar trebui subînţeles – „El a gustat moartea pentru orice”, dar şi aceasta o considerăm o greşeală. Ni se pare că următoarele cuvinte explică textul: „Se cuvenea, într-adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate şi care voia să ducă pe mulţi fii la &94

slavă, să desăvârşească prin suferinţe pe Căpetenia mântuirii lor.” Apostolul scrie aici despre „fii” şi sugerăm lipsa acestui cuvânt, aşadar, „El a gustat moartea pentru orice fii”. Şi deci, în loc de a învăţa despre planul nelimitat al morţii lui Cristos, Epistola către evrei, 2:9, avem textul în acord cu alte citate ce stabilesc scopul restrâns al Ispăşirii: pentru „fii” şi nu pentru rasa umană „a gustat moartea” Domnul nostru (I Ioan, 2:2 va fi analizat în detaliu în Apendice 4). În încheierea acestei secţiuni a capitolului vom spune că singura limitare a Ispăşirii se ridică din pura suveranitate – este o limitare nu a valorii sau virtuţii, ci a planului şi aplicării. Acum ne îndreptăm spre a lua în considerare:

3. Suveranitatea lui Dumnezeu Duhul Sfânt în mântuire. Din moment ce Duhul Sfânt este una din cele trei Persoane din Trinitatea binecuvântată, rezultă obligatoriu că El este în deplin acord cu voia şi planul celorlalte Persoane ale Dumnezeirii. Scopul veşnic al Tatălui în ceea ce priveşte alegerea, planul limitat în moartea Fiului şi întinderea restrânsă a operării Duhului Sfânt sunt în acord perfect. Dacă Tatăl a ales pe unii înainte de întemeierea lumii şi I-a dat Fiului Său, şi dacă pentru ei S-a dat Cristos drept răscumpărare, atunci Duhul Sfânt nu lucrează acum pentru „a aduce lumea la Cristos”. Misiunea Duhului Sfânt în lume astăzi este de a aplica beneficiile jertfei răscumpărătoare a lui Cristos. Întrebarea ce ne frământă nu este limita puterii Duhului Sfânt – căci cu privire la aceasta nu există îndoială că este infinită – ci ceea ce vom căuta să arătăm este că

&95

puterea şi acţiunile Lui sunt direcţionate de înţelepciunea şi suveranitatea divină. Am menţionat că puterea şi acţiunile Duhului Sfânt sunt direcţionate de înţelepciunea şi suveranitatea dumnezeiască indiscutabilă. Pentru a demonstra această declaraţie apelăm mai întâi la cuvintele Domnului nostru către Nicodim în Evanghelia după Ioan, 3:8: „Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.” Avem aici o comparaţie între vânt şi Duhul. Este o comparaţie dublă: întâi, ambele părţi comparate sunt suverane în acţiunile lor şi apoi ambele sunt tainice în acţiunile lor. Comparaţia este evidentă din folosirea lui „tot aşa”. Primul aspect al analogiei este vizibil prin cuvintele „suflă încotro vrea”, iar al doilea se regăseşte în cuvintele „nu ştii”. Preocuparea noastră nu se axează pe a doua parte a analogiei, ci pe prima, asupra căreia vom comenta în continuare. „Vântul suflă încotro vrea ... tot aşa este cu oricine este născut din Duhul”. Vântul este un element pe care omul nu-l poate nici strânge în chingi, nici împiedica. Vântul nu consultă dorinţa omului şi nici nu poate fi reglat conform uneltelor sale. Tot aşa este cu Duhul. Vântul suflă când vrea, unde vrea şi aşa cum vrea. Tot aşa este cu Duhul. Vântul este reglat de înţelepciunea divină şi, totuşi, în ce-l priveşte pe om este absolut suveran în acţiunile lui. Tot aşa este cu Duhul. Uneori, vântul suflă atât de blând încât abia dacă mişcă vreo frunză, iar uneori vântul bate atât de tare, încât vuietul lui poate fi auzi de la kilometri depărtare. La fel este şi în privinţa unei naşteri din nou – cu unii Duhul Sfânt lucrează atât de blând, încât lucrarea Sa este imperceptibilă pentru &96

observatorii umani, iar cu alţii acţiunea Lui este puternică, radicală, revoluţionară, astfel încât acţiunile Lui sunt evidente pentru mulţi. Uneori vântul acţionează doar regional, iar alteori pe o arie extinsă. Tot aşa este şi cu Duhul: astăzi acţionează asupra unui suflet, iar mâine ar putea, ca la Rusalii, să pogoare în inima unei mari mulţimi. Dar fie că El lucrează în câţiva sau în mulţi, El nu se consultă cu omul. El acţionează după cum voieşte. Naşterea din nou este datorită voii Lui suverane. Fiecare din cele trei Persoane din Trinitatea binecuvântată este preocupată de mântuirea noastră: Tatăl cu predestinarea, Fiul cu ispăşirea, Duhul cu regenerarea. Tatăl ne-a ales, Fiul a murit pentru noi, Duhul ne împărtăşeşte viaţa. Tatăl era preocupat de noi, Fiul Şi-a vărsat sângele pentru noi, Duhul Îşi face lucrarea în noi. Ceea ce Unul a realizat a fost etern, ceea ce Altul a realizat a fost extern, iar ceea ce Duhul realizează este intern. Ne focalizăm acum pe lucrarea Duhului, cu lucrarea Sa în naşterea din nou şi în mod special de acţiunile Lui suverane în naşterea din nou. Tatăl a intenţionat naşterea noastră din nou, Fiul a făcut-o posibilă (prin „munca” Lui), dar Duhul efectuează naşterea din nou – „născuţi din Duhul” (Evanghelia după Ioan, 3:6). Naşterea din nou este doar lucrarea Duhului lui Dumnezeu şi omul nu are nicio atribuţie sau rol în ea; şi aceasta prin însăşi natura cazului. Naşterea exclude cu desăvârşire ideea oricărui efort sau lucrări din partea celui care este născut. Naşterea din nou este o înviere spirituală, „o trecere de la moarte spre viaţă” (Evanghelia după Ioan 5:24) şi, în mod evident, învierea este cu totul în afara domeniului uman. Niciun cadavru nu se poate resuscita. De aceea este scris: „Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la &97

nimic…” (Evanghelia după Ioan, 6:63). Dar Duhul nu „împărtăşeşte viaţă” oricui – de ce? Răspunsul obişnuit la această întrebare este – Deoarece nu toţi se încred în Cristos. Se presupune că Duhul Sfânt „împărtăşeşte viaţă” doar celor care cred, dar aceasta ar însemna să schimbăm ordinea lucrurilor. Credinţa nu este cauza naşterii din nou, ci consecinţa acesteia. Acest aspect nu are nevoie să fie argumentat. Credinţa (în Dumnezeu) este ceva exotic, ceva ce nu este firesc inimii umane. Dacă credinţa ar fi fost un produs firesc al inimii umane, exerciţiul principiului comun firii omeneşti, nu s-ar fi scris niciodată „Nu toţi au credinţa” (II Tesaloniceni, 3:2). Credinţa este un dar spiritual, rodul firii spirituale şi deoarece cei neregeneraţi sunt morţi spiritual, „morţi în greşelile şi păcatele lor”, atunci rezultă că credinţa din partea lor este imposibilă, căci un om mort n-ar putea crede nimic. „Deci, cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu” (Epistola către romani, 8:8), dar ar putea dacă ar fi posibil firii să creadă. Compară cu Evrei 11:6: „Dar fără credinţă este cu neputinţă să-I fim plăcuţi Lui.” Ar putea Dumnezeu să fie „mulţumit” sau satisfăcut cu orice nu-şi are originea în El Însuşi? Faptul că lucrarea Duhului Sfânt precede credinţa noastră este stabilit fără echivoc de II Tesaloniceni, 2:13: „Noi însă, fraţi preaiubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.” Observaţi că „sfinţirea Duhului” vine înainte şi face posibilă „credinţa adevărului”. Ce este atunci „sfinţirea Duhului”? Răspunsul este: naşterea din nou. În Scriptură „sfinţirea” întotdeauna înseamnă „punere de-o parte”, „separare”, separare de ceva şi pentru ceva sau &98

cineva. Să ne amplificăm acum aserţiunea că „sfinţirea Duhului” corespunde noii naşteri şi arată spre efectul său poziţional. Aici este slujitorul lui Dumnezeu care predică Evanghelia unei adunări, în care sunt o sută de oameni nemântuiţi. El le prezintă învăţătura Scripturii referitoare la starea lor pierdută şi ruinată; el vorbeşte despre Dumnezeu, caracterul Lui şi cererile Lui drepte; El le spune despre Cristos ce împlineşte cererile lui Dumnezeu şi moartea Celui Drept pentru cei nedrepţi şi declară că prin „acest Om” este predicată acum iertarea păcatelor; el încheie prin îndemnarea celor pierduţi să creadă ceea ce Dumnezeu a spus în Cuvântul Lui şi să-L primească pe Fiul Lui ca Mântuitorul lor personal. Întâlnirea se încheie, adunarea pleacă; nouăzeci şi nouă din cei nemântuiţi au refuzat să vină la Cristos pentru a avea viaţă şi pleacă în noapte fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume. Dar al o sutălea a auzit Cuvântul vieţii şi sămânţa a căzut pe pământul pregătit de Dumnezeu – el a crezut Vestea Bună şi merge acasă, bucurându-se că numele lui este scris în ceruri. El a fost „născut din nou” şi, asemeni unui copil nou-născut din lume, începe viaţa agăţându-se instinctiv, în neajutorarea sa, de mama sa, astfel că acest suflet nou-născut se agaţă de Cristos. Aşa cum citim: „Domnul i-a deschis inima, ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel” (Fapte, 16:14). Deci în cazul presupus mai sus, Duhul Sfânt a împărtăşit viaţă celui ce a crezut mesajul Evangheliei. Aici este „sfinţirea Duhului”: acest suflet care s-a născut din nou a fost, prin naşterea sa nouă, separat de ceilalţi nouăzeci şi nouă. Cei născuţi din nou sunt puşi de-o parte de Duhul de cei care sunt morţi în greşelile şi păcatele lor.

&99

Un minunat tip al acţiunii Duhului Sfânt antecedent „crezării adevărului” de către cel păcătos se găseşte în primul capitol al cărţii Genesa. Citim în versetul 2: „Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor.” Textul în ebraică de aici ar putea fi tradus literal astfel: „Şi devenise Pământul o ruină dezolantă şi întuneric era peste faţa adâncului.” La început, Pământul nu fusese creat în starea descrisă în versetul 2. Între cele două versete din Genesa 1 o catastrofă cumplită a avut loc 17 – posibil căderea lui Satan – şi, drept consecinţă, Pământul a fost distrus şi stricat şi a devenit o „ruină dezolantă”, întinzându-se sub un val de întuneric. Tot astfel este şi istoria omului. Astăzi, omul nu este în starea în care ieşise din mâinile Creatorului Său: o catastrofă cumplită a avut loc şi acum omul este o „ruină dezolantă” şi într-un „întuneric” total în ce priveşte lucrurile spirituale. Apoi citim în Genesa 1 cum Dumnezeu a remodelat Pământul ruinat şi a creat făpturi noi pentru a-l locui. Întâi citim: „Şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor”, apoi ni se spune: „Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” „Şi a fost lumină.” Aceeaşi ordine este şi în noua creaţie: întâi este acţiunea Duhului şi apoi Cuvântul lui Dumnezeu ce dă lumină. Înainte ca Cuvântul să-Şi facă loc pe scena dezolării şi întunericului, aducând cu El lumina, Duhul lui Dumnezeu „se mişca”. La fel este şi în noua creaţie: „Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină.” (Psalmii, 119:130), dar înainte de a intra în inima întunecată a omului Duhul lui Dumnezeu trebuie să opereze asupra ei 18. 17 18

Teoria căderii. Nota editurii americane. Prioritatea susţinută pentru cele de mai sus este mai degrabă în ordi-

&100

Reîntorcându-ne asupra textului din II Tesaloniceni, 2:13: „Noi însă, fraţi preaiubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.” Ordinea gândurilor aici este de o deosebită importanţă şi foarte didactică. Întâi, alegerea eternă a lui Dumnezeu, în al doilea rând, sfinţirea Duhului, în al treilea rând, credinţa adevărului. Este exact aceeaşi ordine ca în textul din I Petru 1:2: „aleşi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu-Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Cristos.” Înţelegem că „ascultarea” de aici este „ascultarea credinţei” (Epistola către romani, 1:5), care îşi asumă virtuţile sângelui stropit al Domnului Isus. Aşadar, înainte de „ascultare” (a credinţei, cf. Epistola către evrei 5:9), este lucrarea Duhului, punându-ne de-o parte şi în spatele acesteia este alegerea lui DumnezeuTatăl. Cei „sfinţiţi în Duhul” deci sunt cei pe care „Dumnezeu i-a ales dinainte pentru mântuire” (II Tesaloniceni, 2:13), cei care „după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu-Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Cristos” sunt aleşi nea firească decât temporală, la fel cum efectul trebuie întotdeauna să preceadă cauza. Un orb trebuie să aibă ochii deschişi înainte să poată vedea şi totuşi nu există niciun interval de timp între o acţiune şi cealaltă. De îndată ce ochii lui sunt deschişi, el vede. Deci un om trebuie să fie născut din nou înainte să poată „vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan, 3:3). Vederea Fiului este necesară pentru a crede în El. Necredinţa este atribuită orbirii spirituale – cei care nu cred mărturia Evangheliei „n-au văzut frumuseţea” în Cristos pentru a-L dori. Lucrarea Duhului în „aducerea la viaţă” a celor morţi în păcate precedă credinţa în Cristos, la fel cum cauza întotdeauna precedă efectul. Dar inima nu este întoarsă spre Cristos de Duhul mai înainte ca Mântuitorul să fie îmbrăţişat de păcătos.

&101

potrivit „ştiinţei mai dinainte a lui Dumnezeu-Tatăl” (I Petru, 1:2). Însă, poate că cineva ar întreba dacă nu este oare „convingerea lumii de păcat” misiunea prezentă a Duhului Sfânt. Şi vom răspunde că nu este aşa. Misiunea Duhului este triplă: aceea de a-L slăvi pe Cristos, de a le da viaţă celor aleşi, de a întări sfinţii. Textul din Evanghelia după Ioan 16:8-11 nu descrie „misiunea” Duhului, ci stabileşte semnificaţia prezenţei Lui aici în lume. Textul nu se referă la lucrarea subiectivă în păcătoşi, arătându-le nevoia lor de Cristos, căutându-le în conştiinţă şi aducând teroare în inimile lor; ce avem acolo este în totalitate obiectiv. Să ilustrăm. Să presupunem că am văzut un om atârnând în spânzurătoare – de ce m-ar „convinge” aceasta? Păi, omul acela a fost un ucigaş. Cum aş fi deci convins? Citind raportul judecăţii lui? Auzindu-i mărturisirea de pe propriile buze? Nu, doar din faptul că atârna acolo. Deci faptul că Duhul Sfânt este aici furnizează dovada vinovăţiei lumii, a neprihănirii lui Dumnezeu şi a judecăţii Diavolului. Duhul Sfânt nici nu ar trebui să fie aici deloc. Aceasta este o declaraţie surprinzătoare, dar o rostim deliberat. Cristos este Cel care trebuie să fie aici. El a fost trimis de Tatăl, dar lumea nu L-a dorit, nu L-a acceptat, L-a urât şi L-a izgonit… iar prezenţa Duhului aici scoate în evidență vinovăţia. Venirea Duhului a fost dovada demonstrării învierii, ridicării şi slavei Domnului Isus. Prezenţa Lui pe Pământ inversează verdictul rostit de lume, arătând că Dumnezeu a pus de-o parte judecata blasfematoare din palatul marelui preot al lui Israel şi din sala guvernatorului roman. „Dovada mustrătoare” a Duhului rămâne… şi rămâne

&102

fără a ţine seama de primirea sau respingerea mărturiei Lui de către lume. Dacă Domnul nostru S-ar fi referit aici la lucrarea plină de har pe care Duhul urma s-o facă în cei ce vor fi aduşi la sentimentul nevoii lor de El, El ar fi spus că Duhul îi va convinge pe oameni de lipsa neprihănirii lor. Dar nu aceasta este ideea exprimată. Pogorârea Duhului din ceruri statorniceşte bazele neprihănirii lui Dumnezeu, a neprihănirii lui Cristos. Dovada acestui fapt este că Cristos S-a dus la Tatăl. Dacă Cristos ar fi fost un impostor, aşa cum a insistat lumea religioasă atunci când L-a izgonit, Tatăl nu L-ar fi primit. Faptul că Tatăl L-a înălţat la dreapta Sa demonstrează că El era nevinovat de acuzele aduse împotriva Lui şi dovada faptului că Tatăl L-a primit este prezenţa Duhului Sfânt pe pământ acum, căci Cristos L-a trimis de la Tatăl (Evanghelia după Ioan 16:7)! Lumea a fost nedreaptă izgonindu-L, iar Tatăl a fost drept să-L slăvească şi aceasta statorniceşte prezenţa Duhului aici. „În ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat” (v. 11). Acesta este punctul culminant logic şi inevitabil. Lumea este adusă la judecată ca fiind vinovată pentru respingerea sa şi pentru refuzul de a-L primi pe Cristos. Condamnarea ei este arătată de înălţarea Celui dispreţuit de către Tatăl. De aceea lumea, alături de Prinţul ei nu se poate aştepta decât la judecată. „Judecata” lui Satan este deja stabilită de prezenţa Duhului aici, căci Cristos, prin moarte, l-a nimicit pe cel ce avea puterea morţii, Diavolul (Epistola către evrei, 2:14). Atunci când vine timpul lui Dumnezeu ca Duhul să plece de pe Pământ, atunci sentinţa Lui va fi executată atât asupra lumii, cât şi asupra Prinţului ei. În lumina acestui pasaj inexplicabil de solemn, n-ar trebui &103

să fim surprinşi de Cristos spunând: „Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, fiindcă nu-L vede şi nu-L cunoaşte”. Nu, lumea nu-L doreşte, căci El condamnă lumea. 8Şi

când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata. 9În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine; 10în ce priveşte neprihănirea: fiindcă Mă duc la Tatăl, şi nu Mă veţi mai vedea; 11în ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat.

Evanghelia după Ioan 16:8-11. Aşadar, prezenţa Duhului Sfânt demonstrează trei lucruri lumii: primul este păcatul ei, din cauză că lumea a refuzat să creadă în Cristos; al doilea, neprihănirea lui Dumnezeu prin înălţarea la dreapta Sa a Celui izgonit şi acum nevăzut de lume; şi al treilea, judecata, deoarece Satan, prinţul lumii, este deja judecat, deşi executarea judecăţii lui este în viitor. Deci prezenţa Duhului Sfânt aici expune lucrurile în care ele sunt cu adevărat. Duhul Sfânt este suveran în acţiunile Sale şi misiunea Sa este limitată aleşilor lui Dumnezeu: ei sunt cei pe care îi „mângâie”, „pecetluieşte”, călăuzeşte în tot adevărul, arată lucrurile viitoare etc. Lucrarea Duhului este necesară pentru împlinirea completă a scopului etern al Tatălui. Vorbind ipotetic, dar cu reverenţă, fie spus, că dacă Dumnezeu n-ar fi făcut nimic mai mult decât să-L fi dat pe Cristos să moară pentru păcătoşi, niciun păcătos n-ar fi fost mântuit vreodată. Ca orice păcătos să vadă nevoia de un Mântuitor şi să dorească să primească pe Mântuitorul de care are nevoie, lucrarea Duhului Sfânt peste şi în el erau imperios necesare. &104

Dacă Dumnezeu n-ar fi făcut nimic mai mult decât să-L fi dat pe Cristos să moară pentru păcătoşi şi apoi Şi-ar fi trimis slujitorii să proclame mântuirea prin Cristos, lăsând în totalitate la atitudinea păcătoşilor să accepte sau să respingă, atunci fiecare păcătos ar fi respins oferta, deoarece în inima lui fiecare păcătos Îl urăşte pe Dumnezeu şi este în vrăjmăşie cu El. De aceea era nevoie de lucrarea Duhului Sfânt – să-l aducă pe păcătos la Cristos, biruind starea înnăscută de opoziţie şi silindu-l să accepte purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Noi spunem să-l „silească” pe păcătos, căci aceasta este ceea ce face Duhul Sfânt cu precizie şi aceasta ne face să luăm în considerare într-o anumită măsură, deşi cât de pe scurt posibil, parabola „Cinei nunţii”. În Evanghelia după Luca citim: „Un om a dat o cină mare, şi a poftit pe mulţi.” Comparând cu atenţie ce urmează cu textul din Evanghelia după Matei, 22:2-10, vom observa câteva diferenţe importante. Înţelegem că aceste pasaje sunt două relatări independente ale aceleiaşi parabole, având detalii diferite în dependenţă de scopul şi planul Duhului Sfânt din fiecare Evanghelie. Relatarea lui Matei – în armonie cu prezentarea Duhului de acolo a lui Cristos ca Fiul lui David, Regele evreilor – spune: „un împărat, care a făcut nuntă fiului său.” Relatarea lui Luca – unde Duhul prezintă pe Cristos ca Fiul Omului – spune: „un om a făcut o cină mare şi a chemat pe mulţi”. Evanghelia după Matei 22:3 spune: „A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar ei n-au vrut să vină.” Evanghelia după Luca, 14:17 spune: „a trimis pe robul său”. Ceea ce vrem să reliefăm în mod special este că în relatarea lui Matei sunt „robii”, în timp ce în cea a lui Luca este „robul”. Clasa cititorilor pentru care este scris textul este cu siguranţă cea a celor care cred în &105

inspiraţia verbală a Scripturilor şi astfel vor recunoaşte acolo că trebuie să existe vreun motiv pentru schimbarea de la plural în Evanghelia după Matei la singular în Evanghelia după Luca. Credem că motivul este unul cu greutate şi că atenţia la această variaţie revelează un adevăr important. Credem că „robii” din Evanghelia după Matei, vorbind la general, sunt toţi cei care merg să predice Evanghelia, dar „Robul” din Evanghelia după Luca 14 este Duhul Sfânt Însuşi. Aceasta nu este ceva nepotrivit sau peiorativ la adresa Duhului Sfânt, căci Dumnezeu Fiul, în zilele lucrării Sale pământeşti, era Robul lui Iehovah (Isaia, 42:1). Vom observa că în Evanghelia după Matei 22 „robii” sunt trimişi să facă trei lucruri: în primul rând, să cheme la nuntă (v. 3); în al doilea rând, să „spună celor chemaţi ... toate lucrurile sunt pregătite: veniţi la nuntă” (v. 4); în al treilea rând, să „ordone adunarea la nuntă” (v. 9); şi acestea trei sunt lucrurile pe care cei care slujesc Evanghelia le fac acum. În Evanghelia după Luca 14 Robul este de asemenea trimis să facă trei lucruri: în primul rând, El trebuie „să spună celor poftiţi: Veniţi, căci iată că toate lucrurile sunt gata” (v. 17); în al doilea rând, El trebuie „să aducă pe cei săraci, ciungi, orbi şi șchiopi” (v. 21); în al treilea rând, El trebuie „să-i silească să intre” (v. 23) şi ultimele două dintre acestea doar Duhul Sfânt le poate face! În pasajul de mai sus vedem că „Robul”, Duhul Sfânt, îi sileşte pe unii să intre la „cină” şi aici se vede suveranitatea Lui, omnipotenţa Lui, suficienţa Sa dumnezeiască. Implicaţia clară a acestui cuvânt „sileşte” este că pe acei pe care Duhul Sfânt îi „aduce înăuntru” nu doresc de unii singuri să vină. Aceasta este exact ceea ce am căutat să arătăm în paragrafele anterioare. Din fire, aleşii lui Dumnezeu sunt copiii mâniei la &106

fel ca ceilalţi (Epistola către efeseni, 2:3) şi, astfel, inimile lor sunt în vrăjmăşie cu Dumnezeu. Dar această „vrăjmăşie” a lor este depăşită de Duhul şi El îi„sileşte” să intre. Nu este, deci, evident că motivul pentru care ceilalţi sunt lăsaţi afară nu este doar din cauză că ei nu au vrut să intre ci, de asemenea, şi pentru că Duhul Sfânt nu i-a „silit” să intre? Nu este, deci, evident că Duhul Sfânt este suveran în exercitarea puterii Lui, că, după cum „vântul suflă unde vrea”, tot aşa şi Duhul Sfânt acţionează unde doreşte? Şi acum să rezumăm. Am căutat să arătăm consecvenţa perfectă a căilor lui Dumnezeu: că fiecare Persoană în Dumnezeire acţionează în acord şi armonie cu Celelalte. Dumnezeu-Tatăl i-a ales pe unii spre mântuire, Dumnezeu Fiul a murit pentru cei aleşi şi Dumnezeu Duhul Sfânt împărtăşeşte viaţa celor aleşi. Am putea cânta: Lăudaţi pe Dumnezeu, din Care izvorăsc toate binecuvântările, Lăudaţi pe Dumnezeu, toate făpturile de pe Pământ, Lăudaţi pe Dumnezeu, da! Pe Stăpânul ceresc, Lăudaţi pe Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

&107

Capitolul 5 Suveranitatea lui Dumnezeu în osândire „Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu”

Epistola către romani, 11:22

În ultimul capitol, atunci când am tratat Suveranitatea lui Dumnezeu-Tatăl în Mântuire, am examinat şapte fragmente care Îl reprezintă pe El ca făcând alegerea dintre copiii oamenilor şi predestinând pe unii dintre ei pentru a fi transformaţi potrivit chipului Fiului Său. Cititorul atent va întreba în mod firesc: „Şi cum rămâne cu cei care nu sunt «predestinaţi pentru viaţa veşnică»?” Răspunsul obişnuit la această întrebare, dat chiar şi de cei ce susţin credinţa învăţăturii Scripturii referitoare la suveranitatea lui Dumnezeu, este că Dumnezeu trece pe lângă cei ne-aleşi, îi lasă de-o parte să-şi vadă de drumul lor, iar la sfârşit îi aruncă în Iazul de Foc, din cauză că ei au refuzat calea Lui şi L-au respins pe Mântuitorul dat de El. Dar aceasta este doar o parte din adevăr, iar cealaltă – care este cea mai jignitoare pentru mintea firească – este fie ignorată, fie negată. În vederea gravităţii cumplite a subiectului ce ne stă în faţă, în vederea faptului că astăzi aproape toţi – chiar şi cei care susţin a fi calvinişti – resping şi reneagă această doctrină şi în vederea faptului că acest aspect al cărţii noastre, care este de aşteptat să trezească cea mai mare controversă, simţim că este necesară o incursiune extinsă în acest aspect &108

al Adevărului lui Dumnezeu. Admitem pe deplin faptul că această ramură a subiectului suveranităţii lui Dumnezeu este profund misterioasă; totuşi, nu există motive să o respingem. Problema este că astăzi sunt mulţi care primesc mărturia lui Dumnezeu doar până la acest punct încât ar putea depune mărturie satisfăcătoare pentru toate motivele şi bazele comportamentului Lui, ceea ce înseamnă că ei nu vor accepta nimic, doar ceea ce poate fi măsurat la scară neînsemnată conform propriilor capacităţi. Formulând aceasta în cea mai directă modalitate cu putinţă, ideea care trebuie analizată este dacă Dumnezeu a predestinat pe unii spre pierzare. Este clar din Scriptură, că mulţi vor fi blestemaţi pe vecie, că fiecare va fi judecat potrivit cu faptele lui şi va culege ceea ce a semănat, că drept consecinţă „osânda este dreaptă” (Romani, 3:8). De asemenea, este sigur, potrivit modului în care Dumnezeu a decretat, că cei ne-aleşi ar trebui să urmeze cursul ales de ei, fapt pe care acum încercăm să-l demonstrăm. Din ceea ce a fost prezentat în capitolul precedent, cu privire la alegerea unora spre mântuire, ar trebui să rezulte, chiar dacă Scriptura a fost tăcută asupra acestui fapt, că trebuie să fie o respingere a altora. Fiecare alegere, presupune, în mod evident şi necesar, un refuz, căci acolo unde nu este o părăsire, nu poate fi o alegere. Dacă sunt unii aleşi de Dumnezeu întru mântuire (II Tesaloniceni, 2:13), trebuie să fie alţii care nu au fost aleşi întru mântuire. Dacă sunt unii pe care Tatăl i-a dat lui Cristos (Ioan, 6:37), trebuie să fie alţii, pe care El nu i-a dat lui Cristos. Dacă sunt unii ale căror nume sunt scrise în cartea Vieţii Mielului (Apocalipsa, 21:27), trebuie să fie alţii, ale căror nume nu sunt scrise

&109

acolo. Vom demonstra pe deplin mai jos că în acest fel stau lucrurile. Acum toţi vor fi de acord că, de la întemeierea lumii, Dumnezeu a ştiut dinainte, cu certitudine, şi a prevăzut cine va primi şi cine nu pe Cristos drept Mântuitor, de aceea, când le-a dat fiinţă şi naştere celor pe care El a ştiut că Îl vor respinge pe Cristos, El i-a creat în mod necesar întru pierzare. Tot ce poate fi spus drept răspuns este aceasta: În timp ce Dumnezeu a ştiut dinainte că aceştia Îl vor respinge pe Cristos, totuşi El nu a decretat că ei ar trebui să procedeze astfel. Dar aceasta este o omitere a întrebării reale care priveşte această situaţie. Dumnezeu a avut un motiv bine întemeiat pentru care a creat omul, un scop specific pentru care a creat un om sau un altul şi, în vederea destinării eterne a creaturilor Sale, El a avut scopul ca fie unul, fie celălalt săşi petreacă veşnicia în Ceruri şi fie unul, fie celălalt să-şi petreacă veşnicia în Iazul de Foc. Deci, dacă El a văzut dinainte că în crearea unei anumite persoane aceasta Îl va dispreţui şi respinge pe Mântuitor, şi El, cunoscând totuşi aceasta, a adus acea persoană în fiinţă, atunci este clar că El a planificat şi a predestinat ca acea persoană să fie dată pierzării veşnice. Din nou, credinţa este darul lui Dumnezeu, iar scopul de a-l da doar unora presupune scopul de a nu-l da altora. Fără credinţă nu este mântuire – „Cel ce crede nu va fi blestemat” – deci dacă ar fi fost nişte urmaşi ai lui Adam cărora nu a intenţionat să le dea credinţă, trebuie să fie din cauză că El a predestinat că ei trebuie să fie osândiţi. Nu doar că nu putem scăpa de aceste concluzii, dar şi istoria le confirmă. Înainte de Întruparea Divină, timp de aproape două mii de ani, majoritatea omenirii a fost lăsată chiar şi fără mijloacele exterioare ale harului, fără a fi &110

favorizaţi de predicarea Cuvântului lui Dumnezeu şi fără revelaţia scrisă a voii Sale. Timp de multe secole, Israel era singurul popor căruia Dumnezeirea a binevoit să-i acorde o revelaţie specială a Sa – „El, în veacurile trecute, a lăsat pe toate Neamurile să umble în căile lor” (Faptele, 14:16), „Eu v-am ales doar pe voi dintre toate familiile pământului” (Amos, 3:2). În consecinţă, întrucât toate celelalte popoare au fost private de predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, ele erau străine faţă de credinţa ce vine prin ascultare (Romani, 10:17). Aceste popoare nu doar că erau necunoscătoare lui Dumnezeu Însuşi, ci şi modului de a-I fi plăcuţi, modului adevărat de împăcare cu El şi mijloacelor de a veni la mulţumirea Lui veşnică. Acum, dacă Dumnezeu ar fi dorit mântuirea lor, n-ar fi binevoit să le descopere mijloacele mântuirii? Nu le-ar fi dat El toate lucrurile necesare în acest scop? Dar este mai mult decât evident că El nu a procedat astfel. Dacă, Dumnezeirea poate, în mod consecvent, cu dreptatea, îndurarea şi bunăvoinţa Sa să nege unele mijloace ale harului şi să îi închidă pe oameni într-o întunecime şi necredinţă primitivă (din cauza păcatelor înaintaşilor lor, generaţii înainte), de ce ar trebui considerată incompatibilă cu perfecţiunea Sa excluderea unor persoane, multe la număr, din harul însuşi şi din viaţa veşnică, care este în conexiune cu aceasta, văzând că El este Domn şi Împărţitor, atât al finalităţii spre care conduc mijloacele, cât şi al mijloacelor care conduc spre finalitate? Apropiindu-ne de zilele noastre şi de cei din ţara noastră – lăsând mulţimile fără număr ale păgânilor neevanghelizaţi – nu este evident că sunt mulţi în viaţă în regiunile unde Evanghelia este predicată, regiuni pline de &111

biserici, în care mor oameni străini de Dumnezeu şi de sfinţenia Sa? Adevărat, mijloacele harului erau aproape de ei, dar mulţi nu le-au cunoscut. Mii de oameni sunt născuţi în case unde sunt învăţaţi din copilărie să privească pe toţi creştinii ca fiind ipocriţi, iar predicatorii ca fiind mari şarlatani. Alţii sunt învăţaţi din leagăn în romano-catolicism şi sunt instruiţi să considere creştinismul evanghelic ca pe o erezie cumplită, iar Biblia o carte extrem de periculoasă pentru lectură. Alţii au fost crescuţi în familii ce susţin „ştiinţa creştină”, necunoscând mai multe despre adevărata Evanghelie a lui Cristos faţă de păgânii ne-evanghelizaţi. Majoritatea acestora mor în necunoaştere deplină a Căii Păcii. În acest context, cum n-am fi siliţi să conchidem că nu a fost voia lui Dumnezeu de a le împărtăşi harul? Dacă voia Lui ar fi fost alta, nu le-ar fi împărtăşit efectiv harul Său? Dacă voia lui Dumnezeu, în timp, a fost aceea de a le refuza harul Său, atunci aceasta trebuie să fi fost voia Lui din veşnicie, din moment ce voia Lui, aşa cum e şi El Însuşi, este aceeaşi ieri, azi şi în veci. Să nu uităm că providenţele lui Dumnezeu nu sunt decât manifestările orânduielilor Sale: ceea ce Dumnezeu face în timp este doar ceea ce El a intenţionat în veşnicii – voia Lui fiind singura cauză a acţiunilor şi lucrărilor Sale. De aceea, înţelegem desigur din lăsarea efectivă a unor oameni în refuzul pocăinţei finale şi necredinţei faptul că era hotărârea Sa veşnică de a proceda astfel; şi, în consecinţă, că El a condamnat pe unii dinainte de întemeierea lumii. În Mărturisirea de credință de la Westminster este scris: „Din întreaga veşnicie, prin cel mai sfânt şi înţelept sfat al propriei Sale voinţe, în mod liber şi neschimbător, Dumnezeu a predestinat tot ceea ce urma să se întâmple.” &112

Regretatul Mr. W. Grant, un cercetător şi scriitor dintre cei mai atenţi şi prudenţi, comentând asupra acestor cuvinte, a spus: „Este adevărat, în chip perfect şi divin, că Dumnezeu a predestinat pentru slava Sa tot ceea ce urma să se întâmple.” Acum, dacă aceste declaraţii sunt adevărate, atunci nu e doctrina Osândirii enunţată de ei? Din întreaga istorie umană, care este acel lucru care are loc în fiecare zi? Ce altceva decât că bărbaţi şi femei mor deopotrivă, trec dincolo de această lume într-o veşnicie deznădăjduită, o veşnicie de suferinţă şi durere?... Aşadar, dacă Dumnezeu a predestinat orice urmează să se întâmple, atunci El trebuie să fi orânduit ca un număr de fiinţe umane să treacă din această lume nemântuite pentru a suferi veşnic în Iazul de Foc. Admiţând premisa generală, nu e această concluzia inevitabilă? Ca răspuns al paragrafelor precedente, cititorul ar putea spune: „Toate acestea sunt doar argumentări, logice desigur, dar, totuşi, doar deducţii.” Foarte bine, vom evidenţia acum că dincolo de concluziile de mai sus, sunt multe pasaje în Scrierea Sfântă, care sunt foarte clare şi definite în învăţătură asupra acestui subiect grav, pasaje care sunt prea evidente pentru a fi înţelese greşit şi prea puternice pentru a fi evitate. Minunea este că atât de mulţi oameni buni au negat declaraţiile lor incontestabile. „Războiul pe care l-a purtat Iosua împotriva tuturor acestor împăraţi, a ţinut multă vreme. N-a rămas nicio cetate, care să fi făcut pace cu copiii lui Israel, afară de heviţi, care locuiau în Gabaon; pe toate le-au luat prin luptă. Căci Domnul a îngăduit ca popoarele acelea să-şi împietrească inima şi să lupte împotriva lui Israel, pentru ca Israel să le nimicească cu desăvârşire, fără să aibă milă de ele şi să le nimicească, după cum poruncise lui Moise Domnul” (Iosua, &113

11:18-20). Ce-ar putea fi mai limpede de-atât? Avem aici un mare număr de canaaniţi, ale căror inimi au fost împietrite de Domnul, pe care El a intenţionat să le distrugă în totalitate, cărora nu le-a arătat „nicio milă.” Având în vedere că erau răi, imorali şi idolatri, erau ei cu ceva mai răi decât canibalii imorali şi idolatri ai Insulelor Mării de Sud (şi ale multor alte locuri), cărora Dumnezeu le-a dat Evanghelia prin John G. Paton? Cu siguranţă nu. Atunci, de ce Iehovah nu a poruncit lui Israel să înveţe canaaniţii legile Sale şi să-i instruiască referitor la jertfele pentru adevăratul Dumnezeu? În mod clar, fiindcă El i-a desemnat pe ei pentru pierzare şi, dacă e aşa, atunci a făcut aceasta pentru toată veşnicia. „Domnul a făcut toate lucrurile pentru El Însuşi („pentru o ţintă” în trad. Cornilescu): da, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii.” (Proverbe, 16:4). Faptul că Domnul le-a făcut pe toate probabil nu va fi contestat de fiecare cititor al acestei cărţi, dar că El le-a făcut pe toate pentru El Însuşi nu este o credinţă împărtăşită de toţi. Faptul că Dumnezeu ne-a făcut, nu doar aşa, ci pentru El Însuşi, nu pentru fericirea noastră, ci pentru slava Lui, este, totuşi, afirmat în mod repetat în Scriptură: Apocalipsa, 4:11. Dar Proverbele, 16:4, merg chiar mai departe: declară în mod expres că Domnul l-a făcut pe cel rău pentru ziua nenorocirii: că era planul Lui în a-i da fiinţă. Dar de ce? Oare nu ne spune Epistola către romani, 9:17: „Fiindcă Scriptura zice lui Faraon: «Te-am ridicat înadins ca să-mi arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul»”? Dumnezeu a făcut pe cel rău ca, la sfârşit, El să poată demonstra „puterea Sa” şi să o demonstreze arătând ce uşor lucru este pentru El să-Şi

&114

supună cel mai neînfricat răzvrătit şi să-Şi răstoarne duşmanul cel mai puternic. „Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine voi, toţi care lucraţi fărădelegea»” (Evanghelia după Matei, 7:23). În capitolul precedent a fost arătat că, atunci când cuvintele „a şti” şi „a cunoaşte dinainte” se aplică Dumnezeului din Scripturi, se face referire nu doar la precunoştinţa Lui (adică simpla Lui cunoaştere dinainte), ci la cunoaşterea Sa aprobatoare. Atunci când Dumnezeu a spus lui Israel: „Eu v-am ales numai pe voi dintre toate familiile pământului” (Amos, 3:2), este evident că El avea în vedere: „Doar pentru voi aveam o consideraţie favorabilă.” Atunci când citim în Epistola către romani, 11:2: „Dumnezeu nu Şi-a lepădat poporul (Israel), pe care l-a cunoscut mai dinainte” este evidentă semnificaţia sa: „Dumnezeu nu a respins definitiv acest popor, pe care l-a ales ca obiect al iubirii Lui – cf. Deuteronomul, 7:7, 8. În acelaşi fel (şi este singurul fel posibil) trebuie să înţelegem Matei, 7:23. În Ziua Judecăţii, Domnul va spune multora: „Nu v-am cunoscut niciodată.” Observaţi că este mai mult decât simplul „Nu v-am cunoscut”. Declaraţia Lui solemnă va fi: „Nu v-am cunoscut niciodată.” – nu aţi fost niciodată obiectul aprobării Mele. Analizaţi în contrast cu „Îmi cunosc (iubesc) oile Mele, şi ele Mă cunosc (iubesc) pe Mine” (Evanghelia după Ioan, 10:14). „Oile”, aleşii Lui, cei „puţini”, pe care-i cunoaşte; dar pe cei condamnaţi, cei nealeşi, cei „mulţi” El nu-i cunoaşte – nu, nici măcar înainte de întemeierea lumii nu i-a cunoscut – El nu i-a cunoscut „NICIODATĂ”! În Romani, 9, doctrina suveranităţii lui Dumnezeu, în aplicarea sa atât faţă de cei aleşi, cât şi faţă de cei osândiţi, &115

este tratată pe larg. O expunere detaliată a acestui capitol important ar fi dincolo de preocuparea noastră prezentă; tot ceea ce putem face este să stăruim asupra părţii acesteia ce evidenţiază în mod clar aspectul subiectului ce ne interesează acum. Versetul 17: „Fiindcă Scriptura zice lui Faraon: «Team ridicat înadins ca să-Mi arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul».” Aceste cuvinte se referă la versetele 13 şi 14. În versetul 13 sunt declarate iubirea lui Dumnezeu pentru Iacov şi ura Lui pentru Esau. În versetul 14 apare întrebarea: „Este nedreptate în Dumnezeu?” şi aici în versetul 17 apostolul îşi continuă răspunsul faţă de obiecţie. Acum cel mai bun lucru pe care-l putem face este să cităm din comentariile lui Calvin asupra acestui verset: Sunt aici două chestiuni ce trebuie luate în considerare – predestinarea lui Faraon spre dezastru, la care se referă sfatul trecut şi totuşi ascuns al lui Dumnezeu – şi apoi planul acestuia, care trebuia să facă cunoscut numele lui Dumnezeu. La cât de mulţi comentatori încercând să modifice acest pasaj şi îl pervertesc, ar trebui să observăm întâi că pentru cuvintele „Te-am ridicat” sau „sculat”, în ebraică apare „te-am desemnat”, prin care Dumnezeu, plănuind să arate că nesupunerea lui Faraon nu ar fi împiedicat mântuirea poporului Lui, afirmă nu doar că mânia Lui a fost prevăzută de El şi că El a pregătit mijloace pentru restrângerea ei, ci şi că El a predestinat, de asemenea, prin planul Său şi, într-adevăr, în vederea acestui scop, ca El să poată arăta o dovadă cu atât mai mare a propriei Sale puteri.

S-a observat deja că Jean Calvin conferă forţă cuvântului ebraic, pe care Pavel îl redă „Pentru acest scop te&116

am ridicat” – „te-am desemnat”. Dat fiind că acesta este cuvântul în care constă doctrina şi argumentul acestui verset, am prefera să remarcăm în continuare că, prin evidenţierea acestui citat din Exodul, 9:16, apostolul se îndepărtează în mod semnificativ de Septuaginta – versiunea folosită în mod normal atunci şi din care el citează cel mai des – şi substituie o propoziţie pentru prima ce este dată de Septuaginta: în schimbul „În baza acestui fapt ai fost păstrat”, el oferă „Pentru acest scop precis te-am ridicat!” Dar ar trebui să luăm acum în considerare mai în detaliu cazul lui Faraon, ce constituie un exemplu concret a marii controverse între om şi Creatorul său. „Dacă Mi-aş fi întins mâna şi te-aş fi lovit cu ciumă pe tine şi pe poporul tău, ai fi pierit de pe pământ. Dar te-am lăsat să rămâi în picioare ca să vezi puterea Mea şi Numele Meu să fie vestit în tot pământul” (Exodul, 9:15, 16). Oferim următoarele comentarii referitoare la aceste cuvinte: În primul rând, ştim din Exodul, 14-15, că Faraon era „retezat”, că era retezat de Dumnezeu, că era retezat în însuşi mijlocul răutăţii lui, că nu era retezat de boală şi nici de infirmităţi caracteristice vârstei înaintate şi nici de ceea ce oamenii numesc accident, ci retezat de mâna nemijlocită a lui Dumnezeu în judecată. În al doilea rând, este clar că Dumnezeu l-a ridicat pe Faraon pentru acest scop precis, pentru a-l „reteza”, ceea ce în limbajul Vechiului Testament înseamnă „a nimici, a distruge”. Dumnezeu nu face niciodată nimic fără un plan anterior. Dându-i fiinţă, protejându-l de-a lungul prunciei şi copilăriei, ridicându-l pe tronul Egiptului, Dumnezeu a avut un scop în vedere. Că acesta era scopul lui Dumnezeu este clar din cuvintele Lui spuse lui Moise înainte de a coborî &117

Moise în Egipt să-l întrebe pe Faraon ca poporul lui Iehovah să aibă permisiunea să facă o călătorie de trei zile în pustiu să I se închine Lui: Domnul a zis lui Moise: „Plecând ca să te întorci în Egipt, vezi toate minunile pe care ţi le pun în mână să le faci înaintea lui Faraon. Eu îi voi împietri inima şi nu va lăsa pe popor să plece.”

Exodul, 4:21. Dar nu doar atât: planul şi scopul lui Dumnezeu fusese declarat cu mult înainte de aceasta. Cu patru sute de ani înainte Dumnezeu i-a spus lui Avraham: „Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară care nu va fi a ei; acolo va fi robită şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă îl voi judeca Eu” (Genesa, 15:13, 14). Este evident din aceste cuvinte (poporul şi regele fiind privite ca fiind una în V. T.) că scopul lui Dumnezeu a fost elaborat cu mult înainte de a-i da fiinţă lui Faraon. În al treilea rând, o examinare a modului de operare a lui Dumnezeu clarifică faptul că regele Egiptului era, cu adevărat, un „vas de mânie făcut pentru pieire”. Aşezat pe tronul Egiptului, cu frâiele conducerii în mâinile sale, el stătea drept cap al unui popor, ce ocupa primul rang printre popoarele lumii. Nu era niciun alt monarh pe pământ capabil să controleze sau să dicteze lui Faraon. Spre o asemenea înălţime ameţitoare Îşi ridică Dumnezeu condamnarea şi un asemenea curs al evenimentelor era un pas firesc şi necesar pentru a-l pregăti pentru destinul final, căci este o axiomă divină că „mândria vine înaintea căderii şi un duh semeţ înainte de cădere.” Mai departe, şi aceasta este foarte important să observăm şi extrem de semnificativ, Dumnezeu &118

a înlăturat de la Faraon singura reţinere exterioară, care era calculată să acţioneze ca un control asupra lui. Revărsarea asupra lui Faraon a puterilor nelimitate a unui rege însemna aşezarea lui mai presus de orice influenţă legală şi orice control. Dar dincolo de aceasta, Dumnezeu l-a înlăturat pe Moise din prezenţa şi regatul lui. Dacă Moise, care era versat în toată înţelepciunea egiptenilor, crescut fiind în casa lui Faraon, ar fi rămas în apropierea tronului, nu încape îndoială că exemplul şi influenţa lui ar fi fost un control puternic asupra răutăţii şi tiraniei lui Faraon. Aceasta, nefiind singurul caz, a fost, în mod clar, unul dintre motivele pentru care Dumnezeu l-a trimis pe Moise în Madian, căci în timpul absenţei sale regele inuman al Egiptului a dat cele mai crude edicte. Prin înlăturarea acestei reţineri, Dumnezeu a plănuit să-i dea lui Faraon oportunitatea deplină de a-şi umple măsura păcatelor sale şi să se coacă pentru dezastrul său meritat pe deplin, dar predestinat. În al patrulea rând, Dumnezeu „i-a împietrit” inima, aşa cum a declarat că o va face (Exodul, 4:21). Aceasta este în acord deplin cu declaraţiile Sfintei Scripturi – „Planurile pe care le face inima atârnă de om, dar răspunsul pe care-l dă gura vine de la Domnul” (Proverbele, 16:1); „Inima împăratului este ca un râu de apă în mâna Domnului, pe care îl îndreaptă încotro vrea” (Proverbele, 21:1). Asemeni multor altor împăraţi, inima lui Faraon era în mâna Domnului, şi Dumnezeu avea şi dreptul, şi puterea de a o îndrepta oriunde Îi făcea plăcere. Şi Şi-a găsit plăcerea în a o îndrepta împotriva a tot ce este bine. Dumnezeu a decis să îl împiedice pe Faraon să dea curs cererii prin Moise de a lăsa Israelul să plece până El l-a pregătit pe deplin pentru

&119

răsturnarea sa finală şi, fiindcă nimic nu s-ar potrivi deplin cu aceasta, Dumnezeu i-a împietrit inima. În final, merită să luăm în considerare modul în care justificarea lui Dumnezeu în modul lui de operare cu Faraon a fost pe deplin atestată. Cel mai remarcabil este să descoperim că avem mărturia lui Faraon însuşi în favoarea lui Dumnezeu şi împotriva lui! În Exodul, 9:15 şi 16 aflăm cum Dumnezeu i-a spus lui Faraon pentru ce scop l-a ridicat, iar în versetul 27 a aceluiaşi capitol ni se spune că Faraon a spus: „Am păcătuit de data aceasta: Domnul are dreptate, iar eu şi poporul meu suntem vinovaţi.” Observaţi că aceasta a fost spus de Faraon după ce a ştiut că Dumnezeu l-a ridicat pentru a fi „retezat”, după ce judecăţile Lui aspre au fost trimise asupra lui, după ce el şi-a împietrit inima. Până atunci Faraon era destul de copt pentru judecată şi pe deplin pregătit să decidă dacă Dumnezeu l-a rănit sau el a căutat să-L rănească pe Dumnezeu; şi el recunoaşte pe deplin că „păcătuise” şi că Dumnezeu avea „dreptate”. Din nou, am fost martorii lui Moise, care cunoştea deplin comportamentul lui Dumnezeu faţă de Faraon. El auzise de la început care era planul lui Dumnezeu referitor la Faraon; el fusese martorul modului de operare a lui Dumnezeu cu el; el, Moise, observase „îndelunga răbdare” a Lui faţă de vasul acesta de mânie potrivit pentru distrugere; şi, în final, el a văzut cum Faraon a fost retezat în judecata divină la Marea Roşie. Cum a fost impresionat Moise? Oare Moise îşi ridică vocea spre a vesti lipsa de dreptate? Îndrăzneşte să-L condamne pe Dumnezeu în baza nedreptăţii? Departe de asemenea atitudine. În schimb, el spune: „Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfinţenie, bogat („de temut” în &120

varianta engleză) în fapte de laudă şi făcător de minuni?” (Exodul, 15:11). A fost Moise mişcat de un duh de răzbunare atunci când a văzut pe duşmanul lui Israel „retezat” de apele Mării Roşii? Cu siguranţă nu. Dar pentru a înlătura pentru totdeauna îndoiala în această privinţă, rămâne a reliefa cum acei sfinţi în ceruri, după ce au fost martorii judecăţilor de mânie ale lui Dumnezeu, se unesc cântând „cântecul lui Moise, robul Domnului şi cântecul Mielului. Şi ziceau: Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor!” (Apocalipsa, 15:3). Aici este un punct culminant şi răzbunarea finală şi deplină a modului de operare a lui Dumnezeu cu Faraon. Sfinţii din ceruri se unesc în a cânta Cântarea lui Moise, în care acel rob al lui Dumnezeu sărbătorea lauda lui Iehovah în răsturnarea lui Faraon şi a oştilor sale, declarând că, acţionând astfel, Dumnezeu nu fusese nedrept, ci drept şi adevărat. Trebuie să credem, deci, că Judecătorul întregului pământ a procedat corect în crearea şi distrugerea acestui vas de mânie, Faraon. Cazul lui Faraon stabileşte principiul şi ilustrează doctrina Osândirii. Dacă Dumnezeu l-a condamnat efectiv pe Faraon, trebuie să conchidem corect că El condamnă pe toţi ceilalţi pe care nu-i predestinează să se conformeze chipului Fiului Său. Apostolul Pavel deduce aceasta în mod evident din destinul lui Faraon, căci în Romani, capitolul 9, după ce se referă la scopul lui Dumnezeu în creşterea lui Faraon, el continuă: „astfel”. Cazul lui Faraon este introdus pentru a demonstra doctrina Osândirii ca şi corespondent al doctrinei Alegerii.

&121

În concluzie, am spune că, în formarea lui Faraon, Dumnezeu nu a manifestat nici dreptate, nici nedreptate, ci doar simpla Sa suveranitate. La fel cum olarul este suveran în formarea vaselor sale, aşa Dumnezeu este suveran în formarea agenţilor Săi morali. Versetul 18: „Astfel, El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea.” Acel „astfel” anunţă concluzia generală dedusă de apostol din tot ceea ce a spus în cele trei versete precedente negând că Dumnezeu ar fi fost nedrept iubind pe Iacov şi urând pe Esau şi aplică în mod specific principiul exemplificat în modul de operare a lui Dumnezeu cu Faraon. Totul este trasat înapoi spre suverana voie a Creatorului. El iubeşte pe unul şi urăşte pe altul, El exercită mila asupra unora şi împietreşte pe alţii, fără a se referi la nimic altceva decât la voia Sa suverană. Ceea ce este cel mai respingător pentru mintea carnală din versetul de mai sus este referinţa la împietrire – „Împietreşte pe cine vrea” – şi exact aici au falsificat adevărul atât de mulţi comentatori şi interpreți. Cea mai comună perspectivă este că apostolul nu vorbeşte decât de împietrirea juridică, adică o părăsire de către Dumnezeu, din cauză că aceşti oameni, ţintă ai lipsei Lui de plăcere, au respins întâi adevărul Lui şi L-au părăsit. Cei care susţin această interpretare apelează la versete precum Epistola către romani, 1:19-26 – „Dumnezeu i-a lăsat”, care se referă (vezi contextul) la cei ce „Îl ştiau pe Dumnezeu”, dar nu L-au slăvit ca Dumnezeu (v. 21). Se face apel şi la II Tesaloniceni, 2:10-12. Dar trebuie observat că termenul „împietrire” nu apare în niciunul din aceste pasaje. Mai mult, susţinem că Romani, 9:18, nu are nicio referire la vreo „împietrire” juridică. Apostolul nu vorbeşte acolo despre cei care au &122

întors spatele adevărului lui Dumnezeu, ci se ocupă de suveranitatea lui Dumnezeu, văzută nu doar în arătarea milei faţă de cine vrea, ci şi în împietrirea oricui vrea. Cuvintele exacte sunt „El împietreşte pe cine vrea”, nu „pe toţi care au respins adevărul Lui” – iar acestea, venind imediat după menţiunea lui Faraon, fixează clar înţelesul. Cazul lui Faraon este destul de limpede, deşi omul a încercat prin diverse mijloace să ascundă adevărul. Versetul 18: „Astfel, El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea.” Această afirmaţie a „împietririi” suverane a inimii păcătoşilor de către Dumnezeu – ca distincţie împotriva împietririi juridice – nu este singura. Observaţi limbajul din Evanghelia după Ioan, 12:37-40: „Măcar că făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El, ca să se împlinească vorba, pe care o spusese proorocul Isaia: «Doamne, cine a dat crezare propovăduirii noastre? Şi cui a fost descoperită puterea braţului Domnului?» De aceea nu puteau crede (de ce?), pentru că Isaia a mai zis: «[El] Lea orbit ochii şi le-a împietrit inima (de ce? Deoarece au refuzat să creadă în Cristos? Aceasta este încredinţarea populară, dar observaţi răspunsul Scripturii) ca [ei] să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec.»” Acum, cititorule, e doar o chestiune de a crede sau nu ceea ce Dumnezeu a revelat în Cuvântul Său. Nu este o chestiune de cercetare îndelungată sau studiu profund, ci e necesar un duh asemeni celui de copil pentru a înţelege această doctrină. Versetul 19: „Dar îmi vei zice: «Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voii Lui?»” Nu este aceeaşi obiecţie ridicată și astăzi? Forţa întrebărilor de aici ale apostolului pare a fi aceasta: din moment ce totul depinde &123

de voia lui Dumnezeu, care nu se schimbă, şi din moment ce această voie a lui Dumnezeu, potrivit căreia El poate face orice în calitate de suveran – din moment ce El Se poate îndura de oricine doreşte să Se îndure şi El poate refuza îndurarea şi să instituie pedeapsa asupra oricui doreşte El să o facă – de ce nu doreşte să se îndure de toţi, astfel ca să-i facă ascultători şi deci să pună găsirea vinovăţiei în afara curţii? Ar trebui observat acum în mod special că apostolul nu respinge baza pe care stă obiecţia. El nu spune că Dumnezeu nu găseşte vinovăţie şi că oamenii pot rezista voii Lui. Mai mult, el nu explică obiecţia, spunând: „Voi toţi aţi înţeles greşit semnificaţia a ceea ce am spus: «El tratează pe cine vrea cu bunătate şi pe cine vrea cu asprime», dar el spune: „în primul rând, aceasta este o obiecţie pe care nu ai niciun drept să o ridici; şi apoi, Aceasta este o obiecţie pe care nu ai niciun motiv să o ridici” (vezi Dr. Brown). Obiecţia era inadmisibilă, căci era o replică împotriva lui Dumnezeu. Era o plângere despre sau un argument împotriva a ceea ce a făcut Dumnezeu! Versetul 19: „Dar îmi vei zice: Atunci de ce îmi bagă de vină? Căci cine poate sta împotriva voii Lui?” Limbajul pus de apostol în gura oponentului este atât de clar şi direcţionat, încât înţelegerea greşită este imposibilă. De ce El încă mai găseşte vină? Acum, cititorule, ce ar putea însemna aceste cuvinte? Formulează-ţi propriul răspuns înainte de a-l lua în considerare pe al nostru. Ar putea forţa întrebării apostolului să fie oricare alta decât aceasta: dacă este adevărat că Dumnezeu are „milă” faţă de cine vrea El şi, de asemenea, „împietreşte” pe cine vrea El, atunci cum rămâne cu responsabilitatea umană? Într-un asemenea caz, oamenii nu sunt nimic altceva decât păpuşi, iar dacă aceasta este &124

adevărat, atunci ar fi nedrept pentru Dumnezeu să mai „găsească vină” creaturilor Lui neajutorate. Observaţi cuvântul „dar” – Dar îmi vei zice atunci – el enunţă (falsa) deducţie sau concluzie, pe care o deduce oponentul din spusele apostolului. Şi observă, cititorule, apostolul a şi văzut că doctrina formulată va ridica tocmai această obiecţie şi, dacă ceea ce am scris de-a lungul acestei cărţi, nu provoacă cel puţin în unii (în toate acele minţi carnale care nu sunt supuse de harul divin) aceeaşi obiecţie, atunci trebuie să fie din cauză că nu am prezentat doctrina enunţată în Romani, 9, sau din cauză că natura umană s-a schimbat din zilele apostolului. Să luăm în considerare acum restul versetului (19). Apostolul repetă aceeaşi obiecţie într-o formă uşor diferită – o repetă astfel că acest sens să nu fie înţeles greşit – adică „Căci cine poate sta împotriva voii Lui?” Este clar, deci, că subiectul discuţiei imediate este relaţionat cu „voia” lui Dumnezeu, adică vizează căile Lui suverane, ce confirmă ceea ce am spus mai sus în versetele 17 şi 18, unde am conchis că nu este vorba despre împietrirea juridică (adică împietrirea din cauza respingerii precedente a adevărului), ci „împietrire” suverană, adică „împietrirea” unei creaturi căzute şi păcătoase din niciun alt motiv decât voia suverană a lui Dumnezeu. Şi de aici întrebarea: „Cine poate sta împotriva voii Lui?” Ce spune apoi apostolul drept răspuns acestor obiecţii? Versetul 20: „Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: Pentru ce m-ai făcut aşa?” Apostolul nu a spus că obiecţia era fără rost sau fără nicio bază, ci, în schimb, el mustră oponentul pentru lipsa sa de impietate. Apostolul îi reaminteşte că este doar un „om”, o &125

creatură şi că, în această calitate, este mai mult decât nepotrivit şi impertinent pentru el să „răspundă (să se certe sau să argumenteze) împotriva lui Dumnezeu”. În continuare, apostolul îi reaminteşte că nu e nimic altceva decât un „lucru creat” şi, de aceea, este nebunie şi blasfemie să se ridice împotriva Creatorului Însuşi. Ar trebui punctat că ultimele cuvinte ale versetului: „Pentru ce m-ai făcut aşa?” ne ajută să determinăm, fără greş, subiectul exact al discuţiei. În lumina contextului imediat, care ar putea fi forţa acestui „aşa”? Care alta decât următoarea: aşa ca în cazul lui Esau, de ce m-ai făcut un obiect al „urii”? Care alta decât următoarea: aşa ca în cazul lui Faraon, de ce m-ai făcut doar ca să mă „împietreşti”? Ce alt înţeles ar putea, pe bună dreptate, avea acest cuvânt? Este extrem de important să păstrăm clar faptul că obiectivul apostolului de-a lungul pasajului este de a trata suveranitatea lui Dumnezeu în a avea de-a face, pe de-o parte, cu cei pe care-i iubeşte – vase de onoare şi vase de îndurare, şi, de asemenea, pe de altă parte, cu cei pe care-i „urăşte” şi „împietreşte” – vase de ocară şi mânie. Versetele 21-23: Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un vas pentru o întrebuinţare de ocară? Şi ce putem spune dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru pieire; şi să-Şi arate bogăţia slavei Lui faţă de nişte vase ale îndurării, pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă?

&126

În aceste versete apostolul furnizează un răspuns deplin şi final obiecţiilor ridicate în versetul 19. Întâi, el întreabă: „Nu este olarul stăpân pe lutul lui19?” etc. Ar fi de observat în acest verset că cuvântul tradus aici „putere” este diferit în greacă de cel tradus prin „putere” în versetul 22, unde poate semnifica doar forță (engl. might); dar aici în versetul 21 „puterea” de care se vorbeşte trebuie să se refere la drepturile Creatorului sau prerogativele suverane; faptul care certifică aceasta rezultă din faptul că acelaşi cuvânt grecesc apare şi în Ioan 1:12 – „Dar tuturor celor care L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul 20 să se facă copii ai lui Dumnezeu” – care, aşa cum este bine cunoscut, înseamnă dreptul sau privilegiul de a deveni fii ai lui Dumnezeu. Versiunea Revizuită (RSV) traduce prin „drept” atât în Evanghelia după Ioan, 1:12, cât şi în Epistola către romani, 9:21. Versetul 21: „Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un vas pentru o întrebuinţare de ocară?” Este sigur din versetul precedent că olarul de aici este Dumnezeu, căci în acel verset apostolul răspunde: „Cine eşti tu ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” şi apoi, vorbind în termenii metaforei, continuă: „Nu cumva vasul făcut va zice celui ce l-a făcut” etc. Unii vor încerca să diminueze forţa cuvintelor, argumentând că, în timp ce un olar face anumite vase să fie folosite pentru scopuri mai puţin onorabile decât altele, totuşi, ele sunt create pentru a ocupa vreun loc util. Dar apostolul nu spune aici: „Nu este 19

În varianta engleză: „Nu are olarul putere asupra lutului lui?” N.tr.

20

În engleză, „puterea”. N.tr.

&127

olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un vas pentru o întrebuinţare de mai puţină cinste?”, ci vorbeşte de unele „vase” făcute „întru ocară”. Este adevărat, desigur, că înţelepciunea lui Dumnezeu va fi răzbunată pe deplin în asemenea măsură încât distrugerea celor condamnaţi va contribui la slava Lui – în ce fel ne spune următorul verset. Înainte de a trece la următorul verset, să rezumăm această învăţătură şi cea din versetele precedente. În versetul 19 se ridică două întrebări: „Dar îmi vei zice: «Atunci de ce îmi bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voii Lui?»” Acestor întrebări le este dat un răspuns în trei etape: În primul rând, în versetul 20 apostolul neagă dreptul creaturii de a judeca asupra căilor Creatorului – „Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: «Pentru ce m-ai făcut aşa?»” Apostolul insistă că corectitudinea voii lui Dumnezeu nu trebuie să fie chestionată. Orice face El trebuie să fie corect. În al doilea rând, în versetul 21 apostolul declară că Creatorul are dreptul de a se folosi de creaturile Sale aşa cum consideră el potrivit – „Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un vas pentru o întrebuinţare de ocară?” Ar trebui observat cu atenţie că termenul pentru „putere” de aici este exousia – un cuvânt total diferit faţă de cel tradus „putere” în versetul următor („să-Şi descopere puterea”), unde este dunaton. În cuvintele „Nu este olarul stăpân pe lutul lui?” în vizor trebuie să fie puterea lui Dumnezeu exercitată cu dreptate – exercitarea drepturilor lui Dumnezeu în consecvenţă cu dreptatea Lui – deoarece simpla exprimare a omnipotenţei Lui n-ar fi un &128

răspuns dat de Dumnezeu la întrebările din versetul 19. În al treilea rând, în versetele 22, 23, apostolul oferă motivele pentru care Dumnezeu procedează diferit cu unele creaturi ale Sale faţă de celelalte: pe de o parte, este ca „să-Şi arate mânia” şi „să-Şi descopere puterea”; pe de altă parte, este ca „să-Şi arate bogăţia slavei”. „Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un vas pentru o întrebuinţare de ocară?” Cu siguranţă Dumnezeu are dreptul să procedeze astfel, fiindcă El este Creatorul. Îşi exercită El acest drept? Da, aşa cum arată clar versetele 13 şi 17 – „Te-am ridicat înadins ca să-Mi arăt în tine (Faraon) puterea Mea”. Versetul 22: „Şi ce putem spune dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru pieire”. Aici apostolul ne spune, în al doilea rând, de ce Dumnezeu acţionează astfel, adică în mod diferit cu unii – având îndurare faţă de unii şi împietrind pe alţii, făcând un vas „întru cinste” şi altul „întru ocară”. Observaţi că aici în versetul 22 apostolul menţionează întâi „vasele de mânie” înainte de a se referi în versetul 23 la „vasele de îndurare”. De ce? Răspunsul la această întrebare este de primă importanţă. Răspundem: Fiindcă „vasele mâniei” sunt în vizorul oponentului din versetul 19. Sunt date două motive de ce face Dumnezeu unele „vase de ocară”: în primul rând, „să-Şi arate mânia”, în al doilea rând, „să-Şi descopere puterea” – ambele au fost exemplificate în cazul lui Faraon. Un aspect al versetului de mai sus solicită o atenţie separată – „Vasele mâniei, făcute pentru pieire”. Explicaţia obişnuită dată despre aceste cuvinte este că vasele mâniei se &129

potrivesc distrugerii, adică se potrivesc în virtutea răutăţii lor şi se argumentează că nu e nevoie pentru Dumnezeu „să le facă pentru pieire”, deoarece ele sunt deja potrivite pentru aceasta prin însăşi depravarea lor, iar aceasta trebuie să fie sensul real al acestei expresii. Dacă prin „pieire” înţelegem pedeapsă, este perfect adevărat că cei ne-aleşi „se potrivesc” pentru aceasta, căci fiecare va fi judecat „potrivit faptelor sale” şi apoi admitem că în mod subiectiv cei ne-aleşi se potrivesc pentru pieire. Dar aspectul pentru care trebuie să decidem este: la aceasta se referă aici apostolul? Şi, fără ezitare, răspundem că nu. Să mergem înapoi la versetele 11-13: s-a făcut Esau însuși obiectul urii lui Dumnezeu sau era astfel înainte de a se naşte? Din nou: s-a făcut Faraon singur potrivit pentru pieire sau Dumnezeu i-a împietrit inima înaintea urgiilor trimise asupra Egiptului? (Vezi Exodul, 4:21)! Epistola către romani, 9:22, este o continuare clară a gândului din versetul 21, iar versetul 21 este parte a răspunsului apostolului la întrebările ridicate în versetul 20: de aceea, pentru a urma cu fidelitate metafora, trebuie ca Dumnezeu Însuşi să fie Cel care să „potrivească” spre pieire vasele mâniei. Dacă am întreba cum face Dumnezeu aceasta, răspunsul este, în mod necesar, în mod obiectiv – El potriveşte pe cei ne-aleşi spre pieire prin ordinele Sale predestinatoare. Dacă a întreba de ce face Dumnezeu aceasta, răspunsul trebuie să fie – să-Şi facă cunoscută propria slavă, adică slava dreptăţii Sale, a puterii şi a mâniei. „Rezumatul răspunsului apostolului de aici este că marele obiectiv al lui Dumnezeu în crearea oamenilor, atât în alegere, cât şi în condamnare, adică propria Sa glorie, depășește orice altceva.” (Robert Haldane). &130

Versetul 23: „şi să-Şi arate bogăţia slavei Lui faţă de nişte vase ale îndurării, pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă?” Singurul aspect din acest verset care solicită atenţia este faptul că despre „vasele îndurării” se spune aici că sunt „pregătite mai dinainte pentru slavă”. Mulţi au evidenţiat că versetul precedent nu spune că vasele mâniei erau dinainte pregătite pentru pieire şi din această omisiune s-a concluzionat că ar trebui să înţelegem că cei ne-aleşi s-au făcut ei, în timp, vrednici de pieire, mai degrabă decât că i-ar fi predestinat Dumnezeu pentru pieire din veşnicie. Dar nu aceasta este concluzia care se impune. Trebuie să privim înapoi la versetul 21 şi să observăm metafora implicată acolo. „Lutul” este un lucru neînsufleţit, corupt, descompus şi deci o substanţă potrivită pentru a reprezenta umanitatea căzută. Cum apostolul contemplă acţiunile suverane ale lui Dumnezeu faţă de omenire având în vedere Căderea, El nu spune că vasele mâniei au fost pregătite „dinainte” întru pieire din motivul evident şi suficient că doar după Cădere ei au devenit (în ei înşişi) ceea ce este aici simbolizat de „lut”. Tot ceea ce este necesar când respingem concluzia eronată la care ne-am referit mai sus este să evidenţiem că ceea ce se spune despre vasele mâniei nu este că ele se fac potrivite pieirii (care e cuvântul ce ar fi fost utilizat dacă s-ar fi referit la ele ca făcându-se singure potrivite, prin propria lor răutate), ci făcute pentru pieire, care, în lumina întregului context, trebuie să însemne o predestinare suverană la pieire de către Creator. Cităm aici cuvintele lui Calvin asupra acestui pasaj: Există vase pregătite pentru pieire, adică desemnate pentru pieire; acestea sunt, de asemenea, vase ale mâniei, adică

&131

făcute şi formate cu acest scop ca ele să fie exemple ale răzbunării şi supărării lui Dumnezeu. Deşi în a doua propoziţie apostolul declară mult mai concret că Dumnezeu este Cel care i-a pregătit pe aleşi pentru slavă, aşa cum a spus simplu înainte că cei condamnaţi sunt vase pregătite pentru distrugere, totuşi, nu încape îndoială că pregătirea ambelor este în conexiune cu sfatul secret al lui Dumnezeu. Pavel ar fi trebuit să spună altfel că cei condamnaţi s-au dedat ori s-au aruncat în pieire, dar el sugerează aici că înainte ca să se nască, ei au fost predestinaţi pentru soarta lor.

Suntem întru totul de acord cu aceste rânduri. Epistola către romani, 9:22, nu spune că vasele mâniei s-au făcut şi nici nu spune că acestea sunt potrivite pieirii, în schimb, declară că sunt „făcute pentru pieire”, iar contextul arată clar că Dumnezeu este Cel ce-i „face” în mod obiectiv, prin hotărârile Sale veşnice. Deşi Romani 9 conţine cea mai deplină prezentare a doctrinei Osândirii, există şi alte fragmente care se referă la aceasta, unul sau două despre care vom aminti aici pe scurt: „Deci, ce urmează? Că Israel n-a căpătat ce căuta, iar rămăşiţa aleasă a căpătat, pe când ceilalţi au fost împietriţi” (Romani, 11:7). Aici avem două clase distincte şi bine definite, aşezate în antiteză: „aleşi” şi „restul”, unii au „căpătat” şi alții au fost „împietriţi”. Asupra acestui verset cităm din comentariile lui John Bunyan despre memoria nemuritoare: Acestea sunt cuvinte solemne: ele fac deosebire între oameni şi oameni – cei aleşi şi restul, cei aleşi şi cei lăsaţi, cei îmbrăţişaţi şi cei respinşi. Prin ‚rest’ aici trebuie să înţelegem pe cei nealeşi, fiindcă sunt aşezaţi în opoziţie

&132

unii cu ceilalţi şi dacă nu sunt aleşi, atunci cum sunt altfel decât respinși?

Scriind sfinţilor din Tesalonic, apostolul a declarat: „Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Cristos” (I Tesaloniceni, 5:9). Acum desigur, este evident pentru orice minte imparţială că această declaraţie nu-şi are rostul dacă Dumnezeu nu „a rânduit” pe nimeni la mânie. A spune că Dumnezeu „nu ne-a rânduit la mânie” presupune, în mod clar, că sunt unii pe care El „i-a rânduit la mânie” şi dacă minţile atât de multor creştini practicanţi n-ar fi fost orbite de prejudecăţi, n-ar fi eşuat în a vedea clar aceasta. „O piatră de poticnire şi o stâncă de cădere. Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut cuvântul şi la aceasta sunt rânduiţi” (I Petru, 2:8). Cuvântul „la aceasta” arată înapoi spre poticnirea la Cuvânt şi neascultarea lor. Aici Dumnezeu afirmă în mod expres că sunt unii care au fost „rânduiţi” (este acelaşi cuvânt grecesc ca şi în I Tesaloniceni, 5:9) întru neascultare. Nu este treaba noastră să argumentăm despre aceasta, ci să ne închinăm înaintea Sfintei Scripturi. Prima noastră datorie este nu să înţelegem, ci să credem ceea ce a spus Dumnezeu. „Dar aceştia, ca nişte dobitoace fără minte, din fire sortite să fie prinse şi nimicite, batjocorind ce nu cunosc, vor pieri în însăşi stricăciunea lor” (II Petru, 2:12). Aici, din nou, se depun eforturi pentru a evita învăţătura clară a acestui pasaj solemn. Ni se spune că „dobitoacele fără minte” sunt „sortite să fie prinse şi nimicite” şi nu persoanele asemănate lor. Tot ce avem nevoie pentru a respinge asemenea sofisticării este să întrebăm în ce constă punctul analogiei dintre „aceştia” (oameni) şi „dobitoacele fără minte”? Care &133

este forţa acelui „ca”, decât „aceştia ca dobitoace fără minte”? În mod limpede, „aceşti” oameni ca dobitoacele fără mine, sunt unii care, asemeni animalelor, sunt „sortiţi să fie prinşi şi nimiciţi”: cuvintele de încheiere confirmând aceasta prin reiterarea aceluiaşi sentiment – „vor pieri în însăşi stricăciunea lor.” „Căci s-au strecurat printre voi unii oameni, scrişi demult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn Isus Cristos” (Iuda, 4). S-au depus eforturi de a evita forţa evidentă a acestui verset prin substituirea cu o traducere diferită. Versiunea Revizuită oferă traducerea următoare: „Dar sunt anumiţi oameni care s-au strecurat pe ascuns, aceia care au fost scriși de demult pentru această condamnare.” Dar această traducere modificată nu scapă de ceea ce este neplăcut sensibilităţilor noastre. Apare întrebarea: Unde erau aceşti „scrişi demult”? Cu siguranţă nu în Vechiul Testament, căci nu există nicăieri nicio referinţă acolo la oamenii răi strecurându-se în adunările creştine. Dacă „scris demult” ar fi cea mai bună traducere a lui „prographo”, s-ar putea face referire doar la cartea orânduielilor divine. Deci, orice alternativă am selecta, nu se poate evita faptul că anumiţi oameni sunt „demult” desemnaţi de Dumnezeu „spre osândă”. „Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia a căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost junghiat” (Apocalipsa, 13:8, R.V.21 compară cu Apocalipsa, 17:8). Aici este o expunere R.V., Revised Version, o versiune revizuită a traducerii King James. N.ed. 21

&134

pozitivă, afirmând că există unii, ale căror nume n-au fost scrise în Cartea Vieţii. Din această cauză ei se vor alia şi se vor închina înaintea lui Anticrist. Deci, aici sunt nu mai puţin de zece pasaje care presupun cât mai clar şi învaţă în mod expres faptul condamnării. Acestea afirmă că cei răi sunt făcuţi pentru Ziua cea Rea, că Dumnezeu face unele vase întru ocară, iar prin decretul Său veşnic (obiectiv) îi face întru pieire; că aceştia sunt ca nişte dobitoace fără minte, făcute să fie luate şi nimicite, fiind demult predestinate acestei condamnări. De aceea, în faţa acestor versete, afirmăm fără ezitare (după aproape douăzeci de ani de studiu plin de rugăciune al subiectului) că Cuvântul lui Dumnezeu învaţă, fără îndoială, atât Predestinarea, cât şi Osândirea sau, folosind cuvintele lui Calvin, „Alegerea veşnică este predestinarea lui Dumnezeu a unora pentru mântuire şi a altora pentru pieire”. Enunţând deci doctrina Osândirii, aşa cum este prezentată în Scrierea Sfântă, să menţionăm acum una sau două consideraţii importante pentru a ne păzi împotriva abuzului şi a apăra cititorul de la a face orice deducţii nefondate: În primul rând, doctrina Osândirii nu înseamnă că Dumnezeu a intenţionat să ia creaturi nevinovate, să le transforme în rele şi apoi să le blesteme. Scriptura spune: „Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii” (Ecleziastul, 7:29). Dumnezeu nu a creat fiinţe păcătoase pentru a le distruge, căci Dumnezeu nu poate fi învinovăţit de păcatele creaturilor sale. Responsabilitatea şi infracționalitatea aparțin omului. Orânduiala Osândirii lui Dumnezeu a văzut rasa lui Adam ca păcătoasă, căzută, coruptă, vinovată. De aici &135

Dumnezeu a intenţionat să-i mântuiască pe câţiva ca exemple ale harului Său suveran, iar pe ceilalţi El a decis să-i nimicească, fiind exemplificarea dreptăţii şi asprimii Sale. Decizând să-i nimicească pe aceşti alţii, Dumnezeu nu le-a făcut nimic greşit. Ei deja căzuseră în Adam, reprezentatul lor legal; ei sunt deci născuţi cu o natură păcătoasă, iar păcatele lor sunt lăsate de El asupra lor. Ei nici nu se pot plânge. Aceasta împlinirea dorinţei lor, căci ei nu au nicio dorinţă pentru sfinţenie, ei iubesc întunericul mai degrabă decât lumina. Unde este deci nedreptatea lui Dumnezeu dacă El „îi lasă în voia pornirilor inimii lor” (Psalmii, 81:12)! În al doilea rând, doctrina Osândirii nu înseamnă că Dumnezeu refuză să-i salveze pe cei ce caută cu sinceritate mântuirea. Realitatea este că condamnatul nu are nicio tânjire după Mântuitor: ei nu văd frumuseţea din El ca să-L dorească. Ei nu vor veni la Cristos – de ce atunci Dumnezeu ar trebui să-i forţeze? El nu întoarce spatele nimănui care vine – unde este deci nedreptatea lui Dumnezeu predeterminând blestemul lor drept? Nimeni nu va fi pedepsit decât pentru propriile sale nelegiuiri; unde este, deci, presupusa cruzime tiranică a procedurii divine? Amintiţi-vă că Dumnezeu este Creatorul celor răi, nu a răutăţii lor; El este Creatorul fiinţei lor, dar nu autorul păcatului lor. Dumnezeu nu sileşte pe nimeni spre răutatea păcatului (aşa cum am fost defăimați că am afirma), aşa cum un călăreţ îndeamnă un cal fără dorinţă de a înainta. Dumnezeu doar spune acel cuvânt îngrozitor: „Lăsaţi-i” (Evanghelia după Matei, 15:14). El are nevoie doar să slăbească frâiele restrângerii providenţiale şi să reţină influenţa harului mântuitor şi omul răzvrătit va cădea, imediat și sigur, în nelegiuirile lui. Aşadar, orânduiala Osândei nu interferează, &136

nici nu distorsionează propria natură decăzută a omului şi nici nu serveşte la prezentarea sa fără scuză. În al treilea rând, orânduiala Osândirii nu intră în conflict cu bunătatea lui Dumnezeu în niciun fel. Deşi cei nealeşi nu sunt subiectul bunătăţii Lui în acelaşi fel sau în aceeaşi măsură cum sunt cei aleşi, totuşi, ei nu sunt excluşi total de la participarea la aceasta. Ei se bucură de lucrurile bune ale Providenţei (binecuvântări temporare) în comun cu copiii lui Dumnezeu şi adesea într-o mare măsură. Dar cum se folosesc de ele? Oare bunătatea (temporală) a lui Dumnezeu îi conduce spre pocăinţă? Nu, cu adevărat, ei doar dispreţuiesc „bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări”, iar cu împietrirea inimii lor, care nu vrea să se pocăiască, îşi adună „o comoară de mânie pentru ziua mâniei” (Epistola către romani, 2:4, 5). Pe ce bază dreaptă deci, pot ei cârti împotriva faptului că nu sunt obiectul bunătăţii Lui în vremurile fără sfârşit ce vor veni? Mai mult de-atât, dacă nu intră în contradicţie cu îndurarea şi bunătatea lui Dumnezeu să părăsească întreaga adunare de îngeri căzuţi (II Petru, 2:4) sub vina apostaziei lor, cu atât mai puţin ar putea intra în contradicţie cu perfecţiunile divine să părăsească pe unii din omenirea căzută în păcatele lor şi să-i pedepsească pentru acestea. În final, să introducem această atenţionare necesară: este aproape imposibil pentru oricare din noi, în timpul vieţii prezente, să recunoască cine sunt cei dintre condamnaţi. Nu trebuie să judecăm acum pe niciun om, indiferent cât de rău poate fi. Cel mai mişel păcătos poate, din câte ştim noi, să fie inclus în alegerea harului şi să fie într-o zi înviat de Duhul harului. Poruncile noastre de acţiune sunt clare şi vai nouă dacă le trecem cu vederea – „Propovăduiţi Evanghelia &137

oricărei făpturi”. Atunci când procedăm astfel, hainele ne sunt curate. Dacă oamenii refuză să acorde atenţie, sângele lor rămâne asupra capului lor; cu toate acestea, „noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Cristos, printre cei ce sunt pe calea mântuirii şi printre cei ce sunt pe calea pierzării: pentru aceştia o mireasmă de la moarte spre moarte; pentru aceia o mireasmă de la viaţă spre viaţă” (II Corinteni, 2:15, 16). Acum ar trebui să luăm în considerare un număr de pasaje care sunt adesea citate cu scopul de a arăta că Dumnezeu nu a făcut anumite vase pentru pieire, nici nu a orânduit pe anumiţi oameni spre condamnare. În primul rând, cităm Ezechiel, 18:31: „Pentru ce vreţi să muriţi, casă a lui Israel?” N-am putea proceda mai bine referitor la acest pasaj decât să cităm din comentariile lui Augustus Toplady: Acesta este un pasaj asupra căruia foarte ades, dar foarte detestabil, insistă arminienii, ca şi cum ar fi un ciocan care la prima lovitură ar zdrobi întregul în praf. Dar se întâmplă ca „moartea” despre care se face aluzie aici nu este nici spirituală, nici veşnică, aşa cum este mai mult decât evident din întregul sens general al capitolului. Moartea avută în vedere de profet este una politică, o moarte a prosperităţii naţionale, a tihnei şi siguranţei. Sensul întrebării este exact acesta: Ce te face îndrăgostit de captivitate, izgonire şi dezastru civil? Abstinenţa de la închinarea la idoli ar putea să te scutească ca popor de aceste calamităţi şi să-ţi redea încă o dată un statut de popor respectabil. Sunt nefericirile devastării publice atât de atrăgătoare încât să devină ţinta ta determinată? De ce vrei să mori? Să mori ca și casă a lui Israel şi să fii considerat un trup politic neînsufleţit? Astfel îşi argumenta cazul profetul, adăugând, în acelaşi timp: „Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu şi veţi trăi.” Aceasta are

&138

importanţă: Întâi, captivitatea naţională a evreilor nu contribuia cu nimic la fericirea lui Dumnezeu. În al doilea rând, dacă evreii se întorceau de la idolatrie şi-şi aruncau chipurile cioplite, n-ar fi murit într-o ţară străină şi ostilă, ci ar fi trăit în pace în propria ţară şi s-ar fi bucurat de libertăţile unui popor independent.

Am putea adăuga la cele de mai sus: moartea politică trebuie să fie ceea ce este în vizor în Ezechiel, 18:31, 32 din simplul şi suficientul motiv că ei erau deja morţi spiritual! Evanghelia după Matei, 25:41 este adesea citat pentru a arăta că Dumnezeu nu a făcut anumite vase pentru distrugere: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui.” Acesta este, de fapt, unul din versetele principale pe care se bazează pentru a dezaproba doctrina Osândirii, dar susţinem că termenul emfatic de aici nu este „pentru”, ci „diavol”. Acest verset (vezi contextul) prezintă severitatea judecăţii ce-i aşteaptă pe cei pierduţi. Cu alte cuvinte, versetul de mai sus se referă la grozăvia focului veşnic mai degrabă decât la subiecţii săi – dacă focul ar fi „pregătit diavolului şi îngerilor lui”, atunci cât de intolerabil ar fi! Dacă locul chinului veşnic în care cei blestemaţi vor fi aruncaţi este acelaşi în care duşmanul lui Dumnezeu va suferi, cât de grozav trebuie să fie acel loc! Din nou: dacă Dumnezeu a ales doar pe anumiţi oameni pentru mântuire, de ce ni se spune că Dumnezeu „porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Faptele, 17:30)? Faptul că Dumnezeu a poruncit „tuturor oamenilor” să se pocăiască nu este decât evidenţierea pretenţiilor Lui neprihănite ca Guvernator moral al lumii. Cum ar putea El face mai puţin, văzând că toţi &139

oamenii de pretutindeni au păcătuit împotriva Lui? Mai mult, faptul că Dumnezeu a poruncit tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască argumentează universalitatea responsabilităţii făpturilor. Dar această Scriptură nu declară că este plăcerea lui Dumnezeu să „dea pocăinţă” (Faptele, 5:31) tuturor oamenilor de pretutindeni. Este clar că apostolul Pavel nu credea că Dumnezeu a dat pocăinţa fiecărui suflet din cuvintele din II Timotei, 2:25: „să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului”. Din nou, dacă suntem întrebaţi, dacă Dumnezeu a „predestinat” doar pe unii întru viaţa veşnică, atunci de ce citim că El „voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului” (I Timotei, 2:4)? Răspunsul este că cuvintele „toţi” şi „toţi oamenii”, asemeni termenului „lume” sunt adesea folosiţi în sens general şi relativ. Fie ca cititorul să examineze cu atenţie următoarele pasaje: Evanghelia după Marcu, 1:5; Ioan, 6:45; 8:2; Faptele, 21:28; 22:15; II Corinteni, 3:2 etc., şi va găsi dovada aserţiunii noastre. I Timotei 2:4 nu poate învăţa că Dumnezeu doreşte mântuirea întregii omeniri, căci altfel întreaga omenire ar fi mântuită: „Dar hotărârea Lui este luată, cine i se va împotrivi?” (Iov, 23:13)! Din nou, suntem întrebaţi: Nu declară Scriptura, în repetate rânduri, că Dumnezeu nu ţine seama de „faţa omului”? Răspundem: desigur că este aşa, iar harul ce alege al lui Dumnezeu demonstrează aceasta. Cei patru fii ai lui Isai, deşi mai în vârstă şi superiori fizic lui David, sunt trecuţi cu vederea, în timp ce tânărul păstor este ridicat la tronul lui Israel. Scribii şi avocaţii trec neobservaţi, iar pescarii ignoranţi sunt aleşi să fie apostolii Mielului. &140

Adevărul divin este ascuns de cei înţelepţi şi chibzuiți şi este revelat în schimb copilaşilor. Majoritatea dintre cei nobili şi înţelepţi este ignorată, în timp ce cei slabi, masele, cei dispreţuiţi sunt chemaţi şi mântuiţi. Vameşii şi păcătoşii sunt siliţi cu blândeţe să intre la ospățul Evangheliei, în timp ce fariseii cu propria neprihănire sunt condamnaţi să piară în moralitatea lor imaculată. Cu adevărat, Dumnezeu nu ţine seama de faţa omului, căci altfel El nu m-ar mântui pe mine. Faptul că doctrina Osândirii este o „rostire grea” pentru mintea carnală se recunoaște deschis – totuşi, cu cât mai „grea” de atât e pedeapsa veşnică? Am căutat să demonstrăm că aceasta este clar învăţat în Scriptură şi nu e la cheremul nostru să alegem dintre adevărurile revelate în Cuvântul lui Dumnezeu. Fie ca cei ce preferă să primească doar acele doctrine care îi laudă, după propria lor judecată, şi le resping pe cele pe care nu le pot înţelege deplin, să-şi amintească acele cuvinte severe ale Domnului nostru: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii” (Evanghelia după Luca, 24:25): nepricepuţi din cauză că sunt zăbavnici cu inima; zăbavnici cu inima, nu greoi de cap! Vom folosi încă o dată limbajul lui Calvin: Dar, aşa cum am rostit deja până aici asemenea lucruri, aşa cum sunt prezentate fără nicio obscuritate sau ambiguitate în Scripturi, fie ca persoanele care ezită să nu înfiereze ca infame acele Rostiri cerești, să fie atente ce fel de opoziţie arată. Căci, dacă pretind ignoranţa, cu o dorinţă de a fi lăudaţi pentru modestia lor, ce exemplu mai mare de mândrie poate fi conceput decât să te împotrivești cu un singur cuvânt autorității lui Dumnezeu! Cum ar fi „Mie mi se pare altfel” sau „Aş prefera să nu mă amestec în acest subiect”. Dar dacă ei cenzurează în mod deschis, ce ar

&141

câştiga prin încercările lor slabe împotriva cerului? Iritabilitatea lor, într-adevăr, nu e o noutate; căci în toate veacurile au existat oameni neevlavioşi şi profani, care s-au opus cu vehemenţă acestei doctrine. Dar ei vor simţi adevărul a ceea ce Duhul a declarat cu mult înainte prin gura lui David, că Dumnezeu „este drept când judecă” (Psalmii, 51:4). David face aluzie indirectă la nebunia oamenilor care afişează o prezumţie atât de excesivă în mijlocul insignifianţei lor, nu doar de a combate pe Dumnezeu, ci şi să-şi aroge puterea de a-L condamna. Între timp, el sugerează pe scurt că Dumnezeu nu este afectat de toate blasfemiile pe care ei le revarsă împotriva cerului, dar că El împrăştie ceaţa calomniei şi prezintă în mod frapant neprihănirea Sa; credinţa noastră, de asemenea, fiind fundamentată pe Cuvântul Divin şi, de aceea, superioară întregii lumi, din înălțimea ei priveşte în jos cu dispreţ asupra acelei ceţi.

În încheierea acestui capitol, ne propunem să cităm din scrierile unor teologi consacraţi din zilele Reformei, nu că ne-am susţine propriile noastre declaraţii prin apelul la autoritatea umană, oricât de venerabilă sau veche, ci pentru a arăta că ceea ce am prezentat în acest pagini nu este o noutate a secolului XX, nici o erezie a „zilelor din urmă”, ci, în schimb, o doctrină care a fost cu siguranţă formulată şi învăţată în mod obișnuit de mulţi dintre cei mai evlavioşi şi învăţaţi cercetători ai Sfintei Scrieri. Numim predestinare decretul lui Dumnezeu prin care El a decis în El Însuşi ce se va întâmpla cu fiecare individ al omenirii. Căci nu toţi sunt creaţi cu un destin asemănător: dar viaţa veşnică este predestinată pentru unii, iar osândirea veşnică pentru alţii. Fiecare om, deci, fiind creat pentru unul sau altul din aceste scopuri, spunem că este predestinat fie la viaţă, fie la moarte.

&142

Jean Calvin, Instituţiile (1536 A.D.), Cartea a III-a, Capitolul XXI intitulat „Alegerea Eternă sau Predestinarea lui Dumnezeu a unora întru mântuire şi a altora întru pieire.” Îi rugăm pe cititorii noştri să reţină bine limbajul de mai sus. O examinare a acestuia ar trebui să arate că ceea ce scriitorul prezent a elaborat în acest capitol nu este „hipercalvinism”, ci calvinismul real, pur şi simplu. Scopul nostru în evidenţierea acestei observaţii este de a arăta că cei care nu sunt familiarizaţi cu scrierile lui Calvin, în ignoranţa lor, condamnă ca fiind ultra-calvinism ceea ce este simpla reiterare a ceea ce Calvin însuşi a învăţat – o reiterare, fiindcă acel prinţ al teologilor, dar şi îndatoratul lui umil, au găsit ambii această doctrină în Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu. Martin Luther a scris, în una din lucrările sale excelente „De Servo Arbitrio” (Despre robia voinţei libere): Absolut toate lucrurile decurg din și depind de hotărârile divine, prin care a fost predestinat cine ar trebui să primească Cuvântul Vieţii şi cine ar trebui să nu creadă, cine ar trebui să fie mântuit de păcatele lui şi cine ar trebui să fie împietrit, cine ar trebui să fie îndreptăţit şi cine ar trebui condamnat. Acesta este adevărul ce distruge doctrina liberului arbitru din temelii, adică faptul că dragostea veşnică a lui Dumnezeu pentru unii oameni şi ura pentru alţii este constantă şi nu poate fi schimbată.

John Fox, a cărui lucrare Cartea martirilor a fost cândva cea mai cunoscută lucrare din limba engleză (nu mai este la fel astăzi, când catolicismul roman se năpusteşte asupra noastră asemeni unui mare val de flux distructiv!), a &143

scris: „Predestinarea este orânduiala veşnică a lui Dumnezeu, intenţionată dinainte în El Însuşi, despre ce are să se întâmple cu toţi oamenii, fie întru mântuire, fie întru pieire.” Larger Westminster Catechism (1688), adoptat de Adunarea Generală a Bisericii Prezbiteriene, declară: „Dumnezeu, printr-o orânduială din veşnicie şi neschimbată, din însăşi dragostea Sa, pentru lauda harului Său plin de slavă, care va fi manifestat la vremea potrivită, a ales pe unii îngeri spre slavă şi în Cristos a ales pe unii oameni pentru viaţa eternă şi mijloacele de a se ajunge la aceasta; şi, de asemenea, potrivit puterii Sale suverane şi a sfatului nepătruns al voii Sale (prin care Îşi extinde sau reţine favoarea după cum Îi este voia), a omis şi a predestinat pe restul pentru ocară şi mânie, pentru a fi loviţi pentru păcatele lor, pentru lauda slavei dreptăţii Lui.”

John Bunyan, autorul cărţii Călătoria pelerinului, a scris un întreg volum despre „Osândire”, din care cităm un fragment scurt: Condamnarea este dinainte ca persoana să vină pe lume sau dinainte de a face bine sau rău. Aceasta este dovedit de Epistola către romani, 9:11. Aici găseşti gemeni în pântecul mamei lor, ambii primindu-şi destinul nu doar înainte de a fi făcut bine sau rău, ci înainte de a fi capabili să o facă, fiind încă nenăscuţi – destinul lor, spun eu, unul întru binecuvântarea vieţii eterne, iar a altuia nefiind la fel – unul ales, altul condamnat, unul ales, altul refuzat.

În lucrarea sa „Suspine din iad”, John Bunyan a scris, de asemenea: „Cei care continuă să respingă şi să desconsidere Cuvântul lui Dumnezeu sunt în mare majoritate aceia care sunt rânduiți să fie blestemaţi”. &144

Comentând asupra Epistolei către romani, 9:22: „Şi ce putem spune dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru pieire”, Jonathan Edwards (Vol. 4, pag. 306, 1743 A.D.) spune: „Cât de teribilă apare maiestatea lui Dumnezeu în grozăvia mâniei Sale! Am putea învăţa că acesta este unul din scopurile blestemului celor răi.” Augustus Toplady, autorul cărţii Rock of Ages şi a altor imnuri sublime, a scris: „Dumnezeu, din întreaga eternitate, a decretat să-i lase pe unii din posteritatea căzută a lui Adam în păcatele lor şi să-i excludă de la a avea parte în Cristos şi în beneficiile Lui”. Şi din nou: „Noi, cu Scripturile, susţinem: Că există o predestinare a anumitor persoane spre viaţă, pentru lauda slavei harului divin şi, de asemenea, o predestinare a altor persoane pentru moarte pentru slava dreptăţii divine – moarte ca pedeapsă ce o vor experimenta inevitabil, şi aceasta pe bună dreptate, în baza păcatelor lor.” George Whitefield, acel brav om al secolului al XVIII-lea, folosit de Dumnezeu în binecuvântarea atâtor oameni, a scris: „Fără îndoială, doctrina alegerii şi a osândirii trebuie să stea în picioare sau să cadă împreună.... Recunosc sincer că cred doctrina Osândirii, că Dumnezeu intenţionează să dea har mântuitor, prin Isus Cristos, doar unui anumit număr, iar restul omenirii, după căderea lui Adam, fiind lăsată în mod drept de Dumnezeu să continue în păcat, va suferi la sfârşit acea moarte eternă, care este plata potrivită.”

„Făcuţi pentru pieire” (Epistola către Romani, 9:22). După declararea acestei expresii, sunt admise două &145

interpretări, Dr. Hodge – probabil cel mai bine cunoscut şi cel mai citit comentator al Epistolei către romani – spune: „Cealaltă interpretare presupune că referinţa este la Dumnezeu şi că cuvântul grecesc pentru ‚făcuţi’ are forţa sa participială deplină; pregătiţi (de Dumnezeu) pentru pieire.” Aceasta, spune Dr. Hodge, „este adoptat nu doar de majoritatea augustinienilor, ci, de asemenea, de mulţi luterani.” Dacă ar fi necesar, suntem pregătiţi să cităm din scrierile lui Wycliffe, Huss, Ridley, Hooper, Cranmer, Ussher, John Trapp, Thomas Goodwin, Thomas Manton (capelanul lui Cromwell), John Owen, Witsius, John Gill (predecesorul lui Spurgeon) şi o mulţime de alţii. Menţionăm aceasta pur şi simplu pentru a arăta că mulţi dintre cei mai remarcabili sfinţi din zilele trecute, oameni folosiţi mult de Dumnezeu, au susţinut şi au învăţat această doctrină care este atât de mult urâtă în ultimul timp, când oamenii nu mai „suportă doctrina sănătoasă”, urâtă de oameni cu pretenţii elevate, dar care, în pofida ortodoxiei lor lăudate şi a vehiculatei pioşenii, nu sunt vrednici de a dezlega pantofii slujitorilor credincioşi şi neînfricaţi ai lui Dumnezeu din vremurile trecute. „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui! Şi în adevăr, „cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?” Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.22”

Epistola către romani, 11:33-36

„Din El” – voia Lui este originea întregii existenţe; „prin El” – El este Creatorul şi Administratorul tuturor; „pentru El” – toate lucrurile vorbesc despre slava Sa în sfârşitul lor. 22

&146

Capitolul 6

Suveranitatea lui Dumnezeu în acţiune „Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.” Epistola către romani, 11:36

A orânduit Dumnezeu tot ce este trecător? A hotărât El că ceea ce este, trebuia să fie astfel? În analiza finală, aceasta este doar un alt mod de a întreba: Domneşte Dumnezeu acum în lume şi peste toţi şi toate din ea? Dacă Dumnezeu domneşte în lume, atunci o face potrivit unui scop precis sau fără vreun scop anume şi la întâmplare? Dacă El domneşte potrivit unui scop, atunci când a fost stabilit acel scop? Îşi schimbă Dumnezeu în mod continuu scopul şi concepe un alt scop în fiecare zi sau a fost acesta format de la început? Depind acţiunile lui Dumnezeu, ca şi ale noastre, de schimbarea circumstanţelor sau sunt rezultatul scopului Său veșnic? Dacă Dumnezeu și-a format un scop înainte ca omul să fie creat, este acel scop realizat acum conform planului original și lucrează El acum spre împlinirea lui? Ce spun Scripturile? Ele declară că Dumnezeu este Singurul „care face toate după sfatul voii Sale” (Epistola către efeseni, 1:11). Puţini dintre cei care citesc această carte sunt dispuşi să pună la îndoială declaraţia că Dumnezeu cunoaşte şi cunoaşte dinainte toate lucrurile, dar probabil mulţi ar ezita să meargă mai departe de atât. Totuşi, nu este de la sine &147

înţeles că dacă Dumnezeu cunoaşte dinainte toate lucrurile, El a şi orânduit dinainte toate lucrurile? Nu este clar că Dumnezeu cunoaşte dinainte ceea ce va fi, fiindcă El a decretat ceea ce va fi? Cunoaşterea dinainte a lui Dumnezeu nu este cauza evenimentelor, mai degrabă, evenimentele sunt efectele scopului Său veşnic. Atunci când Dumnezeu a decretat că un lucru va fi, El ştie că va fi. Prin natura lucrurilor, nu poate fi ştiut nimic din ceea ce se va întâmpla, decât dacă este sigur că se va întâmpla, şi nimic nu se va întâmpla cu siguranță, decât dacă Dumnezeu a orânduit că se va întâmpla. Luaţi Crucificarea drept exemplu. Asupra acestui aspect, învăţătura Scripturii este la fel de clară ca lumina zilei. Cristos ca Miel al cărui sânge urma să fie vărsat a fost „cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii” (I Petru, 1:20). „Orânduind” tăierea Mielului, Dumnezeu a ştiut că El va fi „dus la tăiere” şi, de aceea, a făcut cunoscut în consecinţă acest fapt prin Isaia, profetul. Domnul Isus nu a fost „dat” din cauză că Dumnezeu ştia mai dinainte aceasta înainte să fi avut loc, ci datorită sfatului Lui hotărât şi de orânduirea dinainte (Faptele, 2:23). Cunoaşterea dinainte a evenimentelor viitoare este, aşadar, bazată pe hotărâri ale lui Dumnezeu, deci dacă Dumnezeu cunoaşte dinainte tot ceea ce va fi, este fiindcă El a determinat în El Însuşi din veşnicie tot ceea ce va fi – „Domnul, care face aceste lucruri şi căruia îi sunt cunoscute din veşnicie” (Faptele, 15:18), de unde reiese că Dumnezeu are un plan, că Dumnezeu nu Şi-a început lucrarea Sa la întâmplare sau fără a cunoaşte modul în care planul Lui va reuşi. Dumnezeu a creat toate lucrurile. Acest adevăr nu va fi pus la îndoială de nimeni care se pleacă în faţa mărturiei Sfintei Scrieri şi nimeni dintre aceştia nu va fi pregătit să &148

argumenteze că lucrarea creaţiei a fost o lucrare accidentală. Dumnezeu a format întâi scopul de a crea şi apoi a efectuat actul creativ ca împlinire a acelui scop. Toţi creştinii adevăraţi vor adopta deschis cuvintele psalmistului şi vor spune: „O, Doamne, cât de minunate sunt lucrările Tale! În înţelepciune le-ai făcut pe toate.” Va nega cineva ceea ce am spus acum – că Dumnezeu a avut drept scop să conducă lumea pe care a creat-o? Cu siguranţă creaţia lumii n-a fost sfârşitul scopului lui Dumnezeu cu referire la ea. Cu siguranţă El nu a decis simplu să creeze lumea şi să aşeze omul să locuiască în ea, lăsându-le apoi pe ambele la voia întâmplării. Trebuie să fie evident că Dumnezeu are o finalitate extraordinară sau mai multe în vedere, vrednice de perfecţiunile Lui infinite şi că El conduce acum lumea ca să le îndeplinească – „Dar sfaturile Domnului dăinuiesc pe vecie şi planurile inimii Lui, din neam în neam” (Psalmii, 33:11). „Aduceţi-vă aminte de cele petrecute în vremile străbune; căci Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu şi nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea” (Isaia, 46:9,10). Multe alte pasaje ar trebui prezentate să arătăm că Dumnezeu are multe sfaturi privind lumea aceasta şi omul, şi că toate acestea vor fi realizate mai mult ca sigur. Doar când sunt privite astfel, putem aprecia în mod inteligent profeţiile Scripturii. În profeţie, Dumnezeul atotputernic a binevoit să ne ia în odaia tainică a sfaturilor Lui veşnice şi să ne facă cunoscut ceea ce El intenţiona să facă în viitor. Sutele de profeţii ce se găsesc în Vechiul şi Noul Testament nu sunt atât predicţii a ceea ce va să fie, cât revelaţii pentru noi a &149

ceea ce Dumnezeu a intenţionat să aibă loc. Ştim din profeţie că această epocă prezentă, asemeni celor precedente, se va termina cu o demonstraţie deplină a eşecului omului; ştim că va fi o întoarcere universală de la adevăr, o apostazie generală; ştim că Anticristul e aproape de a fi descoperit şi că el va reuşi să înşele întreaga lume; ştim că va fi scurtată cariera lui Anticrist şi va veni sfârşitul încercărilor nefericite ale omului de a domni singur până la întoarcerea Fiului lui Dumnezeu; atunci toate sunt din cauză că acestea şi o sută de alte lucruri sunt incluse în hotărârile veşnice ale lui Dumnezeu, făcute cunoscute acum nouă în Cuvântul sigur al profeţiei şi din cauză că este infailibil de sigur că toate cele ce Dumnezeu le-a intenţionat „au să se întâmple în curând” (Apocalipsa, 1:1). Care a fost deci marele scop pentru care lumea aceasta şi rasa umană au fost create? Răspunsul Scripturii este: „Domnul a făcut toate pentru o ţintă 23” (Proverbele, 16:4). „Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute” (Apocalipsa, 4:11). Marea finalitate a creaţiei a fost manifestarea slavei lui Dumnezeu. Cerurile declară slava lui Dumnezeu şi firmamentul arată lucrarea mâinilor Lui, dar Dumnezeu l-a desemnat pe om, creat după chipul şi asemănarea Lui, să exprime slava Sa. Dar cum urma să fie slăvit marele Creator de către om? Dinainte de crearea lui, Dumnezeu a prevăzut căderea lui Adam şi dezastrul de apoi al rasei lui, de aceea, El n-a putut plănui ca omul să trebuiască să-L slăvească continuând să rămână în starea de inocenţă. Drept consecinţă, suntem învăţaţi că Cristos a fost „orânduit dinainte de întemeierea lumii” să fie 23

În originalul în limba engleză: „pentru Sine Însuşi”. N. tr.

&150

Mântuitorul oamenilor căzuţi. Răscumpărarea păcătoşilor de Cristos nu a fost gândul ulterior al lui Dumnezeu: nu a existat promptitudine să vină în întâmpinarea dezastrului neprevăzut. Nu; a fost o prevedere divină şi, de aceea, când omul a căzut, a găsit îndurarea mergând mână în mână cu dreptatea. Din întreaga veşnicie, Dumnezeu a intenţionat ca lumea noastră să fie scena pe care El să-Şi expună harul Lui variat şi înţelepciunea prin răscumpărarea păcătoşilor pierduţi: „pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic pe care l-a făcut în Cristos Isus, Domnul nostru” (Epistola către efeseni, 3:10,11). În vederea realizării acestui plan slăvit a guvernat Dumnezeu lumea încă de la început şi va continua să o facă până la sfârşit. S-a spus bine: „Nu putem înţelege niciodată providenţa lui Dumnezeu pentru lumea noastră decât dacă o privim ca pe o maşinărie complicată cu zece mii de părţi, condusă în toate operaţiunile ei spre o finalitate slăvită – expunerea înţelepciunii felurite a lui Dumnezeu în mântuirea Bisericii”, adică „cei chemaţi”. Orice altceva de aici, de jos, este subordonat acestui scop central. Pătrunderea acestui adevăr fundamental l-a condus pe apostol, mişcat de Duhul Sfânt, să scrie: „De aceea rabd totul pentru cei aleşi, pentru ca şi ei să capete mântuirea, care este în Cristos Isus, împreună cu slava veşnică” (II Timotei, 2:10). Ceea ce am admira acum este operarea suveranităţii lui Dumnezeu în domnia asupra acestei lumi. În ce priveşte operarea domniei lui Dumnezeu asupra lumii materiale nu mai sunt multe de spus. În capitolele anterioare am arătat că materia inanimată şi toate făpturile lipsite de raţiune sunt, desigur, subiecte pentru plăcerea &151

Creatorului lor. În timp ce admitem deschis că lumea materială pare să fie guvernată de legi ce sunt stabile şi mai mult sau mai puţin uniforme în operaţiunile lor, totuşi Scriptura, istoria şi observarea ne silesc să recunoaştem faptul că Dumnezeu suspendă aceste legi şi faptele dincolo de ele, oricând Îi face Lui plăcere să procedeze astfel. Prin trimiterea binecuvântărilor sau judecăţilor Sale asupra făpturilor Lui, El poate face soarele să stea în loc, iar stelele în cursul lor să lupte pentru poporul Lui (Judecători, 5:20). El poate trimite sau reţine „ploile timpurii sau târzii” potrivit dictatelor înţelepciunii Sale infinite; El poate lovi cu urgie sau binecuvânta cu sănătate; pe scurt, fiind Dumnezeu, fiind Suveran absolut, El nu este legat şi restrâns de nici o lege a Naturii, ci domneşte peste lumea materială aşa cum consideră că este cel mai bine. Dar ce vom spune despre domnia lui Dumnezeu asupra familiei umane? Ce descoperă Scriptura referitor la modus operandi al operaţiunilor administrării domniei Lui asupra omenirii? În ce măsură şi prin ce influenţe controlează Dumnezeu pe fiii oamenilor? Ne vom delimita răspunsul la această întrebare în două părţi şi vom considera întâi metoda lui Dumnezeu de a avea de-a face cu cei neprihăniţi, aleşii Lui; şi apoi metoda Lui de a avea de-a face cu cei răi. Metoda lui Dumnezeu de a avea de-a face cu cei neprihăniţi: 1. Dumnezeu Îşi exercită o influenţă sau putere de înviere asupra aleşilor Săi. Ei sunt, potrivit firii, morţi spiritual, morţi în greşelile şi păcatele lor, iar prima lor nevoie este viaţa spirituală, căci „Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan, 5:24). El ne &152

împărtăşeşte propria Lui natură (II Petru, 1:4). El ne izbăveşte de puterea întunericului şi ne strămută în împărăţia Fiului Său Preaiubit (Epistola către coloseni, 1:13). Acum, e limpede, n-am fi putut să o facem de unii singuri, căci noi eram „fără putere” (Epistola către romani, 5:6), de aceea este scris: „noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Cristos Isus” (Epistola către efeseni, 2:10). Suntem făcuţi părtaşi ai naturii divine în naşterea din nou: ni se împărtăşeşte un principiu, o „sămânţă”, o viaţă care este „născută din Duhul” şi de aceea „este duh”, este născută din Duhul Sfânt şi, de aceea, este sfântă. Dincolo de această natură divină şi sfântă, care ne este împărtăşită la naşterea din nou, este aproape imposibil pentru orice om să genereze un impuls spiritual, să formeze un concept spiritual, să gândească un gând spiritual, să înţeleagă lucrurile spirituale, cu atât mai mult să se angajeze în lucrări spirituale. „Fără sfinţire nici un om nu va vedea pe Domnul”, dar omul firesc nu are nici o dorinţă pentru sfinţire şi nu doreşte dispoziţia făcută de Dumnezeu. Se va ruga, deci, omul pentru ceva ce îi displace, va căuta el aceasta, se va lupta pentru aşa ceva? Cu siguranţă nu o va face. Dacă deci un om va „urma” ceea ce, din fire, îi displace din inimă, dacă El acum Îl iubeşte pe Cel ce-L ura cândva, este din cauza schimbării miraculoase ce a avut loc în el; o putere din afara lui a operat asupra lui, o natură complet diferită de vechea lui natură i-a fost împărtăşită şi, de aceea, este scris: „Dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (II Corinteni, 5:17). Cineva descris mai sus a trecut de la moarte la viaţă, a fost întors de la întuneric la lumină şi de la puterea Satanei la a

&153

lui Dumnezeu (Faptele, 26:18). Marea schimbare nu poate fi explicată în nici un alt mod. Naşterea din nou este cu mult, mult mai mult decât vărsarea câtorva lacrimi datorate unei remuşcări temporare din cauza păcatului. Este cu mult mai mult decât schimbarea cursului vieţii, părăsirea obiceiurilor rele şi înlocuirea cu obiceiuri bune. Este ceva diferit de împărtăşirea şi practicarea idealurilor nobile. Ea merge infinit mai profund decât venirea în faţă pentru a lua de mână vreun evanghelizator cunoscut, a semna legământul sau a te „alătura unei biserici”. Naşterea din nou nu este doar întoarcerea unei noi pagini, ci este începutul şi primirea unei noi vieţi. Nu este atât o reformare, cât o transformare completă. Pe scurt, naşterea din nou este un miracol, rezultatul operării supranaturale a lui Dumnezeu. Este radicală, revoluţionară, de durată. Aici, deci, este primul lucru, în timp, pe care Dumnezeu îl face în aleşii Săi. El îi apucă de mână pe cei ce sunt morţi spiritual şi îi înviază la o viaţă nouă. El îi ridică pe cei zămisliţi în nelegiuire şi concepuţi în păcat, şi îi transformă conform chipului Fiului Său. El prinde un prizonier al Diavolului şi îl face membru al casei credinţei. El alege un cerşetor şi îl face împreună-moştenitor cu Cristos. El vine la un om plin de duşmănie faţă de El şi îi dă o inimă nouă, plină de dragoste pentru El. El Se apleacă spre unul rebel din fire şi lucrează în el atât să dorească voia Lui plăcută, cât şi să o împlinească. Prin puterea Sa irezistibilă, El transformă un păcătos într-un sfânt, un duşman într-un prieten, un rob al Diavolului într-un copil al lui Dumnezeu. Cu siguranţă apoi suntem mişcaţi să spunem:

&154

„Cânt toate îndurările Tale, Dumnezeul meu, Le cuprinde sufletul meu, Dus de viziune, sunt pierdut În uimire, dragoste şi laudă.” 2.Dumnezeu Îşi exercită o influenţă sau putere de înviorare asupra aleşilor Săi. Apostolul s-a rugat lui Dumnezeu pentru sfinţii efeseni ca ochii înţelegerii lor să fie luminaţi ca ei să poată şti, printre altele, „care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi” (Epistola către efeseni, 1:18) şi ca ei să poată fi „întăriţi cu putere” de Duhul Lui în „omul dinăuntru” (3:16). Astfel, copiii lui Dumnezeu sunt împuterniciţi pentru a lupta buna luptă a credinţei şi pentru a lupta cu forţele vrăjmaşe ce sunt mereu în război împotriva lor. Ei nu au putere în ei înşişi: ei nu sunt decât „oi”, iar oile sunt unele dintre cele mai neajutorate animale, dar promisiunea este sigură: „El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin” (Isaia, 40:29). Puterea de înviorare este exercitată de Dumnezeu asupra şi în cei neprihăniţi, ce-i ajută să-L slujească în mod potrivit. Prorocul din vechime spunea: „Dar eu sunt plin de putere, plin de Duhul Domnului” (Mica, 3:8). Iar Domnul a spus apostolilor Săi: „Ci voi veţi primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi” (Faptele, 1:8) şi aceasta este demonstrat, căci despre aceiaşi oameni citim apoi: „Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi” (Faptele, 4:33). Aşa era şi cu apostolul Pavel: „Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere” (I Corinteni, 2:4). Dar &155

întinderea acestei puteri nu este limitată slujirii, căci citim în II Petru, 1:3: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui”. Aşadar, virtuţile diferite ale caracterului creştin, „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor” sunt atribuite direct lui Dumnezeu Însuşi, fiind numite „roada Duhului” (Epistola către galateni, 5:22). Compară cu Epistola către efeseni, 5:9. 3. Dumnezeu Îşi exercită influenţa sau puterea îndrumării asupra aleşilor Săi. Din vechime El Şi-a condus poporul prin pustiu şi le-a condus paşii printr-un stâlp de nor ziua şi un stâlp de foc noaptea; iar astăzi El încă Îşi conduce sfinţii, deşi acum mai degrabă dinăuntru decât din afară. „Iată Dumnezeul acesta este Dumnezeul nostru în veci de veci. El va fi călăuza noastră până la moarte” (Psalmii, 48:14), dar El ne „călăuzeşte” lucrând în noi atât dorinţa, cât şi împlinirea voii Sale bune. Este evident că El ne călăuzeşte astfel din cuvintele apostolului din Epistola către efeseni, 2:10: „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Cristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele.” Astfel, toată baza pentru lauda de sine este eliminată, iar Dumnezeu Îşi primeşte toată slava, căci trebuie să spunem alături de proroc: „Dar nouă, Doamne, Tu ne dai pace, căci tot ce facem noi, Tu împlineşti pentru noi” (Isaia, 26:12). Cât de adevărat este şi faptul că „Inima omului se gândeşte pe ce cale să meargă, dar Domnul îi îndreaptă paşii” (Proverbele, 16:9)! Compară cu Psalmii, 65:4; Ezechiel, 36:27. &156

4. Dumnezeu Îşi exercită influenţa sau puterea de păzire a aleşilor Săi. Multe scripturi prezintă acest adevăr binecuvântat. „El păzeşte sufletele credincioşilor Lui şi-i izbăveşte din mâna celor răi” (Psalmii, 97:10). „Căci Domnul iubeşte dreptatea şi nu părăseşte pe credincioşii Lui. Totdeauna ei sunt sub paza Lui, dar sămânţa celor răi este nimicită” (Psalmii, 37:28). „Domnul păzeşte pe toţi cei ce-L iubesc şi nimiceşte pe toţi cei răi” (Psalmii, 145:20). Nu mai are sens să aducem mai multe texte drept exemplu sau să începem o dispută în acest moment în privinţa responsabilităţii şi credincioşiei credinciosului – nu mai putem „păzi” nimic fără ca Dumnezeu să ne păzească ca şi atunci când nu mai putem respira dacă El încetează să ne mai dea suflare; suntem „păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi” (I Petru, 1:5). Compară cu I Cronici, 18:6. Acum ne mai rămâne să luăm în considerare: Metoda lui Dumnezeu de relaţionare la răi: Admirând modul de operare al lui Dumnezeu cu cei care nu sunt aleşi, observăm că El Îşi exercită influenţa sau puterea asupra lor în patru moduri. Adoptăm diferenţierile clar delimitate, sugerate de Dr. Rice: 1. Dumnezeu Îşi exercită influenţa sau puterea de limitare/ reţinere/ înfrânare/ restrângere asupra celor răi, prin care sunt împiedicaţi să facă ceea ce sunt înclinaţi să facă de la început. Un exemplu şocant de acest tip a fost văzut la regele Abimelec din Gherar. Avraam a coborât la Gherar şi, &157

temându-se să nu fie ucis din cauza soţiei sale, a instruit-o să se dea drept sora lui. Privind-o drept femeie nemăritată, Abimelec a trimis şi a luat-o pe Sara pentru el; apoi aflăm cum Dumnezeu Şi-a manifestat puterea pentru a-i proteja onoarea: Şi Dumnezeu i-a zis în vis: „Ştiu şi Eu că ai lucrat cu inima curată; de aceea, te-am ferit să păcătuieşti împotriva Mea. Iată de ce n-am îngăduit să te atingi de ea”.

Genesa, 20:6. Dacă Dumnezeu nu intervenea, Abimelec ar fi greşit mult faţă de Sara, dar Dumnezeu l-a reţinut şi nu i-a permis să-şi îndeplinească intenţiile inimii. Un exemplu asemănător se găseşte în legătură cu Iosif şi tratamentul aplicat lui de către fraţi. Afectaţi de părtinirea lui Iacov faţă de Iosif, fraţii lui Iosif „îl urau” şi atunci când au crezut că îl aveau în mână, „s-au sfătuit să-l omoare” (Genesa, 37:18). Dar Dumnezeu n-a îngăduit ca ei să-şi ducă la îndeplinire planurile rele. Întâi l-a sensibilizat pe Ruben să-l izbăvească din mâinile lor, iar apoi l-a determinat pe Iuda să sugereze ca Iosif să fie vândut ismailiților în trecere, care l-au dus în Egipt. Este clar că Dumnezeu a fost Cel care i-a reţinut din cuvintele lui Iosif însuşi, când, ceva ani mai târziu, el s-a făcut cunoscut fraţilor lui, spunând: „Aşa că nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu” (Genesa, 45:8)! Influenţa de restrângere, exercitată de Dumnezeu asupra celor răi a fost exemplificată în mod izbitor în persoana lui Balaam, prorocul angajat de Balac să blesteme israeliţii. N-am putea citi naraţiunea inspirată fără a &158

descoperi că, lăsat de unul singur, Balaam a acceptat desigur de îndată oferta lui Balac. Acum este evident că Dumnezeu i-a restrâns impulsurile inimii lui din recunoaşterea lui: Cum să blestem eu pe cel ce nu blestemă Dumnezeu? Cum să defaim eu pe cel ce nu defaimă Domnul? Iată că am primit poruncă să binecuvântez. Da, El a binecuvântat şi eu nu pot întoarce.

Numeri, 23:8, 20. Dumnezeu nu doar exercită o influenţă de reţinere asupra celor răi, dar procedează astfel cu popoare întregi. O ilustraţie remarcabilă în acest sens se găseşte în Exodul, 34:24: „Căci voi izgoni Neamurile înaintea ta şi-ţi voi întinde hotarele; şi nimeni nu-ţi va pofti ţara, în timpul când te vei sui de trei ori pe an, ca să te înfăţişezi înaintea Domnului Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel.” De trei ori pe an, bărbaţii israeliţi îşi părăseau casa şi moştenirea, după porunca Domnului, şi călătoreau la Ierusalim să ţină Praznicele Domnului; iar în versetul de mai sus aflăm că El le-a promis că, în timp ce ei vor fi la Ierusalim, El le va proteja casele expuse prin reţinerea planurilor de poftă şi dorinţelor vecinilor păgâni. 2. Dumnezeu Îşi exercită influenţa de înduplecare, predispunându-i pe ei contrar înclinaţiilor lor fireşti să facă ceva prin care El Îşi va îndeplini cauza. Ne-am referit mai sus la istoria lui Iosif drept o ilustrare a lui Dumnezeu, exercitând o influenţă de restrângere asupra celor răi. Acum să observăm experienţele lui în Egipt ca exemplificând afirmaţia că Dumnezeu, de asemenea, exercită o influenţă de înduplecare asupra celor &159

răi. Ni se spune că, în timp ce el era în casa lui Potifar, „Stăpânul lui a văzut că Domnul era cu el” şi, drept consecinţă, „Iosif a căpătat mare trecere în faţa stăpânului său, care l-a luat în slujba lui, l-a pus mai mare peste casa lui” (Genesa, 39:3, 4). Mai târziu, atunci când Iosif a fost aruncat pe nedrept în închisoare, ni se spune: „Domnul a fost cu Iosif şi Şi-a întins bunătatea peste el. L-a făcut să capete trecere înaintea mai-marelui temniţei” (Genesa, 39:21) şi, în consecinţă, mai marele temniţei i-a arătat multă bunătate şi onoare. În final, după eliberarea din temniţă, aflăm din Faptele, 7:10, că Domnul „i-a dat înţelepciune şi trecere înaintea lui Faraon, împăratul Egiptului, care l-a pus dregător peste Egipt şi peste toată casa lui.” O dovadă la fel de izbitoare a puterii lui Dumnezeu, topind inima duşmanilor se poate vedea în tratamentul fiicei lui Faraon faţă de copilaşul Moise. Incidentul este bine cunoscut. Faraon a emis un edict, poruncind distrugerea oricărui copil de parte bărbătească a israeliţilor. Unui anumit levit i s-a născut un fiu, care a fost ascuns timp de trei luni de mama lui. Nemaiputând ascunde copilul, ea l-a aşezat într-un coş de papură şi l-a aşezat pe marginea râului, fiind descoperită nici mai mult, nici mai puţin, de fiica lui Faraon, care venise la râu să se scalde, dar în loc să asculte edictul răuvoitor al tatălui său şi să arunce copilul în râu, ni se spune că „i-a fost milă de el” (Exodul, 2:6)! În consecinţă, tânăra viaţă a fost cruţată şi Moise a devenit mai târziu fiul adoptiv al prinţesei! Dumnezeu are acces la inimile tuturor oamenilor şi El le înduplecă sau le împietrește potrivit cu scopul Lui suveran. Păgânul Esau a jurat răzbunare asupra fratelui său din cauza înşelăciunii tatălui lor, dar totuşi, când îl întâlneşte apoi pe &160

Iaacov, în loc să-l omoare, ni se spune că Esau „i s-a aruncat pe grumaz şi l-a sărutat” (Genesa, 33:4)! Ahab, soţul slab şi răuvoitor al Izabelei, era foarte înrăit împotriva lui Ilie, proorocul, la cuvântul căruia cerurile au fost închise timp de trei ani şi jumătate: era atât de supărat pe cel ce îl privea drept duşman încât ni se spune că l-a căutat în fiecare popor şi regat şi, atunci când nu l-a putut găsi, „a făcut un jurământ” (I Regi, 18:10). Totuşi, atunci când se întâlnesc, în loc să-l omoare, Ahab s-a supus cu blândeţe poruncii lui Ilie şi „a trimis soli la toţi copiii lui Israel şi a strâns pe prorocii la muntele Carmel” (v. 20). Din nou, Estera, evreica săracă, e pe punctul de a intra în prezenţa augustului monarh medopersan, spune ea, „în ciuda legii” (Estera, 4:16). Ea intrase, aşteptându-se să „piară”, dar ni se spune că „Ea a căpătat trecere înaintea lui şi împăratul a întins Esterei toiagul împărătesc” (5:2). Şi din nou, tânărul Daniel este ţinut prizonier la o curte străină. Regele a „desemnat” o raţie zilnică de carne şi băutură pentru Daniel şi tovarăşii lui, dar Daniel a decis în inima lui că nu se va spurca cu porţia alocată şi, în consecinţă, a făcut cunoscut acest scop stăpânului său, căpetenia eunucilor. Ce s-a întâmplat? Stăpânul lui era un păgân şi îi era „frică” de rege. L-a predat oare pe Daniel şi a cerut cu mânie ca poruncile lui să fie îndeplinite cu promptitudine? Nu, căci citim: „Dumnezeu a făcut ca Daniel să capete bunăvoinţă şi trecere înaintea căpeteniei famenilor dregători” (Daniel, 1:9)! „Inima împăratului este ca un râu de apă în mâna Domnului, pe care-l îndreaptă încotro vrea” (Proverbele, 21:1). O ilustrare remarcabilă a acestui adevăr îl găsim în cazul lui Cirus, împăratul păgân al Persiei. Poporul lui Dumnezeu era în robie, dar El prezisese că sfârşitul robiei lor &161

era aproape. Între timp, Templul din Ierusalim era în ruine şi, aşa cum am spus, evreii era înrobiţi într-o ţară îndepărtată. Ce nădejde mai era atunci că ar fi reconstruită Casa Domnului? Observaţi acum ce a făcut Dumnezeu: În cel dintâi an al lui Cir, împăratul perşilor, ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, Domnul a trezit duhul lui Cir, împăratul perşilor, care a pus să se facă prin viu grai şi prin scris vestirea aceasta în toată împărăţia lui: „Aşa vorbeşte Cir, împăratul perşilor: „Domnul Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate împărăţiile pământului şi mi-a poruncit să-I zidesc o Casă la Ierusalim în Iuda”.

Ezra, 1:1,2. Cirus, să reamintim, era păgân şi istoria laică stă dovadă pentru aceasta, un om răuvoitor, dar totuşi, Domnul l-a mişcat să emită un edict ca Cuvântul Lui prin Ieremia rostit cu şaptezeci de ani mai devreme să fie împlinit. O ilustraţie asemănătoare se găseşte în Ezra, 7:7, unde îl vedem pe Ezra mulţumind pentru ce Dumnezeu l-a determinat pe regele Artaxerxe să facă pentru a completa şi înfrumuseţa casa pe care Cirus a poruncit să o ridice: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul părinţilor noştri, care a pregătit inima împăratului ca să slăvească astfel Casa Domnului la Ierusalim” (Ezra, 7:27). 3. Dumnezeu Îşi exercită o influenţă de îndrumare asupra celor răi, astfel încât binele este făcut să rezulte din răul lor intenţionat. Ne întoarcem încă o dată la istoria lui Iosif ca un caz pentru acest aspect. Prin vânzarea lui Iosif ismailiților, fraţii lui erau conduşi de motive crude şi fără de inimă. Obiectivul lor era să se scape de ei şi trecerea acestor negustori călători &162

a reprezentat un mod facil pentru ei. Pentru ei, această acţiune n-a fost decât înrobirea unui tânăr nobil de dragul câştigului. Dar acum observăm cum Dumnezeu lucra în secret şi răsturna acţiunile lor răutăcioase. Providenţa le-a ordonat în aşa fel încât aceşti ismailiți au trecut la timp pentru a împiedica omorul lui Iosif, căci fraţii lui deja se sfătuiseră împreună să-l omoare. Apoi, aceşti ismailiți călătoreau spre Egipt, care era chiar ţara spre care Dumnezeu Îşi propusese să-l trimită pe Iosif, şi El a orânduit ca ei să-l cumpere pe Iosif exact atunci când au făcut-o. Este clar că mâna lui Dumnezeu a fost în acest incident şi că era ceva mai mult decât o coincidenţă norocoasă, şi aceasta din cuvintele lui Iosif pentru fraţii lui de mai târziu; „Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră ca să vă rămână sămânţa vie în ţară şi ca să vă păstreze viaţa printr-o mare izbăvire” (Genesa, 45:7). Iată o altă ilustrare la fel de izbitoare a direcţionării lui Dumnezeu asupra celor răi: „Vai de asirian” – zice Domnul – „nuiaua mâniei Mele, care poartă în mână toiagul urgiei Mele! I-am dat drumul împotriva unui neam nelegiuit, l-am trimis împotriva unui popor pe care sunt mâniat, ca să-l prade şi să-l jefuiască, să-l calce în picioare ca noroiul pe uliţe. Dar el nu judecă aşa şi nu acesta este gândul inimii lui”.

Isaia, 10:5-7. Regele Asiriei decisese să fie un cuceritor al lumii, să „taie nu puţine popoare”, dar Dumnezeu a îndrumat şi a controlat ambiţia lui şi setea militară şi l-a determinat să-şi limiteze atenţia asupra cuceririi unui popor insignifiant ca Israel. O asemenea sarcină nu era parte din inima plină de mândrie a împăratului – „el nu judecă aşa” – dar Dumnezeu &163

i-a dat această sarcină, şi el nu putea face nimic altceva decât să o împlinească. Compară şi cu Judecători, 7:22. Exemplul suprem al controlului, îndrumării exercitate de Dumnezeu asupra celor răi este Crucea lui Cristos, cu toate circumstanţele sale. Dacă există ceva la care providenţa supraveghetoare a lui Dumnezeu a fost martoră, acesta este lucrul respectiv. Din întreaga veşnicie, Dumnezeu a orânduit orice detaliu al acelui eveniment al tuturor evenimentelor. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării sau a capriciului omenesc. Dumnezeu a hotărât când, unde şi cum va muri binecuvântatul Său Fiu. Multe din ceea ce s-a prorocit referitor la Crucificare au fost făcute cunoscut prin prorocii Vechiului Testament şi avem dovada clară a împlinirii literale şi cu acurateţe a acestor proorocii, demonstraţia deplină a influenţei controlatoare şi de direcţionare exercitate de Dumnezeu asupra celor răi. N-a intervenit nici un lucru, cu excepţia celor orânduite de Dumnezeu, şi tot ceea ce El a orânduit, a avut loc exact aşa cum El a intenţionat. Dacă a fost hotărât (şi făcut cunoscut în Scriptură) că Mântuitorul ar trebui să fie trădat de unul din ucenicii Lui – de „prietenul lui apropiat” – vezi Psalmii, 41:9, şi compară cu Evanghelia după Matei, 26:50 – atunci apostolul Iuda este cel care l-a vândut. Dacă a fost hotărât că trădătorul ar trebui să primească pentru perfidia lui îngrozitoare treizeci de arginţi, atunci marii preoţi au fost mişcaţi să-i ofere chiar acea sumă. Dacă a fost hotărât ca această sumă de trădare ar trebui folosită într-un fel anume, respectiv cumpărarea unui câmp al olarului, atunci mâna lui Dumnezeu îl determină pe Iuda să returneze acei bani marilor preoţi şi le-a călăuzit astfel „sfatul” (Evanghelia după Matei, 27:7) încât ei au făcut exact acest lucru. Dacă a fost hotărât că ar trebui să fie cei &164

care să fie „martori falşi” împotriva Domnului nostru (Psalmii, 35:11), atunci ei au fost ridicaţi în consecinţă. Dacă a fost hotărât că Domnul slavei trebuie să fie „lovit şi biciuit” (Isaia, 50:6), atunci s-au găsit doritori printre cei ce erau suficient de cruzi să facă aceasta. Dacă a fost hotărât că Mântuitorul ar trebui „numărat printre cei fărădelege”, atunci fără cunoştinţa lui, Pilat, îndrumat de Dumnezeu, a dat ordine pentru crucificarea Lui, alături de doi hoţi. Dacă a fost hotărât că, în timp ce atârna pe Cruce, ar trebui să-I fie date să bea oţet şi fiere, atunci această hotărâre a lui Dumnezeu a fost efectuată până la ultima literă. Dacă a fost hotărât că soldaţii fără inimă ar trebui să tragă la sorţi pentru veşmintele Lui, atunci desigur că ei au făcut exact acest lucru. Dacă a fost hotărât că niciun os al Lui nu va fi sfărâmat (Psalmii, 34:20), atunci mâna controlatoare a lui Dumnezeu, care îngăduia ca soldatul roman să frângă picioarele hoţilor, l-a împiedicat să facă acelaşi lucru cu Domnul. Ah! nu erau suficienţi soldaţi în toate legiunile romane, nu erau suficienţi demoni în ierarhiile lui Satan pentru a frânge un os din trupul lui Cristos. Şi de ce? Fiindcă Suveranul Atotputernic a hotărât că niciun os nu trebuie să fie frânt. Mai e nevoie să extindem acest paragraf mai mult de-atât? Oare împlinirea literală şi plină de acurateţe a tuturor acestora prezise de Scriptură cu referire la Crucificare, nu demonstrează dincolo de orice controversă că o putere Atotputernică îndruma şi supraveghea tot ceea ce a fost făcut în acea Zi a zilelor? 4. Dumnezeu, de asemenea, împietreşte inimile celor răi şi le orbeşte minţile. „Dumnezeu împietreşte inimile oamenilor! Dumnezeu orbeşte minţile oamenilor!” Da, în acest fel Îl &165

reprezintă Scriptura pe Dumnezeu. Dezvoltând această temă a suveranităţii lui Dumnezeu în Operare, recunoaştem că ne-am apropiat de unul dintre cele mai serioase aspecte dintre toate şi că, aici, în mod special, trebuie să ne apropiem mult de cuvintele Sfintei Scrieri. Ferească Dumnezeu să mergem o fracţiune mai departe decât Cuvântul Lui, dar El să ne dea har să mergem atât cât merge Cuvântul Lui. Este adevărat că lucrurile secrete aparţin lui Domnului, dar este adevărat şi că acele lucruri revelate în Scripturi ne aparţin nouă şi copiilor noştri. „Acestora le-a schimbat inima, până acolo că au urât pe poporul Lui şi s-au purtat mişeleşte cu robii Săi” (Psalmii, 105:25). Referinţa de aici vizează şederea descendenţilor lui Iacov în pământul Egiptului atunci când, după moartea lui Faraon, care l-a primit cu bunăvoinţă pe bătrânul patriarh şi familia lui, „s-a ridicat un nou rege ce nu-l cunoştea pe Iosif”; şi în acea vreme copiii lui Israel s-au „înmulţit mult”, astfel că erau mai mulţi decât egiptenii; apoi Dumnezeu „le-a schimbat inima să-I urască poporul.” Consecinţa „urii” egiptenilor este bine cunoscută: i-au adus într-o robie cruntă şi i-au pus sub ispravnici nemiloşi până când destinul lor a devenit de neîndurat. Neajutoraţi şi nenorociţi, israeliţii au strigat către Iehovah şi, drept răspuns, El le-a desemnat pe Moise să le fie izbăvitor. Dumnezeu S-a revelat robului Său ales, i-a dat un număr de semne miraculoase, pe care să le facă la curtea lui Faraon şi apoi a poruncit să meargă la Faraon şi să ceară ca israeliţilor să le îngăduie să meargă timp de trei zile în pustiu ca să se poată închina Domnului. Dar înainte ca Moise să înceapă călătoria, Dumnezeu L-a avertizat cu privire la Faraon: „Eu îi voi împietri inima şi nu va lăsa pe popor să plece” (Exodul, &166

4:21). Dacă am întreba de ce a împietrit Dumnezeu inima lui Faraon? Răspunsul este oferit de Scriptură – pentru ca Dumnezeu să-Şi arate puterea în El (Epistola către romani, 9:17); altfel spus, s-a petrecut astfel pentru ca Domnul să poată demonstra că era la fel de uşor pentru El să răstoarne pe acest monarh arogant şi plin de putere, cum ar fi fost pentru El să strivească un vierme. Dacă am stărui mai mult de-atât: de ce Dumnezeu ar selecta o asemenea metodă de a-Şi arăta puterea? Atunci răspunsul ar trebui să fie: „Dumnezeul cel suveran Îşi rezervă dreptul de a acţiona aşa cum găseşte de cuviinţă.” Nu ni se spune doar că Dumnezeu i-a împietrit inima lui Faraon, astfel că nu-şi lasă israeliţii să plece, ci după ce Dumnezeu a trimis peste ţara lui urgii atât de grave, încât el şi-a dat permisiunea în silă, şi numai după moartea întâilor născuţi ai egiptenilor, iar Israel a părăsit, de fapt, ţara robiei, Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Eu voi împietri inima egiptenilor ca să intre în mare după ei. Şi Faraon, şi toată oastea lui, carele şi călăreţii lui vor face să e arate slava Mea. Şi vor şti egiptenii că Eu sunt Domnul, când Faraon, carele şi călăreţii lui vor face să se arate slava Mea” (Exodul, 14:17,18). Acelaşi lucru s-a întâmplat apoi referitor la regele Sihon din Hesbon, prin teritoriul căruia trebuia să treacă Israel în drumul lor spre Ţara promisă. Revizuind istoria lor, Moise a spus poporului: „Dar Sihon, împăratul Hesbonului, n-a vrut să ne lase să trecem pe la ei; căci Domnul Dumnezeul vostru i-a făcut duhul neînduplecat şi i-a împietrit inima ca să-l dea în mâinile tale, cum vezi azi” (Deuteronomul, 2:30)!

&167

La fel a fost după ce Israel a intrat în Canaan. Citim următoarele: „N-a rămas nici o cetate, care să fi făcut pace cu copiii lui Israel, afară de heviţi, care locuiau în Gabaon; pe toate le-au luat prin luptă. Căci Domnul a îngăduit ca popoarele acestea să-şi împietrească inima şi să lupte împotriva lui Israel pentru ca Israel să le nimicească cu desăvârşire, fără să aibă milă de ele şi să le nimicească, după cum poruncise lui Moise Domnul” (Iosua, 11:19,20). Din alte scripturi aflăm de ce Dumnezeu a intenţionat să nimicească cu desăvârşire canaaniţii: din cauza răutăţii şi stricăciunii lor îngrozitoare. Revelaţia acestui adevăr important nu este limitat în Vechiul Testament. În Evanghelia după Ioan, 12:37-40, citim: Măcar că făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El ca să se împlinească vorba pe care o spuse prorocul Isaia: „Doamne, cine a dat crezare propovăduirii noastre? Şi cui a fost descoperită puterea braţului Domnului?” De aceea nu puteau crede, pentru că Isaia a mai zis: „Le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima ca să nu vadă cu ochii lor, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec.”

Trebuie să observăm cu atenţie că cei cărora Dumnezeu le „orbise” ochii şi cărora le „împietrise” inima, erau oameni care batjocoreau în mod deliberat Lumina şi au respins mărturia Fiului lui Dumnezeu. Citim ceva asemănător în II Tesaloniceni, 2:11,12: Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi.

&168

Împlinirea acestui verset se află încă în viitor. Ceea ce Dumnezeu le-a făcut evreilor din vechime, se va face Creştinătăţii. După cum evreii din vremea lui Cristos I-au dispreţuit mărturia şi, în consecinţă, au fost „orbiţi”, tot aşa, o Creştinătate vinovată, ce a respins Adevărul, va primi o „amăgire puternică”, pentru ca ea, membrii ei, să creadă o minciună. Oare chiar domneşte Dumnezeu în lume? Îşi exercită El conducerea asupra familiei umane? Care este modus operandi al administrării Lui guvernamentale asupra omenirii? Până la ce limită şi prin ce mijloace controlează El pe fiii oamenilor? Cum Îşi exercită Dumnezeu influenţa asupra celor răi, văzându-le inima în vrăjmăşie cu El? Acestea sunt unele întrebări la care am căutat răspuns din Scriptură în secţiunile anterioare ale acestui capitol. Asupra aleşilor Săi Dumnezeu Îşi exercită o putere de înviere, de înviorare, de îndrumare, de păzire. Asupra celor răi Dumnezeu exercită o putere de restrângere, înduplecare, îndrumare, împietrire şi orbire, potrivit cu hotărârile înţelepciunii Lui infinite şi întru realizarea scopului Lui veşnic. Hotărârile lui Dumnezeu sunt aduse la îndeplinire. Ceea ce El a orânduit, se împlineşte. Răutatea omului este limitată. Limitele facerii de rău şi a răufăcătorilor au fost definite divin şi nu pot fi depăşite. Deşi mulţi sunt în necunoaştere, toţi oamenii, buni sau răi, sunt sub jurisdicţia şi absolut supuşi administrării Suveranului Suprem. „Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru cel atotputernic a început să împărăţească” (Apocalipsa, 19:6): El domneşte peste toţi.

&169

Capitolul 7 Suveranitatea lui Dumnezeu şi voinţa umană „Căci Dumnezeu este acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa, şi înfăptuirea.”

Epistola către filipeni, 2:13.

În ceea ce priveşte natura şi puterea voinţei omului căzut, astăzi predomină cea mai mare confuzie şi există cele mai eronate concepţii, chiar şi printre copiii lui Dumnezeu. Ideea populară ce predomină acum şi care este propovăduită de la majoritatea amvoanelor este aceea că omul are o „voinţă liberă”, iar mântuirea vine la păcătos prin voinţa sa, cooperând cu Duhul Sfânt. A nega „voinţa liberă” a omului, adică puterea de a alege ceea ce este bun, abilitatea lui înnăscută de a-L accepta pe Cristos, este echivalent cu a aduce pe cineva în defavoare dintr-odată, chiar înaintea majorităţii celor ce mărturisesc a avea credinţa biblică sănătoasă. Şi totuşi Scriptura spune în mod emfatic: „Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu, care are milă” (Epistola către romani, 9:16). Pe cine vom crede noi: pe Dumnezeu sau pe predicatori? Dar cineva ar putea replica: Nu a zis Iosua lui Israel: „Alegeţi astăzi cui îi veţi sluji?” Da, a spus, dar de ce să nu completăm propoziţia lui? – „sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii noştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor amoriţilor în a căror ţară locuiţi” (Iosua, 24:15)! Dar nu le-a spus Cristos oamenilor din vremea lui: „Şi nu vreţi să veniţi &170

la Mine ca să aveţi viaţa” (Evanghelia după Ioan, 5:40)? Da, dar unii au „venit” la El, alţii L-au înşelat. Adevărat, dar cine erau aceştia? Ioan, 1:12, 13, ne spune: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”! Dar Scriptura nu spune: „Oricine vrea, poate să vină?” Da, spune, însă aceasta semnifică faptul că oricine are voinţă vine? Cum rămâne cu cei ce nu vor veni? „Oricine vrea poate să vină” nu presupune că omul căzut are puterea (în el însuşi) de a veni mai mult decât presupune porunca „Întinde-ţi mâna” că omul cu mâna uscată avea abilitatea (în el însuşi) de a consimţi. În el şi prin el însuşi, omul firesc are puterea de a-L respinge pe Cristos, dar în el şi prin el însuşi el nu are puterea de a-L primi pe Cristos. Şi de ce? Fiindcă el are o minte ce este „în vrăjmăşie” cu Dumnezeu (Epistola către romani, 8:7), fiindcă el are o inimă ce-L urăşte (Evanghelia după Ioan, 15:18). Omul alege ceea ce este conform naturii sale şi, de aceea, înainte de a alege sau prefera ceea ce este divin şi spiritual, trebuie să-i fie împărtăşită o natură nouă; altfel spus, el trebuie să se nască din nou. Şi dacă am întreba: dar oare Duhul Sfânt nu biruie vrăjmăşia şi ura omului atunci când îl convinge pe păcătos de păcatele lui şi de nevoia sa de Cristos şi oare Duhul lui Dumnezeu nu generează asemenea convingere în mulţi din cei care pier? Asemenea limbaj trădează o gândire confuză: dacă vrăjmăşia omului ar fi cu adevărat „biruită”, atunci el s-ar întoarce prompt la Cristos; faptul că el nu vine la Mântuitor demonstrează că vrăjmăşia lui nu este biruită. Dar faptul că sunt mulţi care, prin predicarea Cuvântului, sunt &171

convinşi de Duhul Sfânt şi, totuşi, mor în necredinţă, este un adevăr solemn. Totuşi, este un fapt pe care nu trebuie să-l pierdem din vedere că Duhul Sfânt face în fiecare dintre aleşii lui Dumnezeu ceva mai mult decât face în cei ne-aleşi: El lucrează în ei „după plăcerea Lui, şi voinţa, şi înfăptuirea” (Epistola către filipeni, 2:13). Drept răspuns la ceea ce am spus mai sus, arminienii ar răspunde: Nu, lucrarea Duhului de convingere este aceeaşi atât în cei convertiţi, cât şi în cei neconvertiţi, ceea ce distinge un grup de altul este că primul se supune eforturilor Lui, în timp ce al doilea se opune. Dar dacă acesta ar fi fost cazul, atunci creştinul s-ar face pe sine însuşi să fie diferit, în timp ce Scriptura atribuie această acţiune de „diferire” harului discriminator al lui Dumnezeu (I Corinteni, 4:7). Din nou, dacă acesta ar fi fost cazul, atunci creştinul ar avea temei pentru a se lăuda şi a-şi apropria slava pentru cooperarea sa cu Duhul, ceea ce ar contrazice flagrant Epistola către efeseni, 2:8: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.” Să facem apel la experienţa efectivă a cititorului creştin. N-a fost un timp (fie ca amintirea aceasta să ne plece pe fiecare din noi în praf) când nu doreai să vii la Cristos? A fost; şi de atunci ai venit la El. Eşti acum pregătit să-I dai Lui toată slava pentru aceasta (Psalmii, 115:1)? Nu recunoşti că ai venit la Cristos fiindcă Duhul Sfânt te-a adus de la nedorinţă la dorinţă? Ba da. Atunci nu este şi un fapt evident că Duhul Sfânt n-a realizat în mulţi alţii ceea ce a realizat în tine! Având în vedere că mulţi alţii au auzit Evanghelia, le-a fost arătată nevoia de Cristos, totuşi, ei sunt încă nedoritori de a veni la El. Aşadar, El a lucrat în tine mai mult decât în &172

ceilalţi. Poate vei răspunde „Îmi amintesc bine vremurile când mi-a fost prezentat Marele Subiect, iar conştiinţa mărturiseşte că voinţa mea a acţionat şi m-am supus cerinţelor lui Cristos. Foarte adevărat. Dar înaintea „supunerii”, Duhul Sfânt a depăşit vrăjmăşia înnăscută dintre minte şi Dumnezeu; şi această „vrăjmăşie” nu este biruită în toţi. Nimeni nu „voieşte” până El nu desfăşoară puterea Lui atotputernică şi lucrează un miracol al harului în inimă. Dar să ne întrebăm acum: ce este Voinţa umană? Este un agent auto-determinant sau este, în schimb, determinat de altceva? Este suverană sau supusă? Este voinţa superioară oricărei alte facultăţi a fiinţei noastre, astfel că guvernează asupra lor, sau este mişcată de impulsurile lor şi este supusă plăcerilor lor? Oare voinţa conduce mintea sau mintea deţine control asupra voinţei? Este voinţa liberă să procedeze cum îi place sau este necesarmente obedientă unui element din afara ei? Oare voinţa stă separat de alte mari facultăţi sau puteri ale sufletului, fiind un om în om, care poate schimba total omul şi zbura împotriva lui şi despărţi în segmente, după cum un şarpe de sticlă se sparge în bucăţi? Sau e voinţa conectată cu alte facultăţi, aşa cum este coada şarpelui cu întregul trup şi apoi cu întregul cap, astfel că acolo unde merge capul, merge întreaga creatură şi, după cum gândeşte omul în inima lui, aşa este el? Întâi e gândul, apoi inima (dorinţă sau aversiune), apoi acţiunea. În acest fel dă câinele din coadă? Sau dorinţa, coada, dă din câine? Este voinţa prima şi principala parte a omului sau este ultimul lucru, care trebuie să fie subordonat şi într-un loc inferior altor facultăţi? Şi este adevărata filosofie a acţiunii morale şi procesul ei cel din Genesa, 3:6: „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat” (percepţia prin simțuri,

&173

inteligenţă) „şi plăcut de privit” (sentimente), „a luat deci din rodul lui” (voinţa)?24

Acestea sunt întrebări de un interes mai mult decât academic, fiind de o importanţă practică. Credem că nu mergem departe când afirmăm că răspunsul la aceste întrebări este un test fundamental al sănătăţii doctrinare 25. 1. Natura voinţei umane. Ce este Voinţa? Răspundem că voinţa este facultatea de a alege, cauza imediată a tuturor acţiunilor. Alegerea presupune în mod necesar refuzul unui lucru şi acceptarea altuia. Pozitivul şi negativul trebuie să fie ambele prezente în minte înainte de a fi orice alegere. În fiecare act de voinţă există o preferinţă – dorinţa unui lucru mai degrabă decât altul. Acolo unde nu este preferinţă, ci indiferenţă completă, nu există voliţiune/act de voinţă. A voi înseamnă a alege şi a alege înseamnă a decide între două sau mai multe opţiuni. Dar există ceva ce influenţează alegerea; ceva ce determină decizia. Așadar, voinţa nu poate fi suverană, fiindcă este slujitorul acelui ceva. Voinţa nu poate fi, în acelaşi timp, atât suverană cât şi supusă. Ea nu poate fi şi cauză, şi efect. Voinţa nu este cauzativă, deoarece, aşa cum am spus, ceva o 24

G. S. Bishop.

De când am scris cele de mai sus, am citit un articol scris de regretatul J. N. Darby, intitulat „Aşa-numita liberă voinţă a omului”, ce începe cu acest cuvinte: „Această re-apariţie a doctrinei liberei voinţe serveşte la sprijinirea pretenţiei omului firesc că nu ar fi iremediabil căzut, căci spre aceasta tinde o asemenea doctrină. Toţi cei care n-au fost convinşi profund de păcat, toate persoanele în care se bazează această convingere pe păcate exterioare grosolane, cred mai mult sau mai puţin în voinţa liberă.” 25

&174

cauzează să aleagă; de aceea, acel ceva trebuie să fie un agent cauzativ. Alegerea însăşi este afectată de anumite consideraţiuni, este determinată de diferite influenţe făcute să afecteze individul însuşi, deci voliţiunea este efectul acestor consideraţiuni şi influenţe şi dacă e efect, trebuie să fie slujitor; iar dacă voinţa este slujitorul lor, atunci nu este suverană, cu siguranţă nu putem predica „libertatea” absolută a acesteia. Acţiunile voinţei nu pot avea loc prin ele însele – a spune că pot înseamnă a postula un efect fără cauză. Ex nihilo nihil fit – nimicul nu poate produce ceva. Totuşi, în toate timpurile, au existat cei care au susţinut libertatea absolută şi suveranitatea voinţei umane. Oamenii se întreabă dacă voinţa posedă o putere autodeterminatoare. Ei spun, de exemplu, „Îmi pot întoarce ochii sau privi în jos, mintea este destul de indiferentă faţă de ce fac, voinţa trebuie să decidă”. Dar aceasta este o contradicţie în termeni. Acest caz presupune că eu aleg un lucru, îl prefer în defavoarea altuia, în timp ce sunt într-o stare de indiferenţă completă. În mod evident, ambele nu pot fi adevărate simultan. Dar se poate replica – mintea era destul de indiferentă până a ajuns să aibă o preferinţă. Exact; şi în acel moment voinţa, de asemenea, păstra tăcerea! Dar în momentul dispariţiei indiferenţei, s-a făcut o alegere, iar faptul că indiferenţa a lăsat loc preferinţei răstoarnă argumentul că voinţa este capabilă să aleagă între două lucruri egale. Aşa cum am spus, alegerea presupune acceptarea unei alternative şi respingerea alteia sau altora. Ceea ce determină voinţa este ceea ce ne cauzează să alegem. Dacă voinţa este determinată, atunci trebuie să fie un determinator. Ce este ceea ce ne determină voinţa? Răspundem: Cel mai puternic motiv care este adus să-şi &175

exercite influenţa. Ce este acest motiv puternic diferă de la caz la caz. Într-un caz poate fi logica raţiunii, într-altul vocea conştiinţei, într-altul impulsul emoţiilor sau şoapta Ispititorului, în altul puterea Duhului Sfânt; oricare dintre acestea prezintă cel mai puternic motiv şi exercită cea mai mare influenţă asupra individului însuşi, este ceea ce îndeamnă voinţa să acţioneze. Altfel spus, acţiunea voinţei este determinată de acea condiţie a minţii (care este, în schimb, influenţată de lume, firea omenească, Diavol, dar şi Dumnezeu), care are cel mai mare grad de tendinţă spre stârnirea voliţiunii. Pentru a ilustra ceea ce tocmai am spus, să analizăm un simplu exemplu – într-o anumită seară a zilei Domnului un prieten al nostru suferea de o durere gravă de cap. El era nerăbdător să viziteze bolnavii, dar îi era teamă că, dacă va proceda astfel, propria sa stare se va agrava şi, în consecinţă, nu va fi în stare să ajungă la serviciul divin din acea seară. S-a confruntat cu o alternativă: să viziteze pe cei bolnavi în acea seară şi să rişte să fie bolnav el însuşi sau să se odihnească în acea seară (şi să viziteze bolnavii în ziua următoare) şi probabil să se ridice împrospătat şi potrivit pentru serviciul din acea seară. Ce l-a determinat pe prietenul nostru să aleagă dintre cele două alternative? Voinţa? Nicidecum. Adevărat că la sfârşit voinţa a făcut o alegere, dar voinţa însăşi a fost mişcată să facă o alegere. În cazul de mai sus anumite consideraţiuni prezentau motive puternice pentru selectarea oricărei alternative; aceste motive erau echilibrate unul împotriva celuilalt de individul însuşi, adică de inima şi mintea lui, şi o alternativă fiind sprijinită de motive mai puternice decât alta, decizia a fost luată în consecinţă, iar apoi voinţa a acţionat. Pe de o parte, prietenul nostru se simţea îndemnat de un sentiment al datoriei să-i &176

viziteze pe bolnavi; el era mişcat cu compasiune să procedeze astfel şi deci a fost prezentat un motiv puternic pentru mintea lui. Pe de altă parte, judecata lui i-a reamintit că el nu se simţea prea bine, că avea multă nevoie de odihnă, că, dacă vizita bolnavii, propria lui stare probabil s-ar înrăutăţi şi, într-un asemenea caz, ar fi împiedicat să frecventeze predicarea Evangheliei în acea seară; ba mai mult, el ştia că dimineaţă, cu voia Domnului, putea vizita bolnavii şi, aşa stând lucrurile, el a conchis că trebuie să se odihnească în acea după-amiază. Aici, deci, erau două seturi de alternative prezentate fratelui nostru creştin: pe de o parte, era simţul datoriei şi propria lui empatie, pe de altă parte, era un simţ al propriei nevoi şi o preocupare reală pentru slava lui Dumnezeu, căci el simţea că trebuie să frecventeze predicarea Evangheliei în acea seară. Ultimul set a predominat. Consideraţiile spirituale au cântărit mai greu decât simţul datoriei. Formându-şi decizia, voinţa a acţionat în consecinţă şi astfel, s-a retras la odihnă. O analiză a cazului de mai sus arată că mintea sau facultatea de raţionalizare a fost direcţionată de consideraţiuni spirituale, şi mintea regla şi controla voinţa. Deci spunem că, dacă voinţa este controlată, nu este suverană, nici liberă, ci este slujitoarea minţii. Doar când vedem natura reală a libertăţii şi observăm că voinţa este supusă motivelor ce o influenţează vom fi capabili să discernem că nu există conflict între două declaraţii ale Sfintei Scrieri, ce se referă la Domnul nostru binecuvântat. În Evanghelia după Matei, 4:1 citim: „Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de diavolul”; dar în Evanghelia după Marcu, 1:12, 13 ni se spune: „Îndată Duhul a mânat pe Isus în pustie, unde a stat &177

patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana.” Pentru adepţii arminieni ai voinţei este imposibil să armonizeze aceste două declaraţii, dar în realitate nu există nici o dificultate. Faptul că Cristos a fost „dus” presupune că era un motiv convingător sau un impuls puternic, căruia nu-i putea rezista sau nu-l putea refuza; faptul că a fost „mânat” denotă libertatea Lui în a merge. Punându-le împreună, aflăm că El era dus cu o consimţire voluntară într-acolo. Deci, avem libertatea voinţei omului şi eficienţa victorioasă a harului lui Dumnezeu unite împreună: un păcătos poate fi „atras” şi totuşi să „vină” la Cristos – „atragerea” fiind pentru el un motiv irezistibil, „venirea” semnificând răspunsul voinţei lui – după cum Cristos a fost „dus” şi „mânat” de Duhul în pustie. Filosofia umană insistă că voinţa este ceea ce-l conduce pe om, însă Cuvântul lui Dumnezeu învaţă că inima este centrul dominant al fiinţei noastre. Pot fi citate multe versete ca fiind fundamentul substanţial al acestei aserţiuni. „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii” (Proverbele, 4:23). „Căci dinlăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile” etc. (Evanghelia după Marcu, 7:21). Aici Domnul nostru arată originea acestor acte păcătoase şi declară că izvorul lor este „inima” şi nu voinţa! Din nou: „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine!” (Evanghelia după Matei, 15:8). Dacă ar fi nevoie de mai multe dovezi, am putea atrage atenţia asupra faptului că cuvântul „inimă” se găseşte în Biblie de trei ori mai des decât cuvântul „voinţă”, chiar dacă aproape jumătate dintre referinţele celui de-al doilea termen se referă la voia lui Dumnezeu! &178

Atunci când afirmăm că inima şi nu voinţa îl conduce pe om, nu ne luptăm în privinţa cuvintelor, ci insistăm asupra unei distincţii ce este de o importanţă vitală. Aici este o persoană înaintea căreia sunt aşezate două posibilităţi: pe care o va alege? Răspundem, pe cea care este cea mai plăcută lui, adică „inimii” lui – miezul cel mai lăuntric al fiinţei lui. Înaintea păcătosului este aşezată o viaţă de virtute şi evlavie şi o viaţă de complacere păcătoasă – pe care o va urma? Pe ultima. De ce? Fiindcă aceasta este alegerea lui. Dar oare aceasta demonstrează că voinţa este suverană? Nicidecum. Mergeţi înapoi de la efect la cauză. De ce alege păcătosul o viaţă de complacere păcătoasă? Deoarece o preferă – şi chiar o preferă, toate argumentele pentru contrariul nu rămân în picioare, deşi, desigur, lui nu-i plac efectele unui asemenea curs al lucrurilor. Şi de ce o preferă? Fiindcă inima lui este păcătoasă. Aceleaşi alternative, în aceeaşi manieră i se aşează în faţa unui creştin, iar el alege şi se luptă pentru o viaţă de evlavie şi virtute. De ce? Fiindcă Dumnezeu i-a dat o nouă inimă sau natură. Deci spunem că nu voinţa îl face pe păcătos refractar faţă de toate chemările la a-şi „părăsi calea”, ci inima lui este decăzută şi rea. El nu va veni la Cristos, fiindcă el nu doreşte, şi nu doreşte, pentru că inima lui Îl urăşte pe El şi iubeşte păcatul: a se vedea Ieremia, 17:9! Definind voinţa, am spus mai sus că „voinţa este facultatea alegerii, cauza imediată a tuturor acţiunilor”. Spunem cauza imediată, căci voinţa nu este cauza primară a oricărei acţiuni, mai mult decât este mâna. La fel cum mâna este controlată de muşchi şi nervi ai braţului, iar braţul de creier, la fel voinţa este slujitoarea minţii, iar mintea, în schimb, este afectată de diverse influenţe şi motive, ce sunt aduse pentru a o influenţa. Dar, am putea întreba: Nu face &179

oare Scriptura apel la voinţa omului? Nu este scris: „Cine vrea, să ia apa vieţii fără plată” (Apocalipsa, 22:17)? Şi n-a spus Domnul nostru: „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!” (Evanghelia după Ioan, 5:40)? Noi răspundem: chemarea Scripturii nu este întotdeauna făcută pentru „voinţa” omului, căci se adresează şi altor facultăţi. Spre exemplu: „Cine are urechi de auzit, să audă”. „Ascultaţi şi sufletul vostru va trăi.” „Priviţi la Mine şi veţi fi mântuiţi.” „Credeţi în Domnul Isus Cristos şi veţi fi mântuiţi.” „Veniţi să judecăm împreună”, „cu inima crede omul în neprihănire” etc., etc. 2. Robia voinţei umane. În orice tratat ce-şi propune să se refere la voinţa umană, natura şi funcţiile ei, ar trebui luată în considerare voinţa în trei oameni diferiţi, adică Adam înainte de cădere, păcătosul şi Domnul Isus Cristos. În Adam înainte de cădere voinţa era liberă, liberă în ambele direcţii, liberă înspre bine şi liberă înspre rău. Adam a fost creat într-o stare de inocenţă, dar nu în una de sfinţenie, aşa cum este presupus şi declarat atât de des. Voinţa lui Adam era, aşadar, într-o stare de echilibru moral, adică nu exista înclinaţie constrângătoare în Adam fie înspre bine, fie înspre rău, şi ca atare, Adam era radical diferit de toţi descendenţii lui, dar şi de „Omul Cristos Isus”. Dar cu păcătosul este cu totul altfel. Păcătosul este născut cu o voinţă, ce nu este într-o condiţie de echilibru moral, fiindcă el are o inimă ce este „nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea”, ceea ce îi dă o înclinaţie înspre rău. La fel, cu Domnul Isus, lucrurile stau altfel: El diferea radical de Adam dinainte de cădere. Domnul Isus Cristos nu putea păcătui, fiindcă El era „Sfântul lui Dumnezeu”. Înainte de a &180

Se naşte în lumea aceasta, Mariei i s-a spus: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi Puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea, Sfântul care Se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Evanghelia după Luca, 1:35). Vorbind cu reverenţă, deci, spunem că voinţa Fiului Omului nu era într-o condiţie a echilibrului moral, aşa-zicând, capabilă să se îndrepte fie înspre bine, fie înspre rău. Voinţa Domnului Isus era înclinată spre ceea ce era bine, fiindcă, alături de lipsa Lui de păcat, de sfinţenie şi umanitate perfectă, era şi dumnezeirea Sa veşnică. Acum, spre deosebire de voinţa Domnului Isus, care era înclinată spre bine, şi voinţa lui Adam, care, înainte de căderea lui, era într-o stare de echilibru moral – capabilă să se îndrepte fie înspre bine, fie înspre rău – voinţa păcătosului este înclinată spre rău şi, de aceea, este liberă doar într-o direcţie, adică direcţia răului. Voinţa păcătosului este înrobită, deoarece este legată de o inimă depravată, fiind aservită ei. În ce constă voinţa păcătosului? Această întrebare este sugerată, în mod firesc, de cele spuse mai sus. Păcătosul este „liber” în sensul de a nu fi forţat din afară. Dumnezeu nu forţează niciodată păcătosul să păcătuiască, dar păcătosul nu este liber să facă binele sau răul, fiindcă o inimă rea dinlăuntru îl înclină mereu spre păcat. Să ilustrăm gândul: ţin în mână o carte. Îi dau drumul – ce se întâmplă? Ea cade. În ce direcţie? În jos, întotdeauna în jos. De ce? Fiindcă, răspunzând legii gravitaţiei, propria ei greutate o apasă în jos. Să presupunem că doresc ca acea carte să ocupe o poziţie cu un metru mai sus, atunci ce se întâmplă? Trebuie să o ridic; o putere din afara acelei cărţi trebuie să o ridice. La fel este relaţia dintre omul căzut şi Dumnezeu. În timp ce puterea divină îl susţine, el este păzit de plonjarea mai &181

adâncă în păcat; iar dacă acea putere este retrasă şi el cade, propria greutate (a păcatelor) îl trage jos. Dumnezeu nu-l împinge în jos, după cum eu nu împingeam cartea în jos. Dacă orice restrângere divină este înlăturată, orice om este capabil să devină şi ar deveni un Cain, un Faraon, un Iuda. Atunci cum s-ar putea mişca păcătosul înspre ceruri? Prin actul propriei voinţe? Nicidecum. O putere din afara lui trebuie să-l prindă şi să-l ridice fiecare centimetru de drum. Păcătosul este liber, dar liber doar într-o direcţie – liber să cadă, liber să păcătuiască. Aşa cum o spune Cuvântul: „Căci, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi slobozi faţă de neprihănire” (Epistola către romani, 6:20). Păcătosul este liber să procedeze aşa cum îi place, mereu după plăcerea lui (cu excepţia că el este reţinut de Dumnezeu), dar plăcerea lui este de a păcătui. În paragraful ce deschide acest capitol am insistat că o concepţie adecvată a naturii şi funcţiei voinţei este de importanţă practică, nu că ar constitui un test fundamental al acurateței teologice sau sănătăţii doctrinare. Dorim să amplificăm această declaraţie şi încercăm să demonstrăm acurateţea ei. Libertatea sau înrobirea voinţei este linia diferenţiatoare dintre Augustinianism şi Pelagianism, iar în vremurile mai recente, dintre Calvinism şi Arminianism. Reducând la termeni simpli, aceasta înseamnă că diferenţa presupusă era afirmaţia sau negarea depravării totale a omului. Luând partea afirmativă, vom lua în considerare 3. Neputinţa voinţei umane. Oare este în puterea voinţei umane de a-L accepta sau respinge pe Domnul Isus Cristos ca Mântuitor? Dat fiind că Evanghelia este predicată păcătosului, că Duhul Sfânt îl &182

convinge de starea lui decăzută, oare constă, în definitiv, în puterea propriei voinţe de a rezista sau de a ceda lui Dumnezeu? Răspunsul la această întrebare ne defineşte concepţia despre depravarea umană. Că omul este o făptură decăzută este un fapt acceptat de toţi creştinii practicanţi, dar ceea ce mulţi dintre ei subînţeleg prin „decăzut” este adesea dificil de a determina. Impresia generală pare a fi că omul este acum muritor, că el nu mai este în starea în care a ieșit din mâinile Creatorului, că el este predispus bolii, că moşteneşte tendinţe rele, dar dacă el foloseşte puterile lui înspre superlativul abilităţilor lui, cumva, el va fi fericit la sfârşit. Vai, cât de departe sunt acestea de adevărul trist! Infirmităţi, boli, chiar şi moartea trupească sunt doar fleacuri în comparaţie cu efectele morale şi spirituale ale Căderii! Doar consultând Sfintele Scripturi ne putem face o idee despre dimensiunile acestei calamităţi îngrozitoare. Atunci când spunem că omul este total depravat, înţelegem că intrarea păcatului în constituţia umană i-a afectat orice parte şi facultate a fiinţei lui umane. Depravarea totală înseamnă că omul este, în duh, suflet şi trup, robul păcatului şi prizonierul Diavolului – umblând „după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării” (Epistola către efeseni, 2:2). Această declaraţie nu necesită dezbateri: este un fapt comun al experienţei umane. Omul este incapabil să-şi realizeze propriile aspiraţii şi să-şi materializeze propriile lui idealuri. El nu poate face lucrurile pe care şi le-ar dori. Există o incapacitate morală ce-l paralizează. Aceasta este dovada pozitivă că el nu este un om liber, ci, în schimb, robul păcatului şi al lui Satan. „Voi aveţi de tată pe diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru” (Evanghelia după Ioan, 8:44). Păcatul este &183

mai mult decât o faptă sau un lanţ de fapte; este o stare sau o condiţie: este ceea ce stă în spate şi produce faptele. Păcatul a penetrat şi a pătruns întreaga înfăţişare a omului, orbind înţelegerea, stricând inima şi înstrăinând mintea de Dumnezeu. Şi voinţa nu reprezintă o excepţie în acest sens. Voinţa este sub domnia păcatului şi a lui Satan. De aceea, voinţa nu este liberă. Pe scurt, sentimentele iubesc astfel şi voinţa alege astfel, din cauza stării inimii şi din cauză că inima este înşelătoare mai presus de toate lucrurile şi deznădăjduit de rea: „Nu este niciunul care să caute pe Dumnezeu” (Epistola către romani, 3:11). Ne repetăm întrebarea: oare stă în puterea voinţei umane de a se ridica la Dumnezeu? Să încercăm să răspundem, rostind încă câteva întrebări: poate apa (de una singură) să se ridice deasupra propriului nivel? Poate ceva curat ieşi din ceva necurat? Poate voinţa schimba întreaga tendinţă şi moștenire a naturii umane? Poate ceea ce este sub domnia păcatului da naştere la ceva pur şi sfânt? În mod evident, nu. Dacă vreodată voinţa unei făpturi decăzute şi depravate s-ar mişca înspre Dumnezeu, o putere divină trebuie adusă să o influenţeze, care va depăşi influenţele păcatului ce trag în direcţia opusă. Acesta este doar un alt mod de a spune: „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis” (Evanghelia după Ioan, 6:44). Altfel spus, poporul lui Dumnezeu trebuie făcut să dorească în zilele puterii Sale (Psalmii, 110:3). Aşa cum a spus Darby: Dacă Cristos a venit să-i mântuiască pe cei pierduţi, voinţa liberă n-are nici un loc în această ecuaţie. Nu că Dumnezeu i-ar împiedica pe oameni să-L primească pe Cristos – departe de aşa ceva. Dar chiar când Dumnezeu foloseşte toate îndemnurile posibile, tot ceea ce este

&184

capabil să-şi exercite influenţa în inima omului serveşte doar la a arăta că omul nu va avea nimic, atât de stricată îi este inima şi a decis astfel să nu-şi supună voinţa lui Dumnezeu (oricât de mult l-ar încuraja Diavolul să păcătuiască) încât nimic nu-l poate determina să-L primească pe Domnul şi să renunţe la păcat. Dacă prin cuvintele „libertatea omului” ei subînţeleg că nimeni nu-l forţează să-L respingă pe Domnul, libertatea lui există deplin. Dar, dacă se spune că, în baza domniei păcatului, al cărui rob este, şi că, în mod voluntar, el nu poate evada din starea sa şi alege binele – chiar în timp ce îl recunoaşte şi aprobă – atunci el nu are nici o libertate (italicele noastre). El nu este supus legii şi nici nu poate fi, întradevăr; deci, cei ce sunt în fire nu pot fi plăcuţi lui Dumnezeu.

Voinţa nu este suverană; ea este un slujitor, fiind influenţată şi controlată de alte facultăţi ale fiinţei umane. Păcătosul nu este un agent liber, deoarece este un rob al păcatului – aceasta era clar subînţeles în cuvintele Domnului nostru: „Dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi” (Evanghelia după Ioan, 8:36). Omul este o fiinţă raţională şi, ca atare, este responsabilă şi răspunzătoare înaintea lui Dumnezeu, dar a afirma că este un agent moral liber înseamnă a nega că el este total depravat, adică depravat în voinţă ca în orice altceva. Fiindcă voinţa omului este condusă de mintea şi inima lui şi fiindcă acestea au fost viciate şi stricate de păcat, atunci rezultă că, dacă vreodată omul s-ar întoarce sau mişca în direcţia lui Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi trebuie să lucreze în el „şi voinţa, şi înfăptuirea, după plăcerea Lui” (Epistola către filipeni, 2:13). Lăudata libertate a omului este, în adevăr, „legătura stricăciunii”; ea „serveşte diverselor pofte şi plăceri”. Un erudit slujitor al lui Dumnezeu a spus: &185

Omul este neputincios în ce priveşte voinţa lui. El nu are o voinţă favorabilă lui Dumnezeu. Eu cred în voința liberă, dar este liberă doar de a acţiona potrivit naturii (sublinierea noastră). Un porumbel nu are voinţă să mănânce hoit; un corb nu are voinţa de a mânca mâncarea porumbelului. Puneţi natura porumbelului în corb şi va mânca mâncarea porumbelului. Satan nu poate avea voinţă pentru sfinţenie. Vorbim despre aceasta cu reverenţă, Dumnezeu nu poate avea voinţă spre rău. Păcătosul, în natura sa păcătoasă, n-ar putea avea o voinţă potrivit lui Dumnezeu. Pentru aceasta, el trebuie să se nască din nou. 26

Aceasta este doar ceea ce am argumentat pe parcursul acestui capitol – voinţa este reglementată de natură. Printre „hotărârile” Conciliului din Trent (1563), care este standardul recunoscut al Papalităţii, găsim următoarele: Dacă oricine ar afirma că voinţa liberă a omului, mişcată şi animată de Dumnezeu nu co-operează, prin consimţământ, cu Dumnezeu, cel ce mişcă şi animă, pentru a se pregăti şi predispune pentru realizarea îndreptăţirii; dacă, mai mult de-atât, cineva ar spune că voinţa umană nu poate refuza să se conformeze, dacă dorește, dar că este inactivă şi doar pasivă; fie ca un asemenea om să fie blestemat! Dacă cineva afirmă că de la căderea lui Adam, voinţa liberă a omului este pierdută şi stinsă sau că este un lucru onorific, da, un nume, fără realitate şi o invenție introdusă de Satan în Biserică; fie ca un astfel de om să fie blestemat!

26

J. Denham Smith.

&186

Aşadar, cei care astăzi insistă asupra voinţei libere a omului firesc cred exact în ceea ce învaţă Roma despre acest subiect! Faptul că romano-catolicii şi arminienii merg mână în mână se poate vedea de la alte hotărâri emise de Conciliul din Trent: Dacă cineva afirmă că un om regenerat şi îndreptăţit este legat să creadă că este cu siguranţă în numărul celor aleşi

(învăţătură pe care I Tesaloniceni, 1:4,5 o propovăduieşte clar. A. W. P.), fie ca un astfel de om să fie blestemat!” „Dacă oricine va afirma cu siguranţă pozitivă şi absolută că el va avea desigur darul perseverenţei până la sfârşit (pe care Evanghelia după Ioan, 10:28-30 o garantează cu siguranţă, A. W. P.), fie ca el să fie blestemat!

Pentru ca orice păcătos să fie mântuit, sunt indispensabile trei lucruri: Dumnezeu-Tatăl a trebuit să intenţioneze mântuirea, Dumnezeu-Fiul a trebuit să dobândească, Dumnezeu Duhul trebuie să o aplice. Dumnezeu face mai mult decât să ne „propună” mântuirea: dacă El ne-ar fi „invitat” doar, fiecare din noi ar fi pierdut. Aceasta este ilustrat în mod izbitor în Vechiul Testament. În Ezra, 1:1-3 citim: În cel dintâi an al lui Cir, împăratul perşilor, ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, Domnul a trezit duhul lui Cir, împăratul perşilor, care a pus să se facă prin viu grai şi prin scris vestirea aceasta în toată împărăţia lui: „Aşa vorbeşte Cir, împăratul perşilor: «Domnul Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate împărăţiile pământului şi mi-a poruncit să-I zidesc o Casă la Ierusalim în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Dumnezeul lui să fie cu el şi să se suie la Ierusalim în Iuda

&187

şi să zidească acolo Casa Domnului, Dumnezeului lui Israel! El este adevăratul Dumnezeu, care locuieşte la Ierusalim!»”

Aici fusese făcută o „ofertă” unui popor din robie, permiţându-le oportunitatea de a pleca şi a se întoarce la Ierusalim – sălaşul lui Dumnezeu. Tot Israelul a răspuns cu nerăbdare acestei oferte? Nu, într-adevăr. Majoritatea fost mulţumită să rămână în ţara duşmanului. Doar o „rămăşiţă” nesemnificativă a reacţionat la această propunere a milei! Şi de ce? Auziţi răspunsul Scripturii: „Capii de familie din Iuda şi Beniamin, preoţii şi leviţii, şi anume toţi aceia al căror duh l-a trezit Dumnezeu, s-au sculat să meargă să zidească la Ierusalim Casa Domnului” (Ezra, 1:5)! Într-o manieră asemănătoare, Dumnezeu „stârneşte” duhurile aleşilor Săi atunci când chemarea eficace ajunge la ei, şi până atunci ei nu au nici o dorință să răspundă proclamării divine. Lucrarea superficială a multor evanghelişti profesioniști din ultimii cincizeci de ani, încurajată de lenevia celor din bănci care au eşuat să „cerceteze toate lucrurile” (I Tesaloniceni, 5:21), este în mare măsură responsabilă de viziunile eronate din prezent cu privire la robia omului firesc. Amvonul evanghelic obișnuit redă impresia că totul stă în mod deplin în puterea păcătosului de a fi sau nu mântuit. Se spune că „Dumnezeu Şi-a făcut partea, acum omul trebuie să o facă pe a lui.” Oh, dar ce poate face un om lipsit de viaţă, căci omul este, de la natură, „mort în greşelile şi păcatele” lui (Epistola către efeseni, 2:1)! Dacă s-ar crede aceasta cu adevărat, ar fi mai multă dependenţă de venirea Duhului Sfânt, cu puterea Sa

&188

lucrătoare de minuni, şi mai puţină încredere în încercările noastre de a „câştiga oameni pentru Cristos”. Când se adresează celor nemântuiţi, predicatorii adesea ilustrează o analogie între trimiterea Evangheliei păcătosului şi un om bolnav în pat cu ceva medicament vindecător pe masa de alături: tot ceea ce are nevoie să facă este să întindă mâna şi să ia medicamentul. Dar ca această ilustraţie să fie în vreun fel înţelept adevărată şi conformă tabloului Scripturii date despre păcătosul căzut şi depravat, omul bolnav din pat ar trebui descris ca un orb (Epistola către efeseni, 4:18), astfel că nu-şi poate vedea medicamentul, mâna lui este paralizată (Epistola către romani, 5:6), astfel că nu e capabil să ajungă la el, iar inima lui nu doar e lipsită de toată încrederea în medicament, ci şi umplută cu ură împotriva medicului însuşi (Evanghelia după Ioan, 15:18). O, ce imagini superficiale sunt prezentate acum despre situaţia disperată a omului! Cristos nu a venit aici să-i ajute pe cei ce vor să se ajute singuri, ci să realizeze pentru poporul Lui ceea ce era ei erau incapabili să facă pentru ei înşişi: „să deschizi ochii orbilor, să scoţi din temniţă pe cei legaţi şi din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric” (Isaia, 42:7). Acum, în concluzie, să anticipăm şi să înlăturăm obiecţia obişnuită şi inevitabilă: De ce să predicăm Evanghelia dacă omul este lipsit de putere să răspundă? De ce să implore păcătosul să vină la Cristos dacă păcatul l-a înrobit atât de mult încât nu are putere în el însuşi să vină? Răspuns: Nu predicăm Evanghelia fiindcă credem că oamenii sunt agenţi morali liberi şi deci capabili de a-L primi pe Cristos, ci o predicăm fiindcă ni se porunceşte să procedăm astfel (Evanghelia după Marcu, 16:15); şi, deşi pentru cei ce pier este nebunie, totuşi, „pentru noi, care &189

suntem mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni, 1:18). „Nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii; şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii” (I Corinteni, 1:25). Păcătosul este mort în greşeli şi păcate (Epistola către efeseni, 2:1) şi un om mort este practic incapabil să dorească ceva, de aceea „cei ce sunt în fire (neregeneraţi) nu pot să fie plăcuţi lui Dumnezeu” (Epistola către romani, 8:8). Pentru înţelepciunea firească pare culmea nebuniei predicarea Evangheliei pentru cei care sunt morţi şi, de aceea, dincolo de accesul de a face ceva de unii singuri. Da, dar căile lui Dumnezeu sunt diferite de ale noastre. Lui Dumnezeu Îi face plăcere să „mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii” (I Corinteni, 1:21). Omul poate considera că este nebunie să proroceşti „oaselor uscate” şi să le spună: „El mi-a zis: «Proroceşte despre oasele acestea şi spune-le: ,Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului’»” (Ezechiel, 37:4). Ah! Dar apoi este Cuvântul Domnului şi cuvintele pe care El le vorbeşte „sunt duh şi viaţă” (Evanghelia după Ioan, 6:63). Oamenii înţelepţi stând lângă mormântul lui Lazăr pot declara că a fost o dovadă de nebunie când Domnul S-a adresat unui om mort cu cuvintele: „Lazăre, ridică-te!” Vai, dar Cel care a vorbit astfel era şi este El Însuşi Învierea şi Viaţa, şi la cuvântul Lui chiar şi morţii devin vii! Mergem înainte să predicăm Evanghelia, deci, nu fiindcă credem că păcătoşii au în ei înşişi puterea de a primi pe Mântuitorul ce-l proclamă, ci fiindcă Evanghelia însăşi este puterea lui Dumnezeu întru mântuirea oricui crede şi fiindcă ştim că „Neamurile se bucurau când au auzit lucrul acesta şi preamăreau Cuvântul Domnului. Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică” (Faptele, 13:48) vor crede &190

(Evanghelia după Ioan, 6:37; 10:16 – observaţi „vor”!) în vremea desemnată de Dumnezeu, căci este scris: „Poporul Tău este plin de înflăcărare, când Îţi aduni oştirea; cu podoabe sfinte, ca din sânul zorilor, vine tineretul Tău la Tine ca roua” (Psalmii, 110:3)27! Ceea ce am prezentat în acest capitol nu este un produs al „gândirii moderne”, ci este, într-adevăr, în directă contradicţie cu ea. Cei din ultimele generaţii s-au îndepărtat atât de mult de învăţăturile părinţilor lor instruiţi scriptural. În Cele treizeci şi nouă de Articole ale Bisericii Angliei citim: Starea omului după căderea lui Adam este de aşa natură, încât el nu se poate întoarce şi pregăti prin propria tărie firească şi fapte bune spre credinţă şi chemarea spre Dumnezeu: Pentru care noi nu avem putere să facem fapte bune, plăcute şi acceptate de Dumnezeu, fără ca harul lui Dumnezeu prin Cristos să ne călăuzească (fiind mai dinainte cu noi), ca noi să putem avea o voinţă bună şi să lucreze în noi atunci când avem acea voinţă bună.

Articolul 10. În Catehismul Westminster al Credinţei (adoptat de prezbiterieni) citim: Păcătoşenia acelei stări în care a căzut omul constă din vinovăţia primului păcat al lui Adam, absența acelei neprihăniri în care a fost creat şi stricăciunea naturii lui, prin care el este total indispus, incapabil şi făcut opus întru tot ce este bun spiritualiceşte şi pe deplin înclinat spre tot răul, şi aceasta în continuu. 27

Traducerea în limba engleză a acestui verset spune: „Poporul Tău va fi voitor în ziua puterii Tale!”

&191

Răspuns la întrebarea 25. La fel, în Mărturisirea de credință baptistă de la Filadelfia, 1742, citim: Omul, prin căderea în starea păcatului, şi-a pierdut deplin toată capacitatea voinţei spre orice bine spiritual, însoţind mântuirea, astfel că, în calitate de om firesc, fiind laolaltă potrivnic faţă de bine şi mort în păcat, nu este capabil prin propria tărie să se convertească sau să se pregătească pentru aceasta.

Capitolul 9.

&192

Capitolul 8 Suveranitatea lui Dumnezeu şi responsabilitatea umană „Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu”

Epistola către romani, 14:12

În ultimul nostru capitol am luat în considerare pe îndelete întrebarea mult disputată şi dificilă a voinţei umane. Am arătat că voinţa omului firesc nu este nici suverană, nici liberă, ci, în schimb, este servă şi sclavă. Am argumentat că concepţia corectă despre voinţa păcătosului – înrobirea sa – este esenţială estimării corecte a depravării şi decăderii acestuia. Coruperea şi decăderea ultimă a naturii umane este ceva ce omul urăşte să recunoască şi este ceea ce el va nega cu ardoare şi insistenţă până când este „învăţat de Dumnezeu”. Mult, foarte mult din doctrina nesănătoasă pe care o auzim acum din multe direcţii este rezultatul direct şi logic al repudierii omeneşti a estimării exprimate de Dumnezeu referitor la depravarea umană. Oamenii pretind că ei sunt „bogaţi în bunuri şi n-au nevoie de nimic”, şi nu ştiu că sunt „ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi” (Apocalipsa, 3:17). Ei flecăresc despre „Emanciparea Omului” şi-i neagă Căderea. Ei confundă întunericul cu lumina şi lumina cu întunericul. Ei se laudă cu „agentul moral liber” al omului, când, de fapt, acesta este legat de păcat şi înrobit de Satan – în „cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă &193

voia” (II Timotei, 2:26). Dar dacă omul firesc nu este „un agent moral liber”, oare de aici decurge şi faptul că nu este responsabil? „Agentul moral liber” este o expresie a invenţiei umane şi, după cum am mai spus, a vorbi despre libertatea omului firesc înseamnă a repudia, în mod categoric, dezastrul său spiritual. Nicăieri Scriptura nu vorbeşte despre libertate şi abilitatea morală a păcătosului, din contră, ea insistă asupra neputinţei lui morale şi spirituale. Acesta este, cu siguranţă, unul din cele mai dificile aspecte ale subiectului nostru. Cei care și-au dedicat studiul acestei teme au recunoscut la unison că armonizarea Suveranităţii lui Dumnezeu cu Responsabilitatea Omului este nodul gordian28 al teologiei. Principala dificultate întâmpinată este definirea re l a ţ i e i d i n t r e s u v e r a n i t a t e a l u i D u m n e z e u ş i responsabilitatea omului. Mulţi s-au dispensat sumar de dificultate prin negarea existenţei acesteia. O anumită clasă de teologi, în anxietatea lor de a menţine responsabilitatea omului, au exagerat-o dincolo de proporţiile sale, până la pierderea din vedere a suveranităţii lui Dumnezeu şi, nu în puţine cazuri, negarea acesteia pe faţă. Alţii au recunoscut că Scripturile prezintă atât suveranitatea lui Dumnezeu, cât şi responsabilitatea omului, dar afirmă că, în starea noastră prezentă finită şi cu cunoaşterea noastră limitată, este imposibil să împăcăm cele două adevăruri, deşi este de Nodul gordian: 1. Un nod complicat legat de Regele Gordias din Frigia şi tăiat de Alexandru cel Mare cu sabia sa după ce a auzit un oracol că oricine ar putea să-l desfacă, va fi următorul domnitor al Asiei. 2. O problemă deosebit de complicată de impas (The American Heritage Dictionary, ed.). 28

&194

datoria credinciosului să le primească pe ambele. Scriitorul acestei cărţi crede că s-a presupus cu prea multă rapiditate că Scripturile însele nu descoperă cele câteva aspecte ce arată împăcarea suveranităţii lui Dumnezeu cu responsabilitatea omului. În timp ce probabil Cuvântul lui Dumnezeu nu clarifică întreg misterul (şi aceasta este spus cu rezervă), aduce multă lumină asupra problemei şi ni se pare mai onorant pentru Dumnezeu şi Cuvântul Lui să cercetăm cu rugăciune Scripturile pentru soluţia completă a dificultăţii şi chiar dacă alţii au căutat în zadar, aceasta ar trebui să ne conducă mai mult şi mai mult pe genunchi. Dumnezeu Şi-a găsit plăcerea să reveleze multe lucruri din Cuvântul Său în timpul ultimului secol ce au fost ascunse de cercetătorii precedenţi. Cine, deci, îndrăzneşte să afirme că nu mai este mult de învăţat, totuşi, în ce privește căutarea noastră prezentă! Aşa cum am spus mai sus, dificultatea noastră principală este de a determina punctul de întâlnire a suveranităţii lui Dumnezeu cu responsabilitatea omului. Pentru mulţi a părut că pentru Dumnezeu a-Şi afirma suveranitatea, pentru El să-Şi arate puterea şi să-Şi exercite influenţa directă asupra omului, pentru El să facă mai mult decât să avertizeze sau să invite, ar însemna să interfereze cu libertatea omului, să-i distrugă responsabilitatea şi să-l reducă la o maşinărie. Este cu adevărat trist să găseşti pe cineva ca regretatul Dr. Pierson, ale cărui scrieri sunt în general atât de scripturale şi de ajutor, spunând „Este un gând teribil că Însuşi Dumnezeu nu-mi poate controla cadrul meu moral sau să-mi constrângă alegerea mea morală. El nu mă poate împiedica să-L neg sau sfidez şi nu-Şi va exersa puterea în asemenea direcţii dacă ar putea şi n-ar putea dacă &195

Şi-ar dori” (A Spiritual Clinique). Este şi mai trist de atât să descoperi că mulţi alţi fraţi iubiţi şi respectaţi exprimă aceleaşi sentimente. Trist, fiindcă este direct în contradicţie cu Sfintele Scripturi. Dorinţa noastră este să înfruntăm cu sinceritate dificultăţile implicate şi să examinăm cu atenţie lumina care a găsit cu cale Dumnezeu să ne-o acorde. Cele mai mari dificultăţi ar putea fi exprimate astfel: în primul rând, cum este posibil ca Dumnezeu să-Şi manifeste astfel puterea asupra oamenilor încât ei să fie împiedicaţi să facă ceea ce doresc şi totuşi să-şi păstreze responsabilitatea? În al doilea rând, cum ar putea fi păcătosul considerat responsabil pentru săvârşirea a ceea ce el este incapabil să facă? Şi cum poate fi condamnat pe bună dreptate pentru nefacerea a ceea ce nu putea face? În al treilea rând, cum este posibil ca Dumnezeu să hotărască faptul că oamenii vor săvârşi anumite păcate, să-i considere responsabili pentru comiterea acestora şi să-i considere ca vinovaţi din cauza săvârşirii acestora? În al patrulea rând, cum poate fi păcătosul considerat responsabil de primirea lui Cristos şi să fie osândit pentru respingerea Lui, când Dumnezeu l-a rânduit dinainte spre condamnare? Ne vom ocupa acum de aceste câteva probleme în ordinea de mai sus. Fie ca Însuşi Duhul Sfânt să fie Învăţătorul nostru, astfel ca în lumina Lui să vedem lumina. I. Cum este posibil ca Dumnezeu să-și folosească astfel puterea asupra oamenilor încât ei să fie ÎMPIEDICAŢI să facă ceea ce doresc şi ÎMBOLDIŢI să facă alte lucruri pe care nu doresc să le facă, păstrându-şi, totuşi, responsabilitatea? Ar părea că, dacă Dumnezeu Şi-a manifestat puterea şi a exercitat o influenţă directă asupra oamenilor, aceasta &196

interferează cu libertatea lor. S-ar părea că dacă Dumnezeu ar fi făcut altceva decât să avertizeze şi să invite oamenii, responsabilitatea lor ar fi încălcată. Ni se spune că Dumnezeu nu trebuie să exercite vreo coerciţie asupra omului, cu atât mai mult să-l silească, căci altfel el ar fi redus la o maşinărie. Aceasta sună foarte plauzibil; pare a fi o filosofie bună, bazată pe o raţionalizare sănătoasă; a fost acceptată aproape universal ca o axiomă în etică; cu toate acestea, este respinsă de Scriptură! Să ne îndreptăm întâi spre Genesa, 20:6: Şi Dumnezeu i-a zis în vis: „Ştiu şi Eu că ai lucrat cu inimă curată: de aceea te-am şi ferit să păcătuieşti împotriva Mea. Iată de ce n-am îngăduit să te atingi de ea.”

Se susţine, aproape universal, că Dumnezeu nu trebuie să interfereze cu libertatea omului, că El nu trebuie să-Şi exercite coerciţia şi nici să-l silească, altfel, el va fi redus la o maşinărie. Dar versetul de mai sus demonstrează în mod indubitabil că pentru Dumnezeu nu este imposibil să-Şi exercite puterea asupra omului fără a-i distruge responsabilitatea. Aici este un caz unde Dumnezeu Şi-a exercitat puterea, a restricţionat libertatea omului şi l-a împiedicat să facă ceea ce ar fi făcut altfel. Înainte de a ne îndepărta de acest verset, să observăm cum aduce lumină asupra cazului primului om. Filosofii închipuiţi, care au căutat să fie înţelepţi dincolo de ceea ce a fost scris, au argumentat că Dumnezeu nu putea să împiedice căderea lui Adam fără a-l reduce la un robot. Ei ne spun constant că Dumnezeu nu poate constrânge sau sili creaturile Sale, altfel, El le-ar distruge capacitatea de a da socoteală. &197

Dar răspunsul la toate aceste filosofări este că Scriptura înregistrează un număr de cazuri unde ni se spune în mod expres că Dumnezeu a împiedicat unele creaturi ale Sale de la a păcătui atât împotriva Lui, cât şi împotriva poporului Său, în faţa cărora toate raţionamentele oamenilor sunt total fără valoare. Dacă Dumnezeu l-ar putea „reţine” pe Abimelec să păcătuiască împotriva Lui, atunci de ce era incapabil să facă acelaşi lucru cu Adam? Am putea întreba: Atunci de ce Dumnezeu nu a procedat astfel? Am putea răspunde întrebării printr-o altă întrebare: De ce Dumnezeu nu l-a ferit pe Satan de la cădere? Sau: De ce Dumnezeu nu l-a „reţinut” pe Kaiser să înceapă Războiul recent29? Răspunsul obişnuit este, aşa cum am mai spus, Dumnezeu nu putea interfera cu „libertatea” omului, reducându-l la o maşinărie. Dar cazul lui Abimelec demonstrează, în mod concluziv, că un asemenea răspuns este nesustenabil şi eronat – am putea adăuga rău şi blasfemator, căci cine suntem noi să-L limităm pe Cel Preaînalt? Cum îndrăzneşte o făptură limitată să-şi asume să spună ce poate şi ce nu poate face Cel Atotputernic? Dacă ni s-ar pune cu insistență întrebarea, de ce Dumnezeu a refuzat să-Şi exercite puterea şi să împiedice căderea lui Adam, am spune: Deoarece căderea lui Adam a servit mai bine înţelepciunii şi scopului binecuvântat – printre alte lucruri, furnizând o oportunitate de a demonstra că acolo unde păcatul a abundat, harul şi mai mult. Dar am putea întreba în continuare: de ce Dumnezeu a aşezat în grădină copacul cunoştinţei binelui şi răului când a prevăzut că omul va nesocoti interdicţia Lui şi va mânca din el; căci observaţi, Dumnezeu, şi nu Satan a creat copacul. Cineva ar 29

Primul război mondial. N. ed.

&198

putea spune: Atunci este Dumnezeu Autorul păcatului? Ar trebui să răspundem, în schimb: Ce este subînţeles prin „Autor”? În mod clar, era voia lui Dumnezeu ca păcatul să intre în această lume, altfel, aceasta nu ar fi avut loc, căci nimic nu se întâmplă fără ca Dumnezeu să fi hotărât din veşnicie. Ba mai mult, a fost mai mult decât o simplă permisiune, căci Dumnezeu permite doar ceea ce a intenţionat. Dar lăsăm acum originea păcatului, insistând, încă o dată, totuşi, că Dumnezeu ar fi putut „reţine” pe Adam de la a păcătui fără a-i distruge responsabilitatea. Cazul lui Abimelec nu este singular. O altă ilustraţie a aceluiaşi principiu este în istoria lui Balaam, deja amintit în ultimul capitol, dar cu referire la care mai avem o idee de formulat. Balac moabitul a trimis după acest profet păgân să „blesteme” Israelul. O răsplată frumoasă îi era oferită pentru serviciile sale şi o lectură atentă a Numeri, 22-24 arată că Balaam dorea şi era nerăbdător să accepte oferta lui Balac şi astfel păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu şi a poporului Său. Dar puterea divină l-a „reţinut”. Observaţi propria lui recunoaştere: „Balaam a răspuns lui Balac: N-am trimis eu oare la tine să te cheme? Pentru ce n-ai venit la mine? Cum, nu pot eu oare să-ţi dau cinste?” (Numeri, 22:38). Din nou, după ce Balac i-a reproşat lui Balaam, citim: „El a răspuns şi a zis: „Nu trebuie oare să spun ce-mi pune Domnul pe gură?” (23:12, 20). Cu siguranţă aceste versete ne arată puterea lui Dumnezeu şi lipsa de putere a lui Balaam: voia omului frustrată şi voia lui Dumnezeu împlinită. Dar era „libertatea” lui Balaam sau responsabilitatea acestuia distrusă? Desigur că nu, aşa cum vom căuta să arătăm. O altă ilustraţie: „Groaza Domnului a apucat toate împărăţiile ţărilor dimprejurul lui Iuda şi n-au făcut război &199

împotriva lui Iosafat” (II Cronici, 17:10). Implicaţia de aici este clară. Dacă „frica de Domnul” n-ar fi venit asupra acestor împărăţii, acestea ar fi început un război cu Iuda. Doar puterea de reţinere a lui Dumnezeu le-a împiedicat. Dacă ar fi permis ca propria lor voie să se manifeste, consecinţa ar fi fost „războiul”. Aşadar, vedem că Scriptura ne învaţă că Dumnezeu „reţine” naţiunile, dar şi oamenii şi că atunci când Îşi găseşte plăcerea de a proceda astfel, El intervine şi împiedică războiul. Compară apoi cu Genesa, 35:5. Întrebarea, ce ne solicită acum atenţia, este: Cum este posibil pentru Dumnezeu să „reţină” oamenii de la a păcătui şi totuşi, să nu interfereze cu libertatea şi responsabilitatea lor – o întrebare despre care atât de mulţi spun că este incapabilă de o soluţie în starea noastră prezentă limitată. Această întrebare ne face să întrebăm: În ce constă „libertatea” morală, libertatea morală reală? Răspundem: este eliberarea de legătura păcatului. Cu cât mai mult este eliberat fiecare suflet din robia păcatului, cu atât mai mult intră într-o stare de libertate: „Deci dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi” (Evanghelia după Ioan, 8:36). În exemplele de mai sus Dumnezeu l-a „reţinut” pe Abimelec, Balaam şi împărăţiile păgâne de la a păcătui şi, de aceea, afirmăm că El nu a interferat în niciun fel cu libertatea lor reală. Cu cât mai mult se apropie un suflet de lipsa de păcătoşenie, cu atât mai mult se apropie de sfinţenia lui Dumnezeu. Scriptura ne spune că Dumnezeu „nu poate minţi” şi că El „nu poate fi ispitit”, dar este El cu atât mai puţin liber, fiindcă El nu poate face ceea ce este rău? Desigur că nu. Atunci nu este evident că cu cât omul este ridicat spre

&200

Dumnezeu, cu atât el este „reţinut” de la a păcătui şi cu atât mai mare este libertatea lui reală! Un exemplu pertinent al prezentării locului de întâlnire dintre suveranitatea lui Dumnezeu şi responsabilitatea omului, în ce priveşte întrebarea libertăţii morale, se găseşte în conexiune cu darea Sfintelor Scripturi pentru noi. În comunicarea Cuvântului Său, Dumnezeu Şi-a găsit plăcerea în a implica instrumente umane şi, în folosirea acestora, El nu le-a redus doar la copişti mecanici: „Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nicio prorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (II Petru, 1:20, 21). Aici avem responsabilitatea omului şi suveranitatea lui Dumnezeu aşezate în juxtapoziţie. Aceşti oameni sfinţi erau mânaţi de Duhul Sfânt (în greacă: purtați) şi, totuşi, responsabilitatea lor morală nu era deranjată şi nici „libertatea” lor afectată. Dumnezeu le-a luminat mintea, le-a îmbunat inima, le-a descoperit adevărul Său şi i-a controlat în așa fel încât greşeala din partea lor să fie imposibilă, în timp ce ei comunicau gândul şi voia Lui oamenilor. Dar ce ar fi putut cauza efectiv greşeala dacă Dumnezeu n-ar fi controlat, așa cum a făcut-o, instrumentele pe care El le-a folosit? Răspunsul este păcatul, păcatul care era în ei. Dar, aşa cum am văzut deja, reţinerea în privința păcatului, împiedicarea exersării minţii carnale în aceşti „oameni sfinţi” nu însemna distrugerea „libertăţii” lor, ci, mai degrabă, inducerea lor în reala libertate. Ar mai trebui adăugat ceva la final referitor la natura libertăţii adevărate. Sunt trei lucruri majore cu privire la care oamenii, în general, greşesc foarte mult: nefericirea şi &201

fericirea, nebunia şi înţelepciunea, robia şi libertatea. Lumea nu-i considerară nefericiți decât pe cei îndureraţi, iar pe cei prosperi îi consideră fericiţi, fiindcă ea judecă după prezenta tihnă a cărnii. Din nou; lumea este mulţumită cu o paradă falsă de înţelepciune (care este „nebunie” în ochii lui Dumnezeu), neglijând ceea ce aduce înţelepciune întru mântuire. Cât despre libertate, oamenii ar fi la propriul lor cherem şi ar trăi cum le place. Ei presupun că singura libertate adevărată este a fi la porunca şi sub controlul nimănui deasupra lor şi a trăi potrivit cu dorinţa inimii lor. Dar aceasta este robie… şi încă robie de cel mai rău fel. Libertatea adevărată nu este puterea de a trăi aşa cum ne place, ci de a trăi aşa cum trebuie! Aşadar, Singurul Care a păşit vreodată pe pământ de la căderea lui Adam care s-a bucurat de libertatea perfectă era Omul Isus Cristos, Slujitorul Sfânt al lui Dumnezeu, a Cărui întrupare a avut loc pentru a face voia Tatălui. Acum ne îndreptăm spre a lua în considerare întrebarea II. Cum ar putea păcătosul să fie considerat responsabil PENTRU săvârşirea a ceva ce este INCAPABIL să facă? Şi cum ar putea fi el condamnat pe bună dreptate pentru NEFACEREA a ceea ce NU PUTEA FACE? În calitate de făptură, omul firesc este responsabil să iubească, să se supună şi să slujească pe Dumnezeu; în calitate de păcătos, el este responsabil să se pocăiască şi să creadă Evanghelia. Dar la început suntem confruntaţi cu faptul că omul firesc este incapabil să-L iubească şi să-L slujească pe Dumnezeu şi că păcătosul, prin el însuşi, nu se poate pocăi şi crede. În primul rând, să demonstrăm ceea ce &202

tocmai am enunţat. Începem prin a cita şi a lua în considerare Evanghelia după Ioan, 6:44: „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.” Inima omului firesc (a oricărui om) este atât de „deznădăjduit de rea” încât dacă ar fi lăsat în voia lui, n-ar „veni la Cristos” niciodată. Această declaraţie nu poate fi pusă la îndoială dacă forţa deplină a cuvintelor „venirea la Cristos” ar fi înţeleasă în mod adecvat. Ar trebui, de aceea, să efectuăm o mică digresiune în acest moment pentru a defini şi a considera ceea ce este implicat şi subînţeles în cuvintele „Nici un om nu poate veni la Mine” – cf. Ioan, 5:40: „Şi nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţa.” Pentru ca păcătosul să vină la Cristos ca să aibă viaţa, este echivalent pentru el cu a realiza pericolul îngrozitor al situaţiei lui, a vedea că sabia dreptăţii divine stă deasupra capului său, a trezi faptul că există doar un pas între el şi moarte şi că după moarte este „judecata”; şi, consecinţa acestei descoperiri, este că el trebuie să aibă o reală dorință să scape şi cu o asemenea convingere să fugă de mânia viitoare, să strige spre Dumnezeu pentru îndurare şi să se nevoiască să intre pe „poarta îngustă”. A veni la Cristos pentru viaţă înseamnă pentru păcătos a simţi şi a recunoaşte că el este pe deplin lipsit de orice pretenţie pentru favoarea lui Dumnezeu şi înseamnă a se vedea ca „lipsit de putere”, pierdut şi distrus, înseamnă a recunoaşte că el merită doar moartea veşnică, fiind de acord cu Dumnezeu în defavoarea sa, înseamnă pentru el a se arunca în ţărână înaintea lui Dumnezeu, cerând cu umilinţă îndurarea divină. A veni la Cristos pentru viaţă înseamnă pentru păcătos a abandona propria sa neprihănire şi a fi pregătit să &203

fie făcut în neprihănirea lui Dumnezeu, în Cristos; înseamnă a se lepăda de propria sa înţelepciune şi a fi călăuzit de înţelepciunea Lui, înseamnă a repudia propria voinţă şi a fi condus de voinţa Lui, înseamnă a primi fără reţineri pe Domnul Isus ca Mântuitor şi Domn, ca fiind pentru el Totul în toţi. Astfel, în parte şi pe scurt, este ceea ce este implicat şi subînţeles prin „venirea la Cristos”. Dar oare doreşte păcătosul să vină cu o asemenea atitudine înaintea lui Dumnezeu? Nu, căci, în primul rând, el nu realizează pericolul situaţiei sale şi, în consecinţă, nu are o dorință reală să scape; în schimb, oamenii sunt, în mare parte, liniștiți, şi separaţi de lucrările Duhului Sfânt, ori de câte ori sunt deranjaţi de alarmele conştiinţei sau dispensele providenţei, ei fug spre orice alt refugiu, în afară de Cristos. În al doilea rând, ei nu vor recunoaşte că toate neprihănirile lor sunt asemeni covoarelor îmbibate de mizerie, dar, asemeni fariseilor, vor mulţumi lui Dumnezeu că ei nu sunt asemeni vameşului. Şi în al treilea rând, ei nu sunt pregătiţi să-L primească pe Cristos ca Domnul şi Mântuitorul lor, căci ei nu doresc să se despartă de idolii lor: ei mai degrabă ar periclita binele veşnic al sufletului decât să renunţe la aceştia. Deci spunem că, lăsat în voia lui, omul firesc este atât de depravat în inima sa încât el nu poate veni la Cristos. Cuvintele Domnului nostru citate mai sus nu sunt singurele în acest sens. Un număr suficient de versete prezintă incapacitatea morală şi spirituală a omului firesc. În Iosua, 24:19 citim: „Voi nu veţi putea sluji Domnului, căci este un Dumnezeu sfânt, un Dumnezeu gelos; El nu vă va ierta fărădelegile şi păcatele.” Cristos le-a spus fariseilor: „Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu” (Evanghelia după Ioan, 8:43). Şi din &204

nou: „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. Deci cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu” (Epistola către romani, 8:7, 8). Dar acum revine întrebarea: Cum poate considera Dumnezeu responsabil păcătosul pentru eşecul de a face ceea ce este incapabil să facă? Aceasta necesită o definiţie atentă a termenilor. Ce înseamnă „incapabil” şi „nu poate”? Acum să fie limpede înţeles că atunci când vorbim despre incapacitatea păcătosului, noi nu subînţelegem că dacă oamenii doreau să vină la Cristos, le lipsea puterea necesară de a-şi îndeplini dorinţa. Nu. Ideea este că incapacitatea păcătosului sau absenţa puterii este ea însăşi cauzată de lipsa dorinţei de a veni la Cristos şi această lipsă a dorinţei este rodul unei inimi decăzute. Este de importanţă majoră să distingem între incapacitatea firească şi incapacitatea morală şi spirituală. Spre exemplu, citim: „Dar Ahia nu mai putea să vadă, căci ochii i se întunecaseră la bătrâneţe” (I Regi, 14:4); şi din nou, „Oamenii aceştia vâsleau ca să ajungă la uscat, dar nu puteau, pentru că marea se întărâta tot mai mult împotriva lor” (Iona, 1:13). În ambele fragmente cuvintele „nu puteau” se referă la incapacitatea firească. Dar când citim: „Fraţii lui au văzut că tatăl lor îl iubea mai mult decât pe ei toţi şi au început să-l urască. Nu puteau să-i spună nici o vorbă prietenească” (Genesa, 37:4), este clar că incapacitatea morală este avută în vedere. Lor nu le lipsea abilitatea firească de „a spune vreo vorbă prietenească”, căci nu erau proşti. Atunci de ce nu puteau ei „să-i spună vreo vorbă prietenească”? Răspunsul este dat în acelaşi verset: fiindcă „ei îl urau”. Din &205

nou; în II Petru, 2:14 citim despre o anumită clasă de oameni răi că „Le scapără ochii de preacurvie şi nu se satură de păcătuit. Momesc sufletele nestatornice, au inima deprinsă la lăcomie, sunt nişte blestemaţi”. Aici din nou este incapacitatea morală avută în vedere. De ce aceşti oameni „nu se satură de păcătuit”? Răspunsul este: Fiindcă ochii lor le erau plini de preacurvie. La fel şi despre Romani, 8:8: – „Deci cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu”: aici este incapacitatea spirituală. De ce omul firesc „nu poate să placă lui Dumnezeu”? Fiindcă el se încadrează în categoria „fiind străini de viaţa lui Dumnezeu” (Efeseni, 4:18). Niciun om nu poate alege ceva ce este potrivnic inimii lui – „Pui de năpârci, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi? Căci din prisosul inimii vorbeşte gura?” (Evanghelia după Matei, 12:34). „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Evanghelia după Ioan, 6:44). Aici din nou avem de-a face cu incapacitatea morală şi spirituală care ne stă în faţă. De ce păcătosul nu poate veni la Cristos decât dacă este „atras”? Răspunsul este: Fiindcă inima rea iubeşte păcatul şi urăşte pe Cristos. Credem că am clarificat că Scripturile fac distincţia dintre incapacitatea firească şi cea morală şi spirituală. Cu siguranţă toţi putem vedea diferenţa dintre orbirea lui Bartimeu, care dorea cu ardoare să-şi primească vederea, şi fariseii, a căror ochi erau închişi: „Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă inima, să se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec” (Evanghelia după Matei, 13:15). Dar dacă s-ar spune: Omul firesc poate veni la Cristos dacă doreşte aceasta, am &206

răspunde: Ah! dar în aceasta constă pivotul întregii probleme. Incapacitatea păcătosului constă în absența puterii morale de a dori şi a vrea, pentru a realiza efectiv aceasta. Ceea ce am susţinut mai sus este de importanţă majoră. În distincţia dintre Abilitatea firească a păcătosului şi Inabilitatea morală şi spirituală stă Responsabilitatea sa. Depravarea inimii umane nu distruge responsabilitatea omului faţă de Dumnezeu; adevărul este exact pe dos: incapacitatea morală a păcătosului serveşte la mărirea vinovăţiei lui. Aceasta este demonstrat cu uşurinţă de o referinţă la scripturile citate mai sus. Citim că fraţii lui Iosif „nu puteau spune nicio vorbă prietenească.” Şi de ce? Pentru că „îl urau”. Dar îi scuză cumva această incapacitate morală a lor? Cu siguranţă nu: în însăşi această incapacitate morală consta măreţia păcatului lor. La fel este și cu cei despre care este spus „ nu se satură de păcătuit” (II Petru, 2:14) şi de ce? Fiindcă „ochii lor sunt plini de preacurvie”, însă aceasta doar le înrăutăţea cazul. Era un fapt real că ei nu puteau înceta să păcătuiască, totuşi, aceasta nu reprezenta o scuză pentru ei – ci făcea păcatul lor cu atât mai mare. Dacă păcătosul ar obiecta aici: Nu am cum schimba naşterea mea în această lume cu o inimă depravată şi, de aceea, nu sunt responsabil pentru incapacitatea mea morală şi spirituală ce sporeşte din aceasta, răspunsul ar fi: Responsabilitatea şi Culpabilitatea constau în îngăduinţe spre predilecţii depravate, îngăduinţă liberă, căci Dumnezeu nu forţează pe nimeni să păcătuiască. Oamenii s-ar putea să mă compătimească, dar ei cu siguranţă nu mă vor scuza dacă aş fi dat frâu liber unui temperament vulcanic şi apoi aş căuta să mă explic în baza faptului că am moştenit acel temperament de la părinţii mei. Însăşi bunul simţ al lor este suficient &207

pentru a le călăuzi judecata într-un caz ca acesta. Ei vor argumenta că eu eram responsabil de înfrânarea temperamentului meu. De ce atunci obiectăm împotriva aceluiaşi principiu în cazul presupus mai sus? „Din propria ta gură te voi judeca, rob viclean” cu siguranţă se aplică aici! Ce ar spune cititorul unui om ce l-a jefuit şi apoi a adus argumente în favoarea sa: „Nu pot să mă abţin de la a jefui, aceasta este firea mea”? Desigur că răspunsul ar fi că penitenciarul este locul potrivit pentru acel om. Ce vom spune atunci despre cel care argumentează că nu se poate abţine din a se supune inimii sale păcătoase? Cu siguranţă că iazul de foc este locul unde un asemenea om trebuie să meargă. Oare a existat vreun ucigaş să pledeaze vreodată că îşi ura victima atât de mult încât nu se putea apropia de ea fără a o ucide? Oare aceasta ar face altceva decât să mărească gravitatea crimei lui? Atunci ce vom spune despre cel care iubeşte atât de mult păcatul încât este „în vrăjmăşie cu Dumnezeu”? Faptul responsabilităţii omului este recunoscut aproape universal, fiind inerent naturii morale a omului. Nu este doar învăţat în Scripturi, ci şi mărturisit de conştiinţa firească. Baza sau fundamentul responsabilităţii umane este abilitatea umană. Ceea ce presupune acest termen general „abilitate” trebuie definit acum. Probabil un exemplu concret va fi mai uşor pătruns de cititorul obișnuit decât un argument abstract. Să presupunem că un om îmi datora 100 $ şi putea găsi mulţi bani pentru propriile plăceri, dar nu şi pentru mine, pledând totuşi că era incapabil să-mi plătească. Ce voi spune deci? Aş spune că singura abilitate ce-i lipsea era o inimă cinstită. Dar n-ar fi o construcţie nedreaptă a &208

cuvintelor mele, dacă un prieten al datornicului meu necinstit ar spune că am declarat că o inimă cinstită era ceea ce constituia abilitatea de a plăti datoria? Nu, aş replica eu: abilitatea datornicului meu constă în puterea mâinii lui de ami scrie un cec, iar aceasta o are, dar ceea ce îi lipsește este un principiu al onestității. Abilitatea de a-mi scrie cecul îl face responsabil să procedeze astfel, iar faptul că lui îi lipseşte o inimă cinstită nu-i distruge responsabilitatea 30. Acum, în aceeaşi manieră, păcătosul posedă abilitatea firească, în timp ce îi lipsesc laolaltă şi abilitatea morală, şi cea spirituală, şi aceasta îl face responsabil în faţa lui Dumnezeu. Oamenii au aceleaşi facultăţi fireşti de a-L iubi pe Dumnezeu sau de a-L urî, aceleaşi inimi să creadă sau să nu creadă şi este eşecul lor de a iubi şi de a crede, ce constituie vinovăţia lor. Un idiot sau un prunc nu este personal responsabil în faţa lui Dumnezeu, fiindcă îi lipseşte abilitatea firească. Dar omul normal, care este înzestrat cu raţionalitate, care este dăruit cu o conştiinţă ce este capabilă de a distinge între bine şi rău, care este capabil de a cântări aspectele veşnice este o fiinţă responsabilă şi este astfel, deoarece el posedă aceste facultăţi cu privire la care va avea de „dat socoteală despre el lui Dumnezeu” (Epistola către romani, 14:12). Spunem din nou că distincţia de mai sus dintre abilitatea firească şi inabilitatea morală şi spirituală a păcătosului este de primă importanţă. În mod firesc, el posedă abilitatea firească, dar îi lipseşte abilitatea morală şi spirituală. Faptul că el nu posedă abilitatea din urmă nu-i Termenii acestui exemplu sunt sugeraţi de o ilustraţie folosită de regretatul Andrew Fuller. 30

&209

distruge responsabilitatea, fiindcă responsabilitatea lui constă în faptul că el o posedă pe cea dintâi. Să ilustrez din nou. Aici sunt doi oameni vinovaţi de furt: primul este un idiot, iar al doilea este perfect conştient, dar urmaş al unor părinţi criminali. Niciun judecător drept nu-l va condamna pe primul, dar orice judecător în plinătatea capacităţilor mintale l-ar condamna pe al doilea. Chiar dacă al doilea din aceşti hoţi avea o natură morală viciată, moştenită de la părinţi criminali, aceasta nu-l va scuza, având în vedere faptul că era o fiinţă raţională normală. Aici este baza responsabilităţii umane – posesia raţionalităţii plus darul conştiinţei. Fiindcă păcătosul este înzestrat cu aceste facultăţi fireşti, el este o făptură responsabilă; deoarece el nu-şi foloseşte puterile fireşti spre slava lui Dumnezeu, aceasta constituie vina sa. Cum poate rămâne consecvent cu îndurarea Lui încât Dumnezeu să ceară datoria ascultării de la cel ce nu este capabil să plătească? În plus faţă de cele spuse mai sus, ar trebui evidenţiat că Dumnezeu nu Şi-a pierdut dreptatea, chiar dacă omul şi-a pierdut puterea. Lipsa de putere a făpturii nu anulează obligaţia sa. Un slujitor beat este totuşi un slujitor şi este contrar oricărui raţionament sănătos să argumentezi că stăpânul lui îşi pierde drepturile prin decăderea slujitorului său. Mai mult de-atât, este foarte important să reţinem că Dumnezeu a realizat un contract cu noi în Adam, care era capul nostru federal şi reprezentantul nostru, şi în el, Dumnezeu ne-a dat puterea, pe care am pierdut-o prin căderea primilor noştri părinţi; dar, deşi puterea noastră este pierdută, Dumnezeu poate cere, pe bună dreptate, datoria ascultării şi a slujirii. Ne îndreptăm acum să cântărim:

&210

III. Cum este posibil ca Dumnezeu să HOTĂRASCĂ că oamenii TREBUIE să comită anumite păcate, să-i considere RESPONSABILI de comiterea acestora şi să-i adjudece drept VINOVAŢI din cauza comiterii acestora? Să luăm în considerare acum cazul extrem al lui Iuda. Susţinem că este limpede din Scriptură că Dumnezeu a hotărât din veşnicie ca Iuda să-L trădeze pe Domnul Isus. Dacă oricine ar provoca această declaraţie, îi recomandăm profeţia din Zaharia, prin care Dumnezeu a declarat că Fiul Lui ar trebui vândut pentru „treizeci de arginţi” (Zaharia, 11:12). Aşa cum am spus în paginile anterioare, în profeţie Dumnezeu face cunoscut ceea ce va fi şi în facerea de cunoscut a ceea ce va fi, El ne revelează ceea ce a rânduit dinainte că va fi. Faptul că Iuda a fost cel prin care profeţia din Zaharia a fost împlinită nici nu e nevoie a fi disputat. Dar acum avem de răspuns unei întrebări: Era Iuda un agent responsabil în împlinirea acestei hotărâri al lui Dumnezeu? Noi răspundem că era. Responsabilitatea se ataşează în principal motivului şi intenţiei cuiva ce comite actul. Şi aceasta este recunoscut din multe perspective. Legea umană distinge dintre vătămare din culpă (fără planuri rele) şi vătămare premeditată. Să aplicăm apoi acelaşi principiu lui Iuda. Care era planul inimii lui când negocia cu preoţii? În mod clar, el nu avea nicio dorinţă conştientă de a împlini vreo hotărâre al lui Dumnezeu, deşi, fără a şti, el proceda astfel. Din contră, intenţia lui era doar rea şi, de aceea, deşi Dumnezeu a hotărât şi regizat actul lui, cu toate acestea, propria lui intenţie rea l-a scos vinovat pe bună dreptate, aşa cum el însuşi recunoaşte mai târziu – „Am trădat sânge nevinovat.” Acelaşi lucru a fost şi cu Crucificarea lui Cristos. Scriptura declară că El a fost „dat după sfatul hotărât şi după &211

ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu” (Fapte, 2:23) şi, deşi „împăraţii pământului s-au răsculat şi domnitorii s-au unit împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său”, totuşi, aceasta a fost doar „ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta şi sfatul Tău.” (Fapte, 4:26, 28); aceste versete învaţă cu mult mai mult decât simpla permisiune acordată de Dumnezeu, declarând că Crucificarea şi toate detaliile acesteia au fost decretate de Dumnezeu. Totuşi, cu toate acestea, Domnul nostru a fost „răstignit şi ucis” (Fapte, 2:23) de „mâini rele”, nu doar „mâini omeneşti”. „Rele”, din cauza intenţiei crucificatorilor Săi, care era una rea. Dar s-ar putea obiecta că, dacă Dumnezeu a decretat că Iuda Îl va trăda pe Cristos şi că evreii şi Neamurile Îl vor crucifica, ei n-ar fi putut proceda altfel şi, de aceea, ei nu erau responsabili pentru intenţiile lor. Răspunsul este că Dumnezeu a hotărât că ei vor împlini aceste fapte ale lor, dar în comiterea efectivă a acestor fapte ei erau vinovaţi pe bună dreptate, deoarece scopurile lor proprii în facerea lor erau doar rele. Trebuie evidenţiat faptul că Dumnezeu nu produce înclinaţiile păcătoase ale făpturilor Sale, deşi le îngrădeşte şi le direcţionează spre împlinirea propriilor Sale scopuri. Aşadar, El nu este nici Autorul şi nici Aprobatorul păcatului. Această distincţie a fost exprimată astfel de Augustin: „Faptul că oamenii păcătuiesc vine de la ei înşişi; că păcătuind ei efectuează o acţiune sau alta este din puterea lui Dumnezeu, care a separat întunericul potrivit plăcerii Sale.” Astfel, este scris: „Inima omului se gândeşte pe ce cale să meargă, dar Domnul îi îndreaptă paşii” (Proverbele, 16:9). Vom insista aici asupra faptului că hotărârile lui Dumnezeu nu sunt cauza necesară a păcatelor oamenilor, ci graniţele pre-determinate şi prescrise şi direcţionările actelor omeneşti &212

păcătoase. În conexiune cu trădarea lui Cristos, Dumnezeu nu a hotărât că El va fi vândut de una din făpturile Sale pentru ca apoi să ia un om bun, să-l instige la o dorinţă rea în inima lui şi astfel să-l forţeze să realizeze fapta teribilă pentru a executa hotărârea Sa. Nu; nu astfel ne prezintă Scripturile evenimentul. În schimb, Dumnezeu a hotărât actul şi a selectat pe cel care era să-l efectueze, dar El nu l-a făcut rău pentru ca să efectueze fapta; din contră, trădătorul era un „diavol” în timpul în care Domnul Isus l-a ales să fie unul din cei doisprezece (Evanghelia după Ioan, 6:70) şi în exersarea şi manifestarea propriei sale îndrăciri, Dumnezeu i-a direcţionat, pur şi simplu, acţiunile, acţiuni ce erau perfect în acord cu propria sa inimă ticăloasă şi a efectuat toate cu cea mai rea intenţie. Astfel stau lucrurile cu Crucificarea. IV. Cum poate fi păcătosul considerat responsabil de primirea lui Cristos şi să fie osândit pentru respingerea Lui când Dumnezeu l-a RÂNDUIT DINAINTE SPRE condamnare? Cu adevărat, această întrebare a fost acoperită în ceea ce s-a spus cu referire la alte întrebări, dar spre binele celor ce sunt versaţi în privinţa acestui aspect, îi acordăm o examinare separată, dar scurtă. Considerând dificultatea de mai sus, următoarele puncte ar trebui cântărite cu atenţie: În primul rând, niciun păcătos, în timp ce este în această lume, nu cunoaşte cu siguranţă şi nici nu poate şti că el este un „vas de mânie potrivit pentru distrugere”. Aceasta aparţine sfaturilor ascunse ale lui Dumnezeu, la care el nu are acces. Voia secretă a lui Dumnezeu nu este treaba lui; voia revelată a lui Dumnezeu (în Cuvânt) este standardul &213

responsabilităţii umane. Fiecare păcătos este printre acei cărora Dumnezeu le-a „poruncit să se pocăiască” (Fapte, 17:30). Fiecărui păcătos care aude Evanghelia îi este „poruncit” să creadă (I Ioan, 3:23). Şi toţi cei care se pocăiesc cu adevărat şi cred sunt mântuiţi. De aceea, fiecare păcătos este responsabil să se pocăiască şi să creadă. În al doilea rând, este datoria fiecărui păcătos să cerceteze Scripturile, pentru că „din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Cristos Isus” (II Timotei, 3:15). Este „datoria” păcătosului, fiindcă Fiul lui Dumnezeu i-a poruncit lui să cerceteze Scripturile (Evanghelia după Ioan, 5:39). Dacă el le cercetează cu o inimă ce Îl caută pe Dumnezeu, atunci el se aşează pe calea unde Dumnezeu obişnuieşte să se întâlnească cu păcătoşii. Puritanul Manton a scris cu privire la acest aspect lucruri foarte utile. „Nu pot spune fiecăruia care ară că, fără îndoială, va avea roadă bună, dar îi pot spune următoarele: Dumnezeu obişnuieşte să binecuvânteze pe cei harnici şi prevăzători. Nu pot spune fiecăruia ce doreşte posteritate: „Căsătoreştete şi vei avea copii”; nu-i pot spune celui ce merge să lupte pentru ţara lui că, fără îndoială, va avea victorie şi succes; dar pot spune, ca Ioab, I Cronici, 19:13: „Fii tare şi să ne îmbărbătăm pentru poporul nostru şi pentru cetăţile Dumnezeului nostru, şi Domnul să facă ceea ce va crede!” Nu pot spune că, fără îndoială, vei avea har, dar pot spune fiecăruia: Foloseşte mijloacele şi lasă succesul muncii tale şi propria mântuire voii şi plăcerii bune a lui Dumnezeu. Nu o pot spune în mod infailibil, căci nu este nicio obligaţie din partea lui Dumnezeu. Şi totuşi această lucrare este rodul voii lui Dumnezeu şi aproape o distribuire arbitrară – El, de bunăvoia Lui, ne-a născut prin Cuvântul Adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui’ (Epistola lui Iacov,

&214

1:18). Să facem ceea ce a poruncit Dumnezeu şi să-L lăsăm pe Dumnezeu să facă ceea ce voieşte. Şi nu e nevoie să spun aceasta, căci întreaga lume în toate faptele ei este şi ar trebui călăuzită de acest principiu. Să ne facem datoria şi să atribuim succesul lui Dumnezeu, a Cărui practică obişnuită este să Se întâlnească cu făpturile Sale ce Îl caută; da, El este deja cu noi; o insistență arzătoare în folosirea mijloacelor ce rezultă din impresia arzătoare a harului Său. Şi, de aceea, din moment ce El este dinainte cu noi şi n-a zăbovit în a ne face bine, n-avem nici un motiv să disperăm referitor la bunătatea şi mila Lui, ci, mai degrabă, să nădăjduim că va fi bine.31”

Dumnezeu Şi-a găsit plăcerea în a da oamenilor Sfintele Scripturi ce „mărturisesc” despre Mântuitorul şi fac cunoscută calea mântuirii. Fiecare păcătos are aceleaşi facultăţi fireşti pentru citirea Bibliei ca şi pentru citirea ziarului; iar dacă este analfabet sau orb, astfel că este incapabil să citească, el are aceeaşi gură cu care să ceară unui prieten să-i citească Biblia ca şi în cazul în care cere alte lucruri. Dacă, deci, Dumnezeu a dat oamenilor Cuvântul Său şi în acel Cuvânt a făcut cunoscută calea mântuirii şi dacă oamenilor li se porunceşte să cerceteze acele Scripturi, ce pot să-i facă înţelepţi întru mântuire, iar ei refuză să procedeze astfel, atunci este limpede că ei sunt culpabili pe bună dreptate, căci sângele lor rămâne asupra capului lor şi Dumnezeu poate să-i arunce pe bună dreptate în iazul de foc. În al treilea rând, dacă s-ar obiecta: Recunoscând toate cele spuse mai sus, nu rămâne totuși faptul că fiecare dintre cei ne-aleşi este incapabil să se pocăiască şi să creadă? Răspunsul este: Da, este recunoscut că dintre toţi păcătoşii, niciunul nu poate, de unul singur, veni la Cristos. Şi din 31

Vol. XXI, pag. 312

&215

perspectiva lui Dumnezeu, acest „nu poate” este unul absolut. Dar acum avem de-a face cu responsabilitatea păcătosului (păcătosul rânduit dinainte spre condamnare, deşi el nu o ştie), iar din perspectiva umană, inabilitatea păcătosului este una morală, aşa cum am evidenţiat mai devreme. Mai mult de-atât, trebuie reţinut că în plus faţă de inabilitatea morală a păcătosului este şi o inabilitate voluntară. Păcătosul trebuie privit nu doar ca lipsit de putere să facă binele, ci ca găsindu-şi plăcerea în rău. Din perspectiva umană, deci, „nu poate” este, de fapt, nu vrea, este o lipsă de putere voluntară, care constă în încăpăţânarea lui. De aceea, fiecare este lăsat „fără scuză” şi de aceea Dumnezeu este „fără vină” când judecă (Psalmii, 51:4) şi drept când îi osândeşte pe toţi cei care „iubesc întunericul mai degrabă decât lumina”. Faptul că Dumnezeu solicită ceea ce este dincolo de propria noastră putere este limpede din Scripturi. Dumnezeu a dat Legea lui Israel la Sinai şi a cerut o supunere totală faţă de aceasta, evidenţiind în mod solemn care ar fi consecinţele neascultării (vezi Deuteronomul, 28). Dar ar fi unii cititori atât de nebuni încât să afirme că Israel era capabil să asculte Legea? Dacă da, le vom da referinţa din Epistola către romani, 8:3, unde ni se spune în mod expres: „Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului”. Să venim acum la Noul Testament. Să vedem pasaje asemeni celui din Matei 5:48: „Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit”. I Corinteni, 15:34: „Veniţi-vă în fire, cum se cuvine, şi nu păcătuiţi!”. I &216

Ioan, 2:1: „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Cristos cel Neprihănit”. Va spune vreun cititor că este capabil prin el însuşi să împlinească aceste cereri ale lui Dumnezeu? Dacă este adevărat, atunci nu are rost să mai continuăm discuţia. Dar acum apare întrebarea: De ce a cerut Dumnezeu omului ceva ce este incapabil să realizeze? Răspunsul este: Fiindcă Dumnezeu refuză să-Şi scadă standardele înaintea noastră. Totuşi trebuie să întrebăm – dacă omul este incapabil să se ridice la standardul lui Dumnezeu, în ce constă responsabilitatea? Dificil precum pare această problemă, este capabilă de o soluţie simplă şi satisfăcătoare. Omul este responsabil să (1) recunoască inabilitatea Sa înaintea lui Dumnezeu şi (2) strige spre El pentru harul de ajutorare. Cu siguranţă aceasta va fi admis de fiecare cititor creştin. Este datoria mea să-mi asum înaintea lui Dumnezeu ignoranţa, slăbiciunea, păcătoşenia, neputinţa de a mă conforma cerinţelor Lui sfinte. Este, de asemenea, datoria mea, precum şi un privilegiu binecuvântat să implor cu ardoare pe Dumnezeu pentru a-mi da înţelepciunea, tăria şi harul, ce mă vor capacita să fac ceea ce este plăcut în ochii Lui; să-I cer să lucreze în mine „şi voinţa, şi înfăptuirea” (Epistola către filipeni, 2:13). În aceeaşi manieră, păcătosul, fiecare păcătos, este responsabil să apeleze la Dumnezeu. De unul singur el nu se poate nici pocăi, nici crede. El nu poate nici veni la Cristos, nici să se întoarcă de la păcatele lui. Dumnezeu îi spune astfel; şi această primă datorie este de a grava în conştiinţa sa că Dumnezeu este adevărat. A doua sa datorie este să strige spre Dumnezeu pentru a fi împuternicit: să-I ceară lui &217

Dumnezeu în milă să depăşească duşmănia şi să-l „atragă” la Cristos; să-Şi reverse asupra lui darurile pocăinţei şi credinţei. Dacă el va face astfel, cu sinceritate din inimă, atunci mai mult ca sigur Dumnezeu va răspunde chemării lui, căci este scris: „Fiindcă ‚oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit’” (Epistola către romani, 10:13). Să presupunem că am alunecat pe pavajul îngheţat noaptea târziu şi mi-am rupt şoldul, nefiind apt de a mă ridica. Dacă rămân pe pământ, îngheţ şi mor. Ce ar trebui, deci, să fac? Dacă sunt hotărât să pier, voi zăcea acolo în tăcere, însă eu voi fi vinovat de un asemenea curs al evenimentelor. Dacă sunt nerăbdător să fiu salvat, îmi voi ridica vocea şi voi striga după ajutor. La fel şi păcătosul, deşi incapabil, el însuşi, să se ridice şi să facă primul pas spre Cristos, este responsabil să strige la Dumnezeu şi dacă o face (din inimă), există un Mântuitor. Dumnezeu „nu e departe de niciunul din noi” (Fapte, 17:27); da, „Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi” (Psalmii, 46:1). Dar dacă păcătosul refuză să strige la Domnul, dacă este determinat să piară, atunci sângele lui este asupra capului lui şi „pierzarea lui este dreaptă” (Epistola către romani, 3:8). O scurtă idee acum referitoare la limitele responsabilităţii umane. Este evident că măsura responsabilităţii umane variază în diferite cazuri şi este mai mare sau mai mică la anumiţi oameni. Standardul măsurii a fost dat în cuvintele Mântuitorului: „Căci cui i se dă mult, i se va cere mult” (Evanghelia după Luca, 12:48). Cu siguranţă Dumnezeu nu a cerut atât de mult celor ce trăiau în vremurile &218

Vechiului Testament, precum cere de la cei născuţi în dispensația creştină. Cu siguranţă Dumnezeu nu va cere atât de mult celor ce au trăit în „evul mediu întunecat”, când Scripturile erau accesibile doar pentru câţiva, precum cere celor din această generaţie, când, practic, fiecare familie din ţară are o copie a Cuvântului Lui. În acelaşi fel, Dumnezeu nu va cere de la păgâni ceea ce va cere de la cei din Creştinătate. Cei păgâni nu vor pieri fiindcă n-au crezut în Cristos, ci fiindcă au eşuat în a se ridica la lumina ce au avut-o – mărturia lui Dumnezeu în natură şi conştiinţă. Să rezumăm. Faptul că responsabilitatea omului constă în abilitatea sa firească este mărturisit de conştiinţă şi asupra lui insistă întreaga Scriptură. Baza responsabilităţii umane este că omul este o fiinţă raţională, capabilă să cântărească probleme eterne şi că el posedă o Revelaţie scrisă de la Dumnezeu în care relaţia lui cu Dumnezeu şi datoria faţă de Creatorul lui sunt definite clar. Măsura responsabilităţii variază la diferite persoane, fiind determinată de gradul de lumină de care s-a bucurat fiecare de la Dumnezeu. Problema responsabilităţii umane primeşte cel puţin o soluţie parţială în Sfintele Scripturi, şi este obligaţia noastră solemnă, precum şi privilegiul, să le cercetăm în continuare cu rugăciuni şi atenţie pentru a primi mai multă lumină, căutând ca Duhul Sfânt să ne călăuzească „în tot adevărul”. Este scris: „El face pe cei smeriţi să umble în tot ce este drept. El învaţă pe cei smeriţi calea Sa” (Psalmii, 25:9). În concluzie, rămâne să evidenţiem că responsabilitatea fiecărui om este de a folosi mijloacele furnizate de Dumnezeu. O atitudine de inerţie fatalistă, fiindcă ştiu că Dumnezeu a hotărât în mod irevocabil tot ce se întâmplă, &219

înseamnă a folosi în mod păcătos şi vicios ceea ce a revelat Dumnezeu spre mângâierea inimii mele. Acelaşi Dumnezeu care a hotărât că un anumit sfârşit trebuie împlinit, a hotărât, de asemenea, că acel sfârşit trebuie atins prin şi ca rezultat al mijloacelor desemnate de El. Dumnezeu nu a dispreţuit folosirea mijloacelor şi nici eu n-ar trebui să o fac. Spre exemplu: Dumnezeu a hotărât că atât timp „cât va fi pământul, nu va înceta semănatul şi seceratul…” (Genesa, 8:22), dar aceasta nu înseamnă că ararea pământului, semănatul ar fi fără rost. Nu, ci Dumnezeu mişcă oamenii să facă acele lucruri, le binecuvântează munca şi astfel împlineşte menirea lor. În acelaşi mod, Dumnezeu a ales, de la început, un popor întru mântuire, dar aceasta nu înseamnă că nu e nevoie ca evangheliştii să predice Evanghelia sau ca păcătoşii să o creadă; prin astfel de mijloace sfaturile Lui veşnice sunt realizate. A argumenta că, din cauză că Dumnezeu a determinat în mod irevocabil destinul etern al fiecărui om, ne absolvă pe toţi de întreaga responsabilitate pentru preocuparea pentru sufletul nostru sau orice folosire sârguincioasă a mijloacelor spre mântuire, ar fi echivalent cu refuzul de a-mi efectua datoriile temporale, fiindcă Dumnezeu mi-a stabilit limitele mele pământești. Că a făcut-o reiese clar din Fapte, 17:26, Iov, 7:1; 14:5, etc. Dacă, deci, orânduirea dinainte a lui Dumnezeu poate fi consecventă cu activităţile respective ale omului în preocupările prezente, de ce să nu fie la fel în ce privește pe cele viitoare? Ceea ce Dumnezeu a unit, noi nu trebuie să despărţim. Fie că putem sau nu vedea legătura ce uneşte pe una cu cealaltă, datoria noastră este clară: „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, &220

pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele Legii acesteia” (Deuteronomul, 29:29). În Fapte, 27:22 Dumnezeu a făcut cunoscut că El a rânduit păstrarea temporară a celor ce îl însoţeau pe Pavel pe vas; totuşi, apostolul n-a ezitat să spună: „Dacă oamenii aceştia nu vor rămâne în corabie, nu puteţi fi scăpaţi” (v. 31); Dumnezeu a desemnat acele mijloace pentru executarea a ceea ce El a hotărât. Din II Regi, 20, aflăm că Dumnezeu a soluţionat să adauge 15 ani vieţii lui Ezechia, totuşi, el trebuie să ia o turtă de smochine şi să o pună pe abcesul de pe pântece! Pavel ştia că era sigur veşnic în mâna lui Cristos (Evanghelia după Ioan, 10:28), totuşi, îşi ţine trupul sub stăpânire (I Corinteni, 9:26). Apostolul Ioan îi asigura pe cei cărora le scria: „ungerea de la El rămâne în voi”, totuşi, în versetul imediat următor îi încuraja: „rămâneţi în El” (I Ioan, 2:27, 28). Doar dacă acordăm atenţie principiului vital că suntem responsabili să folosim mijloacele desemnate de Dumnezeu, vom fi capacitaţi să păstrăm echilibrul Adevărului şi să fim mântuiţi de un fatalism paralizant.

&221

Capitolul 9 Suveranitatea lui Dumnezeu şi rugăciunea „Dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă” I Ioan, 5:14

Pe parcursul acestei cărţi scopul nostru principal a fost cel de a-L înălţa pe Creator şi de a micşora făptura. Tendinţa aproape universală de acum este de a preamări omul şi a-L dezonora şi degrada pe Dumnezeu. Vom afla la fiecare pas că atunci când se discută lucruri spirituale, partea umană şi elementul uman este accentuat, iar partea divină, dacă nu este ignorată întru totul, este împinsă pe ultimul plan. Aceasta este adevărat cu privire la foarte multe învăţături moderne despre rugăciune. În majoritatea cărţilor scrise şi a predicilor despre rugăciune, elementul uman umple scena aproape în întregime: sunt condiţiile pe care noi trebuie să le îndeplinim, promisiunile pe care noi trebuie să le „pretindem”, lucrurile pe care noi trebuie să le facem pentru ca cererile noastre să ne fie ascultate; iar pretenţiile lui Dumnezeu, drepturile lui Dumnezeu, slava lui Dumnezeu sunt trecute cu vederea. Ca o simplă mostră a ceea ce este proclamat astăzi, anexăm un editorial scurt, care a apărut recent în una din apariţiile săptămânale religioase de frunte, intitulat „Rugăciune sau Destin?”

&222

Dumnezeu, în suveranitatea Sa, a rânduit ca destinele umane să fie schimbate şi modelate de voia omului. Aceasta este esenţa adevărului, că rugăciunea schimbă lucruri, însemnând că Dumnezeu schimbă lucruri când oamenii se roagă. Cineva a exprimat în mod şocant aceasta în felul următor: „Sunt anumite lucruri care se vor întâmpla în viaţa unui om fie că se roagă, fie că nu. Sunt alte lucruri ce se vor întâmpla, dacă se roagă şi nu se vor întâmpla dacă el nu se roagă.” Un slujitor creştin a fost impresionat de aceste afirmații, în timp ce a intrat într-un birou de afaceri şi s-a rugat ca Domnul să-i deschidă calea să vorbească cuiva despre Cristos, gândindu-se că lucrurile se vor schimba datorită rugăciunii lui. Apoi mintea lui s-a îndreptat spre alte lucruri şi rugăciunea a fost uitată. A apărut oportunitatea să vorbească omului de afaceri pe care-l vizita, dar n-o distinsese şi era pe cale să iasă când şi-a amintit rugăciunea de acum jumătate de oră şi răspunsul lui Dumnezeu. S-a întors imediat şi a avut o discuţie cu acel om de afaceri, care, deşi era un membru al unei biserici, nu fusese întrebat niciodată dacă era mântuit. Să ne dedicăm rugăciunii şi să deschidem calea ca Dumnezeu să schimbe lucrurile. Să avem grijă să nu devenim fatalişti virtuali prin eşecul de a ne exersa, în rugăciune, voinţa dată de Dumnezeu.

Cele de mai sus ilustrează ceea ce se învaţă acum cu privire la subiectul rugăciunii şi lucrul deplorabil este că, abia dacă o voce este ridicată ca protest. A spune că „destinele umane pot fi schimbate şi modelate de voia omului” este infidelitate crasă – este singurul termen potrivit pentru aceasta. Dacă oricine ar ataca această clasificare, vom întreba dacă poate găsi un infidel oriunde care n-ar fi de acord cu o asemenea declaraţie, şi suntem siguri că un asemenea om nu poate fi găsit. A spune că „Dumnezeu a rânduit ca destinele umane să fie schimbate şi modelate de voia omului” este categoric neadevărat. „Destinul uman” nu este stabilit de „voia omului”, ci de voia lui Dumnezeu. Ceea &223

ce determină destinul uman este dacă un om a fost născut din nou sau nu, căci este scris: „dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Iar în ce privește a cui voință este responsabilă de naşterea din nou – a omului sau a lui Dumnezeu – este stabilit fără îndoială de Evanghelia după Ioan, 1:13: „…născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci DIN DUMNEZEU”. A spune că „destinul uman” poate fi schimbat de voia omului este echivalent cu a declara voia făpturii ca fiind superioară, iar aceasta înseamnă, efectiv, a-L detrona pe Dumnezeu. Dar ce spun Scripturile? Să lăsăm Cartea să răspundă: 6Domnul

omoară şi învie, El coboară în Locuinţa morţilor şi El scoate de acolo. 7Domnul sărăceşte şi El îmbogăţeşte, El smereşte şi El înalţă.

I Samuel, 2:6-8. Întorcându-ne la editorialul de aici, ni se spune apoi: „Aceasta este esența adevărului, că rugăciunea schimbă lucruri, însemnând că Dumnezeu schimbă lucruri când oamenii se roagă.” Aproape oriunde mergem astăzi, dăm peste vreo inscripţie pe o maşină, „Rugăciunea schimbă lucruri”. Cât despre înţelesul acestor cuvinte, este evident din literatura curentă asupra rugăciunii – trebuie să-L convingem pe Dumnezeu să-Şi schimbe scopul. Cu privire la aceasta vom spune mai multe în continuare. Din nou, editorul ne spune: „Cineva a exprimat în mod şocant aceasta în felul următor: «Sunt anumite lucruri care se vor întâmpla în viaţa unui om, fie că se roagă, fie că nu. Sunt alte lucruri ce se vor întâmpla dacă se roagă şi nu se vor întâmpla dacă el nu se roagă.»” Că se întâmplă lucruri &224

dacă un om se roagă sau nu, este exemplificat zilnic în vieţile celor neregeneraţi, căci majoritatea nu se roagă niciodată în vreun fel. Faptul că „alte lucruri se întâmplă, dacă se roagă” necesită o explicaţie. Dacă un credincios se roagă în credinţă şi cere lucrurile ce sunt potrivite cu voia lui Dumnezeu, cu siguranţă va obţine ceea ce ceruse. Din nou, faptul că alte lucruri se vor întâmpla dacă el se roagă, este, de asemenea, adevărat referitor la beneficiile subiective derivate din rugăciune: Dumnezeu va deveni mai real pentru el şi promisiunile Lui mai preţioase. Faptul că „alte lucruri nu se vor întâmpla, dacă el nu se roagă” este adevărat cu privire la propria lui viaţă – o viaţă fără rugăciune înseamnă o viaţă trăită în afara comuniunii cu Dumnezeu şi toate cele implicate de aceasta. Dar a afirma că Dumnezeu nu va aduce la împlinire scopul Lui etern, şi nu poate să o facă decât dacă ne rugăm, este complet eronat, căci acelaşi Dumnezeu care a hotărât sfârşitul, a hotărât, de asemenea, că sfârşitul Lui se va îndeplini prin mijloacele Sale desemnate şi unul din acestea este rugăciunea. Dumnezeul care a stabilit să acorde o binecuvântare, dă, de asemenea, un duh de rugăciune care caută întâi binecuvântarea. Exemplul citat în editorialul de mai sus al slujitorului creştin şi al omului de afaceri este puţin spus unul nefericit, căci, potrivit termenilor ilustraţiei, Dumnezeu nu a răspuns rugăciunii slujitorului creştin, întrucât, din câte se pare, calea nu fusese deschisă pentru a vorbi omului de afaceri despre sufletul lui. Ci, părăsind biroul şi amintindu-şi de rugăciune, slujitorul creştin (probabil în energia firii) a decis să răspundă rugăciunii de unul singur şi, în loc să-L lase pe Domnul să „deschidă calea” pentru el, a luat frâiele în propriile mâini. &225

Cităm acum din una din ultimele cărţi apărute despre rugăciune. Autorul spune: „Posibilităţile şi necesitatea rugăciunii, puterea şi rezultatele ei, sunt manifestate în oprirea şi schimbarea scopurilor lui Dumnezeu şi în atenuarea loviturii puterii Lui.” O aserţiune ca aceasta este o reflecţie oribilă despre caracterul Celui Prea Înalt, care „face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului: şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: Ce faci?” (Daniel, 4:35). Nu e câtuşi de puţin nevoie ca Dumnezeu să-Şi schimbe planurile sau să-Şi modifice scopul pentru motivul atot-suficient că acestea au fost elaborate sub influenţa bunătăţii perfecte şi înţelepciunii Sale lipsite de greşeală. Oamenii pot avea ocazia de a-şi modifica scopul, căci, în limitarea lor, ei sunt adesea incapabili să anticipeze ceea ce poate apărea după formarea planurilor lor. Dar aceasta nu este valabil în cazul lui Dumnezeu, căci El cunoaşte sfârşitul de la început. A afirma că Dumnezeu Îşi schimbă scopul este echivalent cu a contesta bunătatea Lui sau a nega înţelepciunea Lui eternă. În aceeaşi carte ni se spune: Rugăciunile sfinţilor lui Dumnezeu sunt stocul de capital în ceruri prin care Cristos Îşi continuă marea lucrare pe pământ. Marile răspândiri şi marile convulsii pe Pământ sunt rezultatele acestor rugăciuni. Pământul este schimbat, revoluţionat, îngerii se mişcă mai cu putere, zboară mai rapid, iar conduita lui Dumnezeu este modelată pe măsură ce rugăciunile sunt mai multe şi mai eficiente.

Această afirmaţie este şi mai greşită – dacă era cu putinţă una ca aceasta – şi nu ezităm să numim aceasta blasfemie. În primul rând, ea neagă direct Epistola către efeseni, 3:11, care vorbeşte despre „planul veşnic” al lui &226

Dumnezeu. Dacă scopul lui Dumnezeu este unul etern, atunci conduita Lui nu este „modelată” astăzi. În al doilea rând, aceasta contrazice Epistola către efeseni, 1:11, care declară în mod expres că Dumnezeu „face toate după sfatul voii Sale”, de unde rezultă aceasta: conduita lui Dumnezeu nu este „modelată” de rugăciunile omeneşti. În al treilea rând, o declaraţie ca cea de mai sus face ca voia făpturii să fie superioară, căci, dacă rugăciunile noastre modelează conduita lui Dumnezeu, atunci Cel Prea Înalt, este subordonat viermilor de pe Pământ. Duhul Sfânt întreabă prin apostolul: „Căci cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui?” (Romani, 11:34). Asemenea gânduri despre rugăciune citate de noi sunt tributare unor concepţii scăzute şi inadecvate despre Dumnezeu Însuşi. Ar trebui să fie clar că nu ne-am găsi mângâierea sau aceasta ar fi de mici proporţii, rugându-ne unui Dumnezeu ce ar fi asemeni unui cameleon, ce-şi schimbă culoarea în fiecare zi. Ce încurajare este să ne înălţăm inimile spre Cel ce are ceva în minte azi şi altceva mâine? Care-ar fi utilitatea cererii de la un monarh pământesc dacă am şti că este atât de schimbător încât legiferează o cerere astăzi şi mâine o anulează? Oare nu tocmai această neschimbare a lui Dumnezeu reprezintă cea mai mare încurajare de a ne ruga? Fiindcă în El „nu există schimbare, nici umbră de mutare”; noi suntem asiguraţi că dacă Îi cerem ceva potrivit voii Lui, suntem siguri că suntem auziţi. Luther a remarcat foarte bine: „Rugăciunea nu înseamnă învingerea șovăielii lui Dumnezeu, ci agățarea de bunăvoinţa Lui”. Şi aceasta ne conduce să oferim câteva remarci referitoare la intenţia rugăciunii. De ce a stabilit Dumnezeu &227

că noi trebuie să ne rugăm? Majoritatea oamenilor ar răspunde: Pentru a putea obţine de la Dumnezeu lucrurile de care avem nevoie. În timp ce acesta este unul din scopurile rugăciunii, în niciun caz nu e cel principal. Mai mult, ia în considerare rugăciunea doar din perspectiva umană, iar rugăciunea, din nefericire, are nevoie să fie privită din perspectiva divină. Să privim, deci la unele din motivele pentru care Dumnezeu ne-a poruncit să ne rugăm. Întâi de toate, rugăciunea a fost desemnată ca Domnul Dumnezeu Însuşi să fie onorat. Dumnezeu cere ca noi să recunoaştem că El este, într-adevăr, „Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnică” (Isaia, 57:15). Dumnezeu ne solicită ca noi să recunoaștem acest domeniu universal al Lui: cerându-i lui Dumnezeu ploaie, Ilie n-a făcut decât să mărturisească controlul Lui asupra elementelor naturii; rugându-ne lui Dumnezeu să izbăvească un biet păcătos de la mânia viitoare, recunoaştem că „mântuirea vine de la Domnul” (Iona, 2:9); implorând binecuvântarea Lui asupra Evangheliei în cele mai îndepărtate părţi ale Pământului, declarăm domnia Lui asupra întregului Pământ. Din nou, Dumnezeu ne solicită să-L lăudăm, iar rugăciunea, reala rugăciune, este un act de laudă. Rugăciunea este un act de laudă în măsura în care este prosternarea sufletului înaintea Lui; în măsura în care este invocarea numelui Lui măreţ şi sfânt; în măsura în care este recunoașterea bunătăţii, puterii, neschimbării şi harului Lui; în măsura în care este acceptarea suveranităţii Lui, recunoscută printr-o supunere faţă de voia Lui. Este foarte semnificativ să observăm în această privinţă că Templul n-a fost desemnat de Cristos drept Casa Jertfelor, ci Casa Rugăciunii. &228

Din nou, rugăciunea contribuie la slava lui Dumnezeu, căci în rugăciune nu facem decât să ne recunoaştem dependenţa de El. Atunci când ne rugăm cu smerenie în faţa Fiinţei Divine, ne aruncăm în faţa puterii şi îndurării Lui. Căutând binecuvântările de la Dumnezeu mărturisim că El este Autorul şi Sursa oricărui bine şi dar perfect. Faptul că rugăciunea aduce slavă lui Dumnezeu este văzut mai apoi din faptul că rugăciunea cheamă credinţa la exercitare şi nimic din noi nu este atât de onorant şi plăcut Lui ca încrederea inimii noastre. În al doilea rând, rugăciunea este desemnată de Dumnezeu pentru binecuvântarea noastră spirituală ca mijloc pentru creşterea noastră în har. Căutând să aflăm intenţia rugăciunii, aceasta ar trebui să ne preocupe înainte de a privi rugăciunea ca mijloc pentru obţinerea furnizării nevoilor noastre. Rugăciunea este menită de Dumnezeu pentru smerirea noastră. Rugăciunea, reala rugăciune este venirea în prezenţa lui Dumnezeu şi un sentiment al maiestăţii Sale impunătoare produce realizarea nimicniciei şi nevredniciei noastre. Din nou; rugăciunea este intenţionată de Dumnezeu pentru exersarea credinţei noastre. Credinţa este generată de Cuvânt (Epistola către romani, 10:17), dar este exercitată prin rugăciune; de aceea, citim despre „rugăciunea credinţei”. Din nou: rugăciunea cheamă dragostea în acţiune. În ce priveşte ipocritul, apare întrebarea: „Este Cel Atotputernic desfătarea lui? Înalţă el tot timpul rugăciuni la Dumnezeu?” (Iov, 27:10). Dar cei ce-L iubesc pe Domnul nu pot sta mult timp departe de El, căci Îşi găsesc plăcerea în a se despovăra Lui. Nu doar că rugăciunea cheamă dragostea în acţiune, dar prin răspunsurile directe garantate la rugăciunile noastre, dragostea noastră pentru &229

Dumnezeu este mărită – „Iubesc pe Domnul, căci El aude glasul meu, cererile mele” (Psalmii, 116:1). Din nou; rugăciunea este intenţionată de Dumnezeu să ne înveţe valoarea binecuvântărilor pe care le-am căutat de la El şi aceasta ne determină să ne bucurăm şi mai mult când El a revărsat asupra noastră ceea pentru care ne rugăm Lui. În al treilea rând, rugăciunea este desemnată de Dumnezeu pentru ca noi să căutăm la El lucrurile de care avem nevoie. Dar aici poate apărea o dificultate pentru cei care au citit cu atenţie capitolele precedente din această carte. Dacă Dumnezeu a rânduit dinainte, înainte de întemeierea lumii, tot ceea ce se întâmplă în timp, care mai este utilitatea rugăciunii? Dacă este adevărat că „din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile” (Epistola către romani, 11:36), atunci de ce să ne rugăm? Înainte de a răspunde direct acestor întrebări, ar trebui să accentuăm faptul că există la fel de multe motive să întrebăm Care este rostul venirii mele la Dumnezeu şi rostirii a ceea ce El ştie deja? Care e rostul istorisirii înaintea Lui a nevoii mele, văzând că Lui Îi este cunoscută deja? Căci am putea obiecta: Care este rostul rugăciunii pentru orice când totul a fost rânduit dinainte de Dumnezeu? Rugăciunea nu are scopul informării lui Dumnezeu, ca şi cum El ar fi ignorant (Mântuitorul a declarat în mod expres „căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi”, Evanghelia după Matei, 6:8), ci este pentru a realiza că El ştie ceea ce avem nevoie. Rugăciunea nu este desemnată pentru aprovizionarea lui Dumnezeu cu cunoaşterea nevoilor noastre, ci este gândită ca o mărturisire Lui a simţului nostru de nevoie. În aceasta, ca şi în toate, gândurile lui Dumnezeu nu sunt asemeni gândurilor noastre. Dumnezeu cere ca darurile Lui &230

să fie căutate. El doreşte să fie onorat de cererea noastră, la fel cum Lui i Se cuvinte mulţumirea noastră după ce a revărsat asupra noastră binecuvântarea sa. Cu toate acestea, întrebarea se întoarce asupra noastră: Dacă Dumnezeu ar fi Predestinatorul a toate cele trecătoare şi Rânduitorul tuturor evenimentelor, atunci nu e rugăciunea un exerciţiu fără beneficiu? Un răspuns suficient la aceste întrebări este că Dumnezeu ne porunceşte să ne rugăm: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni, 5:17). Şi din nou, „trebuie să se roage necurmat şi să nu se lase” (Evanghelia după Luca, 18:1). Şi mai departe: Scriptura declară că „rugăciunea credinţei va mântui pe cei bolnavi” şi „rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi, dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit” (Epistola lui Iacov, 5:15, 16); în timp ce Domnul Isus Cristos, Exemplul nostru perfect în toate lucrurile, era cu precădere un Om al Rugăciunii. Aşadar, este evident că rugăciunea nu e nici fără rost, nici fără valoare. Dar aceasta nu înlătură dificultatea şi nici nu răspunde întrebării cu care am început. Care este deci relaţia dintre suveranitatea lui Dumnezeu şi rugăciunea creştină? Întâi de toate, am spune cu emfază că rugăciunea nu este intenţionată să schimbe scopul lui Dumnezeu şi nici să-L mişte să-Și facă noi scopuri. Dumnezeu a hotărât că anumite evenimente vor avea loc, dar, de asemenea, a hotărât că aceste evenimente să aibă loc prin mijloacele desemnate de El pentru îndeplinirea lor. Dumnezeu a ales pe unii să fie mântuiţi, dar El a hotărât, de asemenea, că aceştia vor fi &231

mântuiţi prin predicarea Evangheliei. Evanghelia, deci, este unul din mijloacele desemnate pentru derularea sfatului Domnului, iar rugăciunea este un alt mijloc. Dumnezeu a hotărât mijloacele şi sfârşitul, iar printre mijloace este rugăciunea. Chiar rugăciunile poporului Său sunt incluse în hotărârile Sale eterne. De aceea, în loc ca rugăciunile să fie fără rost, ele sunt printre mijloacele prin care Dumnezeu Îşi exercită hotărârile Sale. Dacă, într-adevăr, lucrurile se petrec din întâmplare sau dintr-o necesitate fatală, rugăciunile, în acest caz, ar putea să fie lipsite de eficacitate morală şi de niciun folos, dar, din moment ce sunt rânduite de îndrumarea înţelepciunii divine, rugăciunile au un loc în ordinea evenimentelor.

Haldane. Faptul că rugăciunile nu sunt fără sens pentru execuţia lucrurilor hotărâte de Dumnezeu este învăţat clar în Scripturi. Ilie ştia că Dumnezeu era pe punctul de a da ploaie, dar aceasta nu l-a împiedicat să se dedice rugăciunii (Epistola lui Iacov, 5:17, 18). Daniel „a înţeles” din scrierile profeţilor că robia trebuia să dureze şaptezeci de ani, dar, totuşi, aproape de sfârşitul acestor şaptezeci de ani, ni se spune că el „şi-a întors faţa spre Domnul Dumnezeu ca să-L caute cu rugăciuni şi cereri, postind în sac şi cenuşă” (Daniel, 9:2, 3). Dumnezeu i-a spus profetului Ieremia: „Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde”, dar în loc să adauge că, de aceea, nu e nevoie ca tu să Mi te rogi pentru aceste lucruri, El spune: „Apoi voi mă veţi chema şi veţi pleca; Mă veţi ruga şi vă voi asculta” (Ieremia, 29:12). &232

Şi iarăşi: în Ezechiel 36 citim despre promisiunile explicite, pozitive şi necondiţionate pe care Dumnezeu le-a făcut referitor la restaurarea viitoare a lui Israel, dar totuşi în versetul 37 a aceluiaşi capitol ni se spune: „Astfel vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Iată în ce privinţă Mă voi lăsa înduplecat de casa lui Israel şi iată ce voi face pentru ei: voi înmulţi pe oameni ca pe o turmă de oi!” Aici este, aşadar, înţelesul rugăciunii: nu că voia lui Dumnezeu poate fi modificată, ci că ea poate fi împlinită în timpul şi modul Lui. Fiindcă Dumnezeu a promis anumite lucruri noi putem să le cerem cu asigurarea deplină a credinţei. Este scopul lui Dumnezeu ca voia Lui să fie împlinită prin mijloacele Lui desemnate şi că El poate face bine poporului Său în proprii Lui termeni şi aceasta prin ‚mijloacele’ şi „termenii” de implorare şi rugăminte. Oare Fiul lui Dumnezeu nu ştia că după moartea şi învierea Sa El va fi înălţat de Tatăl? Cu siguranţă ştia. Totuşi, Îl vedem cerând acest lucru: „Tată, proslăveşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea” (Evanghelia după Ioan, 17:5)! Nu ştia că niciunul dintre ai Lui nu putea pieri? Totuşi, El L-a implorat pe Tatăl să-i „păzească” (Ioan, 17:11)! În final, ar trebui spus că voia lui Dumnezeu este neschimbătoare şi nu poate fi modificată de strigătele noastre. Când hotărârea lui Dumnezeu nu este în favoarea unui popor pentru a-i face bine, aceasta nu poate fi schimbată în favoarea lui nici de rugăciunile cele mai fierbinți și insistente ale celor ce au cel mai mare interes față de El: „Domnul mi-a zis: „Chiar dacă Moise şi Samuel s-ar înfăţişa înaintea Mea, tot n-aş fi binevoitor faţă de poporul acesta. Izgoneşte-l dinaintea Mea, ducă-se!” (Ieremia, 15:1).

&233

Rugăciunile lui Moise pentru a intra în ţara promisă sunt din aceeaşi categorie. Viziunea noastră referitoare la rugăciune trebuie revizuită şi adusă în armonie cu învăţătura Scripturii despre acest subiect. Ideea predominantă pare a fi că eu vin la Dumnezeu şi-L rog să facă ceea ce vreau şi eu mă aştept ca El să-mi dea ce am cerut. Dar aceasta este cea mai dezonorantă şi degradantă concepţie. Credinţa populară Îl reduce pe Dumnezeu la un slujitor, slujitorul nostru: împlinindu-ne poruncile, îndeplinindu-le plăcerile, asigurându-ne dorinţele. Nu; rugăciunea este venirea la Dumnezeu, spunându-I nevoia mea, dedicându-mi calea Domnului şi lăsându-L pe El să dea răspunsul potrivit după cum găsește că este cel mai bine. Aceasta îmi face voia supusă Lui în loc de cazul menţionat, căutând să aduc voia Lui să fie supusă voii mele. Nicio rugăciune nu-I este plăcută lui Dumnezeu decât dacă duhul ce acţionează în ea este „nu voia mea, ci a Ta să se facă”. „Când Dumnezeu revarsă binecuvântări asupra unui popor în rugăciune, nu e de dragul rugăciunilor acestuia, ca şi cum El ar fi înclinat sau întors de ei, ci de dragul Lui şi datorită propriei Lui voi suverane şi propriei Lui plăceri. Am putea spune atunci - care este scopul rugăciunii? Și răspundem: Aceasta este calea şi mijlocul desemnat de Dumnezeu pentru transmiterea binecuvântărilor bunătăţii Lui către poporul Lui. Căci, deşi El le-a avut drept scop, le-a furnizat şi le-a promis, totuşi El vrea să fie căutat pentru a le da, iar a le cere este un privilegiu, dar şi o datorie. Atunci când poporul este binecuvântat cu un duh de rugăciune, prevesteşte binele şi arată ca şi cum Dumnezeu a intenţionat să reverse lucrurile bune cerute, care trebuie cerute mereu în supunere faţă de voia lui Dumnezeu, spunând: Nu voia mea, ci voia Ta să se facă”

John Gill &234

Distincţia observată mai sus este de o mare importanţă practică pentru pacea inimii noastre. Probabil lucrul experimentat de creştini mai mult ca oricare altul este rugăciunea fără răspuns. Ei I-au cerut lui Dumnezeu ceva: atât cât pot judeca, au cerut în credinţă, crezând că vor primi ceea pentru care L-au implorat pe Domnul: şi au cerut cu sinceritate şi în mod repetat, dar răspunsul n-a venit. Rezultatul este că, în multe cazuri, credinţa în eficacitatea rugăciunii devine slăbită până când speranţa lasă loc disperării şi cămăruţa este neglijată în totalitate. Nu-i aşa? Acum ar fi surprinzător pentru cititorii noştri când spunem că fiecare rugăciune reală a credinţei ce a fost vreodată oferită lui Dumnezeu n-a rămas fără răspuns? Şi totuşi afirmăm aceasta fără ezitare. Dar spunând aceasta, trebuie să ne referim din nou la definiţia rugăciunii. Să o repetăm. Rugăciunea este venirea la Dumnezeu, spunându-I nevoia mea (sau nevoia altora), dedicându-mi calea Domnului şi apoi lăsându-L pe El să dea răspunsul potrivit după cum găsește că este cel mai bine. Aceasta Îl lasă pe Dumnezeu să răspundă rugăciunii în orice mod găseşte El potrivit şi, adesea, răspunsul Lui poate fi opusul a ceea ce ar fi fost cel mai acceptabil cărnii; dacă ne-am ABANDONAT cu adevărat nevoia în mâinile Lui, răspunsul Lui va veni, fără doar şi poate. Să privim două exemple. În Evanghelia după Ioan, 11, citim despre boala lui Lazăr. Domnul l-a „iubit”, dar fusese absent din Betania. Surorile au trimis un mesager la Domnul, făcându-I cunoscută starea fratelui lor. Şi observaţi în mod special cum era formulat apelul lor: „Doamne, iată că acela pe care-L iubeşti este bolnav”. Aceasta a fost tot. Ele nu L-au rugat să-l &235

vindece pe Lazăr. Ele nu I-au cerut să se grăbească spre Betania. Ele pur şi simplu şi-au împărtăşit nevoia, I-au încredințat cazul şi L-au lăsat să acţioneze aşa cum considera El cel mai potrivit! Şi care a fost răspunsul Domnului nostru? A răspuns apelului lor şi a dat curs cererii lor nerostite? Cu siguranţă că da, deşi, probabil, nu în modul în care sperau ele. El a răspuns zăbovind „două zile în locul în care era” (Ioan, 11:6) şi îngăduind ca Lazăr să moară! Dar în acel moment, aceasta nu era totul. Mai târziu, El a călătorit spre Betania şi l-a înviat din morţi pe Lazăr. Scopul nostru în amintirea acestui caz este de a ilustra atitudinea adecvată a unui credincios înaintea lui Dumnezeu în momentul nevoii. Următorul exemplu va accentua mai degrabă metoda lui Dumnezeu de a răspunde copilului Său în nevoie. Ne întoarcem spre II Corinteni, capitolul 12. Apostolului Pavel i s-a acordat un privilegiu nemaipomenit. El a fost transportat spre Paradis. Urechile lui au auzit şi ochii lui au privit ceva ce nu i-a fost dat niciunui muritor să audă sau să vadă înainte de moarte. Revelaţia minunată era mai mult decât putea îndura apostolul. El se afla în pericolul de a deveni „înfumurat” de experienţa sa extraordinară. De aceea, o ţepuşă în carne, un sol al lui Satan, a fost trimis să-l pălmuiască pentru ca să nu se înalţe peste măsură. Şi apostolul îşi revarsă nevoia înaintea Domnului; el Îl imploră de trei ori ca această ţepuşă din carne să fie îndepărtată. A fost rugăciunea lui ascultată? Cu siguranţă, doar că nu în maniera dorită de el. „Ţepuşa” n-a fost îndepărtată, dar harul a fost dat pentru a o putea suporta. Povara n-a fost ridicată, dar a fost asigurată tăria pentru a o putea purta. Obiectează cineva că este privilegiul nostru să facem mai mult decât să ne revărsăm nevoia înaintea lui &236

Dumnezeu? Ni se aminteşte că, din câte se pare, Dumnezeu ne-a dat un cec în alb şi ne-a chemat să-l completăm? Se spune că promisiunile lui Dumnezeu sunt atotcuprinzătoare şi că putem să-L rugăm pe Dumnezeu orice dorim? Dacă e aşa, trebuie să atragem atenţia asupra faptului că este necesar să comparăm verset cu verset, dacă vrem să învăţăm întreaga gândire a lui Dumnezeu asupra oricărui subiect şi că, dacă aceasta este realizat, descoperim că Dumnezeu a explicat promisiunile date sufletelor ce se roagă, spunând: „Dacă cerem ceva potrivit voii Lui, ne ascultă” (I Ioan, 5:14). Rugăciunea reală este comuniunea cu Dumnezeu, astfel ca să existe gânduri comune între mintea Lui şi a noastră. Ceea ce este necesar este ca El să ne umple inimile cu gândurile Lui, iar apoi dorinţele Lui vor deveni dorinţele noastre, întorcându-se înapoi spre El. Aici este, deci, locul de întâlnire dintre suveranitatea lui Dumnezeu şi rugăciunea creştină: Dacă cerem orice potrivit voii Lui, El ne ascultă, iar dacă nu cerem, El nu ne ascultă; aşa cum a spus apostolul Iacov: „Sau cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre” (4:3). Dar Domnul Isus nu le spune ucenicilor Săi: „Adevărat, adevărat vă spun că orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da” (Ioan, 16:23)? Ba da; dar această promisiune nu le acordă sufletelor ce se roagă un cec în alb. Aceste cuvinte ale Domnului nostru sunt în acord perfect cu cele ale apostolului Ioan: „Dacă cerem după voia Lui, ne ascultă”. Ce să cerem „în numele lui Cristos”? Cu siguranţă că încheierea rugăciunii noastre cu cuvintele „în numele lui Cristos” e mult mai mult decât o formulă de rugăciune. A apela la Dumnezeu pentru orice în numele lui Cristos necesită să fii în acord cu ceea ce Cristos este! A cere lui &237

Dumnezeu în numele lui Cristos este ca şi cum Cristos Însuşi ar fi Cel ce Se roagă. Putem doar să-I cerem lui Dumnezeu ceea ce Cristos ar fi cerut. De aceea, a cere în numele lui Cristos este a pune de-o parte propriile noastre dorinţe, acceptându-le pe ale lui Dumnezeu! Să amplificăm acum definiţia noastră a rugăciunii. Ce este rugăciunea? Rugăciunea nu e atât o acţiune, cât o atitudine – o atitudine de dependenţă de Dumnezeu. Rugăciunea este o mărturisire a slăbiciunii făpturii, ba chiar a neajutorării ei. Rugăciunea este recunoaşterea nevoii noastre şi revărsarea ei înaintea lui Dumnezeu. Nu spunem că rugăciunea este doar atât, căci nu este aşa, ci aceasta este esenţa, elementul primordial al ei. Admitem deschis că nu suntem capabili să oferim o definiţie completă a rugăciunii în cadrul unei propoziţii scurte sau într-un anumit număr de cuvinte. Rugăciunea este atât o atitudine, cât şi o acţiune umană, dar e şi elementul divin implicat, şi aceasta face imposibilă o analiză exhaustivă, dar şi necuviincios de încercat. Dar admiţând aceasta, insistăm din nou că rugăciunea este, în mod fundamental, o atitudine de dependenţă de Dumnezeu. De aceea, rugăciunea este opusul dictării lui Dumnezeu. Fiindcă rugăciunea este o atitudine de dependenţă, cel ce se roagă este supus voii divine, iar supunerea faţă de voia divină înseamnă că suntem mulţumiţi ca Domnul să ne împlinească nevoile potrivit dictatelor plăcerii Lui suverane. Şi totuşi, spunem că fiecare rugăciune oferită lui Dumnezeu cu acest duh cu siguranţă întâlneşte răspuns şi ascultare de la El. Aici este, aşadar, răspunsul la întrebarea de început şi soluţia scripturală pentru dificultatea aparentă. Rugăciunea nu este cererea adresată lui Dumnezeu pentru ca El să-Şi modifice scopul sau ca El să-şi formeze un scop nou. &238

Rugăciunea este abordarea unei atitudini de dependenţă de Dumnezeu. Revărsarea nevoii noastre înaintea Lui, cererea acelor lucruri ce sunt în acord cu voia Lui şi de aceea nu e nimic inconsecvent între suveranitatea divină şi rugăciunea creştină. În încheierea acestui capitol am putea rosti o avertizare pentru a proteja cititorul împotriva formulării unei concluzii false din cele spuse. N-am căutat să rezumăm aici întreaga învăţătură a Scripturii referitor la subiectul rugăciunii şi nici n-am încercat să discutăm problema rugăciunii în general; în schimb, ne-am limitat mai mult sau mai puţin la o consideraţie a relaţionării dintre Suveranitatea lui Dumnezeu şi Rugăciunea Creştină. Ceea ce am scris are intenţia principală de a protesta împotriva mult mai modernei învăţături, care accentuează în așa fel elementul uman în rugăciune, încât partea divină este aproape în întregime pierdută din vedere. În Ieremia, 10:23, ni se spune: „Ştiu, Doamne, că soarta omului nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă să-şi îndrepte paşii spre ţintă” (cf. Proverbele, 16:9); şi totuşi, în multe din rugăciunile lui, omul presupune în mod necuviincios că Îl îndreaptă pe Domnul în ce-I privește calea şi ce ar trebui El să facă: chiar sugerând că dacă el ar fi avut frâiele lucrurilor lumii şi ale Bisericii, el ar face rapid ca lucrurile să fie foarte diferite de ceea ce sunt. Aceasta nu poate fi negat: căci oricine cu un minimum de discernământ spiritual poate să depisteze acest duh în multe dintre întâlnirile noastre moderne de rugăciune unde carnea deţine controlul. Cât de zăbavnici suntem cu toţii în a învăţa lecţia că făpturile trufaşe trebuie să fie aduse jos pe genunchi şi smerite până la pământ. Şi acesta este &239

însăşi starea în care rugăciunea era menită a ne aduce. Dar omul – în depravarea sa obișnuită – preface taburetul în tron, de unde i-ar dicta cu dragă inimă Celui Atotputernic ceea ce trebuie să facă… lăsând astfel spectatorului impresia că, dacă Dumnezeu ar avea jumătate din compasiunea pe care o au cei ce se roagă (?), toate ar fi puse rapid în ordine! Așa este aroganţa firii vechi, chiar şi într-un copil al lui Dumnezeu. Scopul nostru principal din acest capitol a fost de a accentua nevoia pentru supunere în rugăciune, a voii noastre faţă de voia lui Dumnezeu. Dar trebuie, de asemenea, adăugat că rugăciunea este mult mai mult decât un exerciţiu de pioşenie şi cu totul altceva decât o prestaţie mecanică. Rugăciunea este, într-adevăr, un mijloc divin desemnat prin care putem obţine de la Dumnezeu lucrurile pe care le cerem, dat fiind că cerem lucruri ce sunt în acord cu voia Lui. Aceste pagini vor fi fost scrise fără rost dacă nu-l conduc atât pe scriitor, cât şi pe cititor, să strige cu o seriozitate mai profundă de acum încolo: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” (Evanghelia după Luca, 11:1).

&240

Capitolul 10 Atitudinea noastră faţă de suveranitatea lui Dumnezeu „Da, Tată, Te laud, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale”

Evanghelia după Matei, 11:26

În capitolul de faţă vom lua în considerare pe scurt aplicaţia practică pentru noi a marelui adevăr asupra căruia am zăbovit în diversele sale ramificaţii în paginile anterioare. În capitolul 12 vom aprofunda valoarea acestei doctrine, dar aici ne vom rezuma la o definiţie a ceea ce ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de suveranitatea lui Dumnezeu. Fiecare adevăr care ne este revelat în Cuvântul lui Dumnezeu nu doar spre informarea noastră, ci şi spre inspiraţia noastră. Biblia ne-a fost dată nu spre a ne satisface o curiozitate leneşă, ci spre a edifica sufletele cititorilor. Suveranitatea lui Dumnezeu este ceva mai mult decât un principiu abstract ce explică raţionamentul guvernării lui Dumnezeu: este intenţionat ca o motivație pentru frica evlavioasă, ne este dat spre cunoaştere pentru promovarea trăirii neprihănite, este revelat pentru a aduce la supunere inimile noastre răzvrătite. O adevărată recunoaştere a suveranităţii lui Dumnezeu ne smereşte aşa cum nu ne smereşte sau nu ne poate smeri nimic altceva, aducând inima într-o supunere umilă înaintea lui Dumnezeu, determinându-ne să renunţăm la propria noastră voinţă şi făcându-ne să ne desfătăm în perceperea şi împlinirea voii divine. &241

Atunci când vorbim despre suveranitatea lui Dumnezeu, prin aceasta înţelegem cu mult mai mult decât exerciţiul puterii de guvernare a lui Dumnezeu, deşi, desigur, aceasta este inclusă în exprimare. După cum am observat într-un capitol anterior, suveranitatea lui Dumnezeu înseamnă Dumnezeirea lui Dumnezeu. În semnificaţia sa profundă şi deplină, titlul acestei cărţi semnifică Caracterul şi Fiinţa Celui a Cărui plăcere este împlinită şi a Cărui voie este executată. Prin urmare, a recunoaşte cu adevărat suveranitatea lui Dumnezeu înseamnă a privi atent spre Suveranul Însuşi. Înseamnă a veni în prezenţa „Maiestăţii din locurile preaînalte”. Înseamnă a-L vedea pe Dumnezeul de trei ori sfânt în slava Sa extraordinară. Efectele unei astfel de imagini pot fi văzute din acele versete ce descriu experienţa diferitelor persoane ce au primit o viziune asupra Domnului Dumnezeu. Observaţi experienţa lui Iov – cel despre care Domnul Însuşi a spus: „Nu este niciunul ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău” (Iov, 1:8). La sfârşitul cărţii ce-i poartă numele ni se arată un Iov în prezenţa divină: cum se comportă el când este adus faţă în faţă cu Iehovah? Ascultaţi ce spune: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea, mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă” (Iov, 42:5, 6). Aşadar, vederea lui Dumnezeu, revelat în maiestatea sa extraordinară, l-a determinat pe Iov să se privească cu dezgust şi nu doar atât, ci şi să se umilească înaintea Celui Atotputernic. Luaţi-l în considerare pe Isaia. În capitolul şase al profeţiei lui este adusă o scenă înaintea noastră, ce are puţine echivalente chiar şi în Scriptură. Profetul Îl vede pe Domnul &242

sus pe un tron „înalt şi înălţat”. Deasupra acestui Tron stăteau serafimii cu feţe învăluite, strigând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor”. Care este efectul acestei imagini asupra profetului? Citim: „Apoi am spus: Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” (Isaia, 6:5.) O vedere a Împăratului divin l-a smerit pe Isaia în ţărână, aducându-l la realizarea propriei nimicnicii. Încă un exemplu. Priviţi la profetul Daniel. Spre sfârşitul vieţii lui acest om al lui Dumnezeu L-a văzut pe Domnul într-o teofanie. El a apărut în faţa slujitorului Său în formă umană „îmbrăcat în in” şi cu „brâu de aur” – simbolistica sfinţeniei şi a slavei divine. Citim că „Trupul Lui era ca o piatră de hrisolit, faţa îi strălucea ca fulgerul şi ochii îi erau nişte flăcări ca de foc; dar braţele şi picioarele semănau cu nişte aramă lustruită şi glasul lui tuna ca vuietul unei mari mulţimi.” Daniel spune apoi despre efectul avut de această viziune asupra lui – „Eu, Daniel, am văzut singur vedenia; dar oamenii care erau cu mine n-au văzut-o; totuşi, au fost apucaţi de o mare spaimă şi au luat-o la fugă ca să se ascundă. Eu am rămas singur şi am văzut această mare vedenie. Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă. Am auzit glasul cuvintelor lui şi pe când auzeam glasul cuvintelor lui, am căzut leşinat cu faţa la pământ” (Daniel, 10:6-9). Încă o dată, deci, ni se arată că a-L vedea pe Dumnezeul Suveran înseamnă ofilirea puterii creaturii şi are drept consecinţă smerirea omului până la pământ înaintea Creatorului său. Care ar trebui deci să fie atitudinea noastră în faţa Suveranităţii Supreme? Răspundem: &243

1. Una de frică evlavioasă. De ce atunci astăzi oamenii sunt atât de puţin preocupaţi despre lucrurile spirituale şi veşnice şi iubesc plăcerea mai mult decât pe Dumnezeu? De ce chiar şi pe câmpurile de luptă mulţimile erau atât de indiferente faţă de starea sufletelor lor? De ce sfidarea cerului devine mai deschisă, mai stridentă, mai îndrăzneaţă? Răspunsul este: Fiindcă „frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor” (Epistola către romani, 3:18). Din nou, de ce autoritatea Scripturilor a fost scăzută atât de trist în ultima vreme? De ce până şi printre cei ce spun că sunt poporul Domnului există atât de puţină supunere reală faţă de Cuvântul Său, iar preceptele acestuia sunt atât de puţin preţuite şi atât de rapid puse de-o parte? Ah! Ceea ce trebuie accentuat astăzi este că Dumnezeu este un Dumnezeu de care să ne fie frică. „Frica de Domnul este începutul înţelepciunii” (Proverbele, 1:7). Ferice de sufletul care a fost înfiorat de vederea maiestăţii lui Dumnezeu, care a avut o viziune a extraordinarei măreţii a lui Dumnezeu, a inefabilei Sale sfinţenii, a desăvârşitei Lui neprihăniri, a irezistibilei Sale puteri a harului suveran. Spune cineva: „Dar numai cei nemântuiţi, cei din afara lui Cristos, trebuie să aibă frică de Dumnezeu?” Răspunsul suficient este că cei mântuiţi, cei care sunt în Cristos, sunt îndemnați să-şi ducă la bun sfârşit propria mântuire „cu frică şi cu tremur”. Pe vremuri era un obicei răspândit să vorbim despre un credincios ca un „om temător de Dumnezeu” – o asemenea referire a devenit aproape inexistentă şi serveşte doar pentru a arăta cât de mult ne-am îndepărtat. Cu toate acestea, va sta scris: „Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El” (Psalmii, 103:13)! &244

Atunci când discutăm despre frica de Domnul sigur că nu ne referim la o frică servilă, aşa cum predomină printre păgâni faţă de zeii lor. Nu; ne referim la acel duh pe care Iehovah promite să-l binecuvânteze, acel duh la care s-a referit profetul când a spus: „Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu” (Isaia, 66:2). Aceasta a avut în vedere apostolul când a scris: „Cinstiţi pe toţi oamenii, iubiţi pe fraţi; temeţi-vă de Dumnezeu; daţi cinste împăratului!” (I Petru, 2:17). Şi nimic nu va adăposti această frică de Domnul ca recunoaşterea Maiestăţii suverane a lui Dumnezeu. Care ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de Suveranitatea lui Dumnezeu? Răspundem din nou: 2. Supunere implicită. O privire asupra lui Dumnezeu conduce spre realizarea micimii şi nimicniciei noastre şi rezultă într-un sens de dependenţă şi de îndreptare a noastră înspre Dumnezeu. Sau, din nou: o privire asupra Maiestăţii Divine promovează duhul fricii de Domnul şi aceasta, în schimb, generează o umblare în ascultare. Aici avem antidotul divin pentru răul înnăscut din inimile noastre. În mod firesc, omul este umplut cu semnificaţia propriei sale importanţe, cu măreţia şi auto-suficienţa sa, într-un cuvânt, cu mândrie şi răzvrătire. Dar, aşa cum am observat, marea corectură este să privim la Cel Atotputernic, căci doar aceasta îl va smeri cu adevărat. Omul va fi slăvit fie prin el însuşi, fie în Dumnezeu. Omul va trăi fie pentru a-şi sluji şi a se mulţumi pe sine, fie va căuta să-L slujească şi să-L mulţumească pe Domnul. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. &245

Lipsa de reverenţă generează neascultare. Înaltul monarh al Egiptului a spus: „Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece” (Exodul, 5:2). Pentru Faraon, Dumnezeul evreilor era doar un zeu, unul dintre mai mulţi, o entitate lipsită de putere care nu trebuia să fie de temut sau să fie slujit. A descoperit însă curând cât de mult greşea şi cât de amarnic a trebuit să plătească pentru greşeala sa; dar ceea ce căutăm acum să evidenţiem este că duhul sfidător al lui Faraon era rodul lipsei sale de reverenţă şi aceasta era consecinţa ignoranţei lui cu privire la maiestatea şi autoritatea Fiinţei Divine. Acum, dacă lipsa de reverenţă generează neascultarea, adevărata reverenţă va da naştere şi va promova ascultarea. A realiza că Sfintele Scripturi sunt o revelaţie din partea Celui Preaînalt, comunicându-ne gândurile Sale şi definind pentru noi voia Sa înseamnă primul pas spre o evlavie practică. A recunoaşte că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu şi că preceptele sunt ale Celui Atotputernic, ne va conduce să vedem ce îngrozitor e să le dispreţuim şi să le ignorăm. A primi Biblia ca fiind adresată sufletelor noastre, dată de Creatorul Însuşi, ne va determina să strigăm cu psalmistul: „Pleacă-mi inima spre învăţăturile Tale... Întăreşte-mi paşii în Cuvântul Tău” (Psalmii, 119:36, 133). Odată ce suveranitatea Autorului Cuvântului este înţeleasă, nu vor mai exista selecta dintre preceptele şi rânduielile acestui Cuvânt doar pe acelea care întrunesc aprobarea noastră, ci se va vedea că făpturii nu i se cuvine altceva decât o supunere necondiţionată şi cu toată inima. Care ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de Suveranitatea lui Dumnezeu? Răspundem încă o dată: &246

3. Abandon deplin. O recunoaştere adevărată a Suveranităţii lui Dumnezeu va exclude orice cârtire. Aceasta este de la sine înţeles, totuşi, aspectul merită atenţia cuvenită. Este firesc să cârtim împotriva încercărilor şi pierderilor. Este firesc să ne plângem când suntem lipsiţi de acele lucruri de care ne-am ataşat inimile. Suntem capabili să ne privim posesiunile ca fiind ale noastre în mod necondiţionat. Simţim că atunci când ne-am dus la bun sfârşit planurile cu atenţie şi vigilenţă, ni se cuvine succesul; că atunci când prin muncă asiduă am acumulat o «competenţă», merităm să o păstrăm şi să ne bucurăm de ea; că atunci când suntem înconjuraţi de o familie fericită, nicio putere nu poate intra în mod legitim în cercul fermecat şi lovi pe cineva iubit; şi dacă în oricare din cazurile acestea dezamăgirea, falimentul, moartea vin aievea, instinctul pervertit al inimii umane este de a striga împotriva lui Dumnezeu. Dar în unul ce, prin har, a recunoscut suveranitatea lui Dumnezeu, asemenea cârtire este redusă la tăcere şi, în schimb, vine o aplecare în faţa voii divine şi o recunoaştere că El nu ne-a îndurerat teribil după cum merităm. O adevărată recunoaştere a suveranităţii lui Dumnezeu va confirma dreptul perfect al lui Dumnezeu de a face cu noi conform voii Sale. Cel ce se închină, lăsându-se în voia Celui Atotputernic, va recunoaşte dreptul Său absolut de a face cu noi aşa cum Lui I Se pare potrivit. Dacă El alege să trimită sărăcie, boală, pierderi casnice ireparabile, chiar dacă inima sângerează din fiecare por, va spune: „Fie ca Judecătorul întregului pământ să facă dreptatea!” Adesea va fi o luptă, căci mintea firească rămâne în credincios până la sfârşitul călătoriei sale pământeşti. Dar, deşi poate fi un conflict în pieptul lui, totuşi, pentru cel care s-a dăruit acestui &247

adevăr binecuvântat, se va auzi acea Voce spunând, aşa cum în vechime a spus tulburatului Ghenezaret: „Taci! Fără gură”; şi potopul năvalnic va fi redus la tăcere, iar sufletul supus va ridica o privire înlăcrimată, dar încrezătoare spre ceruri şi va spune: „Facă-se voia Ta”. O ilustraţie izbitoare a unui suflet aplecat în faţa voii suverane a lui Dumnezeu este furnizată de istoria lui Eli, marele preot a lui Israel. În I Samuel, 3 aflăm cum Dumnezeu a revelat copilului Samuel că intenţiona să-i omoare pe fiii lui Eli pentru răutatea lor; dimineaţa Samuel comunică preotului bătrân acest mesaj. Este greu să concepem o ştire mai înspăimântătoare pentru inima unui părinte pios: anunţul că copilul lui va fi lovit de o moarte neaşteptată este, în orice circumstanţe, o mare încercare pentru orice tată, dar aflăm că aceşti doi fii – în floarea vârstei lor şi nepregătiţi să moară – urmau să fie seceraţi de judecata divină, ceea ce trebuie să fi fost copleşitor. Totuşi, care a fost efectul asupra lui Eli când află de la Samuel încercările tragice? Ce răspuns a dat când a aflat vestea îngrozitoare? „Şi Eli a zis: ‚Domnul este acesta, să facă ce va crede!’” (I Samuel, 3:18). Şi n-a mai fost rostit nici un alt cuvânt. O, ce dulce supunere!... O, ce sublim abandon!... O exemplificare frumoasă a puterii harului divin de a controla cele mai mari afecţiuni ale inimii umane şi de a supune voia răzvrătită, aducând-o la consimţirea mulţumitoare faţă de plăcerea suverană a lui Iehovah. Un alt exemplu, la fel de izbitor, este văzut în viaţa lui Iov. După cum este bine cunoscut, Iov a fost unul care se temea de Dumnezeu şi se ferea de rău. Dacă ar fi fost vreodată cineva care s-ar fi aşteptat ca providenţa divină să-i zâmbească – vorbim omeneşte – acela era Iov. Totuşi, cum &248

s-au derulat lucrurile cu el? Pentru o vreme, totul i-a surâs în viaţă. Domnul i-a umplut tolba de săgeţi, dându-i şapte fii şi trei fiice. Dar, dintr-o dată, soarele vieţii s-a ascuns după nori întunecoşi. Într-o singură zi, Iov şi-a pierdut nu doar turmele şi cirezile, ci şi fiii şi fiicele. Veştile că vitele lui au fost luate de hoţi şi copiii lui omorâţi de un ciclon au venit una după alta. Şi cum a primit el aceste informaţii? Ascultaţi cuvintele lui sublime: „Domnul a dat, Domnul a luat.” El s-a înclinat în faţa voii suverane a lui Iehovah. El a dus necazurile lui înapoi spre Cauza primă. El a privit dincolo de sabeenii care i-au furat vitele şi dincolo de vânturile care i-au distrus copiii şi a văzut mâna Domnului. Dar Iov nu doar a recunoscut suveranitatea lui Dumnezeu, ci s-a bucurat în ea. La cuvintele „Domnul a dat, Domnul a luat”, el a adăugat: „Fie numele Domnului binecuvântat” (Iov, 1:21). Spunem din nou: o, ce dulce supunere!... O, ce sublim abandon!... O recunoaştere adevărată a suveranităţii lui Dumnezeu ne determină să ne păstrăm fiecare plan în suspensie faţă de voia lui Dumnezeu. Scriitorul îşi aminteşte bine un incident ce a avut loc în Anglia acum douăzeci de ani. Regina Victoria murise, iar data pentru încoronarea fiului cel mare, Edward, a fost stabilită în aprilie 1902. Dintre toate anunţurile care au fost trimise, două litere mici au fost omise – D. V. – Deo Volente: cu voia Domnului. Erau făcute planurile şi toate aranjamentele stabilite pentru cea mai impozantă celebrare pe care a văzut-o Anglia vreodată. Regi şi împăraţi din toate părţile lumii au primit invitaţii să se alăture ceremoniei regale. Proclamaţiile Prinţului erau publicate şi expuse, dar, în ce priveşte cunoaşterea scriitorului, literele D. V. nu se găseau pe niciunul din ele. Un program foarte impozant a fost pregătit şi regretatul fiu &249

mare al Reginei urma să fie încoronat Edward al VII-lea la Westminster Abbey la o anumită oră, într-o zi stabilită. Şi apoi Dumnezeu a intervenit şi toate planurile omului au fost deranjate. O voce abia perceptibilă a fost auzită spunând: „Ai socotit fără Mine”, şi Prinţul Edward a fost lovit cu apendicită, iar încoronarea sa amânată luni de zile! Aşa cum s-a observat, o adevărată recunoaştere a suveranităţii lui Dumnezeu ne determină să ne ţinem planurile în suspensie faţă de voia lui Dumnezeu. Ne face să recunoaştem că Olarul Divin are putere absolută asupra lutului şi îl modelează potrivit cu plăcerea sa împărătească. Ne determină să ţinem cont de acea mustrare, care acum, vai, este atât de general trecută cu vederea: Ascultaţi acum, voi, care ziceţi: „Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie şi vom câştiga!” şi nu ştiţi ce vă aduce ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel şi apoi piere. – voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceţi: „Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru.”

Epistola lui Iacov, 4:13-15. Da, în faţa voii Domnului trebuie să ne plecăm. El trebuie să spună unde să trăiesc – în America sau Africa. El trebuie să determine în ce circumstanțe voi trăi – fie printre cei bogaţi sau printre cei săraci, fie sănătos, fie bolnav. El trebuie să spună cât de mult voi trăi – fie că voi fi secerat în tinereţe ca o floare de pe câmp, fie că voi trăi 70 de ani. A învăţa cu adevărat lecţia aceasta, înseamnă să ajungem, prin har, la o structură înaltă a şcolii lui Dumnezeu şi chiar când

&250

gândim că am învăţat-o, descoperim, din nou şi din nou, că ar trebui să o reînvăţăm. Care ar trebui să fie atitudinea noastră față de suveranitatea lui Dumnezeu? 4. Mulţumire profundă şi bucurie. Perceperea cu inima a acestui adevăr binecuvântat al suveranităţii lui Dumnezeu, produce ceva foarte diferit faţă de o ursuză plecăciune în faţa inevitabilului. Filosofia acestei lumi pieritoare nu ştie nimic mai mult decât să „scoată ce-i mai bun dintr-o slujbă proastă”. Dar în cazul unui creştin lucrurile ar trebui să fie mult mai diferite. Nu numai că recunoaşterea supremaţiei lui Dumnezeu ar trebui să zămislească frica divină, implicit supunere, abandonare deplină, dar mai mult, ar trebui şi să ne determine să spunem cu psalmistul: „Binecuvântează, suflete, pe Domnul, şi tot ce este înlăuntrul meu să binecuvânteze numele Lui sfânt”. Oare nu spune apostolul: „Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu-Tatăl pentru toate lucrurile în numele Domnului nostru Isus Cristos” (Epistola către efeseni, 5:20)? O, în acest moment starea sufletului nostru este pusă la încercare. Vai, e atâta voinţă de sine în fiecare din noi. Atunci când lucrurile merg aşa cum dorim, suntem foarte recunoscători lui Dumnezeu, dar ce vom spune despre acele ocazii când lucrurile merg contrar planurilor şi dorinţelor noastre? Luăm ca un fapt de la sine înţeles când un creştin adevărat face o călătorie cu trenul şi, ajungând la destinaţie, aduce mulţumiri cu devotament lui Dumnezeu – ceea ce, desigur, argumentează faptul că El controlează totul, astfel, noi trebuie să mulţumim conductorului, celui ce semnalează etc. Sau, în cazul afacerilor, la sfârşitul unei săptămâni bune, &251

aducem recunoştinţă Dătătorului oricărui bun (temporal) şi a oricărui dar desăvârşit (spiritual) – ceea ce, din nou, argumentează că El direcţionează clienţii spre magazinul nostru. Toate bune şi frumoase până în acest punct. Asemenea exemple nu prezintă dificultăţi. Dar imaginaţi-vă opusul. Să presupunem că trenul a fost amânat ore în şir – cât mă supăr şi cât mă înfurii; să presupunem că alt tren îl loveşte şi sunt rănit! Sau să presupunem că am avut o săptămână proastă în afaceri sau că fulgerul mi-a lovit magazinul şi a început un incendiu sau că hoţii au jefuit magazinul – atunci ce voi spune: văd mâna lui Dumnezeu în aceste lucruri?... Să luăm cazul lui Iov încă o dată. Când pierdere după pierdere i-au fost anunţate, ce a făcut? Şi-a deplâns ghinionul? A blestemat hoţii? A cârtit împotriva lui Dumnezeu? Nu; el s-a plecat în faţa Lui în închinare. O, dragă cititorule, nu există odihnă reală pentru biata ta inimă până nu înveţi să vezi mâna Domnului în toate. Dar pentru aceasta credinţa trebuie să fie exercitată constant. Şi ce este credinţa? O credulitate oarbă? Un consimţământ fatalist? Nu, departe de aceasta. Credinţa este odihnirea în Cuvântul sigur al Dumnezeului viu şi de aceea spune: „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său” (Epistola către romani, 8:28); şi de aceea credinţa va da mulţumiri „întotdeauna pentru toate lucrurile”. Credinţa operativă se va „bucura mereu în Domnul” (Epistola către filipeni, 4:4). Ne întoarcem acum să subliniem cum această recunoaştere a suveranităţii lui Dumnezeu care este exprimată în frică divină, supunere implicită, abandonare deplină şi &252

profundă recunoştinţă şi bucurie a fost exemplificată în mod suprem şi perfect de Domnul Isus Cristos. În toate lucrurile Domnul Isus ne-a lăsat un exemplu pentru a-I urma paşii. Dar este aceasta adevărat cu privire la primul aspect de mai sus? Sunt cuvintele „frică divină” asociate cu numele Lui fără pereche? Amintindu-ne că „frica divină” nu semnifică o teroare servilă, ci mai degrabă o supunere filială şi reverenţă şi amintindu-ne, de asemenea, că „frica de Domnul este începutul înţelepciunii”, n-ar fi mai degrabă ciudat să nu menţionăm deloc despre frica divină cu privire la Cel ce era înţelepciunea întrupată! Ce cuvânt minunat şi preţios este acesta: El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi, fiind ascultat din pricina evlaviei Lui 32, măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit.

Epistola către evrei, 5:7. Ce altceva dacă nu „evlavia” L-a determinat pe Domnul Isus să fie „supus” Mariei şi lui Iosif în zilele copilăriei Lui? Oare nu „evlavia” – o supunere filială şi reverenţă faţă de Dumnezeu – am văzut-o expusă atunci când citim: „A venit în Nazaret, unde fusese crescut: şi, după obiceiul Său, în ziua Sabatului a intrat în sinagogă” (Evanghelia după Luca, 4:16)? Nu „evlavia” era cea care l-a determinat pe Fiul întrupat să spună, atunci când „din pricina fricii Sale dumnezeiești”, conform versiunii folosite de autor. Aici și peste tot în următorul paragraf unde apare „evlavia”. N.ed. 32

&253

era ispitit de Satan să îngenuncheze şi să-l slăvească: „Este scris: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti”? Nu „evlavia” L-a mişcat să spună leprosului curăţat: „Du-te de te arată preotului şi adu darul, pe care l-a rânduit Moise ca mărturie pentru ei” (Evanghelia după Matei, 8:4)? Dar de ce să aducem atâtea ilustraţii?33 Cât de perfectă era ascultarea oferită de Domnul Isus DumnezeuluiTată! Şi reflectând asupra acestor lucruri să nu pierdem din vedere acel har minunat ce L-a determinat pe El, ce era după chipul lui Dumnezeu, să se încline atât de jos încât să ia asupra Lui chipul de Slujitor şi să fie adus astfel în locul în care se cuvenea ascultarea. În calitate de Slujitor perfect, El a arătat ascultare deplină faţă de Tatăl. Cât de absolută şi deplină era aceasta, putem vedea din cuvintele: El „S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Epistola către filipeni, 2:8). Faptul că aceasta era o ascultare conştientă şi inteligentă este limpede din limbajul Lui Însuşi: „Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan, 10:17, 18). Şi ce vom spune despre abandonarea absolută a Fiului faţă de voia Tatălui decât că între Ei era o unitate deplină de acord. El a spus: „Căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (Ioan, 6:38) şi cât de deplin a demonstrat acea afirmație cunosc toţi care I-au urmărit calea, așa cum este arătată în Scripturi. Priviţi-L Observaţi că profeţia Vechiului Testament a declarat şi faptul că „Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul” (Isaia, 11:2). 33

&254

în Ghetsimani! „Paharul” amar ţinut în mâna Tatălui este înfăţişat Lui. Observaţi atitudinea Lui. Învăţaţi de la Cel ce era umil şi smerit cu inima. Amintiţi-vă că în Grădină vedem Cuvântul devenit trup – un Om perfect. Trupul Lui tremură din orice por, privind la suferinţele fizice ce-L aşteptau; natura Sa sfântă şi sensibilă se dă înapoi de la nelegiuirile oribile ce vor fi puse asupra Lui; inima Lui este frântă în faţa ocării îngrozitoare ce este înaintea Lui; duhul Lui este extrem de tulburat, în timp ce prevede conflictul teribil cu Puterea Întunericului; şi, mai presus de toate, sufletul Lui este cuprins de groază la gândul de a fi separat de Dumnezeu Însuşi – astfel şi acolo El Îşi revarsă sufletul în faţa Tatălui şi cu mari strigăte şi lacrimi El varsă mari picături de sânge. Şi acum observaţi şi ascultaţi. Potoleşte-ţi bătăile inimii şi ascultă cuvintele ce se desprind de pe buzele Lui binecuvântate – „Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta” (Evanghelia după Luca, 22:42). Aici este întruchiparea ascultării. Aici este abandonarea faţă de mulţumirea unui Dumnezeu suveran exemplificată la modul superlativ. Şi El ne-a lăsat un exemplu, iar noi ar trebui să-I urmăm paşii. Cel care era Dumnezeu a devenit om şi a fost ispitit în toate lucrurile asemeni nouă – fără păcat – să ne arate cum să purtăm natura noastră de făptură! Am întrebat mai sus: Ce ar trebui să spunem despre abandonarea absolută a lui Cristos faţă de voia Tatălui? Răspundem astfel: Aici, ca şi în orice alt aspect, El a fost unic şi fără pereche. În toate lucrurile El a excelat. În Domnul Isus n-a fost o voinţă răzvrătită ce trebuia să fie zdrobită. În inima Lui nu era nimic ce trebuia subjugat. Nu era acesta un motiv pentru care, în limbajul profeţiei, El a &255

spus: „Dar eu sunt vierme, nu om” (Psalmii, 22:6) – un vierme nu are putere de opoziţie! Fiindcă în El nu era opoziţie El putea spune: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui” (Ioan, 4:34). Da, fiindcă El era în acord perfect cu Tatăl cu privire la toate lucrurile, El a spus: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule; şi legea Ta este în fundul inimii Mele” (Psalmii, 40:8). Observaţi ultima propoziţie de aici şi reţineţi excelenţa Lui fără seamăn. Dumnezeu a aşezat legile Lui în minţile noastre şi le-a scris în inimile noastre (vezi Epistola către evrei, 8:10), dar legea Lui era deja în inima lui Cristos! Ce ilustraţie minunată şi izbitoare a mulţumirii şi bucuriei lui Cristos găsim în Evanghelia după Matei, capitolul 11. Acolo reţinem pentru prima dată eşecul credinţei predecesorului Său (11, 12). Apoi aflăm despre nemulţumirea poporului: nesatisfăcuţi nici cu mesajul plin de bucurie al lui Cristos, nici cu cel solemn al lui Ioan (vv. 16-20). În al treilea rând, avem lipsa de pocăinţă a acelor oraşe favorizate în care Domnul nostru făcea lucrările Sale măreţe (vs. 21-24). Apoi citim următoarele: „În vremea aceea, Isus a luat cuvântul şi a zis: Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor” (v. 25)! Observaţi pasajul paralel din Evanghelia după Luca, 10:21 deschis prin cuvintele: „În ceasul acela Isus S-a bucurat în Duhul Sfânt şi a zis: Tată, Doamne al cerului şi al pământului, Te laud” etc. Aici era ascultarea în forma sa cea mai pură. Aici era Cel prin care lumile au fost făcute şi totuşi, în zilele smeririi Lui şi în faţa respingerii Sale, se pleca cu mulţumire şi bucurie în faţa voii „Domnului cerului şi al pământului”. &256

Care ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de suveranitatea lui Dumnezeu? În final: 5. Închinare în adorare. S-a spus bine că „adevărata închinare este bazată pe MĂREŢIA recunoscută şi măreţia este văzută la modul superlativ în Suveranitate şi la nici un alt tron oamenii nu se vor închina cu adevărat” (J. B. Moody). În prezenţa Regelui Divin, la tronul Lui, chiar şi serafimii „îşi ascund faţa”. Suveranitatea divină nu este suveranitatea unui Despot tiranic, ci plăcerea exercitată a Unuia ce este bun şi înţelept la modul infinit! Fiindcă Dumnezeu este înţelept în mod infinit, El nu poate greşi şi fiindcă El este neprihănit în mod infinit, El nu va greşi. Aici este preţiozitatea acestui adevăr. Însuşi faptul că voia lui Dumnezeu este irezistibilă şi ireversibilă mă umple de frică, dar, odată ce am realizat că Dumnezeu voieşte doar ceea ce este bun, inima mea se bucură. Aici este răspunsul final la întrebarea acestui capitol – Care ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de suveranitatea lui Dumnezeu? Atitudinea în devenire pentru noi este acea de frică evlavioasă, ascultare implicită, abandonare fără reţineri şi ascultare. Dar nu doar atât: recunoaşterea suveranităţii lui Dumnezeu şi realizarea faptului că Suveranul Însuşi este Tatăl meu, ar trebui să-mi copleşească inima şi să mă determine să mă plec înaintea Lui în închinare plină de adorare. În orice împrejurare ar trebui să spun: „Da, Tată, căci aşa ai găsit Tu cu cale!34” Conchidem cu un exemplu ce ilustrează bine înţelesul nostru. Versiunea în limba greacă scrie: „Da, Tată, căci aşa a fost bineplăcut înaintea Ta!” N. tr. 34

&257

Cu câteva sute de ani în urmă sfânta Madam Guyon, după zece ani petrecuţi în temniţă, undeva în măruntaiele pământului, luminată doar de o lumânare la orele mesei, a scris următoarele cuvinte: Sunt doar o păsărică,
 Zăvorâtă departe de câmpiile văzduhului;
 Totuşi, în colivia mea stau şi cânt
 Celui ce m-a vârât aici;
 O întemniţată plăcută Lui,
 Pentru că, Doamne, aşa ai găsit Tu cu cale. Nu am nimic altceva de făcut
 Cânt cât e ziulica de mare;
 Şi Cel a Cărui voie iubesc s-o împlinesc,
 Ascultă cântul meu;
 El mi-a prins şi cetluit aripa rătăcitoare
 Dar tot Se pleacă pentru a mă auzi cum cânt. Colivia mea mă ţine prizonieră;
 Nu pot zbura în străini;
 Dar deşi aripa mi-e cetluită strâns,
 Inima mi-e liberă.
 Zidurile temniţei nu pot ţine în stăpânire Zborul, libertatea sufletului. Ah! Este atât de bine să te avânţi Mai sus de aste gratii şi zăvoare Spre Cel al Cărui plan îl ador Şi a Cărui Pronie o iubesc; Şi în puternica Ta voie aflu Bucuria, libertatea minţii.

&258

Capitolul 11 Dificultăţi şi obiecţii „Voi ziceţi: «Calea Domnului nu este dreaptă!» Ascultaţi dar, casa lui Israel! Nu este calea Mea dreaptă? Oare nu mai degrabă căile voastre nu sunt drepte?”

Ezechiel, 18:25

S-a ajuns la momentul potrivit când putem examina, mai în detaliu, câteva dintre dificultăţile şi obiecţiile întâlnite ce ar putea fi înaintate împotriva a ceea ce am scris în paginile anterioare. Autorul s-a gândit că ar fi mai bine să rezerve acestora o atenţie specială, decât să le abordeze pe parcurs, căci aceasta ar fi intervenit în cursul gândirii şi ar fi distrus unitatea strictă a fiecărui capitol sau ar fi îngreunat paginile noastre cu numeroase şi îndelungi note de subsol. Faptul că există dificultăţi implicate în încercarea de a prezenta adevărul suveranităţii lui Dumnezeu este recunoscut cu uşurinţă. Probabil cel mai dificil lucru dintre toate este menţinerea echilibrului adevărului. În mare, este o chestiune de perspectivă. Faptul că Dumnezeu este suveran e declarat în mod explicit în Scriptură; faptul că omul este o făptură responsabilă este de asemenea exprimat direct în Sfânta Scriptură. A defini relaţia dintre cele două adevăruri, a fixa linia de demarcaţie dintre acestea, a arăta exact unde acestea se întâlnesc, a expune consecvenţa perfectă a unuia cu celălalt, este cea mai grea sarcină dintre toate. Mulţi au declarat în mod deschis că este imposibil pentru mintea &259

limitată să le armonizeze. Alţii ne spun că nu este necesar sau chiar înţelept să încercăm a o face. Dar, după cum am observat într-un capitol anterior, ni se pare mai onorabil cu privire la Dumnezeu să căutăm în Cuvântul Lui soluţia la fiecare problemă. Ceea ce este cu neputinţă pentru om este cu putinţă la Dumnezeu şi, în timp ce recunoaştem că mintea umană este limitată în posibilităţile sale, totuşi, amintim că Scripturile ne sunt date ca omul lui Dumnezeu să poată fi cu totul destoinic, şi dacă le studiem cu un duh de smerenie şi aşteptare, atunci se va face potrivit credinţei noastre. După cum am observat mai sus, cea mai dificilă sarcină în această privinţă este să păstrăm echilibrul adevărului, în timp ce insistăm atât asupra suveranităţii lui Dumnezeu, cât şi asupra responsabilităţii fiinţei umane. S-ar putea ca pentru unii cititori accentul asupra suveranităţii lui Dumnezeu la dimensiunile prezentate să pară a avea drept consecinţă reducerea omului la o biată păpuşă. Aşadar, pentru a se apăra împotriva acestei concluzii greşite, ei şi-ar modifica definiţiile şi declaraţiile referitoare la suveranitatea lui Dumnezeu, căutând astfel să tocească tăişul ascuţit a ceea ce este atât de ofensator pentru mintea carnală. Alţii, refuzând să cântărească dovada adusă de noi în sprijinul aserţiunilor noastre, ar putea ridica obiecţii suficiente pentru minţile lor pentru a se debarasa de întregul subiect. Nu ne vom pierde timpul cu efortul de a respinge obiecţiile ridicate de un duh de critică şi ceartă, dar suntem doritori de a întâmpina dificultăţile îndreptăţite experimentate de cei ce sunt nerăbdători să obţină o cunoaştere deplină a adevărului. Nu avem pretenţia că suntem capabili de a oferi un răspuns final şi satisfăcător la fiecare întrebare ce ar putea apărea. Asemeni cititorului, şi scriitorul cunoaşte doar „în parte” şi &260

vede ca într-o oglindă „întunecată”. Tot ceea ce putem face este să examinăm aceste dificultăţi în lumina de care dispunem acum, în dependenţă de Duhul lui Dumnezeu, pe care Îl putem urma pentru a-L cunoaşte mai bine pe Domnul. Propunem acum să ne reiterăm paşii şi să urmărim aceeaşi ordine a gândurilor ca şi cea urmată până acum. Ca parte a „definiţiei” noastre a suveranităţii lui Dumnezeu am afirmat: „A spune că Dumnezeu este suveran înseamnă a declara că El este Cel Atotputernic, Posesorul întregii puteri în cer şi pe pământ, astfel că nimeni nu-I poate învinge sfaturile, nu-I poate zădărnici scopul şi nu se poate împotrivi voii Lui... Suveranitatea Dumnezeului Scripturii este absolută, irezistibilă, infinită.” Formulând-o acum în cea mai puternică formă, insistăm că Dumnezeu procedează precum voieşte, doar precum voieşte, mereu precum voieşte: că orice are loc în timp este doar împlinirea a ceea ce El a hotărât în veşnicie. Ca dovadă pentru declaraţiile acestea, apelăm la versetele următoare: „Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea” (Psalmii, 115:3). „Domnul oştirilor a luat această hotărâre: cine I se va împotrivi? Mâna Lui este întinsă: cine o va abate?” (Isa. 14:27). „Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: ‚Ce faci?’” (Dan. 4:35). „Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin” (Epistola către romani, 11:36). Declaraţiile de mai sus sunt atât de clare şi limpezi încât orice comentarii de-ale noastre ar însemna întunecarea sfatului prin cuvinte fără înţelepciune. Asemenea declaraţii specifice precum cele citate sunt atât de năvalnice şi &261

dogmatice, încât controversa privind subiectul pe care îl tratează ar trebui încheiată pentru totdeauna. Şi totuşi, mai degrabă decât să le primească la justa valoare, se recurge la orice mijloc de ingeniozitate carnală pentru a neutraliza forţa acestora. Spre exemplu, s-a pus întrebarea: Dacă tot ceea ce vedem în lume astăzi este doar realizarea scopului etern al lui Dumnezeu, dacă sfatul lui Dumnezeu este împlinit ACUM, atunci de ce Domnul nostru i-a învăţat pe ucenici să se roage: „Facă-se voia Ta precum în cer, aşa şi pe pământ”? Nu rezultă clar din aceste cuvinte că voia lui Dumnezeu nu este făcută acum pe pământ? Răspunsul este foarte simplu. Cuvântul accentuat în propoziţia citată este „precum”. Voia lui Dumnezeu este făcută pe pământ astăzi, iar dacă nu este, atunci pământul nostru nu este supus domniei lui Dumnezeu şi dacă nu este supus domniei Lui, atunci El nu este, aşa cum declară Scriptura, „Domnul întregului pământ” (Ios. 3:13). Dar voia lui Dumnezeu nu este făcută pe pământ, precum în ceruri. Cum este „făcută în ceruri” voia lui Dumnezeu? – conştient şi cu bucurie. Cum este „făcută pe pământ”? – în mare parte, inconştient şi ursuz. În ceruri îngerii împlinesc poruncile Creatorului lor cu bucurie şi în mod inteligent, dar pe pământ cei nemântuiţi printre oameni împlinesc voia Lui în orbire şi ignoranţă. Aşa cum am spus în paginile anterioare, când Iuda L-a trădat pe Domnul Isus şi când Pilat L-a condamnat să fie crucificat, ei nu aveau nici o intenţie conştientă de a împlini hotărârile lui Dumnezeu, însă, cu toate acestea, ei au făcut aceasta fără să ştie! Dar din nou s-a obiectat: Dacă tot ceea ce se întâmplă pe pământ este împlinirea plăcerii Celui Atotputernic, dacă Dumnezeu a rânduit dinainte – înainte de întemeierea lumii – tot ceea ce avea să fie în istoria omenească, atunci de ce &262

citim în Genesa, 6:6: „I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Lui”? Oare acest limbaj nu sugerează că generaţia dinainte de potop au urmat un curs pe care Făcătorul lor nu l-a desemnat lor şi că în vederea faptului că ei şi-au „stricat” calea pe pământ Domnul a regretat că a dat viaţă unei astfel de făpturi? Înainte de a trage o astfel de concluzie, să observăm ce presupune o astfel de deducţie. Dacă cuvintele „I-a părut rău Domnului că a făcut pe om” sunt privite în sens absolut, atunci omniscienţa lui Dumnezeu ar fi negată, căci într-un asemenea caz direcţia urmată de om trebuia să fi fost prevăzută de Dumnezeu în ziua creării acestuia. De aceea trebuie să fie limpede pentru fiecare suflet reverenţios că acest limbaj poartă alt sens. Recunoaştem că cuvintele „I-a părut rău Domnului” sunt o adaptare la inteligenţa noastră limitată şi spunând aceasta noi nu căutăm să evităm o dificultate sau să tăiem nodul gordian, ci propunem o interpretare, ce vom căuta să o arătăm ca fiind în acord perfect cu orientarea generală a Scripturii. Cuvântul lui Dumnezeu este adresat oamenilor şi, de aceea, este exprimat în limba oamenilor. Fiindcă nu ne putem ridica la nivelul Lui, Dumnezeu, în har, coboară la nivelul nostru şi discută cu noi în vorbirea noastră. Apostolul Pavel ne spune despre felul în care a fost „răpit în rai şi a auzit cuvinte care nu se pot spune” (II Corinteni,12:4). Cei de pe pământ nu pot înţelege limba cerului. Finitul nu poate cuprinde Infinitul, de aceea Cel Atotputernic binevoieşte săŞi exprime revelaţia în termeni pe care-i putem înţelege. Din acest motiv Biblia conţine multe antropomorfisme – adică reprezentări ale lui Dumnezeu în formă umană. Dumnezeu este Duh şi totuşi Scriptura vorbeşte despre El ca având ochi, &263

urechi, nări, respiraţie, mâini etc., ceea ce este cu siguranţă o adaptare la termeni reduși la nivelul înţelegerii umane. Citim din nou în Genesa, 18:20,21: „Şi Domnul a zis: ‚Strigătul împotriva Sodomei şi Gomorei s-a mărit, şi păcatul lor este într-adevăr nespus de greu. De aceea Mă voi coborî acum să văd dacă în adevăr au lucrat în totul după zvonul venit până la Mine; şi dacă nu va fi aşa, voi şti.” Acum, evident, acesta este un antropologism – Dumnezeu vorbind în limba umană. Dumnezeu ştia condiţiile ce predominau în Sodoma şi ochii Lui au văzut păcatele ei înfricoşătoare, dar totuşi El găsește a fi potrivit să folosească aici termeni luaţi din propriul nostru vocabular. Din nou, în Genesa, 22:12 citim: „Îngerul a zis: ‚Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic, căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu pentru Mine.” Aici, din nou, Dumnezeu vorbeşte în limba oamenilor, căci El „ştia” exact înainte de a-l pune la încercare pe Avraam cum va reacţiona patriarhul. Şi la fel expresia folosită despre Dumnezeu atât de des de către Ieremia (7:13 etc.), despre El „trezindu-Se devreme” este evident o ajustare a termenilor. Încă o dată: în parabola viei, Cristos Însuşi reprezintă Proprietarul spunând: „Stăpânul viei a zis: Am să trimit pe fiul meu preaiubit; poate că îl vor primi cu cinste” (Evanghelia după Luca, 20:13) şi totuşi este sigur că Dumnezeu ştia perfect de bine că „vierii” – evreii – nu vor „primi cu cinste pe Fiul Lui”, ci, în schimb, Îl vor „dispreţui şi respinge”, aşa cum a declarat Cuvântul Lui! În acelaşi fel, înţelegem cuvintele din Genesa, 6:6: „I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ” ca o adaptare a termenilor la înţelegerea umană. Acest verset nu &264

ne învaţă că Dumnezeu a fost confruntat cu o situaţie neprevăzută şi de aceea a regretat că a făcut omul, ci exprimă dezgustul unui Dumnezeu sfânt faţă de ticăloşia teribilă şi stricăciunea în care căzuse omul. Dacă ar mai rămâne vreo îndoială în mintea cititorilor noştri în ce priveşte legitimitatea şi soliditatea interpretării noastre, atunci un apel direct la Scripturi ar trebui să înlăture imediat şi deplin: „Cel ce este tăria lui Israel nu minte şi nu se căieşte, căci nu este un om ca să-i pară rău” (I Sam. 15:29)! „Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iac. 1:17)! O atenţie sporită la ceea ce am spus mai sus va aduce lumină asupra altor pasaje care ar fi obscure şi şocante, dacă se ignoră caracterul lor figurat, eşuând în a observa că Dumnezeu aplică asupra Sa modalităţi de exprimare umane. Dat fiind faptul că am comentat îndelung Genesa, 6:6, nu va mai fi necesar să oferim o expunere detaliată a altor pasaje ce aparţin aceleiaşi clase, totuşi, pentru binele acelora dintre cititorii noştri care pot fi nerăbdători să examinăm alte câteva versete, ne oprim asupra a câteva exemple. Un fragment ce este adesea citat pentru a răsturna învăţătura prezentată în această carte este bocetul Domnului referitor la Ierusalim: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!” (Evanghelia după Matei, 23:37). Întrebarea este următoarea: Oare aceste cuvinte nu arată că Mântuitorul recunoştea eşecul misiunii Sale, că evreii ca popor au respins toate încercările Lui pline de har în ce-i priveşte? Răspunzând la această întrebare, ar trebui întâi &265

evidenţiat că Domnul nostru Se referă aici nu atât la misiunea Sa, cât îi mustră pe evrei pentru a fi respins în toate timpurile harul Său – aceasta este clar din referinţa Sa la „profeţi”. Vechiul Testament este martorul deplin al modului plin de har şi răbdare în care Iehovah a avut de-a face cu poporul Său şi a persistenţei cu care, de la primul la ultimul, ei au refuzat să fie „strânşi” la El şi a felului în care, la sfârşit El i-a abandonat (temporar), lăsându-i să-şi urmeze propriile căi: totuşi, după cum declară acelaşi verset, sfatul lui Dumnezeu n-a fost zădărnicit de ticăloşia lor, căci fusese prezis (şi de aceea hotărât) de El – vezi, de exemplu, I Regi, 8:33. Matei, 23:37 poate fi comparat cu Isaia, 65:2, unde Domnul spune: „Mi-am întins mâinile toată ziua spre un popor răzvrătit, care umblă pe o cale rea în voia gândurilor lui!” Dar, ne-am putea întreba: A căutat Dumnezeu să facă ceea ce era în opoziţie cu planurile Lui veşnice? Răspundem cu cuvintele împrumutate de la Calvin: „Deşi pentru priceperea noastră voia lui Dumnezeu este felurită şi diferită, totuşi în Sine El nu voieşte lucruri diferite unul faţă de celălalt, ci ne uimeşte facultăţile cu înţelepciune „felurită” şi diferită, potrivit expresiei lui Pavel, până vom fi capabili să înţelegem că El voieşte în mod misterios ceea ce acum pare a fi contrar voii Lui.”

Ca o ilustraţie a aceluiaşi principiu am face o referinţă pentru cititor la Isaia, 5:1-4: 1Voi

cânta Preaiubitului meu cântarea Preaiubitului meu despre via Lui. Preaiubitul meu avea o vie pe o câmpie foarte mănoasă.

&266

2I-a

săpat pământul, l-a curăţat de pietre şi a sădit în el viţele cele mai alese. A zidit un turn în mijlocul ei şi a săpat şi un teasc, apoi trăgea nădejde că are să-i facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici. 3„Acum dar”, – zice Domnul, – „locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda, judecaţi voi între Mine şi via Mea! 4Ce aş mai fi putut face viei Mele şi nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici când Eu Mă aşteptam să facă struguri buni?”

Nu este limpede din acest limbaj că Dumnezeu S-a bazat că a făcut suficient pentru Israel să justifice o aşteptare – vorbind în felul oamenilor – a unei răsplăţi mai bune? Totuşi, nu e la fel de evident când Iehovah spune aici: „trăgea nădejde că are să-i facă struguri buni” că El se adaptează unei forme de expresie limitată? Şi la fel ca atunci când spune: „Ce aş mai fi putut face viei Mele şi nu i-am făcut?” trebuie să luăm în considerare că în enumerarea anterioară a ceea ce făcuse – „săpat, curăţat” etc. – El Se referă doar la aspectele exterioare, mijloace şi oportunităţi, ce au fost revărsate peste Israel, căci, desigur, El ar fi putut să le ia inima de piatră şi să le dea o inimă nouă, chiar o inimă de carne, aşa cum va face, precum voise. Probabil ar trebui să corelăm aceasta cu bocetul lui Cristos asupra Ierusalimului din Matei, 23:37, lacrimile Lui asupra oraşului din Luca, 19:41: „Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea.” În versetele imediat următoare aflăm ce L-a determinat să plângă: „dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile: te vor face una cu pământul pe tine şi pe copii tăi, din mijlocul tău; şi nu &267

vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.” Perspectiva judecăţii de temut era cea cunoscută de Cristos ca fiind iminentă pentru cetate. Dar acele lacrimi scoteau la iveală un Dumnezeu dezamăgit? Nu, într-adevăr, ci, în schimb, ele arătau Omul perfect. Omul Isus Cristos nu era un stoic fără emoţii, ci Unul „plin de milă”. Acele lacrimi exprimau compătimirea fără păcat a umanităţii Lui reale şi pure. Dacă El nu ar fi „plâns”, ar fi fost mai puţin uman. Acele „lacrimi” erau una din multele dovezi că „a fost asemănător fraţilor Săi în toate lucrurile” (Evr. 2:17). Am afirmat în capitolul întâi că Dumnezeu este suveran în exercitarea dragostei Sale şi, spunând aceasta, suntem pe deplin conştienţi că mulţi vor respinge cu putere afirmaţia şi că, mai mult de atât, ceea ce avem de spus acum va întâlni probabil mai multă critică decât orice altceva enunţat în această carte. Cu toate acestea, trebuie să fim consecvenţi cu convingerile noastre în privinţa învăţăturii ce credem că o oferă Sfânta Scriptură şi putem doar să-i rugăm pe cititori să examineze sârguincios ceea ce le vom aduce în atenţie în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Una din încredinţările cele mai populare ale vremurilor noastre este că Dumnezeu iubeşte pe toată lumea şi doar faptul că aceasta este atât de popular cu toate confesiunile trebuie să fie suficient pentru a stârni suspiciuni celor ce sunt supuşi Cuvântului Adevărului. Dragostea lui Dumnezeu faţă de toate făpturile Lui este teza favorită şi fundamentală a universaliştilor, unitarienilor, teosofilor, scientologilor creştini, spiritualiştilor, russeliţilor etc. Indiferent de stilul de viaţă a unui om – în sfidare deschisă a Cerului, fără nici o preocupare pentru veşnicia sa, cu atât mai &268

puţin faţă de slava lui Dumnezeu, murind probabil cu o înjurătură pe buze – indiferent de toate acestea, ni se spune că Dumnezeu îl iubeşte. Această dogmă a fost proclamată atât de mult şi este atât de reconfortantă inimii celor ce sunt în vrăjmăşie cu Dumnezeu, încât avem puţină speranţă de a convinge pe mulţi despre această eroare. Faptul că Dumnezeu iubeşte pe oricine este, am putea spune, o credinţă destul de modernă. Scrierile părinţilor Bisericii, reformatori sau puritani ar fi studiate fără rost (credem) pentru un asemenea concept. Probabil regretatul D. L. Moody – captivat de The Greatest Things in the World („Cele mai minunate lucruri din lume”) a lui Drummond – a făcut mai mult ca oricine altcineva să popularizeze acest concept în ultimul secol. Se obişnuia să spui că Dumnezeu iubeşte păcătosul, deşi urăşte păcatul.35 ,,Dar aceasta este o distincţie fără sens. Ce e păcătosul decât păcat? Nu este adevărat că „mintea îi este bolnavă” şi „toată inima suferă de moarte”, „din tălpi şi până-n creştet nimic nu-i sănătos” în el? (Isaia,1:5, 6). Este adevărat că Dumnezeu iubeşte pe cineva care-L dispreţuieşte şi-L respinge pe Fiul Său binecuvântat? Dumnezeu este Lumină, la fel cum este Dragoste şi de aceea dragostea Lui trebuie să fie sfântă. A spune unuia care-L respinge pe Cristos că Dumnezeu îl iubeşte este echivalent cu a-i cauteriza conştiinţa, este echivalent cu a-i permite un sentiment de siguranţă în păcătoşenia lui. Ideea este că dragostea lui Dumnezeu este un adevăr doar pentru sfinţi şi a prezenta aceasta duşmanilor lui Dumnezeu înseamnă a lua Romani, 5:8, este adresat sfinţilor şi „noi” sunt aceiaşi ca cei despre care se vorbeşte în 8:29,30. 35

&269

pâinea de la copii şi a o arunca la câini. Cu excepţia versetului din Evanghelia după Ioan, 3:16, nu mai citim nici o dată în Evanghelii ca Domnul Isus – Învăţătorul perfect – să le spună păcătoşilor că Dumnezeu îi iubeşte! În cartea Faptelor, ce consemnează lucrările de evanghelizare şi mesajele apostolilor, dragostea lui Dumnezeu nu este adusă deloc în discuţie! Dar, atunci când ajungem la epistole, care sunt adresate sfinţilor, avem o prezentare deplină a acestui adevăr preţios – dragostea lui Dumnezeu pentru ai Săi. Să căutăm să împărțim corect Cuvântul lui Dumnezeu şi atunci nu vom găsi adevăruri ce se adresează credincioşilor luate și aplicate necredincioşilor. Ceea ce e nevoie să le fie prezentat păcătoşilor este sfinţenia inefabilă, neprihănirea severă, dreptatea inflexibilă şi mânia teribilă ale lui Dumnezeu. Riscând să fim înţeleşi greşit, să spunem astfel – şi dorim să o fi putut spune fiecărui evanghelist sau predicator din ţară – prea mult din Cristos le este prezentat astăzi păcătoşilor (de către cei sănătoşi în credinţă) şi prea puţin li se arată păcătoşilor nevoia de Cristos, adică starea lor absolut ruinată şi pierdută, pericolul iminent şi îngrozitor de a suferi mânia viitoare, vina de temut ce stă deasupra lor în vederea lui Dumnezeu – a prezenta pe Cristos celor ce nu li s-a arătat vreodată nevoia de El ni se pare a te face vinovat de aruncarea perlelor la porci 36.

Referitor la tânărul bogat despre care se spune că Cristos „l-a iubit” (Mc. 10:21), credem pe deplin că el era unul dintre aleşii lui Dumnezeu şi a fost „mântuit” cândva după discuţia lui cu Domnul nostru. S-ar putea spune că este o presupunere arbitrară şi o aserţiune ce este lipsită de vreo relatare substanţială în Evanghelii, însă răspundem astfel: Este scris: „Cel ce vine la Mine, nu-l voi 36

&270

Dacă ar fi adevărat că Dumnezeu iubeşte pe fiecare membru al familiei umane, atunci oare de ce Domnul nostru le spune ucenicilor: „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu .... Dacă Mă iubeşte cineva va păzi Cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi” (Evanghelia după Ioan, 14:21,23)? Oare de ce spune „cine Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu” dacă Tatăl iubeşte pe toată lumea? Aceeaşi limitare se găseşte şi în Proverbe, 8:17: „Eu iubesc pe cei ce Mă iubesc.” Din nou, citim: „Tu urăşti pe cei ce fac fărădelegea” şi nu doar faptele fărădelegii. Aici, deci, e o tăgăduire clară a învăţăturii prezente că Dumnezeu urăşte păcatul, dar iubeşte păcătosul; Scriptura spune: „Tu urăşti pe cei ce fac fărădelegea” (Psalmii, 5:5)! „Dumnezeu este un judecător drept, un Dumnezeu care se mânie în orice vreme.” „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” – nu „va rămâne”, ci chiar acum „rămâne” (Psalmii, 7:11, Ioan 3:36). Oare poate Dumnezeu „iubi” pe cel asupra căruia rămâne „mânia”? Din nou; nu este evident că cuvintele „Dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Cristos” (Epistola către romani 8:39) marchează o limitare atât în sfera, cât şi în obiectele dragostei Lui? Din nou, oare nu este limpede din cuvintele „Pe Iacov l-am iubit, dar pe Esau l-am urât” (Epistola către romani 9:13) că Dumnezeu nu iubeşte pe toţi? Şi iarăşi, este scris: „Căci Domnul pedepseşte pe cine iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l alunga”, şi acest om cu siguranţă „a venit” la El. Compară cu cazul lui Nicodim. Şi el a venit la Cristos, deşi nu e nimic în Ioan, capitolul 3, ce să detalieze că era un om mântuit atunci când discuţia s-a încheiat; cu toate acestea, ştim din viaţa ulterioară că el n-a fost „dat afară”.

&271

primeşte” (Evr. 12:6). Oare nu ne învaţă acest verset că dragostea lui Dumnezeu este restricţionată pentru membrii familiei Sale? Dacă El iubeşte pe toţi oamenii fără excepţie, atunci distincţia şi limitarea menţionată aici este fără sens. În definitiv, am întreba: Este posibil ca Dumnezeu să-i iubească pe cei osândiţi din Lacul de Foc? Totuşi, dacă El îi iubeşte acum, îi va iubi şi atunci, căci dragostea Lui nu cunoaşte schimbare – El este „fără schimbare sau umbră de mutare”! Întorcându-ne acum spre Ioan, 3:16, ar trebui să fie clar din pasajele citate deja că acest verset nu susţine interpretarea impusă de obicei asupra lui. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”. Mulţi presupun că aceasta înseamnă întreaga rasă umană, dar „întreaga rasă umană” include întreaga omenire de la Adam până la sfârşitul istoriei pământeşti: ea acoperă trecutul, dar şi viitorul! Luaţi în considerare istoria omenirii înaintea naşterii lui Cristos. Milioane fără număr au trăit şi au murit înainte ca Mântuitorul să vină pe pământ, au trăit aici „fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume” şi de aceea au trecut într-o veşnicie de durere. Dacă Dumnezeu i-a „iubit”, unde este cea mai mică dovadă în acest sens? Scriptura declară: „El (Dumnezeu), în veacurile trecute (de la Turnul Babel la Cincizecime), a lăsat pe toate neamurile să umble în căile lor” (Faptele,14:16). Scriptura declară că „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate ca să facă lucruri neîngăduite” (Epistola către romani 1:28). Dumnezeu a zis lui Israel: „Eu v-am ales pe voi dintre toate familiile pământului” (Am. 3:2). La vederea acestor pasaje clare, cine ar fi atât de nesăbuit încât să insiste că Dumnezeu a iubit toată omenirea în trecut! Acelaşi lucru se aplică cu aceeaşi &272

forţă viitorului. Citiţi în cartea Apocalipsa, observând în special capitolele 8 până la 19, unde avem descrise judecăţile ce vor fi revărsate din ceruri pe acest pământ. Citiţi despre durerile de temut, urgiile înfricoşătoare, cupele mâniei lui Dumnezeu ce vor fi golite asupra celor răi. În final, citiţi capitolul 20 al Apocalipsei, marele tron alb al judecăţii şi vedeţi dacă puteţi descoperi acolo vreo urmă de dragoste. Dar cel ce obiectează se întoarce înapoi asupra lui Ioan, 3:16, şi spune „Lume înseamnă lume”. Adevărat, dar am arătat că „lumea” nu înseamnă întreaga familie umană. De fapt, „lumea” este folosită în sens general. Când fraţii lui Cristos au spus: „Arată-Te lumii” (Evanghelia după Ioan, 7:4), oare se refereau la „întreaga omenire”? Atunci când fariseii au spus: „Iată că lumea se duce după El” (Evanghelia după Ioan, 12:19), înțelegeau oare că „întreaga familie umană” se bulucea după El? Când apostolul a scris: „Credinţa voastră este vestită în toată lumea” (Epistola către romani 1:8), a înțeles că credinţa sfinţilor din Roma era subiectul discuţiilor fiecărui bărbat, femeie şi copil de pe pământ? Când Apocalipsa, 13:3 ne informează că „tot pământul se mira după fiară” înseamnă că nu erau excepţii? Cum rămâne cu Rămăşiţa evreiască ce mai degrabă va fi ucisă (Apocalipsa, 20:4) decât să se supună? Aceste şi alte pasaje ce pot fi citate ne arată că termenul „lumea” are adesea o forţă relativă mai degrabă decât absolută. Acum primul lucru de notat referitor la Ioan, 3:16, este că Domnul nostru era acolo vorbind lui Nicodim – un om care credea că îndurările lui Dumnezeu erau limitate la propria lui naţiune. Cristos a anunţat că dragostea lui Dumnezeu, dăruindu-Şi Fiul, avea în vedere un obiectiv mai mare, că se revărsa dincolo de marginile Palestinei, ajungând &273

la „regiunile de dincolo”. Cu alte cuvinte, aceasta era declaraţia lui Cristos că Dumnezeu avea un scop al harului faţă de Neamuri, cum avea şi faţă de evrei. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea” semnifică, deci, că dragostea lui Dumnezeu este internaţională în proporţiile sale. Dar oare aceasta înseamnă că Dumnezeu iubeşte pe fiecare persoană dintre Neamuri? Nu neapărat, căci, aşa cum am văzut, termenul „lume” este mai degrabă general decât specific, mai degrabă relativ decât absolut. Termenul „lume” în sine nu este concluziv. Pentru a stabili cine sunt cei ce primesc dragostea lui Dumnezeu trebuie consultate şi alte pasaje unde este menţionată dragostea Lui. În II Petru, 2:5, citim despre „lumea de nelegiuiţi”. Dacă deci este o lume de nelegiuiţi, atunci trebuie să fie o lume de neprihăniţi. Aceştia sunt în vizor în pasajele ce le vom lua în considerare pe scurt. „Căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă lumii viaţa” (Evanghelia după Ioan, 6:33). Acum observaţi bine – Cristos nu a spus: „oferă lumii viaţa”, ci „dă”. Care este diferenţa dintre cei doi termeni? Aceasta: un lucru „oferit” poate fi refuzat, dar un lucru „dat” implică în mod necesar şi acceptarea. Dacă nu este acceptat, nu este „dat”, este pur şi simplu propus. Aici, deci, e un verset ce declară că Cristos dă viaţa (viaţa spirituală, veşnică) „lumii”. El nu dă viaţa veşnică „lumii celor nelegiuiţi”, căci ei nu o vor primi, ei nu o doresc. De aceea, suntem siliţi să înţelegem referinţa din Ioan, 6:33, ca fiind la „lumea celor neprihăniţi”, adică poporul lui Dumnezeu. Încă un citat: în II Corinteni, 5:19, citim: „Că adică Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine”. Ce înseamnă aceste cuvinte este definit în cuvintele imediat &274

următoare – „neţinându-le în socoteală păcatele lor”. Aici din nou, „lumea” nu poate însemna „lumea celor nelegiuiţi”, căci „păcatele” lor le sunt „ţinute” în socoteală, aşa cum va arăta judecata de la Marele Tron Alb. Dar II Corinteni, 5:19, învaţă clar că este o „lume” „împăcată” cu Dumnezeu, împăcată în Dumnezeu, fiindcă păcatele lor nu le sunt luate în socoteală, fiind purtate de Înlocuitorul lor. Cine deci sunt aceştia? Doar un singur răspuns este posibil – lumea poporului lui Dumnezeu! În aceeaşi manieră, „lumea” din Ioan, 3:16, trebuie, în analiza finală, să se refere la lumea poporului lui Dumnezeu. Trebuie să spunem că nu există o soluţie alternativă în acest sens. Nu poate însemna întreaga rasă umană, căci jumătate din ea era deja în iad atunci când a venit Cristos pe pământ. Nu este corect să insistăm că înseamnă fiecare fiinţă umană ce trăieşte acum, căci orice alt pasaj din Noul Testament unde dragostea lui Dumnezeu este menţionată o limitează la poporul Său – căutaţi şi veţi vedea! Obiectele dragostei lui Dumnezeu din Ioan, 3:16, sunt exact aceleaşi ca obiectele dragostei lui Cristos în Ioan, 13:1: „Înainte de Praznicul Paştelor, ca Cel care ştia că i-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl şi, fiindcă iubea pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la capăt”. Trebuie să recunoaştem că interpretarea noastră a versetului 16 din Ioan, 3, nu este una nouă inventată de noi, ci una aproape unanim dată de Reformatori şi Puritani, şi mulţi alţii de atunci încoace37.

Pentru o discuţie mai amplă despre Evanghelia după Ioan, 3:16, vezi Apendice 3. 37

&275

Venind acum la capitolul 3 – Suveranitatea lui Dumnezeu în mântuire – întrebările ce pot fi ridicate aici sunt nenumărate. Este straniu, dar adevărat că mulţi care recunosc domnia suverană a lui Dumnezeu asupra lucrurilor materiale vor obiecta şi vor găsi subterfugii atunci când insistăm că Dumnezeu este de asemenea suveran în domeniul spiritual. Dar cearta lor este cu Dumnezeu şi nu cu noi. Am dat versete ca sprijin pentru tot ceea ce am scris în aceste pagini şi dacă aceasta nu va satisface cititorii noştri, atunci este de prisos pentru noi să căutăm să-i convingem. Ceea ce scriem acum este destinat celor ce se apleacă în faţa autorităţii Sfintei Scrieri şi spre binele lor propunem să examinăm alte câteva versete ce au fost intenţionat păstrate pentru acest capitol. Probabil un pasaj ce a prezentat cea mai mare dificultate pentru cei ce au văzut că pasaj după pasaj în Sfânta Scriere învaţă desluşit alegerea unui număr limitat pentru mântuire este II Petru, 3:9: „doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă”. Primul lucru ce trebuie spus despre pasajul de mai sus este că, asemeni întregii scripturi, trebuie înţeles şi interpretat în lumina contextului. Ceea ce am citat în paragraful precedent este doar o parte din verset şi ultima lui parte! Cu siguranţă va fi permis să luăm în considerare şi prima parte a versetului. Pentru a stabili ceea ce este subînţeles de aceste cuvinte de către mulţi, că cuvintele „nici unul” şi „toţi” trebuie primite fără nicio calificare, trebuie arătat că contextul se referă la întreaga rasă umană! Dacă aceasta nu poate fi arătat, dacă nu există nici o premisă ce să justifice aceasta, atunci concluzia trebuie să fie de asemenea

&276

nejustificată. Să reflectăm deci asupra primei părţi a versetului. „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui”. Observaţi „făgăduinţă” la numărul singular şi nu „făgăduinţe”. Despre ce făgăduinţă este vorba? Făgăduinţa mântuirii? Unde, în întreaga Scriptură, a promis vreodată Dumnezeu să mântuiască întreaga rasă umană?!?... Cu adevărat, unde? Nu, „făgăduinţa” la care se face referire aici nu este despre mântuire. Atunci la ce se referă? Contextul ne spune. „Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri care vor trăi după poftele lor şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui?” (vv. 3, 4). Contextul se referă la făgăduinţa lui Dumnezeu de a trimite înapoi pe Fiul Său preaiubit. Dar multe secole lungi au trecut şi această făgăduinţă încă nu s-a împlinit. Adevărat, dar chiar dacă nouă amânarea ni se poate părea îndelungă, în raţiunea lui Dumnezeu intervalul este scurt. Drept dovadă a acestui adevăr, ni se aminteşte: „Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi” (v. 8). În raţiunea lui Dumnezeu a timpului, au trecut mai puţin de două zile de când a promis să-L trimită înapoi pe Cristos. Ba mai mult, amânarea trimiterii înapoi a Fiului Preaiubit de către Tatăl nu doar că nu este datorată „leneviei” din partea Lui, dar este de asemenea prilejuită de „îndelunga răbdare”. Îndelunga Lui răbdare faţă de cine? Versetul ce-l analizăm acum ne spune: „îndelunga răbdare pentru voi”. Şi cine sunt acei „voi” – rasa umană sau poporul lui Dumnezeu? În lumina contextului, aceasta nu este o întrebare deschisă cu privire la care fiecare din noi e liber &277

să-şi formeze o opinie. Duhul Sfânt a definit-o. Versetul de început al capitolului spune: „Preaiubiţilor, aceasta este a doua epistolă pe care v-o scriu.” Şi, din nou, versetul precedent declară: „Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru etc.” (v. 8). „Voi” este echivalent deci cu „preaiubiţii” lui Dumnezeu. Cei cărora le este adresată această epistolă sunt cei care au căpătat (nu au „exercitat”, ci au căpătat, ca dar primit din suveranitatea lui Dumnezeu) o credinţă de acelaşi preţ cu a noastră, prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus (II Petru, 1:1). De aceea spunem că nu încape îndoială şi nu e loc de argumente sau subterfugii – „voi” sunt aleşii lui Dumnezeu. Să cităm acum întregul verset: „Domnul nu întârzie cu privire la făgăduinţa Lui, aşa cum unii oameni consideră lenevia; ci este îndelung răbdător faţă de noi, nedorind ca vreunul să piară, ci ca toţi să vină la pocăinţă.” Ar putea fi mai clar de atât? „Vreunul” din acei ce Dumnezeu nu voieşte să moară este dintre „noi” faţă de care Dumnezeu este „îndelung răbdător”, „preaiubiţii” din versetele anterioare. II Petru, 3:9, înseamnă, aşadar, că Dumnezeu nu-Şi va trimite înapoi Fiul până nu „va intra numărul deplin al Neamurilor” (Epistola către romani, 11:25). Dumnezeu nu-L va trimite înapoi pe Cristos până acele „popoare” „luate dintre Neamuri” (Faptele,15:14) nu sunt adunate împreună. Dumnezeu nu-Şi va trimite înapoi Fiul până când Trupul lui Cristos nu este complet, şi aceasta nu va avea loc până când cei aleşi de El pentru a fi mântuiţi în această dispensaţie a Sa nu vor fi aduşi la El. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru „îndelunga Lui răbdare faţă de noi”! Dacă Cristos ar fi venit acum douăzeci de ani, autorul ar fi fost lăsat să piară în păcatele lui. Dar aceasta n-a putut avea loc, astfel că &278

Dumnezeu a amânat plin de har a Doua Venire. Din acelaşi motiv, El încă Îşi amână revenirea. Scopul Lui hotărât este ca toţi cei aleşi ai Săi să vină la pocăinţă, şi ei se vor pocăi. Intervalul prezent de har nu se va sfârşi până când ultima dintre acele „alte oi” din Ioan, 10:16, nu este adusă în siguranţa ţarcului – atunci va reveni Cristos. Expunând suveranitatea Duhului lui Dumnezeu în mântuire, am arătat că puterea Sa este irezistibilă, că, prin lucrarea Sa plină de har asupra şi în ei, El „îi sileşte” pe aleşii lui Dumnezeu să vină la Cristos. Suveranitatea Duhului Sfânt este adusă în prim plan nu doar în Ioan, 3:8, unde ni se spune: „Vântul suflă încotro vrea…. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul”, dar este afirmat şi în alte pasaje. În I Corinteni, 12:11 citim: „Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte”. Şi din nou; citim în Fapte, 16:6,7 – „Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi Galatiei. Ajunşi lângă Misia, se pregăteau să intre în Bitinia, dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie.” Aşadar, vedem felul în care, determinării apostolilor, Duhul Sfânt i-a opus voia Sa imperială. Dar, se obiectează împotriva afirmaţiei că voia şi puterea Duhului Sfânt sunt irezistibile că sunt două pasaje, unul în Vechiul Testament şi altul în Noul, ce par a milita împotriva unei astfel de concluzii. Dumnezeu a spus în vechime: „Duhul Meu nu va rămâne38 pururi în om” (Genesa,6:3) şi Ştefan le-a declarat evreilor: „Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi Sau: „nu se va lupta pururi cu omul”, conform versiunii folosite de autor. N.ed. 38

&279

dintotdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi. Pe care din proroci nu i-au prigonit părinţii voştri?” (Faptele,7:51,52). Deci, dacă evreii „s-au împotrivit” Duhului Sfânt, cum putem spune că puterea Lui este irezistibilă? Răspunsul se găseşte în Neemia, 9:30: „I-ai îngăduit astfel mulţi ani, le-ai dat înştiinţări prin Duhul Tău, prin prooroci, şi tot n-au luat aminte.” Israel a arătat „împotrivire” faţă de lucrările exterioare ale Duhului. Duhul era cel ce vorbea prin şi în prooroci la care ei „n-au luat aminte”. Ei nu arătau „împotrivire” faţă de orice lucra în ei, ci faţă de motivele prezentate lor de mesajele inspirate ale proorocilor. Probabil ar fi de folos cititorului să înţeleagă mai bine ideea noastră dacă am compara cu Matei, 11:20-24: „Atunci Isus a început să mustre cetăţile în care fuseseră făcute cele mai multe din minunile Lui, pentru că nu se pocăiseră. Vai de tine, Horazine!” etc. Domnul nostru Îşi exprimă durerea faţă de aceste oraşe pentru eşecul lor de a se pocăi din cauza lucrărilor Lui mari (minuni) ce le făcuse acolo şi nu din cauza unor lucrări interioare ale harului Său! Acelaşi lucru este valabil cu privire la Genesa, 6:3. Comparând I Petru, 3:18-20, se va vedea că prin şi în Noe Duhul lui Dumnezeu „lupta” cu cei din generaţia dinaintea potopului. Distincţia observată mai sus a fost rezumată abil de Andrew Fuller (un alt scriitor de mult timp decedat de la care modernii noştri ar putea învăţa multe): „Există două tipuri de influenţe prin care Dumnezeu lucrează în mintea oamenilor. Prima, cea obişnuită, este realizată prin folosirea normală a motivelor prezentate minţii spre a fi luate în considerare. A doua este cea specială şi supranaturală. Prima nu conţine nimic tainic decât că are influenţă asupra cuvintelor şi acţiunilor, pe când cealaltă

&280

este atât de tainică încât nu cunoaştem nimic despre ea în afară de efectele ei. Prima ar trebui să fie eficace, cea din urmă este astfel.”

Lucrarea Duhului Sfânt asupra oamenilor şi faţă de oameni întâmpină mereu „împotrivire” din partea acestora, iar lucrarea Lui în ei este mereu reuşită. Ce spun Scripturile? Aceasta: „Acela care a început ÎN voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Cristos” (Filipeni, 1:6). Următoarea întrebare de luat în considerare este aceasta: De ce să predicăm Evanghelia fiecărei făpturi? Dacă Dumnezeu-Tatăl a predestinat doar un număr limitat pentru a fi mântuit, dacă Dumnezeu Fiul a murit să efectueze mântuirea doar a celor daţi Lui de Tatăl şi dacă Dumnezeu Duhul Sfânt nu caută să-i aducă la viaţă decât pe aleşii lui Dumnezeu, atunci care este utilitatea de a dărui Evanghelia lumii la scară largă şi unde este rostul de a spune păcătoşilor că „Oricine crede în Cristos nu va pieri, ci va avea viaţa veşnică”? În primul rând, este deosebit de important să clarificăm natura Evangheliei însăşi. Evanghelia este vestea bună a lui Dumnezeu referitor la Cristos şi nu referitor la păcătoşi – „Pavel, rob al lui Isus Cristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu …. Ea priveşte pe Fiul Său” (Epistola către romani, 1:1-3). Dumnezeu ar fi declarat peste tot faptul uimitor că singurul Lui Fiu binecuvântat „a fost supus până la moarte şi încă moarte pe cruce.” O mărturie universală trebuie să se nască faţă de valoarea fără seamăn a persoanei şi lucrării lui Cristos. Observaţi cuvântul „mărturie” din Evanghelia după Matei, 22:14. Evanghelia este „mărturia” &281

lui Dumnezeu despre perfecţiunea Fiului Său. Observaţi şi cuvintele apostolului: „Noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Cristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii şi printre cei ce sunt pe calea pierzării” (II Corintenii,2:15)! Astăzi predomină cea mai mare confuzie în ce priveşte caracterul şi conţinutul Evangheliei. Evanghelia nu este o „ofertă” pasată de colo-colo de către colportorii evanghelizatori. Evanghelia nu este o biată invitaţie, ci o proclamaţie, o proclamaţie ce-L priveşte pe Cristos; adevărat, fie că oamenii o cred, fie că nu. Nimănui nu I se cere să creadă că Cristos a murit pentru el în mod special. Evanghelia, pe scurt, este aceasta: Cristos a murit pentru păcătoşi, tu eşti un păcătos, crede în Cristos şi vei fi mântuit. În Evanghelie, Dumnezeu anunţă simplu condiţiile în care oamenii pot fi mântuiţi (adică pocăinţa şi credinţa) şi, fără discriminare, tuturor li se porunceşte să împlinească aceste condiţii. În al doilea rând, pocăinţa şi iertarea păcatelor trebuie predicate în numele Domnului Isus „la toate popoarele” (Evanghelia după Luca, 24:47), fiindcă aleşii lui Dumnezeu sunt „risipiţi” (Evanghelia după Ioan, 11:52) printre toate popoarele şi prin predicarea şi auzirea Evangheliei ei sunt chemaţi afară din lume. Evanghelia este mijlocul folosit de Dumnezeu în mântuirea celor aleşi ai Săi. Prin natura lor, aleşii lui Dumnezeu sunt copiii mâniei „ca şi ceilalţi”; ei sunt păcătoşi pierduţi ce au nevoie de un Mântuitor, şi în afara lui Cristos nu există mântuire pentru ei. De aceea, Evanghelia trebuie crezută de ei înainte să poată să se bucure de cunoaşterea păcatelor iertate. Evanghelia este vânturătoarea care separă pleava de grâu şi îi adună pe cei din urmă în grânarul Său. &282

În al treilea rând, trebuie observat că Dumnezeu are alte scopuri în predicarea Evangheliei decât mântuirea aleşilor Săi. Lumea există de dragul celor aleşi, totuşi, alţii beneficiază de ea. La fel, Cuvântul este predicat de dragul celor aleşi, totuşi, alţii au beneficiul unei chemări exterioare. Soarele străluceşte, deşi orbii nu-l văd. Ploaia cade pe munţii stâncoşi şi deşertul pustiu, dar şi pe văile mănoase; la fel, Dumnezeu lasă ca Evanghelia să ajungă la urechile celor nealeşi. Puterea Evangheliei este unul din mijloacele lui Dumnezeu de a ține sub control răutatea lumii. Mulţi ce nu sunt niciodată mântuiţi de ea, sunt îndreptaţi, poftele lor sunt puse în frâu şi ei sunt reţinuţi din a deveni mai răi. Mai mult decât atât, predicarea Evangheliei celor nealeşi este un test admirabil al caracterului lor, expunând îndărătnicia păcatului lor: ea demonstrează că inima lor este în vrăjmăşie cu Dumnezeu, ea justifică declaraţia lui Cristos că „oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, fiindcă faptele lor erau rele” (Evanghelia după Ioan, 3:19). În ultimul rând, este suficient pentru noi să ştim că ni se porunceşte să predicăm Evanghelia fiecărei făpturi. Nu este datoria noastră să cumpănim despre consecvenţa dintre aceasta şi faptul că „puţini sunt aleşi”. Noi trebuie să ne supunem. Este lipsit de sens să punem întrebări referitoare la căile lui Dumnezeu la care nici o minte limitată n-ar putea pătrunde pe deplin răspunsul. Noi, de asemenea, ne-am putea întoarce să-i amintim celui ce obiectează despre declaraţia Domnului nostru: „Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele pe care le vor rosti oamenii li se vor ierta; dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veşnic” (Mc. 3:28, 29), şi nu încape îndoială că evreii erau vinovaţi de acest păcat (vezi &283

Evanghelia după Matei, 12:24 etc.) şi deci distrugerea lor era inevitabilă. Totuşi, în pofida acestui fapt, abia două luni mai târziu, El a poruncit ucenicilor Săi să predice Evanghelia fiecărei făpturi. Atunci când oponentul ne poate arăta consecvenţa acestor două lucruri – faptul că anumiţi evrei au comis acest păcat pentru care nu există iertare şi faptul că lor urma să li se predice Evanghelia – vom încerca să oferim o soluţie mai satisfăcătoare decât cea dată mai sus despre armonia dintre proclamarea universală a Evangheliei şi limitarea puterii ei mântuitoare doar asupra celor predestinaţi de Dumnezeu de a fi conform chipului Fiului Său. Mai spunem încă o dată că nu este datoria noastră să raţionăm despre Evanghelie; sarcina noastră este să o predicăm. Atunci când Dumnezeu a poruncit lui Avraam să-şi aducă ofrandă fiul ca ardere de tot, el trebuie să fi obiectat că această poruncă nu este consecventă cu promisiunea Lui „În Isaac va fi numită sămânţa ta.” Dar în loc să argumenteze, el s-a supus şi L-a lăsat pe Dumnezeu să armonizeze promisiunea Sa cu porunca Sa. Ieremia putea să argumenteze că Dumnezeu i-a poruncit să facă ceva ce nu era rezonabil când I-a spus: „Şi chiar dacă le vei spune toate aceste lucruri, tot nu te vor asculta; şi dacă vei striga la ei, tot nu-ţi vor răspunde” (Ier. 7:27), dar, în loc de aceasta, prorocul s-a supus. Ezechiel, de asemenea, ar fi putut să se plângă că Domnul îi cerea un lucru dificil când a spus: Fiul omului, du-te la casa lui Israel şi spune-le cuvintele Mele! Căci nu eşti trimis la un popor cu o vorbire încurcată şi cu o limbă greoaie, ci la casa lui Israel; nu la nişte popoare mari cu o vorbire încurcată şi cu o limbă greoaie, ale căror cuvinte să nu le poţi pricepe. Negreşit, dacă te-aş trimite la ele, te-ar asculta! Dar casa lui Israel

&284

nu va voi să te asculte, pentru că nu vrea să m-asculte; căci toată casa lui Israel are fruntea încruntată şi inima împietrită.

Ezechiel, 3:4-7. Dar, suflete, dacă adevărul atât de strălucitor Ar trebui să-ţi uimească şi uluiască văzul, Totuşi, supune-te Cuvântului Său scris Şi aşteaptă măreaţa zi decisivă.

Watts. S-a spus bine: Evanghelia nu şi-a pierdut nimic din puterea de demult. Ea este astăzi ca şi atunci când s-a predicat pentru prima oară „puterea lui Dumnezeu spre mântuire”. Ea n-are nevoie de milă, nici de ajutor şi nici de ajustare. Ea poate depăşi toate obstacolele şi poate dărâma toate barierele. Nici un mecanism omenesc n-are nevoie să încerce a pregăti păcătosul să o primească, pentru că, dacă Dumnezeu a trimis-o, nici o putere n-o poate zădărnici; şi dacă El a trimis-o, nici o putere n-o poate face eficace.

Dr. Bullinger. Acest capitol ar putea fi extins indefinit, dar deja este prea lung, astfel că un cuvânt sau două ar fi suficiente. Un număr de alte întrebări vor fi luate în considerare în paginile următoare, iar cele ce nu reuşim să le atingem, cititorul trebuie să le ducă la Domnul Însuşi care a spus: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată” (Iac. 1:5).

&285

Capitolul 12 Valoarea acestei doctrine Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.

II Timotei, 3:16,17.

„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (II Timotei, 3:16,17). „De folos ca să înveţe” presupune că prin doctrină sau învăţătură ne sunt făcute cunoscute marile realităţi ale lui Dumnezeu şi ale relaţiei noastre cu El – ale lui Cristos, ale Duhului, mântuirii, harului, slavei. Prin doctrină (prin puterea Duhului) sunt hrăniţi şi înălţaţi credincioşii, şi acolo unde doctrina este neglijată, încetează creşterea în har şi mărturisirea eficientă pentru Cristos. Cât este de trist deci că doctrina este acum condamnată ca fiind „nepractică” atunci când, de fapt, doctrina este însuşi fundamentul vieţii practice. Există o conexiune inseparabilă dintre credinţă şi practică 39. Relaţia dintre adevărul divin şi caracterul creştin este acela de cauză şi efect – „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va „Omul devine ceea ce gândeşte în inima sa” (Proverbele, 23:7), conform versiunii folosite de autor. N.ed. 39

&286

face slobozi” (Evanghelia după Ioan, 8:32) – eliberaţi de ignoranţă, de prejudecată, de eroare, de vicleniile lui Satan, eliberaţi de puterea răului; şi dacă adevărul nu este „cunoscut”, atunci asemenea libertate nu poate fi savurată. Observaţi ordinea menţiunii din pasajul cu care am început capitolul. Toată Scriptura este întâi de folos ca să înveţe! Aceeaşi ordine se observă de-a lungul tuturor Epistolelor, în special în tratatele doctrinare ale apostolului Pavel. Citiţi Epistola către romani şi veţi vedea că nu există nici o mustrare în primele cinci capitole. În Epistola către efeseni nu există încurajări până la al patrulea capitol. Ordinea este întâi expunerea doctrinară şi apoi mustrarea sau încurajarea pentru reglementarea umblării de zi cu zi. Substituţia aşa-numitei predicări „practice” expunerii doctrinare este rădăcina cauzei multor maladii rele ce afectează Adunarea lui Dumnezeu. Motivul pentru care există atât de puţină profunzime, atât de puţină inteligenţă, atât de puţină pătrundere a realităţilor fundamentale ale creştinismului este fiindcă atât de puţini credincioşi au fost înrădăcinaţi în credinţă prin ascultarea expunerii doctrinelor harului și prin studiul lor personal. Cât timp sufletul nu este zidit în doctrina inspiraţiei divine a Scripturilor – inspiraţia lor deplină şi verbală – nu poate exista un fundament ferm pentru aşezarea credinţei. Cât timp sufletul este în necunoştinţă de doctrina justificării, nu poate exista o asigurare reală şi inteligibilă a acceptării în Cel Preaiubit. Cât timp sufletul nu este cunoscător al învăţăturii Cuvântului despre sfinţire, este deschis să primească toată asprimea şi

&287

eroarea Perfecţioniştilor sau a adepţilor „Holiness” 40. Cât timp sufletul nu cunoaşte ceea ce Scriptura are de spus despre doctrina naşterii din nou, nu poate exista o pricepere a celor două naturi din credincios, iar ignoranţa rezultă aici în mod inevitabil în pierderea păcii şi bucuriei. Şi astfel am putea continua lista doctrinei creştine. Ignorarea doctrinei a făcut ca biserica mărturisitoare să fie incapabilă a face față valului crescând de infidelitate. Ignorarea doctrinei este responsabilă în mare parte de miile de creştini practicanţi captivi în numeroasele neadevăruri ale zilei. Pentru că a sosit vremea când majoritatea adunărilor noastre „nu suportă învăţătura sănătoasă” (II Timotei, 4:3) ei primesc atât de rapid doctrine false. Desigur că este adevărat că doctrina, asemeni cu orice altceva în Scriptură, poate fi studiată dintr-o perspectivă rece, intelectuală şi deci abordată astfel, lăsând inima neatinsă de învăţătura doctrinară, iar studiul doctrinar, fiind, în mod firesc, „uscat” şi fără folos. Dar, doctrina primită în mod corespunzător, doctrina studiată cu o inimă preocupată va duce mereu la o cunoaştere mai profundă a lui Dumnezeu şi a bogăţiilor nepătrunse ale lui Cristos. Doctrina suveranităţii lui Dumnezeu nu este atât o dogmă metafizică lipsită de valoare practică, ci este una destinată să producă un efect puternic asupra caracterului creştin şi a umblării zilnice. Doctrina suveranităţii lui Dumnezeu stă la baza teologiei creştine şi este probabil a doua în importanţă după inspiraţia divină a Scripturilor. Acesta este centrul de gravitaţie în sistemul adevărului Grupări care cred că ulterior mântuirii, Dumnezeu îndepărtează din credincios natura păcătoasă așa încât el ajunge la o sfințenie instantanee și nu mai comite niciun păcat. N.ed. 40

&288

creştin – soarele în jurul căruia sunt grupate planete mai mici. Este jalonul de aur înspre care conduce orice cale de cunoaştere şi de la care pornesc toate. Este șnurul pe care toate celelalte doctrine sunt întinse asemeni unor perle, ţinându-le în loc şi conferindu-le unitate. Este dreptarul cu care trebuie să se măsoare orice fiinţă, balanța în care fiecare dogmă umană trebuie cântărită. Este concepută să fie ancora sufletelor noastre în mijlocul furtunilor vieţii. Doctrina suveranităţii lui Dumnezeu este un tonic divin pentru a ne împrospăta duhurile, fiind gândită şi adaptată pentru a da formă sentimentelor inimii şi a da o direcţie corectă conduitei. Aceasta produce recunoştinţă în prosperitate şi răbdare în calamitate, fiind mult mai mult decât am spus deja, fiindcă îi atribuie lui Dumnezeu – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – slava ce Îi este cuvenită, şi aşează făptura în locul cuvenit înaintea Sa – în ţărână. Acum vom lua în considerare valoarea doctrinei în mod detaliat. 1. Ne aprofundează veneraţia caracterului divin. Doctrina suveranităţii lui Dumnezeu, aşa cum este ea dezvăluită în Scripturi, permite o viziune exaltată a atributelor divine. Susține drepturile Sale de creator. Aceasta insistă asupra faptului că „pentru noi există un singur Dumnezeu, Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn, Isus Cristos, prin care sunt toate lucrurile, şi prin El şi noi” (I Corinteni, 8:6). Aceasta declară că drepturile Lui sunt cele ale „olarului” ce formează şi modelează lutul în vase de orice tip şi pentru orice utilitate voieşte. Mărturia acestei învăţături este următoarea: „... Căci &289

Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute” (Apocalipsa, 4:11), argumentând că nimeni n-are nici un drept să „răspundă” împotriva lui Dumnezeu şi că singura atitudine potrivită pentru făptură este de ascultare reverenţioasă înaintea Sa. Aşadar, priceperea supremaţiei absolute a lui Dumnezeu este de o mare importanţă practică, căci dacă nu avem o atitudine potrivită faţă de suveranitatea Sa înaltă, El nu va fi niciodată onorat în gândurile noastre despre El şi nici nu va avea un loc cuvenit în inimile şi vieţile noastre. Această doctrină dezvăluie inscrutabilitatea înţelepciunii Lui, arătând că, în timp ce Dumnezeu este imaculat în sfinţenia Sa, El a permis răul să intre în creaţia Sa, că, în timp ce El este Deţinătorul întregii puteri, El a permis ca Diavolul să înceapă un război împotriva Lui, de cel puţin şase mii de ani; că, în timp ce El este înfăţişarea perfectă a dragostei, El nu Şi-a cruţat Fiul, că, în timp ce El este Dumnezeul harului, mulţimi vor fi chinuite pentru totdeauna în iazul de foc. Acestea sunt taine măreţe. Scriptura nu le neagă, ci le recunoaşte existenţa – „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui!” (Epistola către romani, 11:33). Aceasta face cunoscută ireversibilitatea voii Sale. „...Domnul, care face aceste lucruri şi căruia Îi sunt cunoscute din veşnicie” (Faptele, 15:18). De la început Dumnezeu a avut drept scop glorificarea Sa „în biserică şi în Isus Cristos, din neam în neam, în vecii vecilor” (Epistola către efeseni, 3:21). Pentru aceasta El a creat lumea şi a plămădit omul. Planul Său atotcunoscător n-a fost înfrânt atunci când omul a căzut, căci în Mielul „înjunghiat de la &290

întemeierea lumii” (Apocalipsa, 13:8) vedem Căderea anticipată. Scopul lui Dumnezeu n-a fost nici zădărnicit de răutatea omului de la Cădere încoace, aşa cum este limpede din cuvintele psalmistului: „Omul Te laudă chiar şi în mânia lui, când Te îmbraci cu toată urgia Ta” (Psalmii, 76:10). Fiindcă Dumnezeu este Atotputernic, voii Lui nu i se poate opune rezistenţă. „Scopurile Sale îşi au obârşia în veşnicie şi se desfăşoară fără nici o schimbare până în veşnicie. Acestea se extind asupra tuturor lucrărilor Lui şi controlează toate evenimentele. El „lucrează toate lucrurile după sfatul voii Sale.”

Dr. Rice Nici omul, nici diavolul nu pot să I se opună Lui, de aceea este scris: „Domnul împărăţeşte: popoarele tremură” (Psalmii, 99:1). Această doctrină preamăreşte harul Lui. Harul este o favoare nemeritată şi fiindcă harul este arătat celor ce nu merită şi celor ce merită Iadul, celor ce nu au nicio pretenţie faţă de Dumnezeu, de aceea, harul este gratuit şi poate fi manifestat faţă de cel mai mare dintre păcătoşi. Dar, fiindcă harul este exercitat faţă de cei ce sunt lipsiţi de vrednicie sau merit, harul este suveran; adică Dumnezeu revarsă harul asupra cui voieşte. Suveranitatea divină a orânduit ca unii să fie aruncaţi în iazul de foc pentru a arăta că toţi meritau această soartă. Dar harul vine ca o mreajă şi scoate din omenirea pierdută un popor pentru numele lui Dumnezeu să fie de-a lungul veşniciei monumente ale favorii Sale de nepătruns. Harul suveran revelează pe Dumnezeu dărâmând

&291

opoziţia inimii umane, subjugând vrăjmăşia minţii carnale şi determinându-l să-L iubim, fiindcă El ne-a iubit întâi. 2. Este baza solidă a religiei adevărate. Aceasta decurge în mod firesc din ceea ce am spus mai sus. Dacă însăşi doctrina suveranităţii divine dă lui Dumnezeu locul Său de drept, atunci este de asemenea adevărat că ea poate furniza o bază fermă pentru religia practică ce se construieşte pe ea. Nu poate exista vreun progres în lucrurile spirituale până nu există recunoaşterea personală că Dumnezeu este Suprem, că El este de temut şi venerat, că El trebuie privit şi slujit ca Domn. Citim Scripturile în zadar dacă nu venim dorind sincer o cunoaştere mai bună a voii lui Dumnezeu pentru noi – orice alt motiv este egoist şi absolut inadecvat şi nevrednic. Fiecare rugăciune trimisă lui Dumnezeu este doar o îngâmfare carnală dacă nu este oferită „potrivit voii Sale” – orice altceva afară de aceasta înseamnă a cere „rău”, pentru a putea „risipi” lucrul cerut în propriile pofte. Orice slujire în care ne implicăm este doar o „faptă moartă” dacă nu este făcută spre slava lui Dumnezeu. Religia experimentală constă în mare parte din percepţia şi îndeplinirea voii divine – îndeplinirea atât activă, cât şi pasivă. Noi suntem predestinaţi să fim „asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu”, a Cărui hrană a fost dintotdeauna îndeplinirea voii Celui ce L-a trimis, şi măsura în care fiecare sfânt devine „asemănător” în mod practic, în viaţa zilnică, este determinată în mare parte de răspunsul fiecăruia la cuvântul Domnului nostru – „Luaţi jugul Meu şi învăţaţi de la Mine; căci Eu sunt blând şi smerit cu inima.” &292

3. Ea respinge erezia mântuirii prin fapte. „Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte” (Proverbele, 14:12). Calea ce „pare bună” şi care sfârşeşte în „moarte”, moarte veşnică, este mântuirea prin efortul şi meritul uman. Credinţa în mântuirea prin fapte este comună naturii umane. Ea nu presupune mereu forma grosieră a penitenţelor papale sau chiar a „pocăinţei” protestante – adică întristarea pentru păcat, care nu este niciodată sensul pocăinţei în Scriptură – orice dă omului un loc este o varietate a aceluiaşi tip de rău. A spune, după cum spun mulţi predicatori, Dumnezeu voieşte să-Şi facă partea dacă tu o faci pe a ta, este o negare nenorocită şi fără scuză a Evangheliei harului său. A declara că Dumnezeu îi ajută pe cei ce se ajută singuri înseamnă a respinge unul din cele mai preţioase adevăruri învăţate în Biblie şi doar în Biblie; adică faptul că Dumnezeu îi ajută pe cei care sunt incapabili să se ajute, care au încercat din nou şi din nou şi doar au eşuat. A spune că mântuirea păcătosului depinde de acţiunea propriei voinţe este o altă formă a dogmei ce-L dezonorează pe Dumnezeu – dogma mântuirii prin eforturile umane. În tr-o analiză finală, orice mişcare a voinței este o lucrare: este ceva de la mine, ceva ce eu fac. Dar doctrina suveranităţii lui Dumnezeu aşează securea la rădăcina acestui copac rău, declarând: „nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă” (Epistola către romani, 9:16). Dacă cineva spune: „O asemenea doctrină ar conduce păcătoşii la disperare”, răspunsul este: „Aşa să fie; chiar acest fel de disperare tânjeşte scriitorul să o vadă predominând. Până păcătosul nu disperă după orice ajutor decât al său propriu, el nu cade niciodată în mâinile milei &293

suverane, dar dacă Duhul Sfânt îl convinge o dată că nu există nici un ajutor în el însuşi, atunci el va recunoaşte că este pierdut şi va striga: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul”, şi un asemenea strigăt va fi auzit. Dacă autorului i-ar fi permis să aducă propria mărturie, el a aflat în timpul slujbei sale că predicile ce le-a rostit despre depravarea umană, neajutorarea păcătosului de a-şi face orice singur, şi mântuirea sufletului întorcându-se spre mila suverană a lui Dumnezeu, au fost cele mai binecuvântate în mântuirea celor pierduţi. Repetăm, deci, simţul neajutorării absolute este prima condiţie pentru orice convertire sănătoasă. Nu există mântuire pentru nici un suflet până nu-şi ia privirea de la sine însuşi şi nu priveşte spre altceva, da, spre Altcineva, în afara sa. 4.Aduce făptura la o smerenie profundă. Această doctrină a suveranităţii absolute a lui Dumnezeu este un berbec de asediu împotriva mândriei umane, şi astfel e în contrast cu „învăţăturile omeneşti”. Spiritul epocii noastre este în esenţă unul al laudei şi slăvirii cărnii. Realizările omului, dezvoltarea şi progresul lui, măreţia şi auto-suficienţa sa sunt altarul la care lumea se închină astăzi. Dar adevărul suveranităţii lui Dumnezeu, cu toate corolarele sale, înlătură orice bază pentru lauda umană şi instituie în loc duhul smereniei. Ea declară că mântuirea este de la Domnul – de la Domnul în sursa sa, în operarea sa şi în împlinirea sa. Ea insistă că Domnul trebuie să aplice, dar să şi suplinească, că El trebuie să completeze, dar să şi înceapă lucrarea Sa de mântuire în sufletele noastre, că El trebuie nu doar să ne revendice, ci să ne şi menţină şi să ne susţină până la sfârşit. Această doctrină ne învaţă că &294

mântuirea este prin har, prin credinţă, şi toate lucrările noastre (dinainte de convertire), bune şi rele deopotrivă, nu contează în vreun fel pentru mântuirea noastră. Tot ea ne spune că suntem „născuţi nu din voia firii, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan, 1:13). Şi toate acestea sunt atât de umilitoare pentru inima omului, care doreşte să contribuie cu ceva la preţul răscumpărării sale şi să facă ceva ce va lăsa loc pentru laudă şi satisfacţie personală. Dar dacă această doctrină ne smereşte, ea are drept rezultat lauda lui Dumnezeu. Dacă, în lumina suveranităţii lui Dumnezeu, ne-am văzut lipsa de vrednicie şi neajutorarea, ar trebui, într-adevăr, să strigăm cu psalmistul: „Toate izvoarele mele sunt în Tine!” (Psalmii, 87:7). Dacă prin fire eram „copii ai mâniei” şi prin practică răzvrătiţi împotriva domniei divine şi expuşi pe bună dreptate „blestemului” Legii, şi dacă Dumnezeu nu era obligat de nimic să ne salveze de la revolta înfocată şi totuşi, în pofida acestui fapt, El Şi-a dat Fiul Său preaiubit pentru noi toţi; atunci un asemenea har şi o asemenea dragoste ne vor topi inimile, priceperea aceasta ne va determina să spunem în recunoştinţă plină de adorare: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dă slavă pentru bunătatea Ta, pentru credincioşia Ta!” (Psalmii, 115:1). Cât de grabnic va recunoaşte fiecare dintre noi: „Prin harul lui Dumnezeu sunt cine sunt!” Cu câtă laudă plină de surprindere vom exclama: „De ce am fost făcut să aud vocea Lui, Şi să intru cât mai este loc, Când mii au făcut o alegere nenorocită Şi mai degrabă au flămânzit decât să vină? &295

Era aceeaşi iubire ce-a pregătit ospăţul, Ce ne-a forţat dulce să intrăm; Altfel, am fi refuzat să gustăm Şi am fi pierit în păcatul nostru.” 5. Ea permite un sentiment de siguranţă absolută. Dumnezeu este infinit în putere şi de aceea este imposibil să ne împotrivim voii Sale sau să opunem rezistenţă realizării hotărârilor Sale. O asemenea declaraţie este bine cântărită pentru a-l face pe păcătos să tresară alarmat, dar celui sfânt nu îi evocă nimic altceva decât laudă. Să adăugăm un cuvânt şi să vedem care este diferenţa: „Dumnezeul meu este infinit în putere!” deci „Nu mă voi teme – ce poate să-mi facă omul.” Dumnezeu meu este infinit în putere, deci „ori de câte ori mi-e teamă, mă voi încrede în El”. Dumnezeul meu este infinit în putere, deci „Mă culc şi adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai linişte deplină în locuinţa mea” (Psalmii, 4:8). De-a lungul secolelor, aceasta a fost sursa siguranţei sfinţilor. Aceasta a fost asigurarea lui Moise când, în cuvintele sale de despărţire pentru Israel, a spus: „Nimeni nu este ca Dumnezeul lui Israel, El trece pe ceruri ca să-ţi vină în ajutor, trece cu măreţie pe nori. Dumnezeul cel veşnic este un loc de adăpost şi sub braţele Lui cele veşnice este un loc de scăpare” (Deuteronomul,33:26, 27). Acest simţ al siguranţei l-a determinat pe psalmist, mişcat de Duhul Sfânt, să scrie: „Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt şi se odihneşte la umbra Celui atotputernic zice despre Domnul: El este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred! Da, El te scapă de laţul vânătorului, de ciumă şi de pustiirile ei. El te va acoperi cu penele Lui şi te vei ascunde

&296

sub aripile Lui. Căci scut şi pavăză este credincioşia Lui! Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopţii, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care umblă în întuneric, nici de molima care bântuie ziua în amiaza mare. O mie să cadă alături de tine, şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. Doar vei privi cu ochii şi vei vedea răsplătirea celor răi. Pentru că zici: Domnul este locul meu de adăpost” şi faci din Cel Preaînalt turnul tău de scăpare, de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge, nici o urgie nu se va apropia de cortul tău”

Psalmii, 91 „Moartea şi urgiile zboară în jurul meu, Până mă ascunde El, nu pot muri; Nici o singură săgeată nu mă poate lovi Până Dumnezeul dragostei vede potrivit.” O, preţiozitatea acestui adevăr! Aici sunt o „oaie” săracă, neajutorată, nechibzuită, totuşi, sunt în siguranţă în mâna lui Cristos. Şi de ce sunt în siguranţă aici? Nimeni nu mă poate smulge de acolo, fiindcă mâna ce mă ţine e a Fiului lui Dumnezeu, şi toată puterea este a Lui în cer şi pe pământ! Din nou, nu am putere în mine însumi: lumea, carnea, Diavolul sunt pregătiţi să mă atace, astfel că mă dedic în grija şi seama Domnului şi spun cu apostolul: „Ştiu în Cine am crezut şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce i-am încredinţat până în ziua aceea” (II Timotei,1:12). Şi care este fundamentul încrederii mele? Cum ştiu eu că El are putere să păzească ce i-am încredinţat? Ştiu aceasta, fiindcă Dumnezeu este atotputernic, Regele regilor şi Domnul domnilor.

&297

6. Ea aduce mângâiere în întristare. Doctrina suveranităţii lui Dumnezeu este una plină de consolare şi împărtăşeşte pace creştinilor. Suveranitatea lui Dumnezeu este un fundament de nezguduit şi este mai ferm decât cerurile şi pământul. Cât de binecuvântat e să ştii că nu există colţ al universului departe de El! aşa cum a spus psalmistul: „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău şi unde voi fugi departe de faţa Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo; dacă mă voi culca în Locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo; dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi, şi dreapta Ta mă va apuca. Dacă voi zice: Cel puţin întunericul mă va acoperi şi se va face noapte lumina dimprejurul meu, iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine; ci noaptea străluceşte ca ziua, şi întunericul ca lumina”

Psalmii, 139:7-12 Cât de binecuvântat este să ştii că mâna tare a lui Dumnezeu este asupra oricui şi asupra a orice lucru! Cât de binecuvântat este să ştii că nici o vrabie nu cade la pământ fără ştirea Lui! Cât de binecuvântat este să ştii că însăşi necazurile noastre nu vin la întâmplare şi nu de la Diavolul, ci sunt hotărâte şi orânduite de Dumnezeu: „Pentru ca nimeni dintre voi să nu se clatine în aceste necazuri; căci ştiţi că la aceasta suntem rânduiţi” (I Tes. 3:3)! Dar Dumnezeul nostru nu este doar infinit în putere, El este infinit în înţelepciune şi bunătate. Şi aici stă preţiozitatea acestui adevăr. Dumnezeu voieşte ceea ce e bine şi voia Sa este ireversibilă şi irezistibilă! Dumnezeu este prea înţelept să greşească şi prea iubitor să-Şi facă copiii să &298

plângă lacrimi fără folos. De aceea, dacă Dumnezeu e înţelepciunea şi bunătatea perfectă, cât de binecuvântată este asigurarea că toate sunt în mâna Lui şi totul este modelat de voia Sa potrivit scopului Său veşnic! „Dacă apucă El, cine-L va opri? Cine-i va zice: Ce faci?” (Iov, 9:12). Totuşi, cât de reconfortant e să învăţăm că „El” şi nu Diavolul îi „apucă” pe cei iubiţi! Câtă pace pentru bietele noastre inimi fragile să ni se spună că numărul zilelor noastre este la El (Iov, 7:1; 14:5); acea boală şi moarte sunt mesagerii Lui şi întotdeauna păşesc la ordinele Lui. Acesta este Domnul care dă şi care ia înapoi!

7. Aceasta generează un duh de dulce resemnare. A te înclina în faţa voii suverane a lui Dumnezeu este unul din cele mai mari secrete de pace şi fericire. Nu poate exista o supunere reală cu mulţumire până nu suntem frânţi în duhul, adică până nu suntem dispuşi şi nu suntem bucuroşi ca Domnul să-Şi împlinească voia cu noi. Nu că am insista asupra unui duh de consimţământ fatalist – departe de aceasta. Sfinţii sunt îndemnaţi să poată „deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Epistola către romani, 12:2). Am atins acest subiect al resemnării faţă de voia lui Dumnezeu în capitolul despre Atitudinea noastră faţă de suveranitatea lui Dumnezeu şi acolo, în plus faţă de Tiparul suprem, am citat exemplele lui Eli şi Iov: am adăuga acum acestor cazuri alte exemple. Un cuvânt este în Leviticul, 10:3 – „Aaron a tăcut.” Priviţi la circumstanţe: „Fii lui Aaron, Nadab şi Abihu, şi-a luat fiecare cădelniţa, au pus foc în ea şi &299

au pus tămâie pe foc şi au adus astfel înaintea Domnului foc străin, lucru pe care El nu-l poruncise. Atunci a ieşit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit şi au murit înaintea Domnului.... Şi Aaron a tăcut.” Doi dintre fiii marelui preot au fost ucişi, ucişi de cercetarea judecăţii divine şi probabil că ei erau beţi în acel moment; mai mult de-atât, acest proces a venit asupra lui Aaron dintr-odată, fără ca ceva să-l pregătească pentru aceasta; totuşi, el „a tăcut”. O exemplificare preţioasă a puterii harului atotsuficient al lui Dumnezeu! Luaţi acum în considerare o rostire ce a venit de pe buzele lui David: „Împăratul a zis lui Ţadoc: Du chivotul lui Dumnezeu înapoi în cetate. Dacă voi căpăta trecere înaintea Domnului, mă va aduce înapoi şi mă va face să văd chivotul şi Locaşul Lui. Dar dacă va zice: Nu-mi place de tine, iatămă, să facă ce va crede cu mine” (II Samuel, 15:26,27). Şi aici, de asemenea, circumstanţele erau deosebit de grele pentru vorbitor şi pentru inima sa. David era împresurat de tristeţe – propriul lui fiu îl alunga de pe tron şi căuta să-i ia viaţa. El nu ştia dacă mai avea să vadă vreodată Ierusalimul sau Cortul Întâlnirii, dar era atât de prins de Dumnezeu, atât de asigurat pe deplin că voia Sa era cea mai bună, încât deşi însemna pierderea tronului şi pierderea vieţii lui, el era mulţumit ca El să-Şi împlinească voia – „să facă ce va crede cu mine”. Nu e necesar să aducem mai multe exemple, dar o reflectare asupra ultimului caz ar fi nimerită. Dacă în mijlocul umbrelor dispensației vechi testamentare David era mulţumit ca Domnul să-Şi împlinească voia, acum că inima lui Dumnezeu a fost pe deplin revelată la Cruce, cu cât mai mult trebuie să ne delectăm în împlinirea voii Sale! Cu siguranţă nu ezităm în a spune: &300

„Răul cu care El ne binecuvântă este binele nostru Şi binele nebinecuvântat este rău, Şi toate sunt bune ce par foarte greşite Dacă este dulcea Lui voie.” 8.Ea evocă un cântec de laudă. N-ar putea fi altfel. De ce ar trebui eu, care nu sunt prin natura mea cu nimic diferit de mulţimile fără griji şi fără Dumnezeu din jur, am fost ales în Cristos înainte de întemeierea lumii şi acum sunt binecuvântat cu toate binecuvântările spirituale în locurile cereşti în El! De ce eu, ce eram odată străin şi răzvrătit, am fost diferenţiat de asemenea favoruri minunate! Ah, aceasta este ceva ce nu pot sonda. Asemenea har, asemenea dragoste „întrece cunoştinţa”. Dar dacă mintea mea este incapabilă să discearnă un motiv, inima mea poate exprima recunoştinţa în laudă şi adorare. Nu doar că ar trebui să fiu recunoscător lui Dumnezeu pentru harul Său faţă de mine în trecut, ci şi lucrările Lui prezente mă vor umple de mulţumire. Care este forţa acestui cuvânt „Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul” (Filipeni, 4:4)? Observaţi că nu este „Bucuraţi-vă în Mântuitorul”, ci trebuie să ne „bucurăm în Domnul”, ca „Domn”, „Stăpân” al oricărei circumstanţe. Ar mai fi necesar să reamintim cititorului că atunci când apostolul a scris aceste cuvinte, el însuşi era întemniţat al guvernului roman. Un lung şir de necazuri şi suferinţe erau în spatele lui. Pericole pe uscat şi pe mare, sete şi foame, biciuire şi împroşcare cu pietre – pe toate le-a experimentat. El fusese persecutat de cei din cadrul bisericii, dar şi de cei din afara &301

ei: cei ce trebuiau să stea lângă el, l-au părăsit. Şi el totuşi scrie: „Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul!” Care era secretul păcii şi fericirii lui? Oare nu acelaşi apostol a scris: „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său” (Epistola către romani, 8:28). Dar cum „ştia” el şi cum „ştim” noi că toate lucrurile lucrează împreună spre bine? Răspunsul este: Fiindcă toate lucrurile sunt sub controlul Suveranului Suprem şi sunt orânduite de El şi fiindcă El nu are decât gânduri de iubire faţă de cei ai Lui, astfel că „toate lucrurile” sunt rânduite astfel de El încât sunt făcute să slujească binelui nostru ultim. Din această cauză trebuie să aducem „mulţumiri întotdeauna pentru toate lucrurile lui Dumnezeu Tatăl în numele Domnului nostru Isus Cristos” (Efeseni, 5:20). Da, aduceţi mulţumiri pentru „toate lucrurile”, aşa cum bine s-a spus: „Dezamăgirile noastre sunt orânduite de El”. Pentru cel ce-şi găseşte plăcerea în suveranitatea lui Dumnezeu, norii nu doar că sunt brăzdaţi de fire argintii, ci sunt chiar argintaţi în întregime, întunecimea servind doar pentru a echilibra lumina: „Sfinţi temători, împrospătaţi-vă curajul – Norii care vă îngrozesc atât de tare Sunt îngreunaţi de har şi se vor rupe În binecuvântări asupra capului vostru.” 9. Aceasta garantează triumful final al binelui asupra răului. Încă din ziua în care Cain l-a ucis pe Abel, conflictul dintre bine şi rău pe pământ a devenit o problemă stringentă &302

pentru sfinţi. În orice epocă, cei neprihăniţi au fost urâţi şi persecutaţi, cei răi sfidându-L pe Dumnezeu fără teama de pedeapsă. Oamenii Domnului, în mare parte, au fost săraci în ce priveşte bunurile lumeşti, în timp ce răii au înflorit în prosperitatea lor temporală asemeni unui copac verde din oază. În timp ce privim în jur şi luăm aminte la oprimarea credincioşilor şi succesul pământesc al necredincioşilor şi observăm cât de puţini sunt primii şi cât de numeroşi sunt cei din urmă, vedem înfrângerea aparentă a celor drepţi şi cea triumfătoare a celor puternici şi greşiţi. În timp ce auzim vuietul luptei, strigătele celor răniţi şi lamentările celor îndoliaţi, descoperim că aproape tot ce-i aici este în confuzie, haos şi ruină, părând că Satan are câştig de cauză în acest conflict. Dar dacă privim deasupra în loc să privim în jur, ochiul credinţei desluşeşte un Tron ce nu e afectat de furtunile pământului, un Tron ce este „aşezat”, stabil şi sigur şi pe el stă aşezat Cel al cărui nume este Atotputernic şi care „lucrează toate lucrurile după sfatul voii Sale” (Efeseni,1:11). Aceasta este deci siguranţa noastră – Dumnezeu este pe Tron. Cârma este în mâna Lui şi, fiind Atotputernic, scopul Lui nu poate eşua, căci „Hotărârea Lui este luată, cine I se va împotrivi? Ce-I doreşte sufletul, aceea face” (Iov, 23:13). Deşi mâna conducătoare a lui Dumnezeu este invizibilă ochiului fizic, este reală pentru cel al credinţei, acea credinţă ce se odihneşte cu siguranţă deplină pe Cuvântul Său şi, de aceea, este asigurată că El nu poate eşua. Ceea ce urmează mai jos este o rostire care aparţine fratelui nostru A.C. Gaebelein: Nu poate exista nici un eşec la Dumnezeu. „Dumnezeu nu e un om ca să mintă, nici un fiu al omului ca să-I pară rău. Ce a spus, oare nu va face? Ce a făgăduit, oare nu va

&303

împlini?” (Num. 23:19). Toate vor fi împlinite. Promisiunea făcută poporului Său preaiubit de a-i lua şi a-i duce de aici la slavă nu va eşua. El va veni cu siguranţă şi-i va aduna în prezenţa Sa. Cuvintele solemne rostite popoarelor pământului de diferiţii proroci nu vor eşua, de asemenea. „Apropiaţi-vă, Neamuri, să auziţi! Popoare, luaţi aminte! Sasculte pământul, el şi ce-l umple, lumea cu toate făpturile ei! Căci Domnul este mâniat pe toate neamurile şi plin de urgie pe toată oştirea lor: El le nimiceşte cu desăvârşire, le măcelăreşte de tot” (Isaia, 34:1, 2). Nici acea zi nu va zăbovi în a veni, ziua în care „privirea semeaţă şi îngâmfarea va fi smerită: numai Domnul va fi înălţat în ziua aceea” (Isaia, 2:11). Ziua în care El este arătat, când slava Lui va acoperi cerurile şi picioarele Lui vor sta din nou pe acest pământ, acea zi va veni cu siguranţă. Împărăţia Lui nu va eşua şi nici evenimentele promise referitoare la sfârşitul vremurilor şi împlinirea. În aceste vremuri întunecate şi pline de încercare e bine să ne amintim că El şade pe tron, tronul ce nu poate fi zguduit şi că El nu va eşua în a face tot ceea ce a spus şi a promis Isaia, „Căutaţi în cartea Domnului şi citiţi! Nici una din toate acestea nu va lipsi, nici una, nici alta nu vor da greş” (Isaia, 34:16). În anticiparea încrezătoare şi binecuvântată, putem privi spre vremea de slavă când Cuvântul Lui şi Voia Lui este împlinită, când prin venirea Prinţului Păcii neprihănirea şi pacea vine în sfârşit. Şi în timp ce aşteptăm momentul suprem şi binecuvântat când promisiunea Sa faţă de noi este împlinită, ne încredem în El, umblând în părtăşie cu El şi descoperind zilnic, mereu, că El nu dă greş în a ne susţine şi a ne păstra în toate căile noastre.

10. Aceasta furnizează inimii un loc de odihnă. Multe din cele ce s-ar fi putut spune aici, au fost anticipate deja în celelalte subcapitole. Cel aşezat pe Tronul Cerului, Cel care este Guvernator asupra popoarelor şi care a orânduit toate evenimentele şi acum le controlează, este &304

infinit nu doar în putere, ci deopotrivă în înţelepciune şi bunătate. El, Care este Domn asupra întregii creaţii, este Cel ce a fost „descoperit în trup” (I Timotei,3:16). Aici avem o temă ce nu poate fi abordată de nicio scriere omenească! Slava lui Dumnezeu constă nu doar din faptul că El este Preaînalt, ci şi în faptul că fiind înalt El S-a aplecat în dragostea Sa smerită pentru a purta povara propriilor Sale făpturi păcătoase, căci este scris: „Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine” (II Corintenii, 5:19). Biserica lui D u m n e z e u a f o s t d o b â n d i t ă „ c u p ro p r i u l L u i sânge” (Faptele, 20:28). Împărăţia Sa este fondată pe smerirea de Sine plină de har a Regelui Însuşi. O, Cruce minunată! Prin ea, Cel ce a suferit pe ea a devenit nu doar Domnul destinelor noastre (El era astfel şi înainte), ci şi Domnul inimilor noastre. De aceea, nu ne plecăm în teroare cumplită înaintea Suveranului Suprem, ci în adorare strigăm: „Vrednic este Mielul ce a fost junghiat să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda” (Apocalipsa,5:12). Aici este, deci, respingerea atacului rău, cum că această doctrină este o calomnie oribilă adusă lui Dumnezeu şi periculoasă de a fi expusă poporului Său. Poate fi o doctrină „oribilă” şi „periculoasă” dacă ea acordă lui Dumnezeu un loc adevărat şi menţine drepturile Lui, preamăreşte harul Său ce atribuie toată slava Lui şi înlătură de la făptură orice bază de laudă? Poate o doctrină să fie „oribilă” şi „periculoasă” dacă permite sfinţilor un sentiment de siguranţă în pericol, dacă furnizează mângâiere în întristare şi produce răbdare în ei în vremuri de restrişte, dacă stârneşte în ei lauda în orice vreme? Poate o doctrină să fie „oribilă” şi „periculoasă” dacă ne asigură de triumful cert al binelui asupra răului şi conferă &305

un loc sigur de odihnă pentru inimile noastre, acel loc fiind atributele Suveranului Însuşi? Nu! De o mie de ori – Nu! În loc de a fi „oribilă” şi „periculoasă”, această doctrină a Suveranităţii lui Dumnezeu este plină de slavă şi înălţătoare, iar o pătrundere corespunzătoare a acesteia ne va face doar să exclamăm cu Moise: „Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfinţenie, bogat în fapte de laudă şi făcător de minuni?” (Exodul, 15:11).

&306

Concluzie „Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru cel atotputernic a început să împărăţească.”

Apocalipsa, 19:6. În Cuvântul înainte la ediția a doua recunoaștem nevoia de a păstra echilibrul Adevărului. Două lucruri sunt indiscutabile: Dumnezeu este suveran, omul este responsabil. În această carte am încercat să expunem primul aspect; în alte lucrări ale noastre am accentuat în mod frecvent cel de-al doilea aspect. Admitem grabnic faptul că există o primejdie reală a supra-accentuării unui aspect şi a ignorării celuilalt; într-adevăr, istoria furnizează numeroase exemple din fiecare caz. A accentua suveranitatea lui Dumnezeu fără a păstra răspunderea creaturii duce spre fatalism; a fi atât de preocupat de menţinerea responsabilităţii omului încât să sufoci suveranitatea lui Dumnezeu înseamnă a înălţa creatura şi a-L dezonora pe Creator. Aproape toate erorile doctrinare sunt, de fapt, Adevăr pervertit, Adevăr tranşat greşit, Adevăr susţinut şi propovăduit în mod disproporţionat. Cel mai drăguţ chip de pe Pământ, cu cele mai drăgălaşe trăsături, s-ar urâţi şi s-ar desfigura dacă un mădular ar continua să crească în timp ce restul rămân nedezvoltate. Frumusețea este, în principal, o chestiune de proporții. La fel este și cu Cuvântul lui Dumnezeu: frumusețea și binecuvântările provenite din el sunt percepute cel mai bine atunci când înțelepciunea Sa polimorfă este expusă în adevăratele sale proporții. Aici au dat greș atât de mulți în trecut. O singură fațetă a Adevărului &307

lui Dumnezeu i-a impresionat pe unii și pe alții, încât și-au concentrat atenția asupra ei, aproape până la excluderea tuturor celorlalte. O anumită porțiune din Cuvântul lui Dumnezeu a devenit o doctrină favorită și adesea aceasta a devenit emblema distinctivă a unei confesiuni. Dar datoria fiecărui slujitor al lui Dumnezeu este aceea de a „propovădui tot planul lui Dumnezeu” (Faptele, 20:27). Este adevărat că în zilele stricate în care ne trăim viața, în care omul este înălțat pretutindeni și „Superman” a devenit o expresie obișnuită, există o nevoie reală de accentuare specială a glorioasei realități a supremației lui Dumnezeu și aceasta mai ales acolo unde ea este tăgăduită în mod expres. Cu toate acestea chiar și aici se cere multă înțelepciune, ca nu cumva râvna noastră să nu fie potrivită cunoașterii. Expresia „hrană la vremea potrivită” ar trebui să fie tot timpul înaintea slujitorului lui Dumnezeu. Ceea ce o anumită comunitate de credință are nevoie poate să nu fie necesar în mod specific alteia. Dacă suntem chemați să trudim acolo unde înaintașii au fost predicatori arminieni, atunci trebuie expus adevărul neglijat al suveranității lui Dumnezeu – dar cu prudență și grijă ca nu cumva pruncilor să li se dea hrană tare. Exemplul lui Cristos din Evanghelia după Ioan, 16:12 – „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta” – trebuie păstrat în minte. Pe de altă parte, dacă sunt chemat să preiau un amvon cunoscut ca fiind calvinist, atunci adevărul responsabilității umane (cu multiplele sale aspecte) ar putea fi expus în mod profitabil. Ceea ce predicatorul trebuie să prezinte nu este ceea ce place ascultătorilor săi cel mai mult, ci lucrul de care au ei cea mai mare nevoie, adică acele aspecte ale adevărului cu care sunt

&308

cel mai puțin familiarizați sau pe care le demonstrează cel mai puțin în trăirea lor. A pune în practică ceea ce am insuflat cititorilor mai sus îl va expune pe predicator – cel mai probabil – acuzației de a fi apostat. Dar ce contează dacă el are aprobarea Stăpânului său? El nu este chemat să fie consecvent cu sine însuşi, nici cu vreo altă regulă rânduită de oameni; treaba lui este să fie consecvent cu Sfânta Scriere. În Scriptură fiecare parte sau aspect al Adevărului este echilibrat de alt aspect al Adevărului. Fiecare lucru are două faţete, chiar și caracterul lui Dumnezeu, pentru că El este Lumină (I Ioan, 1:5), precum și dragoste (I Ioan, 4:8) și, prin urmare, suntem chemați să privim bunătatea și asprimea lui Dumnezeu (Epistola către romani, 11:22). A predica întotdeauna un aspect, excluzându-l pe celălalt, transformă caracterul lui Dumnezeu într-o caricatură. Când Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, El a venit printre noi „în chip de slujitor” (Filipeni, 2:6); cu toate acestea, în iesle El era „Cristos, Domnul” (Evanghelia după Luca, 2:11)! Toate lucrurile sunt cu putință la Dumnezeu (Evanghelia după Matei, 19:26) dar, totuși, Dumnezeu „nu poate să mintă” (Tit, 1:2). Scriptura spune: „purtați-vă poverile unii altora” (Gal. 6:2), dar, totuși, același capitol insistă ca „fiecare își va purta sarcina lui însuși” (Gal. 6:5). Suntem încurajați să „nu ne îngrijorăm pentru ziua de mâine” (Evanghelia după Matei, 6:34), dar, totuși „dacă cineva nu poartă de grijă de ai săi, și îndeosebi de cei din propria sa casă, s-a lepădat de credință și este mai rău decât un necredincios” (I Timotei, 5:8). Nicio oaie a lui Cristos nu poate pieri (Evanghelia după Ioan, 10:28,29), dar totuși creștinul este povățuit să își întărească „chemarea și &309

alegerea” (II Petru, 1:10). Și am putea continua cu ilustrații multiple. Aceste lucruri nu sunt contradicții, ci sunt complementare: unele le echilibrează pe celelalte. Astfel, Scripturile expun atât suveranitatea lui Dumnezeu, cât și responsabilitatea omului. La fel ar trebui să facă fiecare slujitor al lui Dumnezeu, în proporția cuvenită. Dar să ne întoarcem acum la câteva reflecții de încheiere privitoare la tema noastră prezentă. 5Iosafat

a venit în mijlocul adunării lui Iuda şi a Ierusalimului, în Casa Domnului, înaintea curţii celei noi. 6Şi a zis: „Doamne Dumnezeul părinţilor noştri, nu eşti Tu Dumnezeu în ceruri şi nu stăpâneşti Tu peste toate împărăţiile neamurilor? Oare n-ai Tu în mână tăria şi puterea, aşa că nimeni nu Ţi se poate împotrivi?”

II Cronici, 20:5,6. Da, Domnul este Dumnezeu, domnind peste toate împărățiile oamenilor, domnind cu maiestuozitate. Totuși, în zilele noastre – zile de semeață iluminare și progres – aceasta se tăgăduiește pretutindeni. O știință materialistă și o filosofie ateistă l-au izgonit pe Dumnezeu din propria Sa lume și totul este reglementat și prezis pe baza legilor (impersonale) ale naturii. La fel stau lucrurile și în treburile omenești: în cel mai bun caz Dumnezeu este un spectator distant și neajutorat. Dumnezeu nu a putut opri izbucnirea îngrozitorului război și, deși a tânjit să-i pună capăt, n-a putut face asta – și aceasta în pofida unor versete ca I Cronici, 5:22, II Cronici, 24:24! Înzestrându-l pe om cu „agent moral liber”, Dumnezeu este obligat să-l lase pe om să facă propriile lui alegeri și să meargă pe drumul lui, și El nu se poate interfera cu acesta, căci altfel responsabilitatea morală &310

a omului ar fi distrusă. Acestea sunt convingerile populare de astăzi. Nu trebuie să fim surprinși să găsim aceste sentimente emanate de la inventatori germani de termeni noi, dar cât de trist este că ele sunt predate în multe dintre seminarele noastre, sunt rostite de la multe dintre amvoanele noastre și acceptate de mulți creștini de rând. Unul dintre cele mai flagrante păcate ale veacului nostru este acela al lipsei de reverență – eșecul de a atribui slava datorată maiestății auguste a lui Dumnezeu. Omul limitează puterea și activitățile stăpânului prin conceptele lui degradante privitoare la ființa și caracterul Său. Inițial, omul a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, dar astăzi ni se cere să credem într-un Dumnezeu făcut după chipul și asemănarea omului. Creatorul este redus la nivelul creaturii: omnisciența Sa este pusă la îndoială, nu se mai crede în omnipotența Sa, iar suveranitatea sa absolută este contestată fățiș. Oamenii pretind că sunt arhitecții propriilor lor sorți și factorii decisivi ai propriilor lor destine. Ei nu știu că viețile lor sunt la dispoziția Despotului Divin. Ei nu știu că nu au mai multă putere de a zădărnici planul său tainic decât are un vierme puterea de a se împotrivi călcării de către un elefant. Ei nu știu că „Domnul Şi-a aşezat scaunul de domnie în ceruri, şi domnia Lui stăpâneşte peste tot” (Psalmii, 103:19). În paginile anterioare am căutat să repudiem concepții păgâne cum sunt cele menționate mai sus și ne-am străduit să arătăm din Scripturi că Dumnezeu este Dumnezeu, șade pe tron şi acum face ceea ce era predeterminat şi prevestit (Evanghelia după Matei, 24:6-8 etc.). Faptul că mintea carnală este vrăjmașă lui Dumnezeu, că omul neregenerat este răzvrătit împotriva guvernării &311

divine, că păcătosul nu este preocupat de slava Făcătorului său și nu are respect față de voia sa revelată – sau o respectă foarte puțin – este de la sine înțeles. Dar, cu toate acestea, în culise Dumnezeu domnește și supraveghează, împlinind scopul său veșnic, nu numai în ciuda, ci chiar prin intermediul celor care sunt vrăjmașii Săi. Cât de înfocat sunt apărate pretențiile omului împotriva pretențiilor lui Dumnezeu. Nu are omul putere și cunoaștere? Ba da, și ce dacă? Nu are Dumnezeu voință, putere sau cunoștință? Să presupunem că voia omului intră în conflict cu voia lui Dumnezeu. Și atunci ce se întâmplă? Pentru a primi răspunsul ne întoarcem spre Scriptura Adevărului. În câmpiile Șinearului omul a avut o voință și a decis să construiască un turn al cărui vârf să atingă cerul, dar ce s-a ales de scopul lui? Faraon a avut o voință atunci când și-a împietrit inima și a refuzat să permită poporului lui Iehovah să iasă și să I se închine în pustie, dar ce s-a ales de răzvrătirea lui? Balac a avut o voință atunci când l-a tocmit pe Balaam să vină și să-i blesteme pe evrei, dar la ce i-a ajutat? Canaaneenii au avut o voință atunci când s-au hotărât să se împotrivească ocupării țării Canaan de către Israel, dar cât de departe au ajuns cu aceasta? Saul a avut o voință atunci când a zvârlit sulița spre David, dar ea s-a înfipt în perete! Iona a avut o voință atunci când a refuzat să meargă și să predice ninivitenilor, dar ce s-a ales de ea? Nebucadnețar a avut o voință atunci când s-a gândit să-i prăpădească pe cei trei copii evrei, dar și Dumnezeu a avut o voință și focul nu i-a vătămat. Irod a avut o voință atunci când a încercat să-l măcelărească pe pruncul Isus și dacă nu ar fi fost un Dumnezeu viu și domnind, voia sa răutăcioasă s-ar fi înfăptuit; dar în încercarea semeață de asmuțire a &312

firavei sale voințe împotriva voinței irezistibile a Celui Atotputernic, de eforturile sale s-a ales praful. Da, dragul meu cititor, și tu ai avut o voință atunci când ți-ai alcătuit planurile fără a căuta mai întâi sfatul Domnului. Și, de aceea, ele au fost zădărnicite! „Omul face multe planuri în inima lui, dar hotărârea Domnului, aceea se împlineşte” (Proverbele, 19:21). Ce demonstrație a suveranității irezistibile a lui Dumnezeu este oferită de minunata declarație din Apocalipsa, 17:17? „Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu.” Împlinirea fiecărei profeții nu este altceva decât suveranitatea lui Dumnezeu în acțiune. Este demonstrația că ceea ce a hotărât, El poate și îndeplini. Este dovada că nimeni nu se poate împotrivi executării sfatului Său și nu poate împiedica realizarea voii Sale. Este dovada că Dumnezeu îi înduplecă pe oameni să împlinească ceea ce El a orânduit și să realizeze ceea ce El a hotărât mai dinainte. Dacă Dumnezeu nu ar fi suveranul absolut, atunci profeția divină ar fi fără valoare, căci într-un asemenea caz nu ar exista nici o garanție că ceea ce El a prezis se va înfăptui cu siguranță. „Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu” (Apocalipsa, 17:17). Chiar și în acea vreme îngrozitoare când Satan va fi fost aruncat pe Pământ (Apocalipsa,12:9), și când Antihrist va domni având puteri depline (Apocalipsa,13), atunci când sunt descătușate cele mai josnice pasiuni ale oamenilor (Apocalipsa,6:4), &313

chiar și atunci Dumnezeu este suprem peste toți, lucrând și „prin toți” (Efeseni,4:6), controlând inimile oamenilor și îndreptând sfaturile lor spre împlinirea propriului Său scop. Nu putem să facem un lucru mai bun decât să cităm aici comentariul excelent al distinsului nostru prieten, domnul Walter Scott: Dumnezeu lucrează în chip nevăzut, dar totuși adevărat în toate schimbările politice ale zilei. Omul de stat abil, diplomatul isteț este un simplu agent în mâinile Domnului. El nu știe aceasta. Voința proprie și motivele politice pot influența spre acțiune, dar Dumnezeu lucrează statornic spre un final: etalarea slăvilor cerești și pământești ale Fiului Său. Astfel, în loc ca împărații și oamenii de stat să zădărnicească scopul lui Dumnezeu, în mod inconștient ei îl promovează. Dumnezeu nu este indiferent, ci se află în culisele acțiunii omenești. Faptele viitorilor zece împărați în legătură cu Babilonul și Fiara – puterile ecleziale și laice – nu sunt numai sub controlul direct al lui Dumnezeu, ci sunt înfăptuite pentru a împlini cuvintele sale.

În legătură strânsă cu Apocalipsa, 17:17, este ceea ce ne e prezentat în Mica, 4:11,12: 11Căci

acum multe neamuri s-au strâns împotriva ta şi zic: „Să fie pângărită, ca să ne vadă ochii împlinindu-se dorinţa faţă de Sion!” 12Dar ei nu cunosc gândurile Domnului, nu-I înţeleg planurile, nu ştiu că i-a strâns ca pe nişte snopi în arie.

Aici este alt exemplu care demonstrează controlul absolut al lui Dumnezeu asupra națiunilor, puterea Sa de a împlini sfatul Lui tainic sau hotărârile Lui prin ei și felul în

&314

care El îi înduplecă pe oameni pentru a îndeplini voia Sa, deși ei o înfăptuiesc bâjbâind și pe neștiute. Încă o dată, ce cuvântare a rostit Domnul Isus atunci când a stat înaintea lui Pilat. Cine ar putea zugrăvi scena? Iată-l pe oficialul roman și iată-L și pe Robul Domnului stând înaintea lui. Pilat întreabă: „De unde ești tu?” Şi citim: „Pilat I-a zis: «Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te răstignesc şi am putere să-Ţi dau drumul?»” (Evanghelia după Ioan, 19:10). Ah! Aceasta este ceea ce credea Pilat. Și aceasta este ceea ce au crezut și mulți alții. El doar dădea glas convingerii obișnuite a inimii omenești, inima care-L lasă pe Dumnezeu în afara socotelilor sale. Dar auziți-L pe Domnul Isus corectându-l pe Pilat și totodată repudiind lauda trufașă a oamenilor, în general: „n-ai avea nicio putere asupra mea, dacă nu ți-ar fi dată de sus” (Evanghelia după Ioan, 19:11). Cât de bulversantă este declarația aceasta! Omul, chiar dacă ar fi un personaj de vază în cel mai influent imperiu al vremii sale, nu are nicio putere decât cea care îi este dată de sus. Nu are putere nici măcar să facă ceea ce este rău, adică să-și realizeze întocmirile sale rele, decât dacă Dumnezeu îi dă putere pentru ca scopul Său să fie promovat. Dumnezeu este Acela care i-a dat lui Pilat puterea de a-L osândi la moarte pe Preaiubitul Său Fiu! Și cu câtă forță respinge acest fapt sofismele și raționamentele oamenilor care argumentează că Dumnezeu nu face nimic mai mult decât să permită răul. Ei bine, ne putem întoarce la primele cuvinte rostite de Domnul Dumnezeu şarpelui după Cădere și Îl putem auzi zicând „voi pune VRĂJMĂŞIE între tine și femeie și între sămânța ta și sămânța ei” (Genesa, 3:15)! Simpla îngăduință a păcatului nu explică toate faptele revelate în Scriptură cu privire la această taină. După cum a &315

remarcat Calvin în mod succint: „Și ce motiv vom atribui acestei îngăduințe, altul decât faptul că aceasta este voia Sa?” La sfârșitul capitolului 11 am promis că vom lua în considerare una sau două dificultăți care nu au fost examinate atunci. Vom vorbi acum despre ele. Dacă Dumnezeu, nu doar că a predeterminat mântuirea alor Săi, ci, de asemenea, a preorânduit faptele bune în care trebuie să umblăm (Efeseni, 2:10), atunci ce imbold ne rămâne pentru a ne trudi întru practicarea evlaviei? Dacă Dumnezeu a stabilit numărul celor care trebuie să fie mântuiți și dacă alții sunt vase ale mâniei făcute pentru nimicire, atunci ce încurajare avem noi pentru a predica celor pierduți Evanghelia? Să luăm aceste întrebări în ordinea menționării lor. 1. Suveranitatea lui Dumnezeu și creșterea în har a credinciosului. Dacă Dumnezeu a preorânduit tot ceea ce se întâmplă, atunci la ce ne folosește să căutăm să fim evlavioși (I Timotei, 4:7)? Dacă Dumnezeu a orânduit mai dinainte faptele bune în care trebuie să umblăm (Efeseni, 2:10), atunci de ce ar trebui să fim atenți să fim cei dintâi în fapte bune (Tit, 3:8)? Aceasta ridică încă o dată problema responsabilității umane. Realmente, ar trebui să fie suficient pentru noi să replicăm „Dumnezeu ne-a îndemnat să facem așa”. Scriptura nu insuflă și nu încurajează niciodată un spirit de indiferență fatalistă. Mulțumirea cu realizările prezente este respinsă. Cuvântul adresat fiecărui credincios este „alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Cristos Isus” (Filipeni, 3:14). Acesta era țelul apostolului și ar trebui să fie și al nostru. În loc să împiedice dezvoltarea &316

caracterului creștin, o concepţie adecvată și o apreciere a suveranității lui Dumnezeu Îl vor promova. După cum disperarea unui păcătos privitoare la orice posibilitate de a se ajuta este prima cerință necesară pentru o convertire sănătoasă, tot așa pierderea încrederii în sine însuși este prima condiție esențială pentru creșterea unui credincios în har; și după cum disperarea unui păcătos că nu se poate ajuta îl va arunca în brațele harului suveran, tot așa și creștinul, conștient de fragilitatea sa, se va întoarce spre Domnul pentru a primi putere. Când suntem slabi, atunci suntem puternici (II Corinteni, 12:10): aceasta înseamnă că trebuie să existe o conștiență a slăbiciunilor noastre înainte de a-I cere lui Dumnezeu ajutor. Atunci când creștinul îngăduie gândul că el îşi este sieși suficient, atunci când își închipuie că prin simpla putere a voinței el se va împotrivi ispitei, atunci când are o încredere cât de mică în firea sa pământească, la fel ca Petru care s-a lăudat că, deși toți l-ar putea părăsi pe Domnul, el n-o va face, tot așa și noi vom eșua și vom cădea cu certitudine. Despărțiți de Cristos nu putem face nimic (Evanghelia după Ioan, 15:5). Promisiunea lui Dumnezeu este „El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin” (Isaia, 40:29). Întrebarea care ne stă înainte are o mare importanță practică și suntem profund doritori să ne exprimăm clar și simplu. Dezvoltarea tainică a caracterului creștin este conștientizarea lipsei noastre de putere, a recunoașterii lipsei noastre de putere și, în consecință, a întoarcerii noastre spre Domnul pentru a fi ajutați. Este incontestabil faptul că în noi înșine suntem cu desăvârșire incapabili să punem în practică un singur precept sau să ascultăm de o singură poruncă prezentată nouă în Scripturi. De exemplu, „iubiți-vă &317

vrăjmașii” – dar din noi înșine, noi nu putem face aceasta și nici nu ne putem determina să o facem. „Nu vă îngrijorați cu privire la nimic.” – Dar cine poate să nu se îngrijoreze și să împiedice anxietatea atunci când lucrurile merg prost? „veniți-vă în fire și nu păcătuiți.” – Dar cine poate să nu păcătuiască? Acestea sunt simple exemple selectate la întâmplare din zeci de alte exemple. Și atunci ne batjocorește Dumnezeu când ne îndeamnă să facem ceea ce știe că nu putem face? Răspunsul lui Augustin la această întrebare este cel mai bun răspuns pe care l-am întâlnit până acum: „Dumnezeu ne dă porunci pe care nu le putem îndeplini, pentru ca noi să știm ce s-ar cuveni să cerem de la El.” O conștiență a lipsei noastre de putere ar trebui să ne arunce asupra Sa, Cel care are puterea. Aici, așadar, este momentul în care ne ajută viziunea și vederea suveranității lui Dumnezeu, pentru că ea revelează suficiența Sa și ne arată insuficiența noastră. 2. Suveranitatea lui Dumnezeu și slujirea creștină. Dacă Dumnezeu a hotărât înainte de întemeierea lumii numărul precis al celor ce vor fi mântuiți, atunci de ce ar trebui să ne preocupe destinul veșnic al celor cu care venim în contact? Care mai este locul rămas pentru râvna în slujirea creștină? Oare doctrina suveranității lui Dumnezeu și corolarul său, predestinarea, nu vor descuraja slujitorii Domnului de la credincioșia în evanghelizare? Nu; și în loc să-i descurajeze, recunoașterea suveranității lui Dumnezeu va fi cât se poate de încurajatoare pentru acești slujitori. Iată unul, de exemplu, care este chemat să facă lucrarea unui evanghelizator și el iese crezând în libertatea voinței și în propria capacitate a păcătosului de a veni la Cristos. El &318

predică Evanghelia cu cea mai mare râvnă și credincioșie, dar descoperă că vasta majoritate a ascultătorilor săi sunt pe deplin indiferenți față de Cristos și nu le pasă deloc de El. El descoperă că, în cea mai mare parte a lor, oamenii sunt încâlciți în lucrurile acestei lumi și că puțini sunt cei preocupați de lumea ce va să vie. El îi îndeamnă pe oameni să se împace cu Dumnezeu și pledează înaintea lor pentru mântuirea sufletelor lor. Dar nu ajută la nimic. El se descurajează crunt și se întreabă: „La ce folosesc toate acestea?...” Să renunțe sau mai bine să-și schimbe misiunea și mesajul? Dacă oamenii nu răspund Evangheliei, nu mai bine s-ar implica în ceva mai popular și mai plăcut lumii? De ce să nu se ocupe de eforturi umanitare, de lucrarea de emancipare socială, de campanii de curățenie? Vai! Atât de mulți oameni care odinioară predicau Evanghelia sunt acum angajați în aceste activități. Și atunci care este corectura lui Dumnezeu pentru servul Său descurajat? Mai întâi, el trebuie să învețe din Scriptură că Dumnezeu nu caută acum să convertească lumea, ci că în acest veac El își scoate dintre neamuri un popor pentru numele Său (Faptele, 15:14). Și atunci care este corectura lui Dumnezeu pentru servul său descurajat? Aceasta: o concepţie adecvată a planului lui Dumnezeu pentru această dispensație. Iarăși: care este remediul lui Dumnezeu pentru demoralizarea cauzată de eșecul aparent al trudei noastre? Acesta: încredințarea că scopul lui Dumnezeu nu poate eșua, că planurile lui Dumnezeu nu pot da greș, că trebuie să se facă voia Domnului. Truda noastră nu este menită a înfăptui ceea ce Dumnezeu nu a hotărât. Încă odată: care este cuvântul de îmbărbătare al lui Dumnezeu adresat celui care este profund deznădăjduit de lipsa de răspuns la &319

apelurile sale și de absența roadelor trudei sale? Acesta: că noi nu suntem răspunzători pentru rezultate. – Acelea sunt partea lui Dumnezeu și treaba lui Dumnezeu. Pavel poate însămânța, Apollo poate uda, dar Dumnezeu este acela care face să crească (I Corinteni, 3:6). Treaba noastră este să ne supunem lui Cristos și să predicăm Evanghelia la fiecare creatură, să accentuăm partea cu „oricine crede”, și apoi să lăsăm lucrărilor suverane ale Duhului Sfânt să aplice Cuvântul, dând puterea învierii cui voiește El, sprijinindu-ne pe promisiunea sigură a lui Iehovah. 10. Căci, după cum ploaia şi zăpada se coboară din ceruri şi nu se mai întorc înapoi, ci udă pământul şi-l fac să rodească şi să odrăslească, pentru ca să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui ce mănâncă, 11. tot aşa şi cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea (poate că ea nu este şi voia noastră) şi va împlini planurile Mele.

Isaia, 55:10,11. Nu era aceasta asigurarea care l-a susținut pe iubitul apostol atunci când a declarat „De aceea (a se vedea contextul) rabd totul pentru cei aleşi, pentru ca şi ei să capete mântuirea care este în Cristos Isus, împreună cu slava veşnică” (II Timotei, 2:10)! Nu este aceasta lecția pe care o avem de învățat din binecuvântatul exemplu al Domnului Isus! Atunci când citim că El a zis norodului „M-ați văzut și nu ați crezut”, el s-a sprijinit pe plăcerea suverană a Celui care L-a trimis, zicând „Dar v-am spus că M-aţi şi văzut, şi tot nu credeţi. Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Evanghelia după Ioan, 6:36, 37). El știa că truda sa nu va fi în van. El știa că &320

Cuvântul lui Dumnezeu nu se va întoarce la El „fără rod”. El știa că „aleșii lui Dumnezeu” vor veni la El și vor crede în El. Și aceeași asigurare umple sufletul fiecărui serv care se bazează în mod inteligent pe adevărul binecuvântat al suveranității lui Dumnezeu. Ah, conslujitor creștin! Dumnezeu nu ne-a trimis să tragem cu arcul la întâmplare. Izbânda slujbei pe care ne-a încredințat-o nu este lăsată să depindă de slăbiciunea voințelor celor cărora le predicăm. Slăvită încurajare, asigurarea care susţine sufletul fiind cuvintele Domnului, dacă ne bazăm pe ele cu credinţă simplă: „Mai am („observă: „am”, nu „voi avea”, pentru că I-au fost date de Tatăl dinainte de întemeierea lumii) şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta (staulul evreiesc existent atunci); şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor” (Evanghelia după Ioan, 10:16). Nu doar „s-ar cuveni ca ele să audă glasul meu”, nici doar „s-ar putea ca ele să audă glasul”, nici „vor face asta dacă vor vrea”. În cuvintele sale nu există nici „dacă”, nici „poate”, nici nesiguranță. „Ele aud glasul Meu” este promisiunea Sa pozitivă, simplă, absolută. Iată, deci, reazemul pe care se bazează credința! Prieten drag, continuă să cauți „celelalte oi” ale lui Cristos. Nu fi descurajat când „caprele” nu iau aminte la glasul Tău atunci când predici Evanghelia. Fii credincios, fii scriptural, fii perseverent și Cristos te poate folosi chiar pentru a-I fi purtătorul de cuvânt pentru a chema la Sine pe unele dintre oile sale pierdute. „De aceea, preaiubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică” (I Corinteni, 15:58). Ne rămâne acum să

&321

oferim câteva reflecții de încheiere și vom isprăvi fericita noastră sarcină. Alegerea suverană a unora în vederea mântuirii este o purtare de grijă provenită din Îndurare. Răspunsul suficient la toate acuzațiile răutăcioase cum că doctrina predestinării ar fi crudă, îngrozitoare și nedreaptă este aceea că, dacă Dumnezeu nu ar fi ales pe unii pentru mântuire, nimeni nu ar fi fost mântuit, pentru că „nu este niciunul care să-L caute pe Dumnezeu” (Epistola către romani, 3:11). Aceasta nu este presupunerea noastră, ci învățătura categorică a Sfintei Scripturi. Ascultă cu atenție cuvintele apostolului din Romani, capitolul 9, unde tema aceasta este discutată pe deplin: 27Isaia,

de altă parte, strigă cu privire la Israel: „Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămăşiţa va fi mântuită.” 29Şi, cum zisese Isaia mai înainte: „Dacă nu ne-ar fi lăsat Domnul Savaot o sămânţă, am fi ajuns ca Sodoma şi neam fi asemănat cu Gomora.”

Epistola către romani, 9:27, 29. Învățătura acestui pasaj este inconfundabilă: dacă nu ar fi fost intervenția divină, Israelul ar fi devenit ca Sodoma și Gomora. Dacă Dumnezeu ar fi lăsat Israelul singur, stricăciunea omenească și-ar fi făcut de cap până la propriul său sfârșit tragic. Dar Dumnezeu a lăsat Israelului o „rămășiță” sau „sămânță”. Cetățile străvechi ale câmpiei au fost nimicite din pricina păcatului lor și nu a rămas niciuna care să supraviețuiască; la fel ar fi stat lucrurile și în cazul Israelului, dacă Dumnezeu nu ar fi „lăsat” sau cruțat o rămășiță. Așa stau lucrurile cu rasa omenească: dacă nu ar fi &322

fost harul suveran care să cruțe o rămășiță, toți urmașii lui Adam ar fi pierit în păcatele lor. Prin urmare, spunem că alegerea suverană a unora făcută de Dumnezeu în vederea mântuirii este o purtare de grijă provenită din îndurare. Și, mai trebuie să notăm că, alegându-i pe cei pe care i-a ales, Dumnezeu nu a făcut o nedreptate celor pe lângă care a trecut, pentru că nimeni nu avea nici un drept de a fi mântuit. Mântuirea este prin har, iar exercitarea harului este o chestiune care ține de suveranitatea pură. – Dumnezeu poate să-i mântuiască pe toți sau pe niciunul, pe mulți sau pe puțini, pe unul sau zece mii, după consideră El de cuviință. Dacă cineva ar replica „dar cu siguranță că ar fi cel mai bine să-i mântuiască pe toți”, răspunsul ar fi: noi nu suntem capabili de judecată. Poate că noi am fi gândit ca fiind cel mai bine dacă Satan nu ar fi fost niciodată creat, sau păcatului să nu-i fi fost niciodată îngăduit să intre în lume. Sau dacă a intrat, conflictul dintre bine și rău să fi fost demult sfârșit. Dar, ah, căile Domnului nu sunt ale noastre și căile Lui sunt departe de a fi descoperite. Dumnezeu a preorânduit tot ceea ce se întâmplă. Cârmuirea Sa suverană se întinde în întreg Universul și este asupra fiecărei creaturi: „Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin” (Epistola către romani, 11:36). Dumnezeu inițiază toate lucrurile, reglementează toate lucrurile și toate lucrurile lucrează spre slava Lui veșnică: „totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Cristos, prin care sunt toate lucrurile, şi prin El şi noi” (I Corinteni,8:6). Și iarăși: „În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia care face toate după sfatul &323

voii Sale” (Efeseni,1:11). Cu siguranță, dacă ceva ar putea fi lăsat pe seama întâmplării, acel lucru este tragerea la sorți. Și totuși Cuvântul lui Dumnezeu declară explicit: „Se aruncă sorţul în poala hainei, dar orice hotărâre vine de la Domnul” (Proverbele, 16:33). Înțelepciunea lui Dumnezeu în privința guvernării lumii noastre va fi totuși justificată pe deplin înaintea tuturor făpturilor inteligente. Dumnezeu nu este un spectator trândav, privind la întâmplările de pe Pământul nostru dintr-o lume distantă, ci El Însuși modelează totul în vederea promovării ultime a propriei Sale slave. Chiar acum El Își realizează scopul Său veșnic, nu numai în ciuda opoziției omenești și satanice, ci prin intermediul lor. Cât de rele și de inutile au fost toate eforturile de împotrivire față de voia Sa, va fi într-o zi la fel de vizibil ca și în vechime atunci când El i-a aruncat în Marea Roșie pe faraonul răzvrătit și oștile sale. S-a spus bine: Sfârșitul și obiectul tuturor este slava lui Dumnezeu, este perfect și dumnezeiesc de adevărat că „Dumnezeu a orânduit pentru propria Sa slavă tot ceea ce se întâmplă”. Pentru a păzi aceasta de orice posibilitate de greșeală, trebuie doar să ne amintim cine este acest Dumnezeu și care este slava pe care o caută El. El este Acela care este Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, a Aceluia care, în dragoste divină, a venit printre noi, nu spre a-și căuta propriul folos, ci ca „Unul care slujește”. El este Acela care, fiind suficient în Sine Însuși, nu poate primi o slavă mai mare de la creaturile Sale, dar – fiind dragoste, după cum este și lumină – de la El se pogoară orice dar bun și desăvârșit, în care nu este schimbare, nici umbră de mutare. Numai dintr-ale Sale îi pot dărui creaturile Lui.

&324

Slava acestuia se găsește în etalarea propriei sale bunătăți, neprihăniri, sfințenii, adevăr, în manifestarea Sa, după cum în Cristos, El s-a manifestat pe Sine și o va face veșnic. Slavei acestui Dumnezeu îi slujesc necesarmente toate lucrurile – vrăjmaș și rău, precum și orice altceva. El a orânduit așa, iar puterea Sa garantează aceasta. Și atunci când vor fi îndepărtați toți norii și ceea ce ne împiedică să vedem, atunci El se va odihni – se va odihni pururea în dragostea Sa, deși numai veșnicia va fi de ajuns pentru a cuprinde această revelație. Dumnezeu va fi totul în toți (italicele ne aparțin în tot acest paragraf) rostește în șase cuvinte rezultatul inefabil.

F. W. Grant, Atonement. Trebuie să mărturisim cu mâhnire că ceea ce am scris oferă doar o prezentare incompletă și imperfectă a acestui subiect important. Totuși, dacă aceasta va avea ca rezultat o înțelegere mai clară a maiestuozității Sale și a îndurării Sale suverane, ne vom simți răsplătiți din belșug pentru truda noastră. Dacă cititorul a primit vreo binecuvântare din trecerea în revistă a acestor pagini, să nu uite să Îi aducă mulțumiri Celui care dăruiește orice dar bun și desăvârșit, adresând toată lauda harului Său inimitabil și suveran. Domnul, Dumnezeul nostru, este înveşmântat cu putere, Vânturile, valurile, ascultă de porunca Sa. El cuvântează şi în înaltul strălucitor Soarele şi lumile rotitoare se opresc. Tulburaţi-vă, valuri, şi invadaţi uscatul Cu muget şi spume ameninţătoare: Domnul a rostit porunca Sa Care frânge furia voastră la ţărm. Voi, vânturi ale nopţii, uniţi-vă forţele &325

Fără porunca Lui din înălţimi
 În munţii de pini Nu veţi tulbura un cuib de rândunică. Sublimul Său glas se aude departe; În bubuituri depărtate se stinge şi moare;
 El leagă ciclonul la carul Său
 Şi străbate cerurile întunecoase muginde.
 O, măreţ Dumnezeu! Cât de infinit eşti Tu,
 Şi ce viermi slabi şi lipsiţi de valoare suntem noi, Să se plece toate făpturile Şi să caute acum mântuirea de la Tine. Veşnicia, cu toţi anii săi Stă pururi prezentă în faţa Ta Pentru Tine nu există nimic îmbătrânit. O, măreţ Dumnezeu! Nu poate exista nimic nou. Vieţile noastre sunt desenate în decoruri diferite Şi necăjite de griji mărunte şi neînsemnate; În timp ce veşnicul Tău gând înaintează Spre planurile Tale rânduite şi netulburate.
 „Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru cel atotputernic a început să împărăţească.” (Apocalipsa,19:6).

&326

Anexa 1 Voia lui Dumnezeu Tratând voia lui Dumnezeu, unii teologi au diferențiat între voia Sa cauzativă și cea permisivă, insistând că există anumite lucruri pe care Dumnezeu le-a preorânduit în mod pozitiv în timp ce pe altele doar le îngăduie să existe sau să aibă loc. Dar o asemenea distincție, de fapt, nu este deloc o distincție, întrucât Dumnezeu permite numai ceea ce este potrivit voii Sale. O asemenea distincție nu ar fi fost inventată dacă acești teologi ar fi înțeles că Dumnezeu ar fi putut hotărî existența și activitățile păcatului fără ca El Însuși să fi fost Autorul păcatul. Personal, noi preferăm să adoptăm distincția făcută de calviniștii din vechime între voia tainică și cea revelată a lui Dumnezeu sau, pentru a spune în alt fel, voia Sa decretivă și cea instructivă. Voia revelată a lui Dumnezeu este făcută cunoscut în Cuvântul Său, dar voia Lui secretă este propriul Său plan ascuns. Voia revelată a lui Dumnezeu definește datoria noastră și este standardul responsabilității noastre. Motivul primordial și fundamental pentru care eu ar trebui să acționez într-un anumit fel sau să fac un anumit lucru este acela că este voia lui Dumnezeu ca eu să fac aceasta, voia Sa fiind definită clar pentru mine în Cuvântul Său. Eu nu acționez într-un anumit fel și mă abțin de la a face anumite lucruri, pentru că ele sunt contrare voii revelate a lui Dumnezeu. Dar să presupunem că eu nu ascult de Cuvântul lui Dumnezeu: atunci, aceasta nu înseamnă că eu încalc voia Sa? Și atunci, cum mai poate fi adevărat că voia lui Dumnezeu se face întotdeauna și sfatul Lui se înfăptuiește de fiecare dată? &327

Asemenea întrebări ar trebui să evidențieze necesitatea existenței unei distincții pentru care pledăm aici. Voia revelată este încălcată frecvent, dar voia Sa tainică nu este niciodată zădărnicită. Faptul că este legitim să facem o asemenea distincție privitoare la voia lui Dumnezeu apare clar din Scriptură. Citește aceste două pasaje: „voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră” (I Tes. 4:3); „Dar îmi vei zice: «Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voii Lui?»” (Epistola către romani, 9:19). Ar declara vreun cititor atent că „voia” lui Dumnezeu are unul și același înțeles în ambele pasaje? Sperăm că nu. Primul pasaj se referă la voia revelată a lui Dumnezeu, celălalt la voia Sa tainică. Primul pasaj se referă la datoria noastră, cel de-al doilea declară că scopul tainic al lui Dumnezeu este imuabil și trebuie să se întâmple în pofida insubordonării creaturii. Voia revelată a lui Dumnezeu nu este niciodată înfăptuită în mod perfect sau deplin de niciunul din noi, dar voia lui tainică nu dă niciodată greș în realizarea chiar și a celor mai mărunte detalii. Voia lui tainică vizează în principal evenimente viitoare; voia Sa revelată – datoria noastră prezentă: una are de-a face cu scopul său irezistibil, cealaltă cu plăcerea Lui manifestată; una se săvârșește asupra noastră și se realizează prin noi, cealaltă trebuie realizată de noi. Voia tainică a lui Dumnezeu este scopul Său neschimbător și veșnic privitor la toate lucrurile pe care El le-a făcut, pentru ca ele să fie aduse la îndeplinire prin anumite mijloace, în vederea unui sfârșit stabilit: despre aceasta declară Dumnezeu în mod expres „Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea” (Isaia, 46:10). Aceasta este voia eficace și absolută a lui Dumnezeu, întotdeauna efectuată, întotdeauna &328

împlinită. Voia revelată a lui Dumnezeu nu conține scopul și hotărârea, ci datoria noastră, nu ceea ce El va face potrivit sfatului Său veșnic, ci ceea ce noi ar trebui să facem, dacă vrem să Îi fim plăcuți, și aceasta este exprimată în preceptele și promisiunile Cuvântului Său. Voia Sa tainică constă din tot ceea ce Dumnezeu a decis în Sine Însuși, fie să facă El, fie să fie făcut de alții, fie îngăduie să fie făcut, atât timp cât se află în sufletul Său și nu este făcut cunoscut de vreun eveniment din providență, sau prin precepte, sau prin profeție. Așa sunt lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, gândurile inimii Sale, sfaturile minții Lui, care sunt de nepătruns pentru toate creaturile. Dar atunci când acestea sunt făcute cunoscute, ele devin voia Sa revelată: așa stau lucrurile în aproape întreaga carte Apocalipsa, prin care Dumnezeu ne-a făcut cunoscute „lucrurile care trebuie să se întâmple în curând” („trebuie” pentru că El a plănuit din veşnicie ca ele să se întâmple în acest fel). Teologii arminieni au obiectat că împărțirea voii lui Dumnezeu în tainică și revelată nu se susține, pentru că ea face ca Dumnezeu să aibă două voințe diferite, una opusă celeilalte. Dar aceasta este o greșeală datorată eșecului lor de a vedea că voia tainică și revelată a lui Dumnezeu vizează obiecte total diferite. Dacă Dumnezeu ar cere și ar interzice unul și același lucru sau ar decreta ca unul și același lucru să existe și să nu existe, atunci voia lui tainică și revelată ar fi contradictorie și fără noimă. Dacă cei care obiectează față de voia tainică și revelată a lui Dumnezeu ca fiind inconsecvente ar face în acest caz aceeași distincție pe care o fac în multe alte cazuri, aparenta inconsecvență ar dispărea pe dată. Cât de adesea stabilesc oamenii distincții categorice între ceea ce este dezirabil prin propria sa natură și ceea ce &329

nu este dezirabil, luând în considerare toate lucrurile. De exemplu, părintele grijuliu nu dorește pur și simplu să-și pedepsească copilul care a greșit, ci luând în considerare toate lucrurile, el știe că este datoria sa obligatorie și așa își disciplinează copilul. Și deși îi spune copilului că nu dorește să-l disciplineze, ci că este trebuincios să facă aceasta, luând în considerare toate lucrurile, atunci un copil inteligent nu sesizează vreo inconsecvență între ceea ce zice și face tatăl său. Tot așa stau lucrurile și în cazul atotînțeleptului Creator: El poate hotărî în mod consecvent să aducă la îndeplinire lucruri pe care le urăște, le interzice și le osândește. Dumnezeu alege să existe unele lucruri pe care El le urăște cu desăvârșire (în natura lor intrinsecă) și, de asemenea, El alege unele lucruri pe care le iubește cu desăvârșire (în natura lor intrinsecă) să existe. De exemplu: El i-a poruncit lui Faraon să lase poporul Lui să plece, pentru că așa era corect în natura lucrurilor, dar, cu toate acestea, El hotărâse în mod tainic ca faraonul să nu lase poporul Lui să plece, nu pentru că era corect ca faraonul să refuze, ci pentru că, luând în considerare toate lucrurile, cel mai bine era ca el să nu îi lase să plece, pentru că aceasta slujea scopului extins al lui Dumnezeu. Iarăși: Dumnezeu ne poruncește să fim cu desăvârșire sfinți în această viață (Evanghelia după Matei, 5:48), pentru că așa este corect în natura lucrurilor, dar El a hotărât că nimeni nu poate fi perfect sfânt, pentru că, luând în considerare toate lucrurile, cel mai bun lucru este ca nimeni să nu poată fi perfect sfânt (experimental) înainte de a părăsi această lume. Sfințenia este un lucru, realizarea ei este altceva; la fel, păcatul este un lucru, săvârșirea păcatului este altceva. Atunci când Dumnezeu cere sfințenie, voia Lui &330

instructivă sau revelată va respecta natura sau excelența morală a sfințeniei; dar atunci când El hotărăște că sfințenia nu se va învedera (în mod plenar și perfect), voia Sa tainică sau decretivă ține doar de faptul că evenimentul nu va avea loc. Deci, din nou, atunci când El interzice păcatul, voia Sa instructivă sau revelată ține doar de natura sau răul moral al păcatului; dar atunci când El hotărăşte ca păcatul să se întâmple, voia Sa tainică ține doar de înfăptuirea propriu zisă, care slujeşte scopului Său bun. Astfel, voia tainică și cea revelată au două obiective total diferite. Astfel, voia decretivă a lui Dumnezeu nu este voia Sa în același sens în care este voia Lui revelată. Prin urmare, nu există dificultăţi în a presupune că una este contrară celeilalte. Voia Sa, în ambele sensuri, reprezintă înclinația Lui. Tot ceea ce priveşte voia Sa revelată este într-un acord perfect cu natura Lui, ca atunci când porunceşte creaturilor Sale să iubească, să asculte şi să slujească. Dar ceea ce priveşte voia Sa tainică are în vedere, în ultimă instanţă, scopul spre care se îndreaptă acum toate lucrurile. Astfel, El a hotărât intrarea păcatului în universul Său, deşi propria Sa natură sfântă urăşte păcatul cu un dezgust infinit, dar, cu toate acestea, întrucât acesta este unul dintre mijloacele prin intermediul căruia se atinge ţelul Lui stabilit, El a îngăduit să intre în lume. Voia revelată a lui Dumnezeu este măsura responsabilităţii şi dreptarul care stabileşte datoria noastră. Nu avem nimic de-a face cu voia tainică a lui Dumnezeu: aceea este treaba Lui. Dar, Dumnezeu, ştiind că noi urma să eşuăm în a îndeplini perfect voia Sa revelată, Şi-a orânduit sfaturile Sale veşnice potrivit acestui lucru, şi aceste sfaturi veşnice care alcătuiesc voia Sa tainică, deşi necunoscute nouă, sunt împlinite – deşi pe neştiute – în noi şi prin noi. &331

Fie că cititorul este pregătit să accepte distincţia de mai sus în voia lui Dumnezeu, fie că nu, el trebuie să recunoască faptul că poruncile Scripturii declară voia revelată a lui Dumnezeu şi el trebuie să admită că uneori Dumnezeu nu vrea să împiedice o încălcare a acelor porunci, pentru că El nu o împiedică de fapt. Voia lui Dumnezeu de a permite păcatul este evidentă, întrucât El permite păcatul. Cu siguranţă nimeni nu va spune că Dumnezeu Însuşi face ceea ce nu vrea să facă. În final, să spunem iarăşi că responsabilitatea mea privitoare la voia lui Dumnezeu este măsurată de ceea ce a făcut cunoscut în Cuvântul Său. De acolo învăţ că am datoria de a întrebuinţa mijloacele purtării Sale de grijă şi de a mă ruga cu umilinţă să găsească cu cale să mă binecuvânteze prin ele. A refuza să fac aceasta pe baza faptului că sunt ignorant cu privire la ceea ce poate fi sau nu poate fi sfatul Său tainic în ceea ce mă priveşte pe mine nu este numai absurd, ci este culmea neobrăzării. Repetăm: voia tainică a lui Dumnezeu nu este treaba noastră. Voia Sa revelată este cea care măsoară darea noastră de socoteală. Că nu există nici cel mai mic conflict între voia tainică şi cea revelată a lui Dumnezeu este limpede din faptul că prima se realizează prin întrebuinţarea de către mine a mijloacelor puse la dispoziţia mea în cea de a doua voinţă.

&332

Anexa 2 Cazul lui Adam În capitolul nostru despre suveranitatea lui Dumnezeu şi responsabilitatea umană ne-am ocupat numai de responsabilitatea omului considerat ca o creatură căzută în păcat, iar la sfârşitul discuţiei am subliniat modul în care măsura şi dimensiunea responsabilităţii noastre variază la diferiţi indivizi, în conformitate cu avantajele pe care le au şi privilegiile de care s-au bucurat, fapt care este stabilit clar de declaraţia Mântuitorului consemnată în Evanghelia după Luca, 12:47,48: 47Robul

acela, care a ştiut voia stăpânului său, şi nu s-a pregătit deloc şi n-a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. 48Dar cine n-a ştiut-o, şi a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puţine lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult.

Acum, vorbind strict, există doar doi oameni care au umblat pe Pământ având o responsabilitate deplină şi neciuntită, iar aceştia au fost primul şi ultimul Adam. În timp ce responsabilitatea fiecăruia dintre descendenţii raţionali din Adam este reală şi suficientă pentru a-i face răspunzători în faţa Creatorului lor, aceasta are, totuşi, un grad limitat, datorită efectelor Căderii. Responsabilitatea fiecăruia dintre descendenţii lui Adam nu este numai suficientă pentru a face din el, în mod personal, o creatură care trebuie să dea socoteală (el fiind, adică, în aşa fel constituit încât s-ar cuveni să facă ceea ce &333

este drept şi s-ar cuveni să nu facă ceea ce este greşit), dar, de-asemenea, iniţial, fiecare din noi am fost înzestraţi în mod juridic cu o responsabilitate deplină şi neciuntită, nu în noi înşine, ci în Adam. Trebuie să avem mereu viu în minte faptul că Adam nu era părintele rasei omeneşti numai din punct de vedere seminal, ci era capul acestei rase şi din punct de vedere legal. Atunci când el a fost pus în Eden, el stătea acolo ca reprezentant al nostru, astfel încât ceea ce a făcut este pus în socoteala fiecăruia pentru care acţionat. A intra într-o discuţie îndelungată despre calitatea de Cap federal a lui Adam depăşeşte scopul studiului nostru – deşi există o necesitate profundă şi răspândită a discutării acesteia şi nădăjduim ca în scurt timp să scriem despre acest subiect în altă carte. Acum este suficient să-l îndrumăm pe cititor spre Epistola către romani, 5:12-19, acolo unde Duhul Sfânt se ocupă de acest adevăr. În inima acestui deosebit de important pasaj ni se spune că Adam era „icoana preînchipuitoare a Celui ce avea să vină” (v. 14), adică a lui Cristos. În ce sens anume era, deci, Adam „icoana preînchipuitoare” a lui Cristos? Răspunsul trebuie să fie: în calitatea sa de cap federal; în faptul că a acţionat în numele unei rase de oameni; în faptul că el era cel care, atât din punct de vedere legal, cât şi vital, i-a afectat pe toți cei ce erau legați de el. Acesta este motivul pentru care, în I Corinteni, 15:45, Domnul Isus este denumit „ultimul Adam”, aceasta însemnând Capul noii creaţii, după cum Adam era Capul vechii creaţii. Aşadar, Adam era acela în care stătea fiecare dintre noi. În calitatea sa de reprezentant al rasei umane a acţionat primul om. Şi deoarece Adam a fost creat cu o responsabilitate deplină şi neciuntită, întrucât înlăuntrul lui nu există &334

natura păcătoasă, şi întrucât noi toţi eram „în Adam”, atunci rezultă în mod necesar că noi toţi, iniţial, eram înzestraţi cu o responsabilitate deplină şi neciuntită. Prin urmare, în Eden nu era numai responsabilitatea lui Adam ca persoană care a fost supusă testului singură, ci la încercare a fost supusă Responsabilitatea Rasei, ca parte şi ca întreg. Webster defineşte responsabilitatea, mai întâi, ca „a fi supus dării de socoteală”; apoi, ca fiind „capabil să se achite de o obligaţie”. Poate că înţelesul şi sfera termenului „responsabilitate” s-ar putea exprima şi însuma într-un cuvânt: cuviinţă. În relaţia cu Dumnezeu, responsabilitatea ține de ceea ce i se cuvine Creatorului din partea creaturii şi ceea ce creatura este obligată moral să ofere. În lumina definiţiei de mai sus, devine evident pe dată că responsabilitatea este ceva ce trebuie pus la încercare. Iar ca fapt, din câte vedem în Consemnarea Inspirată, aceasta este exact ceea ce s-a petrecut în Eden. Adam a fost pus la încercare. Obligaţiile sale faţă de Dumnezeu au fost supuse testului. Loialitatea lui faţă de Creator a fost încercată. Testul a constat din ascultarea faţă de porunca Făcătorului său. I s-a interzis să mănânce dintr-un anumit copac. Dar chiar aici ne confruntăm cu o dificultate formidabilă: din punctul de vedere al lui Dumnezeu rezultatul supunerii lui Adam la probă nu a fost lăsat în incertitudine. Înainte ca El să-l fi plămădit din ţărâna pământului şi să-i fi suflat în nări suflare de viaţă, Dumnezeu ştia exact cum urma să se termine testul desemnat. Cu aceasta trebuie să fie de acord orice creştin întrucât a nega precunoaşterea lui Dumnezeu înseamnă a nega omniscienţa Sa şi aceasta înseamnă a tăgădui unul dintre atributele fundamentale ale lui Dumnezeu. Dar noi trebuie să mergem mai departe: nu &335

numai că Dumnezeu cunoştea mai dinainte în mod desăvârşit rezultatul încercării lui Adam şi nu numai că ochiul Său omniscient l-a văzut pe Adam mâncând din fructul interzis, ci mai dinainte El a şi hotărât ca aşa să se şi întâmple. Aceasta este evident din faptul general că nu se întâmplă nimic din ceea ce Creatorul şi Guvernatorul universului nu a plănuit din veşnicie, dar, de asemenea, şi din declaraţia expresă a Scripturii că Cristos, ca Miel, „a fost cunoscut 41 mai înainte de întemeierea lumii” (I Petru, 1:20). Aşadar, dacă Dumnezeu a preorânduit înainte de întemeierea lumii ca Cristos, la vremea potrivită, să fie adus ca Jertfă pentru păcat, atunci, negreşit, este evident că Dumnezeu a preorânduit şi intrarea păcatului în lume, şi dacă aşa stau lucrurile, a preorânduit ca Adam să încalce porunca şi să cadă. În deplină armonie cu aceasta, Dumnezeu Însuşi este Cel care a pus în Eden pomul cunoştinţei binelui şi răului şi i-a îngăduit Şarpelui să intre şi să o amăgească pe Eva. Aici, prin urmare, se găsește dificultatea: dacă Dumnezeu a hotărât din veşnicie ca Adam să mănânce din fruct, atunci cum ar fi putut el să fi fost socotit răspunzător să nu mănânce din el? Deşi problema pare a fi de nerezolvat, totuși ea are o soluţie, şi încă o soluţie care poate fi înţeleasă de mintea mărginită. Ea se află în distincţia dintre voia tainică şi cea revelată a lui Dumnezeu. După cum am scris în Anexa I, responsabilitatea omenească este măsurată în funcţie de cunoaşterea noastră privitoare la voia revelată a lui Dumnezeu; ceea ce ne-a spus Dumnezeu este elementul definitoriu al datoriei noastre, nu ceea ce Dumnezeu nu ne-a spus. La fel au stat lucrurile şi în cazul lui Adam. 41

„preorânduit”, conform traducerii folosite de autor. N.ed.

&336

Hotărârea luată de Dumnezeu ca păcatul să intre în lume prin neascultarea protopărinţilor noştri a fost o taină ascunsă în Sine Însuşi. Despre aceasta, Adam nu ştia nimic şi aceasta constituie diferenţa decisivă în ceea ce priveşte responsabilitatea sa. Adam nu era conştient de sfaturile ascunse ale Creatorului. Ceea ce ținea de el era voia revelată a lui Dumnezeu…iar aceea era clară! Dumnezeu îi interzisese să mănânce din pom, şi aceasta era suficient. Dar Dumnezeu a mers chiar mai departe: chiar l-a avertizat pe Adam cu privire la consecinţele cumplite care urmau dacă el nu ar fi ascultat: pedeapsa era moartea. Prin urmare, încălcarea poruncii de către Adam nu avea nicio scuză. Creat fără a avea natura păcătoasă, având o voinţă în perfect echilibru, plasat în cel mai mirific mediu, deţinând stăpânirea peste toată creaţia inferioară, având libertatea deplină – cu o singură restricţie, avertizat făţiş cu privire la ce urma să se întâmple pentru actul său de insubordonare faţă de Dumnezeu, pentru Adam existau toate motivele să-şi păstreze inocenţa, iar în cazul în care ar fi eşuat şi ar fi căzut, atunci, pe baza tuturor principiilor dreptăţii, sângele lui trebuia să fi căzut asupra capului său şi vina lui trebuia trecută în socoteala tuturor celor în numele cărora acţionase. Dacă Dumnezeu i-ar fi dezvăluit lui Adam scopul Său ca păcatul să intre în lume şi că El a hotărât ca Adam să mănânce din fructul interzis, atunci este evident că Adam nu ar fi putut fi socotit responsabil pentru consumarea acestuia. Dar prin faptul că Dumnezeu nu i-a îngăduit lui Adam accesul la cunoaşterea sfaturilor Sale, darea de socoteală a omului nu a fost afectată. Iarăşi: dacă Dumnezeu l-ar fi creat pe Adam cu o tendinţă spre rău, atunci responsabilitatea omenească ar fi &337

fost ciuntită, iar punerea la încercare a omului ar fi fost doar una cu numele. Dar întrucât Adam a fost inclus în ceea ce Dumnezeu, la sfârşitul celei de-a şasea zile a creaţiei a declarat ca fiind „Foarte bune”, şi întrucât omul a fost „drept, integru” (Ecleziastul, 7:29), atunci toate gurile trebuie închise și întreaga lume trebuie să se recunoască „vinovată înaintea lui Dumnezeu” (Epistola către romani 3:19). Încă o dată, trebuie să reţinem cu mare grijă faptul că Dumnezeu nu a hotărât ca Adam să păcătuiască, injectând ulterior în Adam o înclinaţie spre rău, pentru ca hotărârea Lui să fie dusă la îndeplinire. Nu: „Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni” (Iacov, 1:13). Mai degrabă, atunci când Şarpele a venit la Eva s-o ispitească, Dumnezeu a făcut ca ea să-şi amintească porunca Sa care interzicea consumul fructului pomului cunoştinţei binelui şi răului şi pedeapsa anexată neascultării! Astfel, deşi Dumnezeu hotărâse Căderea, El nu a fost în nici un caz Autorul căderii lui Adam şi responsabilitatea lui Adam nu a fost nici o clipă ciuntită. Astfel, putem admira şi adora „înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” care a întocmit un mod prin care hotărârea Sa veşnică să fie împlinită şi, totuşi, responsabilitatea creaturilor Sale să fie păstrată intactă. Poate că ar trebui să adăugăm un cuvânt în plus cu privire la voia decretivă a lui Dumnezeu, îndeosebi privitor la relaţia ei cu răul. Mai întâi, poziţia noastră este aceea că orice ar face sau ar îngădui Dumnezeu, lucrul respectiv este drept, just şi bun, pur şi simplu pentru că Dumnezeu face sau permite lucrul respectiv. Când Luther a dat răspuns întrebării „De ce lui Adam i s-a îngăduit să cadă şi să strice întreaga sa

&338

posteritate atunci când Dumnezeu ar fi putut să împiedice căderea lui?” etc., el a zis: Dumnezeu este o Fiinţă a cărui voinţă nu admite nici o cauză: nici nu este treaba noastră să prescriem reguli plăcerii sale suverane sau să-L chemăm să dea socoteală pentru ceea ce face. El nu are nici superior, nici egal, iar voia Sa este regula tuturor lucrurilor. Astfel, El nu a voit cutare şi cutare lucru pentru că acesta era drept şi El era obligat astfel să-l voiască, ci lucrul acela este echitabil şi drept pentru că El îl voieşte. Voia omului, într-adevăr, poate fi influenţată şi înduplecată, dar voia lui Dumnezeu nu poate fi niciodată aşa. A pretinde contrariul înseamnă a-L jefui de Dumnezeirea Sa.

De Servo Arb. c/ 153 A afirma că Dumnezeu a hotărât intrarea păcatului în universul Său şi că El este Acela care a preorânduit toate roadele şi activităţile înseamnă a spune ceva ce, la început, şochează cititorul; dar reflecţia ar trebui să arate că este cu mult mai şocant să se insiste că păcatul a invadat domeniile lui Dumnezeu împotriva voii Sale şi că păcatul se manifestă în afara jurisdicţiei lui Dumnezeu: dar în acest caz, unde mai este omnipotenţa lui Dumnezeu?... Nu! A recunoaşte că Dumnezeu a preorânduit toate activităţile răului înseamnă a-L vedea pe El Stăpânitor peste rău: voia Lui determină manifestarea răului şi puterea Lui reglementează hotarele răului (Psalmii, 76:10). El nici nu inspiră spre păcat, nici nu infuzează păcatul în vreuna dintre creaturile Lui, dar este Stăpânitorul păcatului, adică modul în care Dumnezeu gestionează ticăloşii este de aşa natură încât ei nu pot face nimic din ceea ce mâna şi sfatul Său nu a decis – încă din veşnicie – că va fi făcut. &339

Deşi nimic din ceea ce este contrar sfinţeniei şi dreptăţii Sale nu poate emana vreodată de la Dumnezeu, totuşi, pentru propriile Lui ţeluri înţelepte, El a rânduit ca făpturile Sale să cadă în păcat. Dacă păcatul nu ar fi fost niciodată îngăduit, atunci cum ar fi putut fi expusă justiţia lui Dumnezeu prin pedepsirea sa? Cum ar fi putut fi manifestată înţelepciunea lui Dumnezeu prin înfrângerea sa? Cum ar fi putut fi expus harul lui Dumnezeu prin iertarea sa? Şi cum ar fi putut fi puterea lui Dumnezeu exercitată prin supunerea sa? O dovadă foarte solemnă şi izbitoare a recunoaşterii de către Cristos a decretării păcatului este văzută în modul în care l-a tratat pe Iuda. Mântuitorul ştia prea bine că Iuda urma să-L trădeze, dar, cu toate acestea, niciodată nu citim că l-ar fi dojenit! Dimpotrivă, i-a zis: „Ce ai de făcut, fă iute” (Evanghelia după Ioan, 13:27)! Cu toate acestea, observă că această rostire a fost spusă după ce Iuda primise bucăţica şi Satan îi luase inima în stăpânire. Iuda era deja pregătit pentru acţiunea lui trădătoare şi hotărât s-o facă şi, prin urmare, Cristos, în mod permisiv şi plecându-Se în faţa rânduielii Tatălui Său, l-a invitat să purceadă la înfiorătoarea lui acţiune. Astfel, Dumnezeu nu este Autorul păcatului şi, deşi păcatul este contrar naturii Sale sfinte, cu toate acestea, existenţa şi lucrările acestuia nu sunt contrare voii lui Dumnezeu, ci subordonate ei. Dumnezeu nu ispiteşte niciodată pe om să păcătuiască dar, prin sfaturile sale veşnice (pe care acum le aduce la îndeplinire) a determinat cursul său. Mai mult, după cum am arătat în capitolul al optulea, deşi Dumnezeu a hotărât păcatele omului, totuşi omul are responsabilitatea de a nu le comite şi este culpabil pentru că le săvârşeşte. Uluitoare au fost cele două faţete aduse laolaltă &340

de Cristos în această afirmaţie a Sa: „Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire (pentru că Dumnezeu le-a preorânduit); dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!” (Evanghelia după Matei, 18:7). Deci, la fel, deşi tot ceea ce a fost făptuit la Calvar a fost „după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu” (Faptele, 2:23), cu toate acestea, „mâna celor fărădelege” L-a crucificat pe Domnul slavei şi, în consecinţă, sângele Său a căzut în mod just asupra lor şi a copiilor lor. Adânci sunt tainele acestea, dar, totuşi, noi avem atât fericitul privilegiu cât şi datoria de a primi cu smerenie tot ceea ce I-a bineplăcut lui Dumnezeu să ne reveleze cu privire la ele în Cuvântul adevărului Său.

&341

Anexa 3 Semnificaţia termenului kosmos în Evanghelia după Ioan, 3:16 Unora dintre cititorii noştri s-ar putea să li se pară că expunerea versetului 16 din Evanghelia după Ioan, capitolul 3, pe care am făcut-o în capitolul „Dificultăţi şi obiecţii” este forţată şi artificială, întrucât definiţia pe care am dat-o termenului „lume” pare să nu fie în armonie cu însemnătatea şi sfera semantică a acestui termen în alte pasaje în care, a spune „o lume de credincioşi” (aleşii lui Dumnezeu) ca o definiţie a „lumii” nu are sens. Mulţi ne-au spus: „Desigur, «lume» înseamnă lume, adică dumneavoastră, eu şi toţi ceilalţi”. În replică, noi spunem că ştim cât este de greu să renunţi la tradiţiile omeneşti şi să ajungi la un pasaj pe care l-ai auzit explicat în anumit fel de nenumărate ori şi studiază-l fără părtinire. Cu toate acestea, acest studiu este esenţial dacă vrei să cunoşti gândirea lui Dumnezeu. Mulţi oameni presupun că ei ştiu deja înţelesul simplu al versetului Ioan, 3:16, şi, prin urmare, conchid că nu li se cere un studiu sârguincios pentru a descoperi învăţătura precisă a acestui verset. Nu mai este necesar să spunem că o asemenea atitudine stinge orice lumină pe care ei ar putea s-o primească asupra acestui verset în alte circumstanţe. Totuşi, dacă cineva ia o concordanţă şi citeşte cu grijă pasajele variate în care apare termenul „lume” (care traduce kosmos), va pricepe grabnic că a atribui acelaşi înţeles termenului „lume” în oricare dintre pasaje nu este atât de uşor pe cât se crede. În Noul Testament, termenul kosmos şi echivalentul său englezesc „lume” nu se întrebuinţează având o semnificaţie uniformă. Realitatea este foarte diferită: &342

el se foloseşte în feluri variate. Mai jos ne vom referi la câteva pasaje în care apare termenul, sugerând o definiţie de lucru în fiecare caz: Kosmos este folosit pentru a desemna universul ca întreg: Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului şi nu locuieşte în temple făcute de mâini.

Fapte, 17:24. Kosmos se foloseşte pentru a desemna Pământul: Înainte de praznicul Paştelor, Isus, ca Cel care ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl, şi, fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt.

Evanghelia după Ioan, 13:1. Plecarea din această lume înseamnă părăsirea acestui Pământ. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui…

Epistola către efeseni, 1:4. Această expresie semnifică „înainte ca Pământul să fi fost fondat, compară cu Iov, 38:4 etc. Kosmos se foloseşte pentru a desemna sistemul lumesc:

&343

Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.

Evanghelia după Ioan, 12:31. Compară cu Evanghelia după Matei, 4:8 şi I Ioan, 5:19, R.V. Kosmos se foloseşte pentru a desemna întreaga rasă umană: Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu.

Epistola către romani, 3:19. Kosmos se foloseşte pentru a desemna umanitatea, cu excepţia credincioşilor: Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră.

Evanghelia după Ioan, 15:18. Credincioşii nu-L „urăsc” pe Cristos, astfel încât aici „lumea” trebuie să semnifice lumea necredincioşilor, în contrast cu credincioşii care-L iubesc pe Cristos: Iată un alt pasaj care-i pune pe necredincioşi în contrast cu credincioşii care-L iubesc pe Cristos: Nicidecum! Pentru că, altfel, cum va judeca Dumnezeu lumea?

Epistola către romani, 3:6. Lumea de-aici nu poate însemna „dumneavoastră, eu şi toţi ceilalţi”, căci credincioşii nu vor fi judecaţi de &344

Dumnezeu (a se vedea Evanghelia după Ioan, 5:24). Astfel încât şi aici trebuie să se facă referire la lumea necredincioşilor. Kosmos se foloseşte pentru a desemna Neamurile, în contrast cu evreii: dacă deci alunecarea lor (a Israelului) a fost o bogăţie pentru lume, şi paguba lor (a Israelului) a fost o bogăţie pentru Neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor (a Israelului)?

Epistola către romani, 11:12. Observă cum prima propoziţie este definită de a doua propoziţie. Aici, iarăşi, „lumea” nu poate semnifica toată omenirea, întrucât exclude Israelul! Kosmos se foloseşte şi numai cu privire la credincioşi: Evanghelia după Ioan, 1:29; 3:16, 17; 6:33; 12:47; I Corinteni, 4:9; II Corinteni, 5:19. Rugăm cititorii noştri să deschidă Biblia la aceste pasaje şi să observe exact ce anume se spune şi se predică despre „lume” în fiecare loc. Astfel, se vede că termenul kosmos are în Noul Testament cel puţin şapte înţelesuri diferite. Se poate întreba: atunci a folosit Dumnezeu un cuvânt care seamănă confuzie şi buimăceală în rândurile celor care citesc Scripturile? Noi răspundem: nu! Dar El nici nu Şi-a scris Cuvântul pentru oameni leneşi care sunt prea zăbavnici sau prea ocupaţi cu lucrurile lumii acesteia sau care, la fel ca Marta, sunt atât de ocupaţi cu servirea încât nu au timp pentru a cerceta şi studia Sfintele Scripturi. Să mai întrebăm: dar cum poate şti un căutător al Scripturilor care dintre înţelesurile de mai sus ale &345

termenului „lume” este întrebuinţat în fiecare pasaj? Răspunsul este următorul: înţelesul poate fi determinat de un studiu atent al contextului, de observarea cu sârguinţă a ceea ce se spune despre „lume” în fiecare pasaj şi prin rugăciuni înălţate în timp ce consulţi alte pasaje, paralele cu cel studiat. Subiectul principal al Evangheliei după Ioan, 3:16, este Cristos ca dar al lui Dumnezeu. Prima propoziţie ne spune ce l-a determinat pe Dumnezeu să-L „dea” pe singurul Său Fiu născut: marea Sa dragoste. A doua propoziţie ne informează pentru cine „a dat” Dumnezeu pe Fiul Său: pentru ca oricine (sau, mai corect ca „fiecare care”) crede; în timp ce ultima propoziţie ne face cunoscut de ce „a dat” Dumnezeu pe Fiul Său (scopul Lui), și anume ca fiecare care crede „să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Faptul că „lumea” din Ioan, 3:16, se referă la lumea credincioşilor (aleşii lui Dumnezeu), spre deosebire de „lumea nelegiuiţilor” (II Petru, 2:5), este stabilit, şi încă în mod univoc, prin comparaţia cu alte pasaje care vorbesc despre „dragostea” lui Dumnezeu: sfinţii din Romani, 5:8: „Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte” adică pe fiecare fiu – Epistola către evrei, 12:6. „Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” – credincioşii, I Ioan, 4:19. De cei răi, lui Dumnezeu Îi este milă (a se vedea Evanghelia după Matei, 18:33). Faţă de cei nerecunoscători şi răi, Dumnezeu este „bun” (a se vedea Evanghelia după Luca, 6:35). Pe vasele mâniei Sale El le suferă cu multă răbdare (a se vedea Epistola către romani, 9:22). Dar pe „ai Săi”, Dumnezeu îi „iubeşte”!!

&346

Anexa 4 I Ioan, 2:2 Există un pasaj la care cei care cred în răscumpărarea universală fac apel mai mult decât la oricare altul şi care, la prima vedere, pare să înveţe că Cristos a murit pentru întreaga rasă omenească. Prin urmare, am decis să-i alocăm o examinare şi o expunere detaliată. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.

I Ioan, 2:2. Acesta este pasajul care, aparent, favorizează concepţia arminiană a Ispăşirii dar care, dacă este privit cu atenţie, se va vedea că face aceasta doar în aparenţă şi nu în realitate. Prezentăm mai jos câteva dovezi conclusive pentru a arăta că acest verset nu învaţă că Cristos ar fi adus jertfa de ispăşire înaintea lui Dumnezeu pentru toate păcatele omenirii. În primul rând, faptul că acest verset începe cu „Şi” îl leagă în mod necesar cu ceea ce fusese scris înainte. Prin urmare, vom insera o traducere literală, cuvânt cu cuvânt, a versetului I Ioan, 2:1, din Interlinearul lui Bagster: Copilaşii mei, aceste lucruri vi le scriu ca să nu păcătuiţi; şi dacă cineva păcătuieşte, un Paraclet avem la Tatăl, Isus Cristos (Cel) drept.

Astfel, se va vedea că apostolul Ioan scrie aici sfinţilor lui Dumnezeu şi despre ei. Scopul său imediat era dublu: primul, acela de a comunica un mesaj care i-ar păzi pe &347

copiii lui Dumnezeu de păcătuire, iar al doilea pentru a oferi consolare şi încredinţare celor care ar fi putut păcătui şi, în consecinţă, ar fi deprimaţi şi temători că această chestiune le-ar fi fatală. Prin urmare, el le face cunoscut purtarea de grijă pe care Dumnezeu o are pentru ei tocmai pentru asemenea cazuri de urgenţă. Găsim aceasta la sfârşitul versetului 1 şi în tot conţinutul versetului 2. Temeiul consolării este dublu: credinciosul deprimat şi pocăit (I Ioan, 1:9) să fie încredinţat, mai întâi, că are un Mijlocitor, un Avocat în faţa Tatălui; apoi, că acest Avocat este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre”. Acum, numai credincioşii pot primi consolare din aceasta, pentru că numai ei au un Avocat şi numai pentru ei este Cristos jertfa de ispăşire, după cum se dovedeşte legând Jertfa de ispăşire („Şi”) cu „Mijlocitorul”! În al doilea rând, dacă ar fi comparate cu I Ioan, 2:2 alte pasaje din Noul Testament care vorbesc despre „jertfa de ispăşire”, s-ar descoperi că aceasta are o sferă de cuprindere strict limitată. De exemplu, în Epistola către romani, 3:25, citim că Dumnezeu l-a rânduit pe Cristos ca „jertfă de ispăşire prin credinţa în sângele Lui”. Dacă Cristos este o jertfă de ispăşire „prin credinţă”, atunci înseamnă că El nu este o jertfă de ispăşire pentru cei care nu au credinţă. Iarăşi, în Epistola către evrei, 2:17, citim: „ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului”. În al treilea rând, cine sunt cei vizaţi atunci când Ioan spune „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre”? Răspunsul nostru este: credincioşii evrei. Şi supunem acum atenţiei cititorului o parte a dovezii pe care ne sprijinim această aserţiune.

&348

În Epistola către galateni, 2:9, ni se spune că Ioan, împreună cu Iacov şi Chifa, erau apostoli ai „celor tăiaţi împrejur” (i.e. Israel). În aceeaşi ordine de idei, Epistola lui Iacov este adresată „celor douăsprezece seminţii, care sunt împrăştiate” (1:1). La fel, Întâia epistolă a lui Petru este adresată „aleşilor care trăiesc ca rezidenţi străini în Diaspora”) I Petru, 1:1, trad. R.V.). Ioan, de asemenea, scrie israeliţilor mântuiţi, dar pentru evreii mântuiţi şi pentru neevreii mântuiţi. Unele dintre dovezile că Ioan scrie evreilor mântuiţi sunt următoarele: (a) În versetul inaugural el scrie despre Cristos: „…pe care (noi) L-am văzut cu ochii noştri şi L-am pipăit cu mâinile noastre”. Pentru apostolul Pavel ar fi fost cu desăvârşire cu neputinţă să-şi fi început vreuna dintre epistolele sale adresate Neamurilor cu acest limbaj! (b) „Preaiubiţilor, nu vă scriu o poruncă nouă, ci o poruncă veche pe care (voi) aţi avut-o de la început” (I Ioan, 2:7a). Începutul la care se face referire aici este începutul manifestării publice a lui Cristos – ca dovadă, compară 1:1; 2:13 etc. Acum, aceşti credincioşi – ne spune apostolul – avuseseră „vechea poruncă” de la început. Acest lucru era adevărat despre credincioşii evrei, dar nu era adevărat despre credincioşii dintre Neamuri. (c) „Vă scriu, părinţilor, fiindcă L-aţi cunoscut de la început” (2:13, trad. R.V.). Iată, din nou, este evident că cei vizaţi sunt credincioşii evrei. (d) „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum (voi) aţi auzit că are să vină Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă. Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri” (2:18,19a). &349

Aceşti fraţi cărora le scria Ioan auziseră de la Cristos Însuşi că urma să vină Antihrist (a se vedea Evanghelia după Matei, 24). „Mulţii Antihrişti” despre care Ioan subliniază că „au ieşit dintre ai noştri” erau toţi evrei, pentru că în secolul I nimeni altul decât un evreu nu pretindea că ar fi fost Mesia. Prin urmare, atunci când Ioan scrie „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre”, el se poate referi numai la păcatele credincioşilor evrei 42. În al patrulea rând, atunci când Ioan a adăugat „şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi”, el scria că Cristos era jertfa de ispăşire şi pentru păcatele credincioşilor dintre Neamuri, întrucât, după cum s-a arătat mai înainte, termenul „lume” este pus în contrast cu Israel. Această interpretare este statornicită în mod univoc printr-o comparaţie atentă între I Ioan, 2:2 şi Evanghelia după Ioan, 11:51,52, care este un pasaj strict paralel: „Dar lucrul acesta nu l-a spus de la el; ci, fiindcă era mare preot în anul acela, a prorocit că Isus avea să moară pentru neam. Şi nu numai pentru neamul acela, ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi.” Aici, Caiafa, sub inspiraţie, a făcut cunoscut pentru cine urma să moară Isus. Observă corespondenţa profeţiei sale cu declaraţia lui Ioan:

Este adevărat că multe lucruri din Epistola lui Ioan se aplică în mod egal evreilor credincioşi. 42

&350

I Ioan, 2:2

Ioan, 11:51, 52

„El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre (ale israeliţilor credincioşi)…”

„El a prorocit că Isus avea să moară pentru neam…”

„…şi nu numai pentru ale noastre…”

„…şi nu numai pentru neamul acela…”

„…ci şi pentru ale întregii „…ci şi ca să adune într-un lumi” – adică, credincioşii singur trup pe copiii lui dintre Neamuri risipiţi pe tot Dumnezeu cei risipiţi.” Pământul.

În al cincilea rând, interpretarea de mai sus este confirmată de faptul că nu există nicio altă interpretare consecventă sau inteligibilă. Dacă „întreaga lume” semnifică întreaga rasă omenească, atunci prima propoziţie, la fel ca „şi”-ul din a doua propoziţie sunt absolut lipsite de sens. Dacă Cristos este jertfa de ispăşire pentru toţi, atunci ar fi o tautologie să spui mai întâi „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre şi, de-asemenea, pentru toţi.” Nu ar putea exista un „de asemenea” dacă El ar fi jertfa de ispăşire pentru întreaga familie omenească. Dacă apostolul ar fi dorit să afirme că Cristos este o jertfă de ispăşire universală, ar fi omis prima propoziţie din versetul 2 şi ar fi spus pur şi simplu „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele întregii lumi.” „Nu numai pentru ale noastre (credincioşii evrei), ci şi pentru ale întregii lumi” – este o confirmare a credincioşilor dintre Neamuri; compară cu Ioan, 10:16; 17:20. &351

În al şaselea rând, definiţia pe care noi o dăm „întregii lumi” este în acord perfect cu alte pasaje din Noul Testament. De exemplu: „din pricina nădejdii care vă aşteaptă în ceruri şi despre care aţi auzit mai înainte în cuvântul adevărului Evangheliei, care a ajuns până la voi şi este în toată lumea…” (Coloseni,1:5,6a). Oare sintagma „toată lumea” de aici înseamnă întreaga omenire, în mod absolut şi nediscriminatoriu? Auzise întreaga familie omenească Evanghelia? Nu. Înţelesul evident al rostirii apostolului este acela că Evanghelia, în loc să fie consemnată la răspândirea sa în Iudeea, se răspândise în străinătate, fără a fi obstrucţionată, ajungând în ţările Neamurilor. La fel stau lucrurile şi în Epistola către romani, 1:8: „Mai întâi mulţumesc Dumnezeului meu, prin Isus Cristos, pentru voi toţi, căci credinţa voastră este vestită în toată lumea.” Apostolul se referă aici la credinţa acestor sfinţi romani despre care se vorbea în mod laudativ. Dar cu certitudine nu întreaga omenire vorbea despre ea, ci întreaga lume a credincioşilor este ceea ce viza el! În Apocalipsa, 12:9 citim despre Satan „care înşela întreaga lume.” Însă, din nou, această expresie nu poate fi înţeleasă ca fiind una universală, pentru că Evanghelia după Matei, 24:24, ne spune că Satan nu poate şi nu-i va „înşela” pe aleşii lui Dumnezeu. Aici se referă la întreaga lume a necredincioşilor. În al şaptelea rând, a insista că „întreaga lume” din I Ioan, 2:2 semnifică întreaga rasă umană înseamnă a submina chiar bazele credinţei noastre. Dacă Cristos este jertfa de ispăşire pentru cei care sunt pierduţi, la fel ca şi pentru cei care sunt mântuiţi, atunci ce asigurare avem că nu suntem pierduţi şi noi, credincioşii? Dacă Cristos este jertfa de ispăşire pentru cei care acum sunt în iad, ce garanţie aş putea &352

avea că nu voi sfârşi şi eu în iad? Vărsarea sângelui Fiului întrupat al lui Dumnezeu este singurul lucru care poate ţine pe cineva departe de iad, şi dacă mulţi pentru care sângele acesta a făcut ispăşire sunt acum în locul îngrozitor al celor osândiţi, atunci nu cumva acest sânge să nu se dovedească ineficient pentru mine! Dar să înlăturăm acest gând care-L dezonorează pe Dumnezeu. Oricât de mult se vor eschiva oamenii şi vor lupta cu Scripturile, un lucru este sigur: Ispăşirea nu este un eşec. Dumnezeu nu va îngădui ca această jertfă preţioasă şi costisitoare să eşueze în a realiza pe deplin ceea ce trebuie să realizeze. În ultima zi, Ziua cea mare, în faţă nu va sta un Mântuitor dezamăgit şi înfrânt, ci Unul care „va vedea rodul muncii sufletului lui şi se va înviora” (Isaia, 53:11). Acestea nu sunt cuvintele noastre, ci declaraţia infailibilă a Celui care afirmă „cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele” (Isaia, 55:11). Pe această stâncă inexpugnabilă ne statornicim. Alţii pot sta pe nisipurile speculaţiilor omeneşti şi ale teoretizărilor secolului al XX-lea, dacă vor. E treaba lor. Dar, totuşi, vor trebui să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu. În ce ne priveşte, mai bine să fim catalogaţi drept hiper-calviniști învechiți şi înguști decât să fim găsiți lepădând adevărul lui Dumnezeu prin reducerea eficienţei dumnezeieşti a ispăşirii la o sărmană închipuire.

&353

Cuprins Cuvânt înainte la prima ediţie ……….….……………….. 1 Cuvânt înainte la a doua ediţie ………….……………….. 4 Cuvânt înainte la a treia ediţie ………..………………….. 7 Cuvânt înainte la a patra ediţie ………………………….. 9 Introducere ………..…………………………………..… 10 Capitolul 1: Definirea suveranităţii lui Dumnezeu ….… 22 Capitolul 2: Suveranitatea lui Dumnezeu în creaţie ….. 35 Capitolul 3: Suveranitatea lui Dumnezeu în guvernanţă ………………………..……….. 41 Capitolul 4: Suveranitatea lui Dumnezeu în mântuire ………..………………………….. 62 Capitolul 5: Suveranitatea lui Dumnezeu în osândire ………..………………………….. 108 Capitolul 6: Suveranitatea lui Dumnezeu în acţiune … 147 Capitolul 7: Suveranitatea lui Dumnezeu şi voinţa umană …………………………….. 170 Capitolul 8: Suveranitatea lui Dumnezeu şi responsabilitatea umană …………..…….. 193 Capitolul 9: Suveranitatea lui Dumnezeu şi rugăciunea ……………….……………….. 222 &354

Capitolul 10: Atitudinea noastră faţă de suveranitatea lui Dumnezeu ……..….….. 241 Capitolul 11: Dificultăţi şi obiecţii ………..……….….. 259 Capitolul 12: Valoarea acestei doctrine ………..….….. 286 Concluzii ……………………………….……………….. 307 Anexa 1: Voia lui Dumnezeu …………..…………..….. 327 Anexa 2: Cazul lui Adam ……………..……………….. 333 Anexa 3: Semnificaţia termenului kosmos în Evanghelia după Ioan, 3:16 ………………..….. 342 Anexa 4: I Ioan, 2:2 …………….……..……………….. 347




&355

Alte cărți gratuite disponibile la Fundația Mantachie: ✦Predici cu har de Charles H. Spurgeon ✦Falsa trezire de Mark Fenison ✦Persoana și lucrarea Duhului Sfânt de Ron Crisp ✦Mișcarea ecumenică de Raul Enyedi ✦Doctrina biblică a alegerii de Charles D. Cole ✦Urma sângelui de James M. Carroll ✦Trupul lui Cristos de Charles Hunt ✦AnaBaptiștii de Raul Enyedi ✦Îndrumător pentru o adunare baptistă de J. E. Cobb ✦Ecclesia-Adunarea de B. H. Carroll ✦Botezul și Cina: Taine sau rânduieli de Mark Fenison ✦Misiuni, Misionari și Marea Trimitere de Milburn Cockrell ✦Sola Scriptura? De Raul Enyedi Pentru comenzi, contactați-ne la adresa: Fundația Mantachie - O voce baptistă str. Izvor nr. 3 Bocșa, 325300 Caraș Severin România sau e-mail: [email protected] tel: 0721262013 www.abaptistvoice.com

&2