Surse Ale Excluziunii Sociale - Suport de Curs

Universitatea Bucureşti

Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

„Surse ale excluziunii sociale în România”

Autori: Prof.univ.dr. Elena Zamfir (coordonator) Conf.univ.dr. Marian Preda Lect.univ.dr. Adrian Dan

Bucureşti - Februarie, 2004 -

CUPRINS 1. INTRODUCERE..............................................................................................................................4 1.1. Excluziunea socială: concept şi semnificaţii.............................................................................4 1.2. Dimensiuni şi perspective de abordare. Obiectivele studiului..................................................6 Capitolul 2 - SURSE MAJORE ALE EXCLUZIUNII SOCIALE......................................................7 2.1.Surse ale excluziunii sociale în regimul socialist.......................................................................7 2.2. Procesele de dezagregare – surse ale excluziunii sociale în perioada de tranziţie....................7 2.2.1. Căderea economiei.............................................................................................................8 2.2.2. Efectele căderii economice asupra standardului de viaţă al populaţiei..............................8 2.2.3. Paralizarea reacţiei de suport social compensatoriu într-o perioadă de dificultate economică şi socială...........................................................................................................9 2.2.4. Efectele sub-finanţării şi scăderii valorii reale a transferurilor sociale ...........................11 2.2.5. Explozia sărăciei ..............................................................................................................12 2.2.6. Capacitatea redusă a sistemului de asistenţă socială de a compensa efectele negative ale tranziţiei asupra segmentelor dezavantajate.....................................................................13 2.2.7. Apariţia şi manifestarea amplă a unor noi procese de dezorganizare socială..................15 Capitolul 3 - TIPURI/ FORME DE EXCLUZIUNE SOCIALĂ.......................................................17 3.1. Excluziunea de la serviciile de educaţie..................................................................................17 Lipsa facilităţilor pentru educaţie în comunităţile rurale.......................................................19 Educaţia inclusivă...................................................................................................................21 Măsuri de promovare a incluziunii în sfera educaţiei pentru comunităţile de romi...............21 3.2. Excluziunea de la serviciile de sănătate..................................................................................22 3.3. Excluziunea de la locuire........................................................................................................26 3.4. Excluziunea de la serviciile ocupaţionale/ piaţa muncii.........................................................28 Munca la negru.......................................................................................................................30 Munca neremunerată conform actelor....................................................................................30 3.5. Disfuncţionalităţi în actul de justiţie, de promovare a ordinii sociale şi de creştere a siguranţei cetăţeanului.............................................................................................................................30 3.5.1. Rolul justiţiei în menţinerea coeziunii sociale.................................................................30 3.5.2. Poliţia şi relaţiile ei cu comunitatea.................................................................................31 3.5.3. Traficul de fiinţe umane...................................................................................................31 3.5.4. Creşterea consumului de droguri......................................................................................32 3.6. Incluziunea socială a femeilor şi promovarea egalităţii de gen ..............................................33 3.7. Zonele sever subdezvoltate – surse de excluziune socială......................................................34 Capitolul 4 - GRUPURI/ SEGMENTE SOCIALE EXCLUSE.........................................................36 4.1. Copiii aflaţi în familii substitutive sau în instituţii..................................................................36 Procesele demografice şi incluziunea socială............................................................................39 4.2. Copiii străzii............................................................................................................................39 4.3. Tinerii care părăsesc instituţiile la 18 ani................................................................................41 4.4. Vârstnicii.................................................................................................................................41 4.5. Persoanele cu dizabilităţi.........................................................................................................42 4.6. Delincvenţii.............................................................................................................................44 4.7. Minoritatea roma ....................................................................................................................44 Persoanele fără acte de identitate...............................................................................................46 Probleme legate de educaţia copiilor în comunităţile de romi...................................................48 Participarea romilor pe piaţa muncii..........................................................................................48 Măsuri de promovare a incluziunii sociale a populaţiei de romi...............................................49 Capitolul 5 - POLITICI SOCIALE ÎN DOMENIUL INCLUZIUNII SOCIALE.............................50 5.1. CASPIS şi eforturile de promovare a incluziunii sociale prin intermediul PNAInc...............50 5.2. Reforma sistemului de asistenţă socială – mecanism fundamental de promovare a incluziunii sociale în România.................................................................................................................52 Capitolul 6 - RECOMANDĂRI ŞI DIRECŢII DE ACŢIUNE..........................................................58 2

Bibliografie.........................................................................................................................................61

3

1. INTRODUCERE

Problematica excluziunii şi a incluziunii sociale în România, ca ţară în proces de tranziţie, prezintă anumite specificităţi generate de moştenirea comunistă, dar şi de însuşi procesul tranziţiei. Dacă există o serie de similarităţi cu ţările Occidentale în ceea ce priveşte manifestarea unor forme de excluziune socială, diferenţele apar pregnant în ceea ce priveşte sursele excluziunii, amploarea şi intensitatea manifestărilor lor. În ţările Occidentale sursele excluziunii sociale sunt într-o mare măsură expresii marginale ale unui sistem social rezultat în urma unui proces de dezvoltare ce s-a dovedit până acum a fi bine structurat, coerent şi funcţional. În ţările în tranziţie, în mod accentuat în cele care s-au confruntat cu probleme extrem de dificile, cum este cazul României, sursele cele mai importante ale excluziunii sociale se plasează în însuşi procesul dificil de schimbare precum şi în acele procese dezagregante care îl însoţesc : explozia sărăciei, procese de dezorganizare socială, incongruenţe ale schimbărilor legislative şi ale sistemului de instituţii, toate petrecute într-o perioadă scurtă de timp, sub variate presiuni, adesea contradictorii, interne şi externe. Criza îndelungată a societăţii comuniste, accentuată în anii ’80, a generat profunde procese de dezagregare socială, care s-au propagat după Revoluţie ca o gravă moştenire la care s-au adăugat şi efectele nocive noi, produse ale unei tranziţii dificile. Din acest motiv, o strategie de combatere a excluziunii sociale şi promovare a incluziunii sociale în România, inevitabil va trebui să se orienteze nu numai pe construcţia instituţională a unei societăţi inclusive, dar şi pe absorbţia treptată a unor masive acumulări de fenomene care conduc la dezagregare socială, rezultate ale unei istorii supusă unor crize multiple.

1.1. Excluziunea socială: concept şi semnificaţii În discursul contemporan privind politicile sociale se utilizează tot mai des termenii de excluziune şi incluziune socială ca o extensie a tematicii clasice a sărăciei. La rândul său, sintagma „măsuri de combatere a sărăciei” tinde să fie înlocuită treptat cu cea de „promovare a incluziunii sociale”. Dacă tematica sărăciei se referea strict la deficitul de resurse financiare, noua tematică a promovării incluziunii sociale se referă la o problematică mult mai largă. Pe de o parte, la o gamă extrem de variată de deficite de ordin social-cultural-moral-economic, iar pe de altă parte, la o orientare activă spre dezvoltarea socială prin intervenţie directă, prin construcţia progresivă a unei societăţi inclusive. Duffy (1995) consideră că excluziunea socială este un concept mai cuprinzător decât sărăcia, deoarece include nu numai lipsa mijloacelor materiale, ci şi imposibilitatea de a fi inclus în diferite "reţele" sociale, economice, politice şi culturale. Pe lângă deficitul în venituri sau consum implicat de sărăcie, excluziunea socială presupune şi un deficit de participare normală la viaţa cotidiană şi activităţile sociale sub multiple forme. Conceptul de excluziune socială este cu mult mai recent decât cel de sărăcie. În 1994, Consiliul Europei definea excluşii drept „grupuri întregi de persoane care se găsesc, parţial sau total, în afara câmpului efectiv de aplicare a drepturilor omului”1. Ideea de excluziune a apărut în 1975, în documentele CMCE2. Programele Europene Antisărăcie au fost o nouă ocazie de a aduce în prim plan conceptul. În 1988, Comisia Europeană a publicat un document în care se face referire explicită la “excluziunea socială”, pentru ca în 1989, în Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale ale Muncitorilor, publicată de Comisia Europeană, se spune că “în spiritul solidarităţii este important să fie combătuta excluziunea socială”. În acelaşi an, CMCE a adoptat o rezoluţie privind “combaterea excluziunii sociale”, în care se cerea statelor membre să ia măsuri de combatere a excluziunii sociale, 1

Strobel, 1996, p.262

2

Consiliul de Miniştri al Consiliului Europei

4

iar Comisiei Europene să urmărească acest lucru împreună cu statele membre3. Se poate spune că termenul s-a consacrat prin cel de-al 3-lea program antisărăcie (perioada 1990 – 1994) lansat de Comisia Europeană. Din acel moment, discursul politic comunitar a tins să înlocuiască termenul „sărăcie” cu cel de „excluziune socială” ca termen central, cu o arie de cuprindere mult mai largă. În literatura de specialitate cât şi în programele politice, o definiţie care ni se pare a fi completă şi funcţională subliniază faptul că “excluziunea trebuie definită în termeni de incapacitate/ eşec de integrare a unei persoane sau grup în unul sau mai multe (sub)sisteme dintre următoarele patru:

   

sistemul democratic şi legal care presupune integrare civică piaţa muncii, care promovează integrarea economică sistemul statului bunăstării care promovează ceea ce poate fi numit integrare socială sistemul familiei şi comunităţii care promovează integrarea interpersonală” 4.

Excluziunea socială se referă cu precădere la o situaţie de eşec privind realizarea deplină a drepturilor cetăţeneşti, atât datorită unor cauze structurale de natură socio-economică, cât şi unor cauze de natură individuală. Noua perspectivă de abordare a marginalizării sociale se concentrează pe procesul de excluziune/ incluziune, spre deosebire de perspectiva sărăciei care este preponderent statică, concentrându-se pe rezultatul unor procese economice greu modificabile. Bruto da Costa (1994) pentru a corecta perspectiva statică prezentă în abordarea tematicii sărăciei propune introducerea conceptului de “sărăcire” care vizează un proces ce conduce la rezultatul (static) de sărăcie. Şi acest proces apare doar ca un fragment, un caz particular, unidimensional, al altui proces mult mai complex, multidimensional, dinamic de excluziune socială care are drept rezultat starea de deprivare relativă. Whelan (1991) defineşte trei tipuri de deprivare generate de absenţa forţată a unor bunuri:  deprivarea primară (lipsuri legate de alimente, haine, încălzirea locuinţei);  deprivarea secundară (absenţa unor bunuri precum telefon, automobil, activităţi de timp liber dorite);  deprivarea privind casa şi bunurile de folosinţă îndelungată (absenţa unor bunuri legate de calitatea locuirii şi facilităţile în cadrul locuirii). În ceea ce priveşte sursele excluziunii sociale pot fi identificate 3 tipuri distincte: - Excluziunea structurală, produsă de configuraţia sistemului social însuşi: este rezultatul unor procese structurale, ca de exemplu şomajul produs de mecanismele de restructurare specifice tranziţiei sau de procesele economice însăşi; efectul unui deficit al politicii sociale sau al unor opţiuni de politică socială inadecvată; lipsa unui răspuns adecvat al sistemului social la o anumită nevoie. De exemplu în România nu a existat până în 2003 nici un ajutor specific pentru familiile monoparentale. Pentru diferite grupuri de risc sistemul nu a avut prevăzute măsuri de prevenţie suficiente, în raport cu resursele financiare şi tehnice disponibile. Tinerii care la 18 ani ies din instituţiile publice de ocrotire sau din familiile de plasament nu sunt susţinuţi decât ocazional, întâmplător, în procesul dificil de inserţie socială. – Apartenenţa teritorială/ comunitară a individului/ grupului care face ca el să nu-şi satisfacă o anumită nevoie datorită deficitului de resurse în comunitate, deşi există o soluţie formală în sistem şi ea funcţionează în alte comunităţi. De exemplu, în mediul rural nu există servicii de asistenţă socială specializate (de exemplu centre de zi pentru bătrâni şi copii neglijaţi etc.) sau dacă există sunt cel mult embrionare, fapt ce îi exclude pe unii cetăţeni de la dreptul de a beneficia de aceste forme de suport social.

3 4

Berghman, 1996, p.11 Berghman, 1996, “Excluziunea socială în Europa: contextul politic şi cadrul analitic”, în Graham Room (editor), 1996 - Measuring Poverty and Exclussion.

5

-

Auto-excluziunea (opţiunea este a individului, modelul cultural, dezinteresul, diverse alte elemente care ţin de decizia personală determinându-l în primul rând să opteze singur pentru a respinge o anumită formă de participare socială. Faptul că unele persoane nu îşi fac acte de identitate sau de căsătorie pentru că nu doresc este un astfel de exemplu).

1.2. Dimensiuni şi perspective de abordare. Obiectivele studiului În acest studiu vom concentra analiza pe principalele surse şi forme de manifestare a excluziunii sociale în societatea românească şi a grupurilor sociale aflate în condiţii de risc ridicat de marginalizare. Obiectivul 1: Identificarea principalelor tipuri şi surse de excluziune socială: 1. Excluziune economică - de la venituri primare - de la transferuri sociale 2. Excluziune de la educaţie: participare şcolară/ abandon şcolar la diferite niveluri, pe medii rezidenţiale şi grupuri sociale 3. Excluziune de la serviciile de sănătate 4. Excluziune de la serviciile de asistenţă socială 5. Excluziune de la servicii ocupaţionale/ piaţa muncii 6. Excluziune de la locuire/ condiţii decente de locuire 7. Excluziunea de la participare la viaţa politică 8. Excluziunea socială datorată delincvenţei 9. Excluziunea socială datorată dependenţei de alcool, drog 10. Excluziunea produsă de deformările de funcţionare ale justiţiei, poliţiei etc. 11. Excluziunea socială datorată accesului redus la oportunităţi în funcţie de zonă/ comunitate; accesul la transport/ căi de comunicaţie 12. Excluziunea socială datorată abandonului / lipsa familiei (copii, bătrâni, persoane cu handicap) 13. Excluziunea socială în funcţie de gen 14. Traficul de fiinţe umane 15. Caz special: populaţia de romi 16. Caz special: copiii abandonaţi, neglijaţi sever, maltrataţi Obiectivul 2 – O analiză a situaţiei diverselor grupuri sociale cu risc ridicat de excluziune: Obiectivul 3 – Trecerea în revistă a principalelor politici sociale în domeniul incluziunii sociale şi a principalelor instituţii de combatere a sărăciei şi excluziunii sociale precum şi posibilităţi de evaluare a acestora. Obiectivul 4 – Identificarea unor noi direcţii de acţiune şi soluţii de politică socială.

6

Capitolul 2 - SURSE MAJORE ALE EXCLUZIUNII SOCIALE 2.1.Surse ale excluziunii sociale în regimul socialist Societatea socialistă a generat profunde procese de excluziune socială. Cele mai importante sunt următoarele:  O economie iraţional dezvoltată bazată pe industrie grea şi prelucrătoare şi pe o agricultură extensivă, cu costuri de producţie foarte mari şi cu puţine pieţe de desfacere; ca urmare, după 1989, prăbuşirea acestui tip de industrie a produs şomaj şi reducerea veniturilor salariale, surse majore de excluziune socială.

o După o perioadă de vârf a modernizării de tip socialist, începând cu cea de-a doua jumătate a anilor ’70, dar accentuat după 1980, economia socialistă românească intră într-o criză accelerată devenită cronică. În mod special în anii ’80 populaţia României sa confruntat cu o accentuare a sărăcirii. La scăderea resurselor financiare s-a adăugat degradarea calităţii tuturor produselor şi serviciilor şi restrângerea progresivă a accesului la acestea, inclusiv la bunurile şi serviciile de bază. o

Crearea de zone mono-industriale a căror prăbuşire după 1989 a generat adevărate catastrofe sociale.

o Lipsa investiţiilor în tehnologii moderne a dus la o erodare progresivă a competitivităţii, accentuată exploziv după 1989, odată cu deschiderea spre economiile occidentale.

 Dezagregarea sistemului de protecţie socială şi o politică socială aberantă în multe domenii au accentuat procesul de sărăcire:

o scăderea masivă a cheltuielilor sociale publice în domeniul învăţământului şi sănătăţii cu efecte catastrofale asupra calităţii acestora;

o ignorarea cvasi-completă a sistemului de servicii de asistenţă socială; singurul sector dezvoltat într-un mod unilateral şi aberant a fost cel al instituţiilor rezidenţiale cu efecte negative, adesea catastrofale asupra dezvoltării normale a copiilor abandonaţi, a persoanelor cu handicap etc. o

politica agresiv pro-natalistă, care a dus la o creştere enormă a stresului social, creşterea mortalităţii materne şi infantile, apariţia unui număr mare de copii nedoriţi tocmai în segmentele sărace ale societăţii; efectul cel mai devastator l-a constituit explozia numărului de copii abandonaţi preluaţi de instituţii a căror concepţie, dar şi finanţare a afectat masiv advers şansele de dezvoltare a acestora.

2.2. Procesele de dezagregare – surse ale excluziunii sociale în perioada de tranziţie Procesul iniţial de tranziţie, prin dificultăţile sale neaşteptate, a amplificat enorm procesele de dezagregare socială care atinseseră deja un nivel dincolo de suportabilitate în regimul comunist.

7

Căderea economică, deficitul de politică socială şi procesele ample de dezagregare socială sunt factorii responsabili de explozia sărăciei şi accentuarea proceselor de marginalizare şi excluziune socială.

2.2.1. Căderea economiei Strategia de restructurare a sistemului economic, dublată de condiţiile particulare defavorabile (structura economică moştenită şi dezagregarea relaţiilor economice internaţionale) a dus la o cădere dramatică a economiei. Căderea a avut loc în două etape (tabelul 1) prima fiind în intervalul 1989-1992; a urmat un început de revigorare a economiei (1993-96), urmată de o nouă cădere (1997-1999); de abia după anul 2000, în mod special în perioada 2001-2003 se înregistrează începutul unei relansări economice. Ne putem aştepta ca, pe baza ritmurilor de creştere economică prevăzute, la sfârşitul anului 2006 să atingem nivelul PIB-ului din 1989. Tabel 1 – Evoluţia PIB în România 1989 - 2003 19 89

19 90

19 91

19 92

19 93

19 94

19 95

19 96

19 97

19 98

19 99

20 00

20 01

20 02

20 03

Variaţia anuală a PIB (% din an precedent)

-5,8

-5,6

12, 9

-8,8

1,5

3,9

7,1

3,9

-6,1

-4,8

-1,2

2,1

5,7

5,0

4,9

PIB real (1989=100)

100

94, 4

82, 2

75, 0

76, 1

79, 1

84, 8

88, 1

82, 8

78, 8

77, 9

79, 6

84, 1

88, 3

92, 6

Sursa: INS

2.2.2. Efectele căderii economice asupra standardului de viaţă al populaţiei Aceste efecte s-au manifestat prin

 



degradarea constantă şi semnificativă a veniturilor salariale reale: salariul mediu net a ajuns în 1999 la cel mai scăzut nivel al său (58,0%) din salariul mediu din 1989; creşterea fiscalităţii, realizată în mare măsură sub presiunea scăderii bazei de impozitare şi care a condus la deprecierea veniturilor salariale; dacă în 1990 salariul mediu net, ca procent din salariul mediu brut, reprezenta 84,3%, în anul 2002 acesta reprezenta doar 71,2%. În anul 2002 guvernul a pus la punct un program de scădere a poverii fiscale asupra costului forţei de muncă. creşterea polarizării veniturilor salariale: un număr din ce în ce mai mare de salariaţi sunt remuneraţi cu salariul minim pe economie sau în apropierea acestuia; la rândul său, raportul dintre salariul mediu şi cel minim s-a degradat continuu (tabelul 2); salariul minim ca procent din salariul mediu a scăzut de la 65,3% în 1989 la 27,7% în 1996. Tabel 2 - Dinamica veniturilor salariale reale 1990 - 2003 (1989=100) 198 9

199 0

Salariul minim net la sfârşitul anului

--

100 ,0

Câştigul salarial mediu net Variaţia anuală a câştigul salarial real mediu net (% din an precedent)

100, 0

Salariul minim ca % din câştigul salarial mediu net Sursa: INS * Date operative

199 1

19 92

19 93

19 94

19 95

19 96

19 97

19 98

19 99

20 00

20 01

20 02

2003 *

108, 2

75, 8

62, 6

38, 4

40, 1

32, 4

37, 9

30, 8

28, 9

44, 1

45, 9

46, 7

57,8

103 ,5

84,5

73, 8

61, 4

61, 5

68, 8

75, 3

58, 3

60, 3

58, 0

60, 6

63, 6

65, 0

72,4

2,8

3,5

18,3

12, 7

16, 8

0,1

11, 9

9,4

22, 6

3,5

-3,8

4,6

4,9

2,1

8,8

--

62, 1

82,2

66, 0

65, 5

40, 1

37, 4

27, 7

41, 8

32, 8

32, 0

46, 7

46, 4

46, 2

51,4

8

scăderea dramatică a numărului salariaţilor de la 8,156 milioane în 1990 la 4567,8 milioane în 2002 (tabelul 3); scăderea numărului de salariaţi a dus la dislocarea economică a unor întregi grupuri sociale, dezagregând masiv şi bulversând strategiile de viaţă a sute de mii de gospodării; „excluziunea selectivă” a afectat o serie de grupuri sociale particulare – îndeosebi populaţia de romi, însă, în general, pe cei slab calificaţi profesional, tinerii până în 25 de ani şi persoanele de peste 45 de ani. În consecinţă, s-a produs o masivă excludere de pe piaţa muncii salariale. Cei care au pierdut poziţia salarială au intrat fie întro pensionare anticipată, fie în şomaj, fie în economia subterană sau într-o sub-ocupare cronică.



Tabel 3 – Dinamica numărului de salariaţi 1989 - 2003 198 9

199 0

19 91

19 92

19 93

19 94

19 95

19 96

19 97

19 98

19 99

20 00

20 01

20 02

20 03

Număr salariaţi (mii persoane)

799 7

815 6

757 4

688 8

667 2

643 8

616 0

593 9

559 7

536 9

476 1

462 3

461 9

455 9

438 4

1989=100

100, 0

102, 0

94, 7

86, 1

83, 4

80, 5

77, 0

74, 3

70, 0

67, 1

59, 5

57, 8

57, 8

57, 0

54, 8

Sursa: pentru 1993-2001: Anuarul Statistic al României 2002; pentru 2002: INS „România în cifre 2003”; pentru 2003: INS-BSL 12/2003.

scăderea masivă a ratei de ocupare salarială nu a fost compensată decât parţial de creşterea ne-ocupării în formele ne-salariale. Tabelul 4 indică faptul că în intervalul 19891999 rata ocupării a scăzut constant de la 473 persoane/ 1000 locuitori la 375 persoane/ 1000 locuitori (77% din nivelul înregistrat în 1989), urmând apoi o uşoară creştere.



Tabel 4 – Rata de ocupare 1989 - 2002

Populaţia ocupată (1989=100) Persoane ocupate/ 1000 locuitori

198 9

199 0

199 1

199 2

199 3

199 4

199 5

199 6

199 7

199 8

199 9

200 0

200 1

200 2

100

99,0

98,5

95,5

91,9

91,5

86,7

85,7

82,4

80,5

76,9

78,8

78,2

76,1

473

467

465

459

442

440

419

415

400

392

375

385

382

382

Sursa: pentru 1989: INS „Anuarul statistic 1993”; pentru 1990-2001: INS „Anuarul statistic 2002”; pentru 2002: INS „Balanţa forţei de muncă”.

Un obiectiv dificil al noii guvernări a fost ca paralel cu continuarea disponibilizărilor din industriile ineficiente să se producă o creştere a numărului total al salariaţilor.

2.2.3. Paralizarea reacţiei de suport social compensatoriu într-o perioadă de dificultate economică şi socială  Subfinanţarea generală a sistemului de protecţie socială Efectele sociale ale şocului economic al tranziţiei au fost accentuate de un deficit de politică socială. Studiile au arătat, bazate pe statistica naţională şi internaţională, că în România cheltuielile sociale publice au plasat ţara noastră pe toată perioada tranziţiei pe penultimul loc în Europa (tabelele 5 şi 6). România a moştenit un sistem de protecţie socială subfinanţat şi, datorită unui complex de factori, subfinanţarea s-a menţinut şi în tranziţie. • în 1989 România era ţara socialistă cu cele mai mici cheltuieli sociale publice ca procent în PIB. Această situaţie s-a menţinut o perioadă şi pe parcursul tranziţiei. Dacă

9

celelalte ţări în tranziţie au răspuns primului şoc al căderii economice printr-o creştere mai accentuată a cheltuielilor sociale publice, România a răspuns cu o creştere puţin semnificativă (tabelul 5). Tabel 5 – Dinamica cheltuielilor sociale publice în ţările în tranziţie ca reacţie la primul şoc al tranziţiei(1993 faţă de 1989) comparativ cu unele ţări UE

16,7

Creşteri/ scăderi în 1993 faţă de 1989 în puncte procentuale 4,5

20,4

6,6

14,2 13,6 25,4

1,0 6,0 3,6

1989 (% din PIB)

Ţări în tranziţie Media ţărilor în tranziţie Media ţărilor europene tranziţie România Media ţări CSI UE (1990)*

în

* În ţările UE, comparaţia se face între 1993 şi 1990, datele referindu-se numai la cheltuielile de protecţie socială, adică transferurile sociale şi cheltuielile pentru sănătate, fără cheltuielile pentru învăţământ. Sursa pentru România şi ţările în tranziţie: C. Zamfir (coord.), 1999. Sursa pentru UE: The Social Situation in the European Union, EUROSTAT, European Communities, 2000.

Cu fluctuaţii în anumite perioade de timp, ţările europene în tranziţie au menţinut un nivel semnificativ mai ridicat al cheltuielilor sociale publice ca procent din PIB decât România. Până în 2001, România se afla nu numai la un nivel mai scăzut al cheltuielilor sociale publice decât celelalte ţări europene în tranziţie (cu excepţia Albaniei), dar la o distanţă mult mai mare în raport cu media ţărilor UE (tabelul 6).

România (1989 = 100) Bulgaria Ungaria Republica Cehă Ţările U.E. (medie)

Tabel 6 - Cheltuieli publice sociale* ca % din PIB

198 9 14,2 100, 0 20,3 22,5 21,5

199 0 16,6 104, 2 21,2 22,7 23

199 1 17,0

199 2 16,5

199 3 15,2

199 4 15,5

199 5 16,0

199 6 15,7

199 7 15,9

199 8 17,3

199 9 18,4

200 0 17,2

200 1 18,2 --

80,4

65,4

62,0

67,9

80,5

86,0

76,8

76,4

74,6

72,6

24,5 29,6 24,2

27 31,9 22,9

22,8 31,3 25,9

21 32,3 25,5

18,3 23,3

16,3 23,1

17 23,8 25

19 24,4 24,8

21,2 23,5 -

-

-

25,4

25,5

26,5

27,7

28,8

28,4

28,3

28,5

28

27,6

27,6

-

-

* Sănătate, învăţământ şi transferuri sociale (includ cheltuieli pentru asistenţă socială, alocaţii, pensii, ajutoare, indemnizaţii şi alte cheltuieli sociale - minus cele pentru locuire). Sursa: Raportul Naţional al Dezvoltării Umane, România (2000) şi Ministerul de Finanţe; Abramovici, G., Social Protection in Europe, Statistics in focus, EUROSTAT, (nr. 1/2002);

 Subfinanţarea serviciilor de educaţie şi sănătate Dacă în general cheltuielile sociale au fost subfinanţate, anumite componente ale acestora precum serviciile de educaţie şi sănătate (ca şi altele precum cele de asistenţă socială şi de locuire) au produs efecte sociale negative majore datorită insuficienţei resurselor. Principalele instituţii furnizoare de servicii sociale, educaţia şi serviciile de sănătate au contribuit modest, nu de puţine ori negativ, la susţinerea colectivităţii aflată într-un proces dificil de tranziţie datorită atât subfinanţării cât şi reformelor confuze şi întârziate. Cheltuielile publice sociale pentru sănătate şi învăţământ, după nivelul lor extrem de scăzut în 1989, au crescut, însă modest, rămânând departe de un nivel satisfăcător. Nivelul acestor cheltuieli este cel mai scăzut în raport cu celelalte ţări europene în tranziţie, plasându-se în apropierea nivelului din Rusia, Moldova şi Bulgaria (tabelul 7). De abia după 2001 guvernul s-a orientat către o creştere rapidă a suportului financiar, mai ales în domeniul sănătăţii şi în cel al învăţământului. Tabel 7 – Dinamica cheltuielilor sociale publice pentru învăţământ şi sănătate în câteva ţări în tranziţie (% din PIB)

10

Rusia Slovacia Cehia Polonia Ungaria Letonia Moldova Bulgaria România din care învăţămân t

198 9 7,3* 10,6 * 8,2 6,7* 10,9 7,9* 4,7

199 0 5,8* 10,5

199 1 6,4 10,5

199 2 6,0** 11,1

199 3 7,9 11,6

199 4 7,7** 11,3

199 5 6,1** 10,7

199 6 8,3 11,7

199 7 9,0 11,0

199 8 7,4 10,5

199 9 6,2 10,1

200 0 9,9

200 1 -

8,9 9,7 11,9 7,0 8,6* 5,6

9,1 10,1 12,6 6,7 11,5 6,9

9,7 10,4 13,4 7,3 10,9 11,8 6,7

12,0 10,1 13,2 10,2 10,5 10,8 6,1

12,1 9,7 13,6 10,2 14,9 9,0 6,0

11,9 9,6 11,8 11,0 13,4 7,5 6,0

11,8 10,1 10,8 9,8 15,9 6,1 6,4

11,1 9,9 10,7 9,5 14,8 6,7 5,9

10,8 9,3 10,4 10,2 10,5 7,3 6,8

11,1 9,8 10,5 10,9 7,6 7,5 7,6

11,0 10,2 10,3 7,0 7,5 6,1

11,3 9,3 10,3 7,5 7,3 7,4

2,2

2,8

3,6

3,6

3,3

3,1

3,4

3,6

3,3

3,3

3,8

2,9

3,2

* Pentru aceste date sursa este UNICEF, Regional Monitoring Report no. 4/ 1997. ** Pentru aceste date sursa este Transition Report –2000. Sursa: Social Monitor 2003; The Monee Project.

2.2.4. Efectele sub-finanţării şi scăderii valorii reale a transferurilor sociale Pe ansamblu, veniturile sociale din transferuri s-au erodat mult mai accentuat decât veniturile salariale, adâncindu-se astfel diferenţa dintre veniturile salariale şi cele ale segmentelor de populaţie dependente de suportul social. Totodată a apărut o discrepanţă mare în gradul de suport social pentru diferitele categorii sociale (tabelele 8 şi 9).



Tabel 8– Evoluţia unor venituri din transferuri sociale ca % din câştigul salarial mediu net 1989

199 200 200 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 0 1 2

Pensie medie pentru limită -de vârstă cu vechime -63,9 53,4 53,7 56,3 54,9 52,9 50,1 52,0 49,5 60,0 57,9 58,2 58,6 integrală Pensia medie a tuturor -37,7 35,3 34,1 35,1 32,7 31,2 30,0 32,0 29,9 34,9 33,9 34,5 35,2 -formelor de pensii Ajutor de şomaj --42,9 29,6 28,0 35,8 30,2 29,6 39,3 32,4 32,5 31,8 32,0 34,6 -Alocaţie de sprijin ---20,0 16,1 14,4 18,6 15,7 15,4 14,7 14,6 13,2 11,4 12,0 -Ajutorul social ------21,8 21,6 19,0 18,4 16,6 13,4 9,7 33,5 -Alocaţia de stat pentru --9,7 7,2 5,6 5,9 4,2 3,6 3,3 7,2 6,1 5,3 4,1 4,5 4,2 copii Alocaţie al doilea copil 1) --------2,8 5,6 3,7 3,0 2,3 1,7 -1) Din 1997, s-a introdus o alocaţie suplimentară pentru familiile cu 2 sau mai mulţi copii ² Pensia de asigurări sociale fără agricultori ³ Calculat ca raport între ajutorul social mediu pe familie (1995-2001) conform L.67/1995 privind acordarea ajutorului social şi anul 2002 conform L 416/2001 privind venitul minim garantat) şi câştigul salarial mediu net pe persoană.  Pentru anii 1990-1996 sursa de date este “Tendinţe sociale”, iar pentru anii 1997-2002 sursa de date este “ Raport privind activitatea de asistenţă socială” (MMSSF)  Pentru alocaţia suplimentară pentru familiile cu 2 sau mai mulţi copii. Sursa de date este “ Raport privind activitatea de asistenţă socială” (MMSSF) Sursa: INS

Tabel 9 – Dinamica pensiilor reale 1989-2003 (1989=100) 19 89

19 90

19 91

19 92

19 93

19 94

19 95

19 96

19 97

19 98

19 99

20 00

20 01

20 02

20 03

Pensia medie de asigurări sociale de stat

100

106 ,1

87, 0

70, 7

61, 1

58, 0

61, 9

64, 1

51, 4

49, 3

59, 3

54, 8

58, 2

59, 6

-

Pensia medie pentru agricultori

100

181 ,7

78, 1

40, 8

48, 5

64, 9

65, 3

74, 3

77, 0

72, 5

70, 0

62, 6

67, 0

69, 2

-

Sursa: INS

11

Raportat la salariul mediu, eroziunea sistemului de pensii a fost cea mai scăzută, urmată de cea a ajutorului de şomaj. Suportul pentru şomerii de lung termen (alocaţia de sprijin) s-a erodat mai rapid. Ajutorul social bazat pe testarea mijloacelor, introdus târziu, abia în 1995, practic s-a dezagregat până în 2000. Relansarea sa sub forma VMG în 2001 l-a readus la un nivel acceptabil. Erodarea alocaţiilor pentru copii s-a produs brutal până în 1997. După o scurtă revenire, această erodare şi-a continuat trendul regresiv până în 2001. După 2001, prin reconsiderarea sistemului de alocaţii pe baza unei mai bune focalizări ale unor componente ale sale (atenţia specială acordată familiilor monoparentale şi a familiilor cu mulţi copii), s-a înregistrat un proces de creştere a valorii lor. Nivelul scăzut al salariului mediu a generat un efect pervers: •

situarea constantă a ajutorului de şomaj în preajma salariului minim a făcut pe de o parte ca motivaţia participării pe piaţa muncii a celor care puteau câştiga doar echivalentul salariului minim să scadă, iar în multe cazuri să treacă în economia subterană (care permite atât primirea ajutorului de şomaj cât şi obţinerea de alte venituri din activităţi informale).

Tabel 10– Evoluţia unor venituri din transferuri sociale ca % din salariul minim la sfârşitul anului 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 Pensia medie (toate formele de pensii)

--

Ajutor de şomaj

--

--

Alocaţie de sprijin Ajutor social Sursa: INS

---

---

114, 3 112, 54,9 47,2 45,1 94,2 85,0 9 -31,9 26,0 37,8 52,4 60,0 ----61,3 82,3

63,7 45,1 54,3 56,5 86,0 88,0

118, 1 103, 110, 99,5 8 1 39,0 47,1 49,4 48,1 56,1 38,6 81,0 96,0

200 200 200 1 2 3

72,5 74,3 76,3

-

68,0 69,1 75,0

-

28,1 24,6 26,0 28,8 20,9 72,6

-

Calculat ca raport între ajutorul social mediu pe familie şi salariul minim net la sfârşitul anului

Exprimând voinţa guvernului actual de reconsiderare a acestui domeniu, Planul Naţional Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale (adoptat de guvern în iulie 2002) include un program de creştere a cheltuielilor sociale publice pentru a atinge într-o perioadă relativ scurtă nivelul cheltuielilor medii din Uniunea Europeană. Reconsiderarea politicii sociale de suport este vitală atât pentru absorbţia rapidă a degradării sociale produsă de regimul comunist şi de tranziţie, cât şi pentru construirea unei societăţi de tip european, dezvoltată nu numai economic dar şi social, cu un grad ridicat de coeziune şi incluziune socială.

2.2.5. Explozia sărăciei Putem spune că tranziţia în ţara noastră, caracterizată printr-o cădere economică dramatică, slab protejată social în anumite perioade, a avut ca efect o explozie a sărăciei. Au existat două şocuri ale sărăciei: primul şoc s-a înregistrat în perioada 1991-93; în perioada 1995-96 s-a produs o uşoară scădere a sărăciei datorită unui anumit reviriment economic. Criza economică din perioada 1997-2000 a produs cel de-al doilea şoc al sărăcirii: de la un nivel al sărăciei de 20% în 1996 la 36% în 2000 (graficul 1 indică dinamica sărăciei folosind o metodologie care face posibilă compararea între 1995 si 2002). Relansarea economiei în 2001 a produs o scădere anuală importantă a nivelului sărăciei: de la 36% în 2000 la 29% în 2002. Luând în considerare ritmurile anuale de creştere economică prevăzute se estimează că în 2007 nivelul de sărăcie ar scădea la cel puţin 15%. Grafic 1 - Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe din 1995 în 2003

12

40,0

35,9 33,2

35,0 30,3

30,8

30,6

30,0

28,9

25,4

25,1

25,0 20,1

Sărăcie

20,0

Sărăcie severă

15,0

11,2

9,4 10,0

11,3

12,5

13,8 11,4

10,9 8,6

6,3

5,0 0,0 1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

Sursa: CASPIS, 2003.

Discuţiile actuale pe baza datelor statistice (vezi graficul referitor la dinamica sărăciei 19952003) scot în evidenţă faptul că explozia dramatică a sărăciei care a atins un punct maxim în 2000 se datorează, în concluzie, a trei factori:  Erori în strategia de restructurare a economiei, atât în ceea ce priveşte privatizarea ei şi crearea noilor instituţii ale economiei de piaţă, cât şi politicii macro-financiare.  Nivelul scăzut al voinţei politice de suport social compensatoriu în raport cu prăbuşirea standardului de viaţă.  Dezagregarea socială care a afectat semnificativ advers resursele sociale ale relansării economice. Costul economic şi social excesiv de ridicat al tranziţiei reprezintă un handicap important care trebuie absorbit cu prioritate. Slaba protecţie socială a populaţiei nu a reprezentat integral un cost social inevitabil. Într-o măsură importantă efortul scăzut de protecţie a fost un cost generat de lipsa de voinţă politică de creştere a suportului social, şi deci evitabil. În plus, mai ales prin efectele combinate ale proceselor de dezagregare socială, resursele sociale ale relansării economice şi sociale în perspectivă au fost grav afectate. Costul tranziţiei, incluzând aici şi erorile de politică economică şi socială din trecut, va reprezenta şi în continuare un handicap dacă nu va fi corectat cu prioritate.

2.2.6. Capacitatea redusă a sistemului de asistenţă socială de a compensa efectele negative ale tranziţiei asupra segmentelor dezavantajate Până la apariţia legislaţiei privind sistemul asistenţei sociale din 2001 cât şi a ordonanţei privind sistemul serviciilor sociale din 2003, asistenţa socială pentru persoanele aflate în dificultate, în raport cu nevoile acestora, a fost pe perioada de tranziţie, drastic subfinanţată pe ansamblu, concentrată în instituţii rezidenţiale, structural incompletă, cu o slabă focalizare pe grupuri şi persoane individuale, caracterizată de un mix confuz de centralizare/ descentralizare, cu un grad ridicat de fragmentare. Subfinanţare: Dacă asistenţa socială financiară s-a menţinut, deşi foarte fluctuant, pe o anumită linie minimă, serviciile de asistenţă socială propriu-zise au fost sever subfinanţate. Deşi în ultimii ani se înregistrează un trend crescător pentru finanţarea serviciilor de asistenţă socială, marea majoritate a resurselor financiare au fost alocate, mult timp, pe susţinerea instituţiilor

13

rezidenţiale de asistenţă socială: instituţii pentru copii abandonaţi, pentru copii cu handicap, pentru adulţi cu handicap sever. Susţinerea unor servicii de asistenţă socială în familie şi comunitate a fost extrem de redusă. Variatele centre de asistenţă socială în comunitate, cât şi cele foarte specializate (pentru dependenţi de drog, violenţă domestică, abuzuri fizice, sexuale, emoţionale asupra copilului, de exemplu) au rămas mai degrabă excepţii, proiecte pilot, subfinanţate, sau cu o finanţare întreruptă. Incompletitudine structurală în ambele ei componente, atât în sfera suportului social financiar, cât şi în cea a serviciilor specializate de asistenţă socială:

a.

Suportul social financiar pentru cei în nevoie. Deşi erodată drastic ca valoare, alocaţia pentru copii a reprezentat singurul sistem de asistenţă socială financiară, contribuind în mod crucial la susţinerea segmentului celui mai sărac. În schimb, ajutorul social pentru cei mai săraci dintre săraci, introdus în sistem târziu (de abia în 1995), practic se dezagregase până în 2001. Venitul Minim Garantat introdus prin Legea 416/2001 a îmbunătăţit substanţial accesul la resurse financiare minimale de trai pentru cei aflaţi în sărăcie extremă. Deşi există încă probleme legate de co-finanţarea programului de către autorităţile locale din comunităţile sărace (care au venituri din taxe locale reduse şi implicit mulţi beneficiari de VMG), noul sistem funcţionează mult mai bine decât cel anterior şi prevede stimulente pentru participarea pe piaţa muncii (72 de ore muncă în folosul comunităţii) şi previne supra-incluziunea. Dezvoltarea sistemului de ajutoare sociale de urgenţă, importantă în sine, nu a fost de natură a acoperi complet deficitul de resurse al celor aflaţi în sărăcie şi mai ales în sărăcie extremă.

b.

Până la apariţia legii cadru a asistenţei sociale din 2001, sistemul de servicii de asistenţă socială a reprezentat componenta cea mai slab dezvoltată a sistemului, cu incompletitudini şi distorsiuni grave.  Serviciile de asistenţă socială s-au concentrat în cadrul instituţiilor de asistenţă socială rezidenţială (cămine pentru copii sau pentru bătrâni).  Lipsea quasi-complet sistemul de servicii de asistenţă socială în familie şi în comunitate, singurele care pot oferi în mod eficient prevenţie şi reinserţie socială. Inexistenţa unui sistem public coerent de servicii sociale în familie şi colectivitate este explicaţia cea mai importantă a persistenţei fenomenului instituţionalizării.  Lipsesc în mod cronic servicii de asistenţă socială pentru tipuri grave de probleme: violenţa domestică, dependenţa de alcool şi de drog, asistenţa socială a victimelor, a persoanelor fără adăpost etc. Mai mult cu titlu de experiment au fost dezvoltate câteva servicii de acest tip, foarte puţine în sistem public, mai multe în sistem privat/ ONG-uri, dar pe departe insuficiente în raport cu nevoile existente.  Serviciile de îngrijire socio-medicală în familie şi comunitate lipsesc aproape complet. De abia în 2003 a avut loc un proces de regândire a funcţiilor acestor servicii şi de dezvoltare sistematică a lor după apariţia Ordonanţei 68 privind serviciile sociale.  Capacităţile de asistenţă socială a autorităţilor publice au rămas sever subdezvoltate, marea masă a fondurilor din programele cu finanţare externă mergând preferenţial spre organizaţiile non-guvernamentale. Centrare pe instituţii de asistenţă socială rezidenţială. Datorită lipsei unui sistem de asistenţă socială‚ în familie şi comunitate, care să prevină, să trateze în faze incipiente şi să reintegreze social, sistemul actual de asistenţă socială a rămas prizonier între zidurile instituţiilor rezidenţiale, care preiau persoane cu probleme sociale din familie şi comunitate, pe o perioadă de timp limitată, pe un drum, adesea, fără întoarcere la o viaţă normală. Focalizare defectuoasă: segmentele sociale aflate în situaţiile cele mai dificile – sărăcie extremă, excluziune şi marginalizare socială cronică – au fost cele mai puţin acoperite în termeni de suport social, atât financiar, cât şi în servicii sociale. Acest lucru a avut drept rezultat creşterea şi consolidarea unui segment de populaţie care trăieşte în condiţii de sărăcie extremă şi exclus social.

14

Mix confuz de centralizare/ descentralizare. Sistemul de asistenţă socială era iniţial accentuat centralizat, atât suportul financiar, cât şi serviciile de asistenţă socială erau administrate de autoritatea centrală. În 1997 s-a declanşat un proces de descentralizare caracterizat însă mai degrabă prin confuzie, incompletitudine, haos şi incoerenţă. • Unele sisteme au fost descentralizate, altele nu. • Descentralizare fără asigurarea de specialişti şi a surselor de finanţare, fapt care a dus la neconcordanţe masive între resursele financiare locale şi noile responsabilităţi primite. • Descentralizarea a fost realizată la întâmplare, haotic, cu pierderea capacităţilor de monitorizare/ control. • De regulă ea a fost realizată mai mult la nivel judeţean, nivelul local fiind ignorat. Mix confuz public/ privat. Deşi ideologia sistemului a pus de la început la bază principiul complementarităţii/parteneriatului public/ privat, în fapt, sistemul public a rămas subdezvoltat, speranţa punându-se pe o extindere spontană şi neorientată de vreo prioritate, a serviciilor de asistenţă socială oferite de organizaţiile non-guvernamentale. În mod special guvernarea 1997-2000 a mizat aproape exclusiv pe „societatea civilă” în asigurarea serviciilor de asistenţă socială, ceea ce a condus la un eşec evident al suportului social şi moral pentru cei vulnerabili. Legea cadru a organizării sistemului naţional de asistenţă socială adoptată în 2001 (precum şi o serie de legi punctuale ulterioare), iniţiază crearea structurilor necesare sporirii rolului şi responsabilităţii sistemului în furnizarea serviciilor sociale specializate. A existat o preferinţă netă pentru tratarea problemelor nu în mediul natural de viaţă al oamenilor (familie şi comunitate), ci prin preluarea lor în instituţii: copiii de care familia nu putea avea grijă erau preluaţi de instituţii (familiile erau încurajate să îi încredinţeze). Copiii cu handicap, uneori fără a se ţine seama de forme uşoare de dizabilităţi sau chiar pseudodizabilităţi, erau preluaţi de instituţiile pentru copii cu handicap sau de şcoli speciale, fiind izolaţi de copiii normali şi excluşi de la o viaţă decentă, normală. În mod special, întârzierea creării unui sistem funcţional de servicii de asistenţă socială a fost unul din factorii principali responsabil de amploarea vulnerabilităţii societăţii româneşti în tranziţie. Inexistente în regimul comunist, serviciile publice de asistenţă socială au fost ignorate şi chiar eliminate din sistemul asistenţei sociale în primii ani de tranziţie.

2.2.7. Apariţia şi manifestarea amplă a unor noi procese de dezorganizare socială Noi procese de dezorganizare socială generate de procesul de schimbare socialeconomică, necompensate de un suport social suficient şi adecvat într-o perioadă dificilă de tranziţie, cât şi deficienţele caracteristice noului sistem de protecţie socială, au generat o acoperire minimală şi doar unor grupuri sociale, în timp ce altele au fost complet neglijate.

•

Subfinanţarea protecţiei sociale este responsabilă în mare măsură de explozia sărăciei; putem spune însă că mai gravă a fost subdezvoltarea serviciilor de suport social, responsabilă de insuficienta prevenire/ absorbţie a proceselor sociale dezagregante. Este cunoscut faptul că prevenţia e mult mai eficace pentru incluziune socială/ integrare normală şi mai puţin costisitoare decât recuperarea/terapia. Or, de abia după apariţia legii cadru a asistenţei sociale din 2001 a fost impulsionată şi necesitatea dezvoltării unui sistem structurat de servicii specializate în asistenţă socială (vezi Ordonanţa nr. 68 din 28 august 2003 privind serviciile sociale). Subfinanţarea protecţiei sociale a fost agravată de strategia confuză de relansare a serviciilor sociale. Moştenirea negativă a regimului comunist în acest domeniu a fost ezitant

15

depăşită. Deficitul şi confuzia sistemului de servicii de suport social a reprezentat un factor important generator de procese de degradare şi excluziune socială. De abia în 2001 Guvernul a elaborat strategia dezvoltării instituţionale a noului sistem de Asistenţă Socială şi s-a adoptat legea Sistemului Naţional de Asistenţă Socială care fixează cadrul construirii de servicii profesioniste, specializate de asistenţă socială. Pe baza acestei legi cadru se elaborează legile secundare care stabilesc structura unui nou sistem de servicii specializate. Suntem de abia acum, după 14 ani de la Revoluţie, în plin proces de implementare a unei concepţii moderne de organizare a sistemului de asistenţă socială. Pe de altă parte s-a moştenit însă o anumită lentoare în implementarea noului program ceea ce a dus la o resorbţie mai greoaie a sărăciei şi excluziunii sociale. Este vital a se conştientiza că serviciile de asistenţă socială orientate către familie şi comunitate pot să fie un instrument esenţial al prevenirii excluziunii sociale şi al promovării incluziunii sociale. Aceasta este în fapt noua filozofie a serviciilor de asistenţă socială deschisă de legea cadru a asistenţei sociale.

16

Capitolul 3 - TIPURI/ FORME DE EXCLUZIUNE SOCIALĂ 3.1. Excluziunea de la serviciile de educaţie Reforma orientării şcolare a fost mult timp ezitantă, caracterizată prin frecvente confuzii şi intenţii bune nefinalizate, fiind şi în momentul actual încă departe de a fi ajuns la o structură coerentă, sistematic-structurată pe toate formele de educaţie. Oferta şcolară a moştenit şi perpetuat obsesia pentru formarea tinerei generaţii pentru muncă industrială, fiind în schimb subdezvoltată în ceea ce priveşte atât formarea vocaţională de tip profesional adecvată la noile cerinţe ale economiei de piaţă, cât şi pentru o funcţionare eficace a noilor generaţii într-o societate coezivă şi activă. Accentul tradiţional pus cu precădere pe ştiinţele naturii (vitale pentru meseriile de tip ingineresc) nu este încă într-o suficientă măsură complementat de cunoştinţele şi deprinderile utile pentru viaţă. Curriculum-ul şcolar nu cuprinde suficient disciplinele referitoare la societate, economie, dezvoltare personală. Educaţia pentru participare şi cooperare, educaţia pentru relaţii pozitive cu ceilalţi, educaţia pentru formarea unor deprinderi active de viaţă ocupă încă un rol marginal. Relaţia strânsă dintre şcoală – familie – comunitate, tradiţional dezvoltată în România, s-a degradat în ultima perioadă a regimului comunist dar şi în perioada de tranziţie. Suportul financiar şi social precar acordat şcolii (aşa cum rezultă din tabelele anterioare) a afectat negativ nu numai calitatea învăţământului dar a produs şi o adâncire a polarizării accesului la învăţământ. Segmentele sărace (prezente masiv în zonele rurale) au un acces extrem de scăzut la învăţământul superior dar şi la cel liceal. Abandonul şcolar, adesea chiar în şcoala primară, chiar dacă procentual nu este însemnat prin efectele lui grave reprezintă o problemă serioasă. La aceasta se adaugă şi polarizarea beneficiilor învăţământului pentru segmentul marginal al societăţii. Calitatea pregătirii şcolare este înalt polarizată, iar analfabetismul funcţional, deşi afectează un segment redus al populaţiei de tineri, este de luat în considerare cu toată seriozitatea. Participarea şcolară şi abandonul. Deşi statisticile arată că rata de cuprindere în ciclul primar este ridicată (în jur de 99% la nivelul anilor 1999-2002), iar rata abandonului (cei care se înscriu la şcoală dar renunţă pe parcurs) este relativ scăzută, putem vorbi totuşi de performanţe şcolare scăzute pentru o parte semnificativă a elevilor, în special în cazul celor din mediul rural. Cu alte cuvinte am putea defini participarea acestora ca fiind doar formală, ea reprezentând prin prisma cunoştinţelor acumulate echivalentul unui „abandon funcţional”. Acest tip de participare şcolară care nu generează un nivel satisfăcător de achiziţie a informaţiei şi deprinderilor, este determinat la unii dintre elevi mai degrabă de condiţionarea primirii alocaţiei pentru copii distribuită prin şcoală. Dacă participarea la educaţia primară a crescut (conform datelor statistice), participarea la educaţia secundară (gimnaziu, şcoală profesională şi liceu) a scăzut îngrijorător: de la 91% în 1990-91 la 69% în 1999-2000. Neînrolarea în ciclul secundar a unui număr extrem de mare de copii de vârsta respectivă reprezintă o importantă sursă de excluziune socială. În mod special datorită unei politici confuze în privinţa învăţământului vocaţional suntem încă departe de obiectivul generalizării finalizării studiilor prin obţinerea unei diplome profesionale. Proporţia tinerilor care nu reuşesc să obţină o altă diplomă decât cea de capacitate se plasează în jurul a 15-16% dintr-o generaţie la care se adaugă numărul celor care nu au reuşit să finalizeze învăţământul obligatoriu. Accentuarea polarizării educaţionale va deveni unul dintre factorii cei mai importanţi ai polarizării sociale viitoare. Deşi, pe de o parte, participarea la învăţământul superior a crescut rapid (aproximativ 25% dintr-o generaţie urmează astăzi cursuri universitare), a crescut în acelaşi timp şi proporţia tinerilor care se retrag din procesul şcolar înainte de a obţine o pregătire şcolar-profesională încheiată/ finalizată cu odiplomă/ certificat de absolvire. Se prefigurează riscul fragmentării generaţiilor tinere în două segmente: cei care termină studii universitare şi cei care nici măcar nu termină liceul sau o şcoală profesională.

17

Tabel 11.1 - Rata abandonului şcolar Primar 19951996 19992000

Gimnazia l

Liceal

Postlicea l

Profesion al

Complement ar

De maiştri

1,0%

3,9%

7,1%

5,0%

6,4%

-

0,9%

3,8%

8,9%

5,4%

8,3%

5,2%

0,5% 0,8%

Sursa: INS

Tabel 11.2.- Evoluţia ratei abandonului şcolar An Rata abandonu lui

89/9 0

90/9 1

91/9 2

92/9 3

93/9 4

94/9 5

95/9 6

96/9 7

97/9 8

98/9 9

99/0 0

00/0 1

01/0 2

02/0 3

3,2

4,9

3,9

2,2

1,9

2,0

1,9

1,9

2,0

2,2

2,0

1,8

2,3

--

Sursa: INS

Programul de combatere a abandonului şcolar, iniţiat de către MECT, MSF, MMSS, Autoritatea Tutelară, ANPCA, definitivat şi lansat în 2002 pe baza Programului de Guvernare pentru perioada 2001-2004, prevede:

• • • • • • • •

• •

Strategia dezvoltării învăţământului preuniversitar pentru perioada 2001-2004; Strategia de stimulare a participării la educaţie a copiilor şi tinerilor romi; „Acces la educaţie pentru grupurile dezavantajate, cu focalizare pe grupurile de romi” (program PHARE); Parteneriatul strategic MECT-UNICEF privind educaţia copiilor romi; Introducerea în şcoli din 2002-2003 şi din acest an şi în grădiniţe a programului „Cornul şi laptele”, cu impact vizibil pentru stimularea participării şcolare; Programul de relansare a învăţământului rural; Programul de reabilitare a unităţilor şcolare; Dezvoltarea de noi acţiuni şi programe de eradicare a analfabetismului prin care fiecare inspector şcolar primeşte sarcini de dezvoltare a unui sistem de monitorizare a fenomenului de analfabetism şi de elaborare a unor măsuri adecvate de combatere a acestuia (Ordinul Ministrului Educaţiei nr. 3510/2000); Prevenirea abandonului şcolar şi asigurarea continuării şcolarizării copiilor şi tinerilor de vârstă şcolară în învăţământul preuniversitar (Ordinul Ministrului Educaţiei nr. 3907/2000); Modificări ale Legii învăţământului referitor la intrarea în şcoală la vârsta de 6 ani pentru învăţământul obligatoriu şi prelungirea duratei lui la 10 clase.

Toate aceste măsuri care prevăd o creştere a resurselor financiare şi umane se sprijină pe o cerinţă fundamentală a învăţământului de creştere a calităţii lui dar şi de reabilitare a învăţământului, în special în mediul rural, prin asigurarea unor facilităţi privind accesul la educaţie al copiilor dezavantajaţi, creşterea atractivităţii educaţiei şi a formării vocaţionale, stimularea implicării comunităţii în viaţa şcolii, dezvoltarea unui ciclu educaţional pentru părinţi etc. Populaţia ţintă este constituită din copii de vârstă şcolară (7-18 ani) care sunt slab educaţi, au fost/ sunt marginalizaţi, au abandonat şcoala, provin din familii în situaţie de risc, aparţin unor grupuri etnice al căror acces la educaţie este limitat, cu părinţi care au probleme de formare educaţională sau prejudecăţi ce provin din mediul lor cultural de viaţă. Diferenţele urban-rural în şansele de acces la educaţie precum şi relativ la performanţă sunt semnificative:

18

 

 



Rata de înscriere în învăţământul gimnazial a absolvenţilor ciclului primar este de 86% în rural, faţă de 98% în urban în anul 1999. Ponderea cadrelor didactice calificate este de 72% în rural, faţă de 88% în urban. Calitatea performanţelor elevilor din învăţământul rural era în 2000 sensibil mai redusă decât a celor din urban, chiar şi la nivelul învăţământului primar. Doar 24% dintre elevii de liceu şi 37,5% din cei de şcoală profesională provin de la sate. În aproximativ 20% din şcolile rurale, ultima reparaţie capitală a avut loc înainte de 1945. În alte 25%, în ultimii 30 de ani nu a avut loc nici o reparaţie capitală (35% din directorii din mediul rural considerau în 1999 că şcoala are nevoie de reparaţii majore).

Un risc major îl reprezintă deficitul de educaţie. Rata abandonului în învăţământul liceal este de câteva ori mai mare în clasa a IX-a, la început de ciclu de educaţie, decât în anii de liceu următori. Aceasta vorbeşte de la sine alături de dificultăţile materiale existente, de dificultatea înfruntării lor, precum şi de deficitul de orientare şcolară. Nefinalizarea studiilor primare şi gimnaziale (în anul 2000, aproximativ 6,26% dintre tinerii între 16 şi 20 de ani nu mai mergeau la şcoală şi se aflau în această situaţie) constituie o premisă a analfabetismului funcţional şi creşte alarmant riscul sărăciei şi excluziunii sociale. Creşterea participării şcolare prin programul „Cornul şi laptele”. Introducerea în anul 2002 a programului „cornul şi laptele” (o masă /gustare zilnică gratuită) pentru elevii de clasele 1-4 a avut efecte pozitive certe, programul fiind primit foarte bine de părinţii elevilor şi de întreaga populaţie şi contribuind la creşterea participării şcolare în special în zonele sărace şi în rândul minorităţii rome (tabelul 12). Datele rezultate din barometrul de opinie publică realizat în octombrie 2002 de către FSD şi MMT au arătat că 83,6% dintre cei intervievaţi au apreciat că o asemenea măsură era necesară, iar 80% considerau că această măsură ar trebui extinsă şi la elevii din clasele V-VIII. Deşi acest tip de suport este mai bine primit de către familiile sărace, marea majoritate a populaţiei (80%) consideră că el trebuie acordat tuturor copiilor (aşa cum se întâmplă de fapt în momentul actual) şi nu doar celor proveniţi din familii sărace. La data realizării cercetării, evoluţia programului era pozitivă, 92,2% dintre cei intervievaţi care aveau în întreţinere copii în ciclul primar afirmând că aceştia au primit zilnic corn şi lapte. Utilitatea acestui suport este neîndoielnică, afectând pozitiv o mare parte a copiilor şcolari: Tabel 12 - „… pentru copilul dvs., cornul cu lapte ...” (%) * Q1

Quintile de venit Etnia Mediul Tota Q2 Q3 Q4 Q5 Rom Rom Magh Urb Rura l ân iar an l

Este absolut necesar, Dvs. neavând ce să38.6 7.4 i daţi la pachet Îi prinde bine in zilele în care nu aveţi ce să-i daţi la pachet

4.3

3.8

0.0 60.0 12.7

9.1

9.2 19.9 14.9

45.5 29.6 39.1 42.3 12.9 26.7 35.8

40.9 31.2 39.1 35.4

Reprezintă doar un supliment care-i place 15.9 48.1 45.7 42.3 58.1 13.3 40.8

36.4 44.0 35.4 39.4

Nu au nici o valoare

13.6 15.6 5.6 10.3

0.0 14.8 10.9 11.5 29.0 0.0

10.8

* în totalul celor cu copii aflaţi în ciclul primar Sursa: „Barometrul de opinie publică – octombrie 2002” realizat de Metro Media Transilvania cu sprijinul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă.

Lipsa facilităţilor pentru educaţie în comunităţile rurale Există o serie de forme specifice de excluziune de la serviciile de /accesul la educaţie care se regăsesc în primul rând în mediul rural (în special în satele izolate, sărace etc.) şi în comunităţile de romi unde problemele legate de educaţie sunt mult mai grave. •

Se identifică aici factori de risc specifici mediului rural, cum ar fi: Unele localităţi mici/ izolate nu mai au şcoală în localitate din cauza numărului mic de copii din localitate.

19

• •

Unii părinţi nu-şi trimit copiii la şcoală pentru că nu au cu ce să-i îmbrace sau nu au bani pentru manuale şi rechizite. Unii copii din mediul rural, în special adolescenţii, sunt folosiţi permanent sau ocazional la munci casnice sau agricole (creşterea animalelor, lucrări agricole etc.) uneori în detrimentul participării şcolare sau altor activităţi educative.

În cazul satelor izolate, în care nu se poate vorbi de o activitate economică sau agricolă comparabilă cu cea din satele accesibile, situate în apropierea drumurilor naţionale, problemele legate de resursele materiale, precum şi de cele umane (cadrele didactice şi personalul auxiliar care fac naveta) sunt cu atât mai acute. Există unităţi de învăţământ din mediul rural care se confruntă încă cu probleme importante legate de starea improprie a unor clădiri, dotarea sălilor de clasă şi a laboratoarelor, precum şi cu dificultăţi specifice, cum ar fi comasarea, într-o singură clasă, a copiilor cu vârste diferite, deci din ani şcolari diferiţi, fie din lipsa efectivului de elevi necesar constituirii claselor separate, fie din cauza personalului didactic insuficient sau necalificat. Programele lansate în ultimii ani de Guvern pentru dotarea cu microbuze a localităţilor izolate şi pentru reabilitarea şcolilor din mediul rural, prin alocarea unor sume importante atât din finanţări interne cât şi din programe ale Uniunii Europene şi Băncii Mondiale, deşi rezolvă multe dintre situaţiile dificile nu sunt încă suficiente pentru rezolvarea tuturor problemelor referitoare la decalajul dintre învăţământul rural şi urban. Ele vor trebui completate de măsuri eficiente şi în viitor. Se aproximează că acest obiectiv esenţial pentru incluziune a copiilor şi viitorilor tineri/ adulţi în procesul educaţional de formare va putea fi acoperit, dacă se continuă reforma învăţământului fundată pe o filozofie a calităţii şi educaţiei pentru toţi, prin crearea unor şanse egale, până în 2012. O sursă de excluziune gravă este lipsa grădiniţelor în multe localităţi rurale, lipsa educatorilor şi a resurselor financiare necesare funcţionării acestor grădiniţe conducând la limitarea accesului la educaţia preşcolară în mediul rural. Efectele lipsei de acces la grădiniţă se răsfrâng direct asupra copilului, având în vedere că rolul învăţământului preşcolar este esenţial pentru performantele şcolare dar şi indirect, asupra părinţilor, care dacă şi-ar putea trimite copiii la grădiniţă, ar putea creşte timpul de lucru şi veniturile din muncă. Box: Disparităţi rural-urban în domeniul educaţiei După cum se poate observa din tabelul următor, atât indicatorii generali care ţin de nivelul de trai şi rata de sărăcie dar şi cei care caracterizează nivelul de educaţie al populaţiei sunt total nefavorabili mediului rural. Indicatorul În mediul RURAL În mediul URBAN 1. % personal didactic necalificat în învăţământul 28% 10% preşcolar –1998 2. Media notelor la examenul de Limba română 6,01 7,14 capacitate Matematică 6,02 6,83 3. Rata sărăciei – în 1998* 41% 28% 4. Populaţia cu studii de maxim 8 clase sau fără studii** 56% 12% Sursa: MEN pentru indicatorii nemarcaţi, Teşliuc, Pop, 2001 pentru * şi INS pentru **

Este evident că educaţia copilului este deficitară în mediul rural unde ponderea personalului necalificat este foarte mare comparativ cu mediul urban, iar condiţiile de dotare ale grădiniţelor sunt mai proaste. Consecinţa gravă a acestor disparităţi necompensate suficient este diferenţa dintre rezultatele la examenul de capacitate ale copiilor din rural şi ale celor din urban, primii având rezultate inferioare cu aproximativ un punct la limba română şi matematică. Pentru promovarea egalităţii de şansă este nevoie să se facă eforturi susţinute pentru creşterea aportului copiilor din segmentele sociale defavorizate de participare în sistemul liceal, pentru că altfel posibilităţile lor de acces la învăţământul superior vor fi blocate.

20

O astfel de măsură de promovare a incluziunii sociale a fost Programul de Relansare a Învăţământului Rural, iniţiat de MECT, MFP, Banca Mondială, Consiliul Naţional pentru Dezvoltarea Învăţământului Rural, care are ca scop asigurarea egalităţii şanselor la învăţământ pentru copiii din mediu rural.

Educaţia inclusivă În momentul actual există o serie de probleme legate de limitarea accesului la participarea şcolară a copiilor HIV pozitivi ( raportat la anul 1990 numărul copiilor cu HIV a scăzut semnificativ iar îngrijirea lor în ultimul timp este preluată de Ministerul Sănătăţii din surse bugetare) sau cu alte tipuri de boli , precum şi a celor cu o serie de forme uşoare de handicap, ca urmare nu atât a inexistenţei unor forme de sprijin dezvoltate de sistem, cât mai degrabă atitudinii negative a corpului profesoral, dar mai ales a părinţilor copiilor sănătoşi. Campania care se desfăşoară în prezent referitor la modalităţile prin care HIV/ SIDA nu se poate transmite uşor, prin simpla relaţie dintre copii în şcoală, este un bun exemplu de sensibilizare şi conştientizare a comunităţii asupra faptului că printr-un asemenea comportament nu previn transmiterea acestor boli ci de fapt contribuie la excluziunea socială severă a acestor copii. Pe lângă statisticile care relevă scăderea numărului de cazuri noi de persoane infectate (în special în cazul copiilor) rezultatele campaniei încep să apară iar incluziunea socială a copiilor HIV pozitivi este treptat recuperată.

Măsuri de promovare a incluziunii în sfera educaţiei pentru comunităţile de romi Educaţia formală este în multe cazuri, singurul mod prin care romii pot scăpa din cercul vicios al excluziunii sociale: sărăcie - dezinteres pentru şcoală - analfabetism - lipsa unei profesii şi a salariului – sărăcie (vezi şi subcapitolul 4.7 „Minoritatea roma”). Deşi, pe de-o parte , lipsa de participare şcolară este principalul factor generator de excluziune socială pentru cei care nu frecventează şcoala, a fost nevoie să se introducă pentru grupurile sărace şi un alt motivator: excluderea copiilor de la obţinerea alocaţiei, condiţionându-se acordarea alocaţiei de frecventarea şcolii. Acest fapt a dus urgent la reducerea abandonului şcolar şi a mărit şansele de participare şcolară în mediile dezavantajate social (oarecum de nevoie) dar a sporit şi creşterea unor oportunităţi de integrare în viitor pe piaţa muncii şi de reducere a sărăciei. Alte facilităţi suplimentare pentru copiii şi tinerii romi (ca şi pentru cei foarte săraci, mulţi din mediul rural, de altfel) au produs efecte pozitive atât în comunităţile defavorizate cât şi în societate, în general prin reducerea inegalităţilor sociale şi sporirea şanselor în faţa şcolii pentru copiii în situaţii de risc. Box: Exemplu de practică pozitivă: LOCURI SPECIALE PENTRU ROMI LA FACULTATE ŞI LA LICEU Încă de la începutul anilor ’90 Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din Universitatea Bucureşti a oferit câte 10 locuri anual la profilul “asistenţă socială” pentru reprezentanţii etniei romilor, pe principiul discriminării pozitive sau acţiunii afirmative, fiind conştientizată nevoia de a avea asistenţi sociali romi care să lucreze în comunităţile cu riscuri sociale ridicate, să fie mai uşor acceptaţi de comunităţi şi să ofere un model pentru tinerii romi. Deşi în primii ani numărul candidaţilor care îndeplineau criteriile minime la concursul de admitere a fost inferior numărului de locuri, în ultimii ani numărul mare de candidaţi romi şi rezultatele bune la admitere au determinat suplimentarea numărului de locuri şi introducerea din 2001 a unor locuri similare şi la secţia “Colegiul de asistenţi sociali comunitari”. Exemplul secţiei de asistenţă socială din Bucureşti a fost replicat şi la alte facultăţi similare din ţară şi, în ultimii ani, la unele facultăţi de drept. Ministerul Educaţiei şi Cercetării a introdus acest principiu şi la nivelul învăţământului liceal, începând cu anul 2001 fiecare liceu oferind 2 locuri separate pentru elevii romi care au promovat examenul de capacitate, evident în ordinea mediilor. Majoritatea locurilor nu au fost

21

însă ocupate, numărul de solicitări fiind deocamdată redus.

Programul „Educaţia a doua şansă” a fost iniţiat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Centrul Educaţia 2000+ şi este un proiect experimental de recuperare şcolară în vederea combaterii marginalizării şi excluderii sociale şi profesionale a tinerilor care nu au finalizat învăţământul obligatoriu şi nu au dobândit competenţele minime necesare ocupării unui loc de muncă. Scopul este sprijinirea acestor tineri cu vârsta între 14-25 ani pentru completarea educaţiei de bază astfel încât să poată susţine examenul de capacitate şi în paralel pregătirea pentru o meserie corespunzătoare şcolii profesionale, de ucenici. Iniţial programul a inclus 11 şcoli pilot din 6 judeţe şi Municipiul Bucureşti, ulterior, începând cu septembrie 2002, fiind extins la toate judeţele. Relansarea învăţământului, atât prin îmbunătăţirea indicatorilor cantitativi (de participare şcolară, număr de clase absolvite, etc.), dar mai ales prin creşterea performanţelor din punct de vedere calitativ, reprezintă o urgenţă unanim acceptată, educaţia fiind resursa fundamentală a construcţiei unei societăţi prospere, inclusive, echilibrată social şi coezivă.

3.2. Excluziunea de la serviciile de sănătate Probabil că una dintre cele mai fierbinţi teme ale disputelor sociale actuale se referă la performanţele sistemului sanitar. Există aici o mulţime de factori şi procese cu efecte contradictorii:



Creşterea rapidă pe parcursul tranziţiei a accesului la o serie de servicii şi medicamente de calitate. Dincolo de caracterul pozitiv al acestui proces nu putem ignora explozia costului îngrijirii medicale care depăşeşte atât resursele bugetare cât şi pe cele individuale. Creşterea costurilor în acest domeniu a generat inevitabil polarizări dramatice, prin diferite mecanisme, în accesul la servicii şi medicamente de calitate.



Dezvoltarea dezechilibrată în sistemul de sănătate, cu accentul pus mai ales pe tratarea bolilor grave şi neglijarea prevenţiei şi a asistenţei primare, a fost de natură să accentueze polarizarea accesului la serviciile de sănătate şi degradarea stării de sănătate pentru segmentele sociale defavorizate.



Caracterul confuz, complementar cu discutabilitatea opţiunilor de principiu al reformei în domeniul sanitar, a fost generator de dezechilibre, dar şi de costuri excesive, inclusiv de generarea unor procese de corupţie:

o Înlocuirea asistenţei medicale teritoriale cu medicii de familie a generat neacoperiri zonale şi sociale extrem de frecvente. Sistemul medicilor de familie este departe de a reprezenta o instituţie suficient elaborată care să asigure eficacitate şi costuri reduse. o



Nivele excesiv de ridicate ale costului medicamentelor datorită mecanismelor ineficiente de procurare a lor. Aşa se face că în anii trecuţi în România multe dintre medicamentele importate au fost mai scumpe cu 50% decât în alte ţări din Europa.

Reproducând separarea serviciilor sanitare de cele sociale, spitalele şi celelalte unităţi sanitare, inclusiv datorită lipsei asistenţilor sociali în structurile lor, s-au dovedit incapabile de construire a unor relaţii eficiente între spital şi familie, a

22

construirii unei participări active a pacientului la o viaţă sănătoasă precum şi de formare socio-medicală a personalului din sistem. Drept urmare a cumulării acestor probleme, o serie de grupuri sociale au fost marginalizate de la accesul la serviciile de sănătate. În cadrul acestor grupuri putem identifica: familiile a căror sărăcie este accentuată de procesele de dezorganizare socială; familiile sărace cu mulţi copii; o mare parte a populaţiei de romi; locuitorii săraci ai zonelor rurale izolate care nu au banii necesari pentru a se deplasa în oraşe unde sistemul medical este mai bine organizat, iar serviciile medicale oferite sunt mult mai variate şi mai calitative; persoanele fără loc de muncă şi lipsite de un venit constant; persoanele fără locuinţă. La aceasta se mai poate adăuga grupul celor care nu au acces la servicii de planificare familială din variate motive. Paternul stării de sănătate a populaţiei şi al accesului la serviciile medicale exprimă efectul combinat al unor factori specifici: • Sărăcie: lipsa de resurse financiare generează alimentaţie deficitară, condiţii mizere de locuit, lipsa de acces la condiţii de igienă elementară, inclusiv la apă potabilă. Incidenţa bolilor produse direct de sărăcie - tuberculoză, anemii – a cunoscut o creştere explozivă. (De exemplu, incidenţa TBC (115 cazuri/ 100 000 locuitori în 2002) plasează România pe antepenultimul loc între fostele ţări comuniste din Europa şi fosta URSS). • Dezorganizarea socială generează abandonul grijii faţă de propria sănătate şi mai ales a grijii faţă de sănătatea copiilor, stiluri nesănătoase de viaţă, deficit de cultură şi educaţie sanitară. În ultimele decenii a crescut incidenţa bolilor generate de dezorganizare personală şi deficit de cultură a unei vieţi sănătoase: boli transmisibile sexual, boli generate de alcoolism, consum de droguri, tutun. • Accesul redus la serviciile medicale al categoriilor defavorizate social, datorat politicilor sociale din domeniul sănătăţii care au fost de cele mai multe ori incoerente şi ineficiente, a dus la înrăutăţirea stării de sănătate al acestora. Drept urmare a acestor factori combinaţi, România se află pe ultimele locuri în Europa la mulţi dintre indicatorii stării de sănătate ai populaţiei, în ciuda unor progrese înregistrate după 1989 în ameliorarea stării de sănătate a populaţiei (reducerea mortalităţii infantile, a celei materne şi a celei neo-natale, a numărului de cazuri noi de persoane infectate cu HIV/ SIDA etc.) Strategia Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale elaborată de CASPIS (CASPIS 2002) a subliniat că există trei mari surse ale limitării accesului la serviciile medicale: • Costurile economice directe sau colaterale implicate care nu pot fi susţinute de resursele financiare precare ale unui segment foarte larg al populaţiei. În mod special costul medicamentelor reprezintă o sursă importantă a deficitului de îngrijire medicală (pentru cei săraci în general şi pentru vârstnici în mod special). • Ambiguităţile în aplicarea legislaţiei privitoare la sistemul de asigurări de sănătate, cât şi deficitul de mediatizare a modului de acces la asistenţa medicală, face ca persoanele din unele categorii cu risc social ridicat să nu beneficieze în mod practic de serviciile de asistenţă sanitară necesare. • Ambiguităţile de organizare ale sistemului de asistenţă medicală, cuplate cu resursele limitate, generează inegalităţi accentuate în acoperirea cu servicii medicale a unor zone geografice (localităţi depărtate) sau sociale (concentrările de sărăcie).

•

•

Accesibilitatea serviciilor de sănătate este afectată de factori precum: Distanţa până la cel mai apropiat spital/ cabinet medical - în mediul rural sunt regiuni care nu au suficiente cabinete medicale, iar pe de altă parte, distanţa până la ele este mare pentru o parte a populaţiei, cea care locuieşte la periferia localităţii. Pentru alte localităţi accesul ambulanţelor este foarte dificil, iar în anumite perioade ale anului imposibil. Situaţia poate fi schimbată şi prin îmbunătăţirea infrastructurii de transport local, dar şi prin acordarea de facilităţi/ stimulente suficiente medicilor care lucrează în mediul rural/ defavorizat, pentru a rămâne în mediul rural. Personalul medical de specialitate disponibil – există disparităţi regionale, mediul rural fiind defavorizat în acest sens. Aceste zone defavorizate sunt plasate în special în Moldova şi

23

•

•

•

Bărăgan; numărul de medici raportat la numărul de locuitori este foarte mic în general în zonele rurale comparativ cu oraşele; în anul 2002 existau în România 90 de comune cu câteva sute de sate (plus alte multe sate izolate din alte comune) în care nu era disponibil nici un medic de familie, în timp ce în Bucureşti sau în centrele universitare există 4 medici la 1000 de locuitori. Numărul mare de persoane care nu lucrează legal, sau care aparţin unor grupuri ce nu au asigurare de sănătate (copii, pensionari, şomeri, beneficiari de venit minim garantat). Ţăranii care au în proprietate suprafeţe mici de pământ, lucrătorii pe cont propriu, zilierii, sunt persoane care ar trebui să se asigure individual dar, datorită veniturilor relativ reduse nu o fac şi sunt foarte vulnerabile în situaţiile de boală sau accident. Accesul la anumite servicii de sănătate esenţiale precum cele de stomatologie este condiţionat - începând din 1997 prin Legea Asigurărilor de Sănătate - de co-plata de către pacientul asigurat a 33 –66% din suma serviciilor. În aceste condiţii o mare parte din populaţie (cei aflaţi în sărăcie extremă, cei care au copii, pensionarii) datorită lipsei banilor şi costurilor exagerate pentru bugetele lor nu-şi pot permite servicii de stomatologie. Accesul la mijloace de contracepţie este foarte dificil pentru cea mai mare parte din populaţia de vârstă fertilă din considerente economice şi de lipsa de informare. Costul contraceptivelor depăşeşte nivelul resurselor financiare ale segmentelor sărace şi este nevoie de introducerea unor forme de subvenţionare a acestora pentru a asigura accesul celor săraci la metodele moderne de contracepţie şi pentru a reduce rata extrem de mare a avorturilor, întrucât se ajunge anual la cifre raportate de peste 200 mii de avorturi (aproximativ 1 avort raportat la un născut viu în anul 2003). Programul naţional 3 al Ministerului sănătăţii a distribuit în anul 2003 (cu sprijinul unor organizaţii internaţionale) contraceptive gratuite pentru aproximativ 135 mii de persoane dar ele reprezintă doar 2% dintre cuplurile de vârstă fertilă, iar focalizarea către persoanele cu risc ridicat de avort (romi, cei aflaţi în sărăcie extremă, tinere din mediul rural) a fost insuficientă. Se impune subvenţionarea masivă a unor contraceptive şi includerea pe lista de medicamente gratuite a unui contraceptiv accesibil care să fie distribuit gratuit tuturor categoriilor cu risc de avort.

În comparaţie cu ţările membre UE dar şi cu celelalte ţări în tranziţie, sistemul sanitar din România oferă o acoperire mai redusă şi servicii calitativ mai slabe. Tabel 13- Indicatori privind accesul populaţiei la resurse cu impact asupra sănătăţii publice Nr. crt. IDU

2. 13 35 36

60 62 63 96

138 142

Ţara

Ţări cu IDU ridicat Suedia Regatul Unit Ungaria Slovacia Ţări cu IDU mediu Federaţia Rusă Bulgaria România China Ţări cu IDU scăzut Pakistan Nepal

Populaţie care utilizează facilităţi sanitare adecvate în anul 2000 (%)

Populaţie care utilizează surse de apă potabilă îmbunătăţite în anul 2000 (%)

Populaţie cu acces la medicamentele esenţiale în anul 1999 (%)

Medici/100.000 locuitori în intervalul 19901999 (în cel mai recent an disponibil)

100 100 99 100

100 100 99 100

95-100 95-100 95-100 95-100

311 164 357 353

... 100 53 38

99 100 58 75

50-79 80-94 80-94 80-94

421 345 184 162

61 27

88 81

50-79 0-49

57 4

Sursa: Human Development Report 2000, UNDP, p. 167 – 168.

Lipsa personalului medical, reducerea numărului de dispensare şi policlinici din sistemul public, criza medicamentelor compensate – sunt doar câţiva dintre factorii care au generat în ultimii ani o excluziune semnificativă de la serviciile de sănătate a unor grupuri/ categorii sociale întregi.

24

Tabel 14 - Reţeaua de unităţi sanitare din sectorul public 1999 2000 2001 1990 428 442 446 Spitale 423 447 253 202 Policlinici 540 1234 908 406 Dispensare 5883 14 14 12 Sanatorii TBC 16 13 11 11 Preventorii 15 388 358 348 Creşe 841 534 508 517 Farmacii 1948 Sursa: INS, Anuarul Statistic al României, 2002, INS

Numărul asiguraţilor/ persoanelor înscrise pe listele medicilor de familie la 31 decembrie 2002 era de 21.221.646 (CNSAS, 2003). Dacă ne raportăm la populaţia înregistrată la recensământul din martie 2002, şi fără a lua în calcul posibilitatea înscrierilor duble, constatăm că cca. 500.000 persoane (2,3%) se află în afara reţelei de asistenţă medicală, cvasi-majoritatea lor fiind persoane care trăiesc în mediul rural. Satisfacţia populaţiei faţă de serviciile medicale este redusă. O serie de date din mai 2001 5 arată că cca. 46% dintre români sunt nemulţumiţi6 de serviciile medicale din localitate, sistemul fiind perceput drept ineficient şi corupt7, afectând în special segmentele sărace care datorită lipsei banilor sunt excluse chiar şi de la serviciile legate de asistenţă medicală primară. Relansarea reformei în domeniul sănătăţii (MSF, CNAT-2001) a fost discutată în cadrul întâlnirii din 5 decembrie 2001 cu toţi agenţii implicaţi. Ea include o serie de strategii şi programe de acţiune în vederea reformării sistemului sanitar: • • • •

Strategia naţională privind reforma în spitale Strategia privind politica în domeniul medicamentului şi materialelor sanitare (este o reactualizare a programului PHARE al UE RO 97122003 privind politica naţională a medicamentului în România definitivată la sfârşitul anului 2000) Strategia privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare în sănătate Strategia privind sănătatea femeii, copilului şi familiei pentru perioada 2002-2006 (prioritar în acest domeniu este prevenirea îmbolnăvirilor şi medicina curativă)

Pentru perioada 2002-2004 şi apoi până în 2015 au fost fixate o serie de programe cu obiective prioritare în sănătate: • Programul comunitar de sănătate publică • Programul de prevenire şi control al bolilor transmisibile • Programul de sănătate a copilului şi familiei • Programul de protecţie specială a persoanelor cu handicap • Înjumătăţirea între anii 2002-2015 a ratei mortalităţii copiilor cu vârste între 1şi 4 ani • Reducerea cu 40%, între anii 2002-2015, a mortalităţii infantile • Eliminarea rujeolei până în anul 2007 • Reducerea la jumătate a ratei mortalităţii materne între anii 2001-2009 • Creşterea proporţiei naşterilor asistate de personal calificat • Stoparea creşterii în anul 2005 a tuberculozei şi începutul regresiei acesteia asupra populaţie • Asigurarea accesului la medicamentele de bază necesare populaţiei, la preţuri accesibilei

5 6 7

Fundaţia pentru o Societate Deschisă (FSD) şi Metro Media Transilvania (MMT) „Barometrul de Opinie Publică – Mai 2003”. „Cât de mulţumiţi sunteţi Dvs. de serviciile medicale din localitate?” - deloc mulţumit = 17,5%; nu prea mulţumit = 28,3%. La întrebarea „În ultimii 5 ani aţi apelat la medic pentru consultaţie, tratament, intervenţie chirurgicală şi aţi dat în schimb altceva (bani, cadouri sau servicii) decât taxele legale...?” 24% dintre cei intervievaţi au răspuns „am apelat şi am dat ceva” (Sursa: FSD & CURS, oct. 2003 - Barometrul de Opinie Publică).

25

3.3. Excluziunea de la locuire Excluziunea de la locuire este legată îndeosebi de condiţiile proaste de locuire (incluzând aici şi inaccesibilitatea la utilităţile publice datorită costurilor mari în raport cu resursele indivizilor), accesul dificil la cumpărarea/ închirierea unei locuinţe în mediul urban a persoanelor fără adăpost. Supra-aglomerarea. Din totalul populaţiei 42,8% se află sub media de 14,2 m2 / persoană (INSSE, 2003). O serie de date recente (INSSE, ACOVI 2002) relevă faptul că persoanele aflate în primele 3 decile de venit sunt cele mai afectate de supra-aglomerare. De asemenea 7,4% din populaţie înregistrează o densitate de locuire de peste 2,01 persoane/ cameră. De asemenea, pentru aproximativ 6% din populaţia ţării (1,3 milioane persoane) suprafaţa de locuit / persoană este în jur de 4 m 2 (cca. 100.000 locuinţe – din care 2/3 în rural). 

Lipsa racordurilor la utilităţile publice. Conform datelor statistice cca. 250.000 locuinţe (3% din totalul stocului) nu aveau nici un fel de instalaţie (curent electric, apă curentă, apă caldă, canalizare, gaze naturale, încălzire centrală) în care trăiesc cca. 500.000 persoane. De exemplu, ponderea gospodăriilor din prima decilă care nu au apă caldă, canalizare şi baie/duş este de aproximativ 85,0%, în timp ce în ultima decilă doar cca. 6,5% nu au asemenea utilităţi (ACOVI, 2002). O serie de oraşe mici nu mai beneficiază de ani buni de furnizarea în sistem centralizat a apei calde si a căldurii ca urmare a colapsului economic al furnizorilor locali sau al exploziei costurilor şi imposibilităţii populaţiei de a susţine aceste cheltuieli. Excluziunea pe această dimensiune este de natură a genera alte tipuri de excluziune. 

Tabel 15 – Gospodării care se confruntă cu diferite probleme, în funcţie de mediul rezidenţial şi în funcţie de decilele de venit Gospodării fără: Instalaţie de apă caldă Canalizare Baie/ duş Încălzire Încălzire adecvată Instalaţii adecvate (defecte) Spaţiu suficient (criză de spaţiu)

TOTAL (%) Tota D1_ D10_ l T T 47, 87,6 7,8 6 41,7 83,3 5,7 43,7 85,0 6,0 2,6 12,0 12,0 10,9

URBAN (%) Total_ D1_ D10_ U U U

RURAL (%) Total_ D1_ D10_ R R R

16,8

44,4

2,4

87,8

96,6

63,2

9,0 11,8 2,5 16,7

29,2 35,0 4,8 29,1

0,8 1,2 0,7 11,2

84,3 85,2 2,6 5,9

95,3 96,6 11,5

58,7 58,6 2,2

5,2

-

-

7,7

12,6

6,1

1,9

-

-

14,4

-

-

17,7

22,5

14,0

10,1

17,8

6,7

Notă: D1 – prima decilă de venit (cei mai săraci 10%); D10 – ultima decilă de venit (cei mai bogaţi 10%)

Sursa:

INSSE8, „ACOVI 2002”.

Tabloul anterior arată uriaşa discrepanţă pe aceste dimensiuni între cei mai săraci 10% şi cei mai bogaţi 10% dintre români. Dincolo de aceste discrepanţe este de semnalat faptul că în mediul urban populaţia se confruntă cu o acută criză de spaţiu şi încălzire inadecvată, în timp ce în mediul rural principalele probleme sunt legate de lipsa infrastructurii care nu permite modernizarea locuinţelor. De asemenea este de semnalat faptul că cca. 5200 gospodării (marea lor majoritate în mediul urban) nu au acces la nici o sursă de apă. Date recente (octombrie 20029) rezultate dintr-o cercetare reprezentativă la nivel naţional arată că:    8

9

cca. 4,6% dintre blocuri au fost debranşate de la sistemul public de termoficare ca urmare a datoriilor la întreţinere ale locatarilor, cca. 3,5% dintre blocuri nu au fost niciodată racordate, cca. 7,4% au fost debranşate la cerere.

Datele rezultate din Recensământul 2002 diferă cu +/- 10% la unii indicatori (în general condiţiile apar ca fiind mai bune în ACOVI decât în Recensământ) probabil ca urmare scăpării din eşantion a gospodăriilor foarte sărace şi cu condiţii foarte proaste de locuire. Fundaţia pentru o Societate Deschisă şi Metro Media Transilvania, octombrie 2002, Barometrul de Opinie Publică.

26

În aceste condiţii, cca. 22% din gospodăriile urbane nu beneficiază de căldură pe timpul iernii. De asemenea, dificultatea de a suporta costurile aferente furnizării căldurii prin sistemul public de termoficare face ca 3 din 10 români să se fi gândit în repetate rânduri de a se debranşa. Mai mult decât atât 84% dintre gospodării consideră că debranşarea de la sistem ar trebui încurajată concomitent cu stimularea instalării de centrale proprii. Furnizarea apei calde reprezintă şi ea o problemă pentru cca. 19,3% din gospodăriile urbane, cele mai afectate fiind cele din oraşele medii (30.000-100.000 locuitori) şi mici (sub 30.000 locuitori), unde 50% şi respectiv 39% dintre gospodării afirmă că nu au apă caldă. Cheltuielile de întreţinere ale celor ce locuiesc în mediul urban. Aşa cum se arăta într-un document recent10, procesul de sărăcire a populaţiei înregistrat după 1990 a avut un patern relativ clasic: creşterea ponderii cheltuielilor obligatorii şi scăderea celor facultative. Cheltuielile pentru plata serviciilor în totalul cheltuielilor de consum11 (în mediul urban) au crescut constant: de la 14% în 1994, la 20% în 2000 şi la 26,5% în 2001 (de 3,4 ori mai mari decât în mediul rural). Creşterea s-a datorat îndeosebi cheltuielilor de întreţinere care în 2001 reprezentau pentru mediul urban 55,2% din totalul cheltuielilor pentru servicii. De exemplu în anul 2002 în zona Bucureşti ponderea medie a acestor cheltuielilor legate de locuinţă a fost de 61,9% (INS, 2002). În 2002 cca. 32,6% dintre gospodăriile din mediul urban nu au putut plăti în mod repetat cheltuielile pentru întreţinerea locuinţei (apa, gazul, căldura) în ultimele 12 luni. Situaţia este extrem de alarmantă pentru cele mai sărace 30% dintre gospodării: aproximativ una din două gospodării nu a putut achita cheltuielile de întreţinere. O serie de date relativ recente 12 relevă faptul că la nivelul lunii mai 2000 cca. 24% dintre cei care locuiau la acea dată la bloc aveau datorii la întreţinere pe mai mult de 3 luni. Aproximativ 68% dintre familiile ‘datornice’ locuiesc în oraşe mari, de peste 100.000 locuitori. În această situaţie o parte dintre aceste gospodării riscă să fie evacuate, sau ca furnizarea de utilităţi să fie întreruptă (în unele situaţii nu doar individual ci colectiv). Conform datelor statistice, în intervalul 19902001 salariul mediu a crescut de aproximativ 1.000 de ori, in timp ce tarifele la energia termică livrată populaţiei s-au majorat de 2.409 ori. 

CASPIS a estimat că ponderea cheltuielilor de întreţinere comună13 în iarna 2003-04 va fi de cca. 35% în totalul veniturilor gospodăriilor din mediul urban. Conform metodologiei INSSE ponderea estimată a acestor cheltuieli este de 25,8%, în timp ce utilizând metodologia FAPR14/ CASPIS, aceasta ar ajunge la 46,5%. În decembrie 2002 cca. 8% din gospodării cheltuiau cu întreţinerea comună între 70% şi 100% din venitul lunar, în timp ce 3,3% ar fi trebuit să cheltuiască mai mult decât 100% din venitul lunar net: Tabel 16 - Distribuţia gospodăriilor urbane, în funcţie de ponderea cheltuielilor de întreţinere în venitul net al gospodăriei (decembrie 2002) Intervale de cheltuieli

Nr. Gospodării

peste 100% 142.025 80-100% 168.548 70-80% 174.132 60-70% 286.178 50-60% 432.432 40-50% 719.583 Sursa : ABF-2002 (INSSE); CASPIS, 2003.

Pondere de gospodării 3.3 3.9 4.0 6.6 10.0 16.7

Utilizând metodologia FAPR/ CASPIS se estimează că în lunile de vârf (decembrie şi ianuarie) ale iernii 2003-04, ponderea medie a acestor cheltuieli s-ar putea ridica în medie, într-un scenariu pesimist, la 46,5% din venitul net lunar şi într-un scenariu mai optimist la 38,7%, însă cu mari diferenţe între decilele de venit. În lunile de iarnă gospodăriile urbane din prima decilă ar trebui să plătească pentru întreţinere cu 20% mai mult decât venitul lor lunar ceea ce nu înseamnă altceva decât acumularea de datorii la întreţinere (în lipsa împrumuturilor), risc de întrerupere a furnizării unor servicii 10

CASPIS, 2003 „Efectul creşterii întreţinerii asupra standardului de viaţă”, material elaborat de C. Zamfir, S. Ilie, V. Grigoraş şi A. Dan.

11

Pe ansamblu cheltuielile pentru plata serviciilor în 2001 au fost de 20,7% în totalul cheltuielilor de consum şi 27,0% în totalul cheltuielilor băneşti de consum. Ponderea cea mai mare o deţin cheltuielile legate de locuinţă (53,6%), urmând cele de telefonie şi plata abonamentelor radio-TV, în timp ce serviciile de sănătate deţineau 2,7%, iar cele de educaţie – 3,9% (INS, 2002).

12

Barometrul de opinie realizat de FSD în Mai 2000.

13

Apă caldă şi rece, energie electrică pentru spaţiile comune, gunoi menajer, canalizare/ salubritate şi căldură.

14

Federaţia Asociaţiilor de Proprietari din România.

27

şi chiar risc de evacuare. Sursele acestei situaţii se regăsesc în sărăcirea accentuată a populaţiei după 1990 (în mod special prin scăderea veniturilor reale, atât cele primare cat si cele din transferuri) şi creşterea necontrolată a preţurilor la utilităţile publice furnizate de către Regiile Autonome. Pentru remedierea acestei situaţii guvernul a alocat anual pentru sezonul rece (noiembriemartie) o serie de fonduri destinate persoanelor cu venituri modeste. În iarna 2002-2003 suma alocată a fost de ……….., iar numărul de beneficiari a fost de …………. Persoanele fără adăpost au apărut îndeosebi ca urmare a unor procese de desinstituţionalizare, cazuri de boală mentală, evacuări forţate, escrocări a persoanelor vulnerabile, lipsa resurselor financiare etc. În România nu s-au făcut până în prezent studii sistematice pentru a cunoaşte cu o mare acurateţe dimensiunea fenomenului15. Organizaţia „Mèdicins sans Frontière” estimează că în Bucureşti există în jur de 5000 de persoane fără adăpost16. Deşi numărul nu este mare comparativ cu dimensiunea fenomenului în alte capitale europene, datorită lipsei de programe de suport situaţia acestor persoane este disperată, o parte dintre ei devenind victime ale abuzurilor, adesea irecuperabili social. Statisticile Institutului Medico-Legal arată că pe străzile din Bucureşti au murit, în medie, aproximativ 300 persoane pe an din 1997 până în 2000, majoritatea fiind persoane adulte fără adăpost. Persoanele fără adăpost sunt în majoritatea cazurilor persoane singure, predominant bărbaţi, însă în ultima perioadă se constată creşterea numărului de familii ale străzii, ca urmare în special a sărăciei. 

Începând însă din 2003 s-a înregistrat o creştere vizibilă a interesului autorităţilor publice locale pentru construirea de adăposturi de urgenţă pentru persoanele fără locuinţă. Într-o cercetare recentă realizată de către MMSSF se arată că numărul de adăposturi pentru adulţii din stradă a crescut simţitor. Datele culese în 23 de judeţe arată că există 25 de adăposturi cu o capacitate totală de 901 locuri. De asemenea în aceste judeţe mai funcţionează şi alte 20 de centre pentru copiii străzii cu o capacitate de 546 locuri. Creşterea numărului de locuri/ paturi în adăposturi în ultima perioadă, deşi este vizibilă, este încă departe de a acoperi totalitatea necesităţilor. Posibilitatea de a achiziţiona/ închiria o locuinţă. Tranziţia a adus cu sine o creştere spectaculoasă a preţurilor locuinţelor şi al chiriilor percepute, îndeosebi în oraşele încă active şi atractive economic. Între aceste oraşe, Bucureştiul şi alte câteva (Timişoara, Iaşi, Cluj, Sibiu, Constanţa, Braşov) reprezintă o situaţie aparte. Dacă în 1990 în Bucureşti preţul mediu al unui apartament de două camere era echivalentul a cca. 40 de salarii medii pe economie, în 2003 preţul acestuia a ajuns la 120 de salarii medii. Anul 2003 a dus la o explozie a preţurilor locuinţelor ca urmare îndeosebi a introducerii creditului ipotecar. Efectele pozitive ale aceste iniţiative nu le-au resimţit însă decât cei cu salarii peste medie, cei săraci fiind şi mai mult excluşi de la posibilitatea de a achiziţiona în rate (prin contractarea unui credit) o locuinţă adecvată. De asemenea preţul de închiriere pentru un apartament cu două camere (cca. 200 €) este peste nivelul salariului mediu pe economie. 

În programul social pe anii 2002-2003 actualul Guvern şi-a propus realizarea unor locuinţe sociale, în cadrul programului de construcţii de locuinţe pentru tineri, destinate închirierii şi a programelor de construcţii de locuinţe sociale. Astfel în perioada 2002-2003 urmau a fi construite 21.000 locuinţe cu caracter social destinate închirierii pentru tineri şi familii de tineri ale căror venituri nu le permit achiziţionarea unei locuinţe în proprietate sau închirierea în condiţiile pieţei. De asemenea este prevăzută construirea de locuinţe sociale destinate unor categorii de persoane la care nivelul de resurse şi/sau de existenţă nu le permite accesul la o locuinţă în proprietate sau închirierea unei locuinţe în condiţiile pieţei, se derulează două programe (CASPIS, 2002):

3.4. Excluziunea de la serviciile ocupaţionale/ piaţa muncii

15

16

CASPIS realizează în prezent o cercetare care urmează să aproximeze cu un maxim posibil de acurateţe numărul persoanelor fără adăpost din mediul urban. Conform studiului realizat în anul 2002

28

Una dintre principalele surse ale excluziunii sociale o reprezintă lipsa de acces la un loc de muncă determinată frecvent de necorelarea nivelului de pregătire profesională cu cerinţele pieţei muncii. Aşa cum am arătat în tabelul 3 numărul de salariaţi s-a redus aproape la jumătate în intervalul 1990-2001. pierderea salariului şi înlocuirea lui în marea majoritate a cazurilor cu venituri din transferuri (sau chiar cu nici un venit) a generat o explozie a sărăciei în rândul persoanelor active însă nesalariate. Persoanele eliberate din sistemul salarial s-au distribuit în marea lor majoritate în următoarele direcţii (PNAInc, 2002):

o

au trecut în şomaj, într-o perioadă scurtă manifestându-se un nivel substanţial al şomajului care a atins vârful în 1999 (11,8%); în 2001 nivelul acestuia era de doar 8,6%, însă a crescut numărul persoanelor fără ocupaţie; o au ieşit la pensie, adesea înainte de limita legală, fapt care a încărcat sistemul de asigurări sociale, fără ca întotdeauna să se fi produs şi o detensionare corespunzătoare a pieţei muncii; în aceste condiţii raportul de dependenţă salariaţi pensionari a devenit supraunitar. o au trecut în economia subterană (destul de mulţi) în lipsa locurilor de muncă „adevărate”, cu costurile şi riscurile specifice ale acesteia. o s-au retras în ocupaţii agricole, practicând însă mai degrabă o agricultură de supravieţuire. Rata medie a şomajului pe ţară nu a înregistrat de-a lungul tranziţiei valori mai mari de 12%, dar a variat sensibil între diferite arii geografice, depăşind pe alocuri 25%. Cronicizarea şomajului a făcut ca înregistrarea ca şomer să nu mai ofere avantaje relative, astfel încât la expirarea perioadei în care se plătesc beneficii de şomaj persoanele fără loc de muncă să renunţe, în mare parte la a mai fi în evidenţa Oficiilor de Muncă. În acelaşi timp, formele de ocupare atipice legale, de regulă temporare, erau permise sub condiţia renunţării la statutul de şomer, caz în care costurile ocupării creşteau semnificativ datorită fiscalităţii cu scop social asociate. Introducerea legii venitului minim garantat a fost însoţită de creşterea cotelor şomajului înregistrat, ca urmare a condiţionării acordării VMG de înscrierea în evidenţele Oficiilor de Muncă. Întârzierea reformelor şi recesiunea economică au făcut ca numărul de slujbe disponibile să scadă de la an la an, astfel că un important segment al populaţiei active a început să se confrunte cu un şomaj pe termen lung, devenind şomeri cronici. Datele statistice ale Biroului Internaţional al Muncii (BIM) indică faptul că durata medie a şomajului tinde să crească, fiind diferită pe grupe de vârstă. În anul 2000, aceasta a fost de 18 de luni, în creştere cu 2 luni faţă de 1999; în acelaşi an 51,5% din numărul şomerilor BIM erau în şomaj de mai mult de un an, iar peste 24% de mai mult de 24 de luni.

•

Şomajul la tineri a fost relativ ridicat, datorită lipsei de locuri de muncă disponibile. În perioada 1996 – 2000 s-a produs chiar o reducere a ocupării grupelor foarte tinere de vârstă (15- 24 ani) de la 13,8% la 11,8%, paralel cu creşterea ponderii, până aproape de 10%, a persoanelor care au depăşit vârsta de 65 ani. • Rata totală de ocupare a populaţiei (numărul persoanelor ocupate la 1000 de locuitori) a scăzut continuu. • La sfârşitul anului 2000, rata de activitate (proporţia populaţiei active civile în populaţia de 15 ani şi peste) era de 52,4%, iar rata de ocupare a populaţiei (proporţia populaţiei ocupate civile în populaţia de 15 ani şi peste) era de 46,9%. • Sporul natural negativ a avut efecte negative asupra resurselor de muncă. La 1 ianuarie 2001, populaţia activă era cu circa 1,2 milioane mai mică decât la sfârşitul anului 1990, când număra 10,84 milioane persoane. Pe de altă parte însă este demn de semnalat că nu se înregistrează discrepanţe grave între sexe din punctul de vedere al ocupării. Populaţia ocupată este uşor majoritar masculină (circa 54,0 % sunt bărbaţi). În ultimii 8 ani a crescut însă rolul forţei de muncă feminine în activităţile economice. Măsurile active destinate stimulării angajării tinerilor pe piaţa muncii (facilităţi la angajare pentru absolvenţii de liceu şi facultate, burse ale locurilor de muncă pentru tineri, cursuri de calificare oferite

29

gratuit, etc) au contribuit în ultima vreme la reducerea şomajului în rândul tinerilor (Legea privind Combaterea Marginalizării Sociale, Nr. 116/2001) dar categoria foarte vulnerabilă acum este a celor aflaţi în preajma vârstei de pensionare.

Munca la negru Munca în economia subterană/ neagră reprezintă în ultimii ani o constantă în activitatea unui segment important al populaţiei active. Factorii care determină o asemenea situaţie sunt legaţi de corupţie, lipsa de control, politica şi protecţia socială inadecvată, fiscalitatea ridicată etc. Deşi munca la negru aduce un minim de beneficii prestatorilor (asigurând în foarte multe cazuri traiul de pe o zi pe alta), ea reprezintă o uriaşă sursă de exploatare şi excluziune socială a segmentelor defavorizate ale societăţii care lucrează în economia subterană, neasigurând nici un fel de protecţie socială ca urmare a non-contribuţiei acestora la diferitele sisteme de asigurare.

Munca neremunerată conform actelor Una dintre cele mai recente probleme semnalată de către inspectorii de muncă este înregistrarea în cartea de muncă a unor salarii mult mai mici decât în realitate. Această practică destul de frecventă este în beneficiul angajatorilor ale căror contribuţii obligatorii la diferitele fonduri de asigurare socială ale salariaţilor se diminuează substanţial, şi doar temporar în favoarea salariaţilor. Pe termen lung acest lucru este în detrimentul angajaţilor deoarece în acest fel contribuţiile lor la diferitele fonduri sunt mici şi ulterior şi beneficiile vor fi mai mici. Un aspect şi mai grav este relevat de faptul că mulţi salariaţi primesc salariul minim pe economie doar în acte, în realitate angajatorii plătindu-le mai puţin. Aceasta este o formă extrem gravă de corupţie şi o importantă sursă de excluziune socială pentru salariaţi.

Planul Naţional de Acţiune pentru Ocuparea Forţei de Muncă (MMSS - ANOFM, 2002) Acest plan a fost realizat pe baza liniilor directoare ale strategiei europene privind ocuparea forţei de muncă de către MMSS în colaborare cu ANOFM şi alte ministere şi instituţii. PNAO evidenţiază măsurile pe care România îşi propune să le implementeze pe termen scurt în vederea creşterii ocupării forţei de muncă şi reducerii şomajului, sprijinirii învăţării pe tot parcursul vieţii, flexibilizării pieţei muncii pentru a răspunde eficient schimbărilor economice, evitării discriminării şi excluziunii sociale. Cei 4 piloni pe care este construit planul coincid cu cei ai Strategiei UE: îmbunătăţirea capacităţii de angajare, dezvoltarea spiritului antreprenorial şi crearea de locuri de muncă, promovarea capacităţii de adaptare a întreprinderilor şi a angajaţilor acestora, asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi.

3.5. Disfuncţionalităţi în actul de justiţie, de promovare a ordinii sociale şi de creştere a siguranţei cetăţeanului 3.5.1. Rolul justiţiei în menţinerea coeziunii sociale Se pot identifica mai mulţi factori care au generat importante disfuncţionalităţi în actul justiţiei:



Confuzia legislativă şi instabilitatea legislativă.



Promovarea rapidă a separării justiţiei de controlul guvernamental, o operaţie vitală pentru reforma întregului sistem, nu a fost însoţită de mecanisme eficiente de control a corectitudinii şi calităţii actului de justiţie. Acest fapt este responsabil în mare măsură nu numai de erorile excesiv de frecvente din justiţie, dar şi de oportunităţile ridicate de infiltrare a corupţiei în sistem.



Interferenţa politicului cu actul justiţiei există încă şi trebuie combătută cu fermitate, deşi probabil că ea este un factor secundar în explicarea defectelor din acest domeniu.

30



Unele decizii legislative însoţite de lipsa unor mecanisme ne-juridice, comunitare de soluţionare a problemelor a dus la o creştere canceroasă a apelului la justiţie. Datele actuale oferite de Ministerul Justiţiei arată că unul din 2 cetăţeni ai ţării apelează actual la sistemul de justiţie.

Justiţia, prin funcţionarea sa defectuoasă, este responsabilă într-o măsură semnificativă, alături de alţi factori, de adâncirea sărăciei segmentelor sociale defavorizate – prin erori si abuzuri generate de corupţie precum şi prin costul ridicat al actului de justiţie. Alături de contribuţia esenţială la normalizarea relaţiilor sociale, de consolidare a conştiinţei valorilor de drept, nu se poate ignora faptul că prin frecvenţa încă ridicată a disfuncţionalităţilor de aici, ea a contribuit la generarea sentimentelor de disperare şi neîncredere în funcţionarea instituţiilor sociale, la alterarea relaţiilor de coeziune socială. În ciuda timidei creşteri a încrederii populaţiei în justiţie (de la 21% în 1999 la 26% în 200317) se poate afirma că performanţele contradictorii ale justiţiei continuă să genereze o neîncredere accentuată în aceasta şi în capacitatea ei de a face dreptate.

3.5.2. Poliţia şi relaţiile ei cu comunitatea Poliţia reprezintă o instituţie esenţială în asigurarea securităţii personale şi asigurarea unei stări de încredere şi siguranţa în climatul social şi coeziune socială. Se poate estima că după o perioadă de inhibiţie semnificativă imediat după revoluţie, poliţia a adus o contribuţie importantă la instaurarea unui climat de siguranţă în societatea românească. Poliţia a intrat pe o direcţie pozitivă de reformă internă, în acord cu sistemul Uniunii Europene, dovedind un nivel apreciabil de profesionalism. Nu poate fi ignorat însă faptul că poliţia prezintă un grad îngrijorător de infiltrare cu comportamente de corupţie şi abuz, faţă de care până nu demult nu s-au luat măsuri suficient de severe care să asigure eradicarea lor. Există cazuri, care au răbufnit în conştiinţa colectivă, de asociere între unii poliţişti şi crima organizată, trafic de influenţă, violenţă bazată pe prejudecăţi etnice şi de gen. Este adevărat că definitivarea reformei poliţiei şi creşterea eficienţei sale depinde mult de nivelul finanţării sale. Trebuie apreciat faptul că în ultimii ani s-a acordat o atenţie deosebită dezvoltării relaţiilor dintre poliţie şi comunitate. Promovarea poliţiei comunitare reprezintă o deschidere spre reconstruirea relaţiilor normale dintre poliţie şi comunitate, mărind contribuţia ei la consolidarea valorilor de coeziune socială. Deşi încrederea populaţiei în poliţie a început să crească (de la 35,2% în 1999 la 40,3% în 18 2003 ) această încredere este încă departe de a determina o relaţie armonioasă între comunitate şi această instituţie de o importanţă vitală. Este necesar un efort susţinut de perfecţionare a funcţionării poliţiei pentru a depăşi neîncrederea relativ ridicată, sedimentată de o lungă istorie, a populaţiei în poliţie.

3.5.3. Traficul de fiinţe umane Traficul de fiinţe umane a căpătat o amploare deosebită în perioada de tranziţie. Factorii determinanţi nu sunt doar de natură internă (sărăcie, slăbirea controlului social etc.) ci şi de natură externă – războaiele din fosta Yugoslavia au oferit un cadru propice pentru manifestarea unui astfel de fenomen. Eradicarea acestei probleme nu se poate realiza numai prin cooperare internaţională între poliţiile naţionale; este vitală crearea unor noi mecanisme de pedepsire a „consumatorilor” de servicii. Statisticile arată că în ultimii ani în România s-a produs o creştere a ponderii infracţiunilor de trafic cu persoane. Astfel în anul 2001, una din 1000 de infracţiuni a fost din sfera traficului de persoane. În 2002 însă, numărul infracţiunilor cercetate s-a dublat. Aceasta se poate datora şi intensificării eforturilor de identificare şi prindere a traficanţilor, în perspectiva securizării graniţelor pentru aderarea ţării în 2007. Aceeaşi tendinţă de dublare a numărului se înregistrează şi în cazul 17

Fundaţia pentru o Societate Deschisă, „Barometrul de Opinie Publică – Nov. 1999” şi „Barometrul de Opinie Publică – Mai 2003”.

18

Idem.

31

infracţiunilor de imigrare şi emigrare clandestină, tip de activitate infracţională asociată traficului de fiinţe umane. Tabel 17 – Infracţiuni legate de traficul de persoane (2001-2002) Numărul total al infracţiunilor, din care Trafic organizat cu fiinţe umane si organe - total Persoane cercetate - total Imigrări si emigrări clandestine organizate - total Persoane cercetate - total

2001 340414

2002 312204

397 430

685 625

423 530

665 581

Sursa: Poliţia Română (2002)

Printre Acţiunile prioritare (aprobate de Guvern în data de 4 aprilie 2002), în domeniul combaterii traficului cu fiinţe umane, sunt prevăzute următoarele obiective: Pe termen scurt: 1. Evaluarea cadrului legislativ în domeniul combaterii crimei organizate şi în special a traficului de fiinţe umane. 2. Întărirea capacităţii administrative de combatere a traficului de fiinţe umane (numirea unui procuror român care să lucreze în cadrul Centrului Regional SECI pentru combaterea criminalităţii transfrontaliere, înfiinţarea unui Centru de Resurse pe probleme de trafic de fiinţe umane , încheierea unui Memorandum de Înţelegere cu Organizaţia Internaţională a Migraţiei în domeniul cooperării pentru returnarea voluntară umanitară) 3. Întărirea cooperării internaţionale în domeniu Pe termen mediu: 1. Completarea cadrului legislativ în domeniul combaterii crimei organizate şi în special a traficului de fiinţe umane (adoptarea Legii privind protecţia martorului, Legii privind combaterea crimei organizate, Legii privind organizarea şi funcţionarea poliţiei, Legii privind Statutul Poliţistului) 2. Contribuţia la efortul regional de cooperare pentru combaterea traficului de fiinţe umane 3. Îmbunătăţirea asistenţei pentru victimele traficului de fiinţe umane (înfiinţarea unor centre de cazare pentru victimele traficului cu fiinţe umane la Bucureşti, Piteşti şi în zona de Vest a ţării) 4. Dezvoltarea unui sistem naţional pentru prevenirea traficului de fiinţe umane (implicarea Bisericii Ortodoxe Române, implementarea unor programe şcolare de informare a tinerilor privind riscurile traficului de fiinţe umane, elaborarea unui Program integrat de luptă împotriva crimei organizate transnaţionale şi transfrontaliere)

3.5.4. Creşterea consumului de droguri Consumul de droguri a explodat în ultimii ani pe fondul incapacităţii instituţiilor abilitate de a se organiza şi dezvolta programe de prevenţie şi recuperare. Reţelele de crimă organizată s-au extins masiv şi pe fondul corupţiei – al implicării în aceste reţele a unor persoane din sistemele menite să combată acest flagel. Creşterea consumului de droguri, concomitent cu scăderea vârstei de la care tinerii încep să devină consumatori reprezintă două dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă societatea românească. Ponderea cea mai mare a persoanelor consumatoare de droguri se înregistrează la grupa de vârstă 19-24 ani. Costurile mari ale serviciilor de recuperare a consumatorilor ca şi rata de succes în recuperarea acestora ar trebui să determine mobilizarea resurselor şi a energiilor către prevenirea masivă a creşterii numărului de consumatori. Excluziunea socială a persoanelor consumatoare de droguri este foarte greu de resorbit. Mai mult decât atât sentimentul de insecuritate al non-consumatorilor vis-à-vis de potenţialele acte violente ale consumatorilor, împinge la reacţii masive de marginalizare şi excluziune şi refuz de suport al acestora în vederea recuperării. Într-o cercetare realizată în octombrie 2001 (FSD, 2001) 18% dintre respondenţi au afirmat că au văzut pe stradă/ în vecinătatea locuinţei consumatori de droguri, în Bucureşti ponderea lor fiind de 45%. Cauzele acestui fenomen se regăsesc în procesele de dezorganizare socială (la toate nivelurile, dar în special la cel familial) şi personală, proliferarea activităţilor din sfera crimei organizate, dificultăţile economice ale unui masiv segment al populaţiei.

32

3.6. Incluziunea socială a femeilor şi promovarea egalităţii de gen Participarea socială deplină a femeilor este un deziderat care în România a fost realizat în mare parte încă din perioada comunistă. Există trei domenii importante în care se semnalează de obicei în lume inegalităţi pe criterii de gen: accesul la educaţie, accesul la piaţa muncii şi implicarea în luarea deciziilor.  Accesul fetelor/ femeilor la educaţie Chiar dacă în acest moment cuprinderea şcolară în ciclul primar şi gimnazial este foarte apropiată de 100% pentru ambele sexe, se constată diferenţe în stocul de educaţie existent. Astfel, numărul mediu de ani de educaţie pe care i-a parcurs un bărbat este cu aproape 1 mai mare decât numărul de ani de educaţie pe care i-a parcurs o femeie. De asemenea, procentul absolventelor (femei) de studii medii şi superioare este mai mic decât cel al absolvenţilor (bărbaţi) acestor forme de învăţământ. Aceste date nu sunt alarmante pentru prezent, nu fiindcă diferenţele ar fi mici, ci pentru că ele reflectă mai degrabă o istorie a accesului diferenţiat la educaţie decât prezentul. Astfel, spre exemplu, dintre persoanele care urmau la data recensământului din 2002 cursurile unei instituţii de învăţământ superior, 53,8% erau femei. De altfel, la nici un nivel de învăţământ nu se poate constata un acces mai redus al persoanelor de sex feminin: Tabel 18 – Ponderea femeilor participante la educaţie (2002) Nivelul instituţiei de învăţământ urmate Procent fete sau femei din total Primar 48,83 Gimnazial 48,70 Profesional şi de ucenici 40,29 Liceal 53,17 Postliceal şi de maiştri 65,03 Superior 53,80 Sursa: Recensământul populaţiei şi locuinţelor, 2002

Trebuie remarcată supra-reprezentarea fetelor şi în învăţământul postliceal şi superior. Se pare că numai după terminarea facultăţii o anumită atitudine conservatoare privind rolul femeii şi intrarea în rolul de mamă reduce participarea socială a femeilor care până la vârsta de absolvire a facultăţii sunt bine reprezentate în sistemul de educaţie.  Accesul fetelor/ femeilor la piaţa muncii Nici în ceea ce priveşte accesul la ocupare, nu se poate spune că există o diferenţă în defavoarea femeilor. Astfel, 48% dintre salariaţi sunt femei iar rata şomajului feminin este mai mică decât cea a şomajului masculin. Ponderea mai scăzută a femeilor atât în populaţia ocupată (44,24%), cât şi între şomeri (34,39%) se explică pe de o parte prin ieşirea mai timpurie la pensie a femeilor cât şi prin apartenenţa unora la categoria casnicelor (date valabile pentru anul 2002, sursa: INS). Se poate afirma că accesul femeilor pe piaţa muncii nu este diferit de cel al bărbaţilor.  Accesul femeilor la luarea deciziilor În ultimul timp a existat o preocupare colectivă de suport pentru creşterea participării femeilor în zone vizibile precum reprezentarea politică la nivel naţional/ local şi în funcţii de conducere la nivelul diferitelor organizaţii. Paradoxal, reprezentarea femeilor în consiliile locale şi în alte forme de reprezentare (mai ales în comunităţile locale) este încă foarte redusă. De exemplu, în anul 2000, doar 9,7% dintre parlamentari erau femei. Ponderea femeilor în personalul de conducere al organizaţiilor din România era în anul 2000 doar de 28,3%.

33

Cum se explică însă această discrepanţă mare între accesul şi participarea crescută femeilor la educaţie şi ocupare, pe de o parte, şi participarea lor redusă la luarea deciziilor, pe de altă parte? într-o serie de studii recente s-a constatat că participarea femeilor la nivel de reprezentare politică este foarte redusă încă de la bază, din comunităţile locale. În aceste condiţii este evident că nu pot fi selectate multe reprezentante femei pentru nivelurile judeţean şi naţional atât timp cât nu există o participare semnificativă a femeilor în organizaţiile locale, în comunităţi, atât timp cât nu există o bază de selecţie a liderilor de sex feminin la nivel comunitar. O explicaţie complementară a acestei excluderi (uneori o auto-excludere a femeilor de la participarea politică încă de la bază) este tradiţionalismul multor comunităţi în care persistă prejudecata conform căreia cei care conduc sunt bărbaţii, funcţiile femeii fiind limitate la asigurarea bunului mers al gospodăriei şi familiei. Oricare ar fi explicaţia participării scăzute a femeilor la viaţa politică este important de reţinut că incluziunea socială a femeilor pe această componentă, încurajarea participării femeilor la viaţa politică trebuie să se întâmple atât de sus în jos cât şi de jos în sus. Astfel, spre exemplu, înscrierea mai multor femei pe listele partidelor la alegerile parlamentare trebuie completată de recrutarea mai multor femei în partide şi de eforturi de a le implica mai mult în deciziile ce se iau în partide. O altă modalitate importantă este aceea de a implica femeile în deciziile comunitare sociale, economice, „a-politice” pentru ca ulterior să se implice şi în viaţa politică.

3.7. Zonele sever subdezvoltate – surse de excluziune socială În condiţiile României actuale, mediul rural prezintă caracteristici severe şi multiple de subdezvoltare. Lipsa de oportunităţi ocupaţionale în mediul rural a dus la o severă excluziune de pe piaţa muncii a locuitorilor din rural. Accesul la locuri de muncă salariale este foarte mic, iar oportunităţile de a obţine resursele necesare unui trai decent sunt considerabil mai mici decât în mediul urban. Există, de asemenea, numeroase situaţii în care accesul la diverse bunuri sau servicii esenţiale pentru nivelul de trai al populaţiei este foarte diferit de la o comunitate la alta, de la un judeţ la altul. Aceste diferenţe, uneori foarte mari, pot crea, prin comparaţia celor din zone sau comunităţi sărace, sentimentul de deprivare relativa fata de cei din comunităţile/ zonele mai bogate, mai prospere. Efectul poate fi numit excluziune „teritorială” sau „de comunitate”. Iată câteva exemple:

 

Accesul la apă curentă este foarte diferit între judeţele ţării, ponderea locuinţelor fără apă curentă fiind de 2-3 ori mai mică în Transilvania şi Banat comparativ cu Moldova şi Muntenia. Numărul de autoturisme la 1000 locuitori este în câteva judeţe precum Timiş, Mureş Constanţa, Sibiu plus Municipiul Bucureşti de 200 –289, în timp ce în altele precum Vaslui şi Botoşani este de 4-5 ori mai mic, adică 50 respectiv 58 autoturisme la 1000 de locuitori.



Există diferenţe semnificative în condiţiile de locuit între judeţe şi chiar regiuni. Faţă de 20-40 % locuinţe cu baie în mediul rural în judeţele din Transilvania, precum şi Constanţa, Bucureşti şi Ilfov, la 2-4% în judeţe precum Vaslui, Brăila, Botoşani, Galaţi, Buzău, Olt şi Dolj. Aceste diferenţe semnificative între calitatea vieţii din mediul rural în zone diferite ale României creează impresia de deprivare a unor zone întregi comparativ cu altele.



Cu o proporţie a pensionarilor de 110 – 130 % din numărul de persoane de peste 60 de ani (dintre care unii nu au pensie) unele judeţe ca cele din Transilvania, Banat şi o parte din Muntenia sunt net avantajate comparativ cu cele din Moldova şi Sudul Munteniei şi al Olteniei care au doar 70-80% pensionari raportat la populaţia similară, de peste 60 de ani. Această concentrare de venituri din pensii şi din salarii spre anumite judeţe creează

34

acolo premise pentru condiţii de trai mai bune şi este o explicaţie pentru alte tipuri de deprivare. Judeţele care înregistrează valori pozitive la diverşi indicatori de dezvoltare au şi o pondere a populaţiei rurale mult mai mică. Atunci când populaţia rurală este adesea de 2-3 ori mai numeroasă în judeţe precum Giurgiu, Dâmboviţa, Teleorman, Suceava, Botoşani sau Călăraşi comparativ cu Braşov, Hunedoara, Constanţa, Cluj sau Timiş multe dintre diferenţe se explică nu prin diferenţe culturale sau istorice ci pur şi simplu prin diferenţele între cele două medii de rezidenţă, între sat şi oraş ca tipuri de comunitate. Pe ansamblu, infrastructura rurală este puternic deficitară şi slabă calitativ. Aproximativ 90% din drumurile comunale sunt nepietruite, şi peste 80% din localităţi nu beneficiază de apă curentă, canalizare sau gaze naturale. În aceste condiţii doar cca. 13% din locuinţe sunt dotate cu baie şi 2% au încălzire centrală. Toate acestea arată că în mediul rural dimensiunea excluziunii de la locuire este semnificativă şi departe de a putea fi diminuată pe termen scurt şi chiar şi pe termen mediu. Se poate spune că în România, mediul rural în sine este o sursă de excluziune socială, pentru multe localităţi rurale accesul la condiţii minimale de viaţă precum curentul electric, apa curentă şi canalizarea sau serviciile primare de sănătate (accesul la un medic de familie) fiind foarte dificil sau inexistent.

35

Capitolul 4 - GRUPURI/ SEGMENTE SOCIALE EXCLUSE În momentul actual în România există o serie de grupuri sociale specifice cu risc accentuat, care sunt excluse din variatele sfere ale vieţii sociale, economice şi politice (copiii, persoanele vârstnice, şomerii, familiile monoparentale, familiile cu mulţi copii, persoanele fără adăpost, tinerii care la 18 ani părăsesc instituţiile pentru copii, victimele delincvenţei, persoanele cu dizabilităţi) precum şi o serie de procese de excluziune socială care întreţin acest fenomen. Aceste grupuri nu beneficiază de programe cuprinzătoare care să-i protejeze corespunzător. Dacă în ţările dezvoltate din Occident şomajul ca excluziune de pe piaţa muncii este considerat, prin consecinţele sale, ca fiind forma cea mai gravă de excluziune socială (el fiind considerat factor cauzator sau predispoziţional, adică generator şi al altor tipuri de excluziune), în România există şi alte situaţii, forme specifice de excluziune care presupun răspunsuri punctuale prin servicii specializate. Lipsa actelor de identitate la un număr însemnat de cetăţeni (în special de etnie roma) constituie o formă şi mai gravă de excluziune socială, aceşti oameni fiind excluşi chiar de la statutul (formal) de cetăţeni care le-ar fi conferit o mulţime de drepturi de care nu pot să beneficieze: alocaţia pentru copii, venit minim garantat, educaţie gratuită, servicii de sănătate gratuite pentru copii şi alte grupuri defavorizate, drept de vot, etc.

4.1. Copiii aflaţi în familii substitutive sau în instituţii Copiii reprezintă unul dintre segmentele cele mai afectate de sărăcie şi excluziune socială în perioada de tranziţie. Conform datelor statistice (CASPIS, 2002) ponderea copiilor 0-15 ani aflaţi în sărăcie în totalul grupei era la nivelul anului 2001 de 34,4%, iar în totalul săracilor de 22,6%, copiii fiind una dintre categoriile de populaţie cele mai afectate de sărăcie. Mai mult decât atât cca. 8,3% (362.000) dintre copiii 0-15 ani trăiau în sărăcie extremă. În ciuda progreselor semnificative înregistrate în ultimii ani copiii abandonaţi au reprezentat o problemă constantă de-a lungul tranziţiei, iar formele de suport au fost puţin eficiente. După 1989 numărul mare de copii abandonaţi şi instituţionalizaţi s-a datorat menţinerii unei natalităţi ridicate la familiile aflate în sărăcie extremă în ciuda scăderii generale a numărului de nou-născuţi. Tabel 19 - Situaţia copiilor aflaţi în afara familiei de origine, în plasament sau încredinţare 30.11.2003 Număr copii aflaţi în familii substitutive sau în instituţii din copii protejaţi in familii substitutive care, - la asistenţi maternali angajaţi ai serviciilor publice specializate - la asistenţi maternali angajaţi ai organismelor private autorizate - la rude pana la gr. IV inclusiv - la alte familii/ persoane - încredinţaţi in vederea adopţiei*) copii protejaţi în instituţii - în centre de plasament publice

83.8 11 45,9 65 12,65 7 544 25,81 7 5,669 1,278 37,8 46 32,17

100,0 % 54,8%

31.12.2001 87.51 8 37.55 3

100,0 % 57,1%

15,1% 0,7% 30,8% 6,8% 1,5% 45,2%

49.96 5

42,9%

38,4%

36

- în centre de plasament private Sursa: ANPCA

1 5,675

6,8%

În ciuda eforturilor depuse prin programele de prevenire a abandonului în maternităţi sau ulterior, în familie, numărul de cazuri de copii părăsiţi de părinţi şi încredinţaţi sistemului de protecţie socială a prezentat până nu demult tendinţe uşoare de creştere atât în sens absolut (ca număr total de copii părăsiţi) cât şi (mai ales) în sens relativ (ca procent din numărul de copii nounăscuţi). Reforma sistemului de protecţie a copilului iniţiată în 2001 a dus la o scădere promiţătoare a numărului de copii aflaţi in familii substitutive sau in instituţii, şi ceea ce este cel mai important – la scăderea semnificativă (cu peste 12.000) a numărului de copii protejaţi în instituţii (tabelul 19). Intervenţia suportivă pentru familiile sărace dezorganizate social, marii producători de abandon social, trebuie în continuare îmbunătăţită semnificativ mai ales pe componenta serviciilor de prevenire a naşterilor nedorite. O componentă importantă a incluziunii şi integrării sociale o constituie creşterea capacităţii populaţiei – şi în special a segmentelor sociale defavorizate - de planificare familială pentru evitarea naşterilor nedorite, dar şi crearea unui sistem de suport specific în vederea măririi responsabilităţii în luarea deciziei de a avea copii. Unul din factorii abandonului copiilor este şi lipsa de planificare familială ca urmare a nefolosirii contraceptivelor – nu doar datorită lipsei de informare ci şi datorită faptului că distribuţia contraceptivelor gratuite este deficitară. Segmentele cu riscuri ridicate de naşteri nedorite sunt încă relativ reduse ca număr dar pe fondul lipsei de politici de prevenire a naşterilor nedorite alimentează în continuare sistemul de instituţii şi de servicii alternative u copii abandonaţi. Complementar cu creşterea accesului la mijloace de planificare familială este vital să se dezvolte servicii de planificare familială şi consiliere pentru creşterea responsabilităţii părinţilor faţă de actul procreării. În ultimul an s-au luat măsuri de protecţie socială financiară care vor avea efecte pozitive în familiile sărace cu copii, introducerea de alocaţii speciale pentru familiile monoparentale şi familiile cu mulţi copii fiind două dintre exemple. Se înregistrează deja situaţii în care cupluri consensuale cu copii din rândul minorităţii rome solicită eliberarea de certificate de naştere pentru copii pentru a beneficia de noile prevederi legale. În trecut şi în prima perioadă de tranziţie până în 1997-1998, marea majoritate a copiilor abandonaţi erau plasaţi în instituţii. Principalele cauze ale instituţionalizării19 sunt relative la:  Situaţia materială precară a familiei: condiţiile de locuit (precare sau lipsa locuinţei), veniturile insuficiente pentru acoperirea nevoilor familiei,  Nivelul de educaţie redus al părinţilor (care le limitează accesul pe piaţa muncii, la locuri de muncă bine plătite dar şi percepţia viitorului) constituie factori ce au favorizat instituţionalizarea multor copii.  Familie numeroasă  Familii dezorganizate  Starea de sănătate a părinţilor  Starea de sănătate a copilului  Factori combinaţi: familie dezorganizată, lipsa de resurse, familie numeroasă Deşi s-a înregistrat o scădere a numărului de copii plasaţi în instituţii prin recurgerea la măsuri alternative (plasament în familie, încredinţarea copilului unor rude apropiate, adopţia sau întoarcerea în familia de origine) numărul lor rămâne încă ridicat, mai ales la categoriile de vârstă de peste 14 ani, care includ aproape jumătate din copiii instituţionalizaţi. La această situaţie a contribuit şi relativa lipsă de profesionişti în sistemul de protecţie a copilului. Deşi numărul angajaţilor instituţiilor publice care se ocupă de problemele copilului este aparent însemnat, majoritatea lor nu au calificare corespunzătoare. În anul 2003 în cadrul

19

Identificate în urma unei cercetări realizată de UNICEF şi Facultatea de Asistenţă Socială în toamna anului 2002.

37

Autorităţii Naţionale şi Direcţiilor Judeţene pentru Protecţia Copilului situaţia personalului era următoarea: Tabel 20 - Personalul total angajat în serviciile de protecţie a copilului ( SPSPC) 31 Mar.2002 30 Sept. 2003 100,0 36,843 Total 35.138 100,0% % .25 din aparatul propriu SPSPC 3.372 9,6% 4.944 13,4% care, centre de plasament 22.954 65,3% 17.870 48,5% asistenţi maternali profesionişti 7.436 21,2% 10.311 28,0% în alte servicii 1.378 3,9% 3.7120 10,1% Sursa: ANPCA

În anul 2002, dintre aceştia doar o mică parte erau asistenţi sociali profesionişti (2%), sociologi (0,2%), psihologi sau pedagogi (1,4%), în schimb 40% erau doar absolvenţi de liceu şi 33% doar absolvenţi de şcoală generală. Întregul sistem de asistenţă socială se confruntă cu o severă insuficienţă a personalului calificat. În mediul rural, din cele 1355 de comune care au personal angajat numai cu atribuţii de asistenţă socială, 124 de comune (4,61%) au asistenţi sociali cu studii superioare de specialitate, din care mai mult de jumătate se află în două judeţe: Vâlcea (25) şi Vrancea (39). În 882 de comune (32,83%) secretarul consiliului local îndeplineşte atribuţiile de asistenţă socială, iar în 444 de comune (16,53%) referentul de stare civilă, bibliotecarul, inginerul agronom, agentul agricol sau casierul se substituie asistentului social. În ciuda faptului că învăţământul de specialitate în asistenţă socială a fost reluat după 1989, şi începând cu 1995 au apărut primele generaţii de asistenţi sociali profesionişti, aceştia sunt insuficient absorbiţi pe piaţa muncii (datorită inerţiei sistemului instituţional care lucrează în continuare cu cei angajaţi, nespecialişti în domeniu), puţini dintre ei fiind încadraţi în sistemul public de instituţii, cei mai mulţi găsindu-şi locul în sectorul neguvernamental, iar alţii nu au posibilitatea să-şi practice profesia datorită lipsei de locuri de muncă, fie o abandonează la scurt timp după încheierea studiilor. Suportul pentru dezvoltarea normală a copilului a fost neglijat o lungă perioadă de timp. În acest domeniu suportul social este eficient în anumite componente, însă este deficitar în altele. Cuprinderea copiilor în învăţământul preşcolar este departe de a fi satisfăcătoare. Deşi statisticile arată că şcoala cuprinde cvasi-majoritatea copiilor, există însă totuşi un număr inacceptabil de ridicat de ne-înscriere în învăţământ, de abandon chiar din ciclul primar, şi mult mai accentuat în cel gimnazial. În suportul social pentru copii există încă un anumit dezechilibru; Dacă copiilor din instituţii sau plasament familial li s-a acordat atenţie şi resurse importante, pentru copiii aflaţi în situaţii de risc ridicat din familiile aflate în sărăcie extremă sau în proces de dezorganizare socială atenţia a fost mai scăzută deşi suportul financiar pentru aceştia a crescut în ultima vreme. Există încă segmente de copii în situaţii de risc pentru suportul şi protecţia cărora nu există mecanisme suficient de dezvoltate:

-

Copiii afectaţi de sărăcia extremă a familiilor lor; este cazul, de exemplu, al familiilor fără locuinţă sau al celor care, deşi au locuinţe, condiţiile de trai sunt extrem de severe; pentru aceste familii ajutorul financiar este insuficient.

-

Copiii neglijaţi sistematic şi grav de către părinţi (inclusiv copiii străzii, dintre care unii având familie).

-

Copiii exploataţi economic, în mod special prin forme extreme precum cerşitul şi punerea lor la munci grele; deşi este vorba despre un număr limitat de cazuri, categoria devine importantă prin gravitatea situaţiei lor de a fi excluşi în viitor de la o viaţă normală.

Suportul financiar pentru familiile cu copii a avut un traseu inegal, contradictoriu şi incoerent în perioada de tranziţie; în primii 10 ani ai tranziţiei, cu mici excepţii, a fost acordată o atenţie marginală familiei cu mulţi copii; abia după 2000 au fost elaborate o serie de legi şi dezvoltate o serie de programe focalizate pe suportul complex pentru copii, însă şi acestea sunt relativ insuficiente; deşi în acest moment suportul pentru familiile monoparentale şi cele cu mulţi copii

38

cunoaşte o nouă abordare, este necesară evaluarea continuă a acestor familii şi dezvoltarea masivă a serviciilor destinate acestor segmente pentru a elimina una dintre cele mai importante surse de excluziune socială pe termen lung (vezi tabelul 8). Grădiniţele au program scurt şi nu vin în întâmpinarea nevoilor actuale ale părinţilor; problema „copilului cu cheia de gât” moştenită de la regimul socialist nu s-a rezolvat în nici un fel; este nevoie de dezvoltarea şi implementarea unui program accesibil marii majorităţi a familiilor cu copii care să vină în întâmpinarea nevoilor acestora. Un asemenea program poate fi extins şi la ciclul primar, care să includă chiar pregătirea temelor în cadrul şcolii, în afara orelor de program şcolar (mai ales în mediul rural unde implicarea părinţilor în actul şcolar al copiilor este marginală). Educaţia, îngrijirea şi protecţia copilului de la naştere la 7 ani. Strategie naţională de dezvoltare a resurselor umane. Strategia a fost elaborată în 2002, prin colaborarea mai multor ministere relevante, reprezentanţe în România ale organizaţiilor internaţionale, instituţii de învăţământ superior şi institute de cercetare. Diagnoza sistemului de resurse implicat în educaţia şi îngrijirea copilului de la naştere la 7 ani şi enunţarea obiectivelor se face pe componente: componenta psihopedagogică, socială, sanitară şi comunitară. Obiectivele sunt proiectate în diferite orizonturi de timp, unele fiind considerate de interes permanent, altele fiind concepute pentru 10 ani, cele mai multe ţinând de orizontul de timp al actualei guvernări.

Segmentul de învăţământ vocaţional a căzut cel mai mult, o mare parte a tinerilor nedobândind o meserie viabilă la terminarea şcolii; pentru promovarea incluziunii sociale este necesară lansarea programului: „Şcoala trebuie terminată cu o profesie/ calificare”. În ceea ce priveşte conţinutul procesului de formare profesională, este decisiv necesar să trecem de la şcoala pentru industrie a megalomaniei ceauşiste, dar şi a primilor ani de după Revoluţie, la şcoala pentru prosperitate economică şi coeziune socială, în conformitate cu noile schimbări economice şi sociale care au avut loc. Activităţile pentru copii/ adolescenţi/ tineri în comunitate sunt cronic neglijate; se impune a fi urgent dezvoltate astfel de activităţi/ programe care să includă deprinderi active de viaţă, formarea tinerilor pentru integrare normală în comunitate şi opţiunea pentru valori fundamentale ale incluziunii sociale, prevenind astfel forme de asociere cu efecte nocive pentru tineri, adesea generatoare de excluziune socială. Stimularea unor iniţiative precum cele de reabilitare a căminelor culturale în mediul rural şi de construire de săli de sport în mediul urban reprezintă un început promiţător în această direcţie.

Procesele demografice şi incluziunea socială România se confruntă cu o prăbuşire a natalităţii după 1989 cu efecte negative asupra dezvoltării atât prezente cât mai ales pe termen lung. Două aspecte majore trebuie luate însă în considerare : a) deşi fertilitatea a scăzut, datorită unui sistem slab dezvoltat de suport pentru copii şi familiile cu copii există o rată ridicată de pierdere irecuperabilă a copiilor prin insuficienta dezvoltare şcolară şi personală, prin intrarea în mecanisme de excluziune socială precum delincvenţă, consum de droguri etc. b) se prefigurează tot mai clar ideea că România trebuie să accentueze o politică socială de suport pentru familiile cu copii şi prietenoasă demografic.

4.2. Copiii străzii Grupul copiilor străzii, deşi restrâns ca număr este grupul social cu riscul cel mai ridicat de excluziune socială pe dimensiuni multiple. Pentru mulţi dintre aceşti copii care au stat ani de zile în

39

stradă, şansa de recuperare socială totală este extrem de mică, ba chiar am putea spune că marea lor majoritate sunt relativ pierduţi pentru societate, nefiind recuperaţi în ciuda programelor destinate scoaterii lor din stradă. Factorii care au dus la această situaţie au fost punctaţi în nenumărate rapoarte şi diferite strategii. Principalele surse generatoare de asemenea situaţii sunt însă sărăcia, slaba protecţie socială a familiilor cu (mulţi) copii şi dezorganizarea socială. Aşa cum se subliniază şi în PNAInc, în ciuda variatelor programe întreprinse de multe organizaţii neguvernamentale, pe fondul unei reacţii inhibate a autorităţilor publice, numărul copiilor străzii nu pare a se fi diminuat decisiv în ultimii ani. Acest fapt ne poate conduce la concluzia că strategia de abordare a fenomenului nu este cea corectă, iar o serie de programe sunt adesea concepute simplist, consumatoare de mari resurse (în special finanţări externe) şi fără eficacitatea scontată. În 1998 într-un catalog al ONG-urilor din România cca. 1000 de ONG-uri declarau că au în sfera lor de activitate/ asistenţă şi grupul „copii ai străzii”. Conform diverselor estimări, numărul acestor copii în România nu excede 3500, iar numărul celor care trăiesc efectiv în stradă este de cca. 1000. Eforturile susţinute făcute pentru resorbirea fenomenului copiii străzii s-au dovedit puţin eficiente datorită abordărilor parţiale ale fenomenului: programele s-au adresat unei singure probleme a copilului şi unui număr limitat de cazuri. Este urgentă promovarea unei abordări globale şi decisive care să conducă la eradicarea fenomenului copiii străzii în integralitatea sa şi nu la ameliorarea situaţiei copiilor aflaţi în stradă sau la rezolvarea unui număr limitat de cazuri care ulterior sunt înlocuite de altele noi. Datele de până acum ne conduc deci la concluzia că fenomenul “copiii străzii” nu este atât de extins pentru a nu putea fi stăpânit. Problemele care au condus la perpetuarea lui ţin mai degrabă de: Lipsa unei strategii coerente, eficiente (strategii au existat dar au fost uneori nerealiste, utopice, «pompieristice» şi demagogice). Lipsa unui sistem de identificare şi monitorizare a tuturor cazurilor de copii ai străzii. Lipsa infrastructurii,a unor instituţii prietenoase şi a unor servicii specializate, adecvate situaţiilor diferite (lipsesc serviciile de preluare din stradă, de diagnosticare a cazului şi de «tranzit», de acomodare a acestora cu mediul familial sau instituţional în care vor intra). Lipsa unui organism specializat şi a unui sistem de acreditare a ONG-urilor şi instituţiilor publice implicate în protecţia copiilor străzii şi de coordonare a proiectelor şi resurselor. Astfel s-ar evita intervenţiile multiple, suprapunerile programelor pentru aceleaşi cazuri (în general cele mai «uşoare») şi lipsa completă de intervenţie în cazul altora (de obicei pentru cele mai dificile). -

Box. Care este profilul copiilor străzii? Într-un studiu realizat în anul 2000 pe 84 de copii ai străzii din Bucureşti, au fost constatate următoarele caracteristici ale acestora: 1. Au probleme legate de familia de origine:

 

2.

3.

4.

5.

Mama necunoscută – 6%, tatăl necunoscut – 19% din cazuri

Nu au mamă (nu a fost cunoscută sau a decedat) – 23% din cazuri  Părinţii nu sunt căsătoriţi legal (sunt în concubinaj, divorţaţi, nu sunt cunoscuţi) - 49% Etnia:  români - 79,8%  romi 20,2% (faţă de un procent de 4% -6% din populaţie cât reprezintă romii) Au probleme legate de actele de identitate:  Nu au certificat de naştere – 15,5%  Nu au buletin de identitate – 41% dintre cei de peste 14 ani Au probleme legate de comportament:  Fumează – 60%  Consumă droguri –19%  Consumă alcool – 17%  Au cazier – 15,5% Sunt în grija a două sau mai multe fundaţii – 49%

40

4.3. Tinerii care părăsesc instituţiile la 18 ani O problemă deosebit de importantă o reprezintă tinerii de 18 ani care trebuie să părăsească instituţiile de ocrotire. Numărul acestora este estimat la aproximativ 5000/an. Pentru marea lor majoritate nu există o alternativă instituţională, mulţi dintre ei neavând familie sau rude care să-i găzduiască. Multe instituţii practică menţinerea lor ilegală şi după împlinirea vârstei pentru că nu îi pot azvârli în stradă. Adesea ei nu ştiu să practice o meserie şi, mai grav, au un puternic deficit de socializare, nu ştiu să se relaţioneze cu cei din jur, să ia decizii, să ducă o viaţă socială normală, independentă, pentru că nu au învăţat toate acestea în instituţiile de tip cazarmă în care şi-au petrecut copilăria. Prin urmare, acest segment implică eforturi deosebite în vederea incluziuni sociale deoarece se pune simultan problema găsirii unei locuinţe, a unui loc de muncă, a construirii unor relaţii sociale şi interpersonale diferite prin natura lor de experienţa anterioară. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie a considerat că singura soluţie pentru tinerii care părăsesc instituţiile este descentralizarea problemei, deci şi a responsabilităţilor. Implicarea comunităţii locale este pozitivă dar astfel nu se rezolvă întreaga problemă. Este nevoie de un cadru instituţional (în special de legi) pentru a spori şansele de succes ale soluţiilor locale şi pentru a încuraja iniţiativele locale din acest domeniu. Este nevoie de centre de plasament comunitare pentru tineri în care să fie ţinuţi temporar cei care au împlinit 18 ani şi încă nu au o soluţie de viaţă independentă. Pornind de la numărul de tineri care se află în situaţia de a nu avea soluţii de cazare şi supravieţuire la ieşirea din instituţii la vârsta majoratului şi de la o perioada medie de 3-5 ani în care să li se acorde suport (cazare în primul rând) rezultă un necesar de aproximativ 10 mii de locuri de cazare în centre de suport) la nivel naţional pentru aceşti tineri deci aproximativ 100–400 de locuri în fiecare judeţ în funcţie de dimensiunile populaţiei şi gravitatea fenomenului. Elaborarea unui cadru legal adecvat şi pregătirea unor mecanisme social-economice care să faciliteze în mod "natural", prin mecanismele pieţei muncii, integrarea socială a tinerilor ce ies din instituţii, sunt esenţiale. Procesul de pregătire pentru şi chiar de plasare pe piaţa muncii trebuie să înceapă înainte de părăsirea instituţiei, încă de la 14-16 ani şi nu la împlinirea vârstei de 18 ani. Este recomandabilă încurajarea legislativă a angajării acestora (după vârsta de 16 ani) în slujbe cu program redus, cu obligativitatea de a merge şi la şcoală (angajatorul putând beneficia de scutiri de impozite sau de suportarea unei părţi din salariu de către stat în primii ani după modelul instituit pentru tinerii absolvenţi de liceu sau de facultate). Datele de cercetare au demonstrat că rezultatele unor proiecte pilot în acest sens au fost benefice – legătura creată între tânăr şi o firmă încă de la 14 ani creează pe lângă avantajul învăţării unei meserii şi pe acela al stabilirii unei relaţii de încredere între patron şi tânăr, până ce acesta împlineşte 18 ani.

4.4. Vârstnicii Deşi tranziţia a reuşit să asigure un grad ridicat de cuprindere a acestei categorii prin sistemul de pensii, valoarea pensiilor s-a degradat mai rapid decât cea a salariilor, iar sfera serviciilor sociale pentru vârstnici a fost sever neglijată (vezi tabelele 5 şi 6). Sărăcia şi izolarea multora dintre aceştia, la care s-a adăugat mult timp lipsa serviciilor comunitare, a făcut ca procesul de marginalizare şi excluziune socială difuză să capete de-a lungul timpului o amploare considerabilă.

41

În ceea ce priveşte suportul pentru persoane vârstnice în situaţii de dificultate deţinem încă un număr extrem de limitat de instituţii care să le asigure acestora condiţiile normale pentru viaţă. Sistemul de servicii de suport la domiciliu este abia la începutul dezvoltării sale. În ciuda promovării Legii 17/ 2000 privind dezvoltarea serviciilor comunitare pentru persoanele vârstnice, serviciile pentru această categorie sunt încă subdezvoltate. De exemplu, în judeţul Sibiu, în anul 2000 doar 1443 (2%) dintre vârstnici beneficiau de servicii de îngrijire comunitară, dintr-un total de 73198. Până în anul 2002 numărul beneficiarilor a crescut însă foarte puţin, ajungând la 1927 reprezentând cca. 2,7% din totalul vârstnicilor, creştere relativă înregistrată şi pe fondul scăderii acestei populaţii (70933). Datele de la nivelul anului 2001 (CASPIS, 2002) arată că 25,4% (cca. 244 000 persoane) din persoanele 65 de ani şi peste care trăiesc singure se află în sărăcie. Mulţi dintre săracii din această categorie sunt pensionari de asigurări sociale de stat. Sărăcia unora dintre ei se datorează şi inechităţilor din sistemul de pensii în stabilirea cuantumului pensiei (în aceleaşi condiţii de vechime şi contribuţie) în funcţie de perioada ieşirii la pensie. Astfel, generaţiile care au ieşit la pensie până în 1998 au fost dezavantajate, pensiile calculate fiind mai mici decât cele ale generaţiilor retrase din muncă după 1998. Există aici şi un efect pervers. Erodarea veniturilor pensionarilor a condus la creşterea incapacităţii de acoperire a cheltuielilor de hrană şi îngrijire medicală, la deteriorarea stării lor de sănătate fapt ce a determinat creşterea dependenţei de serviciile sociale şi medicale. Nu au fost încă dezvoltate programe care să vizeze pregătirea pentru pensionare şi identificarea posibilităţilor menţinerii unei vieţi active şi unei participări sociale semnificative a persoanelor vârstnice. O mare parte a vârstnicilor nu dispune de resurse suficiente pentru o viaţă decentă, pentru a participa activ la viaţa publică socială şi culturală, pentru a avea libertatea de decizie asupra propriei vieţi şi pentru a dispune de serviciile sociale de îngrijire în funcţie de nevoile individuale. Cheltuielile de locuire, de sănătate şi cele pentru alimente sunt dominantele cheltuielilor vârstnicilor din urban, în timp ce alte cheltuieli – precum cele de consum cultural, sunt reziduale.

4.5. Persoanele cu dizabilităţi În ciuda recentelor măsuri de incluziune socială promovate la nivel naţional, persoanele cu dizabilităţi reprezintă în continuare un grup vulnerabil la procesele de excluziune socială. Serviciile dezvoltate pentru această categorie – atât cele rezidenţiale cât şi cele comunitare – sunt încă insuficient dezvoltate şi finanţate. O parte dintre problemele cu care se confruntă acest grup, identificate şi în PNAInc, încă persistă: • Serviciile comunitare sistematice care să vină în sprijinul persoanelor cu handicap neinstituţionalizate sunt limitate, atât ca număr, cât şi ca tip. În toate judeţele numărul centrelor de zi ce oferă servicii de terapie şi programe de integrare socială persoanelor cu handicap este foarte mic, acestea fiind plasate în aproape toate cazurile în reşedinţa de judeţ, spre deosebire de instituţiile rezidenţiale care, multe dintre ele, sunt plasate în mediul rural. • Serviciile privind plata şi contractarea unor îngrijitori/ asistenţi personali pentru persoanele cu handicap grav sunt deficitare. • Lipsa capacităţii serviciilor sociale generale, nespecifice de a se adapta nevoilor speciale ale persoanelor cu handicap. • Lipsa oportunităţilor de muncă pentru persoanele cu handicap face ca majoritatea acestora, indiferent de gradul de handicap, să devină dependente de strategii pasive de suport şi sprijin, având ca efect creşterea rapidă a riscului de sărăcie. • Inechitatea accesului la servicii sociale fundamentale în raport cu ceilalţi indivizi face ca persoanele cu handicap mai sărace să fie si mai dezavantajate decât cele cu posibilităţi materiale mai ridicate, ducând la creşterea exponenţială a riscului de excluziune socială pentru acestea. • Inechitatea accesului la servicii/ beneficii de protecţie socială în cadrul grupurilor de persoane cu handicap, datorată distanţei fizice faţă de reşedinţa de judeţ.

42

Problemele instituţiilor rezidenţiale pentru persoane cu handicap vizează în principal capacitatea acestora de a recupera, cel puţin parţial, respectiv de a creşte capacitatea celor asistaţi de a se integra în mediul social şi familial natural, prin asigurarea unor servicii profesionale de o calitate cel puţin acceptabilă. Tabel 21 - Numărul persoanelor cu handicap instituţionalizate şi procentul acestora în populaţie, 1996-2000 1996 1997 1998 1999 2000 2003 Copii 3955 3909 3493 3186 1204 Adulţi 16622 17178 17608 18478 18343 Total 20577 21087 21101 21664 19547 19965 % din total populaţie 0,09 0,09 0,09 0,10 0,09 0,09 % din total persoane cu 4,81 4,44 5,16 5,12 5,28 4,86 handicap Sursa: SSPH Notă: Din 2000, copiii cu handicap au fost preluaţi de către protecţia copilului

La sfârşitul anului 2003 se înregistra un număr de 414.620 persoane cu dizabilităţi (1,91% din totalul populaţiei), din care 19.965 (4,81%) trăiau în mediu rezidenţial. Una dintre măsurile pozitive privind stimularea incluziunii sociale a persoanelor cu dizabilităţi se regăseşte în Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă. Această lege prevede la alin (2) din art. 80 şi 85 o serie de măsuri stimulative pentru angajatori, vizând încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, şi anume: - acordarea unei sume lunare reprezentând 1,5 salarii minime brute pe ţară, pe o perioadă de 18 luni, pentru angajatorii care încadrează în muncă pe o durată nedeterminată, absolvenţi din rândul persoanelor cu handicap; - acordarea unei sume lunare reprezentând valoarea unui salariu minim brut pe ţară, pe o perioadă de 12 luni, pentru angajatorii care au sub 100 de angajaţi şi care încadrează în muncă pe o durată nedeterminată persoane cu handicap, cu obligaţia menţinerii raporturilor de muncă cel puţin 2 ani; Această ultimă măsură vine să completeze o reglementare cuprinsă în art. 42 din O.U. 102/1999 ce vizează obligativitatea tuturor agenţilor economici cu cel puţin 100 de angajaţi de a angaja cel puţin 4% din numărul angajaţilor din rândul persoanelor cu handicap. În caz contrar agenţii economici sunt obligaţi să plătească lunar, în plus, către Fondul de Solidaritate Socială, o sumă egală cu un salariu minim brut pe economie pentru fiecare post pe care ar fi trebuit să angajeze o persoană cu handicap (articolul 43). Alte măsuri pozitive vizează: - accesibilizarea clădirilor publice, mijloacelor de transport în comun, telefoanelor publice, căilor de acces şi spaţiilor de parcare (L. 519/2002) – măsuri puse în practică deja (de la 77% accesibilizare clădiri publice, la 4,3% accesibilizare parcări). - Implementarea standardelor de calitate potrivit Ordinului 22/2003 al Secretarului de Stat al ANPH) – până în prezent gradul de implementare fiind de 55,3%. Un pas important în direcţia îmbunătăţirii situaţiei persoanelor cu dizabilităţi la constituit elaborarea „Strategiei naţionale privind protecţia specială şi integrarea socială a persoanelor cu handicap” (HG 1215/ 2002) – punct de plecare pentru „Planul Naţional de Acţiune pentru perioada 2003-2006”. Acest plan vizează: - reintegrarea în comunitate a persoanelor cu handicap care trăiesc acum în instituţii rezidenţiale coordonate de ANPH sau care trăiesc în familie fără un suport corespunzător; - promovarea unei participări active a persoanelor cu handicap în societate la toate nivelurile şi în toate sferele vieţii cotidiene; - crearea unui sistem de servicii comunitare care să permită persoanelor cu handicap să îşi trăiască propria viaţă cât mai independent posibil, asistate de o reţea de suport formată din oameni calificaţi şi de o legislaţie adecvată.

43

4.6. Delincvenţii Creşterea delincvenţei după 1989 nu este încă contracarată de existenţa unor instituţii fundamentale: tribunale pentru minori, modalităţi de recuperare şi reinserţie socială a minorilor delincvenţi, reinserţia socială a tuturor delincvenţilor care şi-au ispăşit pedeapsa, dar în mod special suportul social pentru victimele criminalităţii. Delincvenţa juvenilă este într-o continuă creştere. De exemplu numărul minorilor sancţionaţi definitiv de către instanţele de judecată a crescut de peste 5 ori în intervalul 1990199820 (grafic 2). Ponderea lor în totalul minorilor delincvenţi a crescut de la 8,3% în 1990 la 10,5% în 1998. Grafic 2 - Număr minori sanctionaţi definitiv în perioada 1990-2001 14000

11802

12000 9121

10000

11196 8797

6940

8000 6000 4000

9783

10377

3784

6738

6726

2000

2001

4590

1983

2000 0 1990

1991

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

De asemenea, numărul tinerilor (18-29 de ani) care au comis infracţiuni (şi care au fost cercetaţi) a crescut între 1993 şi 2000 cu cca. 70% (de la 55 625 cazuri în 1993 la 94 634 în 2000).21 Soluţia clasică a pedepselor privative de libertate pentru cei care comit infracţiuni generează în foarte multe cazuri nu recuperarea individului, ci mai degrabă pierderea lui pentru societate. Introducerea de curând a sistemului de probaţiune şi a unor pedepse alternative reprezintă un pas important în vederea re-integrării sociale mai rapide a delincvenţilor care au comis infracţiuni minore şi la evitarea excluziunii şi marginalizării sociale a acestora, şi la normalizarea relaţiilor dintre comunitate şi ex-delincvent.

4.7. Minoritatea roma Specificul excluziunii sociale la populaţia de romi din România constă tocmai în existenţa unor surse de excluziune care la majoritatea populaţiei nu există (sau sunt întâlnite extrem de rar). Whelan, B.J. şi Whelan, C.T., (1995) vorbesc despre marginalizarea indivizilor pe piaţa muncii ca “factor cauzator sau predispoziţional” al excluziunii sociale pentru că el determină reacţii de excludere în lanţ. Ceea ce constatăm la populaţia de romi din România este că există nu unul ci mai mulţi factori cauzatori ai excluziunii sociale. Dacă analizăm natura lor constatăm că, exceptând prezenţa pe piaţa muncii care poate fi determinată de condiţiile din comunitatea locală şi din ţară, factorii cauzatori au o determinare preponderent individuală şi într-o oarecare măsură culturală (sau chiar comunitară în 20 21

Banciu, Dan, Asistenţa socială şi justiţia pentru minori, în Revista de Asistenţă Socială, nr. 2/ 2003. Sursa : Ministerul de Interne, Inspectoratul General al Poliţiei

44

sensul comunităţii culturale), fiind vorba si de autoexcluziune într-o bună măsură. Iată câteva date statistice pentru:

Tabelul 22 - Factori cauzatori/ predispoziţionali ai excluziunii sociale la romi Factorul cauzator/ predispoziţional Nu au nici un act de identitate Nu au buletin deşi au peste 14 ani (şi au certificat de naştere) Nu au mers la şcoală deloc

Proporţia celor excluşi 3,1% din total populaţie de romi 5,7% dintre cei de peste 14 ani

24,4% dintre cei de peste 10 ani (care nu mai merg deloc la şcoală) Nu sunt căsătoriţi legal 39,4% dintre cei căsătoriţi Nu au o slujbă nu au lucrat nici măcar 52% dintre cei care au peste 14 ani, nu mai merg la ocazional după în 1997 şcoală şi care au răspuns la întrebare (28% dintre ei şi 1998 nu au dat un răspuns la întrebare) Nu au lucrat cu carte 84% dintre cei care au peste 14 ani, nu mai merg la de munca în 1997 sau şcoală şi care au răspuns la întrebare (28% dintre ei 1998 nu au dat un răspuns la întrebare) Sursa: baza de date ICCV „Romi 1998”.

Se pot observa cu relativă uşurinţă dimensiunile uriaşe pe care aceste forme primare, fundamentale de excluziune le au la populaţia de romi. Practic a vorbi despre sărăcie sau nivel de trai scăzut la indivizii care nu au situaţia actelor rezolvată (nu au certificat de naştere şi/sau buletin de identitate) este în fapt, inutil; aceştia sunt excluşi complet de la toate celelalte drepturi derivate din statutul de cetăţean: asistenţa socială, asigurări sociale, drept de participare politică, angajare într-un loc de muncă legal ocupat. Excluziunea socială a minorităţii rome Tipuri de excluziune A. Din sistemul democratic şi legal

B. De pe piaţa muncii

C. Din sistemul statului bunăstării (de protecţie sociala)

Forme ale excluziunii

Surse/cauze de/ale excluziune/ii

Consecinţe ale excluziunii (excluziune derivată/de tip consecinţă) - Excluşi de la statutul - auto-excluziunea - Nu pot participa la vot, nu formal de cetăţeni (nu au (dezinteresul faţă de pot beneficia de nici unul acte de identitate) normele formale) dintre beneficiile oferite de - lipsa de măsuri specifice sistemul de protecţie acestei probleme sociale. socială (vezi tipul C) - Nu au acte de proprietate - auto-excluziunea - Nu pot vinde sau lăsa pe casă/ pământ moştenire casa respectiv pământul, - Nu lucrează legal, (cu - este în primul rând o - Nu beneficiază de acte/carte de muncă) excluziune de natură asigurări sociale: de structurală, sistemul sănătate, şomaj , pensie, încurajând modelul. accidente de muncă, etc - Nu au un loc de muncă - este o excluziune care Practic urmează o serie de ţine de sistem dar şi de alte deprivări datorate individ şi comunitate locală lipsei veniturilor. - Nu au/nu ştiu să practice - auto-excluziune Şanse mici de a găsi un loc o meserie modernă, cu de muncă cerere pe piaţa muncii - Nu beneficiază de - Consecinţe în bună - Deprivare materială educaţie gratuită, de măsură şi ale primelor puternică alocaţie pentru copii, de două tipuri de excluziune asigurări sociale (A şi B) dar în multe cazuri este şi o opţiune individuală - Nu beneficiază de ajutor - Nu sunt resurse în - Deprivare materială social (deşi îndeplinesc comunitate condiţiile) - Atitudini discriminatorii - Nu beneficiază de masă - Nu există instituţia în - Deprivare materială la cantina de ajutor social comunitate - Nu au aplicat

45

D. Din sistemul familiei şi comunităţii

- Nu au suport din partea unui partener: nu sunt căsătoriţi (nici măcar fără acte), sunt divorţaţi, văduvi sau abandonaţi - Nu primesc suport/ajutor de la vecini, rude, prieteni când au nevoie

- Pentru cei necăsătoriţi şi divorţaţi este o opţiune individuală cei văduvi sau abandonaţi însă nu sunt suficient ajutaţi de sistem - Este o consecinţă a relaţiilor stabilite de individ (ţine şi de o anumită reciprocitate) dar şi lipsa resurselor în comunitate poate fi cauza

- Deficit de integrare interpersonală - Deprivare materială - Deficit de integrare interpersonală - Deprivare materială

Excluziunea de tip financiar a romilor. Romii sunt de departe categoria cea mai săracă din România: trei sferturi trăiesc în sărăcie şi mai bine de jumătate în sărăcie severă. Disproporţia între rata sărăciei severe înregistrată în cazul populaţiei rome şi cea pe total populaţie este mult mai importantă decât cea înregistrată în cazul ratei sărăciei.

Română Maghiară Romă Germană Alta

Tabel 23 - Rata sărăciei în funcţie de etnie (2001) Rata sărăciei severe Rata sărăciei 9,3 24,4 6,4 19,9 52,2 75,1 1,8 7,4 11,3 31,7

Sursa: calcule CASPIS (2003) pe baza datelor INS referitoare la 2001

Sursele principale de venituri ale populaţiei se bazează pe activităţi ocazionale şi pe alocaţiile copiilor: Tabel 23 - Contribuţia diferitelor surse de venituri la bugetele populaţiei de romi – decila 1 comparativ cu decila 5 (1998) Decila 1 Decila 5 Alocaţia pentru copii Pensii Beneficii de şomaj Salarii Activităţi pe cont propriu şi ocazionale Sursa: baza de date ICCV „Romi 1998”.

63,1 0,0 0,3 0,0 31,8

26,4 9,2 4,3 6,2 46,6

Persoanele fără acte de identitate Din diverse considerente în 1998 în România existau aproximativ 50 mii de persoane fără nici un act de identitate, majoritatea covârşitoare fiind romi. Numărul acesta se menţine încă la un nivel semnificativ întrucât programele de sprijin pentru obţinerea actelor de identitate s-au limitat la anumite judeţe/ zone şi au inclus un număr relativ mic de persoane (sub 10 000 după anumite estimări). O analiză pe categorii de vârstă relevă ponderea foarte mare a celor fără acte în rândul copiilor comparativ cu cea din rândul adulţilor. Analiza detaliată pe ani relevă o pondere relativ egală a lipsei actelor în funcţie de vârstă la copiii sub 14 ani. Singura explicaţie plauzibilă este diminuarea autorităţii (şi autoritarismului ca metodă) instituţiilor statului după 1989 şi poate şi creşterea costurilor procurării certificatului de identitate pentru familiile de romi cu copii fără acte. Introducerea alocaţiilor pentru familiile cu mulţi copii a fost un factor care a crescut numărul de cereri de constituire a actelor de identitate. Tabelul 24 – Situaţia persoanelor fără certificat de naştere în populaţia de romi Categoria de vârstă 0-13 ani 14-25

% nu au certificat de naştere 4,8 1,8

46

26-45 46-65 Peste 65 Total

Sursa: baza de date ICCV „Romi 1998”.

1,3 1,4 1,3 3,1

Dintre cauzele constatate în diverse studii menţionăm cea mai frecventă legată de refuzul unor maternităţi de a elibera adeverinţa provizorie mamelor care nu au acte de identitate. Ulterior este foarte complicat de obţinut un certificat de naştere fără această adeverinţă. O altă cauză frecventă este dorinţa mamei (necăsătorită legal) de a da copilului numele de familie al tatălui, care este absent (în detenţie sau la lucru departe de familie). Ulterior, datorită demersului complicat legat de lipsa tatălui, unele familii/ mame renunţă şi copilul rămâne fără acte de identitate. O a treia cauză este obligativitatea de a lua certificatul din localitatea în care s-a născut copilul. Dacă copilul a fost născut departe de casă, ulterior pentru familie este prea costisitor să meargă din nou acolo pentru certificat. Un element care îngreunează procedura pe fondul situaţiilor anterioare este birocraţia exagerată ce trebuie depăşită dacă se doreşte obţinerea unui certificat de naştere după ce copilul a împlinit un an. Chiar dacă în ultimii ani s-au implementat proiecte destinate romilor fără acte şi în câteva judeţe (de exemplu în Galaţi) mii de romi au fost sprijiniţi pentru a dobândi o identitate legală estimăm că numărul celor care încă nu au certificat de naştere sau alt document care să le ateste statutul de cetăţean este in continuare foarte mare (de ordinul zecilor de mii de persoane). Consecinţe: locuinţe ilegal ocupate sau construite Influenţa situaţiei lipsei actelor de identitate asupra altor tipuri de acte determinante pentru situaţia sociala a romilor este de asemenea importantă. Nevoia de a avea o locuinţă este una de bază pentru orice persoană. Situaţia proprietăţii acelei locuinţe şi a actelor care să o ateste este esenţială într-un stat de drept. Pentru majoritatea populaţiei României situaţia locuinţei este rezolvată (cel puţin cantitativ) prin proprietatea privată asupra propriei locuinţe. Există şi o parte semnificativă din populaţie care locuieşte însă cu chirie. În România a locui cu chirie în prezent constituie în general un dezavantaj, preţul chiriei pe de-o parte şi lipsa de siguranţă privind păstrarea contractului pe termen mediu şi lung (mai ales pe fondul schimbării de proprietate în cazul caselor naţionalizate). Acestea sunt două surse posibile de deprivare privind locuinţa. Dintre romi 16,5 % locuiesc cu chirie, ceea ce înseamnă că au un risc de excluziune ridicat pe această componentă. Dar o situaţie şi mai gravă o întâlnim la cei 21% (!) dintre romi care locuiesc într-o casă pentru care nu au acte de proprietate, casă construită sau, (în cazuri mai rare) ocupată ilegal. Pe lângă problemele juridice pe care această situaţie le ridică (este vorba de multe zeci de mii de gospodării de romi) riscul de excluziune socială este extrem de ridicat, practic sute de mii de persoane fiind în pericol de a-şi pierde locuinţa dacă legea s-ar aplica în litera ei. Tabel 25 – Situaţia locuirii la populaţia de romi Situaţia locuinţei Casă la curte cu chirie Apartament cu chirie Apartament proprietate Casă personală (a familiei) cu acte pe teren Casă construită ilegal (fără acte pe teren) Nu au răspuns la întrebare

Pondere 6,5% 10% 11% 50% 21%

Pondere Total la bloc: 21% Total la casă: 77,5%

Pondere Total cu chirie 16,5% Total proprietate legală 61% Total proprietate ilegală 21%

1,5%

Sursa: baza de date ICCV „Romi 1998”.

Cauzele posibile ale acestei situaţii ţin după părerea noastră, pe de-o parte de stabilizarea relativ recentă şi în bună măsură sub o anumită presiune politică a unei părţi importante a populaţiei de romi şi pe de alta, de ritmul mare de creştere a populaţiei de romi care, pe fondul resurselor limitate ale unor familii tinere a condus la soluţii extreme, de construire abuzivă a unor locuinţe pe terenuri ale statului sau comunităţilor (islazuri comunale, de exemplu). Deşi complexă, problema proprietăţii asupra

47

locuinţelor trebuie rezolvată (cu flexibilitate a soluţiilor şi cu accent pe interesul păstrării construcţiei în toate cazurile în care este posibil şi a constituirii dreptului de proprietate pentru romi) pentru că altfel va încuraja perpetuarea modelului la familiile tinere care se află în situaţii similare. Departe de a fi una secundară, problema densităţii locuirii la populaţia de romi (care este şi ea cauzatoare de deprivare şi de excluziune socială) este una cu semnificaţie majoră pentru politicile sociale referitoare la locuire.

Probleme legate de educaţia copiilor în comunităţile de romi Într-un studiu din 199222 s-a constatat că doar 51% dintre copiii romi din România având vârsta de 10 ani frecventau regulat cursurile şcolare. Alţi 14% întrerupseseră şcoala, 16% o frecventau ”când şi când”, iar 19% nici nu se înscriseseră vreodată. Situaţia era alarmantă dar s-a ameliorat puţin după introducerea condiţiei de a frecventa şcoala pentru obţinerea alocaţiei de stat pentru copii (şi, mai recent, din 2002, ca urmare a introducerii programului «Cornul şi laptele»). Deşi participarea romilor la educaţie a crescut, performanţa pare a fi în continuare scăzută. Atunci când nu este obligatorie, educaţia formală este în bună parte refuzată de romi chiar dacă este gratuită precum grădiniţa, liceul, şcolile vocaţionale sau facultăţile de stat . Doar 20% dintre copiii romi de vârstă corespunzătoare sunt înscrişi la grădiniţă. Situaţia frecventării ciclurilor de învăţământ superioare este şi mai gravă: dacă un sfert dintre romi nu au absolvit nici o clasă şi aproape jumătate dintre ei au absolvit maxim 4 clase, doar 5 % au terminat liceul şi doar 0,2% au făcut o facultate. Analfabetismul este o sursă primară de excluziune extrem de semnificativă pentru populaţia de romi din România. Practic cei 39% analfabeţi şi semi-analfabeţi au în primul rând şanse minime de participare pe piaţa muncii.

Participarea romilor pe piaţa muncii Aşezaţi în anumite comunităţi relativ recent (în anii ‘50, ’65 şi unii chiar mai târziu), practic de o generaţie sau două, mulţi dintre romi sunt în situaţia imigranţilor occidentali în privinţa relaţiei lor cu comunitatea în care sunt ultimii veniţi. Ei sunt adesea nu doar lipsiţi de mijloace elementare de trai ci au şi un deficit de educaţie şi calificare ce îi face să poată lucra doar ca muncitori necalificaţi, muncitori agricoli, în slujbe prost plătite şi vulnerabile, fiind printre ultimii sosiţi şi adesea printre primii concediaţi în cazul restructurărilor. Vechimea lor în munci salariale este adesea insuficientă pentru a beneficia de asigurări sociale, iar vulnerabilitatea este cu atât mai ridicată. Toate cele de mai sus pot fi sintetizate într-o explicaţie grafică a lanţurilor cauzale care conduc la excluziunea romilor de pe piaţa muncii şi care explică o parte din consecinţele ei şi mai ales cercul vicios al excluderii. Cod de culori: - roşu – surse „exterioare” individului (comunitate sau stat) - verde – autoexcluziune - portocaliu – consecinţe ale excluderii de pe piaţa muncii - negru – consecinţe asupra familiei

Sursele de ex cluziune de pe piaţa muncii a romilor

22

C. Zamfir şi E. Zamfir (coord.), 1992, „Ţiganii între îngrijorare şi ignorare”, Ed. Alternative, Bucureşti

48

Nu sunt locuri de muncă în comunitate

Economia nu funcţionează/ Statul nu crează locuri de muncă

Nu lucrează deloc/ nu lucrează cu carte de muncă

Nu au acte

Nu are bunuri în dotare (calitate a vieţii redusă)

Nu au bani

Nu are profesie modernă Nu au asigurări

Copiii nu au acte Copiii nu merg la şcoală (Cerc vicios)

Nu a mers la şcoală

S-a căsătorit devreme

Membrii familiei nu au asigurări

Măsuri de promovare a incluziunii sociale a populaţiei de romi Strategia de îmbunătăţire a situaţiei romilor (adoptată prin HG 430/25.04.2001) Strategia adoptată în anul 2001 de Guvernul României reprezintă o asumare politică cu obiective înalt detailate. Documentul vizează 10 mari domenii de acţiune, pornind de la administraţie publică, securitate socială, sănătate, economie, justiţie şi ordine publică, protecţia copilului şi mergând până la educaţie, cultură, comunicare şi participare civică. Strategia conţine direcţii de acţiune pentru 10 ani şi un plan detaliat de măsuri pentru 4 ani, precum şi o structura instituţională capabilă să asigure implementarea obiectivelor Strategiei la nivel central şi la nivel local. Totodată, s-a constituit un grup de monitorizare a implementării strategiei, format din reprezentanţi ai guvernului şi ai organizaţiilor de rom. Ca urmare a acestei Strategii: • La nivel central funcţionează Comitetul Mixt de Implementare şi Monitorizare a Strategiei şi Comisiile ministeriale pentru romi • La nivel local, au fost înfiinţate 41 de birouri judeţene pentru romi şi 399 de experţi în problemele romilor la nivelul primăriilor. • Pentru anul 2002, în vederea îmbunătăţirii accesului romilor la serviciile de sănătate, Ministerul Sănătăţii a finanţat din bugetul propriu formarea şi angajarea unui număr de peste 200 mediatori sanitari, la nivel naţional. • Au fost monitorizate şi sancţionate cadrele MI care au săvârşit acte de discriminare a cetăţenilor de etnie romă. • Au fost numiţi cei 42 de inspectori şcolari pentru învăţământul în limba romani dintre care jumătate aparţin acestei etnii. • Ministerul Educaţiei a iniţiat şi implementat programul “Accesul la educaţie al grupurilor dezavantajate, în special al copiilor romi” cu un buget de 8,33 milioane EURO (7 milioane EURO de la Uniunea Europeană şi 1,33 milioane EURO de la Guvernul României). Programul se va finaliza in anul 2004 şi include comunităţi din 10 judeţe în care se acordă suport pentru îmbunătăţirea accesului la educaţie pentru copiii romi.

49

Capitolul 5 - POLITICI SOCIALE ÎN DOMENIUL INCLUZIUNII SOCIALE În acest moment este vital ca incluziunea socială să fie internalizată/ inclusă în sistemul de valori/ responsabilităţi/ direcţii de acţiune al tuturor instituţiilor sociale. Aceasta trebuie să devină în cel mai scurt timp direcţia prioritară/ fundamentală a unei strategii viabile şi a unor programe comprehensive de promovare a incluziunii sociale şi prevenire şi absorbţie a excluziunii sociale.

5.1. CASPIS şi eforturile de promovare a incluziunii sociale prin intermediul PNAInc Manifestarea unor procese economice şi sociale negative în perioada de tranziţie a condus la apariţia unor fenomene de excluziune socială şi marginalizare care afectează în mod special anumite grupuri sociale. În ultimii ani s-au realizat o serie de studii asupra sărăciei (ICCV 1995, Banca Mondiala 1996, ICCV & INS & PNUD 1998, ICCV & PNUD 2001, Guvernul României & CASPIS 2002) precum şi de evaluare a unor programe şi politici sociale care surprind fragmente din procesul de excluziune şi marginalizare socială. Deoarece sărăcia este mai degrabă un concept uni-dimensional, este imperativ necesară abordarea multi-dimensională a fenomenului de excluziune socială ca factor important în procesele de dezorganizare socială. Dincolo de dimensiunea reală actuală a excluziunii sociale – a cărei cunoaştere este neîndoielnic importantă dar care permite tratarea situaţiilor este deci mai degrabă o abordare de tip reactiv – este foarte important să cunoaştem sursele excluziunii sociale în vederea unei abordări de tip preventiv în sensul eliminării/ diminuării factorilor generatori de excluziune socială. Documentul cel mai important şi mai cuprinzător în acest sens este reprezentat de „Planul Naţional Anti-sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale” (PNAinc) elaborat în cadrul Comisiei Antisărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale (CASPIS) şi aprobat de Guvernul României în iulie 2002. PNAinc este conceput ca un instrument al procesului de dezvoltare socială, având următoarele funcţii:

•

Un instrument de conştientizare colectivă a problemelor societăţii româneşti şi a direcţiilor construcţiei sociale; al dezvoltării culturii acţiunii anti-sărăcie şi de promovare a unei societăţi incluzive. • Promovarea unui concept articulat de politică socială, cristalizat într-un număr de principii fundamentale. • Un plan de acţiune globală, multisectorială (pe principalele sectoare ale vieţii sociale), multinivelare (nivel naţional, judeţean, local) de prevenire / absorbţie a sărăciei şi excluziunii sociale şi de promovare a incluziunii sociale. PNAinc este conceput ca un instrument de acţiune globală, care să stimuleze articularea planurilor de acţiune sectoriale şi locale • Oferă un cadru de referinţă pentru implantarea în întreaga activitate publică a obiectivului dezvoltării unei societăţi prospere şi inclusive • Un instrument de monitorizare a eforturilor guvernamentale de prevenire / absorbţie a sărăciei şi de promovare a incluziunii sociale. Orice încercare de diminuare a excluziunii sociale şi eliminare a unor forme de excluziune socială pleacă atât de la identificarea surselor de excluziune, cât şi de la obiectivele morale şi sociale referitoare la ce fel de societate vrea România să construiască în următorii ani. Încercând să formuleze un răspuns în acest sens, în PNAinc se subliniază faptul că obiectivul central şi de termen lung al României este acela de „Creare Creare a unei societăţi prospere, activă economic, social şi politic, cu un nivel ridicat de responsabilitate colectivă şi individuală, coezivă social, cu un nivel ridicat de oportunităţi pentru toţi.” toţi.

50

Societatea românească va trebui să devină în scurt timp o societate:  Activă: capabilă să se dezvolte economic şi social, să fructifice oportunităţile şi să facă faţă constructiv şi eficient riscurilor, să-şi dezvolte continuu capacităţile şi să activizeze segmentele sociale excluse, pasivizate, cu risc de involuţie şi de dependenţă.  Coezivă social: un grad ridicat de solidaritate socială, în care segmentele excluse social, trăind în condiţii de deprivare socială accentuată, să fie minimizate: • eliminarea surselor de excluziune socială, discriminare, promovarea unor mecanisme puternice de incluziune socială • asigurarea pentru fiecare a unui standard minim decent de viaţă şi accesul la serviciile sociale fundamentale • o societate fără polarizări sociale şi economice, în care diferenţele sunt echitabile şi stimulative, iar nu generatoare de tensiuni şi conflicte sociale.  Care să ofere oportunităţi pentru toţi: o societate în care fiecărui membru i se acordă şanse reale de a lua parte activ în toate sferele vieţii sociale: • oportunităţi economice – participare activă şi profitabilă la viaţa economică; • oportunităţi de dezvoltare socială şi personală: acces la sistemul şcolar, la serviciile medicale, la cultură, oportunităţi de pregătire profesională; • acces la bunurile şi serviciile fundamentale: locuinţă în primul rând, bunurile şi serviciile necesare unei vieţi civilizate, mediu social-comunitar civilizat şi sigur, natură nepoluată; • oportunităţi de participare socială şi politică. Rezumând aceste trei caracteristici - activă, coezivă social şi oportunităţi pentru toţi – se poate spune că modelul de societate pe care România vrea să-l construiască se bazează pe o societate incluzivă, în care grupurile tradiţional/ actuale excluse social să găsească oportunităţi de dezvoltare normală. Tocmai în acest sens sunt definite şi principalele obiective privind dezvoltarea socială prin incluziune socială: • eradicarea sărăciei extreme produsă de contingenţele vieţii, • absorbţia accentuată a excluziunii sociale severe şi lichidării unor probleme sociale extrem de grave, cu impact moral devastator: situaţia copiilor din instituţii, copiii străzii, copiii abandonaţi, vârstnicii lipsiţi de orice suport social şi economic; • lansarea procesului de absorbţie progresivă a stării de sărăcie, caracteristică difuză a unei mase mari a populaţiei. Ideologia retragerii statului din reconstrucţia socială este unul dintre factorii responsabili pentru amplificarea excluziunii sociale. Este nevoie de o reconstruire a sistemului public de prevenire şi suport social. Creşterea rapidă a rolului autorităţilor locale în ultimii ani oferă noi oportunităţi de dezvoltare a parteneriatului local în prevenirea şi combaterea excluziunii sociale, eliminând intervenţia centralizată birocratică. CASPIS încearcă să promoveze un nou tip de parteneriat în abordarea marilor probleme sociale: „iniţiativa locală” complementar cu „finanţarea multi-nivelară” - comunitate, judeţ, buget naţional, programe internaţionale. Parteneriat multi-nivelar în finanţarea programelor locale reprezintă o opţiune fundamentală în momentul de faţă când procesul de descentralizare este abia la început şi resursele financiare locale ale comunităţilor sunt insuficiente pentru dezvoltarea şi implementarea de proiecte locale de dezvoltare socială. În acest context trebuie accentuată opţiunea actuală a creşterii finanţării pe proiecte care poate asigura o eficacitate mult mai crescută şi o utilizare judicioasă şi responsabilă a resurselor. O asemenea opţiune trebuie urgent exploatată întrucât aici există un spaţiu uriaş de dezvoltare nu numai instituţională, dar şi tehnică şi metodologică. Complementar cu descentralizarea este vitală creşterea capacităţilor naţionale de proiectare strategică şi de utilizare eficientă a resurselor financiare pe programe, precum şi creşterea capacităţii de diagnoză a problemelor sociale şi de monitorizare a lor.

51

Sedimentarea structurilor româneşti după o tranziţie turbulentă deschide posibilitatea (care trebuie urgent valorificată) promovării unor programe de diagnoză şi monitorizare a proceselor de excluziune socială cât şi de evaluare a politicilor şi programelor sociale. În ultimul timp s-a multiplicat enorm numărul de programe sociale. Trebuie să intrăm decisiv într-o nouă fază, de dezvoltare a tehnicilor de monitorizare şi evaluare a acestor programe. Dacă variatele programe şi-au dovedit eficienţa lor potenţială, lipsa de control şi de evaluare a făcut din multe dintre ele mecanisme de risipă a resurselor financiare, mai ales în condiţiile lipsei unor criterii clare de performanţă. Este necesar de a depăşi amploarea exagerată a experimentelor pilot care nu sunt concepute a duce la construcţii instituţionale lărgite, naţionale. Accentul trebuie să cadă pe dezvoltarea instituţională centrată pe parteneriatul public/ comunitar. O direcţie importantă o reprezintă şi creşterea responsabilităţii celorlalţi actori comunitari în susţinerea şi promovarea valorilor incluziunii şi coeziunii sociale şi dezvoltarea de mecanisme de suport pentru multiplicarea iniţiativelor lor de ordin social. România dar şi comunitatea europeană trebuie să conştientizeze că în viitorul apropiat se prefigurează noi tipuri de excluziune socială la nivel european. Noile ţări în proces de integrare europeană încep să se confrunte cu multiple riscuri de excluziune socială în ciuda eforturilor de aliniere la standardele europene. Este esenţial ca România, în parteneriat cu celelalte ţări europene, să dezvolte mecanisme pan-europene de incluziune socială.

5.2. Reforma sistemului de asistenţă socială – mecanism fundamental de promovare a incluziunii sociale în România Pachetul fundamental legislativ care a creat cadrul reformei sistemului de asistenţă socială din România este prezentat în tabelul următor: Legea

1. Legea 705/2001 privind Sistemul Naţional de Asistenţă Socială

Grupuri ţintă - familiile cu copii minori în întreţinere - persoanele cu deficienţe/ dizabilităţi - alte grupuri vulnerabile - familiile aflate sub pragul de sărăcie - persoanele vârstnice

Drepturi/ beneficii prevăzute - prestaţii sociale în bani sau în natură - alocaţii familiale pentru familiile cu copii, cu referire la naşterea, educaţia şi întreţinerea copiilor - ajutoare sociale (în bani sau în natură) acordate persoanelor ale căror venituri sunt insuficiente

-ajutoare speciale pentru persoanele cu

2. Legea 116/2002 privind Prevenirea şi Combaterea Marginalizării Sociale

- - tinerii 16-25 de ani care vor fi sprijiniţi de ANOFM în vederea incluziunii profesionale pe piaţa muncii (tineri singuri şi cu copii în întreţinere; tineri familişti cu/ fără copii în întreţinere ş.a.) - persoanele de până în 35 de ani care nuşi pot cumpăra o locuinţă prin forţe proprii (tineri proveniţi din centrele de plasament; familişti de până la 35 de ani cu/ fără copii în întreţinere ş.a) - persoanele beneficiare de VMG - copii din familiile beneficiare de VMG care au în întreţinere 2 sau mai mulţi copii care sunt înscrişi la şcoală, inclusiv cei care-şi continuă studiile în învăţământul superior - adulţi

deficienţe/ dizabilităţi - servicii de asistenţă socială: a) comunitară, acordate la domiciliu/ familie/ comunitate b) specializate, acordate atât la domiciliu cât mai ales în instituţii specializate - servicii de îngrijire socio-medicală - - suport pentru integrarea tinerilor pe piaţa muncii prin compensarea cu până la 75% a salariului acordat pe o perioadă de 2 ani - accesul la o locuinţă: acoperirea integrală a avansului estimat pentru dobândirea unei locuinţe sau chiria pe o perioadă de maximum 3 ani, din fondurile CJ - accesul la asistenţă medicală (de urgenţă şi curativă) pentru beneficiarii de VMG - accesul la educaţie a) bursă de şcolarizare (sumă indexabilă acordată de la BS-MEC/

52

3. Legea 416/2001 privind Venitul Minim Garantat

4. Legea privind protecţia familiilor monoparentale (în curs de adoptare)

- - diferite tipuri de familii, definite în art. 2 şi 3 al legii care fac dovada (pe baza testării mijloacelor) că veniturile lor sunt sub nivelul prevăzut de lege - soţiile celor care satisfac stagiul militar obligatoriu care nu realizează venituri sau acestea sunt mai mici decât salariul minim brut/ economie (art. 23)

- copiii din familiile monoparentale şi părinţii care îşi cresc singuri copii

BL) b)programe de alfabetizare a adulţilor (bursă de alfabetizare) - asigurarea unui venit minim fiecărei familii prin acordarea lunară a unor sume reprezentând diferenţa dintre venitul net al familiei şi venitul garantat pentru tipul respectiv de familie - nivelul VMG se indexează anual prin HG - ajutor pentru încălzirea locuinţei pentru lunile nov-martie - alocaţie pentru copiii nou-născuţi, acordată pentru primii 4 nou născuţi - alte ajutoare de urgenţă - suport financiar pentru familiile monoparentale

Prin pachetul de legi-cadru adoptate după anul 2000 (împreună cu legislaţia secundară dar aferentă) în sfera asistenţei sociale s-au rezolvat într-o manieră coerentă multe dintre problemele de bază ale grupurilor sociale excluse. Primele legi referitoare la venitul minim garantat, marginalizarea socială, familiile cu mulţi copii şi familiile monoparentale au rezolvat în bună măsură problema asigurări unor resurse financiare minimale pentru segmentele sociale cele mai sărace. Alte măsuri precum programul „cornul şi laptele”, celelalte măsuri de încurajare a participării şcolare, măsurile pentru protecţia socială a romilor, strategia de promovare a ocupării forţei de muncă, au contribuit de asemenea substanţial la acoperirea altor nevoi de bază, la creşterea participării şcolare şi a participării pe piaţa muncii a unor grupuri dezavantajate. Următoarea etapă, cea mai dificilă datorită moştenirii unui deficit sever de servicii de asistenţă socială la nivel comunitar, este crucială pentru promovarea incluziunii sociale în sfera asistenţei sociale, şi se referă în special la implementarea sistemului de servicii comunitare de asistenţă socială. Iată în continuare câteva dintre coordonatele reformei în domeniul serviciilor de asistenţă socială din România: O schimbare promiţătoare în reforma asistenţei sociale Noua reorganizare a Guvernului din iulie 2003 a marcat, după mai bine de 10 ani de aşteptare, o deschidere cu multiple posibilităţi reale pentru o reformă structurată a sistemului serviciilor de asistenţă sociale din România, fundată pe o filozofie multisectorială şi interdepartamentală, de tip integrator. Această nouă abordare a problemelor sociale, cât şi a politicilor sociale în sfera protecţiei şi asistenţei sociale aduce mari şanse de creştere a eficienţei sprijinului persoanelor în dificultate. Pornindu-se de la cerinţele generale ale unei politici sociale integrate, coerente, politică centrată pe cuplarea eforturilor şi resurselor financiare din sistemul asistenţei sociale şi, ale cărei principii au fost formulate de foarte mult timp de numeroase studii de cercetare, rapoarte naţionale elaborate în mediul academic, Guvernul actual a gândit noua structură a MMSSF pe baza unei viziuni moderne de natură a elimina pierderile din sistemul de asistenţă socială, datorate fragmentării politicilor de suport şi dispersării serviciilor de asistenţă socială la numeroase ministere şi agenţii guvernamentale. Astfel, pentru prima dată în istoria postdecembristă, problemele sociale sunt grupate de un organism guvernamental unic, responsabil în domeniu, capabil să reconstruiască într-un mod structurat şi coerent sistemul de protecţie şi asistenţă socială. Se porneşte, firesc, de la ideea că nevoile indivizilor sunt complex structurate, de tip integrat, şi ele nu pot fi gândite şi soluţionate pe „bucăţele”, pe „felii.” … După părerea noastră, noul organism guvernamental, în noua sa structură, va putea elimina acele disfuncţionalităţi majore create pe parcursul tranziţiei privind politicile sociale de sprijin pentru cei în dificultate. Pregătirea unei metodologii clare de implementare a unei astfel de politici unitare, integrate, este acum posibilă datorită noii structuri instituţionale a MMSSF, ea fiind sprijinită şi de legea cadru a asistenţei sociale apărută în 2001.

53

Legea cadru a asistenţei sociale are de fapt la bază o nouă filozofie, care se centrează pe sprijinul direct al familiei şi comunităţii, plasând serviciile de ajutor social în proximitatea nevoilor beneficiarului. Se realizează astfel armonizarea eforturilor umane, a resurselor financiare şi instituţionale la nivel local, însă sub coordonarea şi responsabilitatea unui singur minister/organism guvernamental. În acest context, se deschide o perspectivă optimistă privind dezvoltarea unui sistem public naţional de servicii specializate în asistenţă socială, care să acopere întreaga gamă de activităţi orientate către prevenirea şi soluţionarea multiplelor nevoi individuale. Noul proiect de lege a serviciilor de asistenţă socială va accentua necesitatea parteneriatului dintre sistemul public şi cel privat, dintre autorităţile locale şi ONG-uri în desfăşurarea multiplelor activităţi de prevenire şi combatere a marginalizării sociale, precum şi a recuperării celor în dificultate prin acţiuni sistematice orientate spre formarea şi dezvoltarea unui spirit de solidaritate umană. E drept că aceste noi oportunităţi create prin apariţia noului minister nu reprezintă automat şi soluţii miraculoase la nenumăratele probleme sociale şi umane. Este necesară o politică de implementare a obiectivelor concrete ce ţin de dezvoltarea unor servicii sociale specializate pe termen mediu şi lung, care să prevină riscurile sociale şi umane şi/sau să le diminueze în timp. Toate aceste activităţi trebuie să fie dublate nu numai de forme instituţionalizate corespunzătoare, ci şi de reglementări legislative adecvate, precum şi de resurse umane calificate în domeniu. Ordonanţa din august 2003 privind dezvoltarea serviciilor sociale promovează aceste cerinţe, care vor stabiliza în timp un sistem public structurat, specializat de protecţie a celor marginalizaţi. Funcţiile serviciilor de asistenţă socială. Pornindu-se de la aceste principii generale, prin sistemul de servicii de asistenţă socială se vor dezvolta activităţi de tip specializat capabile să ajute la: Identificarea şi înregistrarea segmentului de populaţie care face obiectul activităţilor de asistenţă socială.  Diagnoza clară a problemelor psihosociale cu care persoanele vulnerabile sau grupurile se pot confrunta la un moment dat.  Dezvoltarea unui sistem coerent de programe, măsuri profesionalizate care să ducă la recuperarea şi prevenirea riscurilor sociale.  Identificarea surselor de finanţare a programelor de asistenţă socială.  Ajutor în vederea conştientizării propriilor probleme de către cei aflaţi în situaţii de risc.  Stabilirea drepturilor şi modalităţilor concrete de acces la serviciile specializate de asistenţă socială a potenţialilor beneficiari.  Suport prin consiliere, terapie individuală sau de grup în vederea refacerii capacităţilor de integrare socială a beneficiarilor.  Dezvoltarea unor programe de cercetare ştiinţifică la nivel naţional şi local în vederea cunoaşterii şi înţelegerii problemelor sociale şi a cadrului legislativ necesar pentru stabilirea tipurilor de beneficii/prestaţii, a specificului serviciilor specializate, a rolului instituţiilor publice şi a celor nonguvernamentale în acest proces.  Stabilirea şi respectarea drepturilor din perspectiva beneficiarilor: - asistenţă socială focalizată pe tipuri/categorii de beneficiari; - respectarea demnităţii şi integrităţii personale a beneficiarului; - păstrarea confidenţialităţii. Funcţiile serviciilor comunitare de asistenţă socială. Acestea se referă la:  stabilirea drepturilor şi furnizarea de prestaţii/beneficii sociale şi financiare la nivel comunitar;  oferirea, acolo unde este cazul, de servicii de îngrijire social-medicală;  promovarea unor programe locale de asistenţă socială;  coordonarea/mobilizarea/facilitarea iniţiativelor locale de asistenţă socială;  iniţierea unor parteneriate locale în domeniul asistenţei sociale;  contribuţia/iniţierea de programe de dezvoltare comunitară;  organizarea, administrarea, coordonarea, supervizarea unor unităţi/instituţii de asistenţă socială specializate, de interes comunitar;

54

 supervizarea standardelor de calitate pentru serviciile dezvoltate de ONG-uri. Tipuri de activităţi desfăşurate de asistenţii sociali prin servicii specializate Ca tipuri principale de activităţi desfăşurate de asistentul social în cadrul unor servicii specializate putem puncta câteva mai semnificative în prezent, fără însă a epuiza lista acestora:  consiliere familială şi sprijin terapeutic în depăşirea unor situaţii de criză;  suport social şi psihologic în situaţii critice de viaţă;  asistenţă şi protecţie a copilului din centrele de plasament, asistenţă maternală, adopţie, instituţii;  sprijin pentru persoanele afectate de violenţa domestică;  prevenirea şi tratarea abuzului emoţional, fizic, sexual la copii, tineri şi adulţi;  prevenirea şi tratarea dependenţei de drog, alcool etc.;  sprijin pentru copiii delincvenţi şi corectarea abaterilor de la normele sociale de viaţă;  sprijinirea tinerelor mame singure aflate în situaţii dificile;  sprijinirea şi integrarea acelor persoane sau familii din casele sociale ale căror vieţi sunt puse în pericol (adăposturi);  ajutor specializat pentru cei săraci, şomeri, tineri proveniţi din casele de copii, copiii străzii etc. Prin activităţile sistematic desfăşurate de tip specializat, serviciile de asistenţă socială au ca funcţii de bază:  prevenirea instalării unor procese sociale patologice (consumul de droguri, delincvenţa, abandonul copilului şi cel şcolar, violenţa domestică, neglijarea şi abuzul copiilor etc.);  oferirea unui suport corespunzător persoanelor care nu pot depăşi, prin forţe proprii, situaţiile de dificultate în care se află;  asigurarea unui mediu pozitiv care să ofere condiţii de dezvoltare normală copilului;  oferirea de informare şi consiliere asupra drepturilor şi oportunităţilor beneficiarilor de servicii de asistenţă socială;  dezvoltarea capacităţilor proprii de soluţionare a problemelor cu care se confruntă indivizii, familia, grupurile, comunităţile;  suport profesional pentru persoanele aflate în dificultate;  facilitarea absorbţiei suportului social;  focalizarea şi eficientizarea suportului social;  apărarea intereselor şi drepturilor celor în dificultate;  identificarea problemelor sociale grave şi a cazurilor speciale (inventa-rierea problemelor locale şi comunitare);  stabilirea priorităţilor în procesul intervenţiei sociale;  formarea personalului calificat/specializat în acordarea asistenţei sociale;  stabilirea procedurilor de rezolvare a problemelor sociale şi umane;  stabilirea bazelor parteneriatelor locale;  stabilirea complementarităţii: servicii generale – servicii specializate;  focalizarea în primul rând pe prevenţie şi asistenţă socială şi apoi pe terapie şi recuperare. Tendinţe în dezvoltarea serviciilor de asistenţă socială:  descentralizarea serviciilor;  descentralizarea bugetării; corelarea între bugetarea centrată pe programe şi mobilizarea resurselor locale;  descentralizarea proceselor de conducere/control;  redefinirea funcţiilor serviciilor de asistenţă socială în condiţiile creşterii rapide a autonomiei locale, în vederea evitării atât a unei tensiuni contraproductive între guvernarea naţională şi autorităţile locale, cât şi a unei descentralizări haotice şi nesusţinută de resurse tehnice;

55

 elaborarea unei diagnoze complexe a problemelor cu care familia şi copilul se confruntă în            

momentul de faţă, stabilirea tipurilor de risc care pot afecta atât viaţa normală a familiei, cât şi a comunităţilor; informarea comunităţii asupra problemelor familiei şi copilului; coordonarea elaborării unei strategii multisectoriale; monitorizarea şi evaluarea politicilor de suport pentru cei aflaţi în nevoie; propuneri de îmbunătăţire a politicilor de protecţie socială; reconsiderarea sistemului de beneficii materiale destinate familiei şi copilului: unificarea sistemului, focalizarea lui mai bună pe cei aflaţi efectiv în nevoie; reconsiderarea mecanismelor de distribuire a beneficiilor; dezvoltarea unui sistem de servicii de asistenţă socială centrat pe familie; dezvoltarea de programe speciale naţionale orientate pe problemele prioritare ale întregii societăţi; stimularea dezvoltării sectorului nonguvernamental în asistenţa socială; înfiinţarea unui Consiliu naţional pentru proceduri şi standarde în serviciile de asistenţă socială; promovarea politicilor sociale decise la nivel naţional şi monitorizarea îndeplinirii acestora, inclusiv a standardelor de calitate minimă; stimularea şi susţinerea cercetării în domeniul asistenţei sociale; stabilirea în judeţe a priorităţilor şi orientarea flexibilă a resurselor existente spre realizarea acestor priorităţi; preluarea tuturor serviciilor de asistenţă socială în cadrul unui sistem integrat.

Coordonate ale unei strategii privind dezvoltarea sistemului serviciilor de asistenţă socială Principalele coordonate ale dezvoltării serviciilor publice de asistenţă socială vor viza:  Elaborarea unei politici generale privind sistemul public al serviciilor de asistenţă socială.  Asigurarea formării specialiştilor şi a perfecţionării lor profesionale continue.  Axarea serviciilor de asistenţă socială generală pe prevenţie, dar şi pe susţinerea familiei în dificultate.  Stabilirea priorităţilor naţionale în asistenţa socială.  Stabilirea standardelor minime de calitate a serviciilor de asistenţă socială, împreună cu asociaţia profesională a asistenţilor sociali.  Stimularea elaborării şi adoptării codului deontologic al asistenţilor sociali.  Dezvoltarea şi difuzarea de proceduri/inovaţii în activitatea de asistenţă socială în colaborare cu universităţile şi cu Federaţia Naţională a Asistenţilor Sociali.  Controlul şi asigurarea respectării standardelor de calitate în activitatea serviciilor de asistenţă socială.  Stabilirea, împreună cu organizaţiile profesionale ale asistenţilor sociali, a procedurii de acreditare şi evaluare a organizaţiilor care acţionează în sistemul de asistenţă socială, asigurând respectarea drepturilor cetăţenilor, inclusiv a unor standarde minime de calitate în funcţionarea serviciilor de asistenţă socială.  Asigurarea unui control riguros, în numele respectării drepturilor fundamentale ale cetăţeanului, al activităţii tuturor organizaţiilor de asistenţă socială, publice sau private care oferă servicii de asistenţă socială.  Dezvoltarea unor programe naţionale pe probleme considerate a fi prioritare, în cadrul unor organisme statale şi nonguvernamentale (ministere, agenţii guvernamentale, instituţii publice etc.). Aceste programe vor fi orientate spre: - Susţinerea economică a familiilor cu grad ridicat de sărăcie, mai ales a familiilor cu mulţi cu copii. - Asigurarea accesului la locuinţe adecvate al tinerelor familii şi al familiilor cu copii. - Prevenirea abandonului copilului şi reintegrarea în familie asupra copiilor abandonaţi. - Prevenirea şi contracararea situaţiilor de neglijare, abuz a copilului.

56

- Prevenirea şi combaterea fenomenelor de violenţă în familie, mai ales împotriva femeilor şi copiilor. - Promovarea sănătăţii reproducerii; educaţie sanitară în sfera sănătăţii familiei şi a nutriţiei sănătoase. - Prevenirea delincvenţei juvenile şi recuperarea socială a delincvenţilor. - Prevenirea şi tratarea alcoolismului, a dependenţei de droguri atât la adulţi, cât şi la copii. - Îmbunătăţirea formelor de asistenţă a copiilor abandonaţi.

57

Capitolul 6 - RECOMANDĂRI ŞI DIRECŢII DE ACŢIUNE 1)

O primă categorie a direcţiilor de acţiune se referă la absorbţia definitivă a unor forme grave de excluziune socială care au rezultat din procesul de tranziţie: 1.1. Eliminarea situaţiilor de persoane fără acte de identitate (în majoritate romi) care nu au acces la nici o formă de protecţie socială, la nici unul dintre drepturile cetăţeneşti; deşi procentul persoanelor fără acte de identitate este nesemnificativ, cifrele absolute estimate, 40-50 mii de persoane sunt îngrijorătoare. 1.2. Reducerea drastică a procesului de abandon şcolar şi analfabetism şi asigurarea accesului la educaţie primară pentru toţi; pentru cei care au abandonat şcoala sau nu au fost niciodată înscrişi trebuie dezvoltate şi finanţate programe speciale de alfabetizare astfel încât să dobândească deprinderile minime necesare pentru scris, citit şi socotit care să fie recunoscute printr-o „diplomă/ certificat de alfabetizare”. 1.3. Reducerea drastică şi încercarea de eliminare a situaţiei de copii, adulţi sau familii care locuiesc în stradă; în acest sens este esenţială amenajarea de către autorităţile locale a unor adăposturi şi locuinţe de urgenţă în toată ţara; 1.4. Monitorizarea situaţiilor de evacuare forţată din locuinţele dobândite de foştii proprietari, identificarea şi dezvoltarea de alternative de locuire pentru familiile evacuate.

2)

Direcţii de acţiune pentru promovarea incluziunii sociale în sfera educaţiei 2.1. Suport pentru copiii dotaţi defavorizaţi (în special cei din mediul rural). Introducerea unui pachet de burse, subvenţii şi gratuităţi pentru elevii si studenţii merituoşi din familii sărace şi în special din mediul rural pentru a reduce excluziunea acestora de la educaţia la nivele de liceu şi facultate.  Haine/uniformă de şcoală, încălţăminte, rechizite care pot fi oferite „în natură”;  Bilete gratuite (nu doar subvenţionate) lunare de călătorie între localitatea de origine şi liceu/ facultate;  Masă gratuită la cantină sau bonuri de masă suficiente pentru necesităţile alimentare lunare;  Cazare gratuită la cămine sau plata cotei de întreţinere la bloc. Este de văzut în ce măsură aceste burse complete de studii ar trebuie acordate tuturor elevilor şi studenţilor care au intrat la liceu sau facultate şi au venitul mediu pe membru de familie mai mic decât venitul minim pe economie. 2.2. Suport pentru educaţia copiilor romi.  Continuarea formării şi utilizării de mediatori şcolari în comunităţile cu abandon şcolar ridicat preponderent de romi.  Locurile subvenţionate la liceu şi facultate ar trebui să continue să fie acordate, rezultatele anterioare fiind pozitive.  Copiii romi vor beneficia de bursele acordate celor săraci care învaţă la liceu sau facultate.  Accesul la grădiniţă trebuie asigurat prin înfiinţarea unor grădiniţe în toate localităţile rurale cu populaţie numeroasă de romi unde nu există deja, iar abandonul şcolar şi analfabetismul sunt semnificative.  O atenţie specială trebuie acordată participării şcolare a fetelor rome în comunităţile tradiţionale.  Înscrierea la şcoală a copiilor fără acte trebuie acceptată printr-o procedură simplă (o declaraţie a părinţilor cum că nu au acte) urmând a fi

58

însoţită de eliberarea gratuită a actelor de identitate prin demersurile făcute de instituţia de educaţie pe parcursul anului şcolar. 2.3. Introducerea în şcoală pe tot parcursul ei a unui program integrat de învăţare a deprinderilor de viaţă, cunoştinţe despre organizarea şi funcţionarea societăţii, inclusiv a sistemului politic şi de participare socială; educaţia civică, educaţia pentru viaţă, educaţia sexuală, stimularea comunicării dintre tineri, prevenirea consumului de droguri şi alcool etc. Aceste teme trebuie să fie incluse în programele şcolare de toate nivelurile în urma unor evaluări ale nevoilor; 2.4. Astfel de teme şi altele trebuie de asemenea introduse în programe de educaţie pentru adulţi şi tineri din comunităţi sărace inclusiv pentru cei care beneficiază de venit minim garantat sau aflaţi în programe de reinserţie socială (pedepse alternative/ probaţiune) prin echivalarea unor obligaţii de muncă în folosul comunităţii cu echivalentul în timp al participării la astfel de cursuri/ programe de instruire. 2.5. Promovarea educaţiei incluzive; trebuie acţionat prin intermediul unor campanii naţionale pentru educarea populaţiei pentru a-i accepta în scoli pe copiii HIV pozitivi, pe cei cu handicap sau alte categorii respinşi de comunitate şi care nu prezintă pericol pentru ceilalţi copii.

3)

Eliminarea formelor de excluziune socială din sfera serviciilor de sănătate 3.1. Întrucât beneficiile financiare sociale şi salariile minime nu permit unor categorii sociale să plătească servicii medicale esenţiale, se impune acţionarea pentru creşterea accesului la serviciile de sănătate fundamentale a acestor categorii cu venituri insuficiente. 3.2. Creşterea accesului grupurilor defavorizate la mijloace de contracepţie prin introducerea unui contraceptiv pe lista de medicamente gratuite şi distribuirea lui către cuplurile sărace cu risc ridicat de sarcini nedorite şi de abandon. 3.3. Reforma a produs o inegalizare a accesului care a înlocuit serviciile medicale teritoriale cu medicii de familie, sistem complet ineficient mai ales pentru mediul rural. Se impune creşterea accesului la servicii în mediul rural; una dintre posibilele măsuri este oferirea unor stimulente mult mai atractive în bani sau în natură pentru medici pentru a accepta să profeseze in localităţile/ zonele care nu au medici (sau nu au medici suficienţi) 3.4. Creşterea accentului pe prevenţie şi tratarea în faze incipiente a problemelor de sănătate. 4)

Promovarea incluziunii sociale în sfera locuirii 4.1. Amenajarea masivă de locuinţe sociale în toate judeţele şi oraşele şi respectarea criteriilor de acordare a acestora conform legii locuinţei. 4.2. Sprijinirea în continuare a familiilor sărace pentru plata cheltuielilor de încălzire a locuinţei pe perioada de iarnă 4.3. Identificarea şi monitorizarea persoanelor cu datorii la întreţinere şi stimularea autorităţilor locale de a imagina strategii de re-eşalonare a plăţilor. 4.4. Creşterea accesului populaţiei sărace la consumul de utilităţi publice. 4.5. Îmbunătăţirea condiţiilor de locuire a populaţiei din mediul rural prin investiţii în infrastructura de bază.

5)

Promovarea incluziunii pe piaţa muncii 5.1. Dezvoltarea de servicii ocupaţionale integrate 5.2. Stimularea măsurilor active de combatere a şomajului, cu accent pe crearea de locuri de muncă şi consecutiv creşterea numărului de salariaţi. Aceasta va duce şi la posibilitatea reechilibrării rapide a raportului de dependenţă salariaţi/ pensionari. 5.3. Accent special pentru crearea efectiva de locuri de munca mai ales acolo unde neocuparea este foarte ridicata.

59

5.4. Susţinerea de locuri de muncă şi activităţi aducătoare de venit în mediul rural şi în zonele defavorizate pentru a reduce excluziunea teritorială. 5.5. Accent pe creşterea ocupării în populaţia de romi prin creşterea oportunităţilor de angajare prin programe de alfabetizare şi apoi de consiliere şi calificare. 5.6. Stimularea angajării în economia formală concomitent cu descurajarea şi sancţionarea drastică a celor care lucrează în economia subterană (în special a angajatorilor) 6) Eliminarea unor forme de excluziune socială în sfera beneficiilor/ drepturilor financiare 6.1. Eliminarea discrepanţelor dintre pensiile acordate pentru aceleaşi condiţii de munca, aceeaşi vechime şi aceeaşi categorie ocupaţională, discrepanţe rezultate ca urmare a ieşirii la pensie în momente de timp diferite. 6.2. Promovarea unei politici mai echilibrate privind salariului minim care să împiedice pe de o parte o serie de angajatori să acorde salarii reale mai mici decât salariul minim pe economie, iar pe de altă parte salariile mari oferite de unii angajatori să fie înregistrate ca atare în cărţile de muncă şi nu la nivelul salariului minim pe economie. O măsură fundamentală în acest sens este aceea a stabilirii unor salarii minime diferenţiate (fie teritorial pe criterii de dezvoltare, fie pe ramuri sau în funcţie de alte criterii combinate). 6.3. Pentru a reduce dificultăţile de co-finanţare a VMG de către comunităţile locale sărace, co-finanţarea trebuie să fie făcută prin participarea tuturor comunităţilor locale dar nu cu un procent fix ci cu procentaje variabile, proporţionale cu nivelul de dezvoltare al localităţii. 7) asistenţă socială

Promovarea incluziunii sociale în sfera serviciilor de

7.1. Promovarea unui sistem integrat de servicii de asistenţă socială întrucât actualul sistem, în ciuda ultimelor evoluţii pozitive încă este fragmentat. 7.2. Diversificarea serviciilor oferite întrucât în prezent se oferă o gamă foarte limitată de servicii de asistenţă socială (de exemplu servicii de consiliere, servicii de reinserţie socială, de pedepse alternative/ probaţiune, peer groups pentru problemele tinerilor şi alte multe servicii nu sunt disponibile în România) 7.3. Regândirea legislativă şi instituţională a sistemului delincvenţei juvenile: tribunale separate pentru minori, pedepse alternative la închisoare, etc. 7.4. Trecerea treptată de la serviciile oferite în instituţii (şi acestea insuficiente şi uneori de calitate redusă) la servicii de asistenţă socială oferite în comunitate (centre de zi, case sociale) sau în familie/ la domiciliu. 7.5. Pentru categoriile defavorizate pentru care cererea de instituţionalizare este foarte mare iar locurile în instituţii foarte puţine (de exemplu persoanele vârstnice) creşterea numărului de locuri în instituţii poate fi o măsură temporară pozitivă, concomitentă cu creşterea capacităţilor de rezolvare comunitară a acestor probleme şi concomitent cu creşterea calităţii îngrijirii în astfel de instituţii. 7.6. Creşterea capacităţii Ministerului Muncii Solidarităţii Sociale şi al Familiei de a elabora strategii şi de a organiza sistemul de servicii de asistenţă socială. 7.7. Creşterea numărului şi mai ales a calităţii resurselor umane din sistemul de servicii de asistenţă socială.

60

Bibliografie  ATKINSON TONY (coord.), “Social Indicators – The EU and Social Inclusion”, Oxford University Press, 2002  BARBU GH., STROIE S., TAMBREA N., ZAMFIR C., Poverty Size: Romania 1994, in Social Policy towards Poverty. Comparative Approach, Golinowska S.(ed.), Occasional Papers, No.8, Warsaw 1996.  CASTELLS MANUEL, “End of Millennium” – 2nd edition, Oxford University Press, 2000.



HANTRAIS LINDA, “Social Policy in the European Union”, 2000, Macmillan, 2nd ed.

 LANG CAROLINE & SUE WILKINSON “Social Inclusion”, Fact Sheet, Museums & Galleries Commission, MGC Education, Access & Audience Development, 2000  MOLNAR M., POENARU M., Minimul de trai (pragul de sărăcie) în România, CIDE, Bucureşti, 1992.  MOLNAR, M., Sărăcia şi protecţia socială, Ed. Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1999.  MURIE ALAN, “The dynamics of social exclusion and neighbourhood decline: housing, welfare regimes and the underclass”, Eurex, European Online Seminar On Urban Transformations, Poverty, Spatial Segregation And Social Exclusion, University of Urbino, Istitute of Sociology, Lecture 12, 2002  PREDA MARIAN, “Politica socială românească: între sărăcie şi globalizare”, Editura Polirom, Iaşi, 2002.  RĂBOACĂ GH., BATI I., PÂRCIOG S., Minimul de trai, punct central de referinţă pentru orientarea şi fundamentarea politicii şi protecţiei sociale; lucrare prezentată la seminarul româno-german pe probleme de asistenţă socială, Poiana Braşov, 1994.  RUHL CH., DĂIANU D., (coord.), Tranziţia economică în România. Trecut, prezent şi viitor, Lucrările Conferinţei "România 2000. 10 ani de tranziţie - trecut, prezent şi viitor", Imprimeria Arta Grafică, Bucureşti, 1999.  SAHN D., SIMLER K., Raport preliminar privind sărăcia în România, date provizorii trim.II/1994, November, Cornell University, SUA.  Social Protection Committee, „Report on indicators on the field of poverty and social exclusion”, 2001  TEŞLIUC C. M., POP L., TEŞLIUC E. D., Sărăcia şi sistemul de protecţie socială, Editura Polirom, Bucureşti, 2001.  UNTEANU CRISTIAN "Putem fi cu mult mai eficienţi decât am putea crede", Interviu realizat cu Comisarul european pentru ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale Anna Diamantopoulou, Bruxelles  VÂLCEANU G.,(coord.), Nivelul de trai minim în România, Study notebook, No.88, Institute for National Economy, Bucharest, 1982.  ZAMFIR C. (coord.), Economia informală în România, Creative ID, Bucureşti, 2001.  ZAMFIR C. (coord.), Sărăcia în România, Creative ID, Bucureşti, 2001.  ZAMFIR C., (coord.), Dimensiuni ale sărăciei-1994, Editura Expert, Bucureşti, 1995.  ZAMFIR C., (coord.), Politici sociale în România 190-1998, Editura Expert, Bucureşti, 1999.  ZAMFIR C., PREDA M., (coord), Romii în România, Editura Expert, Bucureşti, 2002.

61

 ZAMFIR E., (coord.), Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară, Editura Expert, Bucureşti, 2000.  ZAMFIR E., BĂDESCU I., ZAMFIR C., (coord.), Starea societăţii româneşti după10 de tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 2000.  ZAMFIR E., PREDA M., (coord.), Diagnoza problemelor sociale comunitare, Editura Expert, Bucureşti, 2000.  ZAMFIR E., ZAMFIR C., (coord.), Ţiganii. Între ignorare şi îngrijorare, Editura Alternative, Bucureşti 1993.  ZAMFIR, C., Excluziune socială şi sărăcie în România în tranziţie, Raport naţional (nepublicat)  * * * GRUPUL DE REFLECŢIE-EVALUAREA STĂRII ECONOMIEI NAŢIONALE, ACADEMIA ROMÂNĂ, Evaluarea stării economiei naţionale, Raport 1999, Un proiect deschis, Bucureşti, 1999 (în cadrul “Project on Human Dignity and Social Exclusion – Council of Europe”)  * * * „Joint Report on Social Inclusion – Part 1: The European Union”, including Executive Summary, website: europa.eu.int/comm/employment_social/socprot/soc-incl/joint_rep_en.htm  * * * Center for Economic and Social Inclusion, website: www.cesi.org.uk * * * Guvernul României, 2002, Planul Naţional Antisărăcie si Promovare a Incluziunii Sociale  * * * Journal of Sociology and Social Policy, Volume 21 Number 4/5/6 2001





*** Revista de Asistenţă Socială pe anul 2002 şi 2003

62