Subiecte Rezolvate Microeconomie Anul1 CIG

Universitatea Spiru Haret Facultatea Management Financiar Contabil Bucuresti Specializarea: Contabilitate si informatica de gestiune Disciplina: Microeconomie Anul I, ZI, FR si ID Lista subiectelor de examen (tematica) 1. Nevoi (trebuinte) umane. Definitie, clasificare, caracteristici (manual, vol. I, p. 13-17) Definirea nevoilor: În sens economic, nevoile umane reprezintă cerinţe materiale şi spirituale, de bunuri şi servicii, de mediu ecologic etc. ale vieţii şi activităţii oamenilor. În sens general, este vorba de: - nevoi de consum ale populaţiei (alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, transport, instruire, cultură etc.); - nevoi de producţie, prin a căror acoperire se asigură producerea bunurilor şi serviciilor respective necesare oamenilor. Clasificarea nevoilor (trebuintelor): Ţinând seama de caracterul tridimensional al omului: a) nevoi naturale sau fiziologice; b) nevoi sociale c) nevoi raţionale Din punct de vedere al rolului lor în existenţa şi dezvoltarea oamenilor: a) primare (fundamentale sau de bază); b) nevoi superioare (complexe sau elevate) Caracteristicile nevoilor: a) Nevoile au caracter dynamic; b) Nevoile sunt regenerabile; c) Nevoile au caracter complementar d) Nevoile sunt concurente 2. Resurse economice. Definitie, clasificare (manual, vol. I, p. 17-18) Definirea resurselor economice: Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor care pot fi utilizate pentru producerea de bunuri materiale şi servicii destinate satisfacerii nevoilor. Clasificarea resurselor economice: a) resursele umane; b) resursele materiale Din punct de vedere al duratei folosirii sau al rezervelor disponibile: a) neregenerabile sau epuizabile ; b) regenerabile Din punct de vedere al posibilităţilor de recuperare sau de reutilizare în procesele de producţie şi de consum: - recuperabile, - parţial recuperabile, - nerecuperabile. 3. Raritatea si alegerea. Costul de oportunitate (al alegerii). Curba posibilitatilor de productie (manual, vol. I, p. 18-20) Raritatea resurselor exprimă limitele resurselor, insuficienţa lor în raport cu nevoile. Orice alegere înseamnă, în acelaşi timp, renunţarea la alte şanse potenţiale sau sacrificarea acestora. Costul de oportunitate al unei alegeri reprezinta costul celei mai bune alternative sacrificate, atunci când se face o alegere între mai multe variante posibile. Curba (frontiera) posibilitatilor de productie reflecta toate combinatiile posibile de producere a doua bunuri prin folosirea integrala si eficienta a resurselor disponibile la un moment dat. Miscarea de la un punct la altul pe aceasta frontiera arata o modificare în

cantitatile de bunuri produse care necesita o realocare a resurselor.

4. Activitatea economica si structurile acesteia (manual, vol. I, p. 20-23) • Definire Activitatea economică este o componentă fundamentală a acţiunii umane, în cadrul căreia, prin alocarea şi folosirea resurselor economice, au loc procese de producţie, de circulaţie, de distribuţie şi consum de bunuri materiale şi servicii, în vederea satisfacerii trebuinţelor. Structura activităţii economice cuprinde următoarele componente sau acte fundamentale: - producţia, în cadrul careia, prin combinarea factorilor, oamenii produc bunuri materiale si servicii; - circulaţia, ce asigura trecerea bunurilor economice de la producator la consumator; - distribuţia, ce asigura repartitia bunurilor si serviciilor pe destinatiile lor (satisfacerea nevoilor de consum sau de productie); - consumul, folosirea bunurilor si serviciilor pentru satisfacerea nevoilor. Alte structuri ale activităţii economice: – Structuri verticale: a) microeconomia – activitatea economică la nivelul unităţii economice, firmei sau întreprinderii; b) mezoeconomia – activitatea la nivel de ramură economică şi zonă economică; c) macroeconomia – activitatea economică la nivelul economiei naţionale; ansamblul formelor de economie din cadrul unei ţări, aflate în unitate şi interdependenţă între întreprinderi, ramuri, zone teritoriale; d) mondoeconomia sau economia mondială – ansamblul economiilor naţionale în interdependenţa lor. – Structura tehnologică a economiei naţionale – Structura de ramură a economiei naţionale 5. Stiinta economica. Privire istorica (manual, vol. I, p. 23-26) În plan istoric vorbind, termenul de economie vine de la două cuvinte greceşti: oikos, care înseamnă casă, gospodărie, şi nomos, care înseamnă ordine, principiu, lege. - Grecia antică: Xenofon, Platon şi Aristotel. - în Antichitate: Aristotel (384-322 î.e.n.) a scris “Politica şi Etica nicomachică”; el abordează probleme ca: natura schimbului, diviziunea posesiunii lucrurilor, banii – produs al schimbului, marfa, preţul – ca manifestare a valorii de schimb etc. La începutul epocii moderne apare Mercantilismul (curent de gandire) (secolele XV-XVII) ce are ca obiect de cercetare circulaţia mărfurilor. Reprezentantii mercantilismului : - Antoine de Montchretične – a scris “Traité d’économie politique”, publicată în anul 1615; - William Petty (1623-1687) a scris “Aritmetica politică”, “Câte ceva despre bani” etc. El susţine că pământul este mama bogăţiei, iar munca, tatăl acesteia. In secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, are loc constituirea ştiinţei economice. Apare Fiziocratismul (secolul XVIII) (curent de gandire) in Franta. Reprezentanti: - Fr. Quesnay, A.R.J.-Turgot, V.R. Mirabeau care susţin că munca din agricultură este singura producătoare de venit; - Fr. Quesnay publică lucrarea “Tabloul economic” (în 1758) unde explica probleme ale reproducţiei de ansamblu, ale macroeconomiei; - A.R.J. Turgot publică, în 1766, lucrarea “Reflecţii asupra formării şi distribuirii bogăţiilor”. Şcoala clasică engleză. Acesti reprezentanti sustin teoria valoare-munca: - Adam Smith (1723-1790), autorul lucrării “Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” (1776); - David Ricardo (1772-1823), care elaborează lucrarea “Principiile economiei politice şi impunerii” (1817); - T. Robert Malthus (1766-1834); - John Stuart Mill (1806-1873) În a doua jumătate a secolului al XIX-lea: - Karl Marx (1818-1883) discipol al lui David Ricardo, a scris lucrarea “Capitalul”’ Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea intalnim 3 scoli: - Şcoala de la Viena – reprezentata de Von Wieser; - Şcoala de la Lausanne – reprezentata de Leon Walras şi Vilfredo Pareto;

- Şcoala de la Cambridge – reprezentata de Alfred Marshall. În perioada contemporană, din 1930 şi până în present are loc trecerea de la nivelul microeconomic la nivelul macroeconomic de analiză. Reprezentanti: - John Maynard Keynes (1883-1946), “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” (1936). În perioada postbelică: - Dimitrie Cantemir (1673-1723) prin lucrarea “Descriptio Moldaviae”; - in secolul al XIX-lea Nicolae Bălcescu (1819-1852); - in a doua jumătate a secolului al XIX-lea I. Ghica, G. Bariţiu, B.P. Haşdeu, A.D. Xenopol, P.S. Aurelian; - in prima jumătate a secolului al XX-lea Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, Gromoslav Mladenatz, Ion Răducanu, N.I. Angelescu, George Taşcă, Mihail Manoilescu. 6. Economia politica. Obiect de studiu. Definitie (manual, vol. I, p. 27-29) Moduri de definire: Stuart Mill considera că economia este ştiinţa care tratează producţia şi distribuţia avuţiilor, în măsura în care această producţie şi această distribuţie depind de natura umană. J.P. Proudhon, economia este ştiinţa muncii, adică acţiunea inteligentă a oamenilor în societate asupra materiei în scopul prevăzut, de satisfacţie personală. J. Baptiste Say, în “Catéchisme d’economie politique” (1826), spunea că economia politică este ştiinţa care ajută la cunoaşterea economiei societăţii, ea arată cum îşi procură naţiunea cele necesare pentru a subzista. Economia politică studiază activităţile care, punând sau nu în joc moneda, implică operaţii de schimb între indivizi; ea cercetează cum oamenii decid să utilizeze resursele productive rare sau limitate, în vederea creării de mărfuri sau servicii variate şi spre a le repartiza pentru scopuri de consum între diferiţi membri ai societăţii; ea studiază modul în care oamenii se comportă, în cursul obişnuitei lor existenţe, câştigându-şi viaţa şi bucurându-se de fructele muncii lor; ea este ştiinţa care cercetează mijloacele de ameliorare a societăţii şi de a face posibilă civilizaţia umană. Paul A. Samuelson spunea că „ştiinţa economică cercetează modul în care oamenii şi societatea decid, făcând sau nu uz de monedă, să aloce resursele productive rare producţiei de mărfuri şi servicii variate şi să le repartizeze în scopul consumului prezent sau viitor între diferiţi indivizi şi colectivităţi. Ea analizează, deci, costurile şi profiturile ce rezultă din cele mai bune structuri ale utilizării resurselor”. Obiectul economiei politice ca ştiinţă îl constituie studierea vieţii economice reale, a fenomenelor şi proceselor economice care au loc în domeniul producţiei, schimbului, repartiţiei şi consumului de bunuri materiale şi servicii, a relaţiilor cauzale, a legilor şi categoriilor economice, pe diferite trepte ale evoluţiei societăţii, oferind un mod economic ştiinţific de gândire şi acţiune, putere de anticipare şi raţionalitate, ţinând seama de confruntarea nevoilor nelimitate cu resursele limitate. 7. Locul economiei politice în sistemul stiintelor economice (manual, vol. I, p. 29-30) Economia politica nu este decât o componenta din sistemul stiintelor economice. În structura acestuia sunt cuprinse urmatoarele: a) ştiinţele economice fundamentale (economia politică); b) ştiinţele economice funcţionale – management, marketing, finanţe-bănci, contabilitate, statistică, prognoză economică etc; c) ştiinţele economice teoretico-aplicative, de ramură ; d) ştiinţele istorice economice şi ale gândirii economice; e) economia mondială: f) ştiinţele economice de graniţă – econometria, cibernetica economică, informatica economică, psihologia economică, sociologia economică etc. Ca stiinta economica fundamentala, economia politica ofera baza teoretica si metodologica generala stiintelor economice în ansamblul lor. 8. Metoda în stiinta economica (manual, vol. I, p. 30-33)

Metoda reprezintă un ansamblu de principii, de procedee şi tehnici de cercetare, care au rolul de a contribui la extinderea cunoaşterii ştiinţifice, la descoperirea de noi adevăruri şi la rezolvarea cu eficienţă tot mai mare a problemelor practicii. În general, metoda poate fi privită în dublu sens: - ca metodă de cercetare; - ca metodă de expunere a rezultatelor cercetării. Primele elemente de metodă în plan general – filosofic au fost formulate, în Antichitate, de către Socrate, care a abordat teoria noţiunilor, deducţiei şi inducţiei, Platon care a sustinut teoria deducţiei şi demonstraţiei, Aristotel în lucrarea sa “Organon”. În epoca modernă, Francis Bacon (1596-1626) şi René Descartes (1596-1650) au reformat metoda aristotelică, William Petty. Şcoala clasica engleza: Fr.Quesnay, A.Smith şi D.Ricardo, J.Stuart Mill “Sistem de logică inductivă ş deductivă” (1843) Procedeele definitorii metodei în stiintele economice, frecvent utilizate sunt urmatoarele: - abstractizarea, - inductia, - deductia, - îmbinarea metodei istorice cu cea logica, - analiza cantitativa si analiza calitativa; - experimentul economic. Metoda istorică presupune luarea în considerare a faptelor, a realităţilor, în desfăşurarea lor istorică, cu detaliile şi cu meandrele care au loc, chiar dacă ele nu concordă întotdeauna cu ceea ce reprezintă logica mişcării economice.

9. Economia naturala si economia de schimb (manual, vol. I, p. 36-42) Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care comunităţile îşi satisfac necesităţile de consum, din producţia proprie, pe bază de autoconsum, fără a apela la schimb. Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană. Caracteristicile ec. de schimb : a) specializarea producătorilor, a agenţilor economici în general (specializarea reprezintă un factor de progres când are o fundamentare economică, întemeindu-se pe un avantaj absolut sau relativ). b) autonomia, independenţa agenţilor economici – presupune ca agenţii economici să dispună de libertatea de acţiune, de dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor să aibă la bază criterii economice. ; c) producţia de mărfuri generalizată şi mijlocirea schimbului de către bani; d) concurenţa. 10. Economia de piata. Trasaturi caracteristice (manual, vol. I, p. 48-53) Economia de piata moderna are urmatoarele elemente specifice: a) Pluralismul formelor de proprietate - în cadrul careia predomina proprietatea privata; b) piata îndeplineste un rol important in reglarea activitatii economice; c) motivatia activitatii agentilor economici o constituie maximizarea profitului; d) concurenta stimuleaza agentii economici în promovarea progresului; e) pentru majoritatea bunurilor si serviciilor, preturile se formeaza liber ; f) existenta unei structuri tehnico-economice moderne care asigura o eficienta economica înalta; g) statul democratic se manifesta, pe de o parte, ca agent economic, iar pe de alta parte, actioneaza în directia corectarii imperfectiunilor pietei prin folosirea cadrului legislativ, a pârghiilor economicofinanciare etc. 11. Avantajul absolut si relativ al specializarii (manual, vol. I, p. 38-41) Avantajul absolut – cand un producător deţine un avantaj absolut când creează o cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse, în raport cu oricare alt producător.

Dacă avem în vedere trei producători (A, B şi C), fiecare dispunând de resurse egale, cantitativ şi calitativ, şi identice ca structură, ei pot crea volume diferite de bunuri, când au abilităţi diferite. A : 12x sau 6y sau orice combinaţie liniară intermediară; B : 6 x sau 6y sau orice combinaţie liniară intermediară; C : 2 x sau 4 y sau orice combinaţie liniară intermediară. Din datele de mai sus rezultă că producătorul A deţine un avantaj absolut în raport cu ceilalţi. El obţine cea mai mare cantitate de bunuri cu aceleaşi resurse, realizând consumuri mai mici pe unitatea de produs. Avantajul relativ – Un producător deţine un avantaj relativ într-o activitate, dacă realizează bunul cu cel mai mic cost de oportunitate, în raport cu ceilalţi. Pentru a evidenţia avantajul relativ este necesară determinarea acestui cost de oportunitate, adică a şanselor la care renunţă producătorul atunci când face o alegere. Mărimea costului de oportunitate al unei unităţi dintr-un anumit bun poate fi calculată astfel: - determinarea creşterii bunului X (ΔX=1); - determinarea reducerii cantităţii bunului Y (ΔY=1) la care se renunţă; - raportarea cantităţii din bunul la care se renunţă la cantitatea câştigată din bunul pentru care se optează (ΔY/ΔX). Revenind la exemplul anterior, dacă producătorul A alege să producă doar bunul X, rezultă că, pentru fiecare unitate pe care o produce din acesta, el trebuie să renunţe la 0,5Y; dacă alege să producă doar bunul Y, pentru fiecare unitate produsă din acesta, el renunţă la 2X. Raţionând similar pentru ceilalţi doi producători, obţinem (tabelul 1):

Se constată că producătorul A are cel mai mic cost de oportunitate în producerea bunului X, deci, el dispune de un avantaj relativ (comparativ), fiind justificată din punct de vedere economic specializarea sa în obţinerea acestuia. În schimb, producătorul C, care, în ansamblu, este cel mai puţin eficient, dispune de avantaj relativ în obţinerea bunului Y, el sacrificând doar 0,5 unităţi din bunul X pentru a spori cu o unitate producţia bunului Y, fiind fundamentată specializarea lui în acest domeniu. Decizia producătorilor de a produce atât bunul X, cât şi bunul Y, alocând pentru fiecare bun jumătate din resursele de care dispun, ar determina ca producţia totală să fie Qt=10X+8Y, pentru că: A produce 6 x şi 3 y B produce 3 x şi 3y C produce 1x şi 2y Dacă producătorii se specializează, A optând pentru bunul X, B pentru Y, iar C tot pentru Y, rezultă: Qt = 12X+10Y, pentru că: A produce 12 X B produce 6Y C produce 4 Y Specializarea producătorilor a determinat un spor de producţie de 4 unităţi (două unităţi din bunul X şi două unităţi din bunul Y).

12. Banii. Definitie. Forme ale banilor (manual, vol. I, p. 42-44) Definitie Banii reprezintă o marfă specială, separată spontan din lumea celorlalte mărfuri, care îndeplinesc rolul de instrument general al schimbului. Banii sunt elementul – cheie al economiei de schimb, monetare: „Ei sunt un semn – caracterizat printr-o hârtie, o

piesă metalică sau o cifră înscrisă în conturile unei bănci – care simbolizează dreptul de a lua o parte din ceea ce este produs şi oferit vânzării, în cadrul naţiunii unde aceşti bani sunt recunoscuţi”.

13. Functiile banilor (manual, vol. I, p. 44-48) De-a lungul timpului, banii au îmbracat mai multe forme: marfa-bani, moneda de aur si argint, bani de hârtie, bani electronici. Independent de etapa de evolutie si de continutul lor economic, banii îndeplinesc urmatoarele functii : a) mijloc de masurare a activitatii economice. În aceasta functie, banii masoara cheltuielile efectuate si rezultatele obtinute în activitatea economica trecuta si prezenta, precum si cele avute în vedere în perioada ce urmeaza; b) mijloc de schimb. Banii îndeplinesc aceasta functie când marfurile se achita în momentul livrarii lor ; c) mijloc de plata. Banii îndeplinesc aceasta functie în ipoteza în care marfurile se achita la un anumit termen, dupa livrarea lor, când ele se vând pe credit sau se efectueaza diferite plati (achitarea salariului, impozitului etc.); d) mijloc de rezerva de valoare Functiile banilor au valabilitate si pentru banii nationali, care servesc piata interna, si pentru banii universali, care servesc piata internationala, mijlocind schimburile externe de marfuri, turismul, transferul de tehnologii, investitiile efectuate în strainatate etc. Pornind de la modul concret în care sunt folosite si adoptate deciziile, în economia contemporana întâlnim doua sisteme de organizare si functionare a economiei de schimb: sistemul economiei de piata si sistemul economiei de comanda. 14. Modelul teoretic (ideal) si modele reale de economie de piata (manual, vol. I, p. 49-53) Elementele structurale ale sistemului teoretic al economiei de piaţă sunt: – economia funcţionează pe baza conexiunii unui sistem de pieţe interdependente; – proprietatea particulară şi interesul personal sunt hotărâtoare în funcţionarea economiei şi adoptarea deciziilor; fiecare agent economic şi asigură autoreproductibilitatea ca rezultat al propriilor decizii; aceasta nu exclude pluralismul formelor de proprietate; – toţi agenţii economici şi toate categoriile de piaţă se află în raporturi de concurenţă loială; – preţurile se formează liber; – sunt excluse intervenţiile administrative ale statului şi ale altor centre de forţă (monopoluri, sindicate) în activitatea şi funcţionarea economiei. Economia de piaţă reală, ca sistem ce funcţionează efectiv în diferite state ale lumii, nu realizează integral caracteristicile modelului ideal, existând o mare diversitate de modele ale acesteia; de fapt, fiecare ţară are propriul model. Spre deosebire de economia de piata, în economia centralizata, de comanda, alocarea si utilizarea resurselor, stabilirea raportului dintre resurse si nevoi sunt consecinte ale unor decizii centralizate, impuse agentilor economici de aparatul de stat, pe baza acceptarii, la nivel social, a unor principii de ierarhizare a prioritatilor si intereselor. Nici unul din aceste sisteme nu exista în stare pura, ele reprezentând tipuri ideale. În realitate, orice economie este o economie mixta în care se întâlnesc, în diferite proportii, elemente din ambele sisteme. Analiza comparativa a economiilor reale de piata permite identificarea a trei modele principale de economie „reusita”: economia sociala de piata (Germania, tarile nordice), economia de piata „directionata de consum” (S.U.A) si economia de piata „ghidata administrativ” (Japonia). Activitatea economica în societate se desfasoara de catre oameni, organizati în cadrul unor unitati economice, profitabile si specializate pe domenii distincte. Agentii economici sunt indivizi sau grupe de indivizi care participa la viata economica a societatii îndeplinind, în acest sens, anumite roluri si având anumite comportamente economice. Agentii economici se grupeaza pe sectoare, pe baza functiei lor principale în economie. Tinând seama de aceasta functie, în rândurile agentilor economici includem: întreprinderile, gospodariile familiilor sau menajurilor, administratiile publice si private, institutiile de credit si asigurari, strainatatea. Relatiile dintre participantii la activitatile economice sunt interdependente. Fluxurile economice reprezinta miscari permanente de bunuri materiale si servicii, de resurse economice, disponibilitati banesti etc., între agentii participanti la tranzactii. Fiecare tranzactie bilaterala sau de piata este formata din doua fluxuri economice: a) fluxuri reale (de bunuri), care pornesc de la producator si ajung la consumator;

b) fluxuri monetare , care au sens opus. În economie au loc si tranzactii unilaterale, care sunt miscari sau transferuri univoce de bunuri, fara a se primi în schimb contraprestatii. Totalitatea fluxurilor economice formeaza circuitul economic. Eforturile facute de agentii economici se concretizeaza în cheltuieli de productie curente si în noi dotari tehnice pe baza investitiilor. Rezultatele obtinute la nivelul unitatilor economice se materializeaza în bunuri materiale si servicii, fiind cuantificate în unitati fizice, natural-conventionale si valorice. În raport cu gradul lor de cuprindere, rezultatele microeconomice monetare pot fi: globale (cifra de afaceri), finale (valoarea adaugata) si nete (profitul brut si net). _

15. Agentii economici. Definitie, principalii agenti (manual, vol. I, p. 53-54) Agenţii economici sunt indivizi sau grupuri de indivizi care participă la viaţa economică a societăţii, îndeplinind, în acest sens, anumite roluri şi având anumite comportamente economice. Principalii agenti sunt : - întreprinderile sunt unităţi economice care, indiferent de felul cum sunt organizate şi de forma de proprietate, au drept funcţie principală producerea de bunuri şi prestarea de servicii (nonfinanciare) în vederea vânzării acestora, cu scopul de a obţine profit. - gospodăriile familiale (menajele) sunt agenţi economici care îndeplinesc în principal funcţia de consumatori de bunuri şi servicii, - administraţiile publice şi private, includ acele instituţii care exercită în principal funcţii de redistribuire a veniturilor pe baza prestării unor servicii nonmarfare. Administraţiile private sunt organizaţii private fără scop lucrativ, care prestează servicii nonmarfare, sau sunt diverse asociaţii, fundaţii, ale căror venituri se realizează din contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri pe proprietate etc. - instituţiile de credit şi asigurări sunt unităţi instituţionale, care pot fi publice, private sau mixte şi care îndeplinesc funcţia de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici. - străinătatea, adică agenţii economici din alte ţări 16. Fluxuri economice. Forme. Circuit economic (manual, vol. I, p. 54-57) Fluxurile economice reprezintă mişcări permanente de bunuri materiale şi servicii, de resurse economice, disponibilităţi băneşti etc., între agenţii participanţi la tranzacţii. Fiecare tranzacţie bilaterală sau de piaţă este formată din două fluxuri economice: a) fluxurile de bunuri, care pornesc de la producător şi ajung la consumator; b) fluxurile monetare, care au sens opus. Fluxurile reale cuprind intrări de resurse economice sau de factori de producţie şi ieşiri de produse, bunuri materiale şi servicii. Fluxurile monetare sunt alcătuite din venituri şi cheltuieli băneşti. Tranzacţiile unilaterale sunt mişcări sau transferuri univoce de bunuri, fără a se primi în schimb contraprestaţii. Ele pot fi: - transferuri curente, care se efectuează sistematic (plăţi de impozite directe şi indirecte, contribuţii pentru asigurări sociale, subvenţii de exploatare etc.), - transferuri de patrimoniu, care intervin mai rar şi determină la unul din agenţii economici implicaţi o modificare de patrimoniu (suplimentarea investiţiilor publice de către administraţiile publice, moşteniri, donaţii etc.). Totalitatea fluxurilor economice formează circuitul economic. Eforturile făcute de agenţii economici se concretizeaza in cheltuieli de productie curente şi în noi dotări tehnice pe baza investiţiilor. În raport cu gradul lor de cuprindere, rezultatele microeconomice monetare pot fi: - rezultate globale reprezintă expresia bănească a valorii bunurilor economice realizate,iar indicatorul principal de măsurare a lor este cifra de afaceri; - rezultate finale reprezintă suma preţurilor bunurilor ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic; ele nu cuprind, deci, consumul intermediar. Indicatorul utilizat

pentru măsurarea acestor rezultate este valoarea adăugată, care reflectă contribuţia productivă a fiecărui agent economic. Valoarea adaugata este de 2 feluri: a) valoare adaugata neta (cuprinde veniturile factorilor de producţie), b) valoarea adăugată brută (cuprinde valoarea adăugată netă şi amortizarea capitalului fix) - rezultate nete care se măsoară prin : * profitul brut este profitul încasat de întreprindere * profitul net este profitul încasat minus impozitul pe profit

17. Piata. Dfinitie. Tipuri de piata (manual, vol. I, p. 61-64) Definire. Piaţa exprimă relaţii economice dintre oameni, dintre agenţii economici, ce se desfăşoară într-un anumit spaţiu, în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta de mărfuri, se formează preţurile, au loc negocieri şi acte de vânzare-cumpărare, în condiţii de concurenţă. Regulatorul principal al pietei este concurenta, fiecare urmarindu-si propriul interes, satisfacerea cât mai buna a nevoilor de productie sau de consum personal. Deosebit de importanta sunt autonomia de decizie a agentilor economici, libertatea lor economica, pentru ca numai astfel se poate actiona prompt si eficient la cerintele pietei. Tipuri de piata : a) din punct de vedere al obiectului tranzactiei economice: - piata bunurilor de consum final, - piata factorilor de productie care cuprinde:  piata resurselor naturale,  piata muncii  piata capitalului - piata monetara, - piata financiara (inclusiv bursa); b) din punct de vedere al extinderii teritoriale: - piata locala, - piata regionala, - piata nationala - piata mondiala; c) din punct de vedere al desfasurarii concurentei: - piata cu concurenta perfecta sau pura, - piata cu concurenta imperfecta care cuprinde piata cu concurenta monopolistica de tip oligopol, monopol, monopson, oligopson etc. Aceste diferite tipuri de piata formeaza un tot unitar, un sistem de piata, în sensul ca ele se influenteaza reciproc, schimbarile care au loc în cadrul unei piete reflectându-se, direct sau indirect, în evolutia altor piete sau în ansamblul relatiilor de piata. Diferitele tipuri de piaţă formează sistemul de piaţă în sensul că ele se influenţează reciproc. Cererea si oferta sunt componentele fundamentale ale pietei, iar raportul dintre ele constituie o forma de exprimare a relatiei dintre productie si consum, în conditiile economiei de schimb. 18. Cererea. Definitie. Factorii cererii (manual, vol. I, p. 64-65) Cererea de mărfuri reprezintă nevoile (trebuinţele) de bunuri şi servicii care se satisfac prin intermediul pieţei, adică prin vânzare-cumpărare. Cererea are drept suport puterea de cumpărare a oamenilor; de aceea, ea exprimă, în acelaşi timp, cantitatea de bunuri şi servicii cerute, la un moment dat, la preţurile existente, considerând date veniturile şi preferinţele cumpărătorilor. Cererea poate fi: a) individuala (din partea unui singur cumparator la un bun economic); b) totala (din partea tuturor cumparatorilor la un bun economic); c) agregata sau globala (din partea tuturor cumparatorilor la toate bunurile existente). Ca volum, structura si nivel al cerintelor de consum, cererea are caracter dinamic. Principalii factori de care depinde cererea sunt :

-

nevoile oamenilor, venitul si pretul.

19. Relatia cererii cu venitul (manual, vol. I, p. 65-66) Veniturile exercită o mare influenţă asupra cererii; mărimea veniturilor populaţiei, ale agenţilor economici atrage după sine creşterea capacităţii lor de cumpărare şi, deci, a cererii. În cazul bunurilor normale, există o relaţie directă între evoluţia veniturilor şi dinamica cererii: când venitul creşte, se măreşte şi cererea, după cum, invers, scăderea venitului duce la micşorarea cererii. 20. Relatia cererii cu pretul. Legea cererii (manual, vol. I, p. 66-67) Pretul constituie un factor care exercita o mare influenta asupra cererii de bunuri si servicii. Cererea se afla în raport invers proportional fata de pret: când pretul creste, cererea scade, deoarece la un venit dat posibilitatea de cumparare se micsoreaza; invers, când pretul scade, cererea creste. Astfel, cererea este o functie descrescatoare fata de pret. Legea cererii exprimă relaţia dintre cerere şi preţ, în cadrul căreia cererea evoluează în sens invers faţă de preţ. 21. Elasticitatea cererii si tipuri de cerere (manual, vol. I, p. 67-70) Elasticitatea cererii înseamnă sensibilitatea acesteia faţă de variaţia preţului sau a venitului. Intensitatea modificării cererii se măsoară prin coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ sau de venit. Coeficientul de elasticitate a cererii în raport de preţ, în principiu, este negativ deoarece atunci când preţul se măreşte, cererea scade, iar raportul dintre două semne diferite dă semnul negativ. Coeficientul de elasticitate se calculează prin următoarele formule:

C E cp = − 1

− C0

C

: P1

− P0

P

0

0

=−

∆C ∆P :

C P 0

0

în care: Ecp = coeficientul de elasticitate a cererii funcţie de preţ; C1 = cererea din perioada curentă; C0 = cererea din perioada anterioară; P1 = preţul din perioada curentă; P0 = preţul din perioada anterioară; ΔC = variaţia (modificarea) cererii pentru un produs; ΔP = variaţia (modificarea) preţului acelui produs. Ecp se mai poate determina şi prin relaţia:

E în care: %ΔC = variaţia în procente a cererii; %ΔP = variaţia în procente a preţului.

cp

=−

%∆C % ∆P

Vezi ex. la pag. 68 Tipuri de cerere : În funcţie de elasticitatea cererii faţă de preţ: - a) cerere inelastică, atunci când variaţia cererii este mai mică decât variaţia preţului:

∆C

C

0

<

∆P

P

iar Ecp < 1

0

b) cerere perfect inelastică, total insensibilă la variantele de preţ, atunci când:

∆C

C

=0

şi, deci, Ecp = 0

0

c) cerere elastică, atunci când variaţia cererii este mai accentuată decât variaţia preţului:

∆C

C

>

0

∆P

P

când, deci, Ecp > 1

0

d) cerere perfect elastică, atunci când, la un nivel al preţului dat, cererea creşte continuu (Ecp→∞):

∆P

P

=0

0

e) cerere cu elasticitate unitară, când variaţia cererii este egală cu variaţia preţului:

∆C

C

0

=

∆P

P

când Ecp = 1

0

22. Efectul de venit si efectul de substitutie (manual, vol. I, p. 70-71) Efectul de venit exprimă situaţia în care scăderea preţului la un produs face posibile creşterea cererii şi cumpărarea cu acelaşi venit a unei cantităţi mai mari din produsul respectiv, ceea ce echivalează cu o sporire a venitului. Efectul de substituţie are loc la bunurile cu aceeaşi utilitate, denumite substituibile, care se pot înlocui reciproc în consum (spre exemplu, untul şi margarina; zahărul şi mierea; grâul şi secara; petrolul şi cărbunele); el reflectă situaţia în care creşterea preţului la un bun (de exemplu, unt) îi reduce cererea, crescând, în schimb, cererea la un alt bun (substituibil, de exemplu, margarina) fără ca preţul acestuia din urmă să se modifice. În cazul bunurilor substituibile, are loc şi fenomenul elasticitate încrucişată a cererii (Eîc); ea măsoară sensibilitatea cererii consumului la bunul „A”, când preţul bunului „B” se modifică. Se calculează după formula: Variatia in % a cererii la bunul A E ic = Variatia in % a cererii la bunul B Eîc > 0 adica este pozitiva

23. Cererea atipica (manual, vol. I, p. 71-72) Cererea atipică exprimă excepţiile de la legea cererii, adică situaţiile în care cererea de mărfuri evoluează în acelaşi sens cu preţul: dacă preţul creşte, creşte şi cererea; dacă preţul scade, scade şi cererea. Comportamentul atipic al cererii se produce în mai multe situaţii: a) efectul Giffen ; b) efectul de anticipare din partea consumatorilor; c) efectul de venit nul ; d) efectul de ostentaţie şi snobism ; e) efectul de informare imperfectă; f) când este vorba de bunuri importante care n-au substituţi(înlocuitori), mărirea preţului lor, în general, nu atrage după sine o diminuare a cererii. 24. Oferta. Definitie. Factorii ofertei (manual, vol. I, p. 73) Oferta reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii destinate vânzării, pe piaţă, la un moment dat. Ea poate fi: a) individuală (oferta dintr-un bun din partea unui producator) ;

b) totală (întreaga cantitate dintr-un bun pe care producatorii o ofera spre vânzare); c) agregată (globală) (toate bunurile si serviciile, din tara respectiva, destinate pietei, exprimate în bani) Oferta de marfuri depinde de mai multi factori: a) evolutia cererii de bunuri si servicii; b) disponibilitatea factorilor de productie sau raritatea acestora, si randamentul lor economic; c) costul de productie (de fapt, costul marginal); d) pretul de vânzare al marfii; e) posibilitatea de stocare a bunurilor si costul stocarii etc.

25. Relatia ofertei cu pretul. Legea ofertei (manual, vol. I, p. 73-74) Oferta este o functie crescatoare fata de pret. Ea se afla în raport direct proportional fata de pret, adica oferta creste când preturile cresc si se micsoreaza când preturile scad. Legea ofertei exprimă relaţia dintre ofertă şi preţ, în cadrul căreia oferta evoluează în acelaşi sens cu preţul, ceilalţi factori fiind constanţi. În practica exista si exceptii de la legea ofertei, denumite paradoxul ofertei (de exemplu, la produse perisabile – legume, fructe, sau situatia în care unii producatori agricoli sunt nevoiti sa-si vânda produsele chiar si la preturi în scadere, pentru a-si plati impozitele sau pentru a rambursa creditele). Curba ofertei exprimă relaţia ce există între preţurile pieţei şi cantităţile de bunuri pe care producătorii le oferă pe piaţă, spre vânzare. 26. Elasticitatea ofertei in raport cu pretul. Tipuri de oferta (manual, vol. I, p. 74-77) Elasticitatea ofertei în raport cu preţul reprezinta reacţia ofertei la modificările de preţuri. Ea se masoara prin coeficientul de elasticitate a ofertei (Eop sau EQ/P) , calculat prin raportarea modificarii cantitatilor oferite (ΔQ) la modificarea pretului de vânzare (ΔP) :

Q −Q P − P E = Q : P 1

a)

0

1

op

0

E

b)

op

=

0

0

=

∆Q ∆P :

Q P 0

sau

0

%∆Q %∆P

Tipuri de oferta : a) oferta elastica (variatia ofertei este mai mare decât variatia pretului);

∆Q

Q

>

0

∆P

P

deci

Eop > 1

0

b) oferta cu elasticitate unitara (variatia ofertei este egala cu variatia pretului);

∆Q

Q

=

0

∆P

P

deci

Eop = 1

0

c) oferta perfect elastica (la un nivel dat al pretului, cantitatea oferita creste continuu);

∆P

P

=0

iar

Eop → ∞

0

d) oferta inelastica (modificarea ofertei este mai mica decât modificarea pretului);

∆Q

Q

0

<

∆P

P

deci

Eop < 1

0

e) oferta perfect inelastica (la orice variatie a pretului, oferta nu se modifica).

∆Q

Q

0

=0

deci

Eop = 0

27. Echilibrul pietei. Pretul de echilibru. Variatia cererii si ofertei (manual, vol. I, p. 7781) Echilibrul pietei reflecta situatia în care cantitatile oferite si cele cerute sunt egale, la pretul pietei. Se poate spune ca piata este în echilibru la pretul care permite egalitatea cantitatii cerute de consumatori cu cea oferita de producatori. Atunci când se ia în calcul o singura piata a unui produs, vorbim despre un echilibru partial, iar când sunt luate în calcul toate pietele, tinând seama de interdependenta lor, vorbim despre echilibru general. Echilibrul pieţei, respectiv cantitatea de echilibru şi preţul de echilibru, se schimbă în funcţie de variaţia ofertei şi cererii. În cazul variaţiei ofertei exista două situaţii: a) când cantitatea oferită scade (presupunând cererea constantă); b) când cantitatea oferită creşte (presupunând cererea constantă) În cazul variaţiei cererii intalnim două situaţii: a) când cererea creşte (oferta rămânând constantă); b) b) când cererea se micşorează (oferta rămânând constantă) Astfel, preţul variază în raport direct proporţional cu cererea şi în raport invers proporţional cu oferta 28. Bunul economic. Definitie. Clasificare (manual, vol. I, p. 84-86) Clasificarea bunurilor din punct de vedere al provenientei, respectiv al modului de acces : a) Bunurile libere, adică acele elemente care provin direct din natură, iar accesul la ele (posibilitatea de procurare) este liber; spre exemplu, aerul, apa, fructele din păduri, energia şi lumina solară, energia eoliană etc. b) Bunurile economice, sunt acele elemente care sunt produse prin efortul omului, necesitând o prelucrare mai mult sau mai puţin elaborată; obţinerea lor are la bază desfăşurarea unei activităţi economice. Bunurile economice au un caracter limitat, sunt rare, ele existând doar în măsura în care sunt produse prin activitatea umană. În consecinţă, accesul la bunurile economice are la bază schimbul (plata sau contraprestaţia). Prin bun economic se întelege atât bunuri materiale, cât si servicii (acestea sunt rezultate imateriale ale activitatii economice, ca, de exemplu, turism, cultura, educatie etc.). Bunurile se mai clasifica si în functie de destinatia acestora în : a) bunuri de consum (satisfactori) – bunuri ce fac obiectul consumului individual; b) bunuri de productie (prodfactori) – bunuri folosite pentru producerea altor bunuri. În legatura cu bunurile de consum, intereseaza capacitatea acestora de a satisface nevoile si dorintele de consum ale indivizilor. Pentru descrierea acestei capacitati se foloseste conceptul de utilitate. 29. Utilitatea bunurilor. Utilitatea tehnica si utilitatea economica (manual, vol. I, p. 86-88) Utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie-dorinţă, capacitate dată de proprietăţile, însuşirile şi caracteristicile bunului respectiv. În sens economic, utilitatea este expresia satisfactiei pe care o resimte un individ ca urmare a consumului unei cantitati determinate dintr-un bun, în anumite conditii spatiotemporale. Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care o resimte un individ ca urmare a consumului unei cantităţi determinate dintr-un bun, în anumite condiţii spaţio-temporale. 30. Teoria utilitatii cardinale (manual, vol. I, p. 88-90) Teoria utilităţii cardinale semnaleaza că mulţimea bunurilor de consum este numărabilă şi că acestei mulţimi i se poate ataşa o mulţime numerică ce descrie utilitatea generată de consumul unor cantităţi din orice bun. Ipotezele de bază ale acestei teorii sunt: a) consumatorul este capabil să măsoare utilitatea printr-un număr; b) utilităţile individuale rezultate din consumul unor cantităţi consecutive dintr-un bun nu sunt constante; c) consumatorul poate alege între bunuri, în funcţie de utilităţile acestora.

Dintre rezultatele cele mai notabile ale acestei teorii care a pus bazele abordărilor moderne ale comportamentului consumatorului pot fi amintite: - legea lui Gossen (a utilităţii marginale descrescătoare): suplimentul de utilitate furnizat de cantităţi crescânde dintr-un bun se va diminua până la a deveni nul în punctul de saţietate; - formalizarea consistentă a comportamentului consumatorului, pe baza căreia se va dezvolta cea mai mare parte a teoriei deciziei; - fundamentarea construcţiei curbei cererei; - respectarea principiului simetriei dintre comportamentul producătorului şi cel al consumatorului; - modelele stochastice privind atitudinea faţă de risc.

31. Teoria utilitatii ordinale (manual, vol. I, p. 90- 91) Teoria utilitatii ordinale fundamentata de Vilfredo Pareto, care considera ca nici nu este necesara masurarea precisa a utilitatii si ca este suficienta o ordonare a utilitatilor. Proprietăţile relaţiei de preordine au următoarea semnificaţie: 1. Oricare ar fi doi vectori (paneluri) de bunuri, se poate decide privind alegerea unuia sau altuia; bunurile pot fi comparate şi ierarhizate ; 2. Orice ansamblu de bunuri poate fi comparat cu el însuşi; această relaţie este mai subtilă şi presupune variaţia preferinţei pentru acelaşi bun sau ansamblu de bunuri. 3. Foarte cunoscuta relaţie de tranzitivitate este necesară pentru a uşura alcătuirea de ierarhii; pentru a construi ierarhii într-o mulţime de paneluri de bunuri nu este necesară compararea efectivă după principiul fiecare cu fiecare, rezultatele unor comparaţii fiind translatabile. Exista obstacole cum ar fi : - discontinuitatea funcţiilor de utilitate; - interdependenţa bunurilor în consum, 32. Optimul consumatorului. Dreapta bugetului. Curba de indiferenta (manual, vol. I, p. 91-98) Orice consumator rational va dori sa obtina maximum de satisfactie posibil din consumul unor bunuri economice. Optimul consumatorului presupune o asemenea combinare de bunuri si servicii în consum care, la nivelul venitului de care dispune si al preturilor existente, sa-i asigure maximum de satisfactie. Conditia matematica a optimului unui consumator care are de ales între doua bunuri este ca raportul utilitatilor marginale sa fie egal cu raportul preturilor celor doua bunuri. Curba de indiferenţă exprimă ansamblul combinărilor posibile în consumul a două bunuri, astfel încât nivelul satisfacţiei consumatorului să fie acelaşi. Alternativele de abordare a optimului consumatorului sunt: I. Maximizarea satisfacţiei la un buget dat (în acest caz, consumatorul îşi propune să cheltuiască tot bugetul, dar să atingă maximum de satisfacţie) II. Minimizarea bugetului, care furnizează o anumită utilitate. De această dată, consumatorul ştie precis ce doreşte, dar caută să minimizeze bugetul cu care poate obţine obiectivul fixat. Dreapta de buget sau dreapta de isocost indică limita resurselor disponibile, care pot fi folosite Linia (dreapta) bugetului, deoarece descrie combinaţiile liniare ale cantităţilor şi preţurilor celor două bunuri conform relaţiei: B = xpx + ypy, unde x şi y sunt cantităţile din cele două bunuri, px şi py sunt preţurile acestora. Relaţia (1) se numeşte restricţie bugetară, întrucât arată limitele băneşti ale abordării situaţiei de consum:

B = x∗

p

x

+ y∗

p

y

(1)

Ecuaţia dreptei bugetului (2) se obţine prin separarea lui y din restricţia bugetară (1):

y=−

P P

x

x+

y

B

P

(2) y

33. Alegerile posibile si admisibile. Utilitatea marginala si rata marginala de substitutie (manual, vol. I, p. 95-96) Utilitatea marginală (Um) reprezintă sporul de utilitate totală furnizat de consumul unei unităţi suplimentare dintr-un bun. Relaţiile de calcul ale utilităţii marginale sunt următoarele: Umx = ∆ U / ∆ x pentru cazul discret ; Umx = dU / dx = U’xpentru cazul continuu Umy = ∆ U / ∆ y pentru cazul discret ; Umy = dU / dy = U’ypentru cazul continuu Rata marginală de substituţie (RMSy/x) a produsului y cu x = cantitatea din produsul x care este necesară pentru a înlocui o unitate din produsul y, astfel încât utilitatea totală să fie constantă:

RMS

y/x

=

U'x U' y

(caz continuu) ;

RMS

y/x

=−

∆y Umx =− ∆x Umy

(caz discret)

Diferenţiala funcţiei de utilitate se calculeaza prin relatia: dU = U’xdx + U’ydy

34. Conditii de optim. Modificari ale acestora (manual, vol. I, p. 95-98) • Condiţii de optim Pentru ca subiectul să aibă o utilitate constantă (traseul de optimizare să fie pe aceeaşi curbă de indiferenţă) este necesară condiţia: dU=0 De aici rezulta : -dy / dx = U’x / U’y = RMSy/x În aceste condiţii, ecuaţia RMS optime trebuie pusă în legătură cu ecuaţia dreptei bugetului. Este uşor de remarcat că derivata dreptei bugetului în raport cu x este: dy / dx = -px / py de unde rezultă că în punctul de optim (şi numai acolo) RMSy/x = px / py = U’x / U’y Adică, în punctul de optim, raportul utilităţilor marginale este egal cu raportul preţurilor celor două bunuri. • Modificări în condiţiile de optim A. Modificări în volumul resurselor Locul geometric al punctelor de optim rezultate din deplasarea spre dreapta a restricţiei bugetare se numeşte calea de expansiune a consumului. B. Modificarea preţurilor produselor de consum

35. Întreprinderea. Concept si formele acesteia (manual, vol. I, p. 100-103) În economia de piaţă, întreprinderea este o unitate economică, cu o existenţă statuată juridic şi deplină autonomie decizională, care prouce bunuri materiale şi prestează servicii pe baze comercial-lucrative. In teoria producatorului intreprinderea apare drept cadru de combinare si transformare a factorilor de productie in rezultate finale. Întreprinderea se defineşte ca o entitate activă a sistemului economic, de natura unei organizaţii autonome, înzestrată cu resurse pe care le utilizează în scopul exercitării, în mod stabil şi structurat, a unei funcţiuni referitoare la producţie, servicii, schimb etc. După obiectivul urmărit în activitatea lor, intreprinderile sunt : - cu scop lucrativ - cu scop nonlucrativ După forma de proprietate: - întreprinderi private, - publice

- mixte După regimul juridic de organizare şi funcţionare: - regii, - companii - diferite variante de societăţi comerciale După dimensiunea lor (reflectată de numărul de personal, mărimea capitalului social şi a cifrei de afaceri) : - întreprinderi mari, - mici - mijlocii Analizata ca agent economic producator ce urmareste ca scop principal obtinerea profitului, întreprinderea este numita firma de afaceri. Initial, firma de afaceri a functionat ca firma clasica (care presupune existenta unei persoane cu o pozitie – cheie, si anume proprietarul, patronul sau antreprenorul, care îsi investeste capitalul în speranta unui profit cât mai mare, asumându-si functia de conducere a propriei afaceri). În prezent, cea mai mare parte a activitatii economice se desfasoara însa în firme manageriale (care marcheaza separarea managerului fata de proprietate prin profesionalizarea actului conducerii). Cea mai reprezentativa firma manageriala este societatea pe actiuni. Societăţile comerciale se clasifica : a) in functie de natura răspunderii: - societate cu răspundere limitată, în baza căreia subiecţii nu sunt angajaţi, în caz de pierderi sau prejudicii, decât în măsura aportului lor la capitalul firmei respective; - societate cu răspundere nelimitată, în baza căreia subiecţii angajează averea lor personală în caz de insolvabilitate a firmei, de producere a unor pierderi b) in functie de raportul dintre drepturile şi obligaţiile subiecţilor : - societăţi de persoane, în cadrul cărora aportul subiecţilor ia forma de părţi sociale şi este netransmisibil; - societăţi de capitaluri, al căror capital social nu poate coborî sub o anumită limită, iar aportul subiecţilor ia forma subscrierii de titluri de valoare şi, deci, este transmisibil. In Romania firmele se împart în două categorii principale: a) regii autonome întâlnite în ramurile strategice ale economiei nationale (industria de armament, exploatarea minelor si a gazelor naturale, posta si transporturile feroviare), b) societăţi comerciale se clasifica in : - societatea în nume colectiv, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţiilor; - societatea în comandită simplă, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei; comanditarii răspund numai până la concurenţa aportului lor; - societatea în comandită pe acţiuni, al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei; comanditarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor; - societatea pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor; - societatea cu răspundere limitată, ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii sunt obligaţi numai la plata părţilor sociale.

36. Factorii de productie. Definitie si formele acestora (manual, vol. I, p. 104-109) Pentru a produce bunuri destinate consumului, întreprinzatorii îsi procura factori de productie. Resursele economice atrase în circuitul economic, aflate în miscare ca fluxuri, constituie factori de productie. În general, se considera ca la producerea bunurilor participa 3 factori : - munca ; - natura (pamantul) ; - capitalul Acestor factori clasici li se pot adauga si : - intreprinderea (antreprenoriatul) care constituie acţiunea de organizare a celorlalţi factori de producţie de către întreprinzător

Exista si neofactori care pot fi separaţi de factorii „clasici”, întrucât ei acţionează practic prin intermediul, şi împreună cu aceştia, potenţându-i, îmbunătăţindu-le substanţial performanţele : - progresul tehnic ; - inovatia ; - resursele informationale Munca reprezinta o actiune constienta, specific umana, îndreptata spre un anumit scop, în cadrul careia sunt puse în miscare aptitudinile, experienta si cunostintele care îl definesc pe om, consumul de energie fizica si intelectuala. Munca este un factor activ si determinant al productiei, ce antreneaza ceilalti factori în vederea obtinerii de bunuri si servicii. Populaţia totală înregistrează o dinamică deosebită ca urmare a mutaţiilor ce au intervenit în elementele ei determinante. Prezintă importanţă densitatea populaţiei, structura pe grupe de vârstă, repartizarea populaţiei pe mediile urban şi rural. Populaţia aptă de muncă cuprinde persoanele ce au capacitatea fizică şi intelectuală de a desfăşura o activitate economică, precum şi vârsta legală. Populaţia activă disponibilă cuprinde populaţia ocupată în diferite activităţi profesionale, precum şi persoanele care caută locuri de muncă. Ea este determinată de factori economici şi socio-culturali: - capacitatea economică de a crea noi locuri de muncă, de a asigura un echilibru stabil şi de durată între cerere şi oferta de muncă; - durata de şcolarizare; - statutul social al femeii; - imigraţia. Populaţia ocupată cuprinde persoanele care desfăşoară activitate profesională. În ultimele decenii, se contureaza o serie de caracteristici generale în evolutia factorului munca: - tendinta generala de sporire a populatiei active, desi inegala pe tari si zone geografice; - Modificarea structurii populaţiei ocupate (sporirea ponderii populatiei ocupate în sectorul tertiar si în cel cuaternar, în timp ce în sectorul primar se înregistreaza o scadere); - sporirea calitatii resurselor de munca în corelatie cu nivelul de dezvoltare economica, cu progresul în stiinta, tehnica, în cultura în general. Factorul natural constituie atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei, cât şi forţa motrice virtuală, necesară pentru dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi servicii. Natura (pamantul) ca factor de productie, cuprinde pamântul, resursele de apa si resursele minerale. Un loc important îi revine pamântului, care este decisiv nu numai pentru agricultura si silvicultura, ci si pentru întreaga activitate umana, careia îi ofera suport de existenta si loc de desfasurare. Pentru viata economica actuala prezinta interes si dimensiunea si calitatea suprafetei ce revine în medie pe locuitor. Explozia demografica a secolului XX a diminuat suprafetele agricole si silvice pe locuitor, devenind astfel una din cele mai drastice limitari cu care se confrunta agentii economici în activitatea lor. Capitalul reprezinta ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activitati anterioare, utilizate în producerea de noi bunuri materiale si servicii destinate vânzarii – cumpararii pe piata în scopul obtinerii unui profit. Capitalul tehnic este format din masini, utilaje, echipamente, instalatii, cladiri, constructii, mijloace de transport, animale de munca si de reproductie, materii prime, materiale, semifabricate. Capitalul tehnic folosit in activitatea economica este constituit din: a) capitalul fix - acea parte a capitalului care participa la mai multe cicluri de productie, se consuma treptat si se înlocuieste la intervale mai mari de timp ; b) capitalul circulant – acea partea acapitalului– acea parte a capitalului care se consuma integral într-un singur ciclu de productie si trebuie înlocuit dupa fiecare ciclu de productie. Procesul consumarii capitalului fix se manifesta prin fenomenul uzurii, care prezinta doua forme : - uzura fizica – deprecierea treptata a masinilor, echipamentelor, instalatiilor ca urmare a folosirii lor în activitatea economica sau a actiunii factorilor naturali; - uzura morala – determinata de progresul tehnic, care favorizeaza fabricarea unor masini si utilaje cu noi performante, superioare celor aflate în functiune, sau reducerea pretului la care poate fi cumparat un echipament echivalent. Starea capitalului fix se apreciaza cu ajutorul urmatorilor indicatori :

-

Coeficientul uzurii capitalului (se calculeaza ca raport între valoarea uzurii capitalului fix si valoarea capitalul fix) (UK/K) ; - coeficientul starii fizice a capitalului fix (raportul între valoarea ramasa a capitalului fix si cea a capitalului fix) (Kr/K); - coeficientul intrarilor sau punerii în functiune a capitalului fix (raportul între intrarile sau iesirile de capital fix si stocul de capital fix la valoarea initiala) (KPt/Kt; SKt/Kt). Recuperarea pierderilor provenite din uzura capitalului fix se face prin amortizare. Cota de amortizare depinde de cheltuielile cu procurarea capitalului si durata de functionare a acestuia. Întreprinzatorii, pentru a produce si pentru a-si atinge scopul – a obtine un profit cât mai mare posibil – combina factorii de productie si aleg varianta de combinare cea mai favorabila. Potrivit sursei de finanţare, investiţiile sunt: a) investiţii nete b) investiţii brute

37. Combinarea factorilor de productie. Definitie si premise. Functia de productie (manual, vol. I, p. 109-112) Combinarea factorilor de productie reprezinta un mod specific de unire a factorilor de productie privit atât sub aspect cantitativ, cât si structural – calitativ, atât din punct de vedere tehnic, cât si economic. • Premisele combinării factorilor de producţie În combinarea factorilor de producţie, întreprinzătorul porneşte de la următoarele premise: a) caracterul limitat al factorilor supuşi combinării, b) caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul activităţii; c) conjunctura pieţelor factorilor de producţie. Relatia dintre intrari (factori de productie) si iesiri (bunuri obtinute), respectiv relatia dintre productia scontata a se obtine dintr-un bun si cantitatile din diferiti factori de productie necesare pentru obtinerea acesteia, este exprimata prin functia de productie. 38. Combinarea factorilor de productie pe termen scurt. Legea randamentelor neproportionale (manual, vol. I, p. 112-117) În procesul de productie combinarea factorilor se poate realize in moduri diferite: a) asocierea unui factor fix (constant) cu altul variabil (functia de productie cu un singur factor variabil); b) combinarea de cantitati diferite din ambii factori (functia de productie cu doi factori variabili). Combinarea este posibila datorita urmatoarelor proprietati ale factorilor de productie: a) divizibilitatea (posibilitatea factorului de a se împarti în subunitati omogene,fara a fi afectata calitatea lui); b) adaptabilitatea (capacitatea de asociere a unei unitati dintr-un factor cu mai multe unitati din alt factor); c) complementaritatea (la o productie data, o anumita cantitate dintr-un factor se asociaza doar cu o cantitate determinata de ceilalti factori); d) substituibilitatea (posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un factor printr-o cantitate determinata din alt factor, mentinând acelasi nivel al productiei). Divizibilitatea reflectă posibilitatea factorului de producţie de a se împărţi în unităţi simple, în subunităţi omogene fără a fi afectată calitatea factorului de producţie. Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu mai multe unităţi din alt factor de producţie. Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale factorilor de producţie ce participă la producerea unui anumit bun economic. Substituibilitatea este definită ca posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un factor de producţie printr-o cantitate determinată dintr-un alt factor în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei. Productia cu un singur factor variabil, pe termen scurt, corespunde vietii reale, atunci când un întreprinzator trebuie sa sporeasca rapid productia, neavând timpul necesar sa mareasca dimensiunile întreprinderii. Influenta factorului variabil se masoara cu ajutorul urmatorilor indicatori:

a) produsul total obtinut în urma utilizarii factorilor de productie si exprimat prin functia de productie; b) produsul mediu (calculat ca raport între produsul total si factorul de productie variabil): PM = PT/L unde PM = produsul mediu, PT = produsul total şi L = munca; c) produsul marginal (modificarea produsului total ca rezultat al folosirii unei unitati suplimentare de factor de productie) PMa = ΔPT/ΔL unde PMa = produsul marginal, ΔPT = schimbare în produsul total, ΔL = schimbare în factorul de producţie. Evoluţia acestor indicatori şi dependenţa dintre ei constituie o ilustrare a legii randamentelor neproporţionale. Legea randamentelor neproporţionale se poate enunţa astfel: dacă o producţie oarecare reclamă utilizarea a doi sau mai multor factori de producţie şi dacă se adaugă progresiv aceeaşi doză de cantitate folosită dintrun factor, în timp ce cantitatea altor factori nu se schimbă, produsul marginal al factorului variabil creşte până la un punct, apoi descreşte. Atunci când produsul total creşte produsul marginal al factorului variabil se măreşte Când produsul total scade, produsul marginal este negativ.

39. Combinarea si substituirea factorilor de productie pe termen lung. Tipuri de substituire. Indicatori de evaluare a alegerii (manual, vol. I, p. 117 – 120) Pe termen lung, toti factorii de productie sunt variabili. Combinarea va presupune nu doar unirea lor, ci si substituirea lor. Analiza combinarii si substituirii factorilor în acest caz conduce la luarea în considerare nu doar a randamentelor factoriale, ci si a randamentelor de scara, care pot fi: a) constante (daca factorii de productie se dubleaza, productia se va dubla; daca factorii se tripleaza, productia se va tripla etc.); b) crescatoare (daca factorii se dubleaza, productia va fi mai mult decât dubla); c) descrescatoare (daca factorii se dubleaza, productia va fi mai putin decât dubla). Isocuanta (curba de isoproductie) semnifică reprezentarea grafică a combinaţiilor diferite (A,B,C) între factorii de producţie (K şi L), care permit realizarea aceluiaşi volum al producţiei (P). Ansamblul de isocuante ce pot fi înscrise într-un sistem de axe formează harta curbelor de indiferenţă. Isocuantele au anumite particularităţi: - nu se pot intersecta, - sunt convexe la origine, - iar înclinarea este dată de rata marginală de substituire a factorilor. • Diferite tipuri de substituire a factorilor de producţie: a) substituirea în proporţii fixe (complementaritatea factorilor) - Factorii de producţie sunt complementari şi nu este posibilă substituirea lor; vor fi utilizaţi în proporţii fixe; b) substituirea perfectă - Factorii vor fi substituiţi în proporţii egale (creşterea cu o unitate a unui factor va corespunde scăderii cu o unitate a celuilalt factor); c) substituirea imperfectă - Factorii se vor substitui în proporţii inegale (un factor va creşte cu mai mult sau mai puţin de o unitate în condiţiile scăderii cu o unitate a celuilalt factor).

Indicatori de evaluare a alegerii : - productivitatea marginală a factorilor de producţie; - rata marginală de substituire a factorilor de producţie; - elasticitatea substituirii. Productivitatea marginală a factorilor de producţie reprezintă producţia suplimentară (ΔQ) ce se poate obţine în condiţiile utilizării unei unităţi suplimentare dintr-un factor de producţie (ΔK) : ∆Q PMa = ∆K Rata marginală de substituire a doi factori (RMS) reprezintă cantitatea suplimentară dintr-un factor necesar pentru a compensa reducerea cu o unitate a celuilalt factor, astfel încât producţia să se menţină constantă.

Elasticitatea substituirii exprimă măsura în care poate fi menţinută producţia când un factor este înlocuit cu altul sau se modifică utilizarea (creşterea sau descreşterea) unui factor în comparaţie cu altul.. Elasticitatea substituirii (es) exprimă modificarea producţiei în raport cu modificarea factorului de producţie, potrivit formulei: es = ΔQ/Q: DX/X unde: Q = producţia X = factorul de producţie

40. Economii si dezeconomii de scara. Randamente de scara (manual, vol. I, p. 120-122) Randamentele de scară pot fi: - constante (dacă factorii de producţie se dublează, şi producţia se va dubla; dacă se triplează factorii, producţia se va tripla etc.); - crescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi mai mult decât dublă); - descrescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi mai puţin decât dublă). Economiile interne ale scării decurg din creşterea dimensiunilor firmei şi pot fi datorate unor cauze diferite, cum ar fi: - specializarea lucrărilor pentru un volum ridicat de producţie; - utilizarea unui capital tehnic mai eficient, care este adesea indivizibil şi care, în consecinţă, nu poate fi folosit economic decât pentru niveluri de producţie ridicate; - factori tehnologici dând mai multă eficienţă scării, dar şi mai multă producţie; - avantajele date de achiziţiile şi vânzările en gros etc. 41. Productivitate sau randament. Definitie, indicatori de masurare (manual, vol. I, p. 123-126) Eficienţa combinării factorilor de producţie orientată spre obţinerea maximului de efecte utile cu minimum de eforturi (resurse) se exprimă prin productivitatea sau randamentul factorilor de producţie. Productivitatea se defineşte ca „raport între cantitatea de bogăţie produsă şi cantitatea de resurse absorbite în cursul producerii ei”. Există diferite modalităţi de abordare a productivităţii: In functie de maniera de masurare a rezultatelor: – productivitatea fizică, care masoara randamentele în natura ale utilizarii factorilor, fiind exprimata în unitati fizice; – productivitatea (măsurată) valorică, care masoara eficienta în termeni financiari – monetari. O alta tipologie are in vedere notiunile: – productivitatea brută, (productia este privita ca suma a valorilor adaugate brute de diferitele activitati) – productivitatea netă, (se elimina din productia finala bruta valoarea achizitiilor exterioare si amortizarea); - productivitate aparentă, (provenienta valorii adaugate nu este întotdeauna cunoscuta corect). În literatura de specialitate productivitatea este de 2 tipuri consacrate: – productivitatea globală, care surprinde efectele combinării tuturor factorilor de producţie, măsurând performanţa şi eficienţa de ansamblu a acestora; – productivitatea parţială a fiecărui factor de producţie, care exprimă producţia obţinută prin utilizarea fiecărui factor de producţie consumat (muncă, capital etc.). Acestea pot fi masurate prin: - productivitatea medie (Wi), calculata ca raport între marimea productiei (Q) si cantitatea (Xi) utilizata din factorul respectiv : Wi = Q/Xi, unde i este un indicator folosit pentru factorii de producţie; - productivitatea marginala (Wm) , care reprezinta sporul de productie care se obtine prin utilizarea unei unitati suplimentare dintr-un factor (i), ceilalti factori ramânând constanti: Wm = ΔQ/ΔXi = dQ/dXi. Aceste doua tipuri de productivitati pot fi calculate pentru factorii munca, capital si pamânt. Cresterea productivitatii poate fi rezultatul progresului stiintific si tehnic, al cresterii calificarii fortei de munca, dar si al revolutiei manageriale, prin care se urmareste perfectionarea organizarii si conducerii activitatii economice, folosirea mai intensa a timpului de munca, a capacitatilor de productie etc. 42. Productivitatea muncii. Definitie, indicatori de masurare (manual, vol. I, p. 126-129)

Productivitatea muncii exprimă eficienţa cu care este consumată munca. Ea poate fi înţeleasă şi ca forţă productivă a muncii, adică sub forma capacităţii (posibilităţii) forţei de muncă de a crea, într-o perioadă de timp, un anumit volum de bunuri şi de a presta anumite servicii. Astfel, pornind de la faptul că productivitatea muncii este raportul dintre o cantitate de producţie şi munca cheltuită pentru obţinerea ei şi că efectul producţiei se măsoară prin produsul final (util sau inutil), se consideră că sporirea „producţiei unor produse inutile poate mări productivitatea muncii, dar reduce eficienţa ei”. Raportul dintre producţie (Q) şi factorul muncă (L) sau dintre muncă şi producţie măsoară productivitatea medie a muncii (WL): WL = Q/L; WL = L/Q Productivitatea marginală a muncii (WmL) reprezintă suplimentul de producţie (ΔQ) obţinut ca urmare a utilizării unei cantităţi suplimentare de muncă (ΔL), în condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi. Ea se exprimă prin relaţia: WmL= ΔQ/ ΔL Producţia se exprimă în unităţi naturale, natural-convenţionale şi valorice. Cheltuielile de muncă se pot exprima în unităţi de timp sau număr de salariaţi, ceea ce înseamnă că şi măsurarea productivităţii muncii se face în unităţi fizice (naturale), natural-convenţionale şi valorice.

43. Randamentul capitalului. Indicatori de masurare (manual, vol. I, p. 129-130) Randamentul capitalului exprimă eficienţa cu care este utilizat factorul capital si reprezinta legătura dintre capital şi rezultatele producţiei. Dacă se raportează capitalul utilizat (K) la volumul producţiei obţinute într-o perioadă dată (Q), se determină coeficientul mediu al capitalului (k): k = K/Q Dacă se raportează creşterea capitalului (ΔK) la creşterea producţiei (ΔQ) într-un interval de timp se determină coeficientul marginal al capitalului: km= ΔK/ΔQ Dacă se raportează producţia obţinută la capitalul utilizat se determină productivitatea medie a capitalului: WK = Q/K Se poate deduce că WK = 1/K, deci inversul coeficientului mediu al capitalului. Dacă se raportează sporul de producţie la creşterea capitalului se determină productivitatea marginală a capitalului: WmK = ΔQ/ΔK Se poate deduce că WK =1/Km, deci inversul coeficientului marginal al capitalului. Randamentul viitor al capitalului11 este raport între sporul de producţie şi capital (ΔQ/K). 44. Cresterea productivitatii muncii. Definitie, factori de crestere, importanta (manual, vol. I, p. 131135) Creşterea productivităţii muncii reprezintă procesul prin care acelaşi volum de muncă se caracterizează printr-o masă mai mare de bunuri şi servicii sau invers, aceeaşi masă de bunuri se realizează cu un volum mai mic de muncă. Productivitatea este influenţată de: - factori naturali : condiţiile de climă, de fertilitate, adâncimea sau bogăţia unui zăcământ etc.; - factori tehnici: nivelul ştiinţei şi tehnicii la un moment dat, la tehnologie, invenţie etc.; factori economici: nivelul de organizare a producţiei şi a muncii, calificarea salariaţilor, cointeresarea materială; - factori sociali: condiţiile de muncă şi de viaţă, responsabilitate, nivelul de cunoştinţe, justiţie, legile civile, politice; - factori psihologici, care influenţează comportamentul şi rezultatele producătorilor aparţinând aceleiaşi categorii de calificare, în raport cu gradul lor de adaptabilitate la condiţiile specifice ale muncii (motivaţia în muncă şi satisfacţia pe

care le-o oferă aceasta, climatul relaţiilor de muncă, al vieţii de familie, gradul şi modul în care sunt satisfăcute unele nevoi sociale etc.); - factori structurali, care influenţează productivitatea muncii prin modificările ce au loc fie în structura pe produse, pe sortimente a producţiei unei întreprinderi, fie în structura economiei naţionale. Factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia mondială: - tipurile de specializare tehnică şi economică, - capacitatea de performanţă şi competitivitatea produselor pe piaţa mondială etc. Progresul ştiinţific şi tehnic determină o revoluţionare a capitalului tehnic, a resurselor materiale şi energetice. Prin creşterea calificării, aceeaşi cantitate de muncă dobândeştecapacitatea de a prelucra un volum mai mare de materii prime sau de a utiliza un volum sporit de capital fix şi, în consecinţă, de a produce mai multe bunuri (se amplifică stocul de capital uman). Asupra productivităţii influenţează direct şi revoluţia managerială, prin care se urmăresc perfecţionarea organizării şi conducerii activităţii economice, folosirea mai intensă a timpului de muncă, a capacităţilor de producţie etc. Efecte economice şi sociale: - economisirea factorilor de producţie consumaţi; - reducerea costului de producţie; - creşterea producţiei, a competitivităţii bunurilor obţinute; - creşterea profiturilor, a salariului real; economisirea timpului de muncă şi creşterea timpului liber

45. Costul de productie. Definire, forme, importanta (manual, vol. I, p. 138-141) Costul de producţie reprezintă, în formă bănească, totalitatea cheltuielilor efectuate şi suportate de către agenţii economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi servicii. Se pot delimita urmatoarele concepte: - Costul contabil reflectă, în bani, cheltuielile efectiv suportate de către întreprindere, care rezultă din evidenţa contabilă a acesteia; - Costul economic cuprinde, pe lânga costul contabil, si consumul de resurse care nu presupune plati efective evidentiate sub forma de cheltuieli; - Costul explicit indica cheltuielile efectuate de întreprindere si înregistrate în costurile efectiv platite (este însusi costul contabil); - Costul implicit reflecta acel consum de resurse al întreprinderii, neinclus în costul efectiv platit; - Costul de oportunitate reprezinta valoarea celei mai bune sanse sacrificate în procesul de alegere a variantei optime. În economia de piaţă actuală, costul constituie un instrument economic extrem de util în fundamentarea şi adoptarea deciziilor privind alocarea resurselor, volumul şi structura producţiei, mărirea sau restrângerea ofertei de mărfuri, inovarea tehnologică etc. Totodată, se manifestă tendinţa de calculare a costului în cele mai diferite structuri ale activităţii: astfel, prezintă interes nu numai costul de producţie în general, ci şi costul de distribuţie, costul muncii, costul educaţiei, sănătăţii, informaţiei, administraţiei, timpului, datoriei (împrumutului), costul vieţii, inflaţiei, şomajului, crizei, reformei economice, costul combaterii crimei, arestării şi condamnării, pedepsei, costul ecologic, costul externalităţilor negative etc. 46. Marimea costului. Tipuri de costuri si curbele acestora (manual, vol. I, p. 141-148) Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru producerea şi desfacerea de bunuri economice, la un moment dat. Mărimea costului poate fi calculată: a) pe unitatea de produs (de exemplu, pe o tonă de aluminiu, o tonă de grâu sau de fructe, pe un metru cub de gaz metan, pe o maşină-unealtă etc.); b) pe întreaga producţie omogenă, pe care o realizează o firmă sau alta;

c) pe ansamblul producţiei eterogene obţinute de către întreprindere. Mărimea costului de producţie este diferită: a) de la un produs la altul, în funcţie de specificul fiecăruia, de consumul de factori pe care-l solicită; b) la unul şi acelaşi produs, însă de la un producător la altul, în dependenţă de înzestrarea cu factori şi de nivelul eficienţei; c) la unul şi acelaşi producător, însă de la o perioadă la alta, în dependenţă de modificările în dotarea tehnică, în nivelul de calificare a lucrătorilor, în organizare şi conducere etc. Tipuri de costuri: A. Costul global reprezinta ansamblul cheltuielilor necesare obtinerii unui volum de productie dat, dintr-un bun. Poate fi privit: a) structural, pe termen scurt, divizat în cost fix si cost variabil; b) pe ansamblu, adica drept cost total global, ca suma a tuturor cheltuielilor suportate de întreprindere. 1. Costul fix (CF) reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care, pe termen scurt, sunt independente de volumul producţiei obţinute: amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului administrativ, cheltuielile de întreţinere, iluminat, încălzit, dobânzi etc. Curba costului fix arata ca costul fix devine variabil, el fiind o funcţie crescătoare a capacităţii de producţie, care se poate modifica datorită investiţiilor. 2. Costul variabil (CV) exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică în funcţie de volumul producţiei. CV = f (Q). Curba costului variabil arata ca costul variabil este o funcţie crescătoare faţă de producţie (Q): când randamentul este crescător, costul variabil se măreşte o dată cu producţia, însă mai puţin decât proporţional; dacă randamentul este descrescător, costul variabil creşte o dată cu producţia, însă mai mult decât proporţional; costul variabil este nul la un nivel de producţie nul. 3. Costul total (CT) reprezintă suma costurilor fix şi variabil. Astfel, CT = CF + CV. Costul total mai poate fi determinat: ca produsîntre costul total mediu (CTM) şi producţie (Q): CT = CTM.Q sau ca produs între producţie (Q) şi costul marginal (Cmg) când acesta din urmă este egal cu costul total mediu: CT = Q. Cmg când Cmg = CTM. B. Costul mediu (CM) (unitar) exprima costurile globale pe unitatea de produs. Corespunzator structurii pe termen scurt si nivelului de abordare globala se disting: - costul mediu fix (costul fix pe unitatea de produs), - costul mediu variabil (costul variabil pe unitatea de produs) - costul mediu total (costul global total pe unitatea de produs). 1. Costul mediu fix (CMF) reprezintă costul fix pe unitatea de produs: CMF =

CF Q

Când cantitatea de produse se măreşte, costul mediu fix descreşte şi, invers, când volumul producţiei scade, costul mediu fix creşte. 2. Costul mediu variabil (CMV) sau costul variabil pe unitatea de produs; el se determină prin relaţia: CMV =

CV Q

3. Costul mediu total (CMT) exprimă costul global total pe unitatea de produs şi se determină prin relaţiile: CMV =

CV Q

sau

CMT = CMF + CMV

Formele costului mediu total: - costul pe unitatea de volum; - costul pe unitatea de lungime; - costul pe unitatea de suprafaţă; - costul pe unitatea de greutate;

-

costul pe unitatea de timp de muncă; - costul pe unitatea de viteză; - costul pe unitatea de temperatură; - costul pe unitatea de sunet etc. C. Costul marginal (Cmg) exprimă sporul de cost total (ΔCT) necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie. Costul marginal măsoară variaţia costului total pentru o variaţie infinit de mică a cantităţii de produse: Cmg =

∆CT ∆Q

sau

Cmg =

∆CV ∆Q

Costul marginal sta la baza deciziilor privind oferta de bunuri si servicii; este stimulata marirea ofertei atunci când fiecare unitate suplimentara de productie necesita un spor de cost cât mai mic si când sporul de productie mareste mai mult venitul decât costul. Costul mediu total este dependent de costul marginal: a) costul mediu total este descrescator atunci când costul marginal se micsoreaza mai accentuat, fiindu-i inferior; b) costul mediu total este crescator atunci când costul marginal creste mai accentuat, fiindu-i superior; c) costul marginal este egal cu costul mediu total atunci când costul mediu total este minim. De asemenea, pe termen lung, costul mediu total si costul marginal sunt egale si constante atunci când, la un nivel dat al preturilor factorilor de productie, costul total sporeste în aceeasi proportie cu productia. Costul mediu nu este o marime constanta, evolutia sa depinzând de urmatorii factori: a) consumul de factori de productie pe unitatea de produs; b) nivelul productivitatii; c) pretul factorilor de productie utilizati. În scopul maximizarii profitului, producatorul trebuie sa minimizeze costurile pe unitatea de produs, actionând în principal asupra acestor trei factori. La un pret dat al factorilor de productie, costul mediu si costul marginal se afla în raport invers proportional fata de productivitate. Astfel, costul de productie mediu se micsoreaza atunci când productivitatea medie creste, si invers. Costul marginal se reduce când productivitatea marginala creste.

47. Relatia costului mediu cu costul marginal (manual, vol. I, p. 148-150) Există o strânsă legătură între costul mediu şi costul marginal. Costul mediu total este dependent de costul marginal: a) costul mediu total este descrescător atunci când costul marginal se micşorează mai accentuat, fiindu-i inferior; b) costul mediu total este crescător atunci când costul marginal creşte mai accentuat, fiindu-i superior; c) costul marginal este egal cu costul mediu total atunci când acesta din urmă este la nivel minim. Alte relaţii Pe termen lung, costul mediu total şi costul marginal sunt egale şi constante atunci când, la un nivel dat al preţurilor factorilor de producţie, costul total sporeşte în aceeaşi proporţie cu producţia. 48. Minimizarea costului. Relatia costurilor cu productivitatea muncii. Curbele acestora (manual, vol. I, p. 151-154) Factori de care depinde evoluţia costului mediu: a) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs (consumul de resurse materiale şi de forţă de muncă), care se micşorează în condiţiile perfecţionării echipamentelor tehnice de producţie şi tehnologiilor de fabricaţie, ridicării nivelului de calificare; b) nivelul productivităţii; c) preţul factorilor de producţie utilizaţi, care se formează pe piaţă, adică preţul la care se achiziţionează materii prime, materiale, maşini, utilaje, combustibil, energie, salariile ce trebuie plătite lucrătorilor etc. Minimizarea costului. În scopul maximizării profitului, producătorul trebuie să minimizeze costurile de producţie pe unitatea de

produs obţinut. Actualitatea minimizării costurilor consta in: - limitele resurselor; - minimizarea costului are un rol determinant în maximizarea profitului. - costul de producţie influenţează oferta de bunuri. - schimburi economice eficiente pe piaţa internaţională. • Relaţia dintre cost şi productivitate La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu (CM) şi costul marginal (Cmg) se află în raport invers proporţional faţă de productivitate. Astfel, costul de producţie mediu se micşorează atunci când productivitatea medie (PM) creşte, şi invers. Costul marginal se reduce când productivitatea marginală (Pmg) creşte şi, invers, se măreşte când productivitatea marginală scade. • Curbele productivităţii şi curbele costului mediu şi costului marginal Concluzii: a) creşterii productivităţii marginale îi corespunde scăderea costului marginal, iar scăderii productivităţii marginale îi corespunde creşterea costului marginal; creşterii productivităţii medii îi corespunde scăderea costului mediu, iar scăderii productivităţii medii îi corespunde creşterea costului mediu; b) curbele de cost marginal şi de cost mediu se intersectează în punctul în care costul mediu are nivelul cel mai scăzut, după cum curbele productivităţii marginale şi productivităţii medii se intersectează în punctul în care productivitatea medie are nivelul cel mai ridicat; c) nivelului minim al costului mediu îi corespunde nivelul maxim al productivităţii medii, iar nivelului minim al costului marginal îi corespunde nivelul maxim al productivităţii marginale.

49. Echilibrul producatorului. Relatiile dintre costuri si încasari. Pragul de rentabilitate (manual, vol. I, p. 154-158) Optimul producătorului constituie un criteriu de comportament, de conducere ştiinţifică, conform căruia producătorul urmăreşte ca, la un cost de producţie total dat, să maximizeze producţia obţinută, adică să producă cât mai mult posibil (ţinând seama de cererea existentă). • Echilibrul producătorului pe termen scurt În ceea ce priveşte volumul producţiei, din multitudinea variantelor posibile, întreprinzătorul trebuie să aleagă acel volum al producţiei care, în condiţiile date, maximizează profitul. Este vorba de acea variantă de cantitate de producţie ce asigură o diferenţă maximă între încasările obţinute şi costurile de producţie, deci un profit maxim. Este, deci, necesară cunoaşterea atât a costurilor, cât şi a încasărilor. Incasările pot fi: - totale (It) reprezintă suma totală obţinută în urma vânzării producţiei respective. Aceasta se determină ca produs între cantităţile totale vândute (Q) şi preţul de vânzare unitar (p): It = Q • p; - medii (Im) exprimă mărimea încasării pe unitatea de produs vândută; ea nu este altceva decât preţul unitar: Im =

It Q ⋅ p = ; Q Q

-

marginale (Img) reprezintă variaţia încasării totale, antrenată de o variaţie infinit de mică a cantităţii vândute; ea se poate exprima ca spor de încasare (ΔIt) pe unitatea suplimentară (adiţională)

-

de volum-desfacere (ΔM): Im g =

∆It Q

Orientarea producătorului spre creşterea volumului producţiei sau, dimpotrivă, spre reducerea acestuia ia în calcul evoluţia costului marginal şi a încasării marginale. Profitul obţinut este maxim atunci când venitul marginal este egal cu costul marginal Profitul (Pr) întreprinderii se determină ca diferenţă între totalul încasărilor (sau veniturilor) şi totalul costurilor: Pr = It – CT.

Volumul producţiei care maximizează profitul trebuie să satisfacă o anumită condiţie, şi anume: la nivelul acelui volum al producţiei (Qx), prima derivată a funcţiei profitului în raport de Q trebuie să fie zero, adică: d Pr dVT dCT = − =0 dQ dQ dQ

Luând în calcul faptul că

dVT dCT = Vmg (venitul marginal), iar = Cmg (costul marginal), dQ dQ

se ajunge la următoarea concluzie: condiţia de maximalizare a profitului devine: Vmg – Cmg = 0 sau Vmg = Cmg • Pragul de rentabilitate În căutarea nivelului de producţie care maximizează profitul este utilă şi cunoaşterea unui caz particular, pe care-l reprezintă pragul de rentabilitate sau punctul mort al întreprinderii. Profitul obtinut este maxim atunci când venitul marginal este egal cu costul marginal, deoarece în acest caz se obtine o diferenta maxima între totalul încasarilor si totalul cheltuielilor. În determinarea nivelului productiei care maximizeaza profitul este utila si cunoasterea unui caz particular – pragul de rentabilitate. Acesta indica volumul de productie sau cifra de afaceri de la care producatorul începe sa obtina profit. În acest „punct mort”, încasarile totale ale întreprinderii sunt egale cu costul total, iar profitul este nul.

50. Constrângerea bugetara a producatorului. Randamente de scara (manual, vol. I, p. 158-162) Comportamentul producătorului implică luarea în considerare a limitelor resurselor economice de care el dispune, la un moment dat. Curbele de isoprodus sau isocuante exprimă ansamblul combinărilor de muncă şi capital care, la o stare dată a tehnicilor, asigură obţinerea aceleiaşi cantităţi de produse. Dreapta de buget sau dreapta de isocost indică limita resurselor disponibile, care pot fi folosite. • Problema randamentelor de scară Pe termen lung, întreprinderea poate să amelioreze randamentele, dezvoltând capacităţile sale de producţie. Rrandamentul de scară exprimă modul în care evoluează producţia pe termen lung atunci când se măreşte cantitatea de factori de producţie folosiţi. Se disting următoarele situaţii: a) randamentele de scară sunt crescătoare când volumul producţiei se măreşte întro proporţie superioară celei în care cresc cantităţile de factori consumaţi; în acest caz, se obţin şi aşa-numitele economii de scară; b) randamentele de scară sunt constante când unei măriri a cantităţilor de factori de producţie îi corespunde o creştere în aceeaşi proporţie a volumului producţiei; c) randamentele de scară sunt descrescătoare când volumul producţiei se măreşte într-o proporţie mai mică decât cea în care creşte volumul factorilor utilizaţi. În faza randamentelor crescatoare, costul mediu descreste pe termen lung, ceea ce înseamna ca productivitatea medie a crescut si, deci, cantitatea produsa sporeste mai repede decât cantitatea factorilor utilizati, realizându-se economii de scara. În faza randamentelor constante, costul mediu este constant pe termen lung, deci, productivitatea medie este constanta, iar cantitatea produsa sporeste în acelasi ritm cu cantitatea de factori utilizati. În faza randamentelor descrescânde, costul mediu creste pe termen lung, ceea ce înseamna ca productivitatea medie se micsoreaza si, deci, cantitatea produsa creste mai putin decât cantitatea de factori utilizati. În acest caz, întreprinderea înregistreaza dez-economii de scara. Principalele cai de reducere a costului sunt urmatoarele: a) alegerea celui mai eficient proces de productie din punct de vedere tehnic, economic si ecologic; b) cumpararea factorilor de productie la preturile cele mai mici (fara a neglija calitatea); c) cresterea randamentului utilizarii factorilor de productie; d) asigurarea reducerii costurilor în toate fazele muncii; e) realizarea obiectivelor stabilite, tinând cont de resursele disponibile, de conditiile de productie existente si de restrictiile economice; f) identificarea produselor care genereaza consumuri energetice mari si a produselor care aduc pierderi.

51. Concurenta. Definitie, intensitate. Functiile concurentei si rolul statului (manual, vol. I, p. 167170) Concurenţa reprezintă o confruntare deschisă între agenţii economici pentru realizarea unei poziţii cât mai avantajoase pe piaţă, corespunzătoare intereselor proprii. Forme ale concurentei: a) Perfecta - caracterizata prin trasaturi ce îi imprima un caracter de model pur teoretic; b) Imperfecta - care se manifesta prin urmatoarele forme: monopolistica, oligopolista, monopson, oligopson, duopson. Intensitatea concurenţei depinde în orice moment de apropierea ori depărtarea dintre cerere şi ofertă (excludem, aici, situaţiile speciale de monopol şi monopson). Când cantitatea de bunuri de un fel anume, cerută şi oferită, se află în echilibru, concurenţa are intensitate relativ joasă, relaţia dintre grupuri şi relaţiile din interiorul lor având loc pe fondul unei rivalităţi abia vizibile; în această ipoteză, fiecare participant la schimb poate să vândă sau să cumpere ceea ce doreşte la un preţ convenabil, iar pericolul înlăturării din „arenă” a unor întreprinzători este redus. Concurenţa intersectorială este de 2 feluri: - a) competiţia dintre agenţii care produc bunuri substituibile, adică bunuri diferite care pot satisface una şi aceeaşi trebuinţă; b) competiţia dintre agenţii care produc bunuri răspunzând unor trebuinţe diferite. • Rolul concurenţei Capacitatea de a produce mai ieftin şi a vinde mai ieftin pentru a învinge rivalii stimulează inovaţia (obligă întreprinderile să realizeze noi produse, să folosească noi tehnici de fabricaţie, să ridice nivelul general de calificare a personalului, să organizeze mai bine producţia şi munca). Functiile concurentei : - Dată fiind inegalitatea dintre întreprinderi în ceea ce priveşte eficacitatea, concurenţa realizează şi o selecţie a producătorilor, eliminând pe cei slabi. - Concurenţa tinde, totodată, să aşeze în echilibru ramurile de producţie, cererea şi oferta, să transmită de la producători la consumatori o parte din valoarea suplimentară creaţă prin sporirea productivităţii muncii. - Concurenţa asigură, totodată, consumatorilor, libertatea de alegere a bunurilor şi serviciilor şi de satisfacere la un nivel superior a trebuinţelor. Rolul statului. Statul promovează, în acest scop, trei categorii de măsuri: a) Măsuri de elaborare a regulilor jocului, a normelor de drept pe baza cărora se desfăşoară activitatea economică în genere şi concurenţa; b) Măsuri, tot de ordin juridic, îndreptate împotriva piedicilor în calea concurenţei, a abuzurilor monopolurilor ; c) Măsuri de limitare a excesului de concurenţă ; 52. Pretul. Definitie si factorii sai determinanti (manual, vol. I, p. 171) Preţul este expresia bănească a valorii mărfii sau suma de bani care se plăteşte pentru a dobândi o unitate dintr-un bun economic. Nivelul preţului este influentat de o serie de factori cum sunt: a) cost de productie; b) raportul cerere-oferta; c) calitate; d) prezentare-ambalare etc. 53. Preturile si piata cu concurenta perfecta. Caracteristicile acesteia (manual, vol. I, p. 171- 173) Piaţa cu concurenţă perfectă constituie un model teoretic, un ideal de funcţionare a pieţei. • Caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă: - atomicitatea agenţilor economici;

-

omogenitatea produselor fabricate şi vândute; mobilitatea perfectă a factorilor de producţie şi a bunurilor de consum (sau libera intrare şi ieşire de pe piaţă); - transparenţa perfectă a pieţelor. Transparenţa perfectă a pieţei echivalează cu posibilitatea agenţilor economici de a avea la dispoziţie informaţiile necesare şi suficiente privind calitatea bunurilor fabricate, a tehnicilor utilizabile în producţia tuturor mărfurilor, a locurilor de aprovizionare cu factori de producţie, a pieţelor de desfacere, a preţurilor de vânzare, a salariilor etc.

54. Pretul de echilibru pe piata cu concurenta perfecta. Mecanismul lui de formare si variatii posibile ale acestuia (manual, vol. I, p. 173 – 180) Pretul de echilibru presupune miscarea deopotriva a pretului si a cantitatii de marfuri cerute si oferite, realizata în decursul unui interval de timp mai mare sau mai mic, dependent de natura bunului, de durata în care el se creeaza si se trimite pe piata. • Preţul de echilibru Pretul de echilibru este o categorie teoretica. În realitate, apare doar întâmplator. Sunt conditii când pretul de piata efectiv este apropiat de pretul de echilibru, gravitând în jurul acestuia. Modificarea pretului este un rezultat nu numai al miscarii independente a relatiei dintre cerere si oferta (la nivel de ramura), ci si al schimbarilor intervenite în costurile de productie. • Mecanismul de formare a preţului de echilibru Procesul de formare a preţului de echilibru, teoretic, are ca punct de sprijin iniţial existenţa preţului de dezechilibru, aflat în mişcare, el implicând inegalitatea dintre cerere şi ofertă. Mecanismul de formare a pretului de echilibru presupune mişcarea deopotrivă a preţului şi a cantităţii de mărfuri cerute şi oferite, realizată firesc în decursul unui interval de timp mai mare ori mai mic, dependent, între altele, de natura bunului, de durata în care el se creează şi se trimite pe piaţă. Preţul de echilibru este teoretic • Variaţii ale preţului de echilibru Preţul de echilibru, odată format, rămâne acelaşi dacă relaţia dintre cerere şi ofertă nu se schimbă (considerăm că nu acţionează alţi factori asupra preţului). Când cererea şi oferta cresc în aceeaşi proporţie sau când scad în aceeaşi proporţie, preţul de echilibru este constant. a) Cererea creşte sau scade, iar oferta şi ceilalţi factori de influenţă ai preţului rămân constanţi; corespunzător, preţul creşte ori scade; b) Oferta creşte sau scade, iar cererea şi ceilalţi factori de influenţă ai preţului rămân constanţi. Ca urmare, preţul scade ori creşte ; c) Cererea şi oferta cresc, dar în ritmuri inegale. Corespunzător, preţul creşte dacă cererea creşte mai mult decât oferta şi scade dacă cererea creşte mai puţin decât oferta; d) Cererea şi oferta scad, dar în ritmuri inegale. Corespunzător, preţul creşte, dacă cererea scade mai puţin decât oferta, şi scade, dacă cererea scade mai mult decât oferta. 55. Functiile pretului de echilibru pe piata cu concurenta perfecta. Optimizarea productiei (manual, vol. I, p.180-182) • Funcţiile preţului pe piaţa cu concurenţă perfectă a) informare (semnalizare); b) realocare sau redistribuire a resurselor societatii, pe diverse sfere de activitate, în vederea suprimarii anomaliilor, a dezechilibrelor existente în acest plan; c) evaluare si masurare a cheltuielilor, rezultatelor, veniturilor; d) principal instrument prin care se recupereaza cheltuielile si se obtine un profit. Pretul îl determina pe producator sa restrânga sau sa abandoneze anumite activitati. Mişcarea preţurilor reglează producţia. • Preţul şi optimizarea producţiei

Starea de echilibru a întreprinderii, pe termen scurt, presupune acelaşi volum al producţiei obţinute şi vândute, la care costul marginal full (care include profitul normal) să fie egal cu preţul pieţei. În acest caz, se impune următoarea relaţie: Costul marginal full = Preţul pieţei = Încasarea marginală = Venitul marginal Pe termen lung, când toţi factorii de producţie sunt variabili, întreprinderea are la dispoziţie mai multe alternative de combinare a capitalului şi muncii, adică mai multe soluţii, fiecare caracterizându-se printr-o proporţie anumită între capital şi muncă. Întreprinderea întruneşte premisele realizării profitului maxim, respectiv ale stării de echilibru în condiţiile în care: Preţul = Costul marginal = CM Întrucât CM = costul marginal la nivelul minim al CM, rezultă că, pe termen lung, în condiţii de concurenţă perfectă, firma obţine doar profit normal.

56. Piata cu concurenta imperfecta si preturile. Particularitatile caracteristice ale agentilor economici în conditiile unor tipuri diferite de piete cu concurenta imperfecta (manual, vol. I, p. 182-197) Piaţa cu concurenţă imperfectă este un ansamblu de pieţe care au unele trăsături comune, dar se şi deosebesc între ele. De aici fac parte: - piaţa monopolistă, - piaţa duopolistă, - piaţa oligopolistă, - piaţa monopolistică, - piaţa tip monopson - piaţa reglementată de stat. În fiecare din aceste pieţe, vânzătorii ori cumpărătorii pot să hotărască sau să influenţeze, în grade diferite, nivelul preţului. In cadrul pietei monopoliste intalnim: • Monopolul ca producător unic într-o ramură; În limba greacă, monopol înseamnă un singur vânzător. Monopolul, ca firmă unică, are posibilitatea de a hotărî independent şi volumul producţiei pe care îl fabrică, şi preţul de vânzare al bunului, în vreme ce întreprinderea care funcţionează în concurenţă perfectă avea şansa să decidă doar asupra cantităţii de bunuri. Monopolul stabileşte, de regulă, un preţ ridicat, superior celui format în ipoteza concurenţei perfecte, şi obţine un plus de profit în fiecare moment. • Monopol prin alianţă. Acest monopol poate să apară atunci când oferta unui bun este realizată de câteva întreprinderi mari, ce încheie convenţii privind producţia pe care au obligaţia să o creeze fiecare în parte (cotele de producţie), preţul de vânzare unic şi pieţele pe care întreprinderile au dreptul să furnizeze marfa. • Monopol întemeiat pe calitatea unui produs industrial În analiza acestui monopol, pornim de la presupunerea că, într-o ramură, funcţionează mai multe întreprinderi, având talii diferite, şi că nu există şansa încheierii de convenţii între ele, privind producţia şi preţul. • Există şi alte forme ori situaţii de monopol: - monopol izvorât din calitatea deosebită a unui bun agricol, posibil de cultivat doar pe suprafeţe reduse, motiv pentru care cererea este net superioară ofertei, iar preţul de vânzare ridicat; - monopol rezultat din relaţia privilegiată a unor întreprinderi cu statul (în domeniul producţiei de armament, deexemplu, statul plasează comenzi la câteva întreprinderi particulare capabile să creeze produsul la parametri înalţi şi îl plăteşte cu preţuri mari care includ profituri neobişnuite); - monopolul unor întreprinderi proprietate de stat, care singure au dreptul să comercializeze unele produse ca tutunul, o parte din băuturile alcoolice etc., la preţuri mai mari decât cele formate în concurenţa liberă. • Piaţa duopolistă Piaţa duopolistă se caracterizează prin prezenţa într-o ramură a două întreprinderi mari. Ele pot fi de aceeaşi talie ori inegale şi pot produce (indiferent de talie) bunuri omogene

ori neomogene. Aceste întreprinderi furnizează întreaga producţie a ramurii, iar numărul cumpărătorilor este foarte mare. Întreprinderile duopoliste iau decizii referitoare atât la cantitatea de bunuri produsă, cât şi la preţ. • Piaţa oligopolistă Noţiunea de oligopol implică prezenţa într-o ramură a unui număr relativ mic de întreprinderi (cel puţin trei), care livrează întreaga cantitate de mărfuri. Şi în pieţele oligopoliste (ca şi în pieţele duopoliste), problema nevralgică o constituie împărţirea pieţei între producători, încercarea firmelor de a-şi apropia o parte cât mai însemnată din clientelă, în vederea creşterii cifrei de afaceri şi a profiturilor. • Piaţa monopolistică Piaţa monopolistică se poate numi şi piaţa cu concurenţă cvasi (aproape) perfectă. Ea se distinge prin existenţa, într-o ramură, a unui mare număr de producători de talie relativ mică şi apropiată şi prin diferenţierea produselor. • Piaţa tip monopson În piaţa monopolistă, figurează un vânzător sau câţiva, care se comportă ca unul singur, în baza unor convenţii sau a altor premise. Această piaţă implică, însă, un număr mare de cumpărători. Piaţa tip monopson este opusul celei monopoliste. Ea se caracterizează prin existenţa unui singur cumpărător si a numeroşi vânzători ai bunului fabricat, la scara ţării. Întreprinderea cu poziţie de monopson poate să se aprovizioneze la preţuri avantajoase şi cu forţă de muncă, dacă în zona ei de activitate lipsesc alte ramuri industriale care să ofere locuri de muncă. Când într-o zonă oarecare funcţionează două unităţi cumpărătoare, într-o ramură dată, există duopson, iar dacă funcţionează trei (sau mai multe) există oligopson.

57. Interventia statului în domeniile concurentei si al preturilor (manual, vol. I, p. 197-199) Interventia statului in domeniul preturilor: a) fixarea de preturi maxime, în perioade critice, vizeaza marfuri care se adreseaza trebuintelor fundamentale ale populatiei; b) garantarea preturilor la unele produse agricole sau a veniturilor agricultorilor. Din multiplele situaţii în care statul intervine pe diverse pieţe, analizăm succint numai două: - fixarea de preţuri maxime la unele mărfuri - vizează mărfuri care se adresează trebuinţelor fundamentale ale populaţiei (produse alimentare strict necesare, energie etc.).; - garantarea preţurilor ori a veniturilor pentru bunurile agricole. 58. Piata muncii. Definitie. Particularitati si functii (manual, vol. I, p. 202-204) Piata muncii este spatiul economic în cadrul caruia se confrunta cererea de munca cu oferta de munca, au loc negocieri privind angajarea salariala. Particularitati si functii ale pietei muncii : – este mai complexă, mai organizată şi reglementată; – preţul specific – salariul – se formează atât pe baza raportului cerere-ofertă de muncă, cât şi a negocierilor purtate între sindicate şi patronat, între salariaţi şi conducerea unităţilor, iar în unele situaţii, intervine şi guvernul în detensionarea stării conflictuale; – este o piaţă contractuală, datorită modului specific de formare a preţului – salariul şi a altor condiţii de vânzare-cumpărare înscrise în contractul colectiv de muncă; – are un grad ridicat de rigiditate, datorită specificului ofertei de muncă ce înglobează în sine laturi nu numai de ordin economic, dar şi psihosociale; intrarea pe această piaţă a ofertei de muncă pentru ocuparea unui loc de muncă este un act economic, dar şi de justiţie socială; – este o piaţă cu concurenţă imperfectă. • Funcţii

– alocarea resurselor de muncă, a forţei de muncă pe ramuri, subramuri, domenii de activitate, zone geografice, meserii, în dependenţă de volumul şi structura cererii de muncă existente, la un moment dat; – furnizează informaţii cu privire la cererea şi oferta de muncă, la apariţia unui excedent sau deficit de ofertă de muncă, în diferite sectoare de activitate, la nivelul salariului dat; – instituţiile pieţei muncii estimează tendinţele de evoluţie a cererii şi ofertei de muncă pe termen mediu şi lung; – stimulează mobilitatea profesională şi teritorială a forţei de muncă cu ajutorul unor pârghii economico-financiare; – prin propriile mecanisme, asigură protecţie economică şi socială şomerilor, pe o perioadă delimitată.

59. Cererea de munca. Definitia si factorii cererii (manual, vol. I, p. 204-207) • Cererea de muncă este necesarul de muncă din partea agenţilor economici, la un moment dat, care se satisface prin intermediul pieţei muncii, prin relaţii de angajare salarială. Ea se exprimă prin oferta de locuri de muncă din partea agenţilor economici. Cererea de munca – relatie de la parte la întreg. Nevoia de munca exprima volumul total de munca necesar pe ansamblul unei tari. Cererea de munca este necesarul de munca din partea agentilor economici la un moment dat, care se satisface prin intermediu pietei muncii, prin relatii de angajare salariala. Se exprima prin locurile de munca. • Factorii de care depinde cererea de muncă: a) Nivelul salariului. Cererea de muncă se află în raport invers proporţional faţă de salariu: când salariul are o tendinţă de creştere, aceasta înseamnă scumpirea forţei de muncă, ceea ce duce la scăderea cererii de muncă din partea agenţilor economici; invers, când salariul se micşorează, cererea de forţă de muncă sporeşte. b) costul marginal al muncii reprezintă sporul de cheltuieli antrenat de creşterea cu o unitate a cantităţii de muncă utilizate: Costul m arg inal al muncii =

∆C (var iatia cos tului muncii ) ∆L (var iatia cantitatii demunca )

(VMM-CMM=Profit), unde VMM – venitul marginal al muncii si CMM – costul marginal al muncii c) fluxul investitional; d) substituirea factorului munca; e) faza ciclului economic; f) conjunctura economica si sociala pe plan intern si international.

60. Oferta de munca. Definitia si factorii ofertei (individuale si totale) (manual, vol. I, p. 207-211) Oferta de muncă este acea parte a populaţiei apte de muncă ce doreşte angajare salarială. Oferta de munca si disponibilitatile de forta de munca - relatie de la parte la întreg. Disponibilitatile de munca reprezinta populatia apta de munca prezenta într-o tara pe perioada data de timp. Oferta de munca corespunde populatiei disponibile active. Populaţia disponibilă activă corespunde ofertei de muncă. • Delimitări privind structura populaţiei: a) populatie totala se compune din populaţia inactivă şi populaţia activă;, b) populatie inactiva este acea parte din populaţia totală care nu caută loc de muncă: copiii de vârstă preşcolară, elevii, studenţii şi alte categorii care nu doresc să devină salariaţi., c) populatie disponibila activa este acea parte a populaţiei apte de muncă formată din persoanele ocupate care exercită o activitate remunerată şi din cele care caută un loc de muncă. Rata de activitate Gradul

la nivelul

( rata ) de ocupare

=

populatiei

unei tari =

Populatia activa ocupata Populatia totala

Populatia ocupata ×100 Populatia disponibil a activa

×100

• Factori care influenţează mărimea populaţiei disponibile active: – demografic – raportul natalitate-mortalitate; – reglementări juridice privind vârsta minimă de angajare; – durata săptămânii de lucru; – structura pe sexe; – imigrare; – emigrare. • Structuri ale ofertei de muncă Oferta de muncă individuală reprezintă numărul de ore muncă (sau timpul de muncă) pe care un salariat doreşte să le efectueze. Factori care influenţează oferta de muncă individuală: – mărimea salariului nominal şi real; – raportul dintre timpul de muncă şi timpul liber pentru refacerea forţei de muncă; – nevoia salariatului de a subzista atât el, cât şi familia lui; – natura muncii şi securitatea ocupării. Oferta de munca totala – exprima ofertele individuale totale ale segmentelor pietei muncii, formata din cei angajati sau în cautarea unui loc de munca. Între mărimea duratei muncii şi cea a timpului liber este o relaţie negativă.

61. Salariul si echilibrul pietei muncii. Definitia salariului. Rolul si limitele salariului în realizarea echilibrului (manual, vol. I, p. 211- 218) Exista opinii diferite privind definirea salariului: a) suma de bani cu care este remunerat factorul munca participant la obtinerea rezultatelor unei activitati economice; b) pret pentru care oamenii îsi închiriaza forta de munca; c) pret al fortei de munca – marfa. • Echilibrul Piaţa muncii se poate caracteriza prin următoarele stări: – de echilibru, care reflectă ocuparea deplină a forţei de muncă; – de dezechilibru: a) când oferta este mai mica decât cererea de munca; b) când oferta de munca depaseste cererea de munca. Salariul – cost – reprezinta cheltuiala pentru agentul economic; venit pentru salariati. Reprezintă cheltuielile suportate de agenţii economici pentru plata muncii, contribuţiile la asigurările sociale şi fondul de şomaj. În funcţie de ramură, subramură şi firmă, ponderea acestor cheltuieli în costul total este diferită.Abordari conceptuale privind salariul – venit (Adam Smith, David Ricardo, Ferdinand Lassalle, Karl Marx, J.M. Keynes, Samuelson etc.). Salariul de echilibru – arata ca cererea este egala cu oferta de munca. Salariul - venit, care revine factorului de producţie muncă, este o formă de venit personal de a cărui mărime depinde satisfacerea nevoilor, aspiraţiilor fiecărui salariat. Mărimea salariului este rezultatul negocierilor în cadrul firmei unde se stabilesc în mod concret condiţiile de angajare şi nivelul salariului. 62. Factorii care determina nivelul si dinamica salariului. Efectul de substitutie si efectul de venit (manual, vol. I, p. 218-221) Factorii care influienteaza marimea salariului: a) raportul dintre cererea si oferta de forta de munca; b) raportul dintre productivitatea muncii si salariul nominal; c) cheltuielile necesare refacerii si dezvoltarii fortei de munca; d) nivelul preturilor bunurilor si serviciilor de consum; e) cheltuieli pentru odihna si viata spirituala; f) sporirea cheltuielilor de transport, telecomunicatii; g) marirea chiriei; h) gradul de organizare a sindicatelor Efectul de substitutie – reducerea timpului liber si cresterea corespunzatoare a timpului destinat muncii, care-i asigura lucratorului venituri mai mari.

Efectul de venit – situatia în care salariatul obtine un venit suficient de mare,astfel încât au loc micsorarea timpului destinat muncii si sporirea corespunzatoare a timpului liber. Diferenţierea salariilor rezultă din gradul diferit de calificare, aptitudini, atribuţii, răspunderi în muncă, condiţii de muncă, de mediu toxic, muncă de noapte. Apropierea (egalizarea) nivelului salariilor se poate realiza prin ridicarea calificării, prin perfecţionare; ea presupune apropiere (egalizare) şi în privinţa eficienţei muncii.

63. Formele salariului, importanta acestora în politica economica (manual, vol. I, p. 221- 225) Forme ale salariului: 1. Salariul nominal (salariul negociat) reprezintă suma de bani pe care salariatul o primeşte de la unitatea pentru care lucrează sau prestează muncă. 2. Salariul net este acela pe care-l primeşte salariatul ca venit din care s-au scăzut impozitul şi alte reţineri prevăzute prin lege (de exemplu, pentru fondul de şomaj). 3. Salariul real exprimă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată cu salariul nominal, la un nivel dat al preţurilor, într-o anumită perioadă. Mărimea salariului real se calculează ca raport între salariul nominal şi nivelul preţurilor (în procente): SN SR = unde SR – salariul real; SN – salariul nominal; P – nivelul preturilor (in %) P În dinamica:

ISR =

SR × 100 SR 1

unde SR1= salariul real în perioada curenta; SR0= salariul real în perioada anterioara.

0

ISN ×100 unde ISN= indicele salariului nominal; IP= indicele preturilor IP Alte forme ale salariului: - direct - este remuneraţia efectivă primită de salariat, care corespunde cu salariul net şi sumele corespunzătoare pentru concediul legal şi, eventual, al 13-lea salariu; - indirect - este acea parte a salariului plătită familiei în funcţie de alte criterii decât consumul efectiv de muncă. - minim garantat - este acel salariu fixat prin lege, în urma negocierilor sindicate-guvern. - colectiv - este atribuit tuturor salariaţilor unei firme când rezultatele economico-financiare ale acesteia sunt deosebit de bune. - social - reprezintă acele venituri care completează salariul nominal şi care provin de la bugetul de stat sub forma alocaţiei pentru copii, diferite ajutoare sociale. Forma de salarizare constă în principiile şi modalităţile concrete prin care se determină mărimea salariului pentru fiecare salariat. Forme de salarizare: - Salarizarea în regie - reprezintă remunerarea salariatului după timpul lucrat: oră, zi, săptămână, lună. -Salarizarea in acord - este acea formă de remunerare a individului sau grupului în funcţie de cantitatea de produse realizate, de numărul operaţiilor executate. Salarizarea in acord este de 3 feluri: acord direct (constă în stabilirea unui tarif constant pe bucată, operaţiune executată) ; acord progresiv (presupune ca, de la un anumit nivel de realizare a normei, tariful pe unitate de produs sau operaţie să se majoreze în anumite proporţii în mod progresiv); acord global (se practică la nivel de formaţie de lucru ce îşi asumă obligaţia de a executa într-un termen stabilit un produs sau o producţie exprimată în unităţi fizice pentru care primeşte o sumă globală, determinată în raport cu manopera necesară realizării obligaţiilor prevăzute în contract.) -Salarizarea in remiza (cota procentuala) - Venitul fiecărui angajat se determină proporţional cu nivelul de îndeplinire a sarcinilor stabilite prin contract. Corectarea vizează adaptarea salariului la dinamica preţurilor prin indexare, prin acordarea unor sporuri pentru muncile efectuate în condiţii mai grele sau în cazul unor responsabilităţi în domeniul managementului etc. ISR =

Participarea constă în accesul salariaţilor la împărţirea beneficiului obţinut de unitatea economică unde îşi desfăşoară activitatea. Socializarea este un adaos la salariu în cazul unor salariaţi care sunt într-o situaţie mai dificilă, remunerarea pe baza muncii depuse fiind insuficientă în condiţia dată.

64. Profitul. Definitie. Dimensiune (manual, vol. I, p. 227-228) Profitul este partea ramasa din venitul total ce revine întreprinzatorului dupa ce s-au scazut toate cheltuielile aferente venitului respectiv. 65. Gândirea economica despre profit. Evolutie (manual, vol. I, p. 228- 231) a) Reprezentanţii şcolii clasice, A. Smith, D. Ricardo concepeau profitul ca o parte a valorii mărfurilor care este reţinută de patron. b) Şcoala marginalistă: Leon Walras, A. Marshall, M. Allais, J.B. Clark c) Gândirea economică contemporană: prof. H. Guitton, J.A. Schumpeter d) Doctrinele cooperatiste şi sociale 66. Formele profitului. Masa si rata profitului. Profitul maxim (manual, vol. I, p. 231-234) Formele profitului: a) profitul brut este reprezentat de partea ce ramâne din venitul total dupa ce s-au scazut cheltuielile de productie; Pb = V – C În care: Pb = profitul brut V = venitul total sau încasat C = cheltuieli de producţie (costul)

b) profitul net este partea din profitul brut care ramâne dupa ce au fost deduse dobânda la capitalul propriu al întreprinzatorului, salariul ca recompensa pentru activitatea sa, arenda si chiria pentru terenul si cladirea care îi apartin, impozitele si taxele ce se suporta direct din profit; c) profitul normal, legitim sau justificat, care reprezinta remunerarea serviciilor întreprinzatorului, recompensa sa pentru priceperea sa si raspunderea pe care si-o asuma, prima pentru risc si incertitudine; d) profitul pur sau supraprofitul este acel profit generat de împrejurari deosebite care nu au legatura cu activitatea întreprinzatorului. Este obtinut de acei întreprinzatori care au o pozitie de monopol în producerea si/sau vânzarea produselor. Se realizeaza pe baza unor preturi de vânzare mai ridicate. e) Profitul marginal reprezintă profitul asigurat de producţia marginală. Este egal cu diferenţa dintre venitul marginal şi costul marginal. • Mărimea şi dinamica profitului. Masa şi rata profitului a) Mărimea profitului (masa profitului) (Pr) poate fi stabilită în sumă absolută ca diferenţă între venitul total (V) şi costul de producţie (C): Pr = V – C Rata profitului exprimă gradul de valorificare a capitalului utilizat de întreprinzător şi oferă măsura rentabilităţii unei firme, activităţi sau unui produs. P P' = ×100 în care: K P’ = rata profitului P = masa profitului K = capitalul folosit Dinamica masei şi ratei profitului ilustrează poziţia pe care o are o firmă în producţia şi desfacerea unui produs. Posibilităţile ei de a mări profitul sunt puternic influenţate de factorul timp. b) marimea relativa (în procente) ca rata: Rata economica

=

Rata financiara

=

capital

profit ×100 capital propriu

profit ×100 cos t profit = ×100 cifra de afaceri

Rata rentabilit atii = Rata comerciala

Pr ofit propriu + capital imprumutat

Dinamica profitului:

×100

- pe termen scurt, pentru firmele care produc si vând în regim de concurenta libera, situatia optima este aceea care le permite sa egalizeze costul marginal (Cma) cu pretul de vânzare (Cma = P). Aceasta egalitate marcheaza echilibrul firmei (întreprinzatorului). - pe termen lung, posibilitatile firmei de a asigura echilibrul si maximizarea profitului depind de capacitatea sa de a realiza productia cu costuri inferioare pretului pietei, în conditiile reducerii acestuia sub presiunea ofertei.

67. Renta. Continutul si gândirea economica privind renta (manual, vol. I, p. 234-237) Renta este un venit stabil realizat de posesorul unui bun imobiliar (pamânt, cladiri, constructii, resurse de apa) sau mobiliar (hârtii de valoare, capital banesc); Renta economica este plata pentru folosirea unei resurse economice nesustituibile, a carei oferta totala este insuficienta în raport cu cererea, constituind un venit pentru posesorul acesteia. Gandirea economica. În gândirea economică s-au conturat, de-a lungul timpului, numeroase concepţii, doctrine, şcoli cu privire la natura, formele şi temeiurile rentei. 1. Exponenţii şcolii clasice limitau spaţiul de manifestare a rentei la agricultură. Ei considerau că formarea rentei s-ar datora dărniciei naturii: William Petty, Adam Smith, David Ricardo, J. Stuart Mill, K. Marx. 2. Şcoala marginalistă, apărută la sfârşitul secolului al XIX-lea: A. Marshall, P. Samuelson. În ţara noastră, preocupările teoretice în legătură cu renta datează din secolul XIX (Ion Ionescu de la Brad, P.S. Aurelian), V. Madgearu. 3. În economia contemporană, majoritatea şcolilor şi curentelor de gândire susţin valabilitatea universală a rentei, caracterul ei de fenomen comun tuturor formelor de activitate economică şi nu numai agriculturii: J.B. Clark. 68. Mecanismul rentei. Nivelul rentei si formele acesteia (manual, vol. I, p. 234 – 241) Mecanismul formarii rentei presupune existenta unei situatii de monopol stabil sau temporar care sa confere detinatorului si/sau utilizatorului unei resurse economice o pozitie privilegiata în raport cu ceilalti agenti si care le permite urcarea pretului de vânzare peste nivelul considerat normal; Mecanismul formarii rentei economice se fundamenteaza pe legea randamentelor neproportionale; aceasta consta în aceea ca, atunci când se combina unul sau mai multi factori constanti cu un alt factor, variabil, cantitatile aditionale din acest ultim factor determina, într-o prima etapa, marirea productiei, apoi, productia suplimentara aferenta cantitatii aditionale din factorul variabil îsi încetineste cresterea, pentru ca, în faza urmatoare, sporul productiei sa fie tot mai slab, iar în final, productia chiar sa scada. Randamentele rezultate din aditionarile succesive ale factorului variabil, asociat cu factorul fix, constituie premisa obtinerii rentei. Marimea rentei este egala cu diferenta dintre venitul obtinut în urma utilizarii unui factor de productie cu performante superioare si oferta inelastica si cel realizat în situatii când se folosesc factori cu randamente medii, normale si mai usor de procurat. • Forme de rentă: 1. Renta funciară este un venit ce revine proprietarului funciar în virtutea dreptului de proprietate asupra terenului; - rentă diferenţială, care rezultă din randamentul diferit al unor cantităţi egale de capital şi de muncă pe terenuri cu calităţi diferite (rentă de fertilitate), din diferenţele de cheltuieli de transport şi exploatare pe care le generează terenuri ce au poziţie diferită faţă de pieţele de desfacere şi/sau căile de comunicaţie (rentă de poziţie) sau din diferenţe de productivitate generate de investiţii succesive pe aceeaşi suprafaţă de teren. 2. Renta minieră, din industria extractivă, încasată de proprietarii minelor, sondelor, se datorează diferenţei de conţinut în substanţă utilă a zăcământului sau de poziţie. 3. Renta în construcţii este în funcţie de diferenţa de calitate, de poziţie şi, bineînţeles, de raportul dintre cererea şi oferta pentru terenuri destinate construcţiilor. 4. Renta de monopol, venit excedentar încasat de întreprinzătorii care dispun şi folosesc factori de producţie cu însuşiri excepţionale, rari şi nesubstituibili, de la utilizarea cărora sunt excluşi ceilalţi. 5. Renta de abilitate reprezintă venituri suplimentare ce se obţin ca urmare a aptitudinilor şi calităţilor excepţionale pe care le are un individ.

6. Renta consumatorului este un plus de venit rezultat din preţul, mai ridicat, pe care consumatorul ar fi dispus să-l plătească pentru a cumpăra marfa dorită, faţă de preţul plătit în realitate, mai redus. 7. Renta producătorului sau surplusul producătorului este câştigul suplimentar realizat de întreprinzătorii care pot să-şi vândă marfa la un preţ superior celui pe care îl estimaseră anticipat. 8. Renta conjuncturală, comercială şi industrială, este renta legată de folosirea unor împrejurări favorabile, care permit obţinerea de câştiguri suplimentare. 9. Renta de marcă, de autor sau de model, este renta care reflectă dreptul deţinătorilor de a încasa venituri de la care sunt excluse celelalte persoane.

69. Pretul pamântului (manual, vol. I, p. 241-243) Preţul pământului reprezintă suma de bani plătită pentru transferarea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren prin actul de vânzare-cumpărare. Factori care influienteaza pretul pamantului: - Cererea şi oferta de terenuri; - Mărimea şi evoluţia rentei; - Rata dobânzii bancare; - Folosinţele alternative ale pământului; - Ameliorarea poziţiei terenurilor. Pretul pamântului este în relatie pozitiva cu renta: P=

R ×100 d'

unde R = renta;

d’ = rata dobânzii practicata pe piata monetara.

70. Moneda. Etapele aparitiei. Definitie si rol (manual, vol. I, p. 245-247) Moneda a apărut ca o necesitate a dezvoltării producţiei şi circulaţiei de mărfuri. Scurt istoric asupra aparitiei monedei. Prima etapa, din secolul al VI-lea î.e.n. pâna în secolul al XVII-lea în care s-au emis si au dominat monedele metalice; a doua etapa, secolele XVIII – XIX, moneda de hârtie capata o tot mai mare raspândire, devenind ulterior neconvertibila în aur; s-a amplificat rolul monedei scripturale; a treia etapa – în prezent, când se introduc mijloace electronice de plata. Numerarul, monedele si bancnotele, precum si cecurile si alte înscrisuri continua sa circule, dar un numar tot mai mare de operatii se efectueaza prin „bani electronici”. Definire Moneda cuprinde ansamblul mijloacelor de plată care pot fi utilizate direct pentru efectuarea tranzacţiilor pe piaţă. Rol Nici un flux economic nu se poate desfasura fara participarea directa sau indirecta a monedei. Ea face posibile tranzacţiile economice – schimburi marfare, operaţiuni financiare, transferuri de capital – de regulă, la momentul şi în locurile cele mai potrivite pentru părţile interesate. Cu ajutorul monedei fiecare agent economic este liber să cumpere sau să vândă atunci când consideră că îi sunt favorabile condiţiile şi acolo unde schimbul se desfăşoară cel mai avantajos pentru el. Moneda este instrumentul prin care se conservă (acumulează) averea într-o formă abstractă, valorică, posibil de transformat în orice bun. Cu ajutorul monedei se poate face transmisiunea de valori de la un individ la altul, de la o unitate economică la alta atât în teritoriul unei ţări, cât şi în planul relaţiilor internaţionale. 71. Masa monetara si componentele acesteia (manual, vol. I, p. 247-249) Masa monetara reprezinta totalitatea instrumentelor de circulatie si de plata decare dispune economia unei tari, la un moment dat sau, în medie, într-un orizont de timp (un trimestru, un an). Componentele masei monetare :

a) disponibilitatile monetare propriu-zise (biletele Bancii Centrale, monedele divizionare; moneda scripturala, cecurile la purtator etc.); b) disponibilitatile semimonetare (economiile pe librete bancare, bonuri de casa ale bancilor, nominative sau la purtator, depunerile pe termen la trezorerie, efecte de comert negociabile etc.). Agregatul masei monetare Agregatul monetar desemneaza partile constitutive ale masei monetare si semimonetare, ale instrumentelor de schimb si de plata în totalitatea lor, parti autonome prin functiile lor specifice, prin agenti bancari si financiari care le emit si le gestioneaza. 1. Primul agregat (M1) cuprinde monedele divizionare, biletele de hârtie (moneda fiduciara) si cecurile de lucru la purtator, apartinând rezidentilor nonfinanciari. 2. Al doilea agregat (M2) cuprinde pe primul M1, în plus, conturile pe librete de economii, depunerile pe termen scurt în conturi bancare, bonurile de casa ale unor organisme nationale de credit, conturi de economii pentru locuinte deschise la banci. 3. Al treilea agregat (M3) include pe M2 si, în plus, diferite averi în devize, plasamente pe termen nelimitat. 4. Al patrulea agregat (M4) cuprinde pe M3 si, în plus, economiile contractuale si diferite alte lichiditati pe termen, negociabile, cum sunt titlurile de pe pietele monetare emise de creditorii nonbancari si de agentii economici nonfinanciari.

72. Piata monetara . Definitie.Cererea de moneda si indicatorii de masura. Oferta de moneda si sursele de formare (manual, vol. I, p. 249-252) Piata monetara este ansamblul tranzactiilor cu moneda, confruntarea cererii si ofertei. În funcţionarea mecanismelor acestei pieţe sunt implicaţi următorii agenţi economici: a) Statul, care, pe baza suveranităţii sale, conferă putere liberatorie monedei şi stabileşte coordonatele politicii monetare; b) Banca Centrală (de emisiune), care emite moneda şi exercită controlul asupra monedei aflate în circulaţie; c) Sistemul bancar, care face legătura între agenţii privaţi, pune în circulaţie moneda legală, acordă credite şi creează o formă specifică de monedă, cea bancară. d) Întreprinderile (firmele) şi gospodăriile populaţiei, care pot oferi sau solicita disponibilităţi băneşti, prin intermediul băncilor sau al altor agenţi de schimb. Cererea de moneda depinde de: a) volumul operatiunilor, al tranzactiilor de bunuri si servicii intermediate efectiv de catre moneda; b) viteza de rotatie a banilor (relevă numărul mediu de operaţiuni de vânzare-cumpărare şi de plăţi pe care o unitate monetară o mijloceşte într-o perioadă dată). Masa monetara (M) este direct proportionala cu cantitatea bunurilor si serviciilor supuse tranzactionarii la un anumit pret (PT) si invers proportionala cu viteza de rotatie a banilor: PT V c) amploarea creditului de consum; d) platile efectuate în contul creditelor ajunse la scadenta, în perioada corespunzatoare; e) cererea de moneda în scopuri speculative – functie de nivelul dobânzii. • Oferta de monedă Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia agenţilor economice şi a altor utilizatori de monedă de către sistemul bancar. Cea mai mare parte a monedei este creată de băncile comerciale, prin ceea ce se cheamă piaţa interbancară. Crearea de monedă de către bănci este limitată de o serie de mecanisme spontane care contribuie la echilibrarea cererii şi ofertei de monedă. M =

73. Teorii privind valoarea banilor si cantitatea banilor în circulatie (manual, vol. I, p. 252-255) 1. Partizanii teoriei metaliste considerau că valoarea monedei este dată de cantitatea şi valoarea mărfii – metal preţios. Mărimea preţurilor mărfurilor depinde, deci, de cantitatea de metal preţios monetar şi valoarea lui, pe de o parte, şi de suma valorilor bunurilor schimbate, pe de altă parte.

2. Teoria nominalistă susţinea că valoarea monedei este legată doar de puterea ce i-a fost legal atribuită de emitent, acesta având rolul determinant în dimensionarea cantităţii de monedă în circulaţie. 3. Teoria cantitativă a banilor, formulată de I. Fisher sustine ca o mărire a cantităţii de monedă în circulaţie determină o creştere proporţională a nivelului general al preţurilor şi apoi o diminuare a valorii monedei, dacă ceilalţi factori rămân constanţi. Ecuaţia schimbului: Cantitatea de bani în circulaţie se poate afla prin raportarea cantităţii bunurilor cumpărate, înmulţită cu nivelul preţurilor, la viteza de circulaţie a monedei: P ⋅T M = V 4. Raportul dintre cantitatea de monedă şi mărimea preţurilor a fost abordat şi de Şcoala de la Cambridge, J.M. Keynes formulând o ecuaţie proprie a schimburilor, cunoscută ca ecuaţia de la Cambridge: n n = y ( k + rk ' ); y = în care: (k + k ' ) y = nivelul preţurilor, respectiv indicele costului vieţii n = volumul însumat al monedei în numerar şi al celei scripturale k = cererea publică de încasări în moneda lichidă k’ = moneda scripturală exprimată în unităţi de consum r = rata rezervei monetare

74. Bancile. Functii si tipuri de banci (manual, vol. I, p. 255-258) Băncile reprezintă instituţii financiare care concentrează mijloacele de plată şi acordă credite. • Funcţiile băncilor si a celorlalte institutii de credit: a) acordarea de împrumuturi solicitantilor care îndeplinesc conditiile de bonitate; b) pastrarea elasticitatii mijloacelor de plata. Functiile pasive ale bancilor se concretizeaza în primirea depunerilor pe care le fac clientii: depuneri spre fructificare si depuneri pentru executarea de plati din ordinul clientilor. • Tipuri de bănci: - Băncile de emisiune au rolul de a emite monedă şi de a asigura controlul asupra masei monetare, de a acorda credite altor bănci prin operaţiuni de rescont, şi de a coordona întreaga politică monetară a statului; - Băncile comerciale de depozit îşi procură mijloacele financiare de care au nevoie de pe piaţă prin strângerea de depozite, care sunt capitaluri depuse de bănci pe termen scurt. La randul lor se clasifica in: o bănci de depozit propriu – zise; o bănci de afaceri - Băncile specializate sau instituţiile financiare care acordă credite speciale anumitor genuri de activitate cuprind: case de credit agricol, bănci de credit financiar, bănci de credit naţional, bănci de comerţ exterior etc. 75. Dobânda. Definitie si forme. Masa si rata dobânzii (manual, vol. I, p. 258-261) Dobânda reprezintă suma de bani plătită pentru dreptul de folosinţă temporară a mijloacelor băneşti împrumutate. Dobânda reprezintă preţul renunţării la lichiditate, cerut de cel ce acordă împrumutul, sau preţul consimţit a fi plătit de cel ce se împrumută pentru procurarea lichidităţii. Formele dobânzii. a) dobânda de pe piaţa monetară, aplicată în general creditelor pe termen scurt intervenite între băncile comerciale, între acestea şi banca centrală; b) dobânda bancară de bază, pentru certificatele de depozit sau bonurile de trezorerie; c) dobânzile aplicate de bănci şi alte instituţii financiare, pentru întreprinderi; d) dobânda de pe piaţa obligaţiunilor, caracteristică plasamentelor pe termen lung;

e) dobânda practicată de casele de economii sau bănci pentru depozitele la vedere şi la termen, pentru construcţii de locuinţe etc. Marimea dobanzii se exprima prin: • Masa şi rata dobânzii (anuale) reprezintă mărimea absolută a dobânzii anuale plătită la suma totală împrumutată; mărimea ei relativă, numită rata dobânzii anuale, D este raportul procentual între masa dobânzii şi capitalul împrumutat: d = ×100 ; C d ⋅C rezulta ca D = 100 în care: d = rata anuală a dobânzii D = masa dobânzii anuale C = capitalul împrumutat Rata dobânzii poate fi: - rată nominală, adică rata plătită de debitor necorectată cu rata inflaţiei (ori deflaţiei); - rata reală, adică rata nominală corectată cu rata inflaţiei (ori deflaţiei). În cazul inflaţiei, rata reală se calculează după formula: r = d-i, în care: d = rata nominală a dobânzii i = rata inflaţiei Rata reală este: pozitivă, atunci când d › i; negativă, atunci când d ‹ i; nulă, atunci când d = i. În cazul deflaţiei, rata reală - întotdeauna pozitivă - se calculează după formula: r = d+a în care: a = rata deflaţiei, a aprecierii banilor. Dobanda este de 2 feluri: - simplă; - compusă Masa dobânzii compuse sau mărimea sa absolută se calculează astfel: Dc = Sn - C, unde: Sn = C (1+d)n în care: Sn = Suma obţinută de proprietarul capitalului, acumulată după n ani d = rata dobânzii anuale n = numărul de ani C = capitalul împrumutat Rata reala poate fi: pozitiva, negativa, nula, în functie de evolutia ratei inflatiei.

76. Echilibrul pietei monetare (manual, vol. I, p. 261-262) Echilibrul pietei monetare se realizeaza atunci când cererea de moneda este egala cu oferta de moneda. Piaţa monetară se află în stare de echilibru când, la un anumit nivel al ratei dobânzii (d’), cantitatea de monedă oferită (M0) este egală cu cantitatea de monedă cerută (Mc). 77. Politici monetare. Obiective si instrumente (manual, vol. I, p. 262-264) Politica monetară este o acţiune exercitată de autorităţile monetare (Banca Centrală, Trezoreria) asupra masei monetare şi asupra activelor financiare în vederea orientării economiei pe termen scurt sau mediu. Obiectivele urmărite prin politica monetară de către agenţii financiari – bancari pot fi grupate în două categorii: - protecţia deponenţilor, - evitarea riscului; - gestiunea corespunzătoare a resurselor O politică monetară sănătoasă trebuie să-şi propună, deci, concilierea stabilităţii puterii de cumpărare a monedei (nu stabilitatea masei băneşti) cu expansiunea economică. • Instrumente ale politicii monetare

a) taxa rescontului (este rata dobânzii pe care o calculează banca de emisiune în momentul rescontării portofoliilor de cambii de la băncile comerciale); b) variatiile cotelor obligatorii de rezerva ; c) multiplicatorul creditului (pune în evidenţă cantitatea de monedă scripturală ce se poate 1  crea folosind mecanismul creditului), al banilor ( M ) M =  (r = rezerva obligatorie). r  Raportul dintre disponibilităţile suplimentare (noile depozite) şi rata rezervei obligatorii D este multiplicatorul banilor: M = în care: M = multiplicatorul banilor, r r = rata rezervei, iar D = disponibilitatea suplimentară.

78. Piata capitalului. Titluri de valoare. Definitie si functii (manual, vol. I, p. 266-270) Piata capitalului este totalitatea tranzactiilor al carei obiect îl constituie titlurile de valoare. Piata capitalului se scindeaza în: a) piata primara – cuprinde totalitatea tranzactiilor al caror obiect îl reprezinta titlurile de valoare nou emise; b) piata secundara – include totalitatea tranzactiilor efectuate cu titlurile de valoare emise si plasate anterior. Titlurile de valoare sunt înscrisuri, emise în baza unor legi, care dau posesorilor lor dreptul de a încasa, anual, un venit variabil sau fix. Componentele titlurilor de valoare: - acţiunile, - obligaţiunile, - obligaţiunile ipotecare, - titlurile de rentă, - bonurile de tezaur. Acţiunea este un titlu de valoare care conferă posesorului dreptul la un venit anual variabil (de regulă), numit dividend. Actiunile se impart in: - nominative, care au înscrise pe ele, în afară de alte date, şi numele deţinătorului, - acţiuni la purtător, care nu poartă niciun nume. O alta clasificare a actiunilor: - ordinare, care conferă posesorilor drepturi obişnuite, - acţiuni privilegiate, care conferă drepturi speciale. Posesorii de acţiuni, numiţi acţionari, sunt proprietari ai unei părţi din capitalul unei întreprinderi, ori ai mai multora. Durata de viaţă a acţiunii şi intervalul de timp în care posesorii pot încasa dividend sunt egale cu durata de viaţă a întreprinderii. Acţiunea este nerambursabilă atunci cand deţinătorii ei nu pot cere întreprinderilor emitente banii plătiţi cu prilejul achiziţionării lor; Acţiunea este negociabilă, atunci cand se poate vinde la bursă, banii avansaţi pentru dobândirea ei nefiind, deci, imobilizaţi; Dividendul încasat de acţionari este variabil, întrucât profitul obţinut de întreprindere oscilează de la un an la altul, iar nevoia de a face investiţii din profit este şi ea diferită în timp. Obligaţiunea este un titlu de valoare, emis de întreprinderi, instituţii ori de stat, care dă dreptul deţinătorului să încaseze un venit anual fix, numit dobândă. Deţinătorii de obligaţiuni, numiţi obligatari, sunt creditori ai unităţilor care au emis aceste titluri de valoare. Ca urmare, obligaţiunea este rambursabilă. Obligaţiunile ipotecare sunt titluri de valoare, emise de bănci (ipotecare şi urbane), cu scopul acordării de împrumuturi agenţilor economici, care le garantează cu terenuri sau imobile. Titlurile de rentă sunt hârtii de valoare, emise de stat, pentru a mobiliza la dispoziţia sa sume de bani necesari acoperirii unor cheltuieli. Bonurile de tezaur sunt titluri de valoare, emise de ministerul finanţelor, ori administraţia bugetelor de stat, denumită tezaur în majoritatea ţărilor lumii.

Ca orice tranzacţii, şi cele cu titluri de valoare se derulează la un preţ anumit, purtând numele de curs.

79. Piata primara a capitalului. Cererea de titluri de valoare. Venitul cumparatorilor si pretul titlurilor de valoare. (manual, vol. I, p. 270-274) Purtătorii cererii de titluri de valoare sunt familiile, întreprinderile, băncile, alte instituţii. Cererea este funcţie de mai multe variabile: - veniturile cumpărătorilor şi preţul de vânzare; - randamentul banilor investiţi în titluri şi rata dobânzii bancare; - riscul investiţiilor; - câştigul obţinut din vânzarea titlurilor de valoare la bursă etc. Titlurile de valoare sunt înscrisuri emise în baza unor legi, care dau posesorilor lor dreptul de a încasa, anual, un venit variabil sau fix. Componentele titlurilor de valoare sunt : - actiuni, - obligatiuni, - titluri de renta, - bonuri de tezaur. • Venitul cumpărătorilor şi preţul titlurilor de valoare Preţul, respectiv valoarea nominală a acţiunilor şi obligaţiunilor, sensibilizează cererea. Veniturile disponibile ale întreprinderilor şi instituţiilor, precum şi preţul titlurilor de valoare influenţează şi ele cererea acestora. 80. Randamentul banilor investiti si rata dobânzii bancare (manual, vol. I, p. 274-278) Randamentul actiunilor si obligatiunilor (rata dividendului pentru actiuni si rata dobânzii pentru obligatiuni) se compara cu rata dobânzii bancare. Randamentul titlurilor de valoare ptr. obligatiuni :

R

o

=

C ×100 ; în care: P

R0 = randamentul obligatiunii sau rata dobânzii obligatiunii; C = cuponul sau dobânda totala; P = pretul cu care se cumpara obligatiunea Pentru actiuni:

R

a

=

W ×100 ; in care : P

Ra = randamentul actiunii sau rata anuala a dividendului; W = dividendul total, estimat a se încasa anual; P = pretul cu care se cumpara actiunea. Optând pentru achiziţia de titluri de valoare, investitorul alege, de fapt, o variantă optimă de frunctificare a banilor, din care rezultă fluxul viitor al veniturilor, cel mai mare posibil. Acest flux, reprezentând valoarea viitoare a unei sume prezente, se calculează cu ajutorul unor formule care diferă în funcţie de felul titlului de valoare şi de modul de rambursare a împrumutului (în cazul obligaţiunilor). Valoarea viitoare a unei sume prezente, se calculeaza: pentru obligatiuni rambursabile la scadenta (dintr-o dată) : Vn = Vo + n(Vo · d) în care: Vn = valoarea viitoare a fluxurilor de venituri; Vo = valoarea prezenta (nominala) a obligatiunii; n = durata de viata în ani a obligatiunii; d = rata dobânzii obligatiunii. Pentru obligaţiuni rambursabile în tranşe anuale egale (şi anuităţi inegale): Vn = V0 + V1 + V2 + V3 + … + Vn în care: V1, V2, ….. ,Vn = sunt venituri sau anuităţi inegale. Pentru obligaţiuni rambursabile în tranşe inegale (şi anuităţi egale): Vn = A⋅ n

în care: A = anuitatea, calculată după formula

Vn = A⋅ n devine

V

n

= n(

V 1−

0

⋅d 1

(1+d )

V

A= 1−

0

⋅d 1

(1+d )

n

) n

Formula prin care dobânda şi împrumutul se rambursează la scadenţă: Vn = V0(1+d)n în care: V0 = suma iniţială depusă la bancă d = rata dobânzii bancare n = durata în ani a depunerii În abordări mai pretenţioase, decizia de a investi în titluri de valoare se întemeiază pe actualizare, adică pe determinarea valorii actuale a fluxului viitor de venituri. Dacă valoarea actuală este mai mare sau, la limită, egală cu preţul de cumpărare a titlului de valoare, atunci investiţia este profitabilă.

81. Riscul investitiilor. Câstigul din vânzarea titlurilor la bursa (manual, vol. I, p. 278- 280) Determinarea valorii actuale a fluxului viitor de venituri a plecat de la premisa siguranţei acestora şi a ratei dobânzii. Întrucât viaţa economică este incertă prin excelenţă, iar veniturile sunt oscilante, cumpărătorii de titluri de valoare trebuie să ţină seama şi de risc, să anticipeze mai multe variante posibile ale veniturilor şi să precieze, totodată, gradul în care acestea au şansa de a deveni efective. În acest scop, se face apel la teoria probabilităţilor şi la agregarea valorilor posibile, într-o valoare medie. Pentru ca investiţia să fie profitabilă, primul termen trebuie să aibă o valoare mai mică decât al doilea. Valoarea medie a fluxului viitor de venituri Tabelul 1

De la o perioadă la alta se modifică şi puterea de cumpărare a banilor şi, deci, şi a veniturilor. Pentru investitorul în titluri de valoare este foarte important să anticipeze şi valoarea reală actuală a fluxului viitor de venituri, să includă în factorii de risc şi fenomenele inflaţioniste. Având în câmpul vizual inclusiv riscul falimentului posibil al unităţilor emitente, doritorii de titluri de valoare calculează şi durata reîntoarcerii banilor investiţi în acţiuni. În acest scop se utilizează formula: D = C/dv, în care: D = durata reîntoarcerii investiţiei în număr de ani C = cursul acţiunii dv = dividendul anual anticipat

Cursul obligatiunii = Cursul actiunii =

venit (dobanda) '

d (rata dobanzii)

divident

d

'

Riscul portofoliului, adică al totalităţii titlurilor deţinute, depinde de: - numărul titlurilor, - numărul ramurilor emitente - de viabilitatea întreprinderilor şi ramurilor care au plasat acţiunile şi obligaţiunile. • Câştigul obţinut din vânzarea titlurilor la bursă Atunci când se cumpără titluri de valoare de pe piaţa primară se ia în calcul şi câştigul ce se poate obţine prin vânzarea lor, la o dată viitoare, pe piaţa secundară. Câştigul potenţial, rezultat din diferenţa dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare (mai mic), trebuie adăugat – pentru a determina gradul de valorificare a banilor investiţi – la fluxul de venituri încasat până în momentul vânzării. Câstigul procentual obtinut din vânzarea titlurilor la bursa:

R=

în care: V = dividendul ori dobânda încasată P1 = preţul de vânzare al titlului pe piaţa secundară P0 = preţul de cumpărare al titlului

V + P1 − P0

P

0

82. Oferta titlurilor de valoare (manual, vol. I, p. 281-282) Oferta de titluri de valoare este o sursă de finanţare alături de profit şi creditele bancare. Este mai riscantă emisiunea de obligaţiuni dacă avem în vedere oscilaţiile producţiei. Oferta de titluri de valoare este cerere de capital bănesc. Ea deriva din cererea de factori de producţie care la randul ei rezulta din cererea de bunuri de consum şi trebuinţele populaţiei. Oferta de titluri trebuie să fie precedată de calcule laborioase privind rata posibilă a profitului şi de compararea ei cu rata dobânzii bancare şi veniturile distribuite deţinătorilor de titluri. Oferta de titluri de valoare (de obligaţiuni şi bonuri de tezaur) porneşte şi de la stat sau de la instituţii ale colectivităţilor locale: municipii, oraşe etc. şi se întemeiază pe calcule de oportunitate, dar devine evident necesară, mai ales când conjunctura economică generală este nefavorabilă şi scad impozitele şi taxele care se scurg în bugetele locale şi bugetul central. 83. Piata secundara a capitalului. Bursele de valori. Definitie si operatiuni. Pretul de vânzare – cumparare a titlurilor. Cursul pietei. Evolutie (manual, vol. I, p. 282-289) a) Piaţa secundară este servită, în principal, de bursele de valori mobiliare, în vreme ce piaţa primară, de bănci. Bursa de valori este o instituţie înfiinţată pe bază de lege şi supravegheată de stat; ea are ca scop încheierea de tranzacţii cu titluri de valoare anterior emise, dar poate mijloci şi tranzacţii cu valute şi metale preţioase. Bursele se constituie ca societăţi pe acţiuni. Conducerea bursei revine unui consiliu de administraţie, condus de oameni de afaceri cu experienţă îndelungată, iar activităţile curente, zilnice ale bursei cad în sarcina administraţiei bursei. Membrii fondatori – în număr limitat – sunt persoane fizice ori juridice specializate în afacerile cu titluri de valoare, valute şi metale preţioase. Vânzările şi cumpărările de titluri de valoare se efectuează nemijlocit de agenţii de schimb care sunt :

-

brokeri agenţi, care acţionează în numele şi pe contul clienţilor, brokeri specialişti (denumiţi jobberi în Anglia, curtieri în Franţa şi dealeri în SUA). Aceştia primesc ordinele de vânzare şi de cumpărare de la brokerii agenţi (care leau colectat în prealabil de la diverse persoane fizice şi juridice), le centralizează, participă la stabilirea cursurilor şi execută ordinele de cumpărare-vânzare. b) Operaţiunile efectuate pe piaţa secundară, prin mijlocirea burselor, nu sunt omogene, ca acelea realizate pe piaţa primară, ci diferenţiate. Operatiunile care servesc publicul nonbancar ce au ca obiect, în principal, schimbul valutei scripturale (de cont). Aceste operatiuni sunt: a) operatiuni la vedere – în care transferul efectiv de valuta are loc într-un interval de 48 ore lucratoare, socotite de la încheierea contractului; b) operatiuni la termen – în care valuta se transfera efectiv într-un interval de timp ce depaseste 48 ore lucratoare, calculate de la data încheierii contractului. Acest interval poate fi o luna, doua, trei etc. Specificitatea operatiunilor la termen consta în aceea ca transferul valutei (la scadenta fixata) se face nu la cursul zilei, ci la cursul initial stabilit prin contract. De regula, aceste operatiuni sunt speculative, adica urmaresc un profit rezultat din diferenta dintre cursul zilei si cel initial; c) operatiuni tip Hedging (Hedging înseamna a se pune la adapost de riscuri). În scopul prevenirii riscurilor, al evitarii unor pierderi care pot sa apara când valuta necesara platii marfurilor se procura abia la scadenta, marii importatori efectueaza, într-o zi anume (înainte de aceasta data), o dubla tranzactie: cumpararea la vedere a cantitatii de valuta de care au nevoi si revânzarea ei la termen. c) Preţul de vânzare-cumpărare al titlurilor de valoare pe piaţa secundară – aşa cum reiese din analiza de la punctul b) – este oscilant şi nu ferm, ca acela practicat pe piaţa primară. d) Evoluţia cursului pe piaţa secundară pentru fiecare titlu de valoare în parte influenţează indicele general al pieţei bursiere, care se calculează de către toate bursele. e) Piaţa secundară a capitalului

84. Conceptul de valuta. Clasificarea valutelor (manual, vol. I, p. 292-296) Valuta este moneda naţională a unui stat, aflată în posesia unor persoane fizice şi juridice străine. Valuta are două forme de existenţă : - forma numerar, numită şi valută efectivă în monedă, se foloseşte, de regulă, cu ocazia deplasărilor în străinătate în interes de serviciu sau în scopuri turistice. - forma scripturală, atunci când ea există ca disponibil în contul bancar al deţinătorului din ţara proprie ori alte ţări. Valutele se mai pot grupa şi în : 1. valute convertibile sunt valutele ce se pot preschimba liber cu alte valute, fără restricţii vizând sumele solicitate, scopul pentru care sunt solicitate şi persoanele care doresc să efectueze schimbul ; 2. valute neconvertibile sunt valutele ce se pot schimba pe alte valute doar în cantităţi limitate şi în condiţii strict reglementate. Condiţiile care pregătesc treptat convertibilitatea unei monede sunt : - producerea bunurilor de bază ca bunuri competitive în privinţa calităţii şi preţului, atât în planul pieţei interne, cât şi al pieţei externe ; - practicarea pe piaţa internă a preţurilor libere, echivalentă cu formarea lor pe temeiurile cheltuielilor de producţie şi relaţiilor dintre cerere şi ofertă ; - crearea treptată a unor rezerve monetare suficiente la dispoziţia băncii naţionale; 85. Piata valutara. Definitie (pg 296-298) Piaţa valutară reprezintă o totalitate de tranzacţii, de acte de vânzare-cumpărare, încheiate într-un interval de timp determinat, al căror obiect îl constituie valutele. Piata valutara reprezinta acte de vanzare-cumparare al caroro obiect il constituie valutele. Cursul valutar reprezinta raportul cantitativ în care o valuta se schimba cu alta. Factorii care influienteaza cursul valutar : a) cererea si oferta de valuta;

b) puterea de cumparare a valutelor care se schimba între ele; c) evolutia inflatiei; d) rata dobânzii; e) factorii psihologici.

86. Cursul valutar si factorii acestuia (manual, vol. I, p. 298-302) Schimbul de valute se realizează într-un raport cantitativ determinat. Acest raport cantitativ, în care o valută se schimbă cu alta, se numeşte curs valutar. Factori de care depinde cursul valutar : - capacitatea de cum-părare a monedelor naţionale care se schimbă între ele, - Cererea şi oferta - Relaţia dinamică dintre cererea şi oferta de valută - Evoluţia inflaţiei în diverse ţări. - Evoluţia ratei dobânzii. - Factori psihologici. 87. Cererea si oferta de valuta. Balanta de plati. Inflatia si rata dobânzii (manual, vol. I, p. 299-302) Cererea şi oferta. Atunci când pe piaţa valutară dintr-o ţară sporeşte cererea de dolari, de exemplu, cursul dolarului creşte, iar cel al monedei naţionale scade. Pe un dolar se plăteşte, deci, o sumă mai mare de bani proprii. Dacă cererea se reduce, atunci scade cursul dolarului şi creşte cursul monedei naţionale (am considerat oferta constantă). Relaţia dinamică dintre cererea şi oferta de valută sintetizează, la rândul ei, rezultatul acţiunii multor variabile. Un efect însemnat asupra acestei relaţii exercită situaţia balanţei comerciale. Balanţa activă a unei ţări (valoarea mai mare a exporturilor decât cea a importurilor) şi, corespunzător, un excedent de ofertă de dolari tind să scadă cursul dolarului şi să crească cursul monedei naţionale. Balanţa comercială pasivă (valoarea mai mică a exporturilor decât valoarea importurilor) provoacă modificări opuse. Evoluţia inflaţiei în diverse ţări. Un ritm mai ridicat al inflaţiei în ţara x decât în ţara y reduce cursul monedei primei ţări şi ridică preţul monedei celeilalte ţări. Cauza o constituie, în ultimă analiză, modificarea raportului dintre puterile de cumpărare ale monedelor naţionale pe piaţa internă. Evoluţia ratei dobânzii. Ţara în care rata reală a dobânzii se ridică deasupra nivelului dobânzii (tot reale) din altă ţară are prilejul să-şi vadă urcând cursul monedei proprii, măsurat în moneda celeilalte ţări. Într-o asemenea stare de lucruri - dacă nu intervin alţi factori –, în prima ţară se poate înregistra un aflux de capital străin, iar în a doua, o retragere de capital, o migrare de capital naţional (sub formă de bani) către exterior în căutarea de plasamente mai avantajoase. Acest proces dublu sporeşte oferta de valută şi creşte cursul monedei naţionale în ţara cu rata mai mare a dobânzii şi reduce ferta de valută şi cursul monedei naţionale în ţara având situaţie opusă. 88. Categorii de operatiuni valutare si operatori pe piata valutara. (manual, vol. I, p. 302-305) – operaţiuni care servesc persoanele fizice şi juridice nebancare (populaţia, întreprinderile din industrie, agricultură, construcţii, instituţiile de învăţământ superior, de cercetare, de ocrotire a sănătăţii etc.); – operaţiuni pe cont propriu; – operaţiuni între ele. Operaţiunile care servesc publicul nonbancar au ca obiect, în principal, schimbul valutei scripturale (de cont) şi sunt de trei feluri: - operaţiuni la vedere sunt operaţiunile în care transferul efectiv de valută are loc într-un interval de 48 de ore lucrătoare, socotite de la încheierea contractului ; - operaţiuni la termen sunt operaţiuni în care valuta se transferă efectiv, într-un interval de timp care depăşeşte 48 de ore lucrătoare, calculate de la data încheierii contractului ;

-

operaţiuni de tip hedging (Hedging, înseamnă, între altele, a se pune la adăpost de riscuri). Ele urmăresc evitarea riscurilor de către marii importatori de mărfuri. Băncile efectuează, în afară de operaţiuni cu valută, pentru a servi clienţii, operaţiuni pur comerciale pe cont propriu, în scopul realizării de profit operaţiuni de arbitraj valutar. Cursurile practicate de bănci sunt oscilante. Băncile efectuează şi operaţiuni valutare Swap (Swapb înseamnă schimb reciproc, ori troc). Acestea sunt operaţiuni de creditare reciprocă intervenite, de regulă, între două bănci centrale cu scopul acordării de împrumuturi (de către una din ele unei terţe bănci). Casele de schimb efectuează numai operaţiuni la vedere denumite operaţiuni la ghişeu, ori schimb manual. Acestea sunt tranzacţii realizate cu valute efective, implicând preschimbarea unei valute în numerar în altă valută în numerar. Operatiuni efectuate de banci: Bancile efectueaza: - operatiuni de arbitraj valutar; - operatiuni Swap (swap inseamna schimb reciproc ori troc) Acestea sunt operatiuni de creditare reciproca intervenite, de regula, între doua banci centrale cu scopul acordarii de împrumuturi (de catre una din ele unei terte banci). Ele pot interveni si între marile banci comerciale. Casele de schimb efectueaza numai operatiuni la vedere, denumite operatiuni la ghiseu, ori schimb manual.

89. Cursul valutar. Evolutie. Datoria externa (manual, vol. I, p. 305-311) Deprecierea cursului valutar al unei monede naţionale favorizează exportul şi defavorizează importul ţării care a emis moneda respectivă (dacă nu intervin alţi factori cu acţiune mai puternică). Deprecierea cursului are un efect contrar asupra importului ţării respective, adică îl frânează. Aprecierea cursului monedei naţionale defavorizează exportul, pentru că îl scumpeşte, şi favorizează importul, întrucât îl ieftineşte. Deprecierea monedei naţionale a unei ţări favorizează „exportul” şi frânează „importul” ei de turism. Aprecierea monedei naţionale a unei ţări, firesc, acţionează în sens opus asupra turismului extern. Debitorii şi creditorii externi înregistrează şi ei beneficii sau pierderi când se modifică valoarea monedei naţionale în care s-a obţinut şi, respectiv, acordat creditul. Deprecierea monedei naţionale a ţării creditoare avantajează pe debitorii acestei ţări, întrucât ratele scadente ale împrumutului şi dobânda se plătesc în bani devalorizaţi. De aici, tendinţa debitorilor de a amâna restituirea împrumuturilor în cazul deprecierii monedei. Creditorii sunt însă dezavantajaţi; ei recapătă împrumutul acordat şi încasează dobânda, în bani care au o valoare mai redusă decât în momentul lansării împrumutului. În anumite împrejurări, împrumutul restituit împreună cu dobânda pot avea o putere de cumpărare mai redusă decât aveau iniţial banii transferaţi debitorului. Aprecierea monedei naţionale are efecte opuse. Ea avantajează pe creditori şi dezavantajează pe debitori. Aceştia achită împrumutul şi dobânda aferentă lui în bani având valoare superioară celor primiţi. DATORIA EXTERNĂ Creditele acordate întreprinderilor private au ca efect formarea datoriei externe private, iar creditele acordate celorlalte entităţi amintite – formarea datoriei externe publice. Împreună, datoria externă privată şi publică se subsumează noţiunii de datorie externă totală. Ea se poate calcula: - ca suma absoluta (totalul datoriei externe); - ca suma ce revine pe locuitor (suma absoluta a datoriei / numar de locuitori); - ca procent din PIB. Ultimii doi indicatori sunt cei mai concludenti în privinta gradului de îndatorare fata de strainatate. Atunci când o tara este, concomitent, creditor si debitor, pentru cunoasterea situatiei sale reale, în raporturile internationale, se calculeaza diferenta dintre împrumuturile acordate si cele primite.

În urma calculului se pot ivi trei situatii posibile: a) situatia de debitor net (suma împrumuturilor primite este superioara sumei celor acordate); b) situatia de creditor net (suma împrumuturilor primite este inferioara sumei celor acordate); c) situatia de echivalenta a sumei împrumuturilor primite cu suma celor acordate. Rambursarea datoriei începe la un anumit numar de ani dupa contractarea împrumutului. Intervalul cuprins intre momentul primirii creditului si începerea restituirii lui, se numeste perioada de gratie. Serviciul datoriei externe reprezinta transele anuale scadente ale împrumutului si dobânda anuala.

90. Esecul pietelor. Cauze si consecinte (manual, vol. I, p. 313-316) Eşecul pieţelor înseamnă imperfecţiuni ale pieţelor, concretizate în situaţiile de valorificare incompletă a resurselor existente, în eficienţă redusă şi dezechilibre. Din această cauză este necesară intervenţia autorităţii publice care să corecteze situaţiile de eşec şi să favorizeze funcţionarea eficientă a mecanismelor pieţei. • Cauzele eşecului pieţei Principalele cauze ale eşecului pieţelor pot fi grupate astfel: a) dificultatea individualizării dreptului de proprietate; b) existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative; c) eşecul unor negocieri de schimb reciproc avantajos. Excluziunea imperfectă se manifestă atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun economic nu aparţine unui singur subiect economic, ci este deţinut de către un grup de persoane fizice sau chiar juridice. Ansamblul măsurilor pentru prevenirea, identificarea şi sancţionarea faptelor de utilizare ilegală de către alte persoane a unui bun necesită efectuarea unor cheltuieli care sunt denumite costuri de excluziune. Gradul redus de transferabilitate al unor bunuri se concretizează în faptul că limitarea drepturilor legale de vânzare a acestora îi împiedică pe proprietari să încheie contractele sau tranzacţiile cele mai avantajoase, în primul rând, prin aceea că îi obligă pe cumpărători să-şi asume anumite riscuri. Din această cauză, cumpărătorul este mai puţin atras şi este obligat să-şi ia anumite măsuri de siguranţă şi, ca atare, oferă mai puţin şi solicită garanţii şi facilităţi suplimentare din partea vânzătorului. O altă cauză majoră ce conduce la eşecul pieţelor o reprezintă costurile tranzacţionale semnificative. Pentru a putea realiza schimburile dorite, atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul trebuie să efectueze importante cheltuieli pentru căutarea şi cunoaşterea partenerilor, pentru înţelegerea comportamentului şi performanţelor acestora, pentru testarea şi evidenţierea calităţii mărfurilor ce fac obiectul schimbului, ca şi pentru negocierea unor clauze contractuale cât mai avantajoase etc. Eşecul negocierii unor acorduri de schimb reciproc avantajos exprimă faptul că nu s-a ajuns la un acord convenabil ambilor parteneri. Dintre cazurile mai frecvente de eşec al pieţelor amintim: - externalităţile, - bunurile publice, - bunurile de merit - bunurile de nemerit - orice formă de monopol. 91. Externalitati. Definitie. Caracteristici. Clasificare (manual, vol. I, p.317-322) Externalităţile reprezintă consecinţe sau efecte care afectează viaţa şi activitatea oamenilor, inclusiv mediul natural. Ele se concretizează în costuri sau beneficii care, deşi se produc, nu sunt evidenţiate în cheltuielile şi rezultatele obţinute de către agenţii economici. Principalele caracteristici ale externalităţilor sunt: a) derivă din activitatea altor agenţi economici decât cei care le suportă costurile directe; b) efectele, fiind induse, nu sunt înregistrate în mod direct pe pieţe şi, ca atare, nu influenţează echilibrul concurenţial. În cazul externalitatilor, productia sau consumul unui bun de catre un agent economic schimba corelatiile

dintre costurile sau beneficiile private, pe de o parte, si costurile sau beneficiile sociale, pe de alta parte. Externalitatile apar, în principal, datorita faptului ca drepturile de proprietate asupra unor resurse sunt fie insuficient protejate, fie incomplet definite. Întelegerea externalitatilor necesita prezentarea a doua perechi de concepte: Prima parte: a) costul social, care exprima cheltuielile si sansele sacrificate, concretizate în costurile suportate de membrii comunitatii în urma organizarii si desfasurarii unei anumite activitati; b) costul privat, care exprima numai cheltuielile suportate direct de unitatile implicate în organizarea si desfasurarea activitatii respective. A doua pereche: a) beneficiul social, include, în expresie valorica, toate utilitatile de care beneficiaza membrii unei comunitati ca urmare a organizarii si desfasurarii unei anumite activitati economice; b) beneficiul privat include numai venitul obtinut direct de unitatile implicate în organizarea si desfasurarea activitatii. • Clasificare: Externalităţile pot fi: - externalităţi pozitive (efecte benefice) - unde beneficiile private sunt mai mici decât beneficiile sociale. Prin beneficiu marginal se înţelege expresia valorică pe unităţi marginale a consumului; - externalităţi negative (efecte malefice) - se caracterizează prin aceea că nivelul costurilor private este mai redus decât al celor sociale, care includ şi costurile externe suportate de terţi. Externalitatile negative pot reprezenta argumente pentru interventia guvernamentala în calitate de monitor si corector al efectelor negative. Internalizarea externalităţilor negative constă în includerea costurilor externe în preţul pieţei. Aplicarea impozitelor şi a subvenţiilor presupune, potrivit lui A.C.Pigou, un set de măsuri, cum ar fi: a) aplicarea de taxe şi amenzi producătorilor de externalităţi negative; b) acordarea de subvenţii şi facilităţi agenţilor economici care produc externalităţi pozitive; c) stabilirea de impozite şi taxe care să aducă costurile private la nivelul celor sociale; d) punerea producătorului de externalitate negativă în postura de receptor al unui asemenea efect. R.Coase sustine că internalizarea poate fi realizată prin tranzacţii directe între părţi şi încheierea unor tranzacţii a căror aplicare să fie riguros urmărită şi respectată.. Principala concluzie este aceea că – prin definirea clară şi riguroasă a drepturilor de proprietate, concomitent cu crearea unui mecanism instituţional de aplicare şi garantare a acestor drepturi şi de impunere a prevederilor contractuale rezultate din tranzacţii – unele probleme economice legate de internalizarea externalităţilor pot fi soluţionate şi fără implicarea autorităţii statale, prin încheierea şi respectarea unor înţelegeri mutuale.

92. Bunuri publice. Continut, trasaturi (manual, vol. I, p.322-324) Bunurile publice sunt unice si egale prin utilizatori, în sensul ca fiecare individ poate beneficia de ele. Aceste bunuri sunt destinate consumului colectiv: sosele, apele râurilor, canale de navigatie, iluminatul public etc. Trasaturi: a) nonexcluziunea este generata de indivizibilitatea cererii pentru bunurile publice si presupune ca nici o persoana nu poate fi eliminata sau exclusa din sfera consumatorilor potentiali ai bunurilor publice; b) nonrivalitatea înseamna lipsa de rivalitate între utilizatori si este generata de indivizibilitatea ofertei de bunuri publice. Sectorul public se concretizează în: a) sectorul public nonpiaţă, ce cuprinde sfera administraţiei publice centrale şi locale; b) sectorul public de piaţă, ce reuneşte unităţile economice cu patrimoniul public. 93. Esecurile pietei si teoria bunastarii. Alocarea optima a resurselor (manual, vol. I, p. 324-327) Teoria economică a bunăstării, are drept premise o serie de judecăţi de valoare care încearcă să pună de acord

sau să coreleze eficienţa economică şi echitatea socială. Potrivit lui V.Pareto, alocarea optimă a resurselor presupune că: 1) fiecare individ este cel mai bun judecător al propriei bunăstări; 2) bunăstarea socială se defineşte numai prin intermediul bunăstării individuale; 3) bunăstarea indivizilor nu poate fi comparată.