STUDIU DE CAZ - "Romania, Intre Orient Si Occident"

Studiu de caz:

“România, între Orient şi Occident”

3

Realizatori:

Profesor coordonator:

Jurnalul echipei:

3

 15.04.2011

– Fixarea

etapelor desfăşurării activităţii

echipei;  22.04.2011 – Împărţirea îndatoririlor membrilor echipei;  06.05.2011 – Vizionarea şi discutarea materialelor culese;  13.05.2011 – Realizarea structurii studiului de caz;  27.05.2011 – Realizarea sintezei studiului de caz;  05.06.2011 – Întâlnirea echipei în vederea realizării părţii

practice;  07.06.2011 – Crearea colajului de poze;  08.06.2011 – Definitivarea studiului de caz şi evaluarea

finală a datelor.

Cuprins

3

1. Jurnalul echipei 2. Introducere 3. Orientul 4. Mesajul Orientului 5. Occidentul 6. Criza Occidentului 7. Culturi diferite 8. Despre epocă 9. Două tipuri de culturi 10.

Introversiune şi extraversiune

11.

Dimensiunea balcanică în lirica lui Ion Barbu

12.

“Balcanismul”, problemă a filozofiei culturii

13. Concluzii

3

INTRODUCERE

Tema „România, între Orient şi Occident” nu are intenţia nici de a supraestima, nici de a deprecia cele două culturi. Fenomenul culturilor va fi un termen de comparaţie, un examen al unor structuri culturale, al unor mentalităţi deosebite, care ar putea să sugereze anumite soluţii pentru problemele cu care se confruntă Orientul si Occidentul. De-a lungul dezvoltării lor culturale, românii s-au arătat preocupaţi de înţelegerea acestei dezvoltări ca fenomen dublu: pe de o parte, expresie a unor trăsături spirituale proprii, pe de altă parte, ca expresie a interacţiunii cu alte culturi şi a influenţelor suportate din partea acelora care au marcat istoria lor. Încă de la primele manifestări ale culturii române, la cronicari, tema condiţiei noastre istorice ( „în calea tuturor răutăţilor” ) şi culturale de graniţă este prezentă. Interogaţiile de tip autoreflexiv şi dorinţa de a şti „cine suntem” intră într-o nouă etapă din momentul istoric al Unirii Principatelor şi al constituirii naţiunii române moderne. Reperele pe baza cărora s-a construit imaginea de sine a românilor s-au diversificat, formarea poporului şi a limbii, istoria, literatura furnizând „banca de date” pentru acest demers. Astfel, odată cu problema originilor se conturează şi

3

aceea a influenţelor, a relaţiilor cu alte culturi şi a contribuţiei acestora la cultura română. Ca şi problema originilor, cea a influenţelor culturale a parcurs diferite momente şi a apelat la diferite registre de interpretare: rădăcinile noastre culturale au fost plasate în continuitatea Orientului sau, dimpotrivă, în cea a Occidentului.

*** „Problema lucrării de faţă este Occidentul, această lume bizară, unde inteligenţa, într-un elan prea mare, s-a întors destructiv împotriva ei insăşi, s-a infrânt singură. Vechea mentalitate orientală nu este decât un termen de comparaţie. Dar în această lume încremenită descoperi

unele

preocupări

care

a Soarelui-Răsare putem au

scăpat,

în

general,

mentalităţii europene şi care, cercetate mai de aproape, arată că echilibrul tradus la exterior prin această îngheţare aparentă se datorează punerii unei probleme ignorată de cultura noastră. Toate soluţiile noastre, toate domeniile de investigaţie privesc mai mult ceea ce este în afară omul, decât ceea ce este înlăuntrul lui. Individul se reflectează în natură şi cucerirea acesteia înseamnă pentru el propria lui cucerire. El este în obiectele pe care le posedă, în acţiunile lui, în orice, dar nu este în el însuşi nimic sau aproape nimic. Orientul a avut o viziune inversă: în om se reflectează întreaga existenţă şi pentru a câştiga lumea individul trebuie să se cunoască pe sine.

3

Noi avem metode din ce în ce mai puternice de a stăpâni lumea, dar nu avem nicio medotă de a domina propria noastră natură. De aceea alergăm tot timpul după lucruri efemere. Nu vreau sa spun că Orientul ne aduce soluţia, ceea ce ar fi o eroare tot atât de mare ca şi aceea de a ignora gândirea lui. Dar el ne oferă o deschidere, şi în aceasta constă mesajul lui. Şi această mare problemă, mai vastă decât toate celelalte, este cea mai apropiată de noi, şi, poate tocmai de aceea, mai greu vizibilă: suntem noi înşine. Prin ştiinţa sa, Occidentul va putea da, desigur, altă soluţie, mai puţin complicată de explicaţiile mitice orientale, dar, nu este mai puţin adevărat, că nu va putea să ignore ceea ce este mai important decât toate lucrurile existente înconjurătoare: omul şi problema lui. Această încercare, pe care o dăm astăzi luminii tiparului, s-a redus, voit, la o discuţie generală a chestiunii, la o problemă de principiu. Pe cât a fost posibil, am eliminat balastul erudiţiei, căutând să înfăţişăm, mai mult, cadrul natural al ideilor. Şi aceste idei, cu cât vor fi mai puţine, cu atât vor exprima lucrurile mai bine. Căci,... „tot ce se ştie, ce nu a fost auzit numai vâjâind şi mugind, poate fi spus in trei cuvinte”. Sunt vorbele lui Kuernberger, pe care logicianul Ludwig Wittgenstein le aşază pe frontispiciul său Logico-Philosophicus.”

Anton Dumitrescu

3

ORIENTUL

Orient ( lat. oriens = „est“) ulterior numit și „Țara răsăritului” Denumirea de orient provine din timpul romanilor care definesc colțurile lumii (lat. plagae mundi) ca plaga orientalis, azi

grecii

numesc

regiunea

acea

„Anatole”

iar

italienii

„Levante” (Levant). In decursul istoriei se schimbă înțelesul termenului de orient, care ulterior cuprinde toată regiunea continentului asiatic, (ca țările arabe, Iran, India, China). Țările arabe, Turcia, Iran, Africa de nord vor aparține de „orientul apropiat”. Termenul fiind nu numai o zonă geografică, ci definind şi o regiune cu o anumită cultură şi religie (islam). Din anul 1970 prin debaterile despre „orientalism”, a fost criticată vehement tendința de separare a lumii în „orient” și „occident”, separare legată de prejudecăți care ne oferă o imagine subiectivă ruptă de realitate. ***

3

În filozofia culturii, Orientul semnifică zona de est a Europei care cuprinde ţările foste componente ale Imperiului Roman de Răsărit, iar la polul opus se situează Occidentul, alcătuit din statele Europei Occidentale, care alcătuiau cândva Imperiul Roman de Apus. Esenţa Orientului este socotită zona Peninsulei Balcanice, având la graniţe România, despre care s-a împământenit sintagma "o insulă latină într-o mare slavă". Situarea ţării noastre

între

caracteristici

Orient

şi

Occident

defineşte

care

particularizează

principalele română,

cultura

individualizează mentalitatea poporului şi determină specificul naţional. „Orientul nu este numai adiacent Europei, el este, de asemenea, locul celor mai mari, mai bogate, mai vechi colonii ale Europei, sursa civilizaţiilor şi a limbilor ei, concurentul ei cultural şi una dintre cele mai profunde şi mai recurente imagini a Celuilalt. în plus, Orientul a ajutat la definirea Europei (sau a Vestului) ca fiind contrastul propriei imagini, idei, personalităţi, experienţe." „Oamenii

au

împărţit

întotdeauna

lumea

în

regiuni,

distincte în mod real sau imaginar una de alta. Demarcaţia absolută dintre Est şi Vest [...] s-a construit în ani, chiar în secole. Au existat, desigur, nenumărate călătorii soldate cu descoperiri; au existat contacte prin intermediul comerţului şi al războiului. Dar mai mult, începând cu mijlocul secolului al XVIIIlea, au existat două elemente principale în relaţia dintre Est şi Unul

a

fost

sporirea

cunoştinţelor

sistematice

ale

3

Vest.

europenilor despre Orient, ca urmare a extinderii coloniilor, ca şi a interesului larg pentru ceea ce era străin şi necunoscut [...]; în plus, acestor cunoştinţe sistematice li s-a adăugat o producţie

literară

considerabilă,

datorată

romancierilor,

poeţilor, traducătorilor şi călătorilor talentaţi. Cealaltă trăsătură a relaţiilor dintre Orient şi Europa a fost faptul că Europa s-a aflat mereu pe o poziţie de forţă, ca să nu spunem de dominaţie.” Un alt exemplu ar putea fi reprezentat de emblema teritorială a capitalei, numită „micul Paris”, prin care, în perioada dintre cele războaie mondiale, s-a elaborat imaginea onorantă a unei capitale româneşti cu model european, Parisul. La

capătul

celălalt

al

continentului

se află

Bizanţul,

Constantinopolul, Istanbulul de astăzi, emblema culturii de contrast, invocată şi ea în reprezentările de sine ale românilor şi proiectată în imaginea unui Bucureşti pestriţ, necoagulat, fără centru. Literatura a produs variantele „de hârtie” ale acestor spaţii, cu rol hotărâtor în reprezentările noastre, căci, de multe ori, Bucureştiul occidental din scrierile Hortensiei Papadat-Bengescu, ale lui Camil Petrescu, Mircea Eliade, G. Călinescu, scriitori studiaţi în şcoală, poate fi mai adevărat decât cel de fiecare zi. Cum adevărat este şi cel balcanic, „de mahala”, din opera lui I.L. Caragiale sau cel al fiului său, Mateiu Caragiale, romanul Craii de Curtea-Veche. Psihologia orientalului e excepţională. Ea se reduce, de obicei, la o resemnare pasivă. Dacă occidentalul se impune mediului, orientalul se supune. Forţa naturii îl zăpăceşte, îl

3

zdrobeşte, îl apasă. Recunoaşte într-însa cine ştie ce forţă religioasă misterioasă, contra căreia i se pare inutil să mai lupte. Ordinea evenimentelor i se pare stabilită de un zeu infailibil.

Fatalismul,

adică

constatarea

acestei

aşezări

prestabilite şi pe care voinţa omului e prea slabă ca să o îndrepte, i se pare singura soluţie. Totul e acceptat aşa cum se prezintă. Nici un orgoliu, nici o ambiţie, nici o rezistenţă. Imaginaţia şi voinţa nu prefac deloc realitatea înconjurătoare. Filozofia vieţii e supunerea, resemnarea la forţele care ne depăşesc şi pe care nu le putem schimba, ci doar îmblânzi prin ascultare. Idealul său e în masa anonimă, în colectivitatea absorbantă. Între tipuri extreme de civilizaţie, între aceste două interpretări ale existenţei, datorită a două structuri deosebite, între creaţiunea occidentalului şi resemnarea orientalului, se poate găsi o valoare. Să numim această structură sufletească adaptabilitate.” Mihai Ralea, în studiul Fenomenul românesc, identifică trăsături esenţiale ale orientalului: „Sub diferite variaţii de detaliu, omul care locuieşte continentul nostru se prezintă sub două tipuri bine definite: occidentalul şi orientalul. În apusul şi centrul Europei, domneşte o mentalitate, iar către răsărit, către posturile cele mai avansate ale Asiei, o alta. Englezul, francezul, germanul, italianul, scandinavul cu toate deosebirile dintre ei, constituie la un loc acelaşi fel de civilizaţie. Tehnicile lor, felul de a vedea viaţa, felul adaptării la mediu sunt comune. Dincolo, la frontierele Asiei, ca o peninsulă intrată în viaţa Europei, turcii, ruşii, o parte din popoarele balcanice constituie o altă lume, cu alte legi, cu alt suflet, cu altă filozofie. Toată

3

civilizaţia occidentală stă într-un singur cuvânt: aptitudine creatoare.

Ridicat

deasupra

mediului,

dominându-1

prin

stăpânire de sine, prin curaj, prin răbdare şi iniţiativă, occidentalul e spirit activ mai înainte de toate. El preface ambianţa, sfinţeşte locul, căruia îi impune legea şi ideea sa şi care îl ascultă docil şi învins. Apuseanul e stăpânul voinţei sale elastice şi ferme în acelaşi timp şi pentru aceasta e şi stăpânul lucrurilor înconjurătoare. Curajul său e când temerar, când rezonabil. Ştie să rişte şi să fie în acelaşi timp subjugă forţele naturii, sezoanele, fauna şi flora. Dar mai ales a inventat tehnica, care i-a devenit aliată ascultătoare. În asemenea condiţii, filozofia sa nu poate fi decât voluntaristă. El crede că totul e posibil, e optimist în încrederea pe care o acordă forţelor sale, crede în libertate, mai mult, în liber arbitru, pentru că rezistenţa determinismului orb o învinge cu puterea înţelepciunii sale; forţează evenimentele prin voinţa sa de triumf. Individualismul e, fără îndoială, idealul său ultim.

3

3

MESAJUL ORIENTULUI

3

Document original

În Orient, am văzut, individul nu contribuia la dezvoltarea societăţii. Aceasta era încremenită în structura ei eleată; nimic nu-i putea schimba fatalitatea pe care o purta cu ea, de la începutul timpurilor. Condiţiile mentalităţii orientale au sugerat, ba chiar au impus, singurul efort posibil, în împrejurările acestea, pe care putea să-l facă omul: efortului individului asupra lui însuşi, dezvoltarea lui, nu prin colectivitatea din care făcea parte, ci prin propria lui forţă. Orientul a cercetat mai puţin raporturile omului cu oamenii sau cu natura – acestea au fost exprimate prin forme odată pentru totdeauna – cât mai ales

raporturile

omului

cu

sine

însuţi,

existenţa

sa

şi

posibilitatea directă de ridicare a individului prin propria lui forţă. În acest sens, efortul orientului era direct şi vertical. Dar fiindcă eforturile indivizilor de autoafirmare contribuie prin prea puţin la înaintarea omenirii, această înaintare nu se face simţită de individ decât la intervale de timp foarte mari. Trebuie de aceea ca individul să se plece şi asupra lui însuşi. Neglijându-se pe sine, el a făcut un act de jertfă; dar pe el s-a redus la un simplu factor în câmpul de muncă a omenirii întregi. Agitaţia exasperată a occidentului manifestă tocmai această lipsă de echilibru interior al individului, tocmai această lipsă din propriile lui preocupări. Orientul a început să fie studiat. Pe lângă munca oamenilor de ştiinţă, care au căutat să facă cunoscute, în limbile europene, culturile orientale, hieroglifice etc., mai există o serie de cercetători entuziaşti care, depăşiţi de un anume lirism,

3

consideră că singura soluţie este integrarea individului în mentalitatea orientală, în special în cea hindusă. Ceea ce este esenţial şi pe ceea ce trebuie pus accentul este faptul că în culturile orientale, marii gânditori fundează înţelepciunea pe cunoaşterea omului, şi în niciun caz pe ideile pe care le profesează sau care ar trebui adoptate de individ. „Orice dogmă este nocivă”, scrie Tchuang-tse, şi încă: „Meditaţia solitară este calea unică a cunoaşterii puterii. A cunoaşte pe altul nu este decât ştiinţă; a te cunoaşte pe tine însuţi înseamnă a înţelege.” Nu putem judeca Orientul după cultura maselor, ci după ceea ce au reuşit să realizeze, în cadrul acestei mentalităţi, marii gânditori ai Răsăritului. Există, aşadar, o răsturnare de perspective, în cele două viziuni: gândirea europeană pleacă de la om aşa cum este, ca un dat definitiv; gândirea orientală îndreaptă toate eforturile ei, cele mai înalte, asupra omului, pentru a-l transforma şi a-l ridica

dincolo

de

toate

slăbiciunile.

Pentru

noi

mesajul

Orientului nu poate consta din propoziţia „Iată omul”, ci din „Cercetaţi omul”. Poate că ceea ce au făcut orientalii în această direcţie să ne fie de vreun folos. Personalitatea omenească se poate prelucra, se poate forma şi reforma printr-o acţiune directă asupra ei însăşi. În Occident suntem obişnuiţi ca societatea, învăţământul, familia să formeze exclusiv individul. În Orient, marile personalităţi se nasc prin ele însele, prin autoeducaţie şi printr-un autoefort.

3

Pentru oriental, problemele esenţiale sunt problemele omului; „nu căuta în afara ta”, vor recomanda toate textele. Rezolvând cât de puţin problema sa, omul rezolvă tot atât şi problema

omenirii.

Aici

se

revelează

marea

sarcină

a

Occidentului, necunoscută culturilor mai vechi. Poate că atunci când omenirea îşi va fi soluţionat toate problemele, ea se va comporta ca un singur individ, şi nimic din ce va face nu o va privi exclusiv. Oricum ar fi, spiritul occidental nu poate accepta fuga de umanitate, pe care o realizează gânditorul hindus. Adevărata

libertate

a

spiritului

nu

constă

în

eliminarea

condiţiilor apăsătoare cu care ne copleşeşte societatea, cât în învingerea lor. Eludarea acestor condiţii nu înseamnă

o

rezolvare a problemei, ci o fugă departe de orice soluţie. De aceea Spinoza avea să spună in Erhica sa: „Omul care este condus de raţiune este mai liber în cetate, unde trăieşte după legile comune, decât în solitudine, unde nu ascultă decât de el însuşi.” Dacă reduc problema la individ, egoismul meu a eliminat, pulverizând-o

în

domeniul

iluziei,

omenirea;

dacă

reduc

problema exclusiv la colectivitatea umană, am înecat în oceanul biologic al speţei individul. Prima eroare a fost făcută, în general, de Orient; a doua a fost comisă în bună parte de Occident. Aceste probleme pot deveni complementare: cele două mari Fiinţe, Omul şi Omenirea, pot colabra prin idealul lor, prin activitatea lor liberă. Căci ceea ce nu e făcut liber nu are nicio valoare. Efortul individului apre umanitate şi efortul umanitpţii spre individ într-atât contează ca dăruire a unor

3

bogăţii, pe care şi le fac reciproc, întrucât sunt libere. Nu este dar acela care nu este făcut liber şi gratuit.

OCCIDENTUL

Substantivul „occident” denumeşte marginea orizontului unde apune soarele, precum şi spaţiul geografic aferent, din centrul,

vestul

Europei

şi

America

de

Nord;

pe

când

substantivul „orient” denumeşte punctul cardinal situat în direcţia de unde răsare soarele şi, prin extensie, teritoriul situat la est faţă de partea occidentală a Europei, cuprinzând Orientul Apropiat şi Extremul Orient. În

filozofia

culturii,

noţiunile

„orient”

şi

„occident”

alcătuiesc reperele spaţiale ka confluenţa cărora se întâlnesc două unitpţi spirituale antitetice şi cărora le corespund „două mentalităţi bazate pe filozofii diferite”, după cum constata Anton Dumitriu în lucrarea „Orient şi Occident” (1943). În acest spaţiu de frontieră, unde se află Europa de Sud-Est şi Peninsula Balcanică, s-au conturat ulterior noţiunile de „balcanism”, cu valenţele lui literare, şi „balcanistică”, ansamblu de studii şi cercetări referitoare la limba, folclorul, etnografia şi istoria popoarelor balcanice. Analizând

aspectele

balcanismului

din

perspectiva

istoricului, Nicolae Iorga raporta ţara noastră la spaţiul balcanic prin trei argumente: unul istoric – substratul traco-iliric; altul

3

lingvistic – dialectele limbii române, aromâna şi megleoronâna, diseminate în Balcani, iar ultimul, geografic – prin Dobrogea avem o legătură directă cu spaţiul balcanic (Histoire des Etats Balkanuques, 1914). Manifestând mereu o aspiraţie nativă spre Occident, dar legaţi de mozaicul etnic al regiunii, românii, „neam carpatic”, au asimilat tradiţiile balcanice, alcătuindu-şi o structură individualizată în romanitatea europeană. Tudor Vianu subliniază „componenta balcanică” din firea românului, „mai cu seamă a valahului de la Dunăre”. Dar aduce şi o altă nuanţă. Psihologia românului, aşa cum s-a conturat „într-un veac şi mai bine de literatură cultă, a pus în valoare năzuinţa lui către Occidentul latin în care trăiesc neamurile înrudite cu el, fie substratul lui patriarhal şi rural, care i-a îngăduit să se păstreze de-a lungul atâtor veacuri neprielnice”. El a dus cu sine, prin ani, idealul „unei demnităţi căutate fie în integrarea culturii occidentale, fie în perpetuarea vechiului fond autohton, depozit al unor virtuţi simple şi durabile”. Din aceste motive, „balcanismul” a devenit pentru intelectualul şi ţăranul român „o categorie inferioară”, demnă mai degrabă să fie combătută. (Ion Barbu, 1930) Aşa se explică relativa lipsă de ecou în spaţiul literar românesc a rapsodului otoman Nasr Cantemir în „Istoria Imperiului Otoman: „bufonul – maskarlâk-ul – sau mai bine Esopul turc.” Fabulele lui Khodja, tipărite la Constantinopol în 1837, au fost traduse de Anton Pann, cunoscător al limbii turceşti, care a autohtonizat numele autorului în volumul „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea”.

3

Treptat, poezia şi proza explorează valenţele artistice ale mentalului sud-est european dintr-un unghi parodic – cu accent pe derizoriu şi pe componentele sale caracteriale negative: lene, dezinteres, dorinţă de parvenire -, şi un altul axat pe elementele spiritualităţii balcanice: contemplaţia, înţelepciunea orientală, reflecţia meditativă. Pe această filieră pătrunde în universul ficţional parvenitul: Dinu Păturică, Tănase Scatiu, Stănică Raţiu. Refăcând în existenţa cotidiană tipul unui mucalit oriental şi balcanic, Ion Luca Caragiale a fost atras în povestirea lui Kir Ianuela de cealaltă faţă a balcanismului. În perioada interbelică se

accentuează

diversitatea

stilistică

şi

tematică.

Gala

Galaction înclină spre un balcanism etic şi religios, Panait Istrati spre aspecte sociale, Mateiu Carahiale evocă o lume dominată încă de influenţele fanariote. În poezie, Ion Barbu recreează prin poemele „de pitoresc balcanic” spiritul vechii Elade.

***

În „Povestea vorbii”, Anton Pann a sintetizat tematic proverbele atuhtone şi le-a

exemplificat

versuri.

El

printr-o satirizează

naraţiune

în

trăsăturile

caracteriale negative ale contemporanilor: lenea, beţia, prostia, lăcomia ş.a., dar

3

elogiază, în egală măsură, şi înzestrarea intelectuală a fiinţei umane.

Anton Pann

DESPRE ÎNVĂŢĂTURĂ

„Ce îveţi în tinereţe, aceea ştii la bătrâneţe, Omul în copilărie lesne-nvaţă orce fie. Meşteşugul la om e brăţară de aur. Nici un meşteşug nu e rău, ci oamenii sunt răi. Cine învaţă la tinereţe se odihneşte la bătrâneţe. Calul bătrân nu se învaţă în buiestru. Cine ştie care are patru ochi. Dar Orce cu bătaie de cap se dobândeşte, Pe drumuri nu se găseşte, Procopseala nu se cumpără cu bani, ci să câştigă cu ani, Banii nu aduc procopseala, ci procopseala aduce banii, 3

Omul cât trăieşte învaţă şi tot moare neînvăţat. Nimeni nu poate să zică: acum le ştiu pe toate.

POVESTEA VORBII

Doi precupeți tineri se-ntovărășiră Și după negoțu-și prin țară ieșiră. Colindînd prin sate în lunga lor cale, Odată-nserară la un sat p-o vale, Și să mîie noapte au tras impreună La o casă care le-au părut mai bună, Unde-n bătătură le ieși-nainte Un bătrîn de treabă și foarte de cinste. Îi priimi bine, îi băgă în casă, Și ei îi cerură întîi și-ntîi masă. Zicîndu-i: — Tătuță! sîntem flămînzi tare, Fă bine,-ngrijește de ceva mîncare. Bătrînul le zise: — Ședeți, fiți în pace, Că despre mîncare vom face ce-om face. 3

Pînă cînd dar masa moșul să le puie, De vro veste nouă întrebă să-i spuie. Vorbind una-alta cu toții-mpreună, Ca și unii-alții cîndva cînd s-adună, Ieșind din ei unul afară la treabă, Moșul găsind vreme pe cellalt întreabă Zicîndu-i: — Jupîne! voi frați sînteți poate, Că vă văz prea bine semănînd la toate? Tovarășu-i zise cu scîrbă într-însul: — Aș! n-aș mai vrea frate să am și ca dînsul, Că atît doar are, chip și trup ca omul, Dar poți să-i dai paie ca și la tot boul. Vorbind ei, sosește cel ieșit afară Și îndată vorba între ei schimbară. Puțin daca trece și acestlalt iese, Moșul iarăși, care curios fusese, Asemeni ș-acestui face întrebare: — Jupîne! — zicîndu-i — frați sînteți îmi pare? Că semănați, uite, la chip cu-ntregime, Potriviți întocma și la înălțime.

3

Ș-acest iar răspune: — Ai greșală, tată, Să-mi fie el frate n-aș vrea niciodată, Că e măgar mare, care nu mai simte, Să-i pui să mănînce tărîțe-nainte.

Auzind bătrînul aceste cuvinte, Către unul-altul nedîndu-și ei cinste, Se scoală îndată, caută copaie, Merge și o umple pînă sus cu paie, Mai ia încă ună, se duce cu dînsa, Apucă și pune tărîțe într-însa, Și cu amîndouă intrînd el în casă Le puse-nainte pe pat fără masă. Ei, văzînd aceasta, îl întreb dodată: — De ce ne pui aste înainte, tată? — Poftiți, — el răspunse — că vă dau eu încă, Boul și măgarul de aste mănîncă. Iar ei începură-n ochi să se privească Și unul de altul fața să-și roșască.

3

Bătrînul atuncea gura-și întremează Și învățătura astfel își urmează, Zicînd: — Copii tineri! rău să nu vă pară De această glumă ce-o fac astă-seară, Că, cît are omul în lume viață, Tot mereu învață și nu se învață; Și voi de aceasta aveți trebuință, Numai d-ați lua-o cu bunăvoință. Deși nu-s atîtă înțelept, cuminte, Dar tot poci a zice două-trei cuvinte. De sînteți tovaroși or frați, eu n-am treabă Cum vreți puteți zice la cine vă-ntreabă. Decît zic, e bine că omul vrodată P-alt să nu defaime, să-i puie vro pată, Și mai mult p-acela care-l însoțește Sau altfel cu dînsu-mpreună trăiește. Că cine-i de treabă cu prost nu s-adună, Cinstea cu ocara nu pot fi-mpreună. Cine își defaimă contovaroșia Își arată însuși necuvioșia. Ca el prin urmare lumea-l prețuiește. 3

A umbla pe sine mai bun să se facă, Defăimînd pe altul nu poate să placă. Că e o zicală mai de toți vorbită: „Omul la om trage și vita la vită.“ Atunci luînd moșul copăile date, Le puse-nainte pîine și bucate Și îi cinsti bine după cuviință, Făcîndu-i el astfel greșala să-și simtă. Carii cît trăiră tot îl pomeniră Și aceasta însuși ei o povestiră.

3

3

CRIZA OCCIDENTULUI

3

Document original

Nu mai este o chestiune de meditaţie filosofică constatarea că Europa trece printr-o criză. O dezorientare completă s-a insinuat în sufletul omului paşnic, în inima burghezului comod, ca şi în mintea acelora frământaţi, în general, de întrebări. Toate categoriile sociale, oameni de afaceri şi filosofi, ignoranţi şi învăţaţi, politicieni şi teoreticieni au fost prinşi de panica incertitudinii. Nimic nu mai pare sigur, totul este fluidic, orice are un caracter de înspăimântător provizorat: ideea ca şi viaţa noastră cea de toate zilele. Demonul distrugerii domină toate actele noastre, în ordinea abstractă sau în cea concretă. Şi peste ruinele acumulate în toate domeniile, un semn de întrebare se ridică, ca o imensă piatră funerară: care este termenul final al acestei tragedii? Spre ce abis se îndreaptă omenirea? Către ce mare a morţii îşi face loc fluviul turbure ce a inundat Occidentul? Este adevărat că în special cele două mari războaie care au zguduit Apusul au sugerat ideea de criză a Europei. În ele se oglindeşte,

impresionantă

şi mai

bine

definită,

imaginea

Soarelui însângerat, care apune, poate, definitiv, pentru ziua europeană. Imediat după primul război mondial, în 1918, un japonez, Marchizul Okuma, scria în America: "În faţa unor fapte de această natură nu pot face decât să mă întreb dacă civilizaţia europeană nu este pe marginea unei ruini definitive? Mă întreb dacă această strălucită civilizaţie europeană nu a ajuns la acelaşi punct unde se găseau acelea alea Greciei, Romei, Egiptului, Babilonului sau Indiei, înaintea dispariţiei lor. Toate lucrurile din lumea aceasta sunt supuse decadenţei şi ruinii. După ce au ajuns la zenit, încep să decline încetul cu

3

încetul, dar egoismul este prima cauză a ruinii lor". Iată tema esenţială a celor care s-au ocupat de criza Occidentului, socotind-o o perioadă catastrofică, de decădere, un declin al umanităţii. Aş fi tentat să citez un număr nesfârşit de autori, care încep prin a considera epoca actuală ca un apus, ca o decadenţă şi o dezagregare funciară a ceea ce a dat mai bun omenirea până acum: cultura şi civilizaţia occidentală. Astfel, un Oswald Spengler va scrie o lucrare masivă, în scopul acesta, Untergang des Abendlandes, în care, un lux de argumente uneori discutabile, va cauta să arate că fiecare cultură are un destin circular, ca şi omul: se naşte, ajunge la maturitate, apoi se anchilozează şi moare. Cultura noastră ar fi ajuns în ultima fază, aceea a bătrâneţii; astăzi ea se găseşte într-o stare de disoluţie şi nu vor mai rămâne din ea decât vestigiile, aşa cum au rămas, de pildă, în Egipt. Un Ludwing Bauer ne va înfăţişa Agonia unei lumi, pe care un Henri Massis îşi va propune să o apere în Defense de l'Occident, de pericolul misticii asiatice; un René Buenon va vedea Criza lumii moderne în lipsa de tradiţii şi de adevăruri revelate, pe care le va căuta în Orient; un Berdiaeff va vedea ieşirea din criză printr-un Nou Ev Mediu; iar un Keyserling va propune un nou ideal de înţelepciune, izvorât din cererea gândirii orientale. Dar trebuie să mă opresc; nu este nevoie să ni se demonstreze că există o criză, ea este prezentă pretutindeni, avem conştiinţa dramatică a ei: noi o trăim. ***

3

Ce este o criză? După Spengler, criza culturii occidentale stă în răsturnarea valurilor. Declinul unei culturi se manifestă printr-o criză a valurilor create şi acceptate de generaţiile anterioare. În faza critică, aceste valuri sunt contestate, interpretate, criticate şi respinse. O astfel de revoluţie negativă ar fi începutul, în Occident, odată cu Jean-Jacques Rousseau şi nihilismul european s-ar fi accentuat prin Schopenhauer, Hebbel, Wagner, Nietzsche, Ibsen, Strindbarg etc. În epoca de înflorire a unei culturi - crede Spengler - normele şi valurile sunt trăite instinctiv. Decadenţa este o perioadă de teoretizare, în care valurile sunt speculaţii abstracte, tocmai fiindcă nu există în concret. În domeniul etic, de pildă, în loc să se plece de la valorile morale, pe care viaţa le impune organic şi necesar, acestea sunt făgăduielile unor sisteme teoretice şi viaţa se desfăşoară fără suflet, fără certitudinile directe ale instinctului, sub conducerea intelectului: viaţa avea un suflet şi, sub tutela inteligenţei abstracte, acesta a murit. Este adevăr şi eroare în afirmaţia lui Spengler. Simplul fapt însă, de a răsturna valorile instaurate în trecut, nu poate constitui un declin; el nu poate primi, în sens peiorativ, nici numele de criză. Dacă privim omenirea, în ansamblul ei, ca o singură fiinţă, putem constata că ea şi-a schimbat continuu modalitatea vieţii de la primitivi şi până astăzi. În particular, Occidentul poate fi reconstitui istoric, ca o realitate permanent schimbătoare; s-a crezut totdeauna că idei sau doctrine, forme şi instituţii învechite pot fi înlocuite prin altele mai bune şi mai potrivite cu mentalitatea unei epoci. Ar fi, astfel, omenirea în permanent declin? O astfel de afirmaţie 3

nu poate fi susţinută, fiindcă ar pune perfecţiunea în oamenii primitivi, în nuditatea conceptuală a intelectului. Este adevărat că Spengler crede că diferitele culturi, care au existat sau există astăzi, sunt închise, că nu au nici o comunicaţie între ele, şi că nu pot fi înţelese ca stadii diferite şi ierarhice ale evoluţiei umanităţii. Dar, în felul acesta, în cadrul unei aceleiaşi culturi, omul - ca şi criteriile vieţii lui - ar fi un dat complet şi definitiv, nesusceptibil de perfecţionare, sau un simplu mecanism instinctiv, a cărui creştere ar fi sarcina exclusivă a naturii, un elan vital sau psihic, inconştient şi obscur... Acţiunea conştientă a inteligenţei ar avea un caracter nefast şi destructiv: prin ea valorile s-ar pulveriza şi îndoiala s-ar introduce în orice domeniu. Examenul critic, specific mentalităţii europene, ar constitui, prin el însuşi, o fază de declin, iar alegerea liberă a criteriilor vieţii ar duce, fatal, criza în inima ei. O criză însă nu poate fi o simplă răsturnare de valori; ea constă, în primul rând, în faptul - şi aici este gravitatea - că se înlătură valori care au avut o circulaţie, fără a fi înlocuite cu altele. Dacă unui stat, care nu a avut o constituţie, îi dăm una, adică, dacă dintr-un stat care a avut o structură arbitrară şi confuză facem un stat cu o structură constituţională, nu poate fi vorba de o criză, ci de un progres. Dacă în artă introducem alte principii, cu înlăturarea celor vechi, nu ne aflăm în faţa unei crize, ci în faţa unei schimbări mai adecvate mentalităţii momentului. Şi aşa şi în alte domenii; schimbarea unor valori, prin altele, nu constituie, inevitabil, un moment de recul. S-ar putea răspunde, totuşi, că există o ierarhie a valorilor, şi că substituirea unor valori noi celor vechi poate însemna o criză,

3

atunci când primele sunt inferioare ultimelor. Un criteriu de ordine pentru valori nu există însă până acum, iar o evaluare a valorilor înseşi este o operaţie relativă, care depinde de criteriul ales. Valorile au un caracter subiectiv, ele "sunt artificii şi o satisfacţie

dată

unor

tendinţe

ale

oamenilor",

scrie

S.

Alexander. Obiectivitatea lor nu ar consta într-o oarecare constrângere a naturii asupra spiritului, spune acelaşi autor, într-o coercivitate intrinsecă a lucrurilor, a obiectivului, ci în constrângerea exercitată de acordul inteligenţelor asupra minţii individuale. Acţiunea spiritulu instaurează regnul unor valori, şi nu acţiunea lor directă şi obiectivă asupra noastră. Lăsând la o parte discuţia vastă, care poate fi urmărită indefinit în domeniu axiologic, după noi, numai o apreciere de ordin pur formal a valorilor va putea avea, singură, o garanţie în ea însăşi. Din acest punct de vedere, o valoare nu este decât un centru organizator al unor activităţi, sentimente sau idei. Valorile, care domină, la un moment dat, cultura şi civilizaţia, denotă, astfel, o anume organicitate şi cu cât această organicitate este mai completă, cu atât valorile sunt mai vaste. Singura ierarhie posibilă şi obiectivă a valorilor este aceea a vastităţii domeniului pe care-l organizează. Astfel, binele urmărit de un individ pentru sine este o valoare minoră faţă de binele care se adresează unei grupe din ce în ce mai mari de oameni. Şi tot aşa, adevărul ştiinţific, fiind accesibil oricărei inteligenţe, capătă o valoare universală, spre deosebire de adevărurile afirmate individual, incapabile să organizeze lumea ideilor. Chiar şi în artă, în politică, în sociologie etc., valorile vor avea un caracter major, cu cât structurile pe care le vor înfiinţa 3

vor fi mai ample şi mai riguros organizate. De aceea, se poate abserva că înlocuirea unor valori vechi prin altele noi, pentru a nu conduce la o criză şi un declin, trebuie să coordoneze cel puţin egal, dacă nu mai mult, domeniul pe care-l structurau cele vechi. Cu alte cuvinte, dacă un sector al culturii sau al civilizaţiei este îngustat de intervenţia valorilor noi, dacă noua lui structură lasă afară un segment de activitate şi gândire, pe care nu-l mai fundează, ne găsim iarăşi în criză, deoarece, prin definiţie, dintr-un domeniu am exclus unele valori. Pe scurt, criza există, dacă excludem, pur şi simplu, valorile vechi, fără a le înlocui; sau dacă le subestituim altele noi, mai restrânse decât cele vechi. Să examinăm situaţia Occidentului. ceea ce se poate observa, de la început, este o stare de confuzie turburătoare. În domeniul social se caută principiile unei societăţi noi, dar s-a început eliminarea celei vechi. Chiar dacă se formulează unele principii sociale, ele sunt particulare fiecărei colectivităţi. Însă, mai mult sau mai puţin, statele europene erau constituite pe o structură comună şi este important faptul că aveau un acelaşi sistem ideal de valori. Se respinge astăzi ceea ce forma un principiu

mai

vast,

în folosul

unui

principiu

mai

redus.

Confluctul este inevitabil. Se caută a se funda o filosofie a cărei naţiuni, o artă naţională sau, în general, un ideal care să nu fie idealul altora. Este o goană nebună după principii, care se improvizează, neavând decât o valoare particulară. Criza, în general,

se

defineşte

printr-o

lipsă

de

valori

sau

prin

introducerea unor valori particulare, pentru care luptăm ca şi cum ar avea o semnificaţie universală.

3

Iată, sumar, în ce constă criza Occidentului. Ea se caracterizează nu atât prin răsturnarea valorilor, cum credea Spengler, nu atât prin faptul că valorile nu mai fac parte din însăşi exitenţa noastră, ci mai curând prin inexistenţa vastelor valori, susceptibile să ordoneze, să concentreze întreaga activitate a omului, în familie, în societate, în omenire sau în cosmos. Nu fiindcă nu trăim pe baza unor valori etice date ne zbatem în această conflagraţie, care a cuprins întreaga lume, ci fiindcă am pierdut din vedere valorie ideale, singurele capabile să reflecteze o armonie şi o organicitate în gândire, simţire sau acţiune. Desigur, o valoare ideală nu poate fi realizată concret, prin mijloacele imperfecte de care dispune omul. Dar existenţa ei ca un punct cardinal al năzuinţelor noastre ar călăuzi speranţele,

voinţa,

certitudinile

şi incertitudinile

vieţii.

O

asemenea stea polară a oricărei activităţi nu există în Occident. Conduita noastră este ghidată de meteorii efemeri ai tuturor ideologiilor particulare si meschine, în loc să o unifice. În special în lumea ideilor – unde au semnificaţia de principii – valorile au devenit din ce în ce mai restrânse. Dacă principiu mai înseamnă şi ceea ce este esenţial, putem vedea întreg conflictul lumii actuale în dispariţia trepatată a esenţialului. Bogăţia de rezultate pe care le-au înscris munca şi efortul extraordinar al Occidentului i-a fost, în mod paradoxal, fatală: Occidentul s-a pierdut în detalii, când nu s-a rătăcit complet; el şi-a pierdut orizontul din pricină că s-a afundat în adâncimile amănuntului. Dar numai de pe marile înălţimi, viziunea devine mai amplă; ochiul care priveşte de pe piscul muntelui poate scruta marile depărtări... 3

Astfel şi-a pierdut Occidentul marile probleme, şi în aceasta constă criza lui.

***

Este evident că ne găsim în faţa unei dezagregări. Există ceva viciat în această lume. Am recunoscut, într-un prim examen general, cauza acestei crize, în lipsa de valori autentice, în închinarea la valori particulare, în confuzia şi absenţa principiilor. Aceasta se traduce, în concret, printr-o situaţie dintre cele mai bizare. Jocul de fapte şi de acţiuni, actele indivizilor ca şi ale societăţilor nu sunt dominate de principii directoare. Explicând actele noastre prin motive şi valori particulare, nu mai este ideea care justifică actul, ci acesta justifică ideea. Mecanismul lumii s-a întors. Explicaţia, şi cu aceasta motivarea unui lucru, se face integrând lucrul într-o idee generală, deja admisă. Acesta este mersul normal al raţionamentului, care pleacă de la general la particular. Justificând activitatea lui prin idei particulare, găsite ad hoc, Occidentul a răsturnat problema; nu mai este vorba despre a arăta întrucât o acţiune se integrează într-un sistem de idei şi este compatibilă cu el, ci de a găsi idei particulare care să explice o anumită activitate. Antecedentul problemei este schimbat: actul premerge principiului. „Also im Anfang war die Tat”, va conchide lumea occidentală, odată cu Goethe.

3

Deoarece se pot găsi idei particulare care să sprijine accidental orice acitivitate, aceasta s-a dezlănţuit orb, tocmai fiindcă nu mai este stăpânită de principii. Se poate constata o hipertrofiere a activităţii, o preocupare demonică de „a face”. Primatul faptului, iată ce conduce astăzi viaţa individului. Am dezlănţuit sentimentele şi resentimentele noastre şi am căutat să le dăm curs în faptele cele mai bizare, care necesită doctrinele cele mai absurde şi contrare. Ideile? Ele nu sunt decât anexe sofistice, şi uneori chiar de natură propagandistică desfăşurarea

sau

vieţii

retorică. noastre.

logică

morbidă

conduce

Cunoscutul

psiholog

Ribot

O

a

analizat, în diverse cazuri patologice, aspectele mecanismului logic; el a constat o logică specială, o înlănţuire curioasă, pe care a denumit-o logica sentimentelor. În logica obişnuită se dau premisele şi se caută apoi concluzia. În logica – sau mai bine zis, ilogica – sentimentelor se dă, mai întâi, concluzia şi se caută premisele care i se potrivesc. Concluzia este dorită, căutată şi se impune prin premise artificiale sau particulare. Această logică stranie guvernează activitatea Occidentului: unui act, care este dorit, i se caută premise justificatoare. Dar acest act este orb.

Este conştiinţa permanent tragică a Occidentului, care crede că suferă mai mult decât suferă în realitate. Corolarul acestui sentiment este dorinţa de a schimba, de a face perfecte toate lucrurile din lume: societatea ca şi omul. De aici urmează o agitaţie perpetuă, o nelinişte permanentă, care încarcă 3

sufletul europeanului cu un dinamism bizar, sursa tuturor soluţiilor

perfecte,

pe

care

le

construieşte

pentru

a

le

abandona, şi a începe de la capăt iarăşi, şi aşa la nesfârşit. Occidentul este în căutarea unei ordini principiale prin speculaţii

aventuroase,

dar

minunate.

Singurele

epoci

europene în care o asemenea ordine a fost încercată în mod efectiv au fost aceea bizantină şi aceea catolică, imperiul Basileilor şi imperiul Papilor. Dar, doctrina creştină, fie cea din Răsărit, fie cea din Apus, era o înăţătură abia în formaţie, care îşi căuta ea însăşi fundamentele. Creştinismul preluase o lume în care nu se născuse, o lume pătrunsă de cultura grecească. Putem conchide că regatul timpurilor trecute, pe care-l constatăm

istoric,

este,

mai

curând,

nostalgia

viitorului.

Exprimăm greşit, raportându-ne la trecut, decadenţa Europei; tristeţea contemporană este, în fond, recunoaşterea unui ideal împlinit, a unui viitor mai bun, pe care forţa inteligenţei Occidentului putea să-l realizeze şi nu l-a realizat. Este în toată Renaşterea şi în toată perioada istorică de la ea şi până la noi, un sentiment de neterminat. Cum se împlineşti opera începută atunci? Iată singura problemă reală, care se ridică în mod obiectiv şi care arată că nu poate fi vorba de un „declin al Occidentului”

CULTURI DIFERITE

3

„Reîntoarcerea” la origine este prezentă, sub diverse aspecte, la mai toţi gânditorii chinezi. În apendicele la „Cartea mutaţiilor”,

care

este,

dupa

cum

am

vazut,

unul

din

documentele de baza ale intregii filosofii antice chineze, gasim o serie de adagio care exemplifica “reintoarcerrea” : “cand soarele soseste la punctual culminant, el declica, sic and luna a devenit plina, ea descreste.; “Cand caldura vine, frigul pleaca”; “Prin intoarcere, noi vedemspiritul Cerului si Pamantului”, etc.1 Confucius si scoala lui, cum am spus, au in vedere, mai ales, perspective sociala a unei restaurari. Este o realizare a omului in societatea umana, prin cultivarea, in primul rand a virtutii (te). Forta omului este in unirea tuturor fortelor umane, si prin reglementarea functionarii lor in comunitate, fiecare poate sa devina un intelept (yu). Dar pentru a deveni un yu, Confucius pune o conditie, si anume , sa se cunoasca vointa cerului (ming): “Cine nu cunoaste vointa Cerului nu poate fi un yu2. El e singur arata etapele pe care le-a parcurs pana la acest summum social: “La cincisprezece ani m-am daruit studiilor; la treizeci, am stiut sa ma comport in societatea [li]; la patruzeci m-am eliberat de indoieli [ conditie pentru a deveni intelept]; la cincizeci am cunoscut vointa Cerului; la saizeci am putut sa ma conformez [ acestei vointe]; la saptezeci am putut lasa spiritual sa-si urmeze dorintele fara exces”. A actiona just, in mod spontan, cu masura, inseamna in filosofia chineza antica realizarea

deplina

a

inteleptului.

Omul

care

traieste

in

societatea trebuie sa parcurga moste trepte, sa se supuna unor norme, si aceste norme reflecta ordinea celesta. De aceea, zice Mencius, “un intelept, pentru a deveni un intelept, trebuie sa

3

cunoasca propria sa natura, acela care se cunoaste pe sine, cunoaste Cerul”. Omul devine un aom adevarat, numai in baza normelor sociale. De aici idea de li, care, in general, este tradusa prin “reguli de conduit”, dar continutul ei este mult mai amplu, cuprinzand idea de “ceremonii”, “ritualuri”, “muzica”, etc. Chinezul nu considera insa aceste “rituri” “etichete” sau “ceremonii” ca simple conventii sau traditii. A le practica inseamna sa te realizezi ca om, adica sa te integrezi in ordinea existent. Dar in afara de aceasta perfectionare exoterica exista, dupa cum am vazut, pentru taoisti, si o realizare umana de ordin esoteric. Viata omului urmeaza un cilcu care consista dintr-o indepartare de Tao si o intoarcere la Tao. Acesta este sensul adagiului: “Cand un lucru ajunge la extremitatea lui, trebuie sa se intoarca inapoi”. In Tao-te-king gasim versetul; “Miscarea lui Tao este intoarcerea”. Prin regresiune “a aparut cunoasterea si inteligenta si marele artificiu a inceput”. Aceasta firmatie, care poate aparea paradoxala, este centrata in gandirea lui Lao-tse si a celor care l-au urmat. Dupa teoria lor, indepartarea de starea originara duce numai la o anumita cunoastere a lucrurilor transnitorii. Tchuang-tse, discutand aceasta problema spune: “Cand este viata, este si moarte; cand exista posibilitate, exista si imposibilitate; fiindca exista devarul, exista si falsul”. Adica orice punct de vedere implica si contrariul lui. Constiinta se dezvolta astfel pe distinctiuni accidentale si nu atinge esentialul. De aceea ea nu face pe om intelept. Lao-tse cere chiar oamenilor sa aiba mai putina stiinta, fiind si ea o dorinta.

3

“Inteleptii nu sunt invatati Cei ce sunt invatati nu sunt intelepti.” O asemenea afirmatie se poate intalni si in Grecia antica, la Heraclit. Si el spune: “Polymathia nu duce la intelepciune, Polymathia fiind inteleasa ca “multa cunoastere”, eruditie, stiinta multor lucruri, a multor detalii. Lucrurile fiind diverse ca aspect, pot fi sustinute multe opinii asupra unuia si aceluasi lucru, de unde Tchuang-tse conchide ca trebuie sa fie admis un punct de vedere mai elevat, “o cunoastere in lumina Cerului”. In capitolul citat din scrierea acestui filosof, gasim afirmatia ca “aceasta” si “acela” formeaza un system de adevarat si fals, unde “aceea”, formand un cerc a carui revolutie merge la infinit. In momentul insa cand se ajunge la esente si “posibilul este posibil si imposibilul este imposibil”. Dar cand toate acestea sunt unificate de Tao ele devin unul. Lao-tse poate sa ne spuna in versetele “Cine intelege Tao acela pare de neinteles”. EL se refera atunci la o stare existential in sine. Care esre drumul pe care omul trebuie sa-l urmeze pentru a ajunge la o astfel de cunoastere superioara? Este realizarea unei stari de “uitare” a acestor distinctii. Aceasta stare de “uitare”, asupra careia revin si taoistii si confucianistii in diverse texte, este chiar una din denumirile metodei de a ajunge la intelepciune. Insusi Lao-tse ne spune in urmatoarele versete ce poate insemna aceasta stare de “uitare”: “Cine se dedica invataturii, castiga zilnic Cine se dedica lui Tao, pierde zilnic [ din eul lui] Pierzand si uitand sa invete el ajunge Treptat pana la a nu mai fi active

3

Si [totusi] nimic nu ramane nefacut.” Cu alte cuvinte, “uitarea” inseamna o stare de incordare a constiintei, care ramane fixate pe essential, toate distinctiile accidentale fiind eliminate din campul ei. Este un fel de a “desinvata”, ceea ce ai invatat. Lao-tse spune ca inteleptul tinde sa devina un Yu, un ignorant, adica anu mai avea cunostinte. Dar dupa cum remarca Fung Yu-Ian “este o deosebire intre a nu avea cunoasterea si a avea non-cunoasterea(…). Prima este un dat de la natura, in timp ce a doua este o perfectionare a spiritului”. Aceasta stare existential speciala se caracterizeaza tocmai prin abandonara cunoasterii si de aceea Lao-tse zice ca “inteleptul isi retrage eul inapoi”. Retragerea aceasta face din om un Cheng jen, “un om veritabil”, un “om authentic”. O asemenea

realizare,

spune

Tchuang-tse,

depaseste

distinctiunile dintre “eu” si non eu, dintre “mine” si “lume”. El s-a eliberat de conditia idividualitatii umane, a devenit un “insetat

de

uitare”,

cum

spune

acelasi

ganditor,

un

nediferentiat. Dar acest “nediferentiat” nu a atins inca punctual culminant al calatoriei sale. Uitarea trebuie sa mearga pana la ultima ei limita, uitandu-se chiar sip e ea isasi. Exista in aceasta conceptie o realizare a inteleptului care merge mai departe de conditia umana spre o stare denumita“omul spiritual”. Iata cum il descrie Tchuang-tse: “Infinit de mic este acel ceva prin care el este inca un om, infinit de mare este acel ceva prin care el este una cu Cerul”. Intr-adevar, trebuie sa precizam ca “omul veritabil” are inca o activitate, care la “omul transcendent” este “non-activa”, (“ruhende Tatigkeit”, cum spune Hegel).”Omul perfect nu are eu, omul spiritual nu

3

are utilitate, inteleptul adevarat nu are nume ca si Tao, cu care este unul”. Adevaratul intelept “calaoreste pe fortele constant ale universului si domina transformarile celor cinci elemente”. Aceasta inseamna ca inteleptul intergrandu-se in univers, in marele Unu, “calatorseste in ceea ce nu poate pierde si el ramane impreuna cu acesta”. Inteleptul a ajuns la capatul calatoriei prin infinit si a ajuns la “ marea desteptare” : “Si intro zi se va ivi marea desteptare si vom intelege atunci ca viata insasi a fost un mare vis” Din cele spuse pana aici am putea conchide despre filosofia chineza prin vorbele unui filosof neoconfucianist din dinastia

Song:

“Ea

nu

se

departeaza

de

activitatea

obisnuita,cotidiana, si cu toate acestea se indreapta drept spre ceea ce lasa sa se presimta Cerul”.

Fiecare civilizatie a avut un stil propriu si mai ales un tip uman ideal, pe care a cautat sa-l realizeze prin mijloace particulare, specifice timpului si locului in care civilizatia respective s-a dezvoltat. China antica a imaginat pe “omul veritabil” , cheng-jen, tip ideal al civilizatiei creata de ea, ca inserat in ordinea cosmic si prin aceasta si in ordinea de pe Pamant, in aceea sociala. Idealul de intelepciune al chinezului antic era sa intre in armonie,mai intai cu mediul inconjurator si, pana la sfarsit, cu intreaga lume. Cheng-jen trebuia sa inteleaga lumea si ordinea ei ; atunci el se integra in mod firesc in ea si astfel isi ocupa locul lui natural. Este o intelepciune

3

calma , de intelegere directa a realitatii, a ordinii si a ritmului din univers. Ni se pare ca acest mod de realizare ar putea sa fie calificat cel mai bine, daca facem apel la o distinctive pe care a facut-o Blaise Pascal. Pentru acest ganditor exista doua feluri de spirite: spiritual geometric si spiritul de finite---l’esprit geometrique et l’esprit de finesse. “Primul spirit, zice Pascal, are vederi lente,dure,inflexibile; ultimul are o suplete de gandire care face ca sa patrunda de la ochi pana la inima, si prin miscarea din afara cunoaste ceea ce se petrece inauntru. “Spiritele de primul fel pleaca intotdeauna de la un mic numar de principii rationale, celalalt de la un mare numar de intuitii. Spiritele

geometrice

sunt

constranse

de

consecintele

ce

urmeaza din micul numar de axiome admise; spiritele de finite inteleg direct, si fara nici o constrangere, prin intuitive, si numai dupa aceea cauta explicatii. Tocmai

in

aceasta

deosebire

consta,

mi

se

pare,

specificitatea spiritului antic chinez, care desparte civilizatia chineza de odinioara de oricare alta civilizatie. Spiritul chinez era un “spirit de finite”, care nu avea nevoie de dezvoltari analitice vaste, de consecinte demonstrate, expuse in teorii filosofice, ca in Grecia sau chiar in India, de exemplu, ci de o intelegere intuitiva a armoniei sociale si universale. Acest dar al intuitiei, al echilibrului, pe care chinezii antici l-au avut in mod exceptional, i-a facut sa realizeze o civilizatie a rafinamentului, a subtilitatilor. Cheng-jen, omul veritabil, este in realitate un “om subtil”, care, asa cum spune Pascal, “are in vedere directa a lucrurilor, a indivizilor etc., ca a unor complexe indivizibile”.

3

Am spune mai simplu, ca in civilizatia greceasca, Indiana si mai ales europeana, omul a fost supus capului, pe cand cheng-jenul chinez a fost “un om al inimii” (in sensul pascalian al cuvantului).

“Principiile

se

simt”

spune

Pascal.

Intreaga

civilizatie a Chinei antice este, de fapt, o civilizatie a intuitiei. De aceea ne apare foarte natural ca ea este foarte greu de inteles pentru spiritele secoulului XX-lea, rationalisti cartesieni sau chiar hegelieni, a caror ptuere de intelegere se bazeaza pe minutioase analize. Cred ca la imposibilitatea de a face sa coincida cele doua feluri de “ratiune”, specificate de Pascal, se gandea si F.Northrop cand spunea ca exista doua tipuri majore de concepte, acela realizat prin intuitie si acela care este realizat prin postulare. Un concept prin intuitie este un concept a carui semnificatie este completa si imediata; un concept prin postulare este acela a carui semnificatie completa este rezultatul une teorii care se dezvolta din pustulatele ei. De astfel, aceeleasi aspecte ale deosebirilor dintre cele doua formae mentis, cel

european si cel antic chinez, au fost

surprinse si de alti cercetatori, cum este de exemplu ganditorul chinez contemporan Liu Kia-kway, care spune ca exista “un spirit analitic european si un spirit sintetic chinez”. Cele doua moduri de a gandi nu sunt superpozabile, nu se pot traduce fara rest unul in altul; nu pot exprima analiticul prin sintetic sau invers, dekt aproximativ si partial. Aceasta este sensul profund al gandului lui Tchuang-tse, citat deja: “O! daca as putea vorbi cu cineva care a incetat sa se gandeasca la cuvinte!” Aceasta idee a fst exprimata deseori in scrierile chineze, iar poetul T’ao Ts’ien (372-427 e.n) o spune in forma urmatoare: “Exista un

3

sens profund al lucrurilor; Dar daca vrem sa-l exprimam brusc, vorbele ne lipsesc”.

DESPRE EPOCĂ

,, Portul national al boierilor nu se prea deosebeste de cel al turcilor din clasele cele mai inalte , atata doar ca ‚ in loc de turban , poarta un fel de caciula nemaipomenit de mare , careia ei ii zic calpac , din blana de Astrahan si in forma de para. Caciula aceasta este goala cat e ea de mare , are vreo trei picioare de jur imprejurul partii celei mai umflate , inaltimea fiind si ea pe masura ; daca ne gandim bine , este tare urata si tare caraghioasa , nicidecum potrivita cu frumusetea si bogatia costumului . ’’ Un tanar elevetian , Francois Recordon , secretar al lui Caragea , ingroasa lucrurile , spunand ca un calpac este o caciula facuta dintr-o piele cu parul foarte scurt si cret , de forma aproape sferica , so care are cel putin cinci picioare de jur imprejur… (subl . n . ) . Oricum va fi fost, ingrozitoarea caciula in forma de dovleac sau de para rasturnata era atat de mare , incat doi boieri de rangul intai - marimea calpacului era pe potriva rangului personajului – nu puteau sta alaturi in aceeasi caleasca fara sa-si descopere capul . Din fericire , in portretele lasate urmasilor si pe care le-au comandat , cel mai adesea , unor pictori veniti ,, din Europa ’’ , boierii noastri isi pun pe cap islicul , deoarece ,asa cum aflam de la acelasi Recordon , ,, in timpul marilor ceremonii , au pe cap o alta caciula , din samur , de forma unui cilindru un pic turtit , partea 3

de sus fiind acoperita cu un postav de culoare rosie , niciodata alba , aceasta fiind culoarea rezervata domnitorilor , numai ei avand dreptul s-o poarte , dupa cum tot numai ei pot purta turbanul . ’’ In aceasta din urma privinta , Recordon se insala , deoarece , chiar daca , la Constantinopol , turbanul este interzis ghiaurilor sub amenintarea pedepsei cu moartea , la Bucuresti moda lui se raspandeste la inceputul secolului al XIX-lea . Insa , in afara familiei domnitorului , doar cativa mari boieri se incumeta sa si-l puna pe cap : este vorba de acel tarabolus , turban facut dintr-un sal oriental foarte scump si care-si trage numele de la Tarabulus , numele arab al orasului Tripoli . In 1823 , din porunca Portii , Grigore Ghica interzice cu desavarsire portul acestei nobile caciuli de catre orice categorie sociala in afara de boierii cei mari . Iar cand se vorbea de pedeapsa cu moartea , amenintarea , cel putin la Istanbul , nu era o vorba in vant . Se povesteste ca cineva dintr-o familie fanariota , care traise

mult

timp

in

strainatate

,

cand

s-a

intors

la

Constantinopol , a avut nesabuinta sa se arate la fereastra ,, palatului ” sau din Fanar cu un turban pe cap asijderea unui Credincios . Mare grozavie ! Un turc ce trecea pe acolo il zareste , scoala cartierul in picioare ; multimea manioasa il taraste in fata judecatorului , care , pe loc , pune sa-i taie capul … Iata cum traiau – si mureau – grecii din Fanar , in Orasul ce fusese vestita capitala a imperiului lor .

3

Moda apuseana

a fost insusita , mai intai , de catre

femei . La inceput , la Iasi , in timpul razboiului austro-rusoturc , din 1787-1791 ( in urma caruia , prin pacea de la Iasi – 9 ianuarie 1792 – Rusia devenea pentru prima oara vecina nemijlocita a Moldovei ) . Insa ,, marele salt ” se face , in ambele Principate , in timpul ocupatieirusesti din 1806 – 1812 . Langeron scrie in jurnalul sau : ,, In 1806 , am intalnit multe femeipurtand imbracamintea orientala , traind in case fara mobila si cu barbati gelosi nevoie mare . Insa revolutia care s-a petrecut atunci la Iasi , apoi la Bucuresti si in provincie , a fost pe cat de rapida pe tot atat de completa : dupa un an , toate femeile din Moldova si din Tara Romaneasca au luat portul european .De pretutindeni , au sosit , in cele doua capitale , negustori de mode , croitorese , croitori ,iar pravaliile de la Viena si de la Paris au scapat de toate vechiturile care , la Iasi au parut nou-noute si au fost platite foarte scump . Curand , s-a vazut si mobila , ceva mai veche , adusa de la Viena cu mare cheltuiala. Trasurile care , mai inainte , aratau ca niste birje vechi din Viena , au fost inlocuite cu trasuri si calesti elegante.Casele s-au umplut de servitori straini , de bucatari francezi si , prin saloane si iatacuri , nu s-a mai vorbit decat frantuzeste . Afland ca , in tarile civilizate , unei femei ii sedea bine sa aiba un amant , doamnele din Moldova si-au luat cate doi , ca sa fie cat mai la moda. Nici Petru I n-a schimbat infatisarea imperiului sau mai iute decat a schimbat-o pe cea a Moldovei sosirea noastra acolo . Cativa tineri au inceput sa poarte frac ; insa batranii si

3

barbatii cu slujbe si-au purtat mai departe barba si anteriul lung pana la glezne . Dansul a trecut si el printr-o revolutie.Dansurile nationale au fost interzise sau macar , dispretuite . Lumea a invatat dansurile poloneze, englezesti , valsurile , dansurile frantuzesti si , cum doamnele acestea au mare aplecare pentru tot ce au ele chef sa invete , au ajuns , intr-un singur an , sa danseze minunat ; cand am sosit noi in Moldova , nu stiau nici sa mearga . ”Stim din alta sursa ca , la cererea boierilor ,batranul print Prozorowski , comandantul-sef al ostirilor rusesti , ii ceruse maestrului de ceremonii Nariskin de la Sankt-Petersburg sa trimita un maestru de dans . A fost trimis la Iasi , pentru un an , un anume Ivanov , insa , dupa un an , n-a fost lasat sa mai ramana , asa cum ar fi dorit doamnele … In 1813 , contele de Lagarde , la randul sau , noteaza ca , la Bucuresti : „Vesmantul femeilor se aseamana cu cel al doamnelor grecoaice de la Constantinopol, atat ca-si pun mai multe giuvaieruri; insa numai femeile in varsta si nevestele boierilor de rangul al treilea il mai poarta . Celelalte se tin dupa moda de la Paris si de la Viena , si se intrec in bun-gust si cochetarie cu elegantele din capitalele noastre.” Iar cativa ani mai tarziu , Laurencon , in ale sale Nouvelles observations sur la Valachie : „Ramai uluit vazand cat de mult se cheltuieste pe toalete si cat de mare este luxul lor , care , cu siguranta , in multe privinte , il intrece pe cel al doamnelor din cele mai mari capitale , caci diamantele si rochiile de casmir sunt podoabele lor obisnuite.Moda de la Paris este urmata cu

3

sfintenie , iar croitoresele venite din strainatate nu sunt degeaba. ” Se pare insa ca educatia , cultura generala nu au inaintat la fel de iute. Laurencon isi exprima parerea de rau dupa cum urmeaza : „Este pacat ca sexul frumos, inzestrat in tara aceasta cu o fire atat de placuta si cu forme atat de fermecatoare , nu primeste nici una din binefacerile educatiei . Doamnele din Muntenia , pe langa mintea pe care le-a dat-o din plin natura , sunt foarte vioaie si, cu putina osteneala , s-ar putea infrunta cu cele mai distinse femei din Europa .” Despre

moravurile

societatii

moldovenesti

in

timpul

ocupatiei rusesti , generalul conte de Rochechouart ( care il insotise in 1807 , ca tanar ofiter in armata rusa , pe ducele de Richelieu , pe vremea aceea guvernator al Odessei , intr- o calatorie in Moldova ) avea sa scrie , mai tarziu , in memoriile sale : „Societatea din Iasi , ca si cea din Bucuresti , oferea pe atunci un spectacol rar : barbatii purtau haine lungi , barbi lungi , pe cap aveau o caciula numita calpac , asemanator cu toca magistratilor de pe la noi , cu turbanul sau cu scufita umpluta cu calti purtata de copiii nostri ; erau imbracati cu stofe din cele mai scumpe , incaltati cu papuci turcesti , in sfarsit , aratau ca niste orientali ; erau insa cu totii oameni alesi prin invatatura si purtarile lor europenesti , cei mai multi vorbeau o frantuzeasca desavarsita si cu expresii din cele mai frumoase ; doar in felul de a umbla mai aveau ceva din gravitatea plictisitoare a turcilor , lucru ce nu-i prindea deloc , intr-un salon , alaturi de doamne ; ca sa nu para gelosi – si ca sa faca pe europenii civilizati , lasau , impotriva vointei si obisnuintei lor , o libertate fara margini 3

scumpelor lor jumatati , care le supuneau fruntea la grele incercari : doamnele urmanu moda cea mai noua de la Paris si Viena , atat in imbracaminte , care nu mai avea nimic asiatic , cat si cand era vorba sa-si mobileze somptuoasele lor apartamente.Aratau ca niste cuconite din cele mai elegante , cu purtarile ce se intalneau pe vremuri la curtea Frantei […].Pe de alta parte , vreo zece frumuseti , nu mai putin ispititoare , isi exercitau

puterea

farmecelor

lor

irezistibile

asupra

stralucitorilor ofiteri de la cartierul general , incat mai fiecare cavaler isi avea draguta sa. Judecand dupa toate acestea, ne putem lesne inchipui cat de frumoasa era viata , in aceasta noua Capua , pentru roiul acela de ofiteri insetati de placeri , si care , aproape toti , si-au lasat aici inima , o parte din sanatate sau din avere , unii dintre ei chiar libertatea. ” Mare deosebire fata de fetele pe care , cu mai putin de douazeci de ani in urma , printul de Ligne le vedea , in gineceu , printre zabrele – aurite sau nu ! Totusi ca sa fim drepti , sa-l citim acum pe memorialistul Radu Rosetti ; la inceputul veacului nostru , el reda parerea bunicii sale ( care pentru nimic in lume nu ar fi vrut sa aiba un ginere rus ) despre fetele boierilor moldoveni ce se maritasera cu ofiteri rusi ; niste nefericite care , de pe urma acestor soti cu titluri si decoratii , dar fara invatatura si fara educatie , si care se tineau numai de betii , nu s-au ales decat cu batai si cu averea tocata , ca mai apoi sa fie parasite. Adevarul este ca , foarte curand , moda apuseana accentueaza , la aceste doamne , gustul pentru lux mult mai

3

mult decat la barbatii lor. Un boiernas care , dupa 1830 , avea sa fie ofiter in armata moldoveneasca reconstituita , povesteste , cu oarecare acreala , in amintirile sale, in ce fel tatal sau , un om ce nu avusese cine stie ce avere, fusese impins de tanara cu care se insurase dupa ce ramasese vaduv la niste cheltuieli nesabuite : „Fusese crescuta la pensionat , la Odessa , cu franceza si pian ” – a se remarca cele doua criterii ! – ,, care – si varase in cap sa-l puna pe tata sa cumpere o casa la Dorohoi , sa dea petreceri , sa-i cumpere o trasura numai pentru ea , cu patru bidivii , vizitiu , valet si o multime de slujnice , caci traia ca o domnita ’’ … La barbati , schimbarea este intr-adevar mai inceata. Si , mai ales , li se intampla sa se intoarca la ce fusese altadata.Unii tineri care poarta haine europenesti ( „straie nemtesti” ) in timpul ocupatiei rusesti din 1806 - 1812 se grabesc sa imbrace vesmintele orientale de indata ce turcii vin inapoi.Cu vreo cativa ani inainte de Eterie , calatorul britanic William Mac Michael afirma ca „in timpul ultimului razboi moldovalahii parasisera hainele cele largi si se imbracau dupa moda frantuzeasca, dar , cand au ajuns iar sub stapanire turceasca au fost siliti sa imbrace din nou si sa-si puna pe cap .” Ultima interdictie : la 23 iulie 1823 , Grigore Ghica , domnul Tarii Romanesti , da , din porunca Portii , un decret , ce trebuia executat in trei zile , care interzice barbatilor sa poarte haine dupa moda frantuzeasca . Insa ,de data aceasta , ordinul n-a mai fost executat .Un an mai tarziu , un alt calator englez constata ca , pe strazile din Bucuresti , se vad la fel de multi ,, 3

europeni ’’ cat si „orientali”. Tot tineretul , boieri si burghezi , imbraca fracul si pantalonii , cu atat mai mult cu cat un numar tot mai mare de tineri se duce in Occident la invatatura . Nici vorba sa se mai imbrace , „turceste ” atunci cand se intorc in tara ! Pentru boierii mai in varsta , o alta opreliste este prestigiul legat de hainele lor cele scumpe.Daca nu le-ar mai fi imbracat , ar fi insemnat sa se coboare in randul negustorilor si al mestesugarilor nemti , pe care nici macar slugile nu-i respectau … Iata

de

ce

autorii

din

vremea

aceea

numesc

imbracamintea occidentala „imbracamintea egalitatii”. Insa traditionalistii – caci mai sunt si din acestia - ar fi numit-o mai curand imbracamintea Diavolului . Un cojocar , ajuns tarcovnic , Ion fiul lui Dobre, sau Ion Dobrescu , tuna si fulgera , in notele sale , impotriva pacatelor care , dupa parerea lui , sunt pricina tuturor relelor care – pedeapsa dumnezeiasca ! – s-au abatut asupra acestei nefericite tari ; razboaie , foamete , ciuma , cutremure de pamant …Iar printre pacate , la loc de frunte se afla purtarea nerusinata a femeilor , care umbla „despuiate pana la brau ” , si a barbatilor care si-au lasat hainele lor cele bune ca sa umble imbracati ca niste pacatosi , nemteste , frantuzeste ! In

anii

1830

,

imbracamintea

„europeneasca”

s-a

generalizat la tinerii din clasele instarite . Saint-Marc Girardin noteaza in ale sale Souvenirs de voyages et d’etudes : „Dupa inegalitate, lucrul cel mai izbitor pentru un strain , la Iasi si la

3

Bucuresti, este amestecul si diversitatea hainelor.Unii barbati au pastrat portul oriental ; altii umbla imbracati europeneste ; iar aceste doua porturi pot fi vazute in aceeasi familie ; tatal este imbracat boiereste , fiul frantuzeste ; […] nu am vazut pe nimeni sub patruzeci de ani sa poarte haine orientale . Femeile insa , de multa vreme , se imbraca toate europeneste … Se stie bine ca femeile sunt intotdeauna primele care pasesc pe calea civilizatiei ”… Pe vremea fanariotilor , casele boieresti , in general , mai pastrau o oarecare simplitate taraneasca , nu numai lasate , dar si la oras .In Moldova , la tara , conacele erau niste cladiri mari , cu un singur cat , cam ca locuintele nobililor polonezi . In Muntenia , cu deosebire catre munte si in Oltenia , unde aceste conace erau numite cule ( din turcescul kula , turn , imprumutat si de bulgari , si de sarbi ) , avem inca un cat , cu un pridvor mare in fata , impodobit cu coloane , cel mai adesea sculptate sau facute din stuc frumos modelat . La parter , partial un fel de subsol , se gasea camara cu provizii , pe langa vreo cateva odai de locuit . „In aceste cladiri , scrie Doamna Reinhard in 1806 , impartirea in interior este peste tot aceeasi : o sala foarte mare la mijloc , toate celelalte odai dand in ea : aici stau slugile cele multe , pe jos sau intinse pe divanuri , si tot aici au loc marile petreceri cand este vreo sarbatoare.” Iar Recordon , in 1815 , scrie : „O sofa mare , de vreo patru-cinci picioare, ocupa un capat al salii ; o masa mare , cateva cufere lipite de peretii dati cu var de sus pana jos , si cateva scaune alcatuiesc tot mobilierul din incaperea aceasta.”Printul de Ligne , vorbind 3

despre locuintele din Iasi , carora el le spune – asa cum am vazut – „superbe palate” , fusese mai ingaduitor in descrierea mobilierului : „Divanurile cele mai late sunt acoperite cu niste superbe tesaturi turcesti ; zabrele aurite , parmaclicuri scunde , covoare minunate , perne cusute cu fir de aur si de argint impodobesc de jur imprejur apartamentele care , pe langa toate acestea , au tavanele facute din lemn pretios sau sunt pictate cu rafinament.” Casele erau din caramida , cu zidurile foarte groase . La tara , mai ales cula olteneasca , erau concepute ca niste mici fortarete , cu deschizaturi in ziduri , ca sa se poata trage asupra haiducilor pusi pe jaf sau asupra cetelor de turci fugiti din armata . Ion Ghica , care cunoscuse multe din aceste resedinte boieresti in copilarie , ne vorbeste despre ele in memoriile sale : ,,Casele boieresti aveau ziduri tari ca de cetate , in cate patru si sase caramizi , cu odai multe si mari , cu pivnite adanci si boltite , cu beciuri si un rand de odai dasupra , cu pod din streasina pana-n streasina ; grinzile erau ca ursii de pod de groase ; la cheresteaua unei singure case mergea un parchet de padure seculara intreg ; pardoseala salilor si a tinzilor era de caramida pusa pe muchi , invelitoarea de sindrila batuta pe sapte si pe noua , inalta aproape de doua ori cat casa, ca sa nu tie zapada si ca sa se poata scurge apa mai lesne. […] Corpul principal se compunea de o sala mare de acolo pana acolo , cu odai in dreapta si in stanga , cu tinzi in cruci prin care se comunica cu celelalte parti ale edificiului , case cu

3

scosuri in toate partile si cu sacnacsiu , fiecare odaie cu ferestre spre trei parti ale lumei , tavanurile erau de stejar , streasina scoasa de o jumatate stanjin ca sa-i tie vara umbra , s-o apere toamna si primavara de ploi si iarna de viscol si de zapada ; curtea era inconjurata de zid bolovanit inalt si gros , poarta cu bolta , cu doua randuri de usi de stejar ferecate , cu foisor deasupra , unde pazea ziua si noaptea arnautii ; sub gang era o odaie pentru pazardighean in timp de ciuma . Din pridvor , o galerie deschisa ducea la biserica , caci fiecare casa mare avea biserica in curte sau in corpul casei , la colt . ’’ „O casa boiereasca , scrie el in alta parte ,era o adevarata cetate , un stat in stat , nici politia , nici justitia domneasca nu indraznea sa treaca pragul portii unui ban sau unui vornic , desi un asemenea drept nu era scris nicaieri; la trebuinta boierul putea sa inchiza portile si sa traiasca luni de zile cu familia , cu slugile si cu oamenii casei , optzeci si o suta de suflete , fara sa aiba cea mai mica trebuinta de cei din afara . Avea malai si faina in ambare , camara lui gemea de tot felul de bacanii si de saraturi , in tiganie avea franzelari , croitori , cizmari etc. […] , la caz putea cu oamenii din curte sa se apere contra puterei domnesti , cand ea nu era sprijinita pe vreo porunca de la Taringrad.” Facand descrierea aceasta , la peste o jumatate de veac mai tarziu , Ion Ghica isi amintea indeosebi de casa unchiului sau mare , marele logofat Constantin Dudescu , conte al Sfantului Imperiu , personaj pitoresc si risipitor , original si generos pana la extravaganta .

3

Lagarde , care in 1813 , calatoreste cu el la Viena , il prezinta cu umor , intr-o scrisoare catre prietenul sau Griffith : „M-am intalnie adineauri cu tovarasul meu de calatorie , contele Dudescu , mare logofat al Tarii Romanesi , care , pe timpul bailor , se va afla la Baden , si pe care-l voi insoti pana la Viena.Acest boier peste boieri , cu infatisarea lui de pocitanie , caci n-are nici patru picioare inaltime , si este ghebos cum nu se mai poate , are o minte ascutita si, cateodata , profunda ; bun si darnic, si-a irosit imensa lui avere dandu-si multa osteneala ca sa faca bine unor nerecunoscatori.Acum , cred ca nu mai poate spune decat ce spunea Antoniu pe patul de moarte : ; traind insa din trecerea pe care a acut-o candva , calatoreste ca un satrap : doisprezece arnauti il insotesc calare pana la granita

, cu o pompa de parca s-ar duce sa cucereasca

Transilvania : pretutindeni i se fac onoruri , de care are bunulsimt sa nu se sinchiseasca , singura lui dorinta fiind s-o stearga cat mai repede din Tara Romaneasca, sa poata respira un aer ceva mai putin slugarnic .” Pentru mintea lui si pentru cunoasterea limbilor straine , Dudescu fusese desemnat de catre partida boierilor nationalisti sa se duca la Paris ca sa-i atraga atentia lui Bonaparte asupra situatiei din Principate.Instalat intr-un palat din cartierul SaintHonore , risipise o avere pe petreceri stralucitoare si excentrice , date in cinstea celor ce traiau in preajma Primului Consul , fara sa fi ajuns vreodata sa-l vada pe acesta sau sa-i trezeasca interesul pentru soarta Principatelor danubiene , care , in planurile lui Napoleon , n-aveau sa fie niciodata altceva decat

3

obiecte de schimb , pentru a caror cedare se targuia cand cu rusul , cand cu austriacul . Asupra

pregatirii

acestei

misiuni

secrete

in

casa

strabunicului sau , marele ban Dimitrie Ghica – zis Dumitrache banul batranul - , Ion Ghica ne-a lasat , intr-una din scrisorile sale catre Vasile Alecsandri , o descriere plina de vioiciune si de pitoresc : „In seara de Mucenici , boierii cei mai coltati erau adunati la sfat la banul Dumitrache Ghica , fratele lui Grigorievoda , asasinat pentru impotrivirea ce facuse la darea Bucovinei. Erau adunati la banul batranul , cum ii ziceau ca sa-l deosebeasca de doi fii ai sai

, Costache si Scarlat , cari

amandoi ajunsesera mari bani si ei. Curtea banului Ghica era cat o mosie de mare. Boierii erau bogati , foarte bogati , dar averile lor erau in mosii , in scutelnici , post-slujnici si tigani . Bani , argintarii , saluri si scule cate avusesera le vandura si cheltuira

in

bejenii.Niculae

Dudescu

,

care

stia

bine

frantuzeste , se oferea sa se duca la Paris , sa pledeze cauza tarei cu cheltuiala lui ; dar , desi averea lui era colosala , insa nu era in stare sa gaseasca nici o mie de lei bani batuti.Ce bruma moneta mai ramasese pe ici pe acolo de-abia ajungea ca sa se incropeasca haraciul catre Poarta si , in stramtoarea de bani in care se aflau , trimisera sa aduca oe Baltaretu. Trecura doua ore dupa sfintitul soarelui , si cerul era fara luna si fara stele , cand o butca – numai bronzuri si poleieli , dinainte , de-a dreapta si de-a stanga caprei vizitiului , cu doua sirene aurite , cu coadele incolacite si cu capetele catand spre

3

doua martoage de cai cu hamurile legate cu sfoara , vizitiul cu cojoc peste camasa lunga si cu doi feciori dindarat cu cauce pe cap – cobora la vale spre curtea banului Ghica , urmand la pas dupa dupa un tigan descult si zdrenturos . cu o masala mare pe spinare .Podelele jucau ca clapele unui clavir sub roatele butcei si aruncau in sus din hazna stropi de noroi apatos , care la lumina pacurei luminau parc-ar fi fost pietre scumpe.Acel straniu echipaj purta un fel de boie cu ceacsiri si cizme rosii , cu o giubea soioasa imblanita cu nafe si in cap cu un islic in patru colturi ; degetele boierului erau pline de inele de rubin , de smarald si de diamant.Era asteptat la sfatul boieresc , si de la dansul depindea realizarea cugetarilor patriotice ale boierilor.El manuia banii ce mai ramasesera in tara.El avea daraveri cu Taringradul si cu Beciul ; iscalitura lui ajunsese sa aiba trecere chiar si dincolo de Lipsca.Soproanele lui si lazile din pimnita gemeau de scule , saluri si argintarii , tot amaneturi de pe la boieri . Butca in care se zdruncina , adusa pentru o nunta mare , nu-i fusese platita si sta amanet in sopronul sau ; iar inelele din degete erau marfa de vanzare . […] Dupa multe rugaminte si fagaduieli de tot felul , ca i se va inlesni luarea otcupului vamilor , al ocnelor s-al postelor , Baltaretu s-a induplecat in sfarsit a imprumuta pe Dudescu cu 7 ⅓ la punga pe luna ( 18%) , primind amanet toate mosiile . La dobanda adaogand comisionul bancherilor si schimbul banilor cu Lipsca si cu Viena , imprumutul venea la 30 % si la 40 % pe an.

3

Pe cand iesise closca pe cer, boierii intrau unul dupa altul in butcile lor , fiecare precedata de doua masalale ; Dudescu intra acasa ca sa-si faca pregatirile de drum.Nu trecusera trei ani de la acea seara , si averea cea mare a Dudescului , case si mosii , trecuse in mainile Baltaretului . Pe fiecare luna , acest camatar ii scotea cate o mosie la mezat si, negasindu-se concurenti , mosia ramanea pe seama lui , pe nimic : mosii care dau astazi cinci si sase mii de galbeni pe an , le-a luat Baltaretu de la mezat , la Cochii-Vechi , pe trei si patru mii de lei , galbenul valorand sapte lei.” Din pacate , nu toti boierii isi cheltuiau averea pentru binele tarii.Calatorii straini sunt uluiti de luxul boierilor din cele doua Principate si de cheltuielile mari pe care le fac.Mai intai , pentru imbracaminte . Am vazut mai sus ce gandea printul de Ligne , sau Raicevich , Lagarde , Laurencon , despre luxul vesmintelor feminine . Insa nici cel al barbatilor nu era mai prejos . In 1821 , elvetianul Recordon , fostul secretar al lui Caragea , ne spune : „Aflati mai intai ca imbracamintea unui boier din Tara Romaneasca , fara sa socotim giuvaierurile , costa indeobste pana la trei-patru mii de franci ” ( sa nu uitam ca est vorba de franci-aur , deci pana la 80 000 de franci francezi actuali , adica , la pretul vietii , azi , vreo 24 de milioane de lei ! ) . Iar tot cam pe atunci , doctorul Zallony biciuieste luxul acesta nerusinat : „Boierii pamanteni sunt in general foarte instariti ; cel mai sarac dintre ei are cel putin treizeci d mii de franci venit , altii ajungand la peste doua sute cincizeci de mii de franci .

3

Luxul este una dintre cele mai costisitoare placeri ale boierilor pamanteni : imbracamintea lor este foarte scumpa , au haine ce reprezinta un capital de o suta cincizeci de mii de franci , iar unii chiar mai mult . Daca , la cheltuielile pentru imbracaminte , se adauga cele patru trasuri , giuvaieruri , vase si mobila , ne putem inchipui cam cati bani jertfesc domnii acestia ca sa-si multumeasca trufia. Boierii fanarioti , ajunsi in Principate in urma bagajelor domnitorului , si veniti anume ca sa se capatuiasca , sunt , la inceput , ispiti de lux ; doresc , desi nu sunt cu adevarat bogati , dar numai ca sa fie la inaltimea mandriei trezite de rangurile date de domnitor , doresc , spuneam , sa se intreaca in lux cu boierii pamanteni ; si fara sa-si bata prea mult capul cu ce va fi pe viitor , dupa cum nu-si aduc aminte de trecut , se invoiesc , lacomi cum sunt , sa se indatoreze la negustori si la zarafi , incat , curand , ajung sa umbreasca intrucatva fastul boierilor pamanteni.” Multimea si luxul trasurilor , contrastand nu numai cu mizeria satelor din jur , dar chiar si cu infatisarea generala a capitalei , ii impresioneaza in mod deosebit pe straini. „Viena – scrie Laurencon – vinde in Tara Romaneasca o multime de calesti din cele mai elegante […] . Cred ca , daca tinem seama de populatie , in Europa sunt putine orase unde sa se gaseasca un atat de mare numar de echipaje ca la Bucuresti . Fiecare negustor isi are trasura sa , iar boierii si le schimba in fiecare an .”

3

Un calator englez , reverendul Robert Walsh , care strabate Bucurestii in anii 1820 , venind de la Constantinopol , intr-un moment cand tocmai izbucnise ciuma , noteaza si el : „Cel dintai lucru ce m-a izbit uitandu-ma pe strada a fost multimea de echipaje stralucitoare , care alergau in toate partile sau asteptau in fata portilor. Erau noi si frumoase datorita lacului si podoabelor aurite . Era ceva cu totul nou pentru mine care , de multa vreme , nu mai vazusem decat cate o arouba trecand din cand in cand pe strazile din Pera ( cartier european din Constantinopol – n.n ). Boierilor le place nespus de mult sa-si arate obiectele acestea , pe care dau sume foarte mari ; caci nu sunt decat de fudulie , dupa un an sau doi se harbuiesc , si trebuie dati alti bani , pe altele , noi . […] Vazand multimea de trasuri pe strada , am crezut ca este cine stie ce mare primire la Curte , ca sa aflu ca , dimpotriva , in momentul acela , nici vorba nu era de asa ceva ; numai ca desertaciunea acestor boeri este atat de mare , incat nu se pot impiedica sa nu-si arate luxul , chiar si in timp de ciuma.” Cu toate acestea , noteaza acelasi Walsh ( dar si alti calatori ) , vizitiii nu sunt intotdeauna la inaltime ! Caci , daca boierii cei mai bogati isi fac rost de arnauti cu infatisare semeata , cu haine brodate pe la toate cusaturile , cei mai multi se multumesc cu tigani , mai mult sau mai putin zdrentarosi , in asa fel incat vizitiul , dupa spusele lui Walsh , „face un contrast desavarsit cu stapanul” . Un alt calator britanic , Sir Robert Ker Porter , care strabate Principatele tot cam pe vremea aceea , este si el mirat

3

de luxul boierilor, care i se par eleganti , cu o anumita „nonsalanta” ( graceful carelesness of the manners ) . „Traiesc , scrie el , intr-un lux si intr-o bogatie care cu greu pot fi depasite in vreuna din capitalele Europei . Balurile si petrecerile date de ei, cu rochiille si pietrele scumpe pe care le poarta sotiile lor , intrec orice inchipuire . ” Aceeasi impresie de eleganta si de lux o are si brigadierul general Sir Robert Wilson , care trece prin Principate in 1812 , cu prilejul unei misiuni diplomatice legate de tratativele de pace ruso-turce pe care Anglia ar dori sa le vada duse cat mai grabnic la bun sfarsit . Despre receptia data in cinstea lui la Bucuresti , scrie : „The costume of the women is here very gay ; and i think that i have noticed one or two fashions , which will be admired in England.[…] I have never read of Wallachia’s beauties , but they are no mean rivals of Venus’s better known and more vanted establishments.If I may judge from my dinner today , Wallachia must also be an Epicurean abode.I have seldom sat down to a greater variety , or to viands better dressed.” La Iasi , este primit de „boierul principal” ( „bas-boierul ?”) intr-un interior splendid , unde sufrageria avea o lungime de o suta douazeci de picioare. Daca membrii elitei occidentale erau uluiti de luxul izbitor al boierilor nostri , este usor de inchipuit ce efect putea el sa aiba asupra nevoiasilor din tara. Povestirea , indrazneata si pitoreasca lasata de arhimandritul Grigore , care avea sa ajunga episcop de Arges , despre vizita lui la marele spatar 3

Ienachita Vacarescu , ajuta sa ne facem o idee.Intrucat , in ajun de Pasti , sfintia sa primise vizita boierului , pe cat de invatat pe atat de bogat , se hotaraste sa i-o intoarca : „Dar cand ma apropiai de poarta cea mare , deodata ma oprii , vazui o multime de oameni inarmati cu tot felul de arme, Seimeni , Slujitori , Arnauti , Panduri ; fel de fel de strigari s-auzeau , deodata rasunand trambitele , surlele si tobele , multime de cai , multi armasari nechezand , povolnici , iedecuri cu harsale de sus pana jos stralucind de aur si de argint . Ma strecurai cum putui pana langa poarta scarii ; acolo intampinai pe altii , inarmati cu sulite lungi , cu buzdugane groase , cu pusti , cu pistoale; tare spaimantat pasii tot inainte , nevazand pe cineva ca sa ma opreasca , ajunsei la usa salii cei mari ; acolo imi strapunse vederile lumina flacarilor de niste mangale de tombak poleit ; un sunet placut de viori , de naie , de tambure , amestecat cu glasuri femeiesti , dulci si patrunzatoare , ma fermecara si pare ca imi legara mainile si picioarele in fiare ; nu mai stiu cum deodata ma aflai sculat repede si , in fuga mare , trecand peste cate spusei , abia am nimerit poarta cea mare a curtii si am multumit lui Dumnezeu , caci m-am vazut cu picioarele slobode scapat din asemenea ispite.” Vechile resedinte , precum cea a lui Vacarescu sau cele descrise de Ion Ghica sunt treptat inlocuite , incepand cu sfarsitul veacului al XVIII – lea , cu cladiri mari dupa stilul apusean – mai exact , vienez – unora din ele acordandu-li-se , ca la Viena , titlul de palate , Francois Recordon , care locuieste la Bucuresti din 1815 pana in 1821 , scrie in ale sale Lettres sur la Valachie :

3

„Unele din aceste cladiri , de pilda palatele boierilor Brancoveanu , Golescu , Romanetti , Filipescu , Cantacuzino si Vilarat , pot sa atraga chiar si privirile persoanelor cat mai nepasatoare , atat prin stralucirea ce se descopera inauntru , cat si prin constructia care se va schimba de la cladire la cladire” ( dupa ce se va intoarce in Elvetia , Recordon va deveni arhitect). Totusi cele mai somptuoase din locuintele acestea curand nu vor mai apartine marilor boieri – ci – semn al capitalismului pe cale de aparitie – unor bancheri sau oameni de afaceri , grecul Romanit si macedoromanul Meitani , de pilda , acesta din urma capatand de la imparatul Austriei , in 1825 , titlul de baron . La sosirea rusilor , la Bucuresti , in 1828 , pentru cartierul general al comandantului-sef , a fost greu sa se aleaga intre

„palatul”

lui

Meitani

si

cel

al

banului

Grigore

Brancoveanu . Un mare boier , Constantin ( Dinicu ) Golescu , cheltuieste mult pentru a infiinta la Bucuresti

o „Societate

literara” ( cu caracter politic foarte limpede ) si la Golesti o scoala deschisa tuturor , dar nu sta in cumpana nici cand este vorba sa-si ridice pentru el , la Bucuresti , incepand cu 1812 , pe „podul” Mogosoaiei , langa biserica mai mica a Kretzulestilor , un palat cu peste douazeci si cinci de incaperi , care , dupa 1837 , avea sa devina palatul domnesc al lui Alexandru Ghica si , mai tarziu , dupa ce a fost transformat si marit , palatul regal al lui Carol I – pana ce , in anii 1930 , regele Carol II a pus sa fie daramat si inlocuit cu actualul Palat ( Muzeul National de Arta al Romaniei ) .

3

Conacele de la tara isi schimba stilul mult mai putin . Adevarul este ca boierii de rangul intai , cel putin cei din Tara Romaneasca , nu-si mai vad de mosii , ca sa se poata afla in preajma „puterii” la Bucuresti.Toti strainii observa aceasta deosebire intre munteni si moldoveni . Wilkinson

scrie

,

vorbind

despre

boierii

din

Tara

Romaneasca: „Pun sa li se ridice case frumoase la tara , dar fara gand sa stea vreodata in ele ; incat , dupa cativa ani , se darapana.Locurile cele mai minunate din incantatoarea lor tara nu au puterea de a-i atrage si rareori ii vezi plecand din oras , oricare ar fi anotimpul. Ca si cei din Tara Romneasca , boierii din Moldova sunt adevaratii mari mosieri ; insa acestia isi dau mult mai multa silinta si nu precupetesc timpul ca sa-si vada de mosii , din care fac principala lor sursa de bogatie.Venitul teritorial al unora din cei mai bogati se ridica la doua-trei sute de mii de piastri , iar cand ajung in slujbe publice , lucrul acesta se face fara sa-l fi cerut ei.” D’Hauterive stabilise si el aceasta paralela , afirmand ca boierii moldoveni sunt in general mai bogati si mai gospodari decat cei din Tara Romaneasca , ca le place viata la tara , preferand o viata indestulata si patriarhala , ca niste stapani absoluti

pe

satele

lor

,

unei

vieti

de

slugi

la

curtea

domnitorului.Se teme insa ca si aici moravurile incep sa se strice . „Curand , vom vedea cum lumea sporeste la oras , in dauna satelor , si cum luxul ce duce la saracie inlocuieste luxul de la tara , adevarata podoaba si bogatie a unui tinut agricol , lux binefacator care nu zvarle comori pe placeri nebunesti , ci care se mandreste cu imprejmuiri foarte bune , cu herghelii 3

frumoase , cu sate foarte ingrijite , ogoare bine muncite , stiind cum sa scoata comori din toate acestea .” Parrant , in 1798 , in raportul sau catre Talleyrand , merge si mai departe : „In Moldova , boierii sunt mai bogati decat in Muntenia. In aceasta din urma provincie , toti boierii , obisnuiti sa-si gaseasca rostul vietii in diferite slujbe date de Curte , nu se ingrijesc de mosiile lor , de satele de pe acestea , preferand viata de curteni ce stau de pomana.La Iasi , mai toti boierii sunt bogati si , in loc sa umble dupa favorurile domnitorului , mai curand le dispretuiesc.O parte din an , si-o petrec la mosie , ingrijind pamantul care , cu putina bataie de cap , le aduce venituri mari.De aceea au si de unde cheltui ; duc o viata imbelsugata ; casele lor sunt mari si bine mobilate , si tot ce-i inconjoara este de bun gust , ceea ce nu se prea vede la Bucuresti , unde putem spune chiar ca domneste un soi de saracie …” Viceconsului nostru ,care doar trecuse prin Bucuresti , poate ca exagera un pic , insa impresia lui confirma alte marturii. Cativa mari boieri moldoveni incep sa-si ridice , si la tara ,locuinte ce pot fi calificate , in termeni occidentali , drept castele.Nicolas de Giers , viitorul ministru al afacerilor externe al Rusiei , care , in 1841 , isi incep modest , ca viceconsul la Iasi , stralucita lui cariera , isi mai aminteste inca , minunandu-se , in Memoriile pe care le-a scris , peste o jumatate de secol , de locuinta familiei Rosetti de la Stanca, pe care o zareste foarte curand dupa ce intra in tara . Descrie mai intai , ca atatia altii ,

3

goana nebuna a celor opt cai , care , spre marea lui mirare , la frontiera de la Sculeni , au fost inhamati la trasura in care se afla el , o trasura din cele usoare : „Goneam atat de tare pe drumul acela plin de hartoape , de suisuri si coborasuri , incat , la fiecare clipa , ma asteptam sa vad trasura rasturnandu-se sau facandu-se zob.In ciuda stradaniilor noastre , ne-a fost cu neputinta sa domolim inflacararea surugiilor […] . Curand , am ajuns la Jijia […] , pe malul careia se ridica in toata splendoarea sa minunatul castel al boierului Nicolae Rosetti-Rosnovanu … ” La tara , ca si la oras ,casa boierului este tot timpul deschisa

prietenilor

si

strainului

in

trecere

pe

acolo.

Ospitalitatea boierilor moldovalahi este proverbiala. Chiar si observatorii cei mai putin binevoitori sunt nevoiti sa o recunoasca.Laurencon scrie in legatura cu aceasta : „Boierii sunt nobilii din Tara Romaneasca sunt foarte primitori cu strainii ; sunt bogati si darnici : trebuie s-o recunoastem mai inainte de orice . ” Fedor Karacsay noteaza ca un strain poate intra in casa celui mai mare boier si ca acesta il va gazdui fara macar sa-l intrebe cum il cheama.In anii 1830 , Raoul Perrin va lauda simplitatea de buna calitate a acestei ospitalitati : „Am fost primiti in cateva case cu o politete cat se poate de frantuzeasca.Lucrul ce ne-a placut cel mai mult , si de care ne vom aminti cu mare incantare , a fost usurinta cu care moldovenii stiu sa lase la o parte eticheta stingheritoare , mofturile , mandria nelalocul ei , si sa faca in asa fel incat intalnirile din casele lor sa aiba farmecul imbietor al intalnirilor intre oameni apropiati.” 3

Vedem din aceasta observatie , care se potriveste cu atatea altele , in ce fel contactul cu Occidentul si educatia frantuzeasca indepartasera , intr-o singura generatie , corsetul de rezerva scortoasa adus din lumea turco-fanariota si pe care inca o mai vedea in societate un print de Ligne sau un Rochechouart , atat de putin potrivita cu firea simpla si vesela a romanului din orice clasa sociala. Occidentalizarea rapida inlaturase insa si alte bariere , alte piedici – avea sarupa , treptat , legaturile care , in familia traditionala , ii data in ele ; incat , dupa cativa ani , se darapana.Locurile cele mai minunate din incantatoarea lor tara nu au putrea de a-i atrage si rareori ii vezi plecand din oras , oricare ar fi anotimpul.

DOUĂ TIPURI DE CULTURI

Comparaţia pe care am făcut-o între Orient şi Occident ne-a condus la constatarea că în Orient s-au dezvoltat culturi statice

,echilibrate,tradiţionale,

spre

deosebire

de

cultura

noastră,care este dinamică,fără un sistem de principii, într-o permanentă frământare. Din punct de vedere formal ,punct de vedere care dezlipeşte ideea de conţinuutl ei,cultura chineză sau cultura 3

hindusă

reprezintă

un

sistem

de

idei,un

sistem

de

propoziţii,care se articulează între ele într-un mod perfect; în opoziţie cu acestea,cultura occidentală,după cum am mai spus, nu a reuşit să-şi definească un sistem de idei complet şi armonie.Ceea ce pare paradoxal,este faptul că, deşi tipul unei ştiinţe ,al unei teorii,în general,este pentru Occident tipul matematic sau geometric , că o ştiinţă ajunge la apogeul ei deabia atunci când se matematizează,când formează un sistem perfect coerent, raţional constituit, nu în Europa sistemul de idei pe care-l reprezintă cultura s-a matematizat,ci în China sau India. În Orient,cultura reprezintă un sistem geometric de idei; există principii şi consecinţele lor,care se articulează cu primele, în mod coerent. Nu este important că în Orient propoziţiile secundare nu sunt obţinute în chip deductivdin principii; important este că aceste

propoziţii

se

articulează

cu

primele

într-un

mod

perfect ,formând un corp. În

schimb,

cultura

europeană

,din

punct

de

vedere

formal,neavând principii coordonate,nu formează un corp de propoziţii matematic articulate într-o ierarhie perfectă. Aceasta poziţie întoarsă,această geometrizare a culturilor orientale

şi

această

lipsă

de

geometrie

a

culturii

europene,singura care cunoaşte în toată istoria cea mai strălucităşi mai dezvoltată matematică din câte au existat vreodată,constituie bizareria şi paradoxul Occidentului.

3

Cultura Occidentului matematizează totul,ea are cultul număruluişi al demonstraţiei,dar nu a putut să se matematizeze ea însăşi. Această particularitate necesită un examen mai amănunţit pe care îl vom face imediat. *** Ce este un sistem de idei? Să detaşăm ideea şi propoziţiile de semnificaţiile lor particulare; vom putea, astefel,să studiem din

punct

de

vedere

formal.al

oarecare.Teoriile care reprezintă

structurii,un

sisteme

sistem

de idei

perfect

articulate sunt,în fond,teorii matematice,chiar dacă ele nu sunt exprimate în limbajul simbolic al matematicilor.Să considerăm o teorie oarecare,de pildă geometria elementară; se găsesc aici câteva

principii,câteva

axiome,din

care

pe

bază

de

raţionament,se deduc alte propoziţii.Să cercetăm oricare alt sistem

matematic;vom

recunoscute

găsi,la

valabile,în

fel,

cadrul

o

serie

de

teoriei,prin

propoziţii deducţie.În

realitate,într-un astfel de sistem nu este important procedeul prin care obţinem propoziţiile unei teorii;caracterul ei formal manifestă un grup de axiome considerate adevărate şi un grup de propoziţii care se articulează cu primele într-un sistem perfect coerent.Vom spune că fiecare sistem este compus dintr-o serie de propoziţii primitive şi o serie de propoziţii derivate.Cum nu interesează metoda prin care propoziţiile derivate sunt obţinute,putem încă afirma: compune

din

propoziţii

primitive

şi

un sistem se din

propoziţii

secundare,care,împreună,alcătuiesc un corp realizat armonic.În

3

realitate însă mai niciodată o teorie nu izbuteşte să fie întru totul armonică;exută în ea fisuri,lacune,contradicţii,ceea ce face ca ea să nu fie admisă decât un timp şi să fie înlocuită cu alta.Nuami teoriile perfect matematice au realizat această armonie strictă şi rigidă.De aceea,în Occident,o ştiinţă este matură,în momentul când s-a matematizat.Acesta a fost şi visul lui Descartes,al lui Leibniz,şi în trecut al lui Platon.Spinoza a încercat,în “Ethica” sa, să constituie în mod geometric întreaga sa filosofie. Care este condiţia ca un sistem de propoziţii să alcătuiască o teorie,adică un corp armonic? David Hilbert a arătat că atenţia trebuie să se îndrepte

către propoziţiile axiomatice;

pentru ca un sistem să fie absolut coerent,trebuie ca axiomele lui să fie necontradictorii.Cum deducţia este analitică,ea nu poate aduce nimic nou,ci explicitează tot timpul ce am pus în axiome.Aşadar,o teorie ca alcătui un sistem,dacă axiomele ei sut

compatibile.O

asemenea

teorie

este

închisă.Se

demonstrează că dacă într-o teorie încap două propoziţii contradictorii, dacă acestea sunt ambele valabile,sistemul se deschide şi orice propoziţie e adevărată în acea teorie;totul e adevărat şi nimic nu e fals,ceea ce înseamnă că distincţiunea dintre adevăr şi fals încetează de a exista; sistemul acesta s-a dezorganizat,nu mai reprezintă o coerenţă,o ordine,ci un haos. Vechea cultură hindusă − sau cea chineză−formează un corp

de

propoziţii

necontradictorii,stabilite

pe

baza

unui

principiu de ordine; este un sistem axiomatizat,are adică axiomele ei compatibile.Cultura europeană nu a izbutit să se axiomatizeze şi de aceea nu formează un corp de doctrină bine 3

definit:ea este deschisă,falsul şi adevărul nefiind întotdeauna absolut disctincte.

Din cele ce am spus,rezultă că un sistem de propoziţii este perfect valabil dacă este axiomatizat.Dar un asemenea sistem nu e,fortamente,adevărat.Vrem să spunem că nu e adevărat în mod

absolut.Să

ne

explicăm.Geometria

euclidiană,care

formează un sistem necontradictoriu,are între axiomele ei pe aceea cunoscută sub numele de „Postulatul lui Euclid”: printrun punct exterior unei drepte date, se poate duce o paralelă la drapta dată, şi numai una.Însă s-au putut constitui geometrii neeuclidiene,tot atât de coerente,cum sunt acelea ale lui Bolyai,Lobacevski sau Riemann.În aceste geometrii,postulatul lui Euclid nu mai e valabil,fie că nu se poate duce nicio dreaptă paralelă,fie că s epot duce mai multe sau chiar o infinitate.Cum trebuie interpretat rezultatul acesta?Interpretarea este foarte simplă:nu există adevăr ştiinţific absolut,ci numai adevăruri în cadrul unei teorii,faţă de axiomele necontradictorii alese.Avem libertate axiomatică; putem alege axiomele noastre cum vrem,cu

unele

condiţii

pe

care

trebuie

să

le

îndeplinească,esenţială fiind aceea de necontradicţie. În

condiţiile

acestea,orice

cultură

fiind

un

sistem

particular,care are axiomele sale proprii,nu poate fi „cultura” ,în general, ci e o „cultură”,tot aşa cum nu avem „o geometrie”,ci diverse geometrii. A susţine,atunci,că „Adevărul absolut” se găseşte în cultura hindusă sau ,în general,numai într-o cultură statică,de tip 3

închis, ceea ce noi am numit o cultură axiomatizată,este din punct de vedere ştiinţific o ignorare a ceea ce înseamnă un sistem de idei.Se susţine că principiile culturilor orientale sunt revelate şi de aceea garantate.Astfel se poate realiza o cultură tradiţională

închisă,perfect

coerentă,plecând

de

la

alte

propoziţii primitive;caracterul „tradiţional” nu este deci o dovadă a unor adevăruri absolute,fiindcă acestea pot varia în funcţie de cultură şi cu toate acestea,cultura respectivă poate fi axiomatizată. Singura superioritate a unei culturi tradiţionaliste,faţă de cultura occidentală,este coerenţa ei.Aceasta nu-i dă ,însă niciun caracter absolut. În fond,această problemă revine la marea dezbatere istorică,care a despărţit gândirea filosofică în două curente: dacă adevărul e unic şi absolut,atunci Fiinţa,adică existenţa ,este imuabilă,neschimbătoare şi permanentă; dacă nu există adevăr absolut,existenţa este,ea însăşi ,o schimbare continuă,o devenire în timp. Aşadar, dacă socotim că există adevăruri schimbătoare,presupunem,implicit, că existenţa se sustrage devenirii,că aceasta e o pură aparenţă,creată de simţuri şi imaginaţie;dacă socotim că adevărul e multiplu,că există adevăruri,nu Adevărul,atunci,introducem axiooma că existenţa este

funciarmente

temporală,schimbătoare.În

primul

caz,devenirea este o iluzie; în al doilea caz ,ea este o realitate.Dar

şi acestea

sunt

teorii;din

punct

de vedere

formal,ele reprezintă adevăruri relative,care depind de punctele d eplecare alese.În concluzie, din acest punct de vedere nu se poate susţine că există un adevăr imuabil,pentru că această 3

afirmaţie

nu

ar

putea

fi

susţinută

decât

pe

premise

particulare,deci nu ar fi universal valabilă, ci numai în cadrul unui sistem;nu se poate ,de asemenea,afirma că devenirea esenţială a lumii justifică concluzia că nu există decât adevăruri particulare,în cadrul unor teorii particulare.Însă analiza formală a teoriilor,fără nicio ipoteză în plus,arată că valoarea de adevăr a unei propoziţii depinde de cadrul în care o aşezăm,de premisele,e axiomele faţă de care o comparăm.În cadrul formal,propoziţia „nu există adevăr absolut” nu e o concluzie,ci o constatarede fapt. Cum nu există un adevăr absolut,realitatea pe care ne-o reprezentăm,prin diverse teorii,nu poate fi o realitate imuabilă,ci una schimbătoare.

Cele două curente de care am vorbit,unul care afirmă iulzia devenirii şi altul care susţine realitatea acesteia,sunt cele două mari concepţii ale antichităţii,care,sub o formă sau alta,au fost susţinute până în timpul nostru.Eleaţii au profesat ideea că realitatea este imuabilă,fără modificări ,şi că devenirea nu e decât o aparenţă şi o iluzie.Dimpotrivă,Heraclit se interesează de această mişcare,pe care eleaţii o negau;pentru el,toate curg,lumea seamănă cu o băutură fermentată ,care are nevoie să fie mişcată tot timpul pentru a nu se descompune.Nimic nu este,totul devine.Dacă totul se schimbă,orice lucru are în el şi contrariul său;din această luptă se naşte devenirea,care este jocul

contrariilor.Deasupra

acestei

instabilităţi

permanente,Heraclit vedea însă un principiu armonic,care ca

devenirea

să

nu

fie

un

joc

orb.Natura

este

3

făcea

schimbătoare,dar există anume raporturi generale care au o uniformitate imuabilă. Iată descrise sumar caracterele celor doua tipuri de culturi.Cultura orientală care crede în adevăruri eterne,pentru care curgerea şi devenirea sunt iluzorii;o cultură eleată,care neagă

datele

imediate

ale

simţului

comun.Metafizica

„Vedelor”,rezumată aforistic Vedanta,se întemeiază tocmai pe această distincţiune.Există o realitate absolută Brahman sau Atman,Dumnezeu nemanifestat sau sufletul universal,căreia i se opune marea iluzie a manifestării,Maya.A atinge absolutul înseamnă a ieşi din lumea iluziilor înşelătoare,înseamnă a te smulge din irealitatea sensibilă.

INTROVERSIUNE ŞI EXTRAVERSIUNE Se face, în general, deosebirea între lumea occidentală şi cea orientală, spunând că prima este extravertită - plecată în 3

afară - şi a două introvertită - plecată asupra ei însăşi. Această introversiune a orientului ar explica tocmai staticismul lui, prin retragerea lăuntrică a tuturor energiilor psihice şi renunţarea la lumea externă. Şi astfel, ajungem la o problemă de al cărei răspuns depinde întreaga semnificaţie a acestor realizări; este introversiunea numai o iluzie psihică, o deformare şi o adormire a tuturor forţelor sufleteşti? În concepţia de care ne ocupăm, între lume şi conştiinţă se interpune instrumentul mental, şi noi suntem dominate de acesta, de jocul lui. Prin acest joc se urmăreşte stăpânirea funcţiilor psihice. Nu poate fi vorba de o deviaţie, deoarece funcţiile mentale pot fi utilizate pe toată gama de la obişnuit, până la starea de independenţă absolută a conştiinţei. Nu cred dar se poate vorbi despre o deformare psihică, de natură patologică, fiindcă în cazurile morbide, normalitatea şi anormalitatea unui bolnav nu stau la libera lui alegere... *** Această transformare a funcţiilor psihice este o iluzie? Unii psihologi sunt de părere că starea de conştiinţă de care am vorbit este o stare patologică. Acest punct de vedere se poate admite, desigur, pentru cele mai multe dintre cazurile zice mistice, unde nebunia şi morbiditatea se îmbină hibrid cu sublimul şi absurditatea, cum sunt unele cazuri bine cunoscute chiar din presa zilelor noastre. De aceea nici nu ne-am oprit decât la metoda tehnică cea mai cunoscută care pare dintre toate metodele de acest gen cea mai puţin afectată de superstiţie şi obscuritate.

3

Dar să ne referim la această introversiune, care e atribuită, ca rezultat, întregii discipline yoghinice şi căreia psihologii i-au atribuit, cum am văzut, o semnificaţie morbidă. Să examinăm opiniile psiho-patologilor. Ribot a emis o teorie, aşa-numită a regresiunii, după care funcţiile cele mai uşor atinse de o maladie sunt acelea câştigate mai recent în evoluţia individului. Cum, pentru Ribot, teoria paralelismului ontogeneză - filogeneză este valabilă, adică evoluţia individului repetă pe aceea a speţei, şi cum speţa se ridică treptat la funcţii psihologice superioare, urmează că dispariţia unei funcţii câştigate recent înseamnă anihilaarea unei funcţii superioare... Maladiile

psihice

ating,

în primul

rând,

aşadar,

funcţiile

superioare, şi acesta înseamnă o regresiune, un recul al individului pe scara evoluţiei speţei. Pe de altă parte, însuşi individul decade şi se întoarce către fazele psihice ale copilăriei, până ajunge, la limita extremă, în starea de inconştienţă

embrionară.

Dacă

numim

odată

cu

Janet

funcţiunea supremă a spiritului, funcţiunea realului, atenţie la prezent, acţiune prezentă etc. - este clar că, în cazurile de introversiune, inhibare psihică, ceea ce pare că se pierde este tocmai această funcţiune a realului, contactul direct şi imediat cu realitatea. Psihanalistul Ferdinand Morel admite aproape în întregime concluziile

acestea,

afirmând:

"Narcisismul

funciar

al

introversiunii este o regresiune profundă în sânul mamei, ... o întoarcere la stadiul primar, la starea intrauterină". Examenul psihanalitic al vocabularului misticilor ar confirma această întrucât

vorbele

"fund",

"rădăcină",

"indefinit", 3

concluzie,

"străfund" etc. revin tot timpul în textele marilor introvertiţi. Cu toate acestea, Ferdinand Morel recunoaşte o oarecare realitate în

experienţa

introversiunii:

"În

introversiunea

cea

mai

absolută, nu există pierdere de conştiinţă, şi deplasare de atenţie... Aceste experienţe rămân profund gravate la extatic, ceea ce nu ar fi cazul dacă ar fi experienţe ale vidului sau ale neantului...". Teza patologică a fost susţinută de Janet, Murisier, Godfernaux şi, într-o oarecare măsură, de Leuda etc. William James s-a crezut îndreptăţit să conchidă că "este mai raţional să

atribuim

(aceste

elanuri

extatice)

unor

impulsuri

impetuoase, originea lor fiind în viaţa inconştientă, şi ale căror concomitente cerebrale le ignorăm, cel puţin în prezent". Roger Bastide va conchide şi el că acest fenomen "nu este o disoluţie; dimpotrivă, este, în general, creaţia unui nou eu, şi acest lent efort constructor a scăpat cercetărilor". Din nefericire, psihopatologia s-a ocupat mai mult de cazurile banale de introversiune, examinând aspectul morbid al lor. Asupra acestui punct nu poate exista îndoială, la marea majoritate a acestor aşa -zişi mistici, ignoranţa şi demenţa, maladia şi fabulaţia sunt prezente totdeauna.

Dar, trebuie

reţinut faptul că nici psihopatologii nu au putut contesta total, chiar în cazurile însoţite de fenomene morbide, existenţa paralelă şi a unor menomene reale. "Efectele fericite, realizate de aceste metode, foarte vecine unele de altele, scrie Leuda, au în comun o dublă sursă: 1. Se produce un reconfort moral şi fizic, care e total independent de ideile sau de scopurile diverse cu care poate fi ocupat spiritul subiectului: 2. ideile şi idealurile 3

prezente spiritului subiectului exercită o acţiune excepţional de puternică...".

Şi el conchide că este necesar, dacă vrem ca

umanitatea să înainteze cu un pas mai repede, ca metodele acestea "să facă loc unei doctrine cu adevărat ştiinţifice". "În acea zi, se va vedea perfecţionarea spirituală rivalizând cu progresele în materie de igienă şi de longevitate crescândă, pe care le-au făcut posibile şi le-au accelerat cuceririle ştiinţei medicale". *** Ce putem conchide din toate acestea? Pe de o parte, psihopatologia

atribuie

toate

cazurile

de

transformare

psihologică a individului unor stări morbide; de altă parte, psihologia actuală nu le poate nega - deşi este la începutul studiului acestor fenomene - o realitate oarecare. Adevărul care pare să se degaje din această masă inextricabilă de fapte este că experienţele şi disciplinele de care ne ocupăm şi care caută o reformare completă a planului psihic, au fost făcute, în general, la un nivel intelectual scăzut. Ideile

cele

mai

stupide

întunecă

şi

fac

să

se

eşueze

experienţele. În fond, se poate reţine din aventurile spirituale ale marilor introvertiţi că personalitatea omenească ar putea fi prelucrată. Dacă presupunem că funcţiunea supremă psihică este, cum vrea Janet, aceea a realului, aceasta nu poate însemna decât acordarea unei preeminenţe fazei actuale a spiritului omenesc. Nu avem însă dreptul să limităm posibilităţile intelectului la ceea ce se cunoaşte despre el acum. Şi apoi câţi dintre oameni, 3

care au această funcţiune într-un mod complet, nu sunt afectaţi de maladii psihice?

Psihanaliza ne arată, sondând pe om în

subconştientul lui, că marea majoritate a indivizilor, chiar genii, poartă cu ei povara unor boli psihice mai mult sau mai puţin grave. Sunt aceştia normali fiindcă maladiile lor, deşi acute, sunt ascunse, refulate? Linia de demarcaţie între normal şi anormal este foarte elastică, dacă nu arbitrară, şi este mereu avansată sau reculată. Şi aceasta arată că existenţa funcţiunii realului nu este o condiţie suficientă pentru a elimina orice ipoteză de morbiditate. Cum să judecăm atunci fenomenele de introversiune, în ceea ce priveşte normalitatea lor, după un criteriu relativ, care nu este o condiţie necesară şi nici suficientă? Faptul care se impune este încercarea de a prelucra personalitatea omenească, printr-o acţiune directă şi concretă asupra structurii ei psihice. O astfel de intervenţie, controlată ştiinţific, nu e posibilă să adauge ceva pozitiv la săraca şi mediocra noastră constituţie psihică, care se formează aproape la întâmplare sau datorită numai unor factori externi şi obscuri? Nu cred că este posibilă o altfel de poziţie, care ar reduce omul la ceea ce întâmplător este la un moment dat. De altfel, chiar marile personalităţi occidentale s-au format, totdeauna, printr-o autoeducaţie, printr-un efort continuu şi istoria vieţii lor ne dovedeşte aceasta. Este drept că până acum metodele de amplificare şi de control al energiilor psihice, fiind de origine asiatică, au condus, în general, la o introversiune, la un eleatism al spiritului care corespunde tocmai naturii culturilor unde acesta se realiza. În 3

Occident este posibil ca o asemenea tehnică acceptată desigur, pe măsură ce e verificată şi explicată, să nu conducă numai la o izolare a individului de lume, ci la o ridicare a lui în mijlocul ei. În cultura heracleitică a Occidentului, realizările interioare vor putea fi socotite reale, într-atât cât pot fi, în acelaşi timp, făcute exterioare. Omul aşezat numai înlăuntrul lui, sau exclusiv în afara lui, este un om parţial. Şi vom putea judeca o astfel de reformă a omului, după nivelul la care îl situează între cei doi poli: eu şi non-eu, obiectiv şi subiectiv, realitatea internă şi realitatea externă. Dacă un om nu poate fi în afară ceea ce este în interiorul lui, nu este decât o iluzie; dacă un om nu este în interiorul lui ceea ce este exterior, el nu este nici măcar o iluzie. O fiinţă umană completă nu este, astfel, nici un introvertit, nici un extravertit, ci un echilibru armonic între aceste două mari puteri, care tind a-l absorbi fiecare: lumea obiectivă şi lumea subiectivă.

DIMENSIUNEA BALCANICĂ ÎN LIRICA LUI ION BARBU Incluzând în sumarul „Jocului secund” ciclul „Isarlâk”, Ion Barbu prezenta Orientul ca „normă de civilizaţie şi creaţie.”

3

Delimitându-se de pitorescul şi pastişa folclorizantă, sursă, după unii scriitori, a tradiţionalismului autentic, Ion Barbu se întoarce în lumea ideală a Isarlâkului, ca spre o fastuoasă lume balcanică, cu reminescenţe din copilăria petrecută într-un târg în care, în primul deceniu al veacului al XX-lea, mai dăinuiau vestigii ale vechilor obiceiuri orientale. Lumea

acestui

Isarlâk

este

o

imagine

ideală

a

permanenţei trăsăturii balcanice din spaţiul românesc. „Cu poemul Isarlâk revenim în spaţiul cunoscut, „târg temut, ilar şi balcanic – peninsular”, cu şesurile veştede şi liniştile lui tencuite. O lume înrămată „într-o slavă stătătoare”, situată „la mijloc de Rău şi Bun”. Este una dintre ţările imaginare ale lui Ion Barbu, căci are mai multe. În poemele de început, sugerează o ţară cosmică, indeterminată, germinativă, agitată de „Vitala Histerie” şi prinsă în chingile unei lave pietrificate. I se substituie mitologia greacă, o ţară, cu alte vorbe, a iniţierii în mistere, o ţară imaginară reconstituită prin cultura ei veche.” (Eugen simion, Prefaţă la vol. Ion Barbu, Opere. I. Versuri. Ed. Cit. XXX)

Ion Barbu ISARLÂK La vreo Dunare turceasca, Pe ses vested, cu tutun,

3

La mijloc de Rău si Bun Pân’la cer frângându-si treapta, Trebuie să înfloreasca: Alba, Dreapta Isarlîk! Ruptă din coastă de soare! Cu glas gales, de unsoare, Ce te-ajunge-asa de lin Când un sfânt de muezin Fâlfâie, înalt, o rugă Pe fuisor, la zâna-în fuga… * - Isarlîk, inima mea, Data în alb, ca o raia Intr-o zi cu var si ciuma, Cuib de piatra si leguma - Raiul meu, ramâi asa! Fii un tîrg temut, hilar Si balcan - peninsular… La fundul marii de aer Toarce gâtul, ca un caer, In patrusprezece furci, La raiele;

3

rar, la turci! Beată, într-un singur vin: Hazul Hogii Nastratin * Colo, cu doniti în spate, Asinii de la cetate, Gâzii, printre fete mari, Simigii si gogosari, Guri casca când Nastratin La jar alb topeste în, Vinde-în leasă de copoi Catei iuti de usturoi, Joaca, si-în cazane suna Când cadâna curge-în Luna. * Deschideti-va, porti mari! Marfa-aduc, pe doi magari, Ca să vând acelor case Pulberi, de pe luna rase, Si-alte poleieli frumoase; Pietre ca apa de grele, Ce fireturi, ce inele, Opinci pentru hagealîk - Deschide-te, Isarlîk!

3

Să-ti fiu printre foi un mugur S-aud multe, să mă bucur La rastimpuri, când Kemal Pe Bosfor, la celalt mal, Din zecime, în zecime, Taie-în Asia grecime; Când noi, a Turchiei floare, Intr-o slavă stătătoare Dăm cu sâc Din Isarlîk!

“BALCANIMSUL” – O PROBLEMĂ DE FILOSOFIA CULTURII

3

În eseul „Orient şi Occident” (1943), Anton Dumitru studiază

noţiunile ca „două mentalităţi bazate pe filosofii

diferite”, fără a fi antonimice, „deoarece mentalitatea ştiinţifică a învecinat toate regiunile globului şi se poate spune că planeta noastră este unificată intelectual prin modul de a gândi, prin ştiinţă.” „Occidentul, scrie Anton Dumitru, această lume bizară, unde inteligenţa, într-un elan prea mare, s-a înfrânt singură. Vechea mentalitate orientală nu este decât un termen de comparaţie. Orientul a avut o viziune inversă: în om se reflectează întreaga existenţă şi pentru a câştiga lumea individului trebuie să se cucerească pe sine. Noi avem metode din ce în ce mai puternice de a stăpâni lumea, dar nu avem nici o metodă de a domina propria noastră natură. De aceea alergăm tot timpul după lucruri efemere. Nu vreau să spun că Orientul ne aduce soluţia, ceea ce ar fi o eroare tot atât de mare ca şi aceea de a ignora gândirea lui. Dar el ne oferă o deschidere, şi, poate tocmai de aceea, mai greu vizibilă: suntem noi înşine. Prin ştiinţa sa, Occidentul va putea da, desigur, altă soluţie, mai puţin complicată de explicaţiile mitice orientale, dar, nu este mai puţin adevărat, că nu va putea să ignoreze ceea ce este mai important decât toate lucrurile existente înconjurătoare: omul şi problema lui.” (Anton Dumitru, „Culturi eleate şi culturi heraclitice”, Bucureşti, 1987)

3

Literaturile sud-est europene nu au intrat efectiv în circuit internaţional decât din secolul trecut, când operele sud-est europene au început să fie traduse în limbi universale şi când a devenit constantă scrierea de opere literare în această parte a continentului. Comparând acest fenomen cu cel occidental, s-a ajuns repede la concluzia că literaturile sud-est europene sunt „tinere” şi că principala lor sursă este folclorul. Afirmaţia nu este convingătoare dacă vom lua în considerare faptul că scrisul s-a dezvoltat spectaculos în Bizanţ, a evoluat în ţaratele bulgar şi sârb, dar a fost frânat de condiţiile sociale şi politice din imperiul otoman; afirmaţia se dovedeşte

inexactă de

îndată ce recunoaştem în insistenţa cu care se vorbeşte despre folclorul balcanic un clişeu romantic. În momentul în care mişcările de eliberare au impus atenţiei opiniei publice, nu numai diplomaţilor sau erudiţilor, popoarele sud-est europene, receptarea europeană a culturii lor s-a făcut în lumina teoriilor romantice privind „geniul” popoarelor şi „puritatea” creaţiei orale în raport cu artificialul provocat de scris”. (Al. Duţu, Călătorii, imagini, constante, Bucureşti, 1985)

CONCLUZII 3

Orientul si toti ascentii de pretutindeni au profesat o mutilare tot atat de mare a persoanei omenesti,renuntarea absoluta la ceea ce este viata,incercand sa comprime,sa ignore viata.Pe o parte,o libertate insuficienta sau una anarhica,daca se reduce numia la atat ,ingaduie dezvoltarea omuli pe linia deficientelor lui ;pe de alta parte,mortificatiile

si tehnicile

ascetice mutileaza omul,anihilandu-i o fata,care este tocmai viata lui de toate zilele.In abele cazuri,ne aflam in viata unui tip de om incomplet,fiindca instaureaza printr-o lipsa de libertate sau

o

libertate

rau

inteleasa

insusi

regnul

imperfectiunii ;incomplet,fiindca ucide insasi viata.In primul caz,este vorba de un viciu dezlantuit,in al doilea,de un viciu mort ;dar odata cu viciu,a murit si virtutea. Care poate fi atunci omul ideal speranta si viitorul nostru ? Occidentul nu-si pune problema.Orientul,in genere,a eliminateo,profisand –in afara de cazurile marilor ganditori –tipul ascetic.Unde este atunci omul? Acel tip de om,arhetipul,daca pot spune asa,pe care sa urmarim a-l realize,in fiecare din noi,pe cat putem,prin toate eforturile noastre? Europa nu are inca un astel de ideal. Cand spun ca Occidentul nu a cunoscut inca un tip de om ideal, nu vreau sa afirm ca nici nu si-a propus un astfel de om; numai ca idealui care mai mult sau mai putin efemer, a preocupat lumea occidentala, in aceasta privinta, a fost in buna parte imperfect. Grecii au avut ideea de om concretizata in erou si intelept. Ahile si Socrate, iata oamenii ideali ai vechii Hellade. Inteleptul insa era o realizare pur imana si terestra; tipul ideal, zeul era defapt un erou mai puternic decat Hercule sau Ahile, dotat cu forte mult mai vaste

3

subordonat mai putin contingentelor faptelor. Zeus, stapanul lumii si al zeilor, nu era un intelept ci un erou. El participa la lupte si le influenta, dupa preferintele nu dupa intelepciunea sa. Occidentul a mai avut de asemenea dout tipuri de idealui de om sfantul si eroul. Evul Mediu a admirat aceste fapturi atat de diferite si le-a fuzionat intr-una medie: cavalerul. Ordinele cavaleresti

care

imbinau

hibrid

seninatatea

sfinteniei

si

impetuozitatea eroismului, au fost poate singurele care au incercat marea aventura a descoperii omului ideal complet. Astazim, omenirea numai are un tip de om ideal: sfantul si cavalerul numai pot apartine prezentului. Dar, in mijlocul bataliei de motoare, moartea unui erou nu va fi in nici un caz un eveniment inscris intr-o alta Iliada sau in legendele popoarelor…. Cultura occidentala si-a asezat, cum am spus , in trecut pe culmile realizarilor ei, inteleptul si eroul, inteleptul luind, in perioada crestina infatisarea sfantului. Dar in acesti oameni ideali v-om recunoaste un element tragic care face din viata o drama si o continua infaptuire a mortii. Sfantul paraseste viata. Eroul, razboinicul adevarat ucide si este ucis. Occidentul a venerat cel mai mult pe aceea care au murit, fie prin eroismul lor, fie prin sfintenia lor. Eroii sunt mortii nostri; toti marii eroi ai lumii au fost ucisi de dusmanii lor. Ahile, Hercule, Roland, Napoleon… Cei mai straluciti dintre oameni sunt martirii care si-au sacrificat viata pentru triumful undei idei. Socrate este mare fiindca a baut cucuta. Este o putere neobisnuita, omajestate chiar in gestul lor. Dar nu putem sa nu recunoastem in aceste acte un caracter tragic si tipul de om care a fost idealul intregii omeniri a crescut sub aripile mortii. A

3

murit pentru o idee, iata deviza lor. O astfel de preocupare constanta care face din moarte un ideal si din viata o povara a persecutat Occidentul de la greci incoace. Omul liber în interiorul lui îşi construieşte propria lui existenţă, funcţia lui în Univers, aş spune destinul lui. Important nu este să fii numai liber, ci ca această libertate să fie creatoare, să-ţi dea un loc şi o funcţie în lume, să-ţi creeze un destin, să-ţi atribuie un rol funcţional în întreg mecanismul existenţei. Şi acest ideal nu poate fi întrevăzut decât pe marile culmi, acolo unde Omul se întâlneşte cu Cerul. Omul şi-a căutat destinul în astre, dar tot atât de bine putea să-l citească în adâncul lui, fiindcă destinul său este ceea ce înseamnă el însuşi în lume. Este situaţia paradoxală a omului de a nu se vedea direct, ci oglindit totdeauna în altceva. Şi oglinda în care şi-a căutat imaginea a fost cerul înstelat. Faptul acesta are o explicaţie, dacă ne amintim un gând al lui Bergson: "Pentru a sonda misterul adâncimilor trebuie, uneori, să scrutezi înălţimile; focul din centrul pământului nu apare decât pe vârfurile vulcanilor". S-ar putea spune că atât putem pătrunde în adâncul fiinţei noastre, cât ne-au fost accesibile culmile. Şi astfel, ne dăm seama că a sonda abisul existenţei noastre şi a avea viziunea marilor înălţimi este unul şi acelaşi lucru. De aceea suntem în lume atât cât înseamnă idealul nostru.

3