Stiinta Si Arta in Grecia Antica

Moștenirea culturală a Antichității

Ştiinţa şi arta în Grecia Antică

Profesor Grecu Maria Grupul şcolar Matei Basarab

Ştiinţa şi arta Ce este ştiinţa? Naşterea ştiinţei greceşti Etapele dezvoltării ştiinţei greceşti Domenii ale ştiinţei: progrese Ce datoreză ştiinţa modernă Greciei antice?

Ce este arta? Factorii care au influenţat arta greacă Trăsăturile artei greceşti Domeniile artei: inovaţii Moştenirea artistică a Greciei antice

Ce este ştiinţa? “Ştiinţa, ca ceva persistent şi închegat, este lucrul cel mai obiectiv cunoscut de om. Dar ştiinţa în acţiune, ca un scop care trebuie urmărit este tot subiectivă şi de condiţionată psihologic ca orice ramură, a aspiraţiilor omeneşti, aşa încât la întrebarea “Care e scopul şi sensul ştiinţei?” diverşi oameni în diverse epoci au dat răspunsuri cu totul diferite.” Einstein J.D. Bernal în lucrarea “Ştiinţa în istoria societăţii” arată că ştiinţa a fost considerată de-a lungul istoriei drept: o instituţie o metodă o acumulare de cunoştiinţe transmise prin tradiţie un factor important în menţinerea şi dezvoltarea producţiei unul dintre cei mai puternici factori în formarea convingerilor şi atitudinilor faţă de Om şi Univers

Naşterea ştiinţei greceşti Ştiinţa, care reprezintă o imagine organizată a Universului, s-a dezvoltat o dată cu naşterea civilizaţiei greceşti. Cei ce se ocupau de ştiinţă erau în primul rând filosofii, care considerau ştiinţa ca un domeniu în serviciul filosofiei. În secolul al VI-lea primii filosofi ionieni: Thales din Milet, Anaximandros şi Anaximenes, au început să facă speculaţii referitoare la natură. Grecii au fost primii care au încercat să găsească dincolo de simple observaţii principiile generale, care stau la baza Universului. Elementul nou adus de gândirea greacă a fost filosofia speculativă. Grecii au formulat teorii generale prin care explicau Universul şi au fost primii care au introdus metodologia ştiinţifică, care pe atunci se bază pe constatări şi pe raţionamente fără a face apel la experimentarea sistematică. Grecii au perfecţionat funcţionarea unor instituţii cum ar fi: Academia, Liceul şi Muzeul. Aceste instituţii au prestat acticvităţi de cercetare ştiinţifică. În Grecia ştiinţa a fost o mişcare laică.

Etapele dezvoltării ştiinţei greceşti I. Etapa ioniană: - Asia Mică; - secolul al VII-lea î.Hr.

II. Etapa ateniană: - 480-330 î.Hr; - Atena: - epoca lui Pericle; - apogeul democraţiei.

III. Etapa elenistică: - Alexandria; - 330-30 î.Hr.

IV. Etapa romană. - 146 î.Hr. Roma cucereşte

Etapa ioniană Pentru această perioadă principala preocupare a gânditorilor a fost explicarea originilor universului. 1. Thales din Milet (624-546 î.Hr) Este primul gânditor care a înlocuit explicaţia mitologică a fenomenului naturii. Conform lui, principiul unic (arche) care sta la baza Universului era apa. 2. Anaximandros (610-546 î..Hr) Conform lui, principiul primordial al lumii este “apeiron-ul”, o anumită materie din care a luat naştere toate lucrurile. A construit primele cadrane solare. A întocmit prima hartă geografică din Grecia Antică. 3. Anaximene (585-525 î.Hr) Conform lui, principiul lumii este aerul, ca rezultat al dilatării şi condensării acestuia. Aerul este originea tuturor lucrurilor căci din el se produc toate şi din nou în el se absorb. 4. Pitagora (580-500 î.Hr) Pentru el, la baza lumii se află numărul, cheia înţelegerii. A stabilit metoda demonstraţiei pe calea raţionamentului deductiv, pornind de la postulate .Aceasta reprezintă cel mai puternic mijloc de generalizare a experienţei, pentru că transformă un număr de cazuri într-o teoremă. 5. Heraclit din Efes (540-475 î.Hr) El afirmă existenţa unui element primordial focul, element aflat în permanenţă schimbare ca întreg Universul, în care nimic nu rămâne imobil, totul este într-o continuă transformare, mişcare.

Etapa ateniană În secolul al V-lea î.Hr, ştiinţa se emancipează de sub autoritatea folosofiei şi apoi se defineşte domeniul şi instrumentele logice cu care operează. 1. Socrate (469-399 î.Hr) Considera obiectul cunoaşterii OMUL, însuşindu-şi ilustra maximă ”cunoaşte-te pe tine însuţi“. Scopul final al cunoaşterii este virtutea. Nu a lăsat nici o operă scrisă, gândirea fiindu-i cunoscută datorită elevului său, Platon. 2. Platon (427-347 î.Hr) Este fondatorul Academiei din Atena, şcolă filosofică care se desfăşura într-o grădină numită după eroul atenian Akademos. Pentru Platon, ştiinţa adevărată (episteme) nu poate avea alt obiect decât IDEILE. Lucrurile sensibile pot fi numai obiectul “opiniei”(Doxa), Raţiunea fiind calea cunoaşterii autentice. În ierarhia lumii ideilor, primul loc îl ocupă BINELE, care şi explică mersul universului. 3. Aristotel (388-323 î.Hr) El a fondat în 335 î.Hr propria sa şcoală filosofică Liceul. Considera Universul unic, finit, perfect şi etern, fără început şi fără sfârşit. Pentru Aristotel lumea ideilor nu poate fi separată de lumea fiinţelor şi obiectelor concrete. A contribuit la dezvoltarea biologiei, logicii, fizicii

Etapa elenistică: Ştiinţa grecească a venit în această perioadă în contact direct şi cu problemele, ca şi cu mijloacele tehnice şi cu ştiinţa vechilor culturi asiatice. Pentru prima dată în istoria lumii s-a făcut o încercare voită şi conştientă de a organiza şi subvenţiona ştiinţa. Muzeul din Alexandria a fost primul institut de cercetări subvenţionat de stat. Se dezvoltă: Matematica: Euclid Fizica: Arhimede Astronomia: Hiparh, Ptolemeu Medicina: Gallenus Aristotel a fost dascălul lui Alexandru cel Mare, care, înainte de a muri, în 323 î.Hr, a cucerit lumea din Grecia până în India. Armatele lui Alexandru au răspândit cultura greacă, sau elenă, producând o fuziune de culturi pe care o numim elenistică. Ştiinţa elenistică aprins rădăcini adânci în special în Egipt şi, mai cu seamă, în oraşul Alexandria. Matematicieni elenişti au făcut progrese considerabile în domeniul algebrei şi al studierii formelor curbelor, în timp ce astronomii elenişti au dezvoltat o imagine complexă a universului, corectă dacă o raportăm la posibilităţile de observare a fenomenelor existente pe atunci.

Etapa romană: Începând din 146 î.Hr., grecii – cu toate că tradiţiile lor s-au păstrat –, şi majoritatea popoarelor mediteraneene au intrat sub dominaţia Romei; numai Egipt a rămas independent pentru încă două secole. Cu toate că legislaţia romană n-a atacat făţiş ştiinţa, aceasta nici n- a prosperat. După perioada de dominaţie romană, ştiinţa elenistică a fost practic transferată în Egipt, iar după sec. III d.Hr. a suferit un declin şi mai puternic, de atunci ne mai producând decât puţine noutăţi. Iar din 395 d.Hr, când cea mai mare parte a lumii elenistice a devenit o parte din Imperiul Bizantin, situaţia a continuat să se deterioreze.

Domenii ale ştiinţei: progrese Astronomia

Matematica

Ştiinţele naturii

Medicina

Ştiinţele fizico- chimice

Istoriografia

Astronomia Grecii au încercat să dea explicaţii fizice fenomenelor cereşti observate. La început, interesul lor s-a concentrat asupra cosmologiei, astronomii lor având o multitudine de modele cosmologice. Aristarh din Samos (310 – 230 î.Hr.) A propus un model în care Soarele este centrul Universului, celelalte planete inclusiv Pământul, rotindu-se în jurul lui, fiind un precursor al lui Copernic. Hiparh (190 – 120 î.Hr) A calculat distanţa de la pământ la soare A întocmit un Catalog al stelelor determinând poziţia a 805 stele, dispuse pe latitudine şi longitudine. Ptolemeu (100? - 170? d.Hr.) A formulat teoria geocentrică, înlocuită în epoca modernă de sistemul lui Copernic, Kepler şi Newton.

Ştiinţele naturii Aristotel este considerat părintele ştiinţei vieţii. Aristotel a clasificat animalele cu aparat circulator şi fără aparat circulator, împărţindu-le pe cele din prima grupă în peşti, amfibieni reptile, păsări şi mamifere. A studiat peste 540 de specii şi a comparat prin disecţie anatomia a 48 de specii. Tot Aristotel a observat şi a descris modul de dezvoltare a embrionului şi a fost fondatorul embriologiei comparate. Principala descoperire pe care a făcut-o în acest domeniu a fost aceea că, în procesul procreaţiei, contribuţia mamei era la fel de importantă ca cea a tatălui. înainte de el, părerea acceptată a grecilor era că bărbatul furniza sămânţa care se transforma într-o nouă fiinţă, iar rolul femeii în raport cu sămânţa era similar celui jucat de sol în raport cu sămânţa unei plante. Teofrast, succesorul lui Aristotel la conducerea Liceului, a aplicat în continuare metoda de observare şi clasificare a predecesorului lui, însă pentru plante. El a descris şi catalogat un număr mare de plante, inventând numeroşi termeni în domeniul botanicii.

Medicina

Medicina greacă a adus şi ea o contribuţie la făurirea unui tablou ştiiţific şi închegat al lumii. De la ea pornesc cele două curente – unul empiric şi celălat filosofic–care au străbătut medicină până în zilele noastre. În perioada elenistă Muzeul din Alexandria a favorizat mult cercetările din domeniul anatomiei. Hipocrat (460?-377?) Autorul tratatatului de medicină ”Corpus hippocraticum “, el socoteşte medicina ca ”arta vindecării“. Fiecare caz este analizat după aspectele proprii, însă părerea asupra lui se bazează pe observaţiile făcute asupra cazurilor similare. Cauzele bolilor sau tratamentelor de natură magică sau religioasă nu sunt menţionate, negând categoric aceste cauze. Herofil din Calcedonia (335-280 î.Hr.) Mare anatomist şi fiziolog, el a fost primul care a înţeles modul de funcţionare a sistemului nervos şi folosirea clinică a pulsului, făcând distincţia între funcţiile nervilor motori şi nervilor senzitivi. Gallenus (129-199 d.Hr.) Opera lui a constituit sursa medicinii şi anatomiei arabe şi medievale, dobândind în domeniul medicinii un prestigiu şi o autoritate tot atât de mare ca şi Aristotel în domeniul filosofiei.

Gallenus

Matematica Thales din Milet (624-546 î.Hr) A fost primul care a formulat legile matematicii generale ce stau la baza măsurătorii. A calculat înălţimea piramedelor egiptene măsurând umbra lor. A rezolvat problema înscrierii triunghiului într-un cerc. Pitagora (580-500 î.Hr.) A descoperit numerele iraţionale, cantităţile inexprimabile printr-un număr întreg sau fracţionar. A pus bazele aritmeticii, ale geometriei, procedând prin abstractizare, precizând demonstraţii riguroase şi formulând definiţii precise. Euclid (330-270 î.Hr.) A elaborat lucrarea ”Elementele“, un tratat complet de geometrie, cuprinzând 13 cărţi. ”Elementele“ sunt o construcţie matematică coerentă, bazată pe un număr mic de axiome din care , prin aplicarea unor legi prin logică derivă o multitudine de propoziţii, folosite şi azi.

Istoriografia

Istoriografia europeană îşi are originile în Grecia Antică. Modelul propus de istoricii greci a dominat istorigrafia europeană timp de secolele.Analiza istorică grecească s-a axat pe studiul războaielor, al aşezămintelor constituţionale, pe conturarea portretelor liderilor emblematici, pentru a reda societatea dintr-o anumită perioadă de timp. Herodot din Halicarnas (484? – 425 î.Hr) ”părintele istoriei” A introdus termenul de istorie, ceea ce în limba greacă veche înseamna cercetare, anchetă. Principala lui lucrare ”Historia”, împărţită în 9 cărţi. Primele cărţi prezintă obiceiurile, legendele, limba popoarelor antice: egipteni, asirieni, babilonieni,lidieni, mezi, perşi, sciţi, traci etc, oferind primele informaţii despre geţi Ultimele trei cărţi prezintă conflictul din secolul V î.Hr. Herodot consideră că dezvoltarea civilizaţiilor duce în mod inexorabil la un conflict între greci şi perşi, între cultura occidentală şi cultura orientală. Tucidite (460-400 î. Hr) Este conoscut datorită lucrării sale “Istoria războiului peloponesiac”, în care este prezentat conflictul dintre Atena şi Sparta, la care el însuşi a fost un important participant. Tucidite a obţinut informaţia istorică atât prin observaţiile personale, cât şi culegând de la martorii evenimentelor. Preocuparea sa pentru obiectivitate a exercitat o puternică influenţă a istoricilor de după el, ca Dio Cassius sau Polibius, dar şi mai târziu.

“ Daţi-mi o pârghie suficient de lungă, un loc unde să pot sta şi voi în stare să mişc Pământul” ARHIMEDE

Ştiinţele fizico-chimice

Natura substanţei sau substanţelor care stau la baza materiei a fost una dintre primele probleme ale ştiinţei grecilor încă din perioada timpurie. De la Democrit ne-a parvenit ideea că materia este alcătuită din atomi. Empedocle a introdus noţiunea de elemente. În fizică, Arhimede a pus bazele tradiţiei care astăzi se numeşte fizico-matematică. Democrit El a explicat diferitele forme sub care exista materia, introducând conceptul de atom. El a considerat că substanţele diferă una de alta prin forme, poziţii şi moduri de grupare a atomilor constituienţi. Arhimede Deşi pârghiile şi alte mecanisme erau neîndoielnic cunoscute de mai mult timp, Arhimede a fost primul care a stabilit legile matematice de mişcare a pîrghiilor. În mod similar, el a dezvoltat primele aplicaţii ale hidrostaticii, arătînd că un corp cufundat într-un lichid dislocă o cantitate de lichid egală cu propria sa masă. Legenda spune că Arhimede a descoperit legile hidrostaticii în baie, după care a alergat gol pe străziile Siracuzei strigând EVRIKA (Am găsit-o).

Ce datorează ştiinţa modernă ştiinţei greceşti Reţineţi: ♣ Grecii au perfecţionat funcţionarea unor instituţii cum ar fi: Academia, Liceul şi Muzeul ♣ Au formulat teorii generale prin care încercau să explice formarea Universului ♣ Au introdus primii metodologia ştiinţifică ♣ Au elaborat modele cosmologice. Aristarh din Samus a propus un model în care soarele era centrul Universului ♣ Aristotel a fondat embriologia comparată ♣ Alcmeon a descoperit nervul optic ♣ Herofilos din Chalcedon a studiat funcţiile creierului şi ale nervilor şi a fost primul care a făcut distincţie dintre vene şi artere ♣ Euclid a pus bazele geometriei plane ♣ Diofant, ,,părintele algebrei” a studiat ecuaţiile cu variabile multiple şi soluţii în numere întregi numite, azi, diofanice ♣ Democrit a dezvoltat ideea de atom ♣ Empedocle a introdus noţiunea de elemente ♣ Arhimede a descoperit legile hidrostaticii ♣ Herodot a pus bazele Istoriei ♣ Strabon a pus bazele Geografiei Ştiinţa în Grecia a fost o mişcare laică, în condiţiile în care religia greacă nu formulase nici o teorie a creaţiei, ştiinţa a jucat ,,rolul religiei”, lansând teorii asupra originii Universului şi fenomenelor.

Arta este apelul la comuniunea oamenilor. Ellie Faure

Ce este arta? Arta este forma activităţii umane şi a conştiinţei, constând în realizarea de structuri expresive capabile să genereze şi să comunice emoţii specifice, complexe, la care participă, atât în actul creaţiei, cât şi în acela al receptării, senzorialitatea, intuiţia, afectivitatea şi inteligenţa. Dicţionar enciclopedic vol. I, 1993 Arta ne înfăţişează omul şi prin el Universul. Arta depăşeşte clipa, ea lărgeşte locul cu întreaga durată, cu întreaga durată, cu întindere a Universului. Ea fixează eternitatea în mişcare în forma sa momentană. Ellie Faure, Istoria artei antice

Factorii care au influenţat arta greacă Clima Mitologia Constituţia Ateniană Modul de guvernare Libertatea de gândire Locul artistului în societate

Trăsăturile artei greceşti Încă de la început, arta greacă are un caracter funcţional, este legată de viaţa religioasă şi de viaţa civică. Ea se deosebeşte în mod esenţial de arta celorlate societăţi antice prin caracteul său uman, prin aşezarea omului în centrul preocupărilor artistului. Chiar şi divinitatea este umanizată în arta greacă. Tema unică a artei a devenit omul. Imaginea lui este creată de artist, nu învestită cu un sens simbolic sau cu o funcţie magică, ci pentu frumuseţea sa proprie .”Omul este măsura tuturor

lucrurilor”, dictonul lui Protagoras este formula artei şi a întregii culturi greceşti. Lumea este privită şi interpretată în raport cu omul. Arta grecilor se caracterizează prin câteva trăsături generale: - respectarea proporţiilor; construcţiile erau ridicate în acord cu principiile matematice; - echilibrul; spre deosebire de giganticile construcţii egiptene, monumentele greceşti realizau un echilibru în raport cu dimensiunile umane; - armonia cu peisajul; monumentul se încadra perfect în cadrul natural, ca un element component al acestuia. Arta care se supune unor reguli precise a fost numită clasică.

Domenii ale artei Arhitectura: - Stilurile arhitectonice - Templul - Teatrul - Monumentele

Sculptura

Ceramica Pictura

Ce este un templu? Templul grec, prin definiţie este lăcaşul zeilor, cea mai frumoasă construcţie din Grecia antică. Aici se întâlnesc Raţiunea în linia dreaptă şi puternică cu Visul în linia curbă spaţioasă. Grecii au început să ridice temple către sfârşitul sec. VIII î.Hr, la început din lemn, apoi din piatră. Amplasat în armonie cu natura în vârful unei coline sau în mijlocul unei câmpii, scăldat în Templul lui Apollo din Didyna lumina puternică a saorelui mediteranean era construit din piatră şi marmură albă.

Templul rezumă sufletul grec. El nu este nici casa preotului, ca în Egipt, nici casa poporului cum va fi catedrala în Evul Mediu. El este lăcaşul spiritului, azilul simbolic unde se vor celebra

Descrierea unui templu:

Templul grec era o clădire de dimensiuni reduse, el servea ca adapost pentru statuia zeului. Se compunea dintr-o sală drept unghiulară; cella (naos), încăperea centrală care adăpostea statuia zeului. La temple mai existau încă două încăperi centrale; vestibulul din faţă (pronaos) şi un altul în dos opistodon. Clădirea templului era înconjurată de un şir de coloane dispuse cu armonie şi eleganţă. Coloană simboliza trunchiul de copac. Zona centrală a construcţiei cuprinsă între capiteluri şi acoperiş reprezintă antablamentul alcătuit din trei elemente suprapuse: arhitravă, friză şi cornişe. Friza, partea centrală a antablamentului era divizată în metope separate de triglife. Frontonul triunghiular al faţadei şi cel al părţii exterioare erau ornate cu statui şi basoreliefuri.. Acoperişul în două versante era ornat cu ţigle multicolore. Cea dintâi construcţie a perioadei clasice de pe Acropole a fost Parthenonul, templu închinat zeiţei Atena Parthenos, Fecioara, Protectoarea Atticii. Mesajul construirii acestui templu este eternizarea gloriei Atenei victorioase, conducătoare a lumii greceşti şi afirmarea democraţiei care învinsese tirania.

Stilurile arhitecturale Sistemul de proporţionare şi de decorare a construcţiilor care aveau coloane a primit denumirea de ordin sau stil arhitectonic. În arhitectura greacă se deosebesc trei stiluri: doric, ionic şi corintic.

Stilul doric Este cel mai vechi. Construcţiile în stil doric sunt mai joase decât celelalte, mai masive, mai greoaie, bine proporţionate şi impunătoare. Templele în stil doric au fost contruite din marmură gălbuie scoasă din Muntele Pentelic. Coloanele dorice, aveau ca şi la egipteni, o bază, un fus şi un capitel. La dorieni, stilobatul era aşezat pe un rând ori pe câteva rânduri de lespezi suprapuse astfel încât să formeze una sau doua trepte care să înconjoare templul. Arhitectul roman Vitruviu compara

Partenon – coloane dorice

Stilul ionic A apărut în cetăţile ionice din Asia Mică. Construcţiile în stil ionic sunt mai zvelte, mai înalte. Stilul este elegant şi graţios. La construcţiile ionice s-a folosit mai ales marmură albă din insula Paros. La templele ionice frizele erau sculptate şi pictate în culori vii,apropriate culorilor din natură. Pe frize se găseau basoreliefuri, cu subiecte mitologice, dedicate zeităţii căreia îi era închinat lăcaşul. Partea superioară a capitelurilor erau răsucite ca nişte coarne de berbec. Arhitectul roman Vitruviu compara stilul ionic cu un corp suplu şi zvelt de

Propileele – coloane ionice

Stilul corintic S-a dezvoltat iniţial în oraşul Corint, un port bogat la mare. Derivat din stilul ionic, stilul corinticnu se deosebeşte de cel ionic decât prinornamentaţia mai bogată a capitelurilor. Capitelurile corintice aveau forma unui mănunchi de frunze de acant (scaiete). Uneori, marmura era înlocuită cu bronzul. Capitelurile de bronz puteau fi turnate dintr-un model unic. Fiecare capitel era sculptat în parte.

Templul lui Zeus – coloane corintice

Teatrul Reprezentaţiile – spectacole de dramă sau comedii – se desfăşurau în aer liber, în locuri special amenajate, numite amfiteatre. Acestea erau construite pe pantele naturale ale terenului, în semicerc, încât spectatori din bănci, plasate din ce în ce mai înalt, să poată vedea jocul artiştilor pe scenă. Teatrul a fost la origine o formă de cult a lui Dionysos. Pericle va sprijini arta dramatică pentru că dorea să înalţe spiritul poporului: preţul de intrare al biletelor era rambursat cetăţenilor săraci, iar cei bogaţi sponsorizau corurile. Se jucau în special tragediile lui Eschil, Sofocle şi Euripide. Amfiteatrul Epidaur din Pelopones a fost construit pe o pantă lină de deal, amenajată după un plan foarte meticulos.

Monumente Acropolă = porţiunea înaltă a unui oraş antic, servind drept fortificaţie. Aici îşi au de obicei lăcaşele principalele culte ale cetăţii.

Acropole Colina sacră a Atenei era, la mijlocul secolului al al V-lea î.Hr., în ruină, după ce perşii cuceriseră şi arseseră edificiile religioase ale Atenei (480 î.Hr.). Pericle l-a însărcinat pe Fidias, cel mai important artist al veacului, să ridiceun complex monumental, demn de prestigiul oraşului şi dedicat Atenei, zeiţa protectoare a cetăţii.Construcţia a durat o jumătate de secol (448-404 î.Hr), epoca de aur a democraţiei ateniene. Fidias, înconjurat de cei mai buni arhitecţi şi sculptori aitimpului,a dat o concepţie unitară ansamblului,în care arhitectura este “regina artelor”

Acropole - reconstituire Propileele Erehteion

Parthenon

Calea sacră

Atena Nike

Propileele Propilee = intrare monumentală, formată dintr-un portal cu coloane, situat în faţa unei porţi (propylon = avanpoartă) Propileele erau construite în întregime din marmură de Pentelic. Construite de Mnesicles între 437 şi 432 î.Hr.; ele se compun dintr-un corp central, cu şaşe coloane dorice pe fiecare din cele două faţade cu frontoane, împărţit în interior în două vestibule de către un zid străbătut de cinci porţi. Vestibulul vestic avea înăuntru două rânduri de coloane ionice. Pinacoteca de la nordul corpului central adăpostea picturi, iar la sud un simplu vestibul dădea spre sanctuarul Atenei Nike.

Parthenon Parthenonul ( Casa Fecioarei) este marele templul al antichităţii grecesti. El reprezintă o derogare de la tipul clasic al arhitecturii. Este lung de 69,50 m şi lat de 31 m, are 8 coloane pe latura scurtă în loc de 6 cât aveau celelalte temple şi 17 pe latura lungă. Templul era construit după calcule sofisticate şi împodobit cu o bogată decoraţie sculptată; frize exterioare dorice cu metope istoriate (centauromahia la sud, gigantomahia la est, amazonomahia la vest şi scene din cucerirea Troiei la nord), frizăionică în partea superioară a zidului exterior, sub colonadă(procesiunea Marilor Panatenee şi adunarea zeilor), naşterea Atenei pe frontul estic şi cearta dintre Poseidon şi Atena pentru stăpânirea Atticii pe frontul vestic.

Erehteion Erehteionul era templul Atenei şi al lui Poseidon. Închinându-le acelaşi templu, atenienii au crezut că vor reuşi astfel să facă să dispară vechea ceartă, care-şi disputaserăconform legendei- protectoratul asupra cetăţii Atena. La un mic portic al Erehteionului, coloanele au fost înlocuite cu cariatide, statui de femei care susţin greutatea antablamentului. Farmecul deosebit al cariatidelor Erehteionului constă în echilibrul dintre semnificaţia lor plastică şi cea arhitectonică. Graţia corpurilor, eleganţa atitudinii, supleţea veşmintelor mulate pe bust, cutele căzând în draperii drepte, mişcarea pe care o sugerează piciorul drept dus înainte, constituie.împreună cu frizele, din care însă au rămas prea . puţine fragmente- cea mai bogată şi mai rafinată ornamentaţie arhitectonică din arta greacă, şi cea mai de efect decorativ, nu numai a Erehteionului, ci şi a întregului complex de edificii de pe Acropole

Atena Nike Templul Atenei Nike (Victorioase), mic edificiu ionic cu patru coloane şi împodobit cu o friză, a fost construit prin 425 î. Hr.. Bastionul pe care se ridică era înconjurat cu o balustradă de marmură decorată cu Victorii sculptate. În 421 î.Hr.a fost construit templul ionic al Atenei Polias şi al lui Poseidon Erehteus. Panatheneele= festivităţi organizate în cinstea zeiţii Atena care cuprindeau întreceri sportive, gimnastice şi hipice, precum şi un concurs muzical poetic.

Sculptura

A fost subordonată arhitecturii. Frontonul era partea care atrăgea mai mult privirea celui care venea în templu. Grecii l-au în frumuseţat cu sculpturi în altorelief (relieful înalt) sau în rondbos(arta statuilor), reprezentând scene din mitologie sau din viaţa unui erou legendar. Având o formă triunghiulară, frontonul părea nepotrivit pentru sculpturi care să reprezinte compoziţii complicate. La primele frontoane sculptate, ei au redat toate personajele în picioare. Cu timpul, în secolul al VI-lea î.Hr. se adaugă şi personaje chircite şi culcate. inovaţie de seamă în această privinţă a fost adusă la un mic templu din Insula Egina. Pe frontonul templului s-au sculptat scene de luptă. Sculptorul a grupat personajele în aşa fel, încât ele să facă gesturi fireşti, să pară reale. Unele luptă cu suliţele, altele cu arcuri şi stau în genunchi sau aplecate, altele sunt înfăţişate rănite în luptă, căzând ori apărându-se cu scuturile. Personajele sunt foarte firesc redate, ca proporţii, ca formă şi mişcare. În centrul frontonului(unde spaţiul este mai înalt), ele stau în picioare. Acolo unde înălţimea scade, sub rampanţii oblici ai căpriorilor(spre unghiurile lui ascuţite), luptătorii sunt redaţi în genunchi, încordându-şi arcurile. În spaţiul restrâns dinspre vârfurile ascuţite ale frontonului, sculptorul a reprezentat luptătorii răniţi, scoşi din luptă, întinşi la pământ, ori morţi.

Erehteion - cariatide

Sculptori Policlet Creator al “canonului”artei clasice – pe care l-a expus într-un tratat cu acest titlu despre proporţiile corpului omenesc. Policlet urmăreşte perfect ritmurile corpului omenesc, statuile sale cer să fie privite din toate unghiurile. “ Policlet a fost cel dintâi dintre sculptorii grecii care a redat plastic mişcarea în stare potenţială a unui corp în repaus” (Tumminelli). Cea mai importantă scupltură Doriforul (sau “purtătorul de lance” Miron Aduce pentru prima dată în sculptura greacă reprezentarea echilibrului instabil, reprezentarea mişcării. Celebrul Discobol este o figurare plastică a mişcării şi atitudinii atletului. Praxitele (390-330 î.Hr) O dată cu el triumfă în arta greacă nudul feminin, graţios şi senzual. A îndrăznit pentru prima dată să înfăţişeze o zeiţă total goală, fapt ce a provocat un imens scandal.

Fidias Fidias, pictor, arhitect, conducător al lucrărilor Parthenonului, este considerat cel mai mare pictor din antichitatea greacă. Operele sale în rondbos reprezintă pe zeiţa Athena. Cea mai renumită a fost statuia Athena Parthenos. Tot lui Fidias i s-a atribuit şi faimoasa statuie cu personajul şezând a lui Zeus Olimpicul, înaltă de 14 m, făcută din aur şi din ivoriu (din fildeş). Hainele şi sandalele zeului erau împodobite cu pietre preţioase. Pe chipul lui Zeus ca şi pe al Atenei Lemnos se vedeau demnitatea şi liniştea carateristică celor care trăiau o epocă de pace din istoria cetăţii, atât de crunt lovită de până atunci de războaie. Fidias s-a arătat un mare inovator şi un adânc cunoscător al fiinţei omeneşti, mai ales în aşa-numita Friză a panateneelor, friză care înconjoară pereţii cellei, cu un număr de sute de personaje reprezentând serbările panateneelor.

Ceramica În a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a ajuns la următoarea clasificare a stilurilor care corespund diferitelor etape de dezvoltare a decoraţiei vaselor. a. Stilul geometricŞ Către anul 900 î.Hr., trecerea de la stilul protogeometric la cel geometric. Ornamentaţia este variată: motive geometrice, meandrul, personaje înfăţişate întotdeauna goale şi stilizate. b. Stilul orientalizat: Centrul principal al ceramicii orientalizante se află în Corint. Aici se lucrează olărie lesne de recunoscut după culoarea de un galben pal al argilei pe care se detaşează desenul în lac negru. Acestea au în general un singur motiv decorativ mare, deobicei un animal sălbatic sau un monstru monocefal cu două trupuri. c. Stilul figurilor negre: Spre sfârşitul secolului al VI-lea s-a introdus o nouă tehnică prin care fundalul era înnegrit şi pictura era lăsată în culoarea ceramicii. d.Stilul figurilor roşii: Subiectele sunt conturate cu roşu, în vreme ce tot vasul este dat cu verniu negru. Vasele erau împodobite cu scene mitologice, scene de muncă, jocuri publice şi episoade din poemele homerice. Toate cetăţile greceşti începând cu a doua jumătate asecolului al VI-lea produceau ceramică de uz comun. Principalul centru al ceramicii fine devine Atena. Aici în cartierul Kerameikos (Cartierul Olarilor) au fost modelate şi pictate frumoasele vase ale epocii

Pictura Cu picturi se decorau interioarele. Se făceau şi tablouri portabile, care se expuneau într-o sală cu şiruri lungi de coloane, numită Pinacles. De aici vine denumirea de pinotecă, folosită în toată lumea; o clădire cu săli mari unde se expun tablouri spre a fi văzute de lume. Printre pictorii cei mai cunoscuţi a fost Polygnot.El a dat cel dintâi o expresie individuală personajelor. Secolul al IV-lea î.Hr. a fost marea epocă a picturii greceşti cu Protogenes, Aetion şi cu Apeles pictori la curtea lui Alexandru Macedon Mozaicul este un alt gen de pictură care cunstă în fixarea unor bucăţi de piatră sau de sticlă foarte mici, de diferite culori într-o pastă specială care se întăreşte. Au folosit mozaicul numai pentru pardoseală – mozaic pavimentar.