Stephen-King-Mobilul

1 Evenimentul care a ajuns sã fie cunoscut ca Semnalul s-a declanºat la ora trei ºi trei minute dupã-amiaza, Eastern Standard Time, în dupã-amiaza de 1 octombrie. Termenul „Semnalul“ era incorect, bineînþeles, dar, dupã zece ore de la eveniment, majoritatea savanþilor capabili sã atragã atenþia asupra acestei improprietãþi erau fie morþi, fie nebuni. Oricum, denumirea nu prea mai conta. Tot ce conta era efectul. La ora trei în dupã-amiaza aceea, un tânãr lipsit de importanþã pentru istorie mergea – aproape þopãia – pe strada Boylston din Boston. Numele lui era Clayton Riddell ºi pe chip i se citea o expresie de neîndoioasã satisfacþie, care se potrivea perfect cu elasticitatea mersului. Cu mâna stângã, legãna un portofoliu de artist, genul de mapã care se închide ºi se încuie, astfel încât rezultã o valijoarã de cãlãtorie. Printre degetele mâinii lui drepte se întreþesea ºnurul unei pungi de cumpãrãturi din plastic maro pe care fuseserã imprimate cuvintele micuþe comori pentru oricine se sinchisea sã le citeascã. Înãuntrul pungii, pendulând înainte ºi înapoi, se afla un obiect mic, rotund. Un cadou, aþi fi putut ghici ºi aþi fi avut dreptate. Poate cã aþi fi ghicit în continuare cã acest Clayton Riddell era un tânãr care cãuta sã sãrbãtoreascã o micuþã (sau poate nici chiar atât de micuþã) victorie cu o micuþã comoarã ºi aþi fi avut din nou dreptate. Obiectul din pungã era un prespapier din sticlã destul de costisitor, în mijlocul cãruia era încastrat un puf cenuºiu de pãpãdie. Îl cumpãrase pe drumul de întoarcere de la Hotelul Copley

Stephen King

14 

Square spre mult mai modestul Atlantic Avenue Inn unde trãsese el, înspãimântat de eticheta cu preþul de nouãzeci de dolari lipitã pe baza prespapierului ºi cumva chiar mai înspãimântat cã acum  îºi putea permite asemenea obiecte. Când i-a întins vânzãtoarei cardul de credit a dat dovadã de un curaj deosebit. Se îndoia cã ar fi putut face gestul acela dacã ar fi cumpãrat prespapierul pentru el; probabil cã ar fi mormãit ceva de genul cum cã s-a rãzgândit ºi ar fi ieºit cu paºi grãbiþi din magazin. Era însã pentru Sharon. Lui Sharon îi plãceau astfel de obiecte ºi ea  încã îl mai plãcea pe Clayton – Îþi þin pumnii, scumpule, îi spusese cu o zi înainte ca el sã plece spre Boston. Þinând seama de porcãriile cu care se împroºcaserã reciproc în decursul anului anterior, cuvintele acelea îl miºcaserã. Acum dorea s-o impresioneze, dacã aºa ceva ar mai fi fost încã posibil. Prespapierul era un fleac (o micuþã comoarã), dar era convins cã ei îi va plãcea puful gri ºi delicat din mijlocul sticlei, ca un buzunãraº de ceaþã.

2 Atenþia lui Clay fu atrasã de clopoþelul unei furgonete cu îngheþatã. Staþiona vizavi de Hotelul Four Seasons (care era mai mãreþ decât Copley Square) ºi lângã Parcul Boston Common ce se  întindea în lungul lui Boylston cale de douã-trei intersecþii de partea aceasta a strãzii. Cuvintele MISTER SOFTEE erau tipãrite în culori irizate peste douã cornete de îngheþatã ce dansau. Trei puºti se adunaserã lângã ferestruicã, cu ghiozdanele lãsate jos, lângã picioare, aºteptând sã primeascã bunãtãþile. Înapoia lor stãtea o femeie în costum cu pantaloni, þinând un pudel în lesã, ºi douã adolescente în blugi cu talie joasã, cu iPoduri ºi cãºti, care deocamdatã le atârnau în jurul gâtului, astfel ca ele sã poatã ºuºoti – foarte serioase, fãrã sã chicoteascã mãcar o datã.

Mobilul

15

Clay se aºezã dupã ele, transformând grupuleþul într-o coadã scurtã. Îi cumpãrase un cadou soþiei lui de care se separase; pe drumul spre casã, intenþiona sã se opreascã la Comix Supreme ºi sã-i cumpere fiului sãu ultimul numãr din Spider-Man; ar fi putut de asemenea sã-ºi ofere ºi lui ceva. Ardea de nerãbdare sã-i spunã vestea lui Sharon, dar îi era imposibil sã o contacteze pânã ajungea ea acasã, pe la patru fãrã un sfert sau cam aºa. Se gândi cã avea sã mai zãboveascã în Inn, cel puþin pânã vorbea cu Sharon, în principal plimbându-se înainte ºi înapoi prin camerã ºi privindu-ºi mapa încuiatã. Pânã atunci, Mister Softee reprezenta o diversiune acceptabilã.  Vânzãtorul din furgonetã îi servi pe cei trei puºti cu douã Dilly Bar ºi un monstru de cornet cu ciocolatã ºi vanilie în spiralã pentru marele cheltuitor din mijloc, care se pãrea cã va plãti pentru toþi. În timp ce bãieþelul bâjbâia printr-un ghemotoc de bancnote din buzunarul blugilor lui largi, la modã, femeia cu pudel ºi costum model Power Suit, popular în anii optzeci în lumea afacerilor, scotoci în poºeta de pe umãr, scoase telefonul mobil – femeile în costume Power Suit nu mai plecau de acasã fãrã telefoanele lor mobile, tot aºa cum nu plecau fãrã cardurile AmEx – ºi-i deschise clapeta. În spatele lor, în parc, un câine lãtrã ºi cineva strigã. Lui Clay nu i se pãru un strigãt vesel, totuºi când privi peste umãr nu putu sã zãreascã decât niºte amatori de plimbãri, un câine care alerga cu o Frisbee în bot (n-ar fi trebuit sã fie þinuþi în lesã? se întrebã el într-o doarã), pogoane de iarbã verde însoritã ºi umbrã ademenitoare. Pãrea un loc potrivit pentru ca un bãrbat care tocmai îºi vânduse primul album de benzi desenate – ºi urmarea la albumul acela, ambele pentru o sumã incredibilã – sã se aºeze ºi sã savureze un cornet de  îngheþatã cu ciocolatã. Când reveni cãtre furgoneta MISTER SOFTEE, cei trei puºti în blugi largi dispãruserã ºi femeia în costum Power Suit comanda o  îngheþatã cu sirop. Una dintre cele douã fete aflate în spatele ei avea un telefon de culoarea mentei prins la ºold, iar femeia în costum

16 

Stephen King

Power Suit îl þinea pe al ei cu casca fixatã în ureche. Clay se gândi, aºa cum fãcea mai mereu în asemenea situaþii, cã un fel de a te purta care, cândva, ar fi fost considerat intolerabil de grosolan – da, da, chiar ºi atunci când erai implicat într-o mãruntã tranzacþie comercialã cu o persoanã complet necunoscutã! – devenea parte din conduita cotidianã acceptatã. Introdu-l în Pribeagul Negru, iubitule, spuse Sharon. Versiunea ei pe care Clay o pãstra în minte îi vorbea frecvent ºi nu se sfia sã spunã ce avea de spus. Acelaºi lucru era adevãrat ºi în privinþa lui Sharon din lumea realã, atât înainte, cât ºi dupã separarea lor. Deºi nu i-o zicea la telefonul lui mobil. Clay nu avea aºa ceva. Telefonul de culoarea mentei cântã primele note ale melodiei de Crazy Frog care-i plãcea lui Johnny… cum se numea… „Axel F“? Clay nu-ºi putea reaminti, poate pentru cã o blocase mintal. Fata  îl trase de la ºold ºi rosti: – Beth? Ascultã, surâse, apoi îi spuse prietenei: – E Beth. Cealaltã fatã se aplecã spre ea ºi amândouã ascultarã, cu tunsorile stil Pixie aproape identice (lui Clay i se pãrea cã semãnau perfect cu niºte personaje din desenele animate de sâmbãtã dimineaþã, poate cu Powerpuff Girls) fluturând laolaltã în briza dupã-amiezii. – Maddy? zise exact în aceeaºi clipã femeia în costum Power Suit. La capãtul lesei (lesa era roºie ºi presãratã cu un fel de paiete scânteietoare), pudelul ei privea contemplativ traficul de pe Boylston. De cealaltã parte a strãzii, la Four Seasons, un portar în livrea maro – livrelele pãreau întotdeauna sã fie maro sau albastre – flutura din mânã, probabil dupã un taxi. O ambarcaþiune amfibie Duck Boat ticsitã cu turiºti trecu pe lângã ei, prea înaltã ºi parcã nelalocul ei pe uscat, cu ºoferul rãcnind în portavoce despre obiectivele istorice. Cele douã fete care ascultau la telefonul de culoarea mentei se privirã zâmbind, reacþionând la ceva ce auzeau, dar fãrã sã chicoteascã.

Mobilul

17 

– Maddy? M-auzi? Mã… Femeia în costum Power Suit ridicã mâna care þinea lesa ºi înfipse un deget cu o unghie lungã în urechea liberã, iar Clay fãcu o grimasã, temându-se pentru timpanul ei. Se imaginã desenând-o: câinele în lesã, costumul Power Suit, pãrul tuns scurt, modern… ºi un firicel subþire de sânge în jurul degetului din ureche. Duck Boat tocmai pãrãsea cadrul ºi portarul se zãrea pe fundal, detalii care, cumva, confereau autenticitate schiþei. Aºa ar fi fost; erau chestii pe care le-ai fi recunoscut. – Maddy, nu te mai aud! Voiam doar sã-þi spun cã m-am coafat la noul… m-am coafat?… M-AM…  Vânzãtorul din furgoneta Mister Softee se aplecã ºi-i întinse un cornet din care se ridica un Everest alb, pe versanþii cãruia se revãrsau ciocolatã ºi sirop de cãpºuni. Chipul lui nebãrbierit era impasibil ºi anunþa cã mai vãzuse asemenea episoade. Clay era convins cã ºi el mai vãzuse, ºi nu doar o datã. În parc, cineva þipã. Clay se uitã iarãºi peste umãr, spunându-ºi cã trebuia sã fi fost un þipãt de bucurie. La ora trei dupã-amiaza, o dupã-amiazã însoritã în Boston Common, ar cam fi trebuit sã fie un þipãt de bucurie. Nu? Femeia îi spuse ceva neinteligibil lui Maddy ºi-ºi închise telefonul printr-un zvâcnet îndelung exersat al încheieturii. Îi dãdu drumul înapoi în poºetã, apoi rãmase pur ºi simplu nemiºcatã, de parcã uitase ce fãcea sau poate chiar unde se gãsea. – Face patru cincizeci, rosti Mister Softee, þinând rãbdãtor îngheþata cu sirop. Clay avu timp sã se gândeascã cât de al dracu’ de scump era totul în Boston. Probabil cã ºi femeia în costum Power Suit gândea la fel – asta, cel puþin, fusese prima lui ipotezã – deoarece pentru  încã o clipã tot nu schiþã nici un gest, ci doar privi cornetul cu muntele de îngheþatã ºi sirop prelins, ca ºi cum n-ar mai fi vãzut niciodatã aºa ceva. Dinspre Common se auzi alt þipãt, de data aceasta nu unul omenesc, ci ceva între un scheunat de surprizã ºi un urlet de durere.

18

Stephen King

Clay se întoarse complet ca sã se uite ºi vãzu câinele care alergase cu Frisbee în bot. Era un câine cafeniu destul de mare, poate un labrador, el nu se pricepea la rasele canine ºi când trebuia sã deseneze vreuna fãcea rost de o carte ºi copia o imagine. Un bãrbat  în costum de afaceri stãtea îngenuncheat lângã câine, îl prinsese cu braþul în jurul grumazului ºi pãrea – cu siguranþã, nu vãd ceea ce cred cã vãd, gândi Clay – cã-i mestecã urechea. Apoi câinele schelãlãi din nou ºi încercã sã fugã. Bãrbatul în costum de afaceri  îl þinu cu fermitate – ºi da, aceea din gura bãrbatului era urechea câinelui! – ºi, în vreme ce Clay continua sã priveascã, o smulse cu totul. De data asta câinele zbierã aproape ca un om ºi mai multe raþe care plutiserã pe un iaz din apropiere îºi luarã zborul, mãcãind. – Rasd! urlã cineva din spatele lui Clay. Se auzise ca Rasd . Putuse sã fie basm sau rast, însã cele petrecute ulterior îl fãcurã pe Clay sã încline spre Rasd: câtuºi de puþin un cuvânt, ci pur ºi simplu un sunet nearticulat de agresiune. Clay reveni la furgoneta de îngheþatã, la timp ca s-o vadã pe Femeia Power Suit nãpustindu-se prin ferestruica de servire în tentativa de a-l înºfãca pe Mister Softee. Izbutise sã înhaþe pliurile largi de pe pieptul vestonului sãu alb, dar singurul pas de surprindere spre îndãrãt al vânzãtorului fusese suficient ca sã se desprindã. Tocurile înalte ale femeii pãrãsirã pentru o clipã trotuarul ºi Clay auzi hârºâitul þesãturii ºi clinchetul nasturilor când partea din faþã a jachetei ei trecu mai întâi în sus peste pervazul micuþ al ferestruicii, dupã care coborî înapoi. Cornetul cu îngheþatã dispãru din raza vizualã. Clay zãri o patã de îngheþatã ºi sirop pe încheietura stângã ºi antebraþul Femeii Power Suit, când tocurile ei înalte pocnirã, revenind pe trotuar. Ea se clãtinã, cu genunchii îndoiþi. Expresia imperturbabilã, bine crescutã, de afiºat în public, de pe faþa ei – cea pe care Clay o considera fizionomia fundamentalã „anonim pe stradã“ – fusese înlocuitã de un mârâit convulsiv care-i micºora ochii la dimensiunile unor fante ºi-i dezgolea ambele rânduri de dinþi. Buza superioarã i se rãsfrânsese complet, dezvãluind o gingie roz

Mobilul

19

catifelatã, la fel de intimã, ca o vulvã. Pudelul o luã la fugã pe stradã, trãgând dupã el lesa roºie cu bucla mânerului în capãt. O limuzinã neagrã apãru ºi-l cãlcã înainte sã fi traversat jumãtate din stradã. Un ghemotoc de blãniþã pufoasã transformat într-o clipitã în mãruntaie zdrobite.  Amãrâtul de el, probabil cã lãtra în paradisul câinilor înainte sã fi ºtiut cã murise, gândi Clay. Într-un mod îndepãrtat ºi nepãsãtor, înþelegea cã era în stare de ºoc, dar asta nu-i modifica în nici un fel profunzimea uluirii. Încremenise cu mapa de desene atârnând într-o mânã ºi cu punga maro de cumpãrãturi în cealaltã, iar gura îi rãmãsese deschisã. Undeva – ar fi putut sã fie dincolo de colþ, pe strada Newbury – ceva explodã. Cele douã fete aveau exact aceeaºi tunsoare deasupra cãºtilor iPodurilor, totuºi cea cu telefonul de culoarea mentei era blondã, pe când prietena ei era brunetã; erau Pixie Albã ºi Pixie Neagrã. Pixie Albã dãdu drumul telefonului pe trotuar, unde se sparse, ºi o prinse pe Femeia Power Suit de talie. Clay presupuse (în mãsura  în care mai era capabil sã presupunã ceva în momentele acelea) cã intenþiona s-o opreascã pe Femeia Power Suit fie de a-ºi relua atacul asupra lui Mister Softee, fie de a fugi pe stradã dupã câine. Ba chiar un colþiºor al minþii sale aplaudã prezenþa de spirit a fetei. Prietena ei, Pixie Neagrã, se retrãgea din faþa spectacolului, cu mâinile mici ºi albe încleºtate între sâni, cu ochii larg deschiºi. Clay lãsã propriile lui obiecte sã-i cadã din mâini, câte unul de fiecare parte, ºi fãcu un pas înainte ca s-o ajute pe Pixie Albã. Vizavi, vãzu asta cu coada ochiului, un automobil virã ºi se nãpusti peste trotuarul din faþa lui Four Seasons, silindu-l pe portar sã sarã  într-o parte. Dinspre intrarea hotelului rãsunarã þipete. ªi înainte ca el sã fi putut începe s-o ajute pe Pixie Albã cu Femeia Power Suit, Pixie Albã îºi repezise feþiºoara frumoasã cu iuþeala unui ºarpe, îºi dezgolise dinþii tineri ºi puternici ºi-i înfipsese în gâtul Femeii Power Suit. Un jet enorm de sânge þâºni. Fata îºi adânci gura

20

Stephen King

 în el, pãrând sã se scalde, poate chiar sã bea (Clay fu aproape sigur cã o fãcuse), apoi o zgâlþâi pe Femeia Power Suit înainte ºi înapoi, ca pe o pãpuºã. Femeia era mai înaltã ºi probabil cã o depãºea în greutate cu cel puþin douãzeci de kilograme, dar fata o scutura îndeajuns de violent pentru ca sã-i bãlãngãne capul în faþã ºi în spate,  împrãºtiind ºi mai mult sânge. În acelaºi timp, Pixie Albã îºi ridicã propriul chip mânjit de sânge spre cerul albastru senin de octombrie ºi urlã parcã triumfãtor. Este nebunã, gândi Clay. Complet nebunã . Pixie Neagrã þipã: – Cine eºti tu? Ce se-ntâmplã? Auzind glasul prietenei ei, Pixie Albã îºi roti fulgerãtor faþa însângeratã. Sângele picura de pe vârfurile scurte ca niºte pumnale ale firelor de pãr ce-i atârnau peste frunte. Ochii – lanterne albe – priveau din gãvanele pãtate de sânge. Pixie Neagrã se uitã la Clay cu ochii holbaþi. – Cine eºti tu? repetã ea… dupã aceea: Cine sunt eu? Pixie Albã îi dãdu drumul Femeii Power Suit, care se nãrui pe trotuar cu artera carotidã muºcatã ºi deschisã continuând sã pompeze sânge în jur, apoi sãri cãtre fata cu care împãrþise camaradereºte un telefon cu doar câteva clipe mai devreme. Clay nu stãtu sã se gândeascã. Dacã ar fi fãcut-o, probabil cã Pixie Neagrã ar fi avut beregata ferfeniþã, ca femeia în costum Power Suit. Nici mãcar nu privi. Pur ºi simplu se aplecã în jos, în dreapta, prinse partea de sus a pungii micuþei comori ºi o roti spre ceafa lui Pixie Albã, când ea se repezi la prietena de odinioarã cu degetele întinse ºi rãºchirate precum cleºtii unui crab pe fundalul cerului albastru. Dacã el ar fi ratat… Nu ratã ºi nici mãcar n-o lovi superficial pe fatã. Prespapierul de sticlã din interiorul pungii izbi exact în ceafa lui Pixie Albã, scoþând un bonc  înãbuºit. Mâinile lui Pixie Albã, una pãtatã de sânge, cealaltã curatã, coborârã pe lângã trup ºi ea se prãbuºi pe trotuar la picioarele prietenei, ca un sac cu cartofi.

Mobilul

21

– Ce dracu’?! strigã Mister Softee. Glasul îi era incredibil de ascuþit. Poate cã ºocul îi conferise nota aceea acutã de tenor. – Nu ºtiu, spuse Clay. Inima îi bubuia. Ajutã-mã, repede! Femeia va muri din cauza hemoragiei. Din spatele lor, pe Newbury, se auzi inconfundabila bufniturã seacã dublatã de zornãieli a unui accident auto, urmate de þipete. Dupã þipete rãsunã altã explozie, aceasta mult mai puternicã, zguduitoare, vibrând în vãzduh. În spatele furgonetei Mister Softee, alt automobil virã pe neaºteptate, traversã trei benzi de pe Boylston ºi pãtrunse în intrarea de la Four Seasons, unde cãlcã doi pietoni ºi apoi se înfipse în spatele maºinii anterioare, care sfârºise cu botul boþit în uºile rotative. Al doilea automobil îl propulsã ºi mai departe pe primul prin uºi, cãscându-le ºi îndoindu-le. Clay nu putea distinge dacã acolo fusese prins vreun om – jeturi de aburi se ridicau din radiatorul spart al primei maºini – dar gemetele de agonie sugerau lucruri rele. Foarte rele. Mister Softee, care nu putea vedea nimic în direcþia respectivã, se aplecase afarã prin ferestruicã ºi se holba la Clay. – Ce se-ntâmplã acolo? – Nu ºtiu. Douã accidente. Niºte oameni rãniþi. Nu conteazã. Ajutã-mã! Îngenunche lângã Femeia Power Suit, care zãcea în sânge, alãturi de fragmentele împrãºtiate ale telefonului de culoarea mentei, ce îi aparþinuse lui Pixie Albã. Femeia Power Suit abia mai miºca. – E fum peste Newbury, observã Mister Softee care continua sã nu pãrãseascã adãpostul relativ sigur al furgonetei sale. A explodat ceva acolo. Da’ ceva mare de tot. Poate cã-s teroriºti. De îndatã ce cuvântul îi ieºi dintre buze, Clay fu convins cã avea dreptate. – Ajutã-mã! – CINE SUNT EU? urlã brusc Pixie Neagrã.

22

Stephen King

Clay uitase complet de ea. Înãlþã ochii la timp pentru a o vedea pe fatã izbindu-se în frunte cu podul palmei, dupã aceea rotindu-se iute de trei ori, stând pe vârfurile teniºilor pentru a face asta. Imaginea îi readuse în minte amintirea unei poezii pe care o citise în colegiu pentru cursul de literaturã – Þese un cerc în juru-i de trei ori. Coleridge, parcã, nu? Fata se clãtinã, dupã care porni în fugã pe trotuar ºi intrã direct în stâlpul unui felinar. Nu fãcu nici o încercare de a-l evita ori mãcar de a ridica braþele. Se izbi cu faþa în el, ricoºã, se bãlãbãni ºi se lansã iar spre stâlp. – Terminã! urlã Clay. Sãri în picioare ca sã alerge cãtre ea, lunecã în sângele Femeii Power Suit, fu cât pe-aici sã cadã, fãcu o nouã tentativã, se împiedicã de Pixie Albã ºi fu cât pe-aici sã cadã din nou. Pixie Neagrã întoarse capul ºi-l privi. κi spãrsese nasul ºi sângele i se revãrsa în partea de jos a feþei. Un cucui îi creºtea pe frunte, ca un nor de furtunã într-o zi de varã. Un ochi privea zbanghiu din orbitã. Deschise gura, etalând ruina unei lucrãri ortodontice care fusese probabil costisitoare, ºi hohoti. Clay nu uitã niciodatã râsul acela. Apoi fata începu sã alerge pe trotuar, zbierând. În spatele lui Clay, un motor ambalã ºi clopoþeii amplificaþi pornirã sã cânte melodia de generic a emisiunii Sesame Street. Bãrbatul se întoarse ºi vãzu furgoneta lui Mister Softee desprinzându-se rapid de bordurã, exact în clipa în care, de la ultimul etaj al hotelului de vizavi, o fereastrã se sparse într-o cascadã scânteietoare de cioburi. Un trup se repezi afarã în vãzduhul zilei de octombrie. Cãzu pe trotuar, unde aproape cã explodã. Alte zbierete dinspre intrare. Zbierete de oroare; zbierete de durere. – Nu! urlã Clay, alergând în paralel cu furgoneta lui Mister Softee. Nu, vino-napoi ºi-ajutã-mã! Am nevoie de-ajutor, nenorocitule! Nici un rãspuns din partea lui Mister Softee, care poate cã nu-l auzea peste muzica lui amplificatã. Clay îºi amintea cuvintele cântecului din zilele când nu avusese nici un motiv sã nu creadã în

Mobilul

23

veºnicia cãsãtoriei lui. În zilele acelea, Johnny se uita regulat la Sesame Street, din scãunelul lui albastru, strângând în mânuþe pãhãrelul cu pai. Era ceva despre o zi însoritã, care alunga norii. Un bãrbat în costum de afaceri se ivi în goanã din parc, rãcnind puternic, scoþând sunete dezarticulate, cu pulpanele hainei fluturându-i în urmã. Clay îl recunoscu dupã barbiºonul din blanã de câine. Bãrbatul intrã în fugã pe Boylston ºi automobilele virarã în jurul lui, cât pe-aici sã-l atingã. El ajunse pe partea opusã a strãzii, continuând sã strige ºi sã-ºi agite braþele cãtre cer. Pãtrunse în umbra de sub marchiza intrãrii Four Seasons ºi dispãru din vedere, dar probabil cã se apucase imediat de alte isprãvi, fiindcã un nou val de þipete se ridicã dintr-acolo. Clay renunþã sã mai urmãreascã furgoneta lui Mister Softee ºi rãmase cu un picior pe trotuar ºi celãlalt proptit în rigolã, privind-o cum coti pe banda din mijloc a strãzii, fãrã sã-ºi opreascã muzica zurgãlãilor. Era pe punctul de a reveni la fata leºinatã ºi femeia muribundã, când apãru altã Duck Boat, care însã nu hoinãrea leneº, ci vuia la viteza maximã, legãnându-se dement de la babord la tribord. Unii pasageri se rostogoleau de-a dreptul dintr-o parte în alta ºi þipau – implorau – spre ºofer sã opreascã. Alþii se þineau pur ºi simplu strâns de traversele metalice de pe laturile deschise ale ambarcaþiunii greoaie, care înainta pe Boylston pe contrasens. Un bãrbat în tricou sport îl înhãþã pe ºofer din spate ºi Clay auzi  încã unul dintre rãcnetele acelea nearticulate prin sistemul rudimentar de amplificare al Duck Boat, când ºoferul se scuturã de atacatorul lui, proiectându-l cu putere înapoi. Nu Rasd! de data asta, ci ceva mult mai gutural, ceva care sunase ca Gluh! Dupã aceea, ºoferul lui Duck Boat zãri furgoneta Mister Softee – Clay era perfect sigur în privinþa asta – ºi-ºi schimbã cursul, þintind spre ea. – Nu, Doamne, nu, te rog! þipã o femeie aflatã în partea din faþã a amfibiei turistice, pe când se apropia de furgoneta de îngheþatã cu clopoþei care era de vreo ºase ori mai micã decât Duck Boat.

Dacă v-a plăcut acest fragment de carte, mai multe detalii despre modalităţile de livrare şi plată puteţi găsi în paginile Nemira.ro.