Steaua - Fara Mihail Sebastian

Steaua fara... Mihail Sebastian, de Dumitru Crudu

Notă: Textul acesta este inspirat din jurnalul lui Mihail Sebastian. În piesa mea am folosit mai multe situaţii, replici sau pasaje din jurnalul lui.Pe de altă parte însă, nu am respectat cronologia evenimentelor aşa cum era prezentă la Sebastian. Sunt şi o grămadă de lucruri inventate de mine care nu apar în jurnal. De aceea, piesa mea nu este o dramatizare a jurnalului, ci este un text independent. Personaje: Mihail Sebastian Leni Nicuşor Camil Petrescu Mircea Eliade Emil Cioran Victor Mincu George Călinescu Nae Ionescu Ion Barbu Eugen Lovinescu Militarul Lustragiul Şeful gării Prima scena Garsoniera lui Mihail Sebastian în care draperiile sunt trase. Afară fulgeră şi e întuneric. Sebastian umblă prin casă cu o lanternă aprinsă în mîini. Din stradă se aud strigătele disperate ale trecătorilor şi din ce în ce mai multe focuri de armă. Leni e îmbrăcată într-o fustă scurtă. Leni: Mihail, cei de la Revisat Fundaţiilor Regale m-au rugat să-ţi transmit că renunţă la rubrica ta despre cartea franceză. Şi cei de la tribunal m-au rugat să-ţi spun că nu mai au nevoie de serviciile tale de avocat. Şi cei de la… Mihail Sebastian: Ştiam că ai să-mi spui asta încă din clipa cînd ai deschis uşa. Leni: Dar eu nu am nici o legătură cu ceea ce ţi-am spus, Mihail. Mihail Sebastian: Cel mai trist e că te cred. Cel mai trist e că îţi dau dreptate. Cel mai trist e că nimeni nu are nici o legătură cu ceea ce se întîmplă acum în Bucureşti. Leni: Mi-e ruşine pentru ceea ce se întîmplă acum în Bucureşti, Mihail. Sebastian umblă agitat prin garsonieră. Leni: Aş prefera să fiu eu în locul tău, Mihail. Din stradă se aud strigătele disperate ale trecătorilor. Leni: Aş prefera să fiu româncă doar pentru a fi în locul tău. Din stradă se aud din ce în ce mai multe focuri de armă. Leni: Pînă şi redactorul şef de la Revista Fundaţiilor Regale m-a conjurat să-ţi spun că este alături de tine şi speră să te reangajeze cît mai curînd posibil. M-a implorat să-ţi spun asta.

Din stradă răzbat zgomotele geamurilor sparte. Leni: Şi directorul revistei Rampa este de partea ta. Şi cel de la Vremea şi cel de la Cuvîntul. Toţi mi-au spus că abia aşteaptă să reia colaborarea cu tine, Mihail. Mihail Sebastian: Da, sigur, bineînţeles, fără doar şi poate, mai încape îndoială. Mai întîi mă dau afară şi pe urmă speră să mă reangajeze. Dar cum te-au convins tocmai pe tine să-mi aduci aceste veşti. Leni: Se gîndeau, probabil, că dacă ai să auzi lucrurile astea neplăcute din gura mea nu o să sune chiar atît de dur. Mihail Sebastian: Mai bine mi le spuneau ei. Le-aş fi suportat mai uşor. Leni: Dar eu nu am nici o treabă cu ceea ce ţi-am transmis. Eu nu am nici un amestec în toată povestea asta, Mihail. Mihail Sebastian: Ceea ce se întîmplă acum nu ştiu de ce îmi aminteşte de visul pe care l-am avut astă-noapte. Vrei să ţi-l povestesc? Leni: Povesteşte-mi-l! Mihail Sebastian: Astă-noapte am visat doi bătrîni care spuneau rugăciuni stînd faţă în faţă, vlăjganul le spunea în română, iar piticul, în evreieşte. Dar privindu-i mai atent mi-am dat seama că aruncau replicile din rugăciuni unul în altul de parcă s-ar fi înjurat sau şi-ar fi turnat cu nemiluita pumni în gură. Cînd m-am trezit speriat şi asudat mi-am notat coşmarul ăsta în jurnal. Leni: Tu ai un jurnal? Mihail Sebastian: Am început să-l ţin ca să nu-mi ies din minţi. O clipă, să-mi notez în el şi discuţia pe care am avut-o, cînd tu mi-ai spus că nu ai nici un amestec cu ceea ce se petrece acum în Bucureşti, iar eu ţi-am replicat că, dacă nimeni nu are nici un amestec, cum de toată cacealmaua asta se întîmplă. Să-mi mai notez şi tonul grav cu care mi-ai spus că ai vrea să fii româncă doar ca să fii în locul meu. Cît de patetică şi neadevărată ai fost, Leni. Leni: Am să merg după un medic…pentru că… ai febră. Mihail Sebastian: Nu pleca nicăieri. Leni: Dar o fac pentru tine. Mihail Sebastian: Nu mă lăsa singur. Leni: Am să lipsesc doar cinci minute. Mihail Sebastian: Mi-e frică să rămîn singur. Mi-e frică. Leni: Ţi-e frică? Mihail Sebastian: Da, mi-e frică. Mi-e frică să nu-mi bată şi mie cineva în uşă şi să nu mă întrebe dacă, întîmplător, nu sunt cumva evreu. Îmi este atît de tare frică încît nu îndrăznesc nici măcar să mă apropii de balcon şi să mă uit la ceea ce se petrece pe Calea Victoriei. Îmi este teamă pînă şi la budă să merg ca atunci cînd mă voi întoarce să nu găsesc înăuntru pe vreun ins oarecare îmbrăcat în cămaşă verde sau albastră. Cred că nu m-am mai pişat de 24 de ore, iar din garsoniera mea nu am mai ieşit nicăieri de vreo două săptămîni. Leni: Du-te acum la budă cît sunt eu la tine. Mihail Sebastian: Mi-e frică să merg. Leni: Atunci te pot duce eu de mînă. Mihail Sebastian: Mi-e frică să mă clintesc de pe scaunul ăsta ca să mă duc în altă parte. Nu ştiu de ce, dar mă tem îngrozitor de tare să mă mişc de pe scaunul ăsta.

Leni: Mihail, dă-mi voie să chem un medic. Mihail Sebastian: Nici un medic n-o să vină cînd o să afle că sunt evreu. Leni: N-o să le spun că eşti evreu. Mihail Sebastian: Tu n-ai să le spui, dar o să le zică vecinul din faţă care stă acum cu urechea lipită de uşă ca să audă ce vorbim noi şi să transmită ce-a auzit acolo unde trebuie. Mihai Sebastian deschide, brusc, uşa. Un bărbat între două vîrste care stătuse cu urechea lipită de uşă fuge, speriat, pe scară. Mihail Sebastian: Ei, ai văzut? Leni: Dar trebuie să facem ceva, Mihail. Mihail Sebastian: Pur şi simplu mi-e frică, Leni. Nici măcar la baie să mă piş nu mă pot duce, aşa cum ţi-am mai spus, pentru că mi-e frică. Leni, nu ştiu ce să mai fac cu mine. Leni. Nu pot dormi noaptea, iar ziua nu-mi găsesc nicăieri locul. Leni: Apucă-te de scris. Mihail Sebastian: Tocmai tu îmi spui asta, Leni, care mi-ai adus noutatea aia nefastă. Leni: Da, tocmai eu îţi spun. Mihail Sebastian: Dar pentru cine, Leni? Leni: Va trece coşmarul ăsta odată şi odată. Mihail Sebastian: N-o să treacă, Leni. Leni: Şi totuşi, eu sper. Mihail Sebastian: Am început Accidentul, dar nu mai am nici un chef să-l duc la capăt. Leni: Atunci scrie altceva. Mihail Sebastian: În starea asta? Leni: Da, în starea asta. Mihail Sebastian: Dar nimeni n-o să mă publice. Cine o să mă publice în aceste zile cînd indivizi mătăhăloşi îmbrăcaţi în cămăşi verzi sau albastre s-au împrăştiat prin tot Bucureştiul vînînd tot ceea ce e evreiesc? Leni: Nu ştiu cine. Mihail Sebastian: Lui Cioran care s-a dat cu legionarii îi este mai uşor: îl publică toţi, dar eu nu mă pot da cu legionarii, Leni. Leni: Îmi dau seama. Mihail Sebastian: Mi-e frică să nu mă smintesc. Nu ştiu ce să fac ca să scap de sentimentul ăsta penibil de teamă că, într-o bună zi, îmi voi pierde minţile, voi vorbi şi voi rîde singur pe stradă şi am să mă arunc la trecători cu un cuţit în mînă sau o să sar pe fereastră ori o să-mi scot pantalonii în mijlocul străzii şi o să încep să urlu de spaimă. Leni: Trebuie să faci ceva, Mihail. Mihail Sebastian: Ce aş putea întreprinde?

Leni: Trebuie să faci ceva, Mihail, ca să scapi de sentimentul ăsta jalnic de aprehensiune. Trebuie neapărat să faci ceva! Mihail Sebastian: Dar ce? Leni: Scrie teatru. Mihail Sebastian: Tu glumeşti? Leni: Eu vorbesc foarte serios. Mihail Sebastian: Dar pentru cine şi la ce bun, Leni? Leni: Scrie pentru mine. Mihail Sebastian: Dar eu am nevoie de bani. Ca să-mi cumpăr, de exemplu, ceva de mîncare sau medicamente. Ca să-ţi cumpăr ţie ciocolată sau ţigări. Leni: Eu nu-ţi pot împrumuta bani, Mihail, chiar şi dacă îţi trebuie pentru a mă servi pe mine cu ciocolată şi ţigări. Mihail Sebastian: Nici nu mă gîndeam să-ţi cer ţie bani. Leni: Şi totuşi încearcă să scrii. Mihail Sebastian: Dar un text de teatru dacă nu e montat e un text mort. Cine o să monteze astăzi un scriitor evreu? Nicuşor intrînd pe uşă. Nicuşor: Eu am să te montez, bătrîne. Mihail Sebastian: Tu? Nicuşor: Da, eu. Mihail Sebastian: Ai auzit toată discuţia? Nicuşor: Fără să vreau. Mihail Sebastian: Nu te învinuiesc. Dar asta înseamnă că ştii în ce stare mă aflu. Nicuşor: Ştiu. Toată Capşa ştie. Mihail Sebastian: E uimitor pentru că atunci cînd am fost la Capşa Ion Barbu, Constantin Noica şi Panait Istrati nu mi-au răspuns la bonjur, iar Victor Eftimiu, Nichifor Crainic şi Octavian Goga şi-au întors capul în altă parte, oarecum demonstrativ, la fel cum îţi fereşti brusc ochii atunci cînd vezi un cîine defecînd pe stradă. Nicuşor: Nu de la ei am aflat cum o duci. Mihail Sebastian: Dar de la cine? Nicuşor: De la Mircea Eliade care tocmai se întorcea de la premiera piesei sale Iphigenia şi s-a oprit să bea o cafea peste drum de teatru. Mihail Sebastian: Ciudat mai este şi Eliade. El este şi cu legionarii, dar şi cu cei contra cărora luptă antisemiţii. Dar nu-l judec. Eliade tot timpul a ştiut să se descurce mai bine în viaţa asta decît am putut-o face eu. Nicuşor: Dacă scrii un text pentru teatrul nostru, ţi-l montez. Mihail Sebastian: Aceasta e o propunere?

Nicuşor: Da, putem spune şi aşa. Mihail Sebastian: Curios. Nicuşor: Cînd am auzit că ai ajuns la ananghie, am venit să te ajut. Mihail Sebastian: Îţi mulţumesc. Nicuşor: Îndată ce-l scrii, ţi-l pun în scenă. Mihail Sebastian: Am nevoie de bani, Nicuşor. Îmi trebuie cît mai mulţi bani şi cît mai urgent. Nicuşor: Atunci apucă-te de muncă, Mihail, ce mai aştepţi? Mihail Sebastian: Dar nu ştiu despre ce să scriu. Nicuşor: Inventează şi tu ceva. Mihail Sebastian: Dar nu-mi trece nimic prin minte. Nicuşor: În această epocă nasoală merg numai chestiile uşurele. Numai alea care nu au nici o legătură cu vremurile în care trăim. Mihail Sebastian: Zi mai departe. Nicuşor: Teatrul nostru are nevoie de ceva vesel, uşor, romantic, care să nu te oblige la nimic şi care să nu-ţi amintească de asasinarea lui Duca sau a lui Mihai Stelescu. Mihail Sebastian: Sau de faptul că studenţilor evrei, în unele universităţi, nu li se dă voie să mănînce în aceleaşi cantine cu studenţii români. Sau că evreilor în unele oraşe nu li se mai permite să se plimbe prin parcuri. Nicuşor: Exact. Mihail Sebastian: Sau că avocaţii evrei sunt daţi afară de la lucru, iar unor prorpietari evrei li se confiscă averea sau li se incendiază casele. Sau de atentatele care au avut loc la unele sinagogi şi în timpul unor spectacole evreieşti. Sau de unii evrei care sunt bătuţi direct pe stradă, fără nici o explicaţie. Nicuşor: Exact. Mihail Sebastian: M-au căutat şi pe mine zilele astea nişte tipi îmbrăcaţi în cămăşi verzi , apoi unii în cămăşi albastre, apoi unii cu bustul gol, dar nu m-au găsit acasă, m-am ascuns la spălătoreasa mea şi…, deocamdată, am scăpat. Pînă la urmă însă vor da ei şi de mine. Nicuşor: Îţi aştept piesa. Teatrul nostru are nevoie de o comedie…care să-i ajute pe spectatori să fugă din realitate şi să uite, măcar pentru o clipă, de ororile din jur. Mihail Sebastian: Din păcate, comedii uşurele nu am scris niciodată. Nicuşor: Dar Jocul de-a vacanţa? Mihail Sebastian: Jocul de-a vacanţa nu-i o comedie subţirică. Nicuşor: Nu am vrut să te ofensez. Mihail Sebastian se uită pe fereastră. Nicuşor: Altfel nu va trece.

Mihail Sebastian: Voi încerca. Nicuşor: Scrie o melodramă facilă, care să nu te solicite să gîndeşti şi pe care s-o poţi uita imediat ce-ai ieşit din teatru. Mihail Sebastian: Bine, am să încerc. Nicuşor: În definitiv, alegerea îţi aparţine. Mihail Sebastian: Aici însă nu pot scrie nimic. Nicuşor: Te înţeleg. Mihail Sebastian: Mi-e frică să nu mă trezesc cu legionarii ori cu oamenii lui Goga sau ai lui Cuza în faţa mesei de scris. În cazul ăsta, nu ştiu dacă voi mai putea scrie comedii frivole. Probabil, îţi dai seama de ce. Mi se pare că bate cineva în uşă. Nicuşor: Eu am tuşit. Mihail Sebastian ascultă încordat. Se aud bătăi repetate în uşă. Mihail Sebastian: Şi totuşi îmi pare că bate cineva în uşă. Nicuşor: Am tuşit eu din nou. Mihail Sebastian: Ba nu, e cineva la uşă. Mihai Sebastian deschide, brusc, uşa. Un bărbat între două vîrste care stătuse cu urechea lipită de uşă fuge, speriat, pe scară. Mihail Sebastian: Ei, aţi văzut? Aici nu pot scrie nici măcar un rînd. Nicuşor: Pleacă undeva să scrii! Mihail Sebastian: Dar unde? Nicuşor: La Buşteni. Mihail Sebastian: Da, dar nu am bani pentru asta. Nicuşor: Împrumută de la cineva. Mihail Sebastian: Tu nu ai. Nicuşor: Eu n-am. Dar tot eu îţi aştept piesa. Cînd e gata, caută-mă. Dar e musai să fie o comedie, Mihail, sau cel puţin o melodramă şi, orice ţi-ar ieşi, să fie cît mai simpluţă posibil. Nicuşor pleacă. Intră Camil Petrescu. Mihail Sebastian: Camil, nu ştiu pentru ce ai venit, ai să-mi spui mai tîrziu, dar eu vreau să te rog să-mi împrumuţi nişte bani ca să mă pot retrage pe vreo două luni la Buşteni. Ai putea să-mi dai vreo douăzeci de mii de lei? Camil Petrescu: Eu bani nu am, Mihail. Nu am de unde să-ţi dau, în schimb, îţi pot da pe gratis o idee. Mihail Sebastian: Te ascult! Camil Petrescu: Fă şi tu ceva. Mihail Sebastian: Ce anume?

Camil Petrescu: Porneşte, de exemplu, o afacere. Mihail Sebastian: O afacere? În asemenea timpuri? Camil Petrescu: Da, în asemenea timpuri. Mihail Sebastian: Şi ce afacere mă sfătuieşti să iniţiez? Camil Petrescu: Deschide o berărie. Mihail Sebastian: Cred că glumeşti. Camil Petrescu: Ba nu glumesc deloc pentru că tocmai în cartierul tău nu există o berărie şi toată lumea e nevoită să se care pe urlaţi, dar dacă ai deschide aici o berărie, te-ai îmbogăţi peste noapte şi nu ai mai cere bani de la mine, ba poate chiar, îmi vei da mie pe datorie nişte parale. Mihail Sebastian: Scuze că am îndrăznit să-ţi cer bani, cînd, de fapt, aş putea fi atît de bogat, încît să te împrumut eu pe tine. Camil Petrescu: Dacă nu-ţi convine această afacere atunci vinde ceva din casă: covorul ăsta de pe perete, mobila, divanul. Orice. De altfel, fotoliile astea şi eu ţi le-aş putea cumpăra, sigur mai scăzînd din preţ. Exact de asemenea fotolii am nevoie ca să mă relaxez după orele pe care le petrec zilnic în faţa mesei de scris. Mihail Sebastian: Dar eu fotoliile nu vreau să le vînd şi nici covorul şi nici mobila. Mie îmi trebuie 20000 de lei. Ca să ajung la Buşteni. Numai 20000 de lei. Doar pentru două luni. Teatrul Naţional mi-a comandat o melodramă care mă va umple de bani. Împrumută-mă cu 20000 de lei pe care am să ţi-i întorc peste două luni cînd am să-mi iau onorariul meu barosan de la Teatrul Naţional. Camil Petrescu pleacă. Mihail Sebastian: Camil Petrescu devine invizibil cînd îi cere cineva bani. Dar pentru ce a venit şi ce-a vrut să-mi comunice? Camil, ce-ai vrut să-mi spui? Cami Petrescu deschide uşa. Camil Petrescu: Am venit la tine cu o birjă, Mihail, ca să-ţi spun că tot tirajul ultimei mele cărţi care e în jur de 50 000 de exemplare s-a epuizat în mai puţin de patru luni. Sunt cel mai vîndut romancier contemporan, Mihail. Şi mai vreau să-ţi spun ceva. Birjarul care m-a adus încoace, sub palton, purta o cămaşă verde. El mi-a spus că pe călătorii evrei îi duce direct la abator. Camil Petrescu pleacă. Intră Nae Ionescu. Mihail Sebastian: Tu, aici? Nae Ionescu: Da, eu. Am venit să te iau ca să mîncăm în crîşma de peste drum. Mihail Sebastian: În crîşma de peste drum? Nae Ionescu: Da, în crîşma de peste drum. Mihail Sebastian: Da de ce anume în crîşma de peste drum? Nae Ionescu: Pentru că numai acolo putem vedea un evreu care a înnebunit. Este inclus în meniu. Bineînţeles că, din cauza asta, mîncarea e mai scumpă decît înainte sau decît în alte părţi, dar merită efortul. E foarte haios individul. Pretinde că are patru găuri mari în cap. Toată lumea se tăvăleşte pe jos cînd îl vede. Toţi se ţin de burtă cînd intră în crîşmă. E foarte distractiv. A înnebunit cînd s-a trezit la Băneasa sub un morman de cadavre. Băuse prea mult în ajun şi nu ţine minte cum a ajuns acolo. Nu vrei să-l vezi? Victor Eftimiu, Davidescu, Ion Marin Sadoveanu, Comarnescu sau Marieta Sadova sunt deja acolo. E tare caraghios individul. Este inclus în meniu. Tu nu vrei să-l vezi? Te pot împrumuta eu cu bani dacă n-ai.

Mihail Sebastian: Ce nu fac comercianţii români pentru a-şi atrage clienţii, includ în program chiar şi evrei nebuni. Nae Ionescu: Da, sunt foarte inventivi. Bani poţi face din orice, Mihail, numai să vrei să-i faci. Am venit să te chem să ne uităm la acest evreu care a înnebunit. Nu vrei să vii să-l vedem? Nae Ionescu pleacă. Mihail Sebastian: Oamenii plătesc dublu o ciorbă de burtă doar ca să rîdă de un evreu care a luat-o razna. Să-mi scriu treaba asta în jurnal, după care să mă car cît mai repede posibil din oraşul ăsta. Cît mai repede. Îmi trebuie doar douăzeci de mii de lei ca să pot evada din Bucureşti. Îmi trebuie doar douăzeci de mii de lei ca să pot scrie, dar nu ştiu de unde aş putea face rost de bani. Cred că ideea lui Camil e bună, am să-mi pun în gaj tot ce am în casă. Din păcate însă, eu sunt evreu şi nu ştiu dacă o să vrea să mi le amaneteze cineva cînd mi le pot lua şi pe degeaba, aşa cum fac cu toţi evreii din Bucureşti pe care i-au deposedat de magazine, băcănii sau farmacii. Leni: De mobila asta mai avem nevoie. Lasă că am să-mi amanetez cerceii şi inelele mele. Mihail Sebastian rămîne să asculte muzică. Un Vivaldi. Peste cîtva timp se întoarce Leni. Mihail Sebastian: Ai reuşit? Leni: Da. Iată banii. Mihail Sebastian: Mulţumesc, draga mea. Leni: Condiţiile sunt însă dure. Dacă nu vom întoarce banii într-o lună, voi pierde inelele şi cerceii mei. Mihail Sebastian: Sunt sigur că voi putea întoarce banii. Dar soţul tău ştie că eşti la mine? Leni: Chiar el m-a convins să te caut. Mihail Sebastian: Adică şi-a conjurat soţia să-şi caute amantul. Leni: Exact, şi mi-a mai spus să mă întorc abia după se va termina coşmarul ăsta. Gata, pleci? Mihail Sebastian: Da, plec. Draga mea Leni, astăzi plec la Buşteni. Draga mea Leni, adio, eu mă retrag la Buşteni să scriu. Nu ştiu despre ce va fi piesa mea, dar eu mă car la Buşteni să o scriu. Mă voi întoarce cu o bombă în Bucureşti, draga mea Leni, cu o bombă! Eu merg la Buşteni, draga mea Leni, să scriu o melodramă uşoară şi vaporoasă, o melodramă care te va face să rîzi pînă la lacrimi şi să uiţi de vremurile nasoale în care trăim. Mihail Sebastian, făcîndu-şi bagajele. Mihail Sebastian: Nu ştiu de ce, dar acum cînd plec spre Buşteni să scriu această melodramă îmi amintesc cum prieteneii mei cei mai buni -Eliade, Cioran, Nae Ionescu, Camil Petrescu, Eugen Ionescu - n-au vrut să-mi deschidă uşa şi să mă primească înăuntru, atunci cînd legionarii mergeau din poartă în poartă căutînd evrei, deşi, la despărţire, fiecare dintre ei, mă asigura că sunt solidari cu mine. Nu ştiu dacă m-ar fi ridicat şi pe mine, dar mi-a fost frică şi am hotărît să nu dorm noaptea în garsoniera mea de pe Calea Victoriei. M-am ascuns la spălătoreasa mea. Vreo cîteva nopţi am dormit în acelaşi pat cu bărbatul ei umflat de băutură care sforăia fără întrerupere. Cred că nici măcar nu bănuia că nu dormea alături de nevastă-sa. Mihail Sebastian, făcîndu-şi bagajele. Mihail Sebastian: Mai multor evrei le-au extirpat coaiele, iar cei care au rămas cu testiculele întregi au fost aruncaţi în puşcării. Mihail Sebastian, făcîndu-şi bagajele. Mihail Sebastian: În una din nopţile alea în apropierea Teatrului Naţional a fost ridicat un orologiu uriaş care trebuia să indice ora exactă a României. La un moment dat, orologiul s-a defectat, iar Nae Ionescu s-a apucat să-l repare. El a chemat toată lumea care scria sau citea Cuvîntul. A încercat după ceasurile celor din piaţă să fixeze noua oră a României. Decalajul

dintre ceasurile lui Cioran, Mircea Eliade, Ion Barbu, Eugen Ionescu sau Camil Petrescu era însă atît de mare, încît Nae Ionescu s-a dat bătut, astfel încît ceasul ăla arată şi acum o oră aiurea. În ziua aceea cînd s-a defectat orologiul m-au dat afară de la tribunal. Din ziua aceea am rămas pe drumuri. Din ziua aceea nimeni nu a mai vrut să mă publice şi să mai audă de mine. Nu ştiu de ce îmi amintesc de lucrurile astea tocmai acum cînd mă îndrept spre Buşteni ca să-mi scriu comedioara mea veselă care trebuie să mă scoată din mizerie şi să mă ajute să nu-mi ies din minţi. Nu ştiu de ce. SCENA 2 Buşteni. Interiorul unei camere de pensiune. Mihail Sebastian: Atunci nu am putut scrie nimic şi am pierdut inelele şi cerceii lui Leni. Între timp, a murit Nae Ionescu, iar Sima şi Antonescu au format un guvern naţional-legionar, apoi a început răzbelul dintre ei. Între timp, a fost asasinat Armand Călinescu şi a fost castrat Nicolae Iorga . Între timp, nemţii au ocupat Parisul, iar eu am vrut să mă sinucid. Mihail Sebastian se plimbă nervos prin cameră. Mihail Sebastian: Acum sunt din nou la Buşteni unde am ajuns după ce mi-am pus în gaj, de data aceasta, toată mobila din casă şi iarăşi vreau să scriu o comedioară veselă, dar nu pot scrie nimic. Îndată ce mă aşez la masa de scris văd faţa evreului care a înnebunit trezindu-se în pădurea de la Băneasa în mijlocul unui morman de cadavre, îl văd cum venea la Gambrinus şi pretindea că are patru găuri mari în cap şi Marieta Sadova sau Nicolae Davidescu se prăpădeau de rîs cînd îl zăreau, văd chipul vecinei mele trimisă, desculţă, în Transnistria doar pentru că s-a întors acasă după ora 9 seara, văd ochii lui Iorga ieşiţi din orbite atunci cînd l-au prins nişte tipi îmbrăcaţi în cămăşi verzi. Ochii lor mă ţintesc dindărătul foii de hîrtie. Sunt nişte priviri galbene care pur şi simplu mă dezarmează. Mă ard. Mă sfredelesc. Mă paralizează. Dindărătul foii apar nişte figuri jalnice, încovoiate, apar coloane de evrei care traversează pe jos cîmpiile din Transnistria şi se uită rugător la mine. Rup foaia şi iau alta, acelaşi lucru, aceeaşi poveste. Mă tem că m-am ţicnit. Mă tem că am luat-o razna. Dar e destul să mă ridic de la masă ca toate chipurile astea necăjite să dispară. Dar cînd mă aşez iarăşi, din nou mă sfredelesc din spatele foii ochii băcanului evreu de la colţ care a înnebunit şi pe seama căruia se distra Nae Ionescu împreună cu Constantin Noica, mă urmăresc ochii celor de pe Struma care s-a cufundat în Marea Neagră, printre ei fuseseră şi cîţiva colegi de-ai mei de şcoală şi puteam să fiu şi eu printre ei. Mai am doar o săptămînă ca să scriu melodrama, dar nu-mi iese absolut nimic. Toate subiectele pe care le am se spulberă în faţa foii de hîrtie din spatele căreia apare avocatul evreu care a fost dat jos din tramvai din cauza originii sale etnice. Văd sute de avocaţi şi medici evrei puşi să rînească zăpada din Bucureşti, goi, fără nici un fel de îmbrăcăminte, hainele lor fiind rechiziţionate de către statul român. Apare un militar. Militarul: Am venit să vă anunţ că, în cel mai scurt timp Leningradul va fi izolat de Moscova. Nu vă bucuraţi? Mihail Sebastian: Sigur că mă bucur. Militarul pleacă. Sebastian rămîne singur. Mihail Sebastian umblă nervos prin cameră. Mihail Sebastian: Nu pot scrie nimic. Nimic. Apare militarul. Militarul: Dragul meu, am venit să te informez că Leningradul se va preda în cinci ore. Militarul pleacă. Sebastian rămîne singur. Mihail Sebastian: Ca să scrii, trebuie să poţi uita realitatea, trebuie să poţi uita toate aceste lucruri hidoase, trebuie să uiţi că în jur e război, trebuie să uiţi că soldaţii nemţi înaintează, trebuie să uiţi cum unor evrei în Văcăreşti le-au dezbătut dinţii de aur din gură, trebuie să uiţi cum anticarului evreu de pe Dîmboviţei i-au tăiat degetele ca să-i ia inelele, trebuie să uiţi că aerul pe care-l respiri miroase tot mai greu, trebuie să uiţi că în încăperile astea unde stai e foarte frig şi nu e lumină. Trebuie să uiţi că eşti evreu. Trebuie să uiţi că eşti om. Trebuie să uiţi că trăieşti în România. Trebuie să uiţi toate astea, dar eu nu pot uita nimic. Apare militarul. Militarul: Dragul meu, am noutăţi proaspete. Leningradul deja a fost izolat de Moscova. Leningradul se va preda în două ore.

Militarul pleacă. Sebastian rămîne singur. Mihail Sebastian: Dacă aş scrie măcar un singur rînd aş fi salvat. Dar nu pot şi nici măcar nu mai am putere să văd cum foile de hîrtie au devenit un fel de ecran pe care se derulează imagini cu mii de evrei trimişi în ghetouri, străbătînd desculţi cîmpiile vaste din apropierea Bugului, prăbuşindu-se pe drumurile pline de praf şi de sînge ale Transnistriei. Printre ei sunt şi unii prieteni de-ai mei. Aceleaşi imagini îmi apar în faţa ochilor şi atunci cînd vreau să fac curat în cameră şi atunci cînd vreau să mă bărbieresc, să miă spăl pe dinţii, să mă spăl pe picioare, să-mi calc hainele. Mihail Sebastian umblă nervos prin cameră. Mihail Sebastian: Nu ştiu ce să mai fac ca să le uit şi să scap de ele. Apare militarul. Militarul: Hersonul este al nostru de trei săptămîni, Kievul s-a predat acum o oră, în Poltava am intrat în urmă cu zece minute şi, peste tot, lumea ne-a întîmpinat cu pîine şi sare. Mihail Sebastian: Nu mai ştiu ce să mai fac. Militarul: Leningradului o să cadă peste o oră şi jumătate. Militarul pleacă. Sebastian rămîne singur. Mihail Sebastian: Nimic nu-mi iese, am incercat zeci de variante, dar degeaba, nu-mi iese nimic. Mi-am pierdut puterea şi cheful de-a scrie. Nu mai pot scrie nici măcar un rînd, cu toate că altă ieşire nu am decît să scriu, pur şi simplu sunt condamnat să scriu această melodramă lacrimogenă ca să ies din mizerie şi să fac rost de nişte bani cu care să-mi pot plăti întreţinerea şi să-mi cumpăr ceva de mîncare, altă ieşire nu am decît să scriu, dar nu pot. Cu mulţi ani în urmă am avut un coşmar, mă trezeam urlînd de spaimă în puterea nopţii, speriat că mi-am pierdut capacitatea de-a scrie. După aia, nu m-a mai părăsit niciodată un sentiment de teamă că, într-o bună zi, ceea ce am visat se va petrece şi în realitate şi, iată, mi se întîmplă. Iau pixul în mînă, dar nu pot scrie. Dumnezeule, nu pot scrie. M-a ajuns din urmă ceea de ce mă temeam cel mai tare. Deja de cîţiva ani nu mai sunt în stare să produc nimic. Cum să mă întorc însă în Bucureşti cu mîinile goale, cînd am de dat înapoi o grămadă de datorii, cînd n-o să am din ce trăi mai departe? Am datorii pînă şi la cei care astăzi sunt de cealaltă parte a baricadei, am datorii la Eliade, şi Cioran, şi chiar şi la unii oameni de-ai lui Antonescu. Cum am să-mi mai recuperez acum lucrurile amanetate, picup-ul meu, discurile mele, muzica mea de Bach sau de Mozart? Cum să mă întorc în oraşul ăla duşmănos fără să am ce oferi? Cum să trăiesc de acum încolo? La ce bun? În ce fel? Toată lumea mă aşteaptă să vin cu o bombă, iar eu voi veni cu buzele umflate. Numai mie mi se putea întîmpla una ca asta. Numai mie. Dar nici să rămîn mai departe aici nu mai pot fiindcă imediat cum iau pixul în mînă văd chipurile desfigurate ale evreilor torturaţi în lagăre, văd evrei dezbrăcaţi în mijlocul străzii şi bătuţi măr, văd ochii lor deznădăjduiţi care mă sfredelesc din ferestre, din pereţi, din lampa pe care o aprind pe masă, din fotografiile din album, din florile proaspete de pe masă, din oglinda în care mă uit. Dumnezeule, sunt nevoit să mă întorc înapoi cu mîinile goale doar ca să scap de aceste imagini care mă urmăresc peste tot. Eliade putea scrie în orice condiţii, chiar şi cu toată Garda de Fier de faţă. Nici pe Camil Petrescu care mă sfătuia să-mi deschid o afacere ca să se poată împrumuta de la mine nu-l împiedică să scrie ceea ce se întîmplă. Nici pe Cioran. Numai pe mine mă încurcă. Dar ei vor ajunge mai departe decît mine şi vor realiza mai multe în viaţa asta, pe cînd eu, mă îndoiesc. Chiar şi dacă legionarii au fost zdrobiţi de oamenii lui Antonescu , tot Cioran sau Eliade sunt pe val. Nu însă şi eu. Pentru că ei pot scrie în orice condiţii. Pentru că ei ar putea scrie chiar şi atunci cînd ar fi bătuţi oameni în faţa lor. Mai bine m-aş duce de bună voie la poliţie şi i-aş ruga să mă trimită şi pe mine în vreun ghetou din Transnistria. SCENA 6 Pe peronul gării din Buşteni. Şeful gării: Vreţi să părăsiţi oraşul nostru, domnule? Mihail Sebastian: Da, vreau să plec din orăşelul dumneavoastră. Şeful gării: Păcat, pentru că oraşul nostru este atît de frumos. Mihail Sebastian: Sunt de acord că e pitoresc orăşelul dumneavoastră, dar eu, oricum, vreau să plec. Şeful gării: Dar nu e nici un tren care merge la ora asta spre Bucureşti.

Mihail Sebastian: Nu mă voi clinti de aici pînă nu va veni unul. Şeful gării: Primul tren care se va opri în Buşteni şi va merge după aceea la Bucureşti va veni abia peste cinci ore. Mihail Sebastian: Am să-l aştept. Şeful gării: Tocmai cinci ore? Mihail Sebastian: Da, cinci ore. Şeful gării: Aici? Mihail Sebastian: Da, aici. Şeful gării: Regulamentul nu vă permite să staţi pe peron cînd nu e nici un tren în gară. Dumneavoastră încălcaţi regulamentul. Mihail Sebastian: Dar nimeni nu ştie că-l încalc. Şeful gării: Ştiu eu. Din spatele gării apar nişte fete îmbrăcate în uniforme şcolare. Şeful gării: Da voi ce căutaţi aici? Am să mă plîng domnişoarei Cucu că iar aţi venit să vedeţi trenul. Domnişoară Cucu! Domnişoara Cucu le alungă pe fete de pe peron. Şeful gării: Domnule, nici dumneavoastră n-aveţi voie să staţi pe peron cînd nu e nici un tren în gară, aşa scrie în regulament. Mihail Sebastian: Luaţi, vă rog, banii ăştia. Şeful gării: Conform regulamentului, în anumite cazuri excepţionale, mai pot fi şi excepţii. Mihail Sebastian: Dar chiar nimic nu trece la ora asta? Şeful gării: La ora asta prin gara noastră trece doar acceleratul de Sinaia, dar el niciodată nu se opreşte la noi. Dar ce se petrece? Mihail Sebastian: Ce se întîmplă? Şeful gării: Acceleratul de Sinaia îşi încetineşte viteza, frînează şi se opreşte în gara noastră. Aşa ceva nu s-a mai întîmplat niciodată de cînd sunt eu şeful gării. Staţi, dar ce se petrece? Din tren e coborîtă o doamnă fără bilet. Aşa ceva nu a mai avut loc niciodată în oraşul nostru. Am să am ce povesti mîine la tractir. Ce elegantă e! Nici o femeie din oraşul nostru nu are o asemenea rochie… decoltată. Şi ce picioare lungi mai are, frate! Domnule, urcaţi mai repede în tren în locul doamnei fără bilet. Urcaţi, urcaţi! Ce mai aşteptaţi? SCENA 7 Garsoniera lui Sebastian. Draperiile sunt trase. Sebastian aprinde o lumînare cu care traversează camera. Leni: Vrei o ceaşcă de ceai? Mihail Sebastian: Da, vreau. Cineva bate în uşă. Apare militarul. Militarul: Stingeţi lumina! Mihail Sebastian stinge lumînarea.

Mihail Sebastian: Mersi pentru ceai. Leni: Deşi nu ştiu cum ai să-l bei în întuneric. Voiam să-ţi ofer şi ceva de mîncare, dar mai bine să aşteptăm pînă o să ne dea voie să aprindem lumînarea. Mihail Sebastian: Eu am să beau ceaiul pe întuneric şi tot pe întuneric pot şi să mănînc. Leni: Îţi aduc imediat nişte cîrnaţi şi pîine. De undeva din spate apare militarul. Militarul: Evreii marţia nu au voie să mănînce pîine şi cîrnaţi. Totodată, vreau să vă anunţ că pîinea şi cîrnaţul vă sunt confiscate de către statul român. Armata română care asediază Odesa are nevoie de pîinea şi cîrnaţul dumneavoastră! Militarul dispare. Afară se aud strigăte şi împuşcături. Leni: Ai scris ceva? Mihail Sebastian: Nimic. Leni: Nimic? Mihail Sebastian: Da, nimic. Leni: Groaznic. Leni: Şi chiar nu a avut loc nimic deosebit în Buşteni care să te provoace să scrii? Mihail Sebastian: Nu s-a întîmplat nimic. Leni: Dar tu cum ai ajuns la Bucureşti, la ora asta? Mihail Sebastian: Dintr-o întîmplare. Leni: Adică? Mihail Sebastian: Pentru prima dată de cînd există Buşteniul în gară s-a oprit acceleratul Sinaia-Bucureşti care, pînă atunci, trecea vîjîind pe acolo. Leni: Dar de ce s-a oprit? Mihail Sebastian: Pentru a fi dată jos o doamnă foarte elegantă care nu avea bilet. Leni: Iată piesa. Mihail Sebastian: Cum? Leni: Iată piesa. Mihail Sebastian: Crezi? Leni: Sunt sigură de asta. Şi altceva, ce ai mai văzut altceva? Mihail Sebastian: Erau şi nişte fete îmbrăcate în uniforme şcolare care veniseră să vadă trenul şi pe care le-a alungat de acolo o profesoară de-a lor, o oarecare domnişoara Cucu. Leni: Aceasta e piesa.

Mihail Sebastian: Vorbeşte mai clar. Leni: Imaginează-ţi ce s-a petrecut în continuare, după ce ai plecat! Hai, fă un efort! Mihail Sebastian: Îmi imaginez. Leni: Hai, hai. Mihail Sebastian: Şeful gării era foarte gras. Leni: Lasă-l acum pe şeful gării. La el o să revenim mai tîrziu. Încearcă să-ţi imaginezi ce s-a petrecut mai departe cu doamna aia foarte elegantă. Mihail Sebastian: Doamna aia a fost lăsată într-un orăşel provincial unde nu ştie pe nimeni, fără nici un ban în buzunar. Leni: Pînă aici e foarte bine. Mihail Sebastian: O femeie foarte frumoasă a nimerit într-un orăşel prăfuit de provincie în care niciodată nu ar fi crezut că va ajunge. Leni: În ce era îmbrăcată? Mihail Sebastian: Într-o rochie de seară, cu toate că afară era foarte firg. Leni: Şi ce mai avea la ea? Mihail Sebastian: Nimic. Leni: Nu e bine să nu aibă nimic la ea. Mihail Sebastian: Avea o poşetă goală. Leni: Excelent, numai că poşeta nu trebuie să fie goală. Mihail Sebastian: Dar ce putea avea în geantă? Leni: Nu ştiu ce, dar ceva trebuia să aibă. Mihail Sebastian: Avea nişte fise de la… Leni: Aşa, aşa, zi mai departe. Mai fă, te rog, un efort. Mihail Sebastian: Avea nişte fise de la cazinou. Leni: Eşti pe drumul cel bun. Mihail Sebastian: Îmi imaginez că s-o fi certat cu iubitul ei, la cazinou. Leni: Da, da, da. Mihail Sebastian: S-au certat din cauză că… Leni: Nu contează de ce s-au certat, important e că l-a părăsit. Mihail Sebastian: Da, l-a părăsit. Leni: Minunat. Mihail Sebastian: În acel orăşel uitat de toată lumea întîlneşte un profesor de astronomie de care se îndrăgosteşte vorbind o

noapte întreagă despre steaua descoperită de acesta. Leni: Piesa e aproape gata. Mihail Sebastian: Dimineaţa însă acea lume mirifică abia înfiripată se prăbuşeşte cînd apare iubitul ei pe care l-a abandonat la cazinou. Leni: Dragul meu, piesa ta e gata. Mihail Sebastian: Crezi că merită să scriu despre asta? Leni: Sigur că merită. Mihail Sebastian: Dar nu e prea banal şi lacrimogen. Leni: E. Mihail Sebastian: Sigur că e. Leni: Dar asta vrea publicul, asta vrea Nicuşor, asta vrea Teatrul Naţional, asta vrea Sică, asta vrea Marieta Sadova, asta vrea Lucia Demetriade, asta vreau eu, asta vrea soţul meu, în cele din urmă. Asta vrea critica. Asta vor toţi. Mihail Sebastian: Atunci mă aşez să scriu. Leni: Şi cît mai repede. Între timp, eu am să mă duc să-i fac ceva de mîncare soţului meu. Mihail Sebastian: Du-te! Dacă nu aş avea nevoie de bani, niciodată nu m-aş fi apucat să scriu o porcărie ca asta. Niciodată. Crede-mă! Apare de undeva din spate militarul. Militarul: Am venit să vă luăm rufele de pat! Mihail Sebastian: Ce? Militarul: Am venit să vă luăm rufele de pat! Mihail Sebastian: Care rufe de pat? Militarul: Cele pe care le aveţi în casă. Mihail Sebastian: Luaţi-le. Militarul: Dar aveţi numai rufe de pat vechi. Mihail Sebastian: Altele nu am. Militarul: Noi avem nevoie de rufe de pat noi. Mihail Sebastian: Altele nu am. Militarul: Dar de ce ni le daţi fără entuziasm? Daţi-ni-le cu bucurie, zîmbind. Iată aşa. Acum e altceva. Militarul pleacă. Intră Camil Petrescu. Camil Petrescu: Dragă Mihail, dacă Antonescu mi-ar fi cerut mie sfatul, am fi ocupat demult Odesa fără nici un fel de jertfe. Mihail Sebastian: Şi ce sfat i-ai fi dat?

Camil Petrescu: Să-i pună pe evrei să asedieze Odesa. În felul acesta, am fi împuşcat doi iepuri deodată: am fi scăpat şi de evrei, şi Odesa am fi luat-o fără nici un fel de jertfe. Mihail Sebastian: Să-mi notez în jurnal ceea ce-mi spui. Dacă Odesa ar fi fost asediată de evrei, armata română ar fi luat-o cu mîinile goale. România ar fi cîştigat demult războiul, dacă mareşalul ar fi coordonat cu Camil Petrescu toate acţiunile militare. Păcat că-s aşa de proşti militarii români. Camil Petrescu pleacă. Sebastian singur. Mihail Sebastian: I-ai făcut de mîncare soţului tău? Leni: I-am făcut. Mihail Sebastian: Ce? Leni: Cartofi prăjiţi cu jumere. Mihail Sebastian: Şi i-au plăcut? Leni: Nu ştiu de ce, dar astăzi nu a vrut să pună nimic în gură. Tu vrei să îmbuci ceva? Mihail Sebastian: Nici eu nu vreau să mănînc nimic. Leni: Iarăşi scrii în jurnal. Sper că nu transcrii discuţia noastră? Mihail Sebastian: Nu, nu discuţia noastră. Leni: Şi atunci ce scrii? Mihail Sebastian: Îţi citesc. „Văzîndu-l pe şeful gării care nu mă lăsase pe peron din respect pentru regulament mi-am amintit de Cioran care a plecat din România cu prima ocazie care i se ivise, deşi tocmai el a salutat ascensiunea legionarilor şi politica antisemită din România, dar a tăiat-o din gară imediat ce i s-a ivit prima posibilitate. Şi i s-a ivit. Eu însă am rămas în acest căcat general, cu toate că tocmai eu nu mi-am dorit niciodată aceste guvernări, indiferent că la putere sunt legionarii sau Antonescu. Şi Eugen Ionescu care, înainte, trecea des pe la mine se gîndea doar cum să spele mai repede putina. Şi a plecat, uitînd măcar să-mi spună au revoir la despărţire. Şi Eliade a plecat. Mai întîi, a fost la Londra, iar acum e la Lisabona ca reprezentant al acestui guvern fascist. Eu însă am rămas, contrar voinţei mele. Astăzi am curăţat zăpada din faţa casei. A fost rîndul meu. În ultimul timp curăţ tot mai des această colivie din care nu voi putea ieşi niciodată pentru că am rămas singurul evreu din bloc. Prietenii mei au plecat. Cioran, Ionescu, Eliade, numai eu voi rămîne veşnic aici. Tocmai eu care nu mi-am dorit niciodată ca în România să se înfăptuiască ceea ce are loc astăzi, voi rămîne veşnic aici.” Asta am scris în jurnal. Leni: Dar de ce îţi ţii acest jurnal? Mihail Sebastian: Scriu în jurnal tot ce mi se întîmplă ca după război să mă răzbun pentru tot ceea ce se petrece acum cu mine. Leni: Ca să te răzbuni? Mihail Sebastian: Da, ca să mă răzbun. Leni: Dar de ce nu lucrezi la melodrama pentru Nicuşor? Mihail Sebastian: Pentru că am terminat-o demult. Leni ia maldărul de foi şi începe s-o citească, apoi sare în sus şi aleargă prin odaie strigînd de bucurie. Leni: Piesa e foarte bună.

Îl îmbrăţişează pe Mihail Sebastian. Leni: Piesa e excelentă. Mihail Sebastian: Pe bune? Leni: E o comedie uşoară, simpluţă şi facilă, aşa cum şi ţi-a cerut Nicuşor. Bravo. Mihail Sebastian: Te bucuri că am făcut o melodramă cam tîmpiţică? Leni: Sigur, fiindcă are şanse mai mari să fie jucată şi…să-ţi primeşti banii pe care-i meriţi. Mihail Sebastian: La asta mă gîndeam şi eu cînd am scris melodrama. Leni: Miroiu e zemos şi Mona e vaporoasă. Mihail Sebastian: Crezi că o vor lua? Leni: Sunt sigură. Dumnezeule, ce pitoresc e şeful gării şi cît de tare seamănă cu cel pe care l-ai întîlnit în realitate. Şi domnişoara Cucu, parcă-i Marieta Sadova în carne şi oase. Mă bucur că le-ai băgat în piesă şi pe elevele care nu erau lăsate să vadă acceleratul Sinaia-Bucureşti. Iar Udrea, Udrea e la fel de zănatic ca tine. Un Mozart la Buşteni, dar fără corn englezesc. Du-i mai repede piesa lui Nicuşor. Sebastian merge la Nicuşor, la teatru. Nicuşor: Miroiu e aşa de credul şi de ingenuu că i-ai putea fura pălăria şi el nici măcar nu ar observa asta, iar şeful gării e trăsnit rău. Mihail Sebastian: O montaţi? Nicuşor: Piesa e foarte bună. Mihail Sebastian: Cît îmi puteţi da pe Ursa Mare? Nicuşor: Directorului teatrului nu i-a plăcut domnişoara Cucu, pentru că prea seamănă cu…Marieta, după care e înnebunit mareşalul. Mihail Sebastian: Renunţ la domnişoara Cucu. Nicuşor: Directorul teatrului crede că mareşalul s-ar putea supăra că domnişoara Cucu seamănă cu domnişoara Marieta şi ne-ar putea face scandal. Lui îi este teamă ca oamenii lui Antonescu să nu declanşeze represalii contra teatrului nostru. Mihail Sebastian: Parcă ţi-am spus, renunţ la domnişoara Cucu. Nicuşor: Lui îi este teamă că aceştia ar putea da foc teatrului cînd s-ar juca spectacolul. Mihail Sebastian: Parcă ţi-am spus… Nicuşor: Emilia nu vrea să joace în piesa ta. Mihail Sebastian: Înlocuieşte-o cu altcineva. Nicuşor: Dar ea e cea mai bună şi rolul Monei i se potriveşte ca o mănuşă. Ea ar putea fi cea mai bună Monă din lume. E aeriană, vaporoasă, erotică. Mihail Sebastian: Convinge-o să joace. Nicuşor: Am încercat, dar nu vrea.

Mihail Sebastian: Dă-i un onorar mai gras. Nicuşor: I-am ridicat şi onorarul. Mihail Sebastian: Şi? Nicuşor: N-a acceptat. Mihail Sebastian: Dar de ce? Nicuşor: Ea este, mai nou, amanta lui Victor Eftimiu. Mihail Sebastian: Înţeleg. Nicuşor: Nimeni nu vrea să meargă contra Emiliei, adică contra lui Victor Eftimiu. Nimeni nu vrea să se certe cu ea şi nimeni nu vrea să se bage peste ea, adică peste Victor Eftimiu. Mihail Sebastian: Dar Mimei Ursa Mare i-a plăcut? Nicuşor: I-a plăcut. Mihail Sebastian: Şi ea ar putea fi o Monă destul de aeriană. Nicuşor: Nici ea nu vrea să şi-o pună în cap pe Emilia. Nicuşor: Sică se mai teme că, nu ştiu cum să-ţi spun, şi Camil Petrescu să nu ne facă scandal, iar după el şi ceilalţi dramaturgi, că, la o adică, de ce te montăm anume pe tine şi nu pe ei. Mihail Sebastian: Înţeleg că mi-aţi respins piesa. Nicuşor: Da. Am respins-o. Mihail Sebastian: Dar mi-ai spus că e excelentă? Nicuşor: Da, e foarte bună. Mihail Sebastian: Atunci luaţi-o! Nicuşor: Nici un actor nu vrea să joace în ea. Mihail Sebastian: De ce? Nicuşor: Pentru că nu vrea Emilia. Mihail Sebastian: Înţeleg. Nicuşor: Şi nici Mimi. Mihail Sebastian: Înţeleg. Nicuşor: Mie îmi pare sincer rău, Mihail. Mihail Sebastian: Înţeleg. Nicuşor: Directorul m-a rugat să-ţi mai spun că te va monta atunci cînd vei mai slăbi şi tu un pic. Sică mi-a spus că nu-i va pune niciodată în scenă pe dramaturgii graşi. Mihail Sebastian: Pricep.

Nicuşor: Mie îmi pare sincer rău, Mihail. Mihail Sebastian: Dar măcar nişte bani îmi poţi împrumuta. Nicuşor: Din păcate, nu am nici un ban la mine. Mihail Sebastian: Măcar de o cafea. Nicuşor: Dar, pe bune, sunt lefter. Sebastian se întoarce în garsoniera sa. Intră militarul fără să bată la uşă. Militarul: De ce nu purtaţi steaua în şase colţuri? Mihail Sebastian: Pentru că sînt acasă. Militarul: Nu are importanţă unde sînteţi. Trebuie s-o purtaţi. Chiar şi atunci cînd mergeţi la baie să vă pişaţi trebuie s-o purtaţi! Militarul pleacă. Leni: Ştiam că n-o să-ţi ia piesa, ştiam asta, directorul teatrului e un căcăcios care se pişă pe el de frică. Mihail Sebastian: Se teme să nu protesteze ceilalţi dramaturgi dacă o să mă monteze pe mine. Leni: De asta nu vrea să te monteze? Mihail Sebastian: Da, de asta. Leni: Pe dracu. Mihail Sebastian: Sunt unii dramaturgi care au amante în teatru, sunt unii dramaturgi care au pile la poliţie sau la siguranţa statului, sunt unii dramaturgi care sunt de partea militarilor lui Antonescu, sunt unii care merg la pescuit şi la vînătoare cu Antonescu. Ei ar face scandal dacă ar afla că va fi pus în scenă un spectacol după un text evreiesc. Directorului teatrului îi este frică de reacţia lor furioasă. Leni: Păcat. Mihail Sebastian: Mi-au respins Ursa Mare pentru că nu le-a plăcut că Domnişoara Cucu prea mult seamănă cu Marieta care, la un moment dat, striga prin tot teatru că vrea să-i sugă pula mareşalului. Leni: Nu cred că asta e adevărata pricină. Nu cred că directorul teatrului pe care-l cunosc eu foarte bine căci am fost şi eu cîndva actriţă în teatrul ăla ţi-a citit piesa. La mijloc trebuie să fie altceva. Mihail Sebastian: Emilia mă urăşte încă din perioada cînd se repeta Jocul de-a vacanţa şi tu căpătasei rolul la care jinduise ea. Nu mi-a putut ierta aceasta, de aceea, striga cu voce tare prin tot teatru că nu va juca niciodată în vreun spectacol după vreo piesă de-a mea. Nicuşor mi-a spus că Emilia a procedat aşa pentru că este amanta lui Victor Eftimiu. Leni: În primul rînd, Emilia nu este doar amanta lui Victor Eftimiu, ci şi a lui Camil, dar şi a directorului. Şi lista poate continua. Mihail Sebastian: Ea e şi amanta lui Camil? Leni: Doar despre ea a scris Camil un roman, iar Emilia e foarte mîndră de acest lucru. Mihail Sebastian: Şi cu directorul şi-o pune? Leni: Toată lumea ştie asta în afară de tine.

Mihail Sebastian: Asta explică tot. Leni: Ba nu explică nimic. Mihail Sebastian: Dar ceea ce zice Emilia aia se întîmplă în teatrul ăla. Tu care eşti actriţă ştii mai bine acest lucru. Emilia nu vrea să joace în Ursa Mare şi atunci nici un actor nu mai vrea să joace în Ursa Mare. Nici măcar Mimi. Leni: Ce-i cu Mimi? Mihail Sebastian: Mimi e amanta directorului adjunct, iar între ei e o duşmănie de moarte pentru că unul fusese cu legionarii, iar altul e cu Antonescu. Leni: Dar nu e nici o diferenţă între legionari şi Antonescu. Mihail Sebastian: Asta noi o ştim. Dar nu ei sau ele. Emilia şi Mimi nu au ochi să se vadă. Emilia nu joacă niciodată în spectacolele în care joacă Mimi şi invers. Dar, de data asta, culmea, Mimi a fost solidară cu Emilia. Leni: Nu, nu cred că-i vorba despre frăţietate aici. Mihail Sebastian: Stai, stai, dar de ce Nicuşor mi-a zis că teatrul nu are nevoie de o asemenea piesă, dacă tocmai el mi-a sugerat să scriu această melodramă? Leni: Fiindcă e slab de înger şi repetă mereu ceea ce zic şefii, şi, deoarece directorul teatrului a fost categoric împotriva Ursei Mari şi Nicuşor tot e contra montării ei. Dar adevărata cauză a refuzului este alta. Mihail Sebastian: Dar care-i? Leni: Ei ţi-au respins piesa, fără măcar s-o citească, fiindcă tu eşti evreu, iar Nicuşor a încercat să găsească nişte scuze cît de cît mai civilizate că directorului nu i-a plăcut domnişoara Cucu, că Emilia ar fi amanta lui Victor Eftimiu, uitînd că şi el se culcă cu ea sau oaspeţii mai importanţi de care depinde soarta acestui teatru. Nu cred că cel mai mare scriitor în viaţă, Camil, nu ar suporta să vadă în scenă o altă piesă decît a lui. Adevărul e altul. Adevărul e că nici unul dintre ei nu ţi-au citit textul şi ţi l-au respins doar de aceea că eşti evreu, tot aşa cum nici mie nu-mi mai dau nici un rol în acest teatru fiindcă sunt amanta ta, adică a unui jidan asudat, care miroase urît, este respingător şi are burtă. Mihail Sebastian: Sigur că mi-au respins textul fiindcă sunt evreu şi nu fiindcă ar fi slab pentru că nu există vreun director de teatru în Bucureşti care să citească piese de teatru, ei iau cunoştinţă de ele abia la premieră, iar actorii niciodată nu citesc toată piesa, ci doar rolul pe care-l au de interpretat. Nici o actriţă care o joacă pe Ofelia nu va şti cum se va încheia textul fiindcă rolul ei se sfîrşeşte cu mult înainte de-a se termina piesa. Leni: Eu nu fac aşa. Mihail Sebastian: Tu nu faci, dar ceilalţi fac. Şi vreau să-ţi mai spun ceva dacă tot m-am dezlănţuit de ce dramaturgilor nu le plac actorii pentru că orice actor care iese pe scenă şi trebuie să spună buna ziua, el nu se va adresa partenerului, ci va vorbi întregii lumi, adică, de fapt, nimănui. Cu toate că anume partenerului îi este adresat bonjurul. Nici un actor nu comunică cu celălalt pe scenă. Ei pur şi simplu urcă pe scîndură ca să-şi spună lecţia învăţată din timp, rupîndu-i-se de celălalt. El vrea să-şi spună replica mai repede ca să meargă la o bere. Toate Ofeliile moarte le vei găsi la Capşa, cu toate că spectacolul mai are mult pînă se va sfîrşi. După fiecare ieşire pe scenă şi pînă la următoarea sa apariţie orice Polonius care se respectă coboară la o sută de vodcă şi la un banc cu cumetrii, în barul teatrului. Leni: Nu chiar toţi fac aşa. Mihail Sebastian: Nu toţi, dar foarte mulţi. Apare militarul. Militarul: Am venit să vă anunţ că, în centrul Odesei are loc prima slujbă religioasă după douăzeci de ani. Locuitorimea s-a strîns în piaţă să asculte slujba. Au venit muncitori, comercianţi, ţărani. Deşi plouă, nimeni nu a plecat. La Bug, un artilerist român a doborît un avion sovietic. Mareşalul Antonescu a vuzitat un sat din Buzău care a suferit în urma inundaţiilor. O femeie are 20 de nepoţi şi toţi au plecat pe front. Urmaţi-i exemplu! Un muncitor român şi altul german au capturat un

regiment bolşevic. Urmaţi-le exemplu! Proprietăţile a zece evrei din Buzău au fost repartizate românilor. Făceţi la fel! Evreii sapă un canal în Bacău. Aceste şi alte ştiri le puteţi găsi în almanahul Basarabiei eliberată de sub jugul roşu. Militarul dispare. Leni şi Sebastian rămîn singuri. Leni: Acum după ce nu ai putut vinde piesa, iarăşi va trebui să împrumutăm bani de undeva pentru că nu ne-a mai rămas nici măcar o linguriţă de zahăr în toată casa. Poate soţul meu o să ne dea ceva. Mihail Sebastian: Nu vreau să iau nimic de la Scarlat Froda. Leni: Dar de la cine altcineva? Mihail Sebastian: Nu ştiu de la cine. Leni: Nu mai avem de unde împrumuta bani, căci avem datorii pînă şi la oamenii care nu au ochi să ne vadă. Mihail Sebastian: Ştiu asta. Leni: Avem datorii pînă şi la cei care erau cu legionarii şi acum îl susţin pe Antonescu. Mihail Sebastian: Te rog, măcar nu-mi aminti de asta. Leni: Avem datorii pînă şi la Camil Petrescu, pe care tu nu-l suferi, dar căruia tot tu îi trimiţi scrisori afectuoase în care îi spui cît de tare îl preţuieşti. Mihail Sebastian: Crezi? Leni: Da. Am păstrat ciornele unor scrisori către ele. Vrei să ţi le arăt? Mihail Sebastian: Nu trebuie. Leni: Dar aşa ai procedat şi cu Eliade, Cioran sau Eugen Ionescu pînă să plece din ţară. O făceai doar pentru a împrumuta bani de la ei? Mihail Sebastian: Nu e vroba despre asta. Leni: Dar despre ce-i vorba? Cînd te întîlneai cu ei te purtai aşa de parcă ţi-ar fi cei mai mari prieteni dar cînd rămîneai singur ziceai complet altceva. Nu te înţeleg, Mihail, zici una şi faci complet altceva. Mihail Sebastian: Pur şi simplu nu-i înţelegeam. Pînă să înceapă toată nebunia asta cu cine e român şi cine e evreu, eram foarte buni prieteni şi tu şti foarte bine asta. Noi am ajuns pe baricade opuse fiind prieteni foarte apropiaţi şi încercăm să fim prieteni foarte buni şi în continuare, cu toate că acum împărtăşim idei atît de diferite, chiar antagonice. După şedinţele legionare la care participa, Nae Ionescu mă căuta ca să mergem să bem un vin împreună. Şi mergeam. Şi îl beam. Şi vorbeam despre vrute şi nevrute. Şi ne era foarte bine împreună. Atît eu, cît şi el ne simţeam minunat. Apoi profesorul se ducea din nou la adunări legionare unde ţinea discursuri antisemite înflăcărate, iar eu mă strecuram ca o umbră pe străzi şi mă baricadam în casă tremurînd de frică la orice zgomot pe care-l făceau în stradă cei îmbrăcaţi în cămăşi verzi. Şi apoi din nou venea Nae Ionescu la mine sau Cioran şi Eliade şi mă luau în oraş unde ne băteam prieteneşte pe burtă vorbind despre literatură, după care Nae se ducea la adunările lui legionare, iar Eliade şi Cioran mergeau să mediteze asupra faptului că legionarii erau singurii care luau în serios creştinismul şi biserica , iar eu mă retrăgeam acasă şi tremuram de frică la orice zgomot pe care-l auzeam în stradă. Şi aşa ani de zile. Cum oare puteam fi prieten cu nişte oameni care aveau nişte idei atît de diferite de-ale mele? Pur şi simplu nu înţelegeam. Leni: În sensul ăsta, nici eu nu înţeleg nimic. Mihail Sebastian: Am impresia că dorinţa lor uriaşă de-a schimba din temelii România le-a jucat o festă foarte urîtă. Îmi dau seama că ei voiau binele poporului român, dar nu se putea face treaba asta în detrimentul altor popoare. Mi-e frică să no iau razna atunci cînd mă gîndesc la prietenii mei care vorbeau la modul serios că Zelea s-a jertfit pentru învierea neamului românesc, demonstrînd, prin moartea sa, că poporul roman are vocaţie religioasă şi că are şi el sfinţii săi. Mă tem să nu înnebunesc cînd mă gîndesc la asta. Mi-e frică să nu mă trezesc în plină stradă şi să uit unde e casa mea, şi să uit

drumul înapoi, să uit cine eşti tu sau cine sunt eu, aşa cum i s-o întîmplat unui pianist englez. Singura mea alinare este acest jurnal în care scriu zilnic şi unde povestesc totul. Nu o să le iert nimic. Vor vedea ei după ce se va sfîrşi războiul. Pot să-mi facă orice rău şi să mă umilească oricît de tare ar vrea, mă doare în cot. Cît timp am jurnalul acesta nici răul cel mai mare din lume nu mă sperie. Am scris în jurnal şi despre cum mi-au respins piesa de parcă ar fi respins un iaurt cu termenul expirat de mult. Am scris şi despre cum Sică mi-a spus că mă va monta abia după ce voi slăbi, cu toată că eu şi aşa sunt destul de jigărit. Amănuntele acestea nu trebuie să le uit. Dacă nu aş putea povesti, în jurnalul meu, toate aceste lucruri care mi se întîmplă mie, cred că de mult eram la casa de nebuni. Leni: Şi astăzi ce-ai mai scris în jurnal? Mihail Sebastian: Chiar vrei să ştii? Leni: Sigur că vreau. Mihail Sebastian: Îţi citesc. „ Atunci cînd coşmarul ăsta se va risipi în aer ca o bulă de săpun oare noi vom mai fi în viaţă? Şi pe cine o să mai intereseze atunci ceea ce îndurăm noi acum cînd ne întrebăm zilnic de cît timp mai au nevoie ca să ne omoare pe toţi?De cît timp? O să-i pese oare cuiva atunci că, zilnic, cineva dintre noi era băgat într-un subsol plin de sînge, de muci şi de salivă. Mă tem că nu.” Iată ce am scris azi în jurnal. Cam acelaşi lucru îl voi scrie şi mîine. Nu deschide geamul! Leni: Dar e atît de cald aici. Mihail Sebastian: Nu-l deschide! Leni: De ce? Mihail Sebastian: Dacă-l vei deschide vom vedea lumea plecînd la petreceri. De parcă nu ar fi nici un fel de război în jur. Printre ei sunt şi Comarnescu, Ion Barbu, Nicolae Davidescu, Marieta Sadova sau Victor Eftimiu. Leni: Dar dacă nu-l vom deschide, ce, ei nu se vor mai duce la chefuri, chiuind de bucurie pe stradă, cîntînd şi înjurînd toată noaptea? Mihail Sebastian: Măcar nu vom şti ce fac. Leni: Dar mîine vor face la fel. Şi poimîine. Şi peste o lună sau două. Mihail Sebastian: Dar oare nu ştiu că în jurul nostru mor mii de oameni nevinovaţi? Oare nu mai eu mă simt atît de terfelit de parcă aş avea bube în cap şi în cur? Numai eu? Leni: Scrie în jurnal ceea ce te întrebi acum, că, cine ştie, poate după război vei afla vreun răspuns, dacă războiul ăsta se va mai termina vreodată. Mihail Sebastian: Am scris. Soţul tău ştie că eşti şi astăzi la mine? Leni: Bineînţeles că ştie. Mihail Sebastian: Şi? Leni: Face şi el ce poate ca să te ajute. Leni ia piesa în mîini şi o trînteşte de podea. Leni: Încearcă şi la alte teatre. Mihail Sebastian: Dezgustul e mai tare decît cinismul, scrisesem în jurnalul meu după ce am colindat toate teatrele din Bucureşti. Leni: Vorbeşte mai pe înţelesul meu.

Mihail Sebastian: Nimeni n-a vrut să stea de vorbă cu mine. Leni: Nici măcar un regizor, nici unul măcar? Mihail Sebastian: Nici unul. Nici cei care susţin că sunt cel mai bun dramatrug de astăzi. Mi-au refuzat cu toţii piesa înainte de a o citi. Leni: Ce porci! Mihail Sebastian: Mie îmi spui?! Leni: Dar dacă ar fi citit-o? Mihail Sebastian: Ar fi procedat la fel. Chiar şi cu Shakespeare sau Moliere ar fi făcut aşişderea, dacă ar fi fost jidani. Nici un regizor de teatru care se respectă nu citeşte astăzi piese de teatru şi, mai ales, piese de teatru ale scriitorilor evrei. Leni: Fireşte. Mihail Sebastian: Faptul că o piesă poate fi bună sau chiar foarte bună nu-i va determina să o ia în repertoriu dacă autorul ei nu va pili împreună cu ei, nu-i va însoţi la saună, nu le va face masaj şi nu va rîde în hohote de toate poantele lor neghioabe pe seama porcilor de jidani. Leni: Cred că eşti prea supărat şi exagerezi. Mihail Sebastian: Sunt încă prea blînd. Sebastian umblă nervos prin cameră. Apare militarul. Militarul: Oamenii din Nicolaev ne roagă, în scrisorile pe care le-au stropit cu lacrimi, să le ocupăm cît mai repede oraşul. Soldaţilor români care au intrat în Crimeea lumea le dă flori şi-i roagă să-i înveţe să joace hore româneşti şi să vorbească limba română. Militarul pleacă. Leni: Bănuiam că nimeni n-o să-ţi ia piesa, bănuiam asta. Mihail Sebastian: Am mizat atît de tare pe montarea asta. Leni: Şi eu. Mihail Sebastian: Fusese ultima mea carte. Leni: Şi pentru mine. Mihail Sebastian: Am împrumutat o groază de bani, sperînd că-i voi da înapoi din onorarul de pe spectacol. Acum nu-i mai pot da înapoi, acum mi-am pierdut toată credibilitatea, acum nu ştiu cine o să-mi mai dea cu împrumut, acum cînd am o nevoie mai mare ca niciodată de bani. Toată mobila pe care am pus-o gaj sunt pe cale s-o pierd. Sunt terminat. Nu am fost aşa de distrus nici măcar atunci cînd a căzut Parisul. Leni: Dă drumul la radio că iar a apărut o patrulă beată pe stradă. Mihail Sebastian dă drumul la radio. Apare Camil Petrescu. Crainicul de la radio: Cetăţeni, fiţi atenţi, bande de jidani s-au risipit în tot Bucureştiul, vrînd să-i linşeze pe români. Fiţi foarte atenţi! Români, puneţi-i la punct! Camil Petrescu: Cum poţi asculta tocmai tu radioul ăsta?

Mihai Sebastian: Pur şi simplu pot. Camil Petrescu: Ceva nu pricep. Mihail Sebastian: Înţelegi, cînd radioul tace, soldaţii mă vizitează în fiecare zi şi îmi mai rechiziţionează cîte ceva: haine, scaune, schiuri, dar cînd ascult buletinele antisemite, şi mai ales cu sonorul la maximum, toţi trec pe alături. Camil Petrescu: Ingenios. Mihail Sebastian: Nu am altă soluţie. Camil Petrescu: Mihail, tu nu ai putea să-mi împumuţi vreo 200 000 de lei. Mihail Sebastian: Ţie? Camil Petrescu: Da, mie. Mihail Sebastian: Dar eu nu am nici un sfanţ. Camil Petrescu: Înţelegi, eu am patru sute de mii de lei, iar dacă aş mai avea 200 000, în total aş avea 600 000 de lei, iar cu aceşti bani mi-aş mai putea cumpăra un fotoliu. Mihail Sebastian: Dar tu ai atîtea fotolii acasă. Camil Petrescu: Unul în plus nu strică niciodată. Cami Petrescu pleacă. Intră Leni. Leni: A plecat? Mihail Sebastian: Da, a plecat. Leni: Şi ce-a vrut? Mihail Sebastian: Habar nu am. Leni: Îţi examina prea curios garsoniera. Aproape că ţi-o adulmeca. Mihail Sebastian: Probabil se gîndea că dacă autorităţile o să-mi-o ia, să o ceară el ca un bun român ce este. Leni: Măcar va ajunge pe mîinile unui prieten de-al tău. Revine Camil Petrescu. Camil Petrescu: Am revenit ca să-ţi spun o idee care mi-a venit pe drum după ce am plecat de la tine. Mihai, eu am ajuns la concluzia că evreii sunt mai vinovaţi că sunt omorîţi decît cei care-i ucid. Asta am vrut să-ţi spun. Am plecat. Salutare şi ţine-te tare! Mihail Sebastian: Să-mi notez în jurnal ce mi-ai spus ca să nu uit. Vasăzică, eu sunt vinovat că Revista Fundaţiilor Regale m-a dat afară, iar Teatrul Naţional mi-a respins piesa pe care tot Teatrul Naţional mi-a comandat-o. Deci, eu sunt vinovat dacă nu ştiu ce militar român mă va împuşca mîine în cap. Deci, studentul evreu care a fost bătut, astăzi, bestial în stradă e vinovat că a fost maltratat? Camil Petrescu( îl ia la o parte şi-i şopteşte la ureche): Stai un pic, Mihail. Dă-i naibii pe jidani. Eu vreau să-ţi spun ceva mai important. Mihail, eu nu pot pricepe cum lumea mai poate vorbi serios despre Proust sau despre Gide cînd şi eu scriu literatură. Mihail Sebastian: Nici eu nu pot pricepe.

Camil Petrescu pleacă. Mihail Sebastian: Să-mi notez şi această idee atît de complexă în jurnal. Leni: Dar dacă piesa ta ar fi semnată de altcineva? Mihail Sebastian: Crezi că mi-au refuzat piesa doar din cauza originii mele etnice? Leni: Sunt sigură de asta, parcă ţi-am mai spus. Mihail Sebastian: Exact această explicaţie mi-am dat-o şi eu în jurnalul meu. Leni: S-o semneaze, să zicem, un român care s-o prezinte la teatre ca fiind a lui, iar despre asta nimeni să nu ştie. Mihail Sebastian: Ideea e bună, dar onorarul cine o să-l ia? Leni: Sigur că tu. Mihail Sebastian: Şi dacă autorul nu o să vrea să-mi dea onorarul? Leni: O să vrea. Mihail Sebastian: Atunci eu sunt de acord. Leni: Autorului însă ar fi bine să-i faci cinste cel puţin cu un coniac. Mihail Sebastian: Dar coniacul e atît de scump astăzi. Leni: Merge şi ceva mai ieftin. Mihail Sebastian: Dar ce? Leni: Un Cotnari. Mihail Sebastian: Şi Cotnariul e scump. S-a scumpit foarte tare de cînd românii au luat Odesa. Leni: Atunci o bere Azuga. Mihail Sebastian: Dar unde ai să găseşti o bere Azuga în Bucureştiul ăsta plin de soldaţi nemţi beţi, unde? Leni: Bine, pînă la urmă, te poţi scoate şi cu o cafea. Mihail Sebastian: Aşa mai merge. Dar dacă după război autorul nu o să vrea să recunoască faptul că piesa nu e a lui? Leni: O să recunoască. Mihail Sebastian: Autorităţile însă nu vor mirosi ceva? Leni: Nu o să miroase nimeni nimic. Mihail Sebastian: Atunci să găsim mai repede un autor al piesei mele! Leni: M-am gîndit la trei candidaturi. Mihail Sebastian: La cine? Leni: La Nicuşor de la Teatrul Naţional, la lustragiul de la colţ cu care tu te împaci destul de bine, dovadă că de o lună îţi lustruieşte pantofii pe datorie, şi la băcanul din centru.

Mihail Sebastian: Nicuşor nu o să accepte. Leni: O să aflăm în curînd. Dacă Nicuşor nu va fi de acord, va accepta lustragiul de la colţ, şi dacă nici el nu o să vrea vom sta de vorbă cu băcanul din centru. Cel puţin unul dintre ei o să vrea să devină autor dramatic. Mihail Sebastian: Nici un director de teatru nu o să creadă că lustragiul la care-şi lustruieşte cizmele sau băcanul de la care cumpără uneori produse alimentare ori cizmarul la care-şi repară pantofii s-au apucat de scris teatru şi încă şi pe vreme de război. Leni: Românul nostru e în stare de orice pentru Patrie. Dacă Patria îi cere piese de teatru, el va scrie piese de teatru. Mihail Sebastian: Poate că ai dreptate. Leni: E în spiritul vremii. Să vezi mîine ce titluri vor apărea pe prima pagină: directorul teatrului naţional a descoperit un geniu dramatic românesc în popor – e lustragiul de la colţ – care, se pare, este cel mai tare autor în viaţă, pe lîngă care dramaturgii evrei nu fac nici doi bani. Dictatura autorilor evrei a luat sfîrşit. Geniul dramatic începe să se trezească în sufletul poporului român şi aceasta se întîmplă doar mulţumită politicii înţelepte a Mareşalului Ion Antonescu. Lustragii români au prins să scrie piese de teatru cu mult mai bune decît Mihail Sebastian. Dictatura autorilor evrei a luat sfîrşit. Intră Naie Ionescu, Cioran şi Mircea Eliade. Mircea Eliade: Mihail, chiar crezi că pe noi ne lasă rece că sute de evrei sunt expropriaţi, maltrataţi, băgaţi în puşcării sau omorîţi? Emil Cioran: Şi pe noi ne doare asta, Mihail. Mihail Sebastian: Dar … Nae Ionescu: Sîntem îngrijoraţi şi de ceea ce se întîmplă cu tine, Mihail. Mihail Sebastian: Dar…atîţia evrei au fost bătuţi sau au fost omorîţi pe nedrept pînă acum. Nae Ionescu: Bineînţeles, Mihail, bineînţeles. Emil Cioran: Noi am venit ca să te ajutăm, Mihail. Nae Ionescu: M-am gîndit foarte mult cum am putea să te ajutăm şi concluzia la care am ajuns şi cu care sunt de acord şi ceilalţi prieteni ai tăi. Emil Cioran: Într-adevăr, e singura ta soluţie. Mircea Eliade: Da, e singura. Nae Ionescu: Ca să scapi de tot rahatul ăsta trebuie să devii gardist, Mihail. Mihail Sebastian: Eu, gardist? Emil Cioran: Da, trebuie să devii şi tu gardist. Nae Ionescu: Iar dacă vei intra în legiune vei primi pentru asta o vacă. Mihail Sebastian: Şi ce să fac eu cu o vacă? Nae Ionescu: Asta e deja problema ta. Mircea Eliade: Toţi cei care nu sînt cu căpitanul sunt contra României. Mihail Sebastian: Dar eu iubesc România, deşi nu sunt cu căpitanul.

Emil Cioran: România se va şterge la cur cu toţi cei care nu vor trece de partea legiunii. Nae Ionescu: Numai cei care vor rău României nu sunt în legiune. Mihail Sebastian: Nu cred. Şi apoi, eu sunt evreu. Nae Ionescu: Cîţiva evrei au pus visul tuturor românilor deasupra visului lor particular şi au intrat în legiune. Mihail Sebastian: Nu cred. Nae Ionescu: Numai intrînd în legiune vesi scăpa de toate problemele şi nimeni nu va avea nimic cu tine şi vei demonstra tuturor că iubeşti România. Emil Cioran: Aceasta este singura ta posibilitate ca să te salvezi, Mihail. Nae Ionescu: Atunci cînd toţi evreii vor deveni legionari problema antisemită din România va dispărea de la sine. Şi e bine ca România să scape de această problemă care nu-i face deloc cinste. Emil Cioran: Asta e singura soluţie ca să nu mai existe antisemitism şi bolşevism în România. Nae Ionescu: Numai Garda de Fier ar mai putea salva România de antisemitism. Mihail, numai Garda de Fier le-ar putea oferi posibilitatea evreilor de-a se mîntui. Gîndeşte-te bine la ceea ce ţi-am propus, Mihail. Ciroan, Nae Ionescu şi Eliade pleacă. Leni: Ce faci? Revine militarul. Militarul: România a declarat război Statelor Unite pe care o va zdrobi în doi timpi şi trei mişcări. Militarul pleacă. Mihail Sebastian: Îmi notez în jurnal discuţia pe care am avut-o cu Nae Ionescu, Eliade şi Cioran. Leni: Acum? Mihail Sebastian: Nu, acum cîţivia ani. Leni: Dar chiar ai avut-o? Mihail Sebastian: Sigur. Am discutat despre asta cu Nae Ionescu, Cioran şi Eliade cînd au început să fie maltrataţi evreii în România, iar Zelea încă mai era în viaţă şi Sima încă nu fugise în Germania. Oare ce sfat mi-ar da acum ? Apare militarul. Militarul: Simferopolul este al nostru. Lumea care ne-a întîmpinat cu pîine şi sare ne cere să-i învăţăm cum se prepară mămăliga. Încă un pic şi toată Rusia va mînca mămăligă cu brînză. Militarul pleacă. Leni: Lasă acum jurnalul ăla şi încearcă să-ţi vinzi piesa. Dacă nu ai să ţi-o vinzi azi, vei pierde toată mobila amanetată din casă. Pînă şi patul pe care dormim îl vei pierde sau masa la care mîncăm. Încearcă să-l găseşti mai repede pe Nicuşor şi încearcă să-l convingi să se declare autorul acestei piese şi s-o vîndă mai iute. Mîine vei rămîne cu casa absolut goală dacă Nicuşor te va refuza şi de data aceasta. Mihail Sebastian merge la teatru. E o clădire pe care scrie teatru. Bate în uşa unei cabine. Îi deschide Nicuşor.

Mihail Sebastian: Dragul meu, scuză-mă de deranj, dar am venit la tine ca să-ţi spun ce idee mi-a venit ca să-mi accepte teatrul vostru piesa, căci e o piesă bună, nu-i aşa? Nicuşor: Sigur că e bună şi merită să fie jucată. Mihail Sebastian: Ca să fie jucată autorul ei ar trebui să fie un român. Nicuşor: Da, atunci va fi luată fără probleme de toţi directorii de teatru, dar atunci nu i-o mai da primului ieşit în cale, ci celui care o să plătească mai mult. Mihail Sebastian: Bineînţeles. Nicuşor: Ideea ta e excelentă. Nu degeaba te credeam un băiat deştept. Mihail Sebastian: Nicuşor, vreau să te rog să fii tu autorul ei. Nicuşor: M-ai luat pe nepregătite. Mihail Sebastian: Te i mplor să accepţi ca Ursa mare să fie piesa ta. Nicuşor: Ar cam trebui să mă gîndesc. Mihail Sebastian: Te conjur, acceptă să fii tu autorul ei. Nicuşor: Şi onorarul? Mihail Sebastian: Onorarul e al meu. Nicuşor: Planul tău e bun, dar vreau să-ţi spun că nici eu nu sunt român, Mihail. Mihail Sebastian: Dar ce eşti? Nicuşor: Sunt grec, adică un fanariot cu ceafa groasă. Mihail Sebastian: Şi ştie cineva asta? Nicuşor: Nu ştie nimeni. Mihail Sebastian: Şi atunci? Nicuşor: Dar dacă se află ? Mihail Sebastian: Înseamnă că nu vrei să ajungi cel mai mare autor dramatic român în viaţă? Nicuşor: Eu vreau să ajung, însă…vremurile sunt cam… tulburi. Scuză-mă, dar eu ar cam trebui să plec pe scenă unde am treabă pînă peste cap, căci pregătim o nouă premieră după Ionel Teodoreanu la care se pare că va veni şi mareşalul Antonescu. Nicuşor pleacă pe scenă, Sebastian coboară în stradă. Apare militarul. Militarul: Paltonul! Unde e paltonul dumneavoastră? Mihail Sebastian: Eu nu am palton. Militarul: Ar trebui să purtaţi un palton. Mihail Sebastian: De ce credeţi?

Militarul: Pentru că e iarnă şi e un frig serios. Cum puteţi umbla fără palton pe gerul ăsta cumplit? Mihail Sebastian: Mă mir şi eu. Militarul: Nu vă e teamă că o să răciţi? Mihail Sebastian: Mi-e frică. Militarul: Cumpăraţi-vă un palton! Mihail Sebastian: Dar acum nu am nici un chef să-mi cumpăr un palton. Militarul: Vă ordon să vă cumpăraţi imediat un palton. Mihail Sebastian: Nu am bani la mine pentru paltoane. Militarul: Împrumutaţi-vă de undeva! Cumpăraţi-vă mai repede un palton…ca să vi-l pot confisca. Armata română care înaintează spre Stalingrad are nevoie de paltoane. Vă voi căuta peste o jumătate de oră ca să vă confisc paltonul, dar, deocamdată, am să vă confisc pulovărul. Mihail Sebastian: Am să îngheţ de frig fără pulovărul ăsta. Militarul: Asta deja e problema dumneavoastră. Armata română care asediază Stalingradul întroienit are o nevoie mai mare decît dumneavoastră anume de acest pulovăr . Militarul pleacă. Apoi pleacă şi Sebastian. Merge la lustragiu. E o clădire pe care scrie Lustruim pantofii. Bate în uşă. Îi deschide lustragiul. Mihail Sebastian: Vreau să te rog ceva… Lustragiul: Să-ţi mai lustruiesc pantofii pe veresie? Toţi mă roagă să le văcsuiesc pantofii pe datorie, dar nimeni nu se gîndeşte că s-ar putea să mă ruinez în curînd. Mihail Sebastian: Eu mă gîndesc. Lustragiul: Înseamnă că ai venit să-mi dai datoria? Mihail Sebastian: Da, anume pentru asta am venit la tine. Dar ca să-ţi dau datoria vreau să te rog să-ţi pui numele tău pe această piesă de teatru ca şi cum ar fi a ta şi ai fi scris-o tu, iar pentru piesa aceasta voi încasa o grămadă de bani din care îţi voi da şi datoriile. Lustragiul: Dar ce-i aia o piesă de teatru? Mihail Sebastian: O piesă de teatru este un text după care se fac spectacole. Lustragiul: Adică? Mihail Sebastian: Cum să-ţi spun… Lustragiul: Spune-o pe şleau, aşa cum este. Mihail Sebastian: Asta vreau şi eu. Lustragiul: Şi vorbeşte mai repede că mă aşteaptă clienţii să le văcsuiesc pantofii. Mihail Sebastian: După asemenea texte ca acesta se fac spectacole, unde pe scenă, bunăoară, toată lumea vorbeşte ca la crîşmă. Lustragiul: Şi?

Mihail Sebastian: Şi… se mai bea, de exemplu, vodcă. Lustragiul: În văzul lumii? Mihail Sebastian: Da, în văzul lumii. Lustragiul: Se mănîncă şi castraveţi muraţi? Mihail Sebastian: Uneori, da. Lustragiul: Şi pentru asta lumea vine la teatru? Mihail Sebastian: Nu numai pentru asta. Lustragiul: Dar pentru ce încă? Mihail Sebastian: Unii vin ca să-şi etaleze garderoba, alţii ca să agaţe vreo damă mai acătării, iar alţii ca să găsească pe cineva de la care să împrumute nişte bani sau să obţină o invitaţie la cină. Mai sunt şi unii care nu ştiu cum să-şi omoare timpul sau vor să scape de nevastă pe vreo cîteva ore. Dar sunt unii care vin ca să-i jefuiască pe cei mai înstăriţi. Lustragiul: Dar vine măcar cineva ca să se uite la spectacol? Mihail Sebastian: Nu prea. Lustragiul: Probabil, pentru că nu au la ce se uita. Dar piesa ta despre ce este? Mihail Sebastian: Este despre… un profesor sărac din Buşteni şi despre o tipă foarte frumoasă şi foarte bogată din Bucureşti care… Lustragiul: Prostii. Mihail Sebastian: Vrei să prezinţi această piesă ca fiind a ta? Lustragiul: Nu vreau pentru că nu-mi place tema. E demodată. Cum mai poţi vorbi astăzi, la modul serios, despre dragoste? Tîmpenii…jidoveşti. Poate, dacă era despre mareşalul Antonescu, ar fi fost o altă mîncare de peşte, dar aşa mă voi face de rîs în tot Berceniul. Eu n-am să-mi pun numele pe un text despre tîmpeniile astea…evreieşti, căci încă nu mi-am pierdut minţile. Atunci însă cînd vei scrie şi dumneata o piesă despre lucruri mai serioase, cum ar fi, să zicem despre măreţia şi eroismul cu care Antonescu îi stîrpeşte pe evrei, ca să putem răsufla şi noi mai uşuraţi, cu dragă inimă o voi semna, aşa însă nici vorbă nu poate fi. O voce: Domnule, îmi lustruiţi sau nu pantofii? Cît pot să mai aştept? Lustragiul: Imediat! Imediat! Scuzaţi-mă, dar eu nu vreau să-mi pierd clienţii din cauza nu ştiu cărei piese de teatru. Eu am lucruri mai importante de făcut. La revedere, şi data viitoare să nu-mi mai vii cu asemenea tîmpenii evreieşti că te dau afară. Şi nu uita, întoarce-mi mai repede datoria, altfel falimentez. Sebastian iese în stradă. Mihail Sebastian: Nu mai are nici un rost să merg şi la băcanul din centru ca să-l rog să devină autor de teatru pentru că nu o să vrea, cel mult aş putea să-l rog să-mi vîndă pe datorie un kilogram de cîrnaţ ca să am ce mînca pe drumurile nesfîrşite ale Transnistriei, dar, cu siguranţă, că nici măcar asta nu o să vrea fiind vorba de un cumpărător evreu, care, în plus, nici nu are bani la el. Nimeni nu vrea să semneze o piesă de teatru rămasă fără autor care l-ar putea face celebru, iar eu aşa şi nu voi mai avea cum şi de unde face rost de bani ca să-mi recuperez mobila amanetată şi să nu mor de foame în zilele care vin. Mai bine să mă predau de bună voie autorităţilor şi să-i rog să mă trimită direct în ghetou. Apare cineva fugind. Vocea celui care fuge: Îl omoară pe Bogza, domnilor!

Emil Cioran: Pe cine? Mihail Sebastian: Pe Bogza. Mircea Eliade: Nu am auzit de un asemenea nume. Emil Cioran: Nici eu. Nae Ionescu: Cine oare o fi? Mircea Eliade: Nu-i cumva cizmarul din colţ? Mihail Sebastian: Nu. E scriitor, e colegul nostru care acuma e omorît în bătaie. Mircea Eliade: Bogza nu are nici o legătură cu literatura. Emil Cioran: Sigur că nu are. Camil Petrescu: Ce-ai spus, Bogza, scriitor? Cred că nu am auzit eu bine. Mihail Sebastian: Dar nu despre asta-i vorba acum. Mircea Eliade: Ba, despre asta. Bogza nu are nici o treabă cu scrisul. Nae Ionescu: Cîţi oameni în acest moment sînt bătuţi în România? Cioran: O mulţime. Nae Ionescu: Oare ar trebui să ne facem griji pentru toţi? Mihail Sebastian: Dar Bogza e colegul nostru. Mircea Eliade: El nu are nici în clin nici în mînecă cu ceea ce se cheamă literatura română contemporană. Nae Ionescu: Ce, dacă scrii despre pulă trebuie să fii considerat neapărat scriitor? Cioran: Dumnezeule, în cazul ăsta, cîţi scriitori avem în România? Camil Petrescu: Nu ne mai plictisi atîta cu Bogza ăsta. Mai bine să-ţi spun ce am înţeles eu. Dă-te la o parte ca să nu ne audă toţi. Mihail, eu am ajuns la concluzia că sînt cel mai mare filosof român în viaţă. Mihail Sebastian: Interesantă idee. Am s-o bag în jurnal. Domnilor, haideţi să facem ceva pentru Bogza. Domnilor! Dacă o să cerem toţi împreună eliberarea lui, o să-i dea drumul. Camil Petrescu: Mihail, am înţeles că sunt cel mai mare regizor în viaţă. Stanislavski e un mic copil bun de dus în cărucior pe lîngă mine. Asta am vrut să-ţi spun. Mihail Sebastian: Interesantă idee. Am s-o bag şi pe ea în jurnal. Domnilor, haideţi să facem ceva pentru Bogza. Domnilor! Doamna Rebreanu: Eu sunt supărată pe dumneata pentru că eşti în aceeaşi cafenea în care este şi soţul meu, cu toate că staţi la mese diferite. Dumneata, alături de soţul meu, în aceeaşi cafenea? Cine eşti dumneata şi cine e soţul meu? Să-ţi fie ruşine! Mihail Sebastian: Dar acum nu e vorba de mine, ci despre Bogza. Doamna Rebreanu: Cine, dumneata, ne vorbeşti nouă despre Bogza? Tocmai dumneata. Ar trebui să-ţi închizi gura, tinere, cînd suntem şi noi alături.

Apare Leni. Leni: Mihail, Bogza a scăpat…doar cu o bătaie bună, l-au bătut nişte soldaţi români, dar a rămas în viaţă. Dar asta se petrecuse cu foarte mulţi ani în urmă, cînd legionarii stăteau bine pe picioare, iar Eliade şi Nae Ionescu încă nu fuseseră băgaţi în puşcării de unde au ieşit storşi ca nişte lămîi. Mihail, ce-i cu tine că ai început să vorbeşti singur? Ce se întîmplă cu tine? Mihail Sebastian: Cum, eu vorbeam singur? Leni: Da, mergeai pe stradă şi strigai haideţi să-l salvăm pe Bogza ca să nu moară ca un cîine aşa cum a murit Blecher. Mihail Sebastian: Foarte ciudat. Mai ales că Blecher a murit cu mult mai tîrziu. Cred că am ajuns la capătul puterilor. Leni: Linişteşte-te, Mihail! Mihail Sebastian: Nu ştiam că am început să vorbesc singur. Leni: Calmează-te, Mihail! Mihail Sebastian: Nici lustragiul nu a vrut să devină autorul piesei. Înseamnă că astăzi ne vor lua patul, masa şi scaunele? Leni: Da, ni le vor lua. Mihail Sebastian: Şi unde o să dormim atunci? Leni: Nu ştiu unde. Vom dormi la podea. Pînă la urmă, însă, o să-l convingem noi pe cineva să-ţi semneze piesa şi o să ne cumpărăm un alt pat şi o altă masă. Mihail Sebastian: Crezi? Leni: Sunt sigură de asta. Mihail, am avut un vis foarte ciudat în noaptea asta. Mihail Sebastian: Ce-ai visat? Leni: Eu am visat că, degrabă, războiul ăsta se va sfîrşi. Mihail Sebastian: Cred că aiurezi. Leni: Vorbesc serios. Şi am mai visat că atunci cînd se va sfîrşi războuil ăsta la putere vor veni comuniştii pe care şi tu-i simpatizezi un pic, dar care se vor purta la fel de urît cu românii cum o făcuseră legionarii sau Antonescu cu evreii. Şi am mai visat că peste foarte, foarte mulţi ani, noi vom fi nişte personaje de teatru. Mihail Sebastian: Noi, amîndoi? Leni: Da, noi amîndoi. Am visat că, peste mulţi, foarte mulţi ani, cînd din războiul ăsta nu va mai rămîne decît o amintire urîtă, vor apărea cîţiva indivizi foarte ciudaţi, pe care noi nu-i cunoaştem acum, care îţi vor dramatiza jurnalul ăsta al tău pe care tu îl porţi peste tot. Unul dintre ei va fi un dramaturg american, altul, un tip chelios şi cu burtă din Chişinău. Îţi vor mai dramatiza jurnalul o tînără şi un evreu bătrîn din Bucureşti. Noi atunci nu vom mai fi în viaţă, Mihail. Am avut un vis aproape ca în Cehov. Am visat şi cum îi cheamă. Unuia îi spune Dumitru Solomon, iar altuia Dumitru Crudu. Foarte multe replici din jurnalul tău vor apărea în piesele lor. Chiar şi cearta ta cu Eliade în legătură cu Bogza va fi valorificată de ei. Doar că la Dumitru Solomon Eliade va zice Mai întîi şi-ntîi, Bogza nu e scriitor, iar la Dumitru Crudu Eliade va spune că Bogza nu are nici o treabă cu literatura. Diferenţele, după cum vezi, sunt minime. Dar asemănările sunt foarte mari. Ei vor fructifica şi pasajul ăla în care tu povesteşti că Camil Petrescu ţi-a spus că evreii sunt vinovaţi de nenorocirea care s-a abătut asupra lor. Doar că la Dumitru Solomon Camil Petrescu va zice că evreii poartă răspunderea pentru ceea ce li se întîmplă, iar la Dumitru Crudu Camil Petrescu va zice că evreii sunt mai vinovaţi că sunt omorîţi decît cei care-i ucid. Vor fi şi alte asemănări pentru că la baza pieselor lor va sta jurnalul tău. Ei vor încerca să profite de pe urma ta, Mihail, ca să-şi facă un nume şi să devină mai cunoscuţi. Ei vor încerca să provoace scandal şi să devină celebri pe seama ta. Ei se vor folosi de tine, Mihail, pentru a-şi atinge scopurile lor. Ei vor face nişte piese de scandal doar ca să se audă de ei. Te compătimesc, Mihail. Şi pe mine mă compătimesc fiindcă am visat că se va face un spectacol în care eu voi fi prezentată ca

fiind o curvă şi nimic mai mult. Dar eu nu sunt o curvă, Mihail, şi tu ştii foarte bine asta, dar cine va mai sta atunci să afle adevărul. Cine? Mihail Sebastian: Într-adevăr, ai avut un vis foarte ciudat. Sper însă să nu se împlinească niciodată. Acum eu am să merg în oraş, aşa hai-hui, poate voi da de cineva care să vrea să devină autorul piesei mele. Leni: Iar eu am să te aştept acasă. Apare Victor Mincu. Victor Mincu: Cum, amice, ai ajuns să vorbeşti singur pe stradă ? Mihail Sebastian: Iarăşi am început să vorbesc singur. Da despre ce vorbeam, de data aceasta? Victor Mincu: Spunea-i că eşti în căutarea unui om care să să vrea să declare că ultima piesă de teatru pe care ai scris-o tu este a lui. Mihail Sebastian: Ziceam eu aşa ceva? Victor Mincu: Da, ziceai. Zile rele ai ajuns, amice, dacă ai început să vorbeşti singur speriind trecătorii, cel puţin cînd eram colegi la şcoală aşa ceva nu făceai. Mihail Sebastian: Deci, ştii despre ce-i vorba? Victor Mincu: Da, ştiu. M-am întîlnit pe drum şi cu Nicuşor care mi-a povestit în ce căcat ai ajuns şi mi-a spus să-ţi transmit că este alături de tine. Mihail Sebastian: Ştiu că e alături de mine, numai că nu văd unde-i anume. Dar tu poţi face treaba asta pentru mine? Victor Mincu: Pot, iar după război, căci o să se termine odată şi odată şi porcăria asta, o să recunoaştem adevărul. Mihail Sebastian îşi scoate din geantă jurnalul. Mihail Sebastian: Îmi notez chiar acum ceea ce mi–ai spus: sunt de acord, iar după război o să recunoaştem adevărul. Sună frumos, iar eu sunt foarte bucuros că am găsit pe cineva care o să se declare autorul Ursei mari. Victor Mincu: Scrie. Mihail Sebastian: Victor, fac chestia asta numai pentru bani. Nu mă interesează ce va fi după război. Victor Mincu: Dar notează-ţi şi lucrurile astea în jurnal. Mihail Sebastian: Mi le notez. Singurul lucru pe care i-l cer Ursei mari este să-mi aducă 500 000 de lei. Victor Mincu: Scrie şi asta în jurnal. Mihail Sebastian: Scriu. Acum să mergem la mine ca să dactilografiez încă o dată prima pagină, unde numele lui Mihail Sebastian îl vom înlocui cu cel al lui Victor Mincu, profesor de română la o şcoală generală din Bucureşti. Sună frumos: Victor Mincu, profesor de română care ar vrea să-şi păstreze anonimatul, autor al piesei Ursa mare, care… Victor Mincu: Nu e bine. Mihail Sebastian: Nu-ţi place că am scris că autorul e un profesor de română care vrea să-şi păstreze anonimatul? Victor Mincu: Nici un director de teatru nu o să creadă că există vreun autor pe lumea asta care visează să rămînă necunoscut. Propoziţia aceasta cu profesorul care tinde să-şi păstreze anonimatul mai bine ţine-o doar pentru jurnalul tău. Mihail Sebastian: Da, ai dreptate, astăzi nu ai să prea găseşti autori care să vrea să rămînă necunoscuţi.

Victor Mincu: Nici denumirea nu e bună. Mihail Sebastian: Nu e bună denumirea piesei mele? Cum îndrăzneşti să spui una ca asta? Victor Mincu: Denumirea piesei tale e bună, dar a piesei mele nu. Ursa Mare ne-ar putea da de gol pe amîndoi că e vorba despre aceeaşi piesă pe care ai dat-o şi tu la teatre, iar dacă am găsi un alt titlu, toţi vor crede că e o altă piesă, o piesă nouă pe care nu o cunosc şi pe care nu au citit-o. Mihail Sebastian: Cred că ai dreptate. Nici un director de teatru care se respectă nu citeşte piese de teatru, ci doar titlurile lor. Nici unul dintre ei nu a mers vreodată cu lectura mai departe de denumire. De aceea, titlul e hotărîtor în ce priveşte achiziţionarea sau respingerea unei piese de teatru. Directorii de teatru iau cunoştinţă de piesa cumpărată de la care aşteaptă foarte mult; să aibă succes la public şi să se joace cu casele închise; iar critica să o laude fără rezerve, iau cunoştinţa de ea abia la premieră. Mai bine să-i spun… Victor Mincu: Găseşte un titlu comercial, melodramatic, care să le facă pe nevestele legionarilor din puşcării sau din exil sau ale soldaţilor români care luptă sub Stalingrad să lăcrimeze. Mihail Sebastian: Nu e deloc uşor să găseşti un asemenea titlu. Victor Mincu: Dar despre ce-i piesa ta? Mihail Sebastian: Piesa mea e despre un profesor de cosmografie şi astronomie din Buşteni care susţine că a găsit o stea nouă, o stea care încă n-are nume. Victor Mincu: Dar piesa mea despre ce e? Mihail Sebastian: Tot despre asta e. Victor Mincu: Înţeleg, înţeleg. E despre un profesor care a descoperit o stea fără nume. Mihail Sebastian: Ăsta e titlu. Victor Mincu: Care? Mihail Sebastian: Cel pe care l-ai spus tu. Victor Mincu: Da ce-am spus eu? Mihail Sebastian: Steaua fără nume. Asta-i spus tu. Victor Mincu: Eu l-am uitat imediat cum l-am spus. Mihail Sebastian: Cum ţi se pare? Victor Mincu: Sună foarte bine. Mihail Sebastian: Aşadar, domnule autor de teatru va trebui să-mi puneţi o bere că v-am găsit titlul piesei dumneavoastră. Victor Mincu: Steaua fără nume – sună bine de tot. Îmi place denumirea piesei mele. Vă fac cinste cu o bere. Mihail Sebastian: Domnule autor, cînd aţi scris Steaua fără nume? Victor Mincu: Am început să mă gîndesc la ea cînd a căzut Odesa, dar am terminat-o cînd a fost eliberată. Mihail Sebastian: E bun şi războiul ăsta la ceva. E prielnic, tonifiant, stimulativ pentru profesorii de română de la şcolile generale, care încep să scrie piese de teatru. Felicitări, domnule Mincu, aţi scris o piesă excelentă. Mihail Sebastian e un copil de mingi de tenis pe lîngă dumneavoastră. Dictatura autorilor evrei a luat sfîrşit în teatru românesc. Victor Mincu: Merg să prezint Steaua fără nume exact la teatrele care ţie ţi-au respins Ursa Mare.

Mihail Sebastian: Eu am să te aştept la Capşa. Sper să te întorci cu veşti bune. Mihail Sebastian merge la Capşa şi caută o masă ca să se aşeze. Apare în spatele său Camil Petrescu. Camil Petrescu: Toată lumea în ţara asta vorbeşte despre Eminescu. Eu nu înţeleg, Mihail, cum poate să se vorbească despre Eminescu ca despre un poet metafizic cînd în această ţară sunt şi eu. Eu sînt cel mai mare poet metafizic din această ţară. Înţelegi, Mihail? Mihail Sebastian: Înţeleg. Dă-mi voie să-mi notez în jurnal că mi-ai spus că Eminescu e un băiat de prăvălie pe lîngă tine. Camil Petrescu: Notează-ţi! Ba chiar te sfătui să vii peste tot din urma mea şi să-ţi notezi tot ce voi spune eu. Dumnezeule, Heidegger o să pălească pe lîngă mine. Apare Eugen Lovinescu şi Ion Barbu. Ion Barbu: Dragul meu Mihail, nemţii trebuie să cîştige acest război. Eugen Lovinescu: Dacă nemţii vor ieşi învingători în acest război va fi şi spre binele tău, Mihail. Eugen Lovinescu şi Ion Barbu beau suc. Mihail Sebastian îşi scrie jurnalul, aşezat la o masă. Mihail Sebastian: Eugen Lovinescu vrea să mă convingă că va spre binele meu dacă nemţii care omoară evrei pe un capăt vor cîştiga acest război. Ideea aceasta trebuie neapărat să mi-o notez în jurnal pentru că mi se pare foarte preţioasă. Îmi va prinde bine după război. Apare Leni. Leni: Domnule Lovinescu şi domnule Barbu, îmi daţi voie să vorbesc cu domnul Sebastian. Mihail, vreau să-ţi spun ceva. Mihail Sebastian: Ce? Leni: Piesa lui Victor Mincu a fost acceptată. Mihail Sebastian: De către cine? Leni: De către cei de la teatrul Algambre. Mihail Sebastian: Tocmai ei care mi-au respins cu atîta înverşunare Ursa Mare au luat Steaua fără nume. Leni: Au luat-o cu mult entuziasm. Mihail Sebastian: Nu mai pricep nimic. Leni: Nu te bucuri? Mihail Sebastian: Ba, mă bucur…pentru că, în sfîrşit, voi primi şi eu nişte bani şi nu o să mai dormim la podea. Leni: Piesa lui Victor Mincu o să fie montată de către Soare Z. Soare, iar în rolul lui Miroiu va juca Radu Beligan căruia iau plăcut foarte mult atît Ursa Mare, cît şi Steaua fără nume. Felicitări, Mihail, felicitări! Din păcate, pe mine nu au vrut să mă ia pentru rolul Monei, dar nici pentru al Domnişoarei Cucu sau al elevei Zamfirescu. Mihail Sebastian: Şi nici măcar un rol nu ţi-au dat? Leni: Nici unul măcar. Pentru că sunt amanta ta. Mihail Sebastian: Dar eşti şi soţia lui Scarlat Froda. Leni: Acest lucru pentru ei nu contează deloc.

Mihail Sebastian: Îmi pare foarte rău. Nici nu-mi pot imagina spectacolul fără tine. Leni: Nici eu. Mai bine citeşte-mi ce ai mai scris astăzi în jurnal! Mihail Sebastian: Vrei să-ţi citesc ? Leni: Sigur că vreau. Mihail Sebastian: Îţi citesc. „Mircea Eliade se află deja de cîţiva ani la legaţia din Lisabona. În felul acesta, a trecut prin război ca o gîscă prin apă şi a fost cruţat să ia atitudine. Iar mai tîrziu îşi va aranja biografia cum o să poftească. Şi-o va cosmetiza cum o să vrea încît nimeni nu o să mai ştie despre cum a trăit în vremurile astea scîrboase. La fel va face şi Cioran. Cioran, cu toate că a pus umărul la ascensiunea legionară şi a sentimentelor antisemite în România, mai tîrziu o să renege totul. O să-şi modifice trecutul. Ca şi Eliade, Noica, Lucian Blaga sau Eugen Ionescu. Cioran o să uite ceea ce nu-i place. O să-şi amintească numai ceea ce-i convine. Numele lui Codreanu despre care Hitler spunea că este părintele naţionalismului european nu-i va mai spune nimic. Ba mai mult chiar, va da interviuri unde va spune că mişcarea lui Zelea a fost o sectă smintită uitînd ce spunea cînd acesta încă mai era în viaţă. Nu-i va mai spune nimic nici România sau limba româna pe care o s-o refuze s-o vorbească de parcă nu în această limbă îi proslăvea ideile lui Zelea. Pentru el, România nu va mai exista niciodată de parcă s-ar fi scufundat sub apă ca Atlantida. O va renega mereu. O va repudia. O va dispreţui. Şi-o va scoate din memorie cu un cleşte înroşit. Dar, pentru asta, francezii îl vor admira la nesfîrşit. Sper să nu mă mai întîlnesc cu el niciodată şi nicăieri ca să nu fiu nevoit să-mi amintesc de aceste zile nenorocite. Eugen Ionescu, pînă să meargă la Vichi ca reprezentant al acestui guvern fascist, îmi spunea în fiecare zi că nu mai există nici o speranţă, îl vedeam în fiecare zi pămîntiu la faţă de spaimă. Oare, după război, mai tîrziu, cînd va ajunge un scriitor notoriu, căci sunt sigur că va cunoaşte celebritatea, ce va spune despre acest episod din biografia sa? Şi-l va ascunde mereu cum unii îşi camuflează bubele de pe corp sau îşi ascund sub masă picioarele care le put. La fel va face şi Cioran care, pentru a nu fi suspectat de simpatii fasciste, va renunţa chiar şi la limba română. Dar Eliade oare ce va face? El se află acum într-o ascensiune. Cum va explica că îl cîntase pe Salazar şi că reprezentase la Lisabona un guvern fascist? Cum? Pentru a se distanţa de legiune şi de ceea ce-a făcut aceasta, Eliade îl va scoate basma curată pe căpitan şi va arunca toată responsabilitatea în cîrca lui Sima. Legiunea e bună, dar Sima e rău. Despre legionarii de pînă la Sima Eliade îşi va aminti mai ales cum citeau Biblia şi nu cum îi jefuiau sau îi maltratatu pe evrei. Eliade acum e la Lisabona, trăind în siguranţă şi confort, în timp ce eu duc mai departe o existenţă mizerabilă. După război totul se va schimba sau nu se va schimba nimic. În amîndouă cazurile, Eliade se va aranja şi mai bine ca acum de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. În lumea asta contează numai performanţa intelectuală şi nimic mai mult. Calităţile morale nu mai contează deloc atunci cînd există performanţă intelectuală. Spre deosebire de Eliade, eu nu pot scrie, nu pot lucra deloc. Vremea trece şi distanţa dintre mine şi Eliade e tot mai mare. Pentru că Eliade a scris tot timpul. El scria chiar şi pe genunchi, în sufragerie, cu toată Garda de Fier de faţă, fără ca nimeni să ştie ce face. Eu însă nu sînt ca Eliade, astfel încît nu voi putea ţine pasul cu el nici măcar după ce tot coşmarul ăsta se va sfîrşi.” Asta am scris azi în jurnal. Leni: Mihail, am impresia că, pe alocuri, eşti cam nedrept cu Eliade sau cu Cioran. Cu toate că au avut simpatii legionare, ei totuşi nu au fost fascişti. Ei ajuseseră să simpatizeze mişcarea doar pentru că-l admirau pe Nae Ionescu. Iar Eliade a suferit şi el destul după ce fusese înăbuşită mişcarea legionară şi a fost aruncat în puşcărie. A fost băgat în aceeaşi celulă cu cei care a doua zi urmau să fie împuşcaţi. Îi împuşcau pe rînd ca tensiunea să crească. Eliade a fugit din România ca să nu fie împuşcat. Şi Cioran a fugit ca să scape cu viaţă şi să se rupă de legionari şi de ceea ce-au făcut ăştia. Şi Ionescu la fel a procedat. Iar Camil Petrescu a fost tot timpul neutru şi nu s-a amestecat în toată cacealmaua asta. Mi se pare că exagerezi un pic şi eşti prea dur. Mihail Sebastian: Eu sunt încă prea blînd, sunt mult prea blînd cu ei, Leni. Dar ceea ce mă interesează acum nu sunt Eliade, Cioran sau Camil, ci să se termine mai repede războiul ăsta. Deşi, uneori, am impresia că războiul ăsta nu se va mai termina absolut niciodată, iar mie pur şi simplu îmi vine să ies în mijlocul pieţei şi să urlu de disperare. SCENA 5 În faţa teatrului Algambre. Directorul teatrului: Lăsaţi-l pe autor să intre. Mai întîi, autorul. Să treacă autorul! Domnule Victor Mincu, poftim, intraţi. Plasatoarea: Lăsaţi-l pe autor să treacă. Autografe o să vă dea după spectacol. Domnule, dă-te la o parte ca să poată trece autorul. Mihail Sebastian: Poftim, domnule autor, treceţi.

Plasatoarea: Domnule autor, domnule Victor Mincu, aveţi un loc în lojă, lîngă domnul director. Victor Mincu intră în teatrul Algambre aplaudat de mulţime. Plasatoarea: Acum să intre cei care au bilete. Mihail Sebastian: Dumnezeule, cîtă lume a venit la Steaua fără nume! Plasatoarea: Nu vă aglomeraţi în faţa uşii şi lăsaţi-i în faţă pe cei cu bilete. Mihail Sebastian: Eu am o invitaţie din partea autorului. Plasatoarea: Aveţi un pic de răbdare. Întîi să intre celebrităţile. Da, domnule Camil Petrescu, vă rugăm să intraţi. Bună seara, domnule prefect, luaţi-o pe aici. Bună seara, domnule căpitan. Bună seara, domnule doctor. Intraţi, intraţi! Eliberaţi drumul pentru domnul Ion Barbu. Mihail Sebastian: Acum îmi permiteţi şi mie? Plasatoarea: Da dumneavoastră cine sunteţi? Mihail Sebastian: Sunt invitatul autorului piesei Steaua fără nume care se joacă în această seară la teatrul dumneavoastră. Plasatoarea: Făceţi-i loc domnului Călinescu. Mihail Sebastian: Domnule Călinescu, rugaţi-o pe plasatoare să mă lase şi pe mine la spectacol. George Călinescu: Dar eu nu vă cunosc. Mihail Sebastian: Eu sunt Mihail Sebastian, cel care a scris… Accidentul, Oraşul cu salcîmi, Joaca de-a vacanţa. George Călinescu: Îmi pare rău că trebuie să v-o spun, dar aceste texte ale dumneavoastră sunt minore şi, de aceea, nu am nici o motivaţie să o conving pe plasatoare să vă dea voie să treceţi… Mihail Sebastian: Domnule Călinescu… George Călinescu: Păcat că nu veţi vedea acest spectacol al lui Victor Mincu de la care aţi avea atîtea de învăţat. Mihail Sebastian: Domnule Călinescu… George Călinescu: Eu cu autorii obscuri nu stau de vorbă. Plasatoarea: Poftim, treceţi, domnule Ionel Teodoreanu. Vreau să profit de ocazie şi să vă spun că îmi plac foarte mult romanele dumneavoastră. Mai ales La Medeleni. Daţi-mi un autograf pe … ( îşi dezgoleşte piciorul)… scrieţi-mi ceva deasupra genunchiului. Vă mulţumesc. Mihail Sebastian: Acum mă lăsaţi şi pe mine să trec? Plasatoarea: Acum după ce au intrat toate personalităţile pot trece şi anonimii. Arătaţi-mi invitaţia! Mihail Sebastian i-o întinde. Plasatoarea: Nu e bună fără semnătura directorului. Mihail Sebastian: Şi ce mă sfătuiţi să fac? Plasatoarea: Cumpăraţi-vă bilet. Mihail Sebastian: Dar la case nu mai sunt bilete.

Plasatoarea: Vă vînd eu un bilet. Mihail Sebastian: Din nefericire, nu am bani la mine. Plasatoarea: Stimabile, nu te pot ajuta cu nimic. Cu nimic. Mihail Sebastian: Dar eu trebuie să văd neapărat premiera din seara aceasta. Plasatoarea: Tot oraşul aşa zice. Dă-mi voie să încui uşa, altfel chem poliţia. Mihail Sebastian, singur, în faţa teatrului Algambre. Mihail Sebastian: Sunt singurul om care nu a nimerit în sală. Înăuntru e tot Bucureştiul, sala e arhiplină, unii stau şi pe trepte, alţii au umplut holurile dintre rîndurile de fotolii, încît nu ai unde să arunci un ac. Numai pe mine nu m-au lăsat să trec la propriul meu spectacol, încuindu-mi uşa în nas. Sunt singurul autor din lume care nu a fost lăsat să-şi vadă propriul său spectacol. Mihail Sebastian, singur, în faţa teatrului Algambre. Mihail Sebastian: Mi-e ruşine să-i văd la spectacolul meu pe oamenii lui Antonescu, pe ofiţierii germani, pe foştii legionari sau cuzişti care acum îl susţin pe mareşal. Sunt distrus şi e cam frig în faţa teatrului. Mihail Sebastian, singur, în faţa teatrului Algambre. Mihail Sebastian: Au trecut deja zece minute, oare cum reacţionează publicul, oare ce zic cucoanele despre domnişoara Cucu? Am emoţii. Afară nu ajunge însă nici un zgomot de parcă înăuntru nu s-ar petrece nimic. Afară se aud sirenele de alarmă, vuietul avioanelor americane, bombele englezeşti care cad la Ploieşti, artileria grea a ruşilor. Dar toate astea nu pătrund în sala de spectacole unde se joacă Steaua fără nume pentru care urmează să primesc o grămadă de bani. Acum ar trebui Miroiu să vină la gară după carte. Am emoţii. Oare Miroiu e convingător? Mă enervez că nu ştiu ce se întîmplă pe scenă, mă enervez că nu ştiu ce e în incintă, ce e în sală, mă enervez că m-au lăsat în stradă unde se aud strigăte milităreşti. Dar oamenii care îmi privesc spectacolul nici măcar nu vor să ştie ce-i afară. Cei care trec prin faţa teatrului probabil cred că am înnebunit văzîndu-mă cum vorbesc singur cu mine însumi. Mihail Sebastian, singur, în faţa teatrului Algambre. Mihail Sebastian: Dar iată că spectacolul meu s-a sfîrşit şi spectatorii care ies se întorc cu faţa spre teatru şi aplaudă ceea ce înseamnă că le-a plăcut foarte mult. Ies zîmbind, pur şi simplu zîmbind, se privesc zîmbind, dar fără să-şi spună un cuvînt. Unele cucoane îşi şterg ochii cu batista, iar aceasta în Bucureşti înseamnă că spectacolul a avut succes. Spectatorii se îmbrăţişează între ei, iar mie îmi este straniu să văd nişte oameni bucuroşi cînd în jur e război şi arde petrolul din jurul Ploieştiului, iar Bucureştiul va fi asediat în curînd. Mă simt chiar un pic vinovat faţă de soldaţii americani sau ruşi care mor acum pe front ca războiul acesta să se termine mai repede, faţă de deţinuţii evrei sau ţigani torturaţi în lagărele româneşti sau în cele germane, mă simt vinovat că am scris această piesă care i-a făcut pe oameni să uite adevărata realitate. Mihail Sebastian, singur, în faţa teatrului Algambre. Mihail Sebastian: Mă uit în jur la cei care ies de la spectacolul meu şi printre care sunt şi foşti legionari, ofiţeri germani, militari de-ai lui Antonescu: toţi sînt veseli. Oare eu am scris această piesă ca să-i înveselesc pe soldaţii germani şi români? Femeile cochetează non-stop şi rîd cu gura plină de parcă nu ar fi nici un război în jur. Dumnezeule, pentru cine oare am scris această piesă? Mi-e scîrbă de mine însumi, căci mii de evrei sunt torturaţi acum în lagăre tocmai de nişte ofiţeri germani ca aceştia care ies de la spectacolul meu. Mi-e scîrbă de mine însumi. Mi-e greaţă de mine însumi. Lumea se împrăştie, pleacă. Sebastian urcă în tramvai ca să meargă acasă. Un bărbat: În tramvaiul ăsta e un evreu, domnilor, pe care l-am văzut la teatru, vrînd să intre la Steaua fără nume – adică la o piesă scrisă de un român . Voci: Daţi-l jos, domnule vatman. Mihail Sebastian: Eu sînt scriitor, domnilor! Scriu în limba română. Domnul Călinescu mă ştie!

Călinescu: Iarăşi dumneata? Unde nu merg peste tot dau de dumneata. Vatmanul: Domnule Călinescu, îl cunoaşteţi pe acest jidan? Călinescu: Da, îl cunosc. Dar Mihail Sebastian nu are nici un fel de har, spre deosebire de autorul care a fost jucat în seara aceasta. Domnule Sebastian, aţi avea foarte multe de învăţat de la Victor Mincu. Sfatul meu este să vedeţi acest spectacol ca să vedeţi şi dumneavoastră cum ar trebui să scrieţi teatru. Vatmanul: Coboară. Mihail Sebastian: Dar eu mai am de mers cîteva staţii. Vatmanul: Coboară acum. Noi nu vom tolera să călătorim în acelaşi tramvai cu un scriitor mediocru. Domnilor, haideţi să-l dăm jos din tramvai pe acest evreu lipsit completamente de har. Toată lumea îl împinge din tramvai pe Mihail Sebastian. Vatmanul:( Mihail Sebastian citea un ziar) Ziarul poţi să mi-l laşi mie. În stradă. Militarul: Statul român are nevoie de hainele dumneavoastră. Voci: Vi se confiscă pantalonii. Voci: Vi se confiscă cămaşa! Voci: Vi se confiscă papionul! Voci: Armata română care apără Iaşiul are nevoie de hainele dumneavoastră. Militarul: Şi acum rîniţi zăpada din faţa teatrului ca lumea să poată trece nestingherită spre teatru unde se joacă Steaua fără nume. SCENA 6 În garsoniera lui Sebastian. Victor Mincu: Ţi-am adus onorarul pentru Steaua fără nume care s-a jucat în seara asta cu casa închisă. Directorul teatrului care ţie ţi-a respins piesa iar mie mi-a acceptat-o este pur şi simplu fericit, umblă prin teatru şi strigă sus şi tare că bănuise din prima clipă cînd a luat piesa în mînă că va fi un succes de public. Ţine banii. Numără-i. Mihail Sebastian îi numără. Mihail Sebastian: Atît de mulţi. Un sfert e al tău. Victor Mincu: Nu-mi trebuie nici un sfanţ. Nu-mi trebuie nici măcar un ban. Da să vezi că pînă şi celor care te-au dat afară de la tribunal sau de la Revista Fundaţiilor Regale le-a plăcut piesa…Ei s-au apropiat de mine şi mi-au spus că… Mihail Sebastian: Scuză-mă, dar eu trebuie să plec. Vreau să mă duc la primul restaurant unde voi putea mînca o ciorbă de peşte. Victor Mincu: Le-a plăcut foarte mult. Mihail Sebastian: De cînd a început războiul tot visez să mănînc o ciorbă de peşte, dar niciodată nu am avut bani destui pentru asta, acum însă am, acum am ca să mănînc o ciorbă de peşte pe săturate. Mihail Sebastian pleacă.

Mihail Sebastian: L-am minţit că vreau să mănînc o ciorbă de peşte, pe cînd, de fapt, eu vreau să merg la teatru, acum, după cîteva ore de la premieră, cred că voi putea pătrunde nestingherit înăuntru. Vreau să văd scena unde s-a jucat piesa mea. Vreau să calc pe ea, desculţ. Vreau să-i miros scîndurile pe care a călcat Radu Beligan care l-a interpretat pe Miroiu. Vreau să privesc scena goală unde acum cîteva ore se jucase piesa mea. La poartă nu e nimeni. Nimeni nu mă mai împiedică să intru în teatrul Algambre. Însă lumina e stinsă în sală şi eu pe dibuite ajung pe scenă, dar decorul deja a fost strîns, nu a mai rămas nici un semn care să-mi amintească despre aceea că aici s-a jucat Steaua fără nume. Nimic nu-mi aminteşte de Mona, nimic nu-mi aminteşte de domnişoara Cucu sau de Udrea care nu-şi poate cînta simfonia fiindcă nu are un corn englezesc. Nimic nu-mi mai aminteşte de elevele cărora nu li se dă voie să vadă acceleratul de Sinaia. De parcă nici nu s-ar fi jucat aici vreun spectacol după piesa mea. Oare pe această scenă s-a jucat piesa mea? Parcă nu-mi vine să cred. Scena aceasta este atît de străină şi de pustie. Simt o stare de nesiguranţă dublată de teamă ca cineva care e conştient că se îneacă. Să plec mai repede din teatru, altfel voi începe să urlu de spaimă. Dar nu găsesc ieşirea din sală. Rătăcesc printre rîndurile de fotolii, fără să ştiu exact unde sunt şi unde s-o iau. Merg de mai bine de-o oră orbeşte, cu mîinile pipăind ficare fotoliu care-mi iese, brusc, în faţă. Oare în această sală, pe aceste fotolii au stat spectatorii care mi-au urmărit spectacolul? Mi-e frică să mai rămîn în această sală cuprinsă de întuneric care nu-mi mai spune nimic şi unde, parcă, mă simt apucat de mîini nevăzute care vor să mă stranguleze. Vreau să ies mai repede afară. Ies din sală, mergînd în genunchi, dar m-am rătăcit pe coridoarele nesfîrşite care se multiplică în toate părţile. Sunt o mulţime de coridoare. O mulţime de uşi pe care le deschid cu disperare, dar în spatele lor sunt alte uşi, şi în spatele acelor uşi alte coridoare şi alte uşi şi tot aşa la nesfîrşit. Mă simt ca într-un roman de Kafka. Pe unul dintre aceste coridoare am întîlnit-o pe femeia de serviciu care mătură impasibilă afişele de la spectacolul meu Steaua fără nume. S-a făcut că nu mă vede. Pe lîngă mine trece directorul teatrului, care respinsese Ursa Mare şi a luat Steaua fără nume, pe lîngă mine trece regizorul spectacolului meu, fără să ştie că a regizat un spectacol după un text de-al meu, pe care, iniţial, l-a respins furios, pe lîngă mine trec actorii care jucaseră în spectacol, trec atît de indiferenţi şi atît de placizi, vrînd să uite mai repede de spectacol şi grăbindu-se să ajungă mai iute în sala unde are loc banchetul, tot încolo se grăbesc şi personalul tehnic, şi contabilul-şef, dar nimeni nu mă observă şi nici eu nu îndrăznesc să mă apropii ca să nu creadă că mă cer la un banchet care nu este al meu, cu toate că aş vrea să-i întreb unde e ieşirea din teatrul unde s-a jucat o piesă de-a mea, deşi nimeni nu ştie că piesa care s-a jucat în această seară este a mea, nici măcar directorul teatrului. Cred că ar înnebuni dacă ar afla că s-a jucat tocmai piesa pe care el a aruncat-o, supărat, la coşul de gunoi. Am impresia că ei nu mă ignoră, ci pur şi simplu nu mă văd de parcă nici nu aş fi aici. Dacă i-aş întreba unde e ieşirea oare mi-ar auzi întrebarea? Mă iau pe urmele femeii de serviciu care părăseşte teatrul cuprins de întuneric. Tot teatrul este cuprins de beznă, exceptînd o singură sală unde lumea benchetuieşte, fără să-şi mai amintească de pretextul care i-a adunat împreună, şi unde nu sunt doar eu, adevăratul autor al piesei şi femeia de serviciu. Bătrîna a deschis uşa şi eu m-am strecurat afară, într-un oraş luminat de flăcările exploziilor. Pe stradă. Apare Camil Petrescu. Militarul ( vorbind la megafon): Armata română a întors armele contra armatei germane. Camil Petrescu: Mihail, vreau să-ţi spun că eu mereu am considerat că armata română trebuia să lupte contra nemţilor. Militarul ( vorbind la megafon): Ba nu, armata română continuă să lupte alături de aliaţii săi germani. Camil Petrescu: Eu tot timpul am susţinut că ar fi o prostie ca soldaţii români să întoarcă armele contra nemţilor. Tot timpul. Tu poţi depune mărturie, Mihail. Notează-ţi asta în jurnal. Militarul ( vorbind la megafon): Vrem să vă anunţăm că regele Mihai a preluat conducerea armatei şi că armata română s-a alăturat ruşilor şi americanilor. Camil Petrescu: Domnilor, eu mereu am spus că noi, de la bun început, trebuia să luptăm împotriva nemţilor, împreună cu americanii şi ruşii. Dar nimeni nu a vrut să mă asculte. Dacă mă ascultau pe mine, războiul ăsta nu ar fi avut loc niciodată. Eu tot timpul l-am urît Antonescu, Mihail. Notează-ţi în jurnal asta. Apar Eugen Lovinescu şi Ion Barbu. Eugen Lovinescu: Minunat, Mihail! Ion Barbu: Superb, Mihail! Mihail Sebastian: Despre ce anume vorbiţi?

Eugen Lovinescu: Nemţii sunt înfrînţi, Mihail. Nu te bucuri? Ion Barbu: Nu te bucuri, Mihail? SCENA 10 În garosnieră. Leni: Cum poţi fi atît de deprimat cînd nemţii au fost izgoniţi din Bucureşti? Mihail Sebastian: Pentru că i-am întîlnit în stradă pe Camil Petrescu, pe Victor Eftimiu, Ion Barbu şi Eugen Lovinescu care strigau ca să-i audă toată lumea care trecea pe stradă: Trăiască angloamericanii şi ruşii! Moarte nemţilor şi lui Antonescu! Leni: Dar înainte de-a fi dat jos Antonescu ziceau altceva, complet altceva. Mihail Sebastian: Le-am spus şi eu asta, şi mi-am notat şi în jurnal ce le-am spus, dar ei mi-au replicat că ziceau asta şi înainte, doar că nu-mi spuneau mie pentru că nu aveau încredere în mine. Draga mea Leni, ei se grăbea spre Uniunea Scriitorilor ca să-i vadă noua conducere şi să-i audă ce strigă şi să se pună bine cu ei. Ei se duceau spre Uniune ca să susţină că au luptat mereu contra lui Antonescu şi că au fost victimele acestora şi, drept urmare, să ceară vreo funcţie ceva în noile structuri. Leni: Exact aşa ar fi procedat dacă ar fi cîştigat războiul ăsta nemţii. Mihail Sebastian: Bineînţeles că la fel. Acum ar fi strigat peste tot: Trăiască nemţii! Vreau să plec mai repede din România ca să nu vomit cînd mă uit la ceea ce se întîmplă acum în Bucureşti. „Oamenii care cochetaseră ieri cu fasciştii, acum sînt în structurile noii puteri. Victor Eftimiu care se lăfăise sub fascişti acum e Preşedintele Uniunii Scriitorilor. Nimic nu s-a schimbat. Cei care ieri au profitat de pe urma nemţilor, acum profită de pe urma libertăţii. De parcă Germania nu s-ar fi prăbuşit. De parcă nemţii nu ar fi pierdut acest război”. Mi-am notat toate astea în jurnal, după care m-am dus la baie şi miam vărsat maţele. Leni: În visul ăla pe care l-am avut, tipul ăla din America, Dumitru Solomon şi Dumitru Crudu vor insista foarte mult asupra acestui fragment din jurnalul tău unde tu povesteşti cum Camil Petrescu sau Victor Eftimiu au schimbat, brusc, macazul, lăudînd noua putere. Poate, e mai bine să-l ştergi ca să ne le faci mai tîrziu probleme. Mihail Sebastian: Ba nu, am să păstrez totul pentru că aceasta este realitatea, o realitate de la care îmi vine să vomit fără întrerupere. Apare militarul. Militarul: Domnule Sebastian, eu sînt reprezentantul noului guvern şi am venit să vă transmit că am fi extrem de onoraţi şi de bucuroşi dacă aţi accepta propunerea noastră de-a face parte din redacţia Revistei Fundaţiilor Regale. Mihail Sebastian: Dumnezeule, exact asta îmi notasem dimineaţa în jurnalul meu că tocmai militarul care ne-a persecutat zi de zi în aceşti ani mă va căuta ca împuternicit al noului guvern ca să-mi propună ceva de lucru. Şi el a venit. Dumnezeule, vreau cît mai repede să mă car din ţara asta fiindcă îmi este greaţă, o greaţă fără margini faţă de tot ce se întîmplă. Scena 7 La Capşa. Mihail Sebastian: Acum cînd nemţii au fost izgoniţi din Bucureşti… Victor Mincu: Ştiu că ar trebui să… Mihail Sebastian: Şi ce te opreşte? Victor Mincu: Nu ştiu cum să-ţi spun… Mihail Sebastian: Ţi-a plăcut să fii autor dramatic?

Victor Mincu: Da, mi-a plăcut. Mihail Sebastian: Şi să dai autografe cucoanelor nemăritate şi interviuri fetelor cu fustă scurtă? Victor Mincu: Da, mi-a plăcut şi asta. Mihail Sebastian: Şi pe cînd vei veni cu a doua piesă, domnule autor? Victor Mincu: Cred că niciodată. Mihail Sebastian: Dar toată lumea aşteaptă să mai apari la rampă cu o piesă sau vrei să fii autorul unui singur text, aşa ca Lampedusa. O admiratoare: Domnule Victor Mincu, daţi-mi, vă rog, un autograf pe caietul program de la Steaua fără nume. Victor Mincu: Domnişoară, nu am timp acum. Vă rog, mai tîrziu. Mihail Sebastian: Ai dat multe autografe în aceşti ani? Victor Mincu: Destule. O ziaristă: Domnule Victor Mincu, aş vrea să vă rog să-mi acordaţi un interviu despre cum aţi scris Steaua fără nume în plin război? Victor Mincu: Un pic mai tîrziu, doamnă, un pic mai tîrziu. Mihail Sebastian: Dar de ce nu acum? Victor Mincu: Acum nu am timp. Hai să vorbim serios! Mihail Sebastian: Te ascult. Victor Mincu: Mi-e frică să recunosc că nu sunt eu autorul piesei Steaua fără nume. Mihail Sebastian: Ţi-e frică? Victor Mincu: Da, mi-e frică. Mihail Sebastian: Stai să-mi notez în jurnal acest gînd al tău. Victor Mincu: Notează-l! Mihail Sebastian: Mi l-am notat. Victor Mincu: Da, mi-e frică, Mihail. Mihail Sebastian: Ţi-e frică să-ţi pierzi gloria care te-a înconjurat şi te-a protejat în această perioadă? Ţi-e teamă că nimeni nu se va mai apropia de tine pe stradă şi nu-ţi va mai cere autografe? Ţi-e teamă că lumea te va scuipa în faţă şi toţi îţi vor întoarce spatele? Vrei să fii şi în continuare autor dramatic? Victor Mincu: Nici vorbă de aşa ceva. Mihail Sebastian: Dar de ce atunci nu vrei să mărturiseşti că nu tu eşti autorul piesei Steaua fără nume? Victor Mincu: Nu e vorba că nu vreau. Mihail Sebastian: Vrei să rămîi şi mai departe autorul piesei şi să ieşi pe scenă în fiecare seară, la aplauze?

Victor Mincu: Nici nu mă gîndesc la aşa ceva. Nici măcar pentru o singură secundă nu m-am gîndit să-mi însuşesc piesa ta mai ales că m-am declarat autorul ei doar la rugămintea ta şi doar pentru ca tu să-ţi poţi lua drepturile de autor nestingherit într-o vreme cînd nu primeai de nicăieri nici un ban. Mihail Sebastian: Într-adevăr, ai fost mai mult decît corect cu mine din punct de vedere financiar. Dar să mărturiseşti nu vrei că… Victor Mincu: Dar din cu totul alte raţiuni. Mihail Sebastian: Ce alte raţiuni mai pot fi odată ce nemţii au fost izgoniţi din Bucureşti, iar eu, în sfîrşit, pot pleca pentru totdeauna din România. Victor Mincu: Mă tem să nu se întoarcă nemţii… împreună cu Horia Sima care a format un guvern în exil. Mihail Sebastian: Nu cred că nemţii sau Horia Sima mai pot schimba soarta războiului. Victor Mincu: Dar dacă o schimbă? Mihail Sebastian: Nu vezi însă că ruşii sunt în Bucureşti? Victor Mincu: Văd, dar nemţii, împreună cu Horia Sima, ar putea reveni în forţă… din Timişoara…în orice clipă şi să mă execute. Mihail Sebastian: Nu cred, iar temerile tale mă fac să cred că pur şi simplu nu vrei să recunoşti adevărul. Deci, nu vrei să recunoşti? Victor Mincu: Nu, pentru că mi-e frică. Mihail Sebastian: Mărturisirea ta mi-o notez chiar acum în jurnal că nu vrei să recunoşti că adevăratul autor nu eşti tu, ci eu, fiindcă ţi-e teamă că nemţii, împreună cu Horia Sima, ar putea reveni în Bucureşti şi ar putea să te execute. Eu însă vreau să plec mai repede din România şi nu mai am cînd să aştept, vreau să plec în America şi aş vrea să iau şi această piesă cu mine ca s-o propun teatrelor şi studiourilor de film americane. Sunt sigur că o să mi-o cumpere. Dar dacă nu vrei să recunoşti, nu am să te dau în judecată, nu vreau să pierd ani întregi prin tribunale demonstrînd un lucru pe care numai eu îl ştiu şi numai mie îmi trebuie. Prefer să ajung cît mai repede în America, cît mai repede, chiar şi dacă voi ajunge fără cea mai bună piesă a mea. Acum, te rog, pleacă şi lasă-mă singur. Victor Mincu pleacă. Apare Leni. Leni: Dragă Mihail, acum cînd s-a sfîrşit războiul vreau să-ţi spun că mă întorc la Scarlat Froda, adică la soţul meu, care ma aşteptat cu atîta răbdare în toţi aceşti ani dificili pentru tine. Scarlat abia aşteaptă să vin la el. Şi pentru soţul meu s-a terminat războiul. Mihail Sebastian: Dar eu speram că mă vei însoţi în America. Leni: Am crezut că trebuie să fiu lîngă tine doar atunci cînd ţi-e greu şi aşa a crezut şi soţul meu, dar acum cînd coşmarul ăsta a luat sfîrşit, nu văd ce rost aş mai avea eu lîngă tine. Adio, Mihail, soţul meu mă aşteaptă în stradă. Adio. Mihail Sebastian: Jurnalul ăsta pe care l-am ţinut în toţi aceşti ani ia-l tu. Leni: Eu? Îmi ziceai că ai să-l publici ca să te răzbuni, îmi spuneai că ai să scrii o piesă de teatru pornind de la el ca să te răzbuni. Îmi spuneai că vrei să scrii o piesă de teatru despre istoria cu Victor Mincu şi despre cum Steaua fără nume te-a ajutat să supravieţuieşti războiul. Mihail Sebastian: Nu mai am nevoie de jurnalul ăsta după ce acest coşmar s-a sfîrşit. M-a sprijinit atunci să nu-mi ies din minţi, iar acum dacă nu ar mai fi m-ar ajuta şi mai mult să n-o iau razna. Nu vreau să mă răzbun pe nimeni. Nu mai vreau să scriu nici un fel de piesă despre Victor Mincu şi Steaua fără nume. Vreau să uit mai repede ceea ce-a fost pentru a putea trăi în continuare.Vreau să încep o nouă viaţă şi să scriu o nouă literatură. Acum cînd acest lucru este posibil jurnalul aruncă-l în foc. Nu mai am nevoie de el. Vreau să uit mai repede ceea ce-a fost pentru a putea trăi mai departe. Pur şi simplu vreau să uit totul. Vreau să uit ceea ce-a făcut Cioran, vreau să uit ceea ce-a făcut Eliade, vreau să uit ceea ce-a

făcut Camil Petrescu Eugen Ionescu sau Noica, vreau să uit cum am trăit eu în aceşti ani, vreau să uit că am scris eu Ursa Mare şi Steaua fără nume Victor Mincu. Vreau să uit totul. Pentru a putea începe o viaţă nouă. Acum cînd s-a sfîrşit totul vreau să încep o viaţă nouă. Acum este şi rîndul meu să trăiesc. SCENA 8 În stradă. Leni: Chiar în acea zi cînd mi-a dat jurnalul ca să-l arunc în foc, Sebastian şi-a făcut bagajele pentru America unde mergea să uite totul şi să înceapă o viaţă nouă. Voia să scrie sute de piese de teatru pe care mi le povestea cînd îi spălam hainele pe care voia să le ia în America. Jurnalul pe care m-a rugat să-l arunc în foc, eu l-am păstrat. Despre Steaua fără nume nu pomenea nimic de parcă nu ar fi scris niciodată această piesă. Mi-a spus că cea mai frumoasă zi din viaţa sa este ziua aceasta în care pleacă din România, dar, în timp ce se îndrepta spre aeroport să ia avionul spre New York, l-a călcat un camion. Nici măcar nu a mai aflat că Victor Mincu a recunoscut că adevăratul autor al piesei Steaua fără nume este Mihail Sebastian. Victor Mincu a mărturisit aceasta după ce s-a convins că nemţii, împreună cu Horia Sima, pur şi simplu nu mai au cum să revină în Bucureşti. Dar deja era prea tîrziu. Mihail Sebastian nu mai era în viaţă. El plecase spre America în care nu va mai ajunge niciodată şi părăsise România din care nu va pleca nicicînd. CORTINA (textul este o varianta din 2006 si difera de textul aparut in print)