Stalin Si Hrusciov

s-au bucurat regiunile din Kazahstan şi Siberia de Sud. Deşi a existat o creştere în producţia sovietică de cereale în anii 50, acest lucru s-a datorat mai mult rezultatelor obţinute pe terenurile de cultură tradiţionale, decât celor desţelenite. În domeniul industriei, nu a făcut decât să continue politica dusă de Malenkov înainte de a părăsi funcţia de premier. În timpul guvernării hruşcioviste, în plin război rece, au avut lov o serie de crize, printre care se numără criza rachetelor din Cuba şi ruptura chino-sovietică, acestor evenimente Michael Lynch va dedica o bună parte din lucrarea sa. Criza rachetelor din Cuba a început în octombrie 1962. URSS-ul, care îi acordase deja ajutor financiar şi diplomatic lui Castro, hotărâse pe lângă asta să transforme Cuba într-o  bază militară sovietică, care să constituie o ameninţare directă la adresa SUA. La 3 septembrie 1962, URSS a declarat oficial că va furniza arme Cubei, fără a menţiona natura acestora. La 14 octombrie 1962, fotointerpreţii americani de la Centrul Naţional de Interpretare Fotografică, au descoperit rachete cu rază medie de acţiune. Astfel, următoarele 13 zile au reprezentat cea mai periculoasă perioadă a războiului rece. Tensiunea care a urmat a fost resimțită atât de președintele american, cât şi de cel sovietic, liderii celor două blocuri fiind conştienţi de posibilitatea unui război nuclear. Kennedy a hotărât efectuarea unei  blocade navale a insulei și un ultimatul ferm de a dezactiva rachetele împiedicând transportul de armamente de către URSS spre insula vecină. Luni, 22 octombrie 1962, la ora 19:00, Kennedy a apărut în direct la TV, afirmând că dovezile îndubitabile stabiliseră prezen ța în Cuba a unor baze de rachete putând lovi Washington-ul, canalul Panama şi Mexicul. Mai târziu, John F. Kennedy a semnat proclamaţia instituirii carantinei. Deoarece situaţia părea fără ieşire, Secretarul General al ONU, U. Thant, a luat la 24 octombrie decizia de a implica în mod direct ONU în soluţionarea crizei.Astfel, cei doi lideri ai superputerilor, au primit mesaje identice, în care se propunea suspendarea voluntară a tuturor furnizărilor de arme în Cuba și suspedarea blocadei americane.La 26 octombrie 1962, liderul sovietic a acceptat condi țiile transmise de Secretarul General al ONU. În ziua de 28 octombrie 1962, liderul de la Casa Albă a fost informat că într-o emisiune radiofonică Hrușciov declara că a dat ordin pentru dezactivarea bazelor de rachetă din Cuba. Astfel, a luat sfârşit criza rachetelor. O altă criză cu care s-a confruntat N. S. Hruşciov a fost ruptura chino-sovietică, care s-a datorat, în primul rând, competiţiei pentru poziţia de lider al lumii comuniste. În 1962, a izbucnit un război dintre China şi India, URSS a rămas oficial neutră, dar prin canale neoficiale a acordat ajutor Indiei. În acelaşi an, ruptura s-a adâncit din cauza crizei din Cuba. China a criticat aspru incomeptenţa sovieticilor de a amplasa rachete într-un loc mai greu

Cartea lui Michael Lynch este o scurtă introducere în istorie, colecţia purtând denumirea de “acces la istorie”. Este alcătuită din 2 capitole cele mai importante (primul şi ultimul), care fac o generalizare asupra evenimentelor dintre 1924 şi 1964. În total, cartea are 7 capitole, fiecare conţinând o serie de subpuncte privitoare la subiectul vizat. Începând cu premisele, autorul ne introduce în subiect. URSS între 1924-1964 1. Premise Revoluţia bolşevică rămâne a fi cel mai controversat eveniment al secolului XX. În linii scurte, simpatizanţii revoluţiei bolşevice afirmă că aceasta a reprezentat preluarea puterii de către  popor şi crearea unui stat şi a unei societăţi noi, condusă de clasa muncitoare. Aceeaşi interpretare susţine că Lenin a aplicat teoriile revoluţionare ale lui Karl Marx, conducând Partidul Bolşevic la victorie în beneficiul maselor. Criticii bolşevismului văd revoluţia rusească într-o altă lumină. Ei pun accent pe  proporţiile reduse ale Revoluţiei din Octombrie, respingând interpretarea ei ca o mişcare de masă. Aceştia sunt de părere că lovitura bolşevică nu a avut succes datorită maselor, ci datorită slabiciunii guvernului provizoriu, împotriva căruia fusese îndreptată. Susţinătorii acestei idei găsesc confirmarea în eşecul revoluţiei de a se răspândi în alte zone din Europa. Stalin şi Hruşciov Perioada anilor 1924-1964 a fost dominată de Stalin şi de succesorul său, Hruşciov. În ultimii treizeci de ani ai vieţii, între 1924-1953, figura lui Stalin a luat proporţii eroice, el considerânduse marele moştenitor al lui Lenin, creatorul unei economii moderne, luptătorul care a condus naţiunea la victorie asupra fascismului. STALIN Accesul la putere Iosif Visarionovici Djugaşvili, adevăratul nume al lui Stalin (Omul de Oţel), s-a născut în Georgia, într-o familie săracă, tatăl său fiind pantofar. Mama sa era o femeie credincioasă, şi datorită stăruinţelor acesteia, Iosif Djugaşvili s-a înscris la Seminarul Ortodox din Tbilisi. Părea să fi fost un student capabil, dar nicidecum strălucit. A fost exmatriculat de la Seminar din cauza absenţelor „nemotivate”, dar, de fapt, el era implicat în mişcarea revoluţionară a Georgiei, care se împotrivea controlului ţarist. De la data exmatriculării sale din Seminar şi până în 1917, Stalin

a fost un ucenic devotat al lui Lenin. Totuşi, pentru autorităţi nu era decât un alt „bandit georgian”1 , fiind arestat, între timp, de 8 ori. Anii primului război mondial i-a petrecut în exil, în Siberia. Stalin a devenit Secretar General în 1922, ceea ce l-a făcut să-şi schimbe cu mult comportamentul, devenind foarte dur şi încrezut, fapt care lui Lenin i-a displăcut, mai ales că Iosif Visarionovici s-a purtat grosolan cu Hrupskaya, soţia lui Lenin. În testamentul său, Vladimir Ilici a constatat că Stalin, de când a devenit Secretar General, a concentrat prea multă  putere în mâna sa. Într-un sfârşit, el sugera ca Stalin să fie substituit cu un alt reprezentant al  partidului.”Post Scriptum, 4 ianuarie 1929: Stalin este prea grosolan şi acest defect, deşi perfect suportabil în relaţiile dintre noi, comuniştii devine insuportabil în funcţia de secretar general” 2. La moartea sa, în 1924, testamentul nu a fost public, din cauza insistenţelor lui Stalin şi a colegilor săi, care au preluat conducerea. În acest testament, Lenin îi critica pe majoritatea dintre ei, deci publicarea lui ar fi dus la compromiterea întregului grup. Acesta este unul dintre cele mai importante motive, pentru care Stalin a câştigat lupta pentru putere, pe care a dus-o împotriva lui Troţki. Şi-a luat ca şi susţinători pe Kamenev şi Zinoviev, iar atunci când nu va mai avea nevoie de ei, va purcede la epurări masive.

Politica economică a lui Stalin avea ca scop esenţial modernizarea Uniunii Sovietice  prin două metode: colectivizare şi industrializare. Colectivizarea a fost efectuată pentru a servi nevoilor industrializării, care a început prin introducerea „planului cincinal”. Colectivizarea a fost introdusă în 1924, fiind declarată „voluntară”. Chiar dacă Stalin pretindea că a fost alegerea liberă a ţăranilor, de fapt, a fost impusă marii majorităţi. El explica acţiunile sale prin prisma intereselor de partid. Bolşevismul era un crez proletar, care promova ideea că timpul dominării ţărăneşti a trecut, iar viitorul aparţine muncitorilor de la oraşe. În perioada dintre 1939-1940, aproape 60 % din gospodăriile ţărăneşti au fost colectivizate. Conform unui studiu, în 1930 cca 23 % dintre gospodării erau colectivizate, ca să ajungă în 1941 la 98,0 %. Consecinţele colectivizării au fost tragice. Nu mai existau recolte de secerat sau animale de îngrijit. Chiar şi atunci când s-a insalat foametea, cele mai mici cantităţi de cereale disponibile se exportau ca „surplus” pentru obţinerea capitalurilor străine cerute de industrie. Foametea cea mai mare a fost între 1932-1933, fiind descrisă ca fenomenul de înfometare absolută pe plan naţional. 1 2

Michael Lynch, Stalin şi Hruşciov. URRS, 1924-1964, Ed. ALL, cap. 2, p. 11 Ibidem, p. 20

Autorul a introdus în cartea sa raportul unui corespondent Reuter, scris la 29 martie 1932, care visitase Rusia:  Rusia astăzi se zbate în ghearele foametei. Am străbătut singur numeroase  sate şi am vizitat 12 ferme colective. Peste tot se auzeau vaiete: „nu e pâine, murim”. Acest   strigăt venea spre mine din toate părţile Rusiei. În tren, un comunist a negat că ar fi bântuit   foametea. Am aruncat în scuipătoare o coajă de pâine din rezervele mele proprii. Un ţăran, tovarăş cu mine de călătorie, a înşfăcat-o în grabă şi a mâncat-o fericit. Am aruncat coji de  portocale în scuipătoare. Ţăranul le înşfăcă din nou şi le devoră îndată. Comunistul s-a afundat  în banchetă. Politica de colectivizare a guvernului şi rezistenţa ţăranilor în faţa ei au adus  Rusia într-o stare catastrofală, cea mai rea posibilă de la foametea din 1921 încoace şi a alungat populaţia din regiuni întregi. 3

Slăbiciunea de bază consta în aceea că nu a existat niciodată un surplus de cereale, care să  poată fi vândut fără a afecta ţărănimea. În 1939, producţia agricolă sovietică atinsese nivelul înregistrat de Rusia ţaristă în 1913. Numărul ţăranilor care au murit în timpul foametei, variază în rândul istoricilor de la 10 la 15 milioane.

Programul de industrializare al lui Stalin  poate fi interpretat ca o încercare de a pune  pe picioare o economie de război. El înţelegea prin industrie doar industria grea. Pentru el,  producţia de fier, oţel sau ţiţei ca cea mai bună măsură de creştere a industriei. Caracterul industrializării staliniste poate fi studiat prin prisma planurilor cincinale. Au existat cinci planuri cincinale: P51 – octombrie 1928- decembrie 1932 P52 – ianuarie 1933- decembrie 1937 P53 – ianuarie 1938- iunie 1941 P54 – ianuarie 1946- decembrie 1950 P55 – ianuarie 1951- decembrie 1955 Termenul de „plan” este înşelător, ceea ce prezentau statisticile nu era decât un set de obiective ideale, care nu aveau nici o legătură cu realitatea. Şi industrializarea, la fel ca şi colectivizarea, dădea impresia unor succese uimitoare, când în realitate, autorităţile nu faceau decât să umfle cifrele din statistici. Anul 1942 a marcat nivelul cel mai scăzut al realizărilor economiei sovietice.

Stalin şi puterea politică

3

Ibidem, p. 41

Stalin a obţinut puterea Uniunii Sovietice în 1929, odată cu victoria asupra bolşevicilor  de stânga şi de dreapta. În continuare, el a trecut la consolidarea acestei puteri, prin epurările care au durat până la moartea lui, în 1953. Anul 1934 marchează începutul terorizării sistematice, nu numai a oponenţilor politici evidenţi, ci şi a colegilor şi membrilor obişnuiţi de partid. Pretextul epurării din 1934 a fost asasinarea lui Serghei Kirov, secretarul sovietului de Leningrad. Din cei 1996 delegaţi participanţi la Congresul Partidului, 1108 au fost executaţi în următorii trei ani. Evreii din URSS au constituit noua direcţie a epurărilor staliniste. El a explicat această  persecuţie prin faptul că fiica sa, Alilueva avusese o legătură cu un evreu, relaţie cu care el nu era de acord. Între 1936-1939 a avut loc fenomenul numit „Marea Epurare”. În 1936 a început în URSS o teroare care a afectat întreaga populaţie şi care a culminat prin spectacolul proceselor   publice ale foştilor colegi bolşeviciai lui Stalin.

Dimensiunile epurărilor În 1934, au fost arestate şi executate un milion de persoane, în cadrul primei epurări majore. Până în 1937, 17-18 mln de oameni au fost transportaţi în lagăre de muncă şi zece mln dintrei ei au murit acolo. În 1940, ocuparea statelor baltice, a Bucovinei şi Basarabiei au dus la deportarea a încă două milioane de oameni. În 1944-1946, transportarea a zece mln de oameni în lagăre de muncă forţată. Între 1947 şi 1953 a murit un mln de persoane în diverse epurări. Stalin şi relaţiile internaţionale Punctul de start în analiza politicii externe sovietice sub Stalin este Tratalul de la Rapallo din octombrie 1922, semnat între ruşi şi germani. Fiecare dintre părţile semnatare avea ceva de oferit celeilalte. Rusia a oferit Germaniei teren pentru antrenarea forţelor militare, în schimb ruşii  puteau întreţine relaţii comerciale cu Germania. Marea Britanie a fost prima naţiune care a oferit Rusiei revoluţionare statutul de putere internaţională. Un alt eveniment important a fost Pactul Molotov-Ribbentrop, tratat prin care cele două ţări se angajau să păstreze pacea între el şi împărţeau Europa în sfere de influenţă. Pactul cuprindea 7 articole şi un protocol adiţional secret. Stalin a murit în 1953, dar a reuşit să participe la evenimentele incipiente ale războiului rece. Acţiunile sale vor fi judecate aspru de către succesorul său, Nikita Sergheevici Hruşciov.

 Nikita Sergheevici Hruşciov s-a născut în familia unui ţăran sărac din Kalnikova, orăşel în sudul Rusiei, în apropierea graniţei ucrainene. La 15 ani, lipsit de o educaţie şcolară, părăseşte munca agricolă pentru a se face ucenic mecanic în industria minieră. A aderat la Partidul Bolşevic în 1918, devenind comisar al Armatei Roşii în timpul războiului civil. Ascensiunea lui Hruşciov a avut loc în timpul marilor epurări de partid şi se datorează credinţei neclintite faţă de Stalin, domeniu în care Hruşciov s-a purtat exemplar. La sfârşitul anului 1938, s-a întors în Ucraina, pentru funcţia de prim secretar de partid. El i-a rămas fidel lui Stalin, deseori aducându-i elogii.  Datorăm toate succesele noastre mareului Partid Bolşevic şi îndrumărilor tovarăşului Stalin. Milioane de muncitori din toate  ţările lumii văd felul în care Uniunea Sovietică aduce la îndeplinire marile idei socialiste, ideile lui Marx-Engels-Lenin-Stalin. 4

La moartea lui Stalin, Hruşciov nu era nicidecum o persoană remarcabilă a partidului. Felul său de a fi jovial şi vorbăreţ, părea mai puţin viclean, de aceea a trezit încrederea în rîndurile membrilor de partid. După moartea lui Stalin, s-a format o conducere colectivă formată din Malenkov, Molotov, Bulganin şi Hruşciov. La început, ei s-au temut că Lavrenti Beria, numit de Stalin, preşedinte al MVD ar putea să folosească aparatul poliţiei, pentru a ajunge la putere, dar Hruşciov a contrabalansat-o prin puterea Armatei Roşii. Declanşarea dezgheţului s-a datorat, în primul rând lui Malenkov, ca prim-ministru. El a susţinut necesitatea unor relaţii mai bune cu lumea exterioară. Între 1953-1956 apăruseră deja anumite speculaţii că perioada stalinistă va fi ereevaluată de către conducătorii Uniunii Sovietice. Referirile în presă la măreţia lui Stalin au încetat. În 1956, Hruşciov s-a simţit suficient de stăpân pe situaţie pentru a lansa un atac la adresa faptelor  lui Stalin, facând publice toate ororile pe care acesta le-a comis în timpul guvernării sale.El a mai făcut publică o listă de membri de partid nevinovaţi, care au suferit din cauza persecuţiilor  staliniste. Hruşciov nu s-a limitat la denunţarea epurărilor făcute de Stalin, ci l-a atacat şi pentru greşelile făcute în politica externă. La începutul lui 1957, opoziţia a plănuit să-l destituie din funcţie. Biroul politic a declarat că mersese prea departe cu destalinizarea şi că acestei politici i se datorează revoltele antisovietice din Polonia şi Ungaria. Reacţia lui Hruşciov a fost imediată. El a aranjat în aşa fel încât la întrunire să ia loc doar adepţii săi, astfel încercarea opoziţiei a eşuat.