sotul-meu

U

.. nimic- Iată actele : examinează-le ! . sis tematic, refuzi să le priveşti ?

— Inutil să foloseşti procedee violente cu mine, i-am spus, calmată brusc. Mă retrag, dar vei regreta, domnule Anderson, că n-ai tratat afacerea aceasta prin bună în ţelegere. Servitorul apăruse din nou. —• Condu-o pe domnişoara, spuse stăpînul, aprinzîndu-şi neglijent ţigara. Fără să-1 salut, cu capul sus şi silindu-mă să iau o atitudine nepăsătoare, părăsii biroul. Dar în mine însămi, furtuna urla, şi, cînd mă regăsii în stradă, o adevărată furie mă cuprinse. — Ah ! al dracului domn ! Grosolan personaj ! Ce mojic !... Să îndrăznească să-mi spună că minţeam, că.era şantaj !.,. Ei bine, vom vedea noi !... Normanzii, se spune, sînt gîlcevitori si se simt bine numai cînd au procese. Qr, eram, atît prin tatăl cit si prin mama mea, de pură rasă normandă. Oare de asta, în orele care urmară, mergînd la întîmplare pe străzile Londrei, nu am putut să mă gîndesc la altceva decît la procese, la procurori si la' amenzi considerabile ? Ah î cît de straşnic era scandalul pe care i-1 doream lui şi soţiei sale. Furia mea fu atît de mare încît nu am prînzit în ziua aceea, şi doar seara, după ce mînia mi se mai calmă puţin, îmi dădui seama că nu băusem, toată ziua, decît o ceaşcă de lapte, de dimineaţă. Tot mergînd, fără să-mi dau seama, ajunsesem la cealaltă extremitate a Londrei si a trebuit să folosesc un taxi, ca să mă înapoiez la hotel. VI. • Seara cînd m-am regăsit singură în odaia mea, după ziua aceasta zbuciumată, mă cuprinse o mare descurajare. După orele enervante pe care le trăisem se producea destinderea şi aceasta aducea cu ea cortegiul e! de deprimare şi amărăciune.

Silueta mea, întrevăzută în oglindă, nu contribui cu puţin să aducă această descurajare, înfăţisîndu-mi, deodată, imaginea mea, sub o aparenţă pe care n-o observasem niciodată. Rochia aceasta neagră, strimtă, demodată, mă îmbrăca, cu toată extrema ei curăţenie, ca o haină a mizeriei. Şi pălăria asta ieftină, purtată de atît de multe luni, pantofii aceştia solizi, dar puţin eleganţi si care fuseseră de atîtea ori la cismar pentru pingelit, mănuşile acestea de'lîhă, umbrela de pînză de Silezia, broşa modestă, de argint,'tot ansamblul acesta, amintind de.unele institutoare de provincie, cu leafă derizorie, nu-mi apăruse niciodată atît de mizerabile, ca în seara aceasta. Umilită in faţa propriei mele imagini, am simţit lacrimile umezindu-mi obrajii. Cum ar fi putut mîndrul Walter Anderson să nu fie izbit de aceste semne exterioare ale mediocrităţii mele ?... în seara aceea, spuneam „ale mizeriei mele". în Anglia, ţăranul este îmbrăcat tot atît de îngrijit ca şi orăşeanul, iar muncitorul se îmbracă tot atît de bine ca si stăpânul unei uzine. Deodată, lucruri învăţate pe vremuri, îmi reveneau în memorie. Anglia era, totodată, ţara milionarilor si a săracilor; ea era, prin excelenţă, ţara pungaşilor şi a cavalerilor de industrie. Nu se spune, oare, că la Londra se află un hoţ la zece sau la doisprezece locuitori ! Şi, în nu ştiu care raport, unul din magistraţii1 oraşului nu afirma, oare, că treizeci de mii de persoane se scoală la Londra, în fiecare zi, fără să ştie de unde îşi vor procura hrana si unde îşi vor găsi un culcuş, seara ? Cum să mă mir. după aceasta, că Walter Anderson, văzîndu--mă atît de mediocru îmbrăcată, n-a acordat nici o crezare spuselor mele ? .Ce încredere îi putea inspira persoana mea, într-o ţară unde prosperă, aproape la adăpostul instituţiunilor oficiale, o grămadă de oameni fără de rost, de care te ciocl

) Domnul Colquhoum. 37

n.eşti la fiecare pas şi a căror principală ocupaţie este de a pune portofelul altuia la contribuţie ? S-a zis că Anglia este ţara unde este cel mai puţin ruşine de a cere şi de a primi bani ; că pretutindeni aiurea sărăcia este o nenorocire, dar că acolo, este o crimă. Omul de merit trebuie, deci, pentru ca să reuşească, să-si ia aparenţele bunei stări, fiindcă, în mod fatal, eşti chemat să judeci omul după exteriorul lui, înainte de orice altă consideraţie. Toate aceste observaţiuni pline de tristeţe se succedară in mintea mea, ca la cinematograf, provocîndu-mi chinuitoarea părere de rău că nu m-am gîndit la toate acestea mai curînd. Şi, ca si cum aceasta n-ar fi fost deajuns pentru umilirea mea, iată că îmi reaminteam de anumite sfaturi ale hotelierului meu din Evreux. ,,Mai ales, nu încerca să mergi undeva fără să fii asigurată dinainte că vei fi bine primită... Să ai întotdeauna o recomandaţie. Scrisoarea pe care ţi-o dau îţi va deschide ' uşile unui hotel serios si bine frecventat. Dar asta e puţin, Aminteste-ţi că în general, pentru ca să pătrunzi în societatea londoneză, trebuie să fii prezentată. Eticheta domneşte in saloane şi chiar în mijlocul reuniunilor celor mai intime. Să ai deci, întotdeauna, un mare discernămînt în alegerea cunoştinţelor dumitale, ca şi o mare atenţie în ceea ce priveşte plecările si venirile dumitale". Ah ! într-adevăr, bine mi-a mai servit că acest cumsecade hotelier m-a pus in gardă faţă de anumite obiceiuri si m-a familiarizat cu altele ! • Discernămînt ? In prima zi, 1-am avut cu adevărat ! Dacă aş fi fost într-un sătuleţ .normand, în mijlocul cunoştinţelor, n-aş li acţionat cu mai puţină prevedere de cum am făcut-o cinci am venit pentru prima oară la Londra. Domnul Dargile îmi deschisese biroul domnului Curiiett şi fără graba mea de neiertat, totul s-ar fi petrecut în mod mulţumitor şi n-aş fi fost dată afară din casa lui Walter Anderson. 38

Amintirea acestei insulte făcea să mi se urce roşeaţa în obraz. Fusese mdată afară dintr-o casă, eu, Simona -Montagnac ! Am petrecut toată noaptea, frămîntată de aceste gînduri. Vă închipuiţi că nu am întîrziat în pat, în dimineaţa aceea. Se zice că noaptea aduce sfaturi bune. Nu ştiu dacă rezultatul orelor mele fără somn fu într-adevăr de mare importanţă, dar e sigur că am ieşit în oraş dis de dimineaţă şi am început să cutreier magazinele franceze din Londra. în aceeaşi seară, m-am regăsit la hotel cu camera plină de cutii de toate mărimile si de toate felurile, care fuseseră aduse, începînd de dimineaţă. Aveam acum mai multe rochii şi pălării. Nu uitam nici lenjeria, nici încălţămintea, dar punga mi se uşurase cu mai mult de patru mii de franci. Şi, în timp ce despachetam toate aceste lucruri şi J e aranjam în dulap, aş fi putut fi auzită murmurînd eu o oarecare vehemenţă : „Ah ! vă trebuie spoială, domnilor englezi ! Ei bine, "vi-o vom servi !... Iţi vom arunca praf în ochi, domnule Anderson, fiindcă aşa îţi place !... Frumoasă, cochetă, elegantă, ! într-adevăr, toate aceste calităţi le întrunea soţia dumitale !... Banii dumitale, domnule Anderson, dacă numi dau frumuseţea, vor sluji, cel puţin, să mă împodobească ! Căci dumneata plăteşti nota, faimosule romancier!... Scriitor!... îşi spune om de litere şi nu este nici măcar atît de fizionomist ca să deosebească o fată cinstită de o aventurieră oarecare ! Ce paiaţă urîcioasă... Nu pot afirma că rochiile şi lenjeria mea nu fură puţin şifonate de gesturile energice cu care îmi subliniam vorbele. Cred, de asemenea, fără îndoială, că pentru a le aşeza mai bine în rafturile dulapului, le-am dat cîţiva pumni în plus, care erau destinaţi, desigur, fantomei antipatice, care îmi obseda .memoria ! De abia îmi terminasem treaba, cînd un groom de la hotel bătu la uşă. — Miss, aţi fost chemată la telefon azi după amiază. Cum nu eraţi acasă, funcţionarul a fost prevenit că vă va

ii trimeasă seara o scrisoare. Curierul este aici ; doriţi să-1 vedeţi ? Poate aveţi să daţi un răspuns. în urma sîrguinţei pe care o depusesem mai înainte, toaleta si coafura îmi erau cam în dezordine... ca şi camera, de altfel, în care se îngrămădeau cutiile deschise, în starea în care mă aflam, nu mă puteam gîndi să cobor în salon. îl rugai, deci, pe groom, să-1 trimeată sus pe comisionar. Scrisoarea purta antetul biroului domnului Curnett. îmi scria chiar el personal si mă anunţa că primise scrisoarea domnului Dargille. îmi fixa o întîlnire pentru a doua zi, la orele trei. Graba aceasta a domnului Curnett, de a mă chema la el, îmi făcu plăcere. Cel puţin, acesta dorea să mă audă ! în grabă ^am mîzgălit un bileţel, prin care îi comunicam că accept întîlnirea fixată. Am înmînat bileţelul comisionarului, adăugîndu-i si un mic bacşiş. Apoi, obosită de alergăturile pe care le făcusem prin atîtea magazine si de numeroasele probe pe care a trebuit să le suport, într-un timp atît de scurt, satisfăcută, de asemenea, ştiind că sînt bine îmbrăcată pentru întîlnirea de a doua zi, m-am culcat şi am dormit zdravăn. VII. Am fost exactă, la întîlnirea stabilită de către domnul Curnett. Credeam că-1 voi găsi • singur, în biroul lui, dar era şi Walter Anderson acolo. Prezenţa lui neaşteptată îmi provoacă o adevărată indispoziţie. Pentru că era acolo, lucrurile îmi păreau duşmănoase şi mă temeam de o scenă identisă cu aceea de alaltăieri, deoarece socoteam că domnul Curnett trebuia să fi fost montat de el, în defavoarea mea. Totuşi, la intrarea mea, el se ridicase şi mă salutase cu o uşoară înclinare a capului, în timp ce privirile i se fixau asupra mea, cu un fel de surprindere, ca si cum 40

nu m-ar fi recunoscut decît cu greutate. Poate că se aştepta să mă regăsească îmbrăcată în rochia de mizerie, în care mă văzuse alaltăieri. Gîndul acesta îmi aduse în obraji un val de sînge, în vreme ce, fără trufie, dar fără grabă, îi răspunsei la salut. Trebuie să mărturisesc că,vederea lui făcea să renască în mine un val de gînduri furtunoase, în care amorul propriu rănit se alia cu ciuda nepotolită. Pentru această primă întrevedere cu domnul Curnett, as fi preferat ca el să nu fi fost acolo, căci simţeam că ar fi fost greu ca notarul să fie mereu de o părere diametral opusă aceleia a lordului Anderson, ceea ce ar fi dus la un adevărat prejudiciu pentru interesele mele. Domnul Curnett avusese faţă de mine un gest binevoitor. — Miss Simona Montagnac, nu-i aşa ? spuse el amabil. Acest cuvînt miss, în gura omului de afaceri englez, îmi făcu bine. Cel puţin acesta nu mă mărita cu sila şi nici nu-mi nega starea mea civilă ! Şi fiindcă simţeam atmosfera mai caldă, poate : si fiindcă mă ştiam bine îmbrăcată în noul meu costum albastru, recăpătai puţină încredere. în plus, cînd mă aşezai într-un fotoliu, pe care stăpînul biroului îl înaintase spre mine, oglinda înaltă a căminului îmi arăta chipul unei proaspete si drăguţe pariziene, sub feutrul mare si alb pe care îl purtam pe cap. Şi cum, zău, nimic nu dă rnai mult curaj unei femei, decît faptul că se ştie plăcută la vedere, îmi regăsii subit siguranţa. Imediat, de altfel, domnul Curnett intră în miezul chestiunii, ceea ce nu-mi mai permise să mă gîndesc la bărbaţii si la lucrurile care mă înconjurau. — Am primit o scrisoare de la notarul dumitale din Eweux, anunţîndu-mi că veţi veni aici. Pe de altă parte, şir Walter Anderson mi-a făcut cunoscută vizita pe care â-aţi făcut-o... •— Ah ! spusei eu, puţin ironică, domnul Anderson i-a acordat totuşi importanţă ? — Pe moment, poate că nu a desluşit adevărul. Vizita dumitale 1-a luat cam pe neaşteptate, pe-negîndite. Nu-i 41

aşa, e greu să-ţi faci o părere... Pe scurt, miercuri, la reîntoarcerea mea, am aflat că-mi telefonase ziua. — Miercuri, spuneţi ? — Da, interveni lordul Anderson. Chiar în seara vizi tei dumitale, am ţinut să-1 pun pe domnul Curnett la curent cu spusele dumitale. •— Spusele mele exprimau adevărul. •— Nu-1 cunoşteam. — Aţi fi putut verifica pe loc. Convorbirea lua o întorsătură agresivă ! Domnul Curnett interveni : — Scrisoarea lui Şir Dargile lipsea si, cum ea este ade vărata piesă a acestei povestiri de necrezut, lordul Walter Anderson n-ar fi putut face o apreciere. •— Chiar dacă ar fi binevoit să examineze dovezile pe care i le aduceam ? întrebai eu, rece. •— Chiar ţinînd socoteala de asta ! replică, ferm, omul de afaceri englez. El continuă : — Nişte hîrtii de stare civilă pot fi contrafăcute, aplicîndu-li-se ştampile false. •— Scrisoarea domnului Dargile poate fi, de asemenea, apocrifă ! •— într-adevăr, de aceea i-am verificat ieri originile, la dorinţa domnului Anderson. — V-aţi putut asigura că emană de la notarul meu ? i-arn întrebat, puţin surprinsă. —Da ! Printr-o telegramă am cerut confirmarea pasajelor principale. , Am rămas zăpăcită de atîtea precauţiuni. Fără să remarce mirarea mea, domnul Curnett continuă : — Lordul Anderson si cu mine nu ne mai îndoim, în prezent, de adevărata dumitale identitate : eşti domni şoara Simona Mantagnac, cu care am crezut că nearri că sătorit la 23 Iulie 19... — Cu care aţi crezut că v-aţi căsătorit ?, am repetat eu, fără să înţeleg. 4.2

•—• Yos, Pe Simona Montagnac ţinea lordul Anderson s-o ia de soţie, oricare ar fi fost fata care ar purta numele acesta, Walter Anderson aprobă din cap. — Nu înţeleg deloc, declarai. Şi cum nu ştiu nimic din această căsătorie ciudată, vreţi, domnilor, să. mă puneţi Ia curent cu tot ce s-a întîmplat ? — Asta şi vreau s-o fac, cu permisiunea lordului An derson, spuse notarul. Şi după ce se reculese o clipă, începu povestirea care va urma. Domnul Curnett era un bărbat de vreo cincizeci de an>care avea, desigur, rutina afacerilor. El punea în tonul cu care vorbea şi în purtările sale o sinceritate şi o bunătate care erau destinate să-i acorde încrederea clienţilor si a colaboratorilor săi. Am observat, mai tîrziu, că această binevoitoare sinceritate nu-1 împiedica să fie un om de afaceri admirabil, ţinînd la interesele dinţilor săi mai mu U decît ei înşişi, poate ! Şi toate aceste calităţi făceau din el un adversar teribil si de temut. Pentru moment însă, cuvintele sale calme şi curtenitoare, glasul lui simpatic şi atrăgător, mă făcură să mă simt bine, creînd în jurul meu o atmosferă de încredere si de nădejde. Mi se părea că eram în prezenţa unui alt domn Dargile, şi că nu mi se puteau întîmpla decît lucruri bune, în tovărăşia lui. Deci, într-un adevărat spirit de împăcare, îi ascultai explicaţiile pe care mi le dădu. — Sînt obligat să rezum faptele, revenind pentru aceasta destul de departe înapoi. Trebuie să evoc amintirea mamei dumitale ca si aceea a naşului dumitale... Acum vreo douăzeci si cinci de ani, acesta, Charles de Fjorent, vru să ia de soţie pe doamna, mama dumitale, pe atunci Valentina d'Erneville. Din nenorocire, neînţelegeri politice despărţeau cele două familii si nici tatăl lui Charles de Florent, nifci cel al Valentinei, nu consimţiră să dea aprobarea pentru această căsătorie. Valentina d'Erneville deveni deci doamna Montagnac, iar Charles de Florent rămase burlac. Acesta avea o soră, Jeana, cu cîţiva ani mai în vîrstă 43

de'cît el, şi care era măritată cu un savant englez, Raymond Anderson, tatăl lui Walter, care se află de faţă. Rezultă deci, că Charles de Florent era totodată naşul dumitale si unchiul lui Walter Anderson. Aţi sesizat pînă aici raporturile diferitelor personaje, care au fost cauzele directe şi indirecte ale căsătoriei contractate de clientul meu ? — Am priceput. — în plus, amănuntele acestea n-au decît o valoare retrospectivă, fiindcă, înafară de bătrînul Râul de Florent, tatăl lui Charles şi bunicul lordului Walter, toate celelalte persoane au murit, si dumneavoastră sînteţi singurii ur maşi ai familiilor d'Erneville şi de Florent. — Foarte bine. — Ceea ce trebuie mai ales să ştii, este că acum cinci ani, la moartea lui, Charles de Florent lăsă zece milioane si nici un copil. Prin testament, instituia pe Walter Anderson ca legatar 'Universal, în anumite condiţii, dintre care cea mai importantă era ca nepotul său să se căsătorească cu fina sa/Simona Montagnac, şi îi constitui drept zestre o sumă de zece mii de lire sterline. E destul de greu de explicat de ce testatorul fixă condiţia aceasta, în loc ca să-ţi lase dumitale direct, această sumă. Poate că se temea ca testamentul să nu fie atacai de bătrînul de Florent. Se remarcă, întradevăr, din testamentul care conţinea ultimele lui, dorinţe, că nu-si iertase niciodată tatăl de a-1 fi con•strîns la burlăcie, refuzîndu-i dreptul de a se căsători cu femeia :pe care o iubea. Se pare, de asemenea, că, a rămas flăcău, r nu atît din cauza dragostei sale nefericite, cît mai ales, din răzbunare, şi ca să-l lipsească pe bătrînul Rauî de Florent de orice nădejde de a-şi vedea continuată spiţa. Cu Charles, întradevăr, s-a stins numele lui de Florent. Oricare ar fi motivele reale care au dictat un asemenea testament nasului dumitale, un lucru e sigur, anume că-voinţa lui, ferm exprimată, era ca dumneata să te măriţi eu Walter Anderson. M^. însemna totuşi să unească o d'Erneville cu un de Florent, spusei eu, zîmbind. 44

— întocmai. Şi într-o scrisoare foarte afectuoasă, adre sată către nepotul tău, îl ruga să încheie această căsăto rie, afirmînd că fina lui este o femeie distinsa şi desăvâr şită. .Pe scurt, lordul Anderson, care îşi iubea'mult un chiul, fujncîntat de felul acestei răzbunări postume, .care îi fu. dată s-o ducă la bun sfîrşit, si acceptă soţia pe' care naşul ei i-o lăsa ca moştenire. —• El acceptă femeia ca si pe cele zece milioane, am spus, uşor ironică. — Evident, replică notarul, fiindcă aceştia făceau parte din act. In timpul tuturor acestor explicaţii, Walter Anderson, aşezat într-un fotoliu, la cealaltă extremitate a camerei, cu picioarele încrucişate, părea cu totul străin de convorbirea care se desfăşura. Auzea oare, ori gîndul lui, urmărind vreun fir vagabond, zbura dincolo de cei patru pereţi ai camerei ? Nimeni n-ar fi putut-o spune, după atitudinea lui dezinteresată. Cîteodată îşi fixa îndărătnic vîrful pantofului, care scînteia la clătinarea uşoară a piciorului ; alteori, ochii nu i se mai deslipeau de fereastra înaltă, pe care uişte perdele de voal o umbreau uşor. — Toate acestea nu mă lămuresc, i-am spus, după ce notarul îşi termină explicaţiile, cum de a putut contracta domnul Walter Anderson această căsătorie, fără ca eu să nu ştiu nimic... Şi mai ales, fără ca să fiu de fată la ceremonie. Punînd întrebarea, aproape că mă temeam de răspuns, atît de adevărată mi se păru deodată, în minutul acesta, presupunerea domnului Dargile : „V-aţi putut mărita din ştrengărie, prin surprindere, ori din ignoranţă"... Dar domnul Curnett risipi repede teama aceasta, .— întrebarea dumitale este mai greu de rezolvat, căci buna credinţă a lordului Anderson a fost surprinsă. Ca să se căsătorească cu dumneata ar fi trebuit să te cunoască, si ca să te cunoască, să recurgă la tutorele dumitale. El, acest mizerabil, înselînd încrederea noastră, a uneltit această substituire de persoană ! 45

Bertheim veni la Londra, ne prezentă o fată graţioasă, despre care ne spuse că- este pupila lui, Simona Montngnac. Noi nu căutarăm altceva. De ce am fi pus la îndoială cuvîntul tutorelui dumitale ? Ce interes putea avea el la o substituire de persoană ? Ne căsătorirăm cu femeia pe care ne-o prezentă. Era tînără şi drăguţă... — Ştiu : blondă, elegantă, foarte bine ! I-am întrrupt, .puţin batjocoritoare, cu o privire rapidă către lor dul Anderson, a cărui fizionomie rămase de nepătruns, — Ai văzut-o ? mă întrebă notarul surprins. — Nu... domnul Anderson mi-a lăudat însă meritele soţiei sale. Domnul Curnett clătină din cap. — Din păcate, însă, meritele se limitau la exteriorul ei. Era cochetă, cheltuitoare, nervoasă, autoritară şi cu un caracter insuportabil. După o lună de căsătorie, căsnicia lordului Anderson era un adevărat iad. Nu m-am putut opri să nu arunc din nou o privire lui Walter Andersan. De cînd era vorba de el, în mod mai direct, se ridicase si măsura cu paşi mari apartamentul. Doar ochii lui mai aspri si buzele strînse, ară.tau că nu pierdea nici o vorbă din cele ce spunea domnul Curnett s aproape că mă miram că nu-1 oprea să vorbească asupra acestui capitol din viaţa lui intimă. Dar trebuie să se fi stabilit o înţelegere între aceşti doi bărbaţi, înainte de sosirea mea, căci notarul îşi continua povestirea, ca şi cum cel interesat n-ar fi fost acolo. — Ca să nu dea bunicului său, Râul de Florent, sa tisfacţia pe care i-ar fi provocat-o divorţul nepotului său de fiica Valentinei d'Erneville, clientul meu ascunse tu turor răul lăuntric care îi pustia căminul si, timp de doi ani, suportă iadul acesta. Situata ar mai fi durat încă, dacă făptura nedemnă, care împrumutase numele dumi tale, n-ar fi părăsit într-o zi domiciliul conjugal, luînd cu ea o sută şaizeci de mii de franci, în valori, pe care clientul meu, neprevăzător, le pusese într-un sertar. De atunci, ea se tot plimbă, iar noi n-am mai auzit vorbinclu-se despre ea decît o singură dată, prin Bertheîm, care _ceru pentru dînsa o pensie, amenintîndu-ne că. va face scandal, dacă nu ne supunem cererii sale. 46

— Dar nu văd ce interes avea tutorele meu în această substituire de persoană ? am remarcat. — Trebuie să presupunem că el i-a găsit rostul, afirmă domnul Curnett. în privinţa aceasta nu putem face decît presupuneri. Bertheim era un evreu de origine germană şi se naturalizase cetăţean francez pentru ca să-şi facă afacerile cu mai multă înlesnire. Trebuie să fi fost extrem de lacom şi m acelaşi timp puţin scrupulos cu mijloacele pe care le întrebuinţa. El trebuie să fi scontat că lordul Anderson, plictisit de rătăcirile soţiei sale, se va hotărî, în cele din urmă, să ceară divorţul, în care caz ar fi trebuit să plătească cele zece mii de lire, constituite ca zestre. E de pri-so.s' să adaug că cea mai mare parte din suma aceasta ar fi trecut din mîinile complicei, în ale lui. Această femeie mizerabilă îşi juca rolul de minune, dar întîmplarea a vrut ca voinţa tenace a lordului Anderson să le dejoace socotelile. — Dar, în toate acestea, ce făcea Bertheim cu mine ? —• Ei ! Poate că îşi spunea că avea mai bine de patru ani'în faţa lui, mai înainte ca majoratul dumitale să-1 silească să-ţi dea socotelile. El trebuia să-şi fi închipuit că dacă' lucrurile ar fi ieşit bine, n-ar fi aşteptat cei douăzeci si unul de ani ai dumitale, ca s-a şteargă aiurea, cu complicea lui. Fireşte, presupunerile domnului Curnett trebuie să se fi apropiat de adevăr. 'Probabil că aşa îşi făcuse socoteala tutorele meu. în timp ce notarul, -după lungile sale explicaţii răsuflă puţin, atenţia mea se îndreptă din nou asupra lui Wal-ter Anderson. Cu fruntea brăzdată de niai multe creţuri, cu ochii în pămînt, cu miinile la spate, continua să străbată încăperea. Poate că necazurile lui conjugale erau pentru prima •oară dezvăluite şi arătate unei persoane străine, în acest chip. Mîndru, cum părea să fie, mărturisirea aceasta, făcuta chiar prin gura altuia, trebuie să-i fi fost extrem de irieplăeută. Şi, deşi nu mă puteam lăuda cu felul lui de a •se purta faţă de mine, îmi stîrni mila. 47

1

A l

,m

— lată-mă acum la curent cu toate întîmplările care s-au produs mai înainte şi cu tot ceea ce a urmat după căsătoria lordului Anderson, continuă să-mi spună omul de afaceri. Cred că n-am lăsat de o parte nici un amă nunt care ar fi fost în stare să - le lămurească. Acum e rîndul dumitale, să ne spui cum ai aflat adevărul şi ce ai de gînd să faci acum. Am povestit, pe scurt, moartea lui Bertheim şi amestecul domnului Dargile, în afacerile sale. Am spus, în cîteva cuvinte, cît de mult îşi dăduse acesta osteneala să mă convingă că eram într-adevăr măritată şi am sfîrşit arătîndu-i hotărîrea mea de a anula această legătură, fiindcă se bizuia pe o substituire de persoană. — Şi de ce s-o anulezi ?, exclamă notarul. Substituirea de persoană nu împiedică existenţa testamentului lui Charles de Florent. Ultima lui voinţă, mai ales, tea mă ritat cu Walter Anderson. — Pardon, i-am răspuns. Eu n-am fost de acord cu clauzele acestui testament ! — Dar beneficiezi de el, totuşi, fiindcă te îmbogăţeşte, căci, precum singură mărturiseşti, eşti cu totul lipsită de avere. — A ! crezi oare, domnule, că voi păstra această sumă de zece mii de lire sterline a căror beneficiară mă face căsătoria aceasta ? N-am nici o intenţie să-1 păgubesc, folosind măcar o centimă a lui Anderson. Pentru ca lu crurile să fie în ordine, sînt gata să-i înapoiez, chiar începînd de acum, banii pe care mi i-a constituit ca zestre. Nu-i cer decît un singur lucru, să mă ajute, în mod cins tit, ca să anulez căsătoria aceasta. — Niciodată ! Cuvîntul acesta fusese rostit cu violenţă de către Waller Anderson. Stînd în picioare, înaintea mea, cu o uşoară paloare pe faţă, el mă privea cu sfidarea pe buze. Tresărisem sub energia tonului său. Era pentru prima dată că lua parte la convorbire şi, numai prin exclamaţia aceasta, se şi afla în opoziţie faţă de mine. îndată ce a trecut prima surpriză pe care mi-a provocat-o intervenţia lui, trebuie să recunosc că am avut un 48

fel de satisfacţie de a găsi prilejul să mă aflu în contradicţie cu el. — Nu vrei ca această căsătorie să fie anulată ? 1-am între-bat, foarte calmă. — Nu vreau. •— Şi de ce nu vrei ? —• Pentru acelaşi motiv pentru care am suportat, vreme de doi ani, caracterul infernal al celeilalte femei. Nu vreau nici divorţ, nici anulare... cel puţin atîta vreme cit bunicul meu va trăi... După aceea, vom vedea ! — Şi ce vârstă are bunicul dumitale ? — Şaptezeci şi şase de ani, dar e zdravăn încă, judecîndu-1 după voinţa lui neîndurătoare... Am început să rîd. — Haide, asta nu-i serios. Noi nu ne cunoaştem, nu ne iubim... Oh ! de loc !... — O ! nu, de loc ! adăugă el cu convingere. — Cred chiar că ne vom fi mai curînd antipatici unul altuia, continua!. — Cu totul antipatici ! spuse el, pe acelaşi ton. — Este prin urmare imposibil ca, în mod serios, să laşi să continue această căsătorie prostească care ne uneşte şi care ar mai putea dura multă vreme, dacă bunicul du mitale are de gînd să devină centenar. — Căsătoria aceasta este, într-adevăr, un blestem, re plică dînsul imediat, dar am hotărât că va dura atîta timp cît va trăi bunicul meu. Or, un Englez n-are decît o voinţăsi când a hotărît ceva, merge până la capăt. Am izbucnit în rîs. Râsul meu era poate cam silit, dar aveam satisfacţia că-1 pot sfida în faţă. — Ei bine, si eu am o voinţă, pe care ghinionul o face să fie diametral opusă voinţei dumitale ! O flacără îi trecu prin ochi. — Voi plăti tot ce va fi necesar, pentru ca s-o primeşti pe a mea. Puţin obişnuită cu caracterul practic al Englezului, vorbele acestea mi se părură jignitoare pentru demnitatea mea. 49-

Dar rîsul meu batjocoritor, care îl pălmuia, nu lăsa să se întrevadă nimic din ceea ce simţeam. —• Vrei să mă pvătesti ca să vin să locuiesc la dumneata pentru a-ţi face existenţa cel puţin tot atît de infernală precum ţi-a făcut-o cealaltă femeie. Credeam că vorbele mele dobîndiseră o superioritate asupra lui şi ea triumfasem, căci ochii lui reci aruncau fulgere. Cu toate acestea, foarte stăpîn pe sine, el spuse din virful buzelor': — Adevărata Simona Montagnac îşi propune deci să imite gesturile şi caracterul intrigantei care a căutat să treacă drept dînsa ? Mă cuprinse o uşoară ruşine. în nerăbdarea mea de a-1 contrazice, uitasem ceea ce datoram naşterii şi educaţiei mele. Şi deodată rîsul îmi încremeni pe gură, si i-am răspuns cu vioiciune : —• Tocmai pentru ca să nu par că imit, nici măcar de departe, caracterul mârşav de negustoresc al acestei mizerabile, refuz să pedepsesc printr-un consimţămînt, căsătoria încheiată de ea. — Ei ! Doamne, nu-ţi cer să devi soţia mea cu ade vărat, şi nici să trăieşti cu mine... — E minunat ! Fiindcă nici un motiv nu m-ar face să primesc asta ! —:Crede-mă că nici eu nu ţin deloc la aceasta, răspunse el. N-am nici o dorinţă ca să te cunosc mai îndeaproape.. Tonul lui de politeţă batjocoritoare începea să mă scoată din răbdări. Pe deasupra, nu eram obişnuită cu un asemenea duel oratoric, în care ironia britanică se amesteca cu un fel de dispreţ masculin care producea asupra mea efectul unei palme. — Să sfârşim, zise el deodată, sehimbînd tonul, îţi cer să rămîi cum sîntem, sau mai'curând cum am fost pînă ieri, adică doi streini care nu se cunosc şi chiar se igno rează reciproc. — Dar căsătoria aceasta ? — Va exista legal şi altceva nimic. Dumneata vei con tinua, mîine ca şi ieri, să duci viaţa pe care o pofteşti, în 50

Franţa sau aiurea, la alegerea dumitale. Vei rămîne Simona Montagnac pentru toţi ceilalţi, în schimb îţi voi da< pensia pe care vei voi s-o fixezi şi despăgubirea pe care o vei pretinde. Căsătoria aceasta are ca scop o răzbunare pe care o voi duce pînă la capăt. Dumneata poţi trage foloase de pe urma aceasta, ca să-ţi arăţi pretenţiuniJe care-ţi vor place... — Nu insista, refuz. — E absurd ! Dumneata eşti fără avere, iar eu îţi ofer... — Nici o sumă de bani nu mă va putea hotărî să pri mesc propunerea dumitale... Dumneata nu vezi decît vo inţa dumitale de o parte şi oferta de a plăti de cealaltă.. Dar ceea ce nu pui la socoteală, domnule, este tinereţeamea, pe care trebuie să ţi-o sacrific, este libertatea mea,, dreptul de a-mi trăi viaţa ca orice fiinţă omenească pe lumea asta. Trebuie să-mi sacrific toate acestea, pentru a-ţi satisface ura dumitale... Vor rămîne Simona Montag nac pentru toţi, spui dumneata, dar nu voi fi mai puţin legal soţia dumitale, cu alte cuvinte, oricare altă căsătorie îmi va fi interzisă. Iar dacă viitorul îmi aduce în cale într-o zi, un băiat cumsecade, care îmi oferă credinţa şi. numele lui, voi trebui, deci, să renunţ la fericirea de a fi: iubită, la mîndria de a fi soţie, la plăcerea de a fi mamă ? De ce ţi-as sacrifica toate acestea, dumitale, pe care nu te cunosc si faţă de care simt mai curînd un adevărat dez gust ? Ce sumă de bani ar putea plăti viaţa mea distrusă,, domnule !... Nu ! Toate puterile mele şi bunul meu simţr se opun acestei propuneri şi resping acest tîrg dezastruos.. O emoţie adîncă făcea să-mi tremure glasul. Nu mai. respingeam propunerile adversarului meu, din sfidare, ci îmi apăram fericirea şi visurile mele de faţă, împotriva oricărei tentaţii. De cînd Walter Anderson intervenise în convorbire, domnul Curnett păstrase tăcerea. El o rupse deodată : — Dă-mi voie, dragă domnule Anderson, şi dumneata domnişoară Simona, să intervin între voi doi şi să va dau sfaturile mele de om cu experienţă... V-am lăsat să vă schimbaţi reciproc impresiile.. Aţi început prin a vă 51

spune lucruri mai curînd neplăcute, fiecare dintre voi părînd că încearcă să-1 rănească pe celălalt fără să existe •motive, într-adevăr, pentru acest schimb de amabilităţi, fiindcă amîndoi sînteţi victimele aceleiaşi fatalităţi.., —• Pardon, 1-am întrerupt eu. Am motivele mele să -fiu supărată pe clientul dumitale. — Care sînt ? — Domnul Anderson m-a făcut să sufăr, ziua trecută, aruncîndu-mă afară pe uşă, din casa lui, şi aceasta este cea mai crudă injurie pe care o fiinţă omenească mi-a făcut-o vreodată. — Aceasta a fost rezultatul unei adevărate neînţele geri. Prin gura mea, clientul meu şi-a recunoscut greşe lile, numaidecît, recunoscând în persoana dumitale 'pe adevărata Simona Montagnac. .Am ridicat din umeri. : — Nu e mai puţin adevărat că după o astfel de primă întâlnire, domnul Anderson va rămîne pentru mine unul dintre oamenii cei mai puţin simpatici pe care i-am întâlnit în viaţa mea. Lordul Anderson se înclină din nou : —• Ar trebui să fim de acord cel puţin asupra acestui punct, domnişoară, căci de partea mea, rareori am văzut o femeie care să se silească să apară atît de urîcioasă ca dumneata... Notarul ne ascultase cu uluire : — Haide, haide ! este fără rost să vă măriţi într-atît neînţelegerea. Dumneata, dragă domnule Anderson, eşti .cel mai cinstit şi cel mai bun din cîţi oameni cunosc ! Este coborîtorul'uneia dintre cele mai vechi familii ale noastre şi pe deasupra un scriitor distins şi un gentleman fără cusur. Este cu neputinţă ca dumneata să persişti în atitudinea aceas-ta agresivă faţă de o tînără bine crescută, care, mai mult chiar decît dumneata, este victima unei căsătorii ce uneşte ambele voastre nume. — Nu văd de ce ar fi domnişoara Montagnac atîţ de deplîns că este, legal, soţia mea, spuse Walter Anderson, puţin cam bosumflat. — Lucrul acesta este evident, se grăbi să adauge no tarul. Miss Simo-na nu s-ar putea plînge de onorabilitatea 92

şi nici de situaţia dumitale, nici de valoarea dumitale personală, de care nu poate fi decît mîndră oricare femeie • ce ţi-ar purta numele. — întocmai ! — .Nenorocul vrea ca legăturile care o unesc de dum neata să fie impuse de împrejurări, fără ca voinţa şi nici simţămintele ei intime să fi fost consultate. — Nu se întîmplă acelaşi lucru cu mine ? — Sufletul unei fete este mai plin de temeri, decît a! unui bărbat. Totuşi, din legătura care vă apropie astăzi, rămîne, nu mai puţin, un fapt stabilit, anume că dacă v-aţi fi întîlnit acum patru ani, cum ar fi trebuit să se întîmple, aţi fi astăzi soţ şi soţie în toată puterea cuvîntului şi sînt încredinţat că niciunul din voi nu s-ar gînd'i s-o regrete. — O ! ce vorbărie, protestai scuturînd din cap. -— Ba da, domnişoară, insistă notarul. Şi merg mai departe : dacă nu s-ar fi produs ruşinoasa substituire a cărei victimă a fost clientul meu, ţi-ai iubi soţul aşa după cum te-ar iubi si el pe dumneata, şi nu v-aţi gîndi de loc să vă despărţiţi. Acum patru ani, aţi fi consimţit amîndor la această căsătorie, şi n-ar fi existat între voi, la dumneata domnişoară, amintirea neplăcută a primirii care ţi-afost făcută alaltăieri, iar dumneata, dragă prietene, iritarea produsă doar de auzul acestui nume de SimorraMontagnac, care îţi reaminteşte de atîtea scene dureroase şi de atîtea decepţii. Şi cum lordul Anderson dădea semne de nerăbdare, domnul Curnett i se adresă în special lui : — Hai, dragă prietene, admite că la începutul căsni ciei dumitale ai încercat toate mijloacele posibile de imă*ut de la îndatoririle de soţie..,. — John ! . M-am ridicat deodată în picioare şi cu braţul întins i-am arătat uşa, cu degetul. r** Ieşi ! Ieşi! • El însă se soulă încet şi îşi scutură de praf pantalonii mototoliţi la genunchi de îndelunga şedere la picioarele mele.-Şi fără să pară că aude glasul meu mînios, continua ;' — Toate doamnele Anderson au ţinut să fie mame mîn'dre si orgolioase si copiii pe care cerul i-a trimis au fosl Ca o despăgubire a unor decepţii conjugale. Toate- au ştiut'-să fie fericite, fiindcă ştiau să ierte la vreme, sau săîrichidă ochii cînd trebuia. Braţul meu, care pînă atunci îi arătase uşa, căzu "şl acum îl ascultam învinsă atît de siguranţa vorbelor sale, eît si de ceea ce îmi dezvăluia. Bătrînul îşi continuă încet, monologul. 140

•

•

— Tînăra mea lady este din aceeaşi rasă ca acele fe mei care au precedat-o -aici. Ea va avea vitejia şi mărini mia lor : va şti să nu vadă... să ierte... să uite ! • •Mîndră, mi-am ridicat capul. '...'"• — Dar te înşeli, John, i-am spus, tare, n-am nimip de iertat domnului Anderson, care este foarte corect, -faţă de mine. Omul mă privi îndelung, de parcă voia să-mi pătrundă bine gîndul. Apoi zîmbd umil. ..;.- . — Sînt un măgar, milady ! Ochii tinerei mele stăp.îne au văzut mai limpede decît ai mei ! — E adevărat ! i-am spus cu un zîmbet blînd. Şi ce ani văzut, John ? — Doamne, răspunse el clătinînd din cap, mi separe că tînăra mea stăpînă a ştiut să descopere sub cuvintele corecte şi din atitudinile luate de circumstanţă, dragostea mîndră care se ascunde şi suferinţa plină de gelozie,-care nu ştie să facă... •. ; . Hohotul meu de rîs îi tăie vorba. — Eşti nostim, dragul meu John. Tu amesteci- dra gostea, mîndria, gelozia si suferinţa, într-o salată fru moasă,, care, minunată la vedere, ar fi grea de mistuit. Nu te mai băga în psihologie, crede-mă ! Nu te pricepi de loc ! •— Milady are totdeauna dreptate, răspunse el fără să se tulbure. Nu pricep mare lucru din sentimentele altora, clar pe rele ale stăpînului meu, pe care l-am crescut, le întelee bine. Astfel, ieri... O ! ce păcat că milady n-a putut să as culte fără să fie văzută ! - '• — Aş fi auzit glasul mînios al unui bărbat mîndru, pe care îl înnăbuşea furia... " — Nu, insistă el. în vremea celeilalte lady, glasul mîndru al stăpînului meu avea un ton foarte ridicat. Da, atunci, în glasul său se ghicea uşor mîndria brutală si neiertătoare, în timp ce ieri... Dar mîna mea, din nou, se îndreptă spre buzele lui, să-i oprească cuvintele pe care nu voiam să le ascult. 1



-

^

T,

141

•— Eşti un avocat bun, dragă John, si domnul Anderson are in dumneata un servitor plin de zel. Totuşi, nu insista. Dacă stăpinul dumitale ar şti ceea ce spui, ar găsi, poate, că îi depăşeşti dorinţele, în ce mă priveşte, îţi afirm că pledoaria dumitale este inutilă şi că am pentru soţul rneu toată afecţiunea şi toată blîndeţea, pe care doreşte s-o găsească la mine. Bătrinul mă privi în tăcere, clătină din cap, oftă, apoi, în sfîrşit, se îndepărtă, cu o înfăţişare gînditoare, si eu paşi înceţi, ca si cum i-ar fi părut rău de inutilitatea insistenţei lui. Cinstită si curojoasă inimă, căreia îi provocam, în clipa aceasta, o adevărată suferinţă ! El părăsi camera. Intervenţia lui îmi schimbase cursul gîndurilor si lacrimile mele încetară să curgă. în schimb, o bucurie lăuntrică, pe care nici nu îndrăzneam s-o privesc în faţă, o bucurie care îmi dădea impresia că sînt rea ori vătămătoare, urca în mine. Walter Anderson fusese cu adevărat mînios ! Din cauza mea, el suferise cu adevărat în orgoliul lui de bărbat, aflînd că eu, care îi purtam numele, puteam, ca oricare altă femeie, să-1 fac caraghios în ochii •lumii. Şi pentru prima oară, am fost fericită de a mă numi lady Anderson. XIX. Cînd ceva mai tîrziu m-am aflat din nou aşezată la masă, în faţa lui Walter Anderson, privirea mea curioasă îl cercetă în ascuns. Mi se părea că violenţa scenei de dimineaţă irtbuia să-i fi lăsat urme pe faţă. Era satisfăcut, oare, fiindcă m-a făcut să mă supun dorinţelor lui, sau păstra aerul stînjenit, pe care î'j avusese deodată, pe cînd vorbisem de Maud Assy ? Dar 1-am văzut nepăsător, cu înfăţişarea cam absentă şi parcă pierdut în gînduri. 142

De abia şi-a aruncat ochii asupra mea, cînd am apărut în sufragerie. Apoi, în timpul mesei, păstră o muţenie absolută. Am gîndit : „Domnul face mutre !" Şi amuzată de gîndul acesta, am mîncat, fiind bine dispusă, fără să-mi mai pese de el, de parcă nici n-ar fi şezut în faţa mea. Insă aceeaşi scenă se reînnoi seara ! Iar zilele care urmară fură la fel ca si prima zi ! \Valter Anderson mînca în tăcere, cu înfăţişarea absentă, cu faţa încordată spre o viziune îndepărtată. Dacă îi adresam cuvîntul, inii răspundea cu blîndeţe, dar scurt. Şi dacă insistam ca să-1 fac să iasă din visarea aceasta prea prelungită, mă privea cu nişte ochi cam întunecaţi şi parcă stăpînit de o obsesie, aşa că tăceam, stînjenită brusc. Atitudinea aceasta, pe care o găseam atît de amuzantă prima dată, îmi fu în curînd extrem de penibilă, căci, contrar celor ce gîndisem la început, am observat că soţul meu nu făcea mutre. Se arăta aşa faţă de toată lumea, păstrînd, chiar în oraş, înfăţişarea obosită si plictisită, ca şi cum ar fi fost prada vreunei idei fixe care îl rodea. Ce descurajare subită, ce supărare intimă putea să fi adus spontan o astfel de schimbare în caracterul acestui bărbat, pînă acum atît de vesel şi de ironic ? Şi- findcă metamorfoza aceasta luase naştere de ~ la faimoasa scenă în care voinţele noastre se ciocniseră si se afirmaseră reciproc, am început să-mi reamintesc toate cuvintele schimbate în dimineaţa aceea, întrebîndu-mă, uluită, dacă aici trebuia căutată cauza iniţială. După trecerea vremii, poate că mi-am exagerat însemnătatea cuvintelor pronunţate, dar mi s-a părut că fusesem foarte aspră... — Aspră ? Da ! Dar numai faţă de un soţ adevărat... Şi dacă Walter Anderson ar fi fost soţul meu, ştiu bine că n-aş fi vorbit, în dimineaţa aceea, aşa cum 'făcusem. 143

In. împrejurările actuale, nu eram, el şi eu, decît doi actori ai unei comedii conjugale, în oare fiecaire din noi se îndărătnicea să gîndească şi să vorbească într-un fel ou totul opus celuilalt. Cel puţin acestea fuseseră ţinta şi plăcerea mea, pînă acum. Da, doi actori bătăioşi... o comedie conjugală ! îmi repetam cuvintele acestea, fără să reuşesc să mă conving că erau adevărate. Pentru mine sînt adevărate, într-adevăr... însă pentru el... pentru el ? Fără voie, în ciuda voinţei mele de a nu admite că ar fi putut gîndi altfel, unele vonbe îmi reveneau... . îmi spusese : „Acum cîteva săptămâni, îmi refuzam, oa si dumneata astăzi, să văd în dumneata altceva decât o soţie legală". Si simţeam că mă înfior sub o impresie ciudată, oare semăna cu remuşcarea si cu ruşinea. Fusese oare sincer cînd afirmase că în el se produsese o schimbare faţă de mine ? Dar atunci ?... oh ! ce idee neaşteptată ! fusesem într-adevăr rea, cu vorbele mele atît de niîndre ! Nu -strigase el însuşi : „Eşti crudă, lady Anderson !" Mă sfîsiau remuscăiile. Doamne ! putuse oare să -pună la inimă dispreţul meu şi fapljul că nu-i dădeam atenţia cuvenită ? Am început să-d observ mai insistent, în faptele mărunte, -de fiecare zi. Era îngrijat în prezenţa oricui, însă, cu toate acestea, simţeam o nuanţă pe care nu o puteam defini, în felul lui de a fi faţă de mine. Ochii lui îi evitau pe ai mei, toată atitudinea lui arăta dorinţa 'de a nu mă vedea, de a trăi lîngă mine ca si cum n-aş exista. Era o dojana în tăcerea aceasta grea, pe care o păstra în prezenţa mea, erau învinuiri în atitudinea aceasta mohorîtă şi descurajată, pe care nu o părăsea, chiar cînd îl sileam să-mi adreseze cuvîntul. Şi chipul acesta de bărbat tînăr, pe care o grijă dureroasă părea să-1 sape, mă urmări pînă şi în somn. 144

Atunci, în inima mea încolţi puţină milă pentru soţui pe care îl jignisem atît de nemilos, zdrumcinînd legătura care ne unea şi pe care el o invoca între noi. Şi mila aceasta mă făcu să simt nevoia de a repara ceea ce stricasem şi se iscă în mine dorinţa de a fi bună... de a mă devota... într-un ouvînt, de a fi femeie ! Aş fi vrut să-1 pot întreba pe foăitrîwul John, să aflu dacă soţul meu suferea des de aceste brize lungi de spleen, în oare părea că se complace acum. Dar bătrînul meu servitor părea că şi-a copiat stăpînul. Rămînînd atent şi raspetftuos 'la ordinele mele, îşi lua o figură îngheţată. Şi dojana 'aceasta tăoută, pe care i-o ghiceam în ochi, mă făcea răspunzătoare de tristeţea tânărului lord. Atunci, am vrut să risipesc atmosfera aceasta penibilă,, care mă înconjura. Eram oare vinovată de fapte atît de grave, înoît să trebuiască să simt în jurul meu aitîta dezaprobare ? în atmosfera aceasta deprimantă, începeam să mă înnăbus ca între zidurile unei închisori. Şi am vrut să ies -din (bănuiala aceasta. Să plec chiar... oh ! Da, mai eurînd să fug departe, decît să trăiesc astfel ! în ziua cînd îmi veni gîndul acesta, nu m-am putut opri să-1 urmez pe Anderson în biroul lui. încetişor, am intrat în birou, după dînsul. Mă văzu -deodată, pe cînd se aşeza la biroul lui. Nu făcu nioi un gest de a-mi oferi uri loc, dar ou fu nioi surprins. Numai privirile lui se fixară într-aăe mele, într-o întrebare mută. — Domnule Anderson... am venit... voiam să-ţi spun... cînd vei vrea, voi putea pleca. într-un -chip ou totul confuz, îmi ieşeau cuvintele de pe buzele mele tremurătoare. Nu venisem, desigur, ca să-i ofer de la început ca să plec, si totuşi, acestea fură vorbele care, instinctiv, îmi ţîsniră, în emoţia mea. Faţa lui rămase nemişcată. Totuşi, ochii lui de oţel se înceţoşară sub pleoapele care se zbătură. —'Locul lady-ei Anderson este la mine şi nicăieri aiurea, răspunse el cu linişte în glas. 145

— Aceasta este totdeauna voinţa dumitale ? 1-am în trebat deodată, gata de a mă împotrivi. Dar el clătină din cap şi spuse cu blîndeţe. — Nu, nu voi folosi voinţa faţă de dumneata, în îm prejurarea aceasta. Convingerea mea este că trebuie să fii, aici, lîngă mine, şi dorinţa mea este să îţi păstrezi mereu locul acesta. Nuanţa cuvintelor sale îmi linişti neaşteptata mea enervare. — Vrei să rămîn lîngă dumneata ? — Da. — Pentru totdeauna ? — Da. — Deoarece mă consideri ca adevărata lady Ander— Eşti doar. — Nu... Ştii bine că nu sînt soţia dumitale. Intre noi doi, de ce să ne jucăm cu vorbele ? — Nu mă joc cu vorbele. Pentru mine eşti lady Anderson, singura, adevărata. Depinde numai de dumneata ca să fii cu adevărat soţia mea. O roşeaţă violentă îmi împurpura faţa. — Niciodată ! C-uvîntul ţîşni mai puternic decît dorinţa mea de a nu fi rea cu el, în ziua aceea. Insă el zîmbi şi ridică din umeri. — Spui : niciodată ! Nu sfida pe un englez. El îţi va spune ca o ripostă : în curînd ! — Oh ! sîntem doi. Uiţi că şi eu am o voinţă de c?^e trebuie să ţii seama. — Să nu vorbim de voinţă, Simona. A mea ar frînge-o în mod fatal pe a dumitale, dacă ne-am încerca pu terile pe tărâmul acesta. — Şi de ce