SIMBOLUL CREŞTIN -MOTIV ORNAMENTAL IN ARTA POPULARA - Copy

SIMBOLUL CREŞTIN – MOTIV ORNAMENTAL ÎN ARTA POPULARĂ DIN NORDUL JUDEŢULUI OLT Indiferent de perioada istorică, în orice societate, semnul a reprezentat şi reprezintă o necesitate a omului de a înţelege sensul, de a prelucra sensul şi de a-l împărtăşi. Orice tip de comunicare are la bază un sistem elaborat de semne care facilitează înţelegerea unor domenii de către un anumit grup de indivizi. Natura simbolului şi procesul simbolizării sunt adânc înrădăcinate în fiinţa umană, viaţa, cunoaşterea, fiind imposibile fără existenţa semnului. Cum ar fi, de exemplu, dacă într-o zi ne-am trezi fără cruci pe biserici? În primele trei veacuri, creştinismul a avut, dacă ne putem exprima astfel, un statut de religie ilicită. Născut într-o societate politeistă, a fost perceput ca o revoluţie împotriva educaţiei religioase primite de întreaga societate până atunci, motiv pentru care a fost interzis. Astfel că, în primele trei veacuri, creştinismul foloseşte un limbaj plastic încifrat. A fost necesară elaborarea unui sistem complex de semne, inaccesibil celor care nu aveau legături mai mult sau mai puţin directe, cu creştinismul. O mare parte dintre simbolurile creştine au fost preluate din păgânism şi revalorizate. Simbolurile păgâne sunt investite cu sensuri specifice creştine, mult mai bogate şi mai profunde. Dacă pentru păgâni anotimpurile erau semne ale vieţii, pentru creştini devin simbol al învierii. Grădina, finicul, porumbelul sau păunul evocă paradisul ceresc. Corabia, simbol al sufletelor către lumea de dincolo devine simbolul bisericii, al sufletului pe care îl conduce spre Dumnezeu. Crucea, Mielul şi Leul sunt cele trei simboluri unice sub care este reprezentat Iisus Hristos. În iconografie, crucea îl reprezintă pe Hristos, este simbolul Său. Crucea era unul din semnele caracteristice prin care se recunoşteau adepţii creştinismului. Viţa de vie simbolizează pământul făgăduinţei. Peştele este un alt simbol al lui Iisus Hristos, reprezentat în picturile catacombelor, pe sarcofage, pe diferite obiecte, inclusiv medalioane pe care creştinii le purtau la gât. Extinderea acestui simbol este firească dacă avem în vedere că

însuşi Iisus Hristos îl foloseşte în pilda năvodului. Imaginea unui peşte mare înconjurat de alţi peşti simbolizează pe Iisus Hristos în mijlocul creştinilor. Veneraţia peştelui în timpul persecuţiilor din vremea împăraţilor de la Nero (54 – 68) la Diocleţian (284 – 305) este legată de credinţa că literele numelui său în limba greacă

- Ichthys – reprezintă iniţialele câte unui cuvânt din sintagma Iesous

Christos Theou Yios Soter, adică Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul. Peştele, despre care tradiţia consemnează că a fost mâncat de Iisus Hristos după înviere devine astfel şi un simbol al mesei euharistice, fiind asociat destul de frecvent cu pâinea. O parte din aceste simboluri creştine au fost preluate de meşterii populari şi transformate în motive decorative. O foarte bogată şi continuă tradiţie stă la baza ornamenticii populare din judeţul Olt. Partea de nord a judeţului Olt constituie, din punct de vedere etnografic o unitate bine conturată prin trăsături proprii, evidente în domeniul arhitecturii, interiorului, ţesăturilor, portului popular, perfect integrată în unitatea morfologico – stilistică naţională. Fiind o zonă cu păduri întinse, materialul lemnos necesar construcţiilor a fost asigurat din abundenţă. Ridicarea construcţiilor se făcea de către meşteri populari specializaţi, răspândiţi în mai toate satele. Materia primă de bază fiind prezentă pretutindeni, în zona respectivă aproape totul era din lemn: casa, dependinţele, bisericile, etc.. Construcţiile ridicate de meşterii populari, atât cele civile cât şi cele comunitare sunt foarte valoroase prin arhitectură, prin tehnica de construcţie, prin tipologie şi elementele decorative. Din păcate, în prezent numărul acestor monumente de arhitectură vernaculară este foarte mic, comparativ cu ceea ce a existat în perioada medievală. Cele care se mai păstrează datează din a doua jumătate a secolului al XIX – lea şi primele decenii ale secolului XX. Totuşi, astfel de monumente au existat cu mult înainte de această dată, având în vedere faptul că satele din zona respectivă, în marea lor majoritate sunt atestate documentar înainte de anul 1500, iar descoperirile arheologice demonstrează o continuă locuire pe aceste meleaguri încă din paleolitic ( 1. 400. 000/ 1. 200. 000 – 15.000 a. Chr.).

În cadrul monumentelor de lemn care au dăinuit până azi, la loc de frunte se înscriu minunatele biserici de lemn declarate monumente istorice: 1.

Ştefăneşti – Leleasca (fig. 1a, 1b), cu hramul „Adormirea Maicii

Domnului”, datată 1766/ 1771; 2.

Ibăneşti – Cungrea (fig. 2), cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”, datată

3.

Vitomireşti, cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”, datată 1795;

4.

Doneşti – Vitomireşti, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”,

1795;

datată 1795; 5.

Cornăţel – Poboru, cu hramul „Sfinţii Arhangheli”, datată 1806;

6.

Alunişu de Sus, cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”, datată 1812;

7.

Momaiu – Tătuleşti, cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”, datată 1817;

8.

Gojgărei – Topana, cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”, datată 1818;

9.

Seaca –, cu hramul „Sfânta Treime”, datată 1856;

Din păcate, nu se cunosc date despre bisericile de lemn din nordul judeţului Olt. Lipsa pisaniilor – care ne-ar fi furnizat unele informaţii - este completată doar de memoria colectivă. Sătenii ştiu că bisericile au fost făcute de moşii şi strămoşii lor şi din acest motiv există un adevărat cult pentru ele, un respect pentru înaintaşi. Acest lucru reiese şi din Catagrafia Eparhiei Argeş la 1824. Aici regăsim ca un laitmotiv însemnarea „făcută de noriaşi”. Deducem că la ridicarea unei biserici participa tot satul. În prelucrarea lemnului, meşterul popular a ştiut să îmbine diferite tehnici decorative pentru a obţine o bogată gamă de motive şi compoziţii decorative: cioplirea, sculptarea, crestarea, scrijelirea, traforajul, etc.. bisericile de lemn din nordul judeţului Olt sunt remarcabile prin bogăţia elementelor decorative executate prin cioplire sau sculptare: brâu în formă de funie împletită, stâlpi fasonaţi dintr-o singură bucată de lemn de stejar, cu diferite forme de decor: crestături în zig – zag, spirale, caneluri în torsadă, console în formă de cap de cal. Comparând aceste biserici cu casele ţărăneşti din zonă, constatăm o serie de similitudini, dintre care se detaşează cu pregnanţă câteva: folosirea cununilor de

lemn dispuse orizontal şi prinse la capete cu „cheotori”, orientarea longitudinală a construcţiilor, prezenţa pridvorului mărginit sau nu de balustradă cu stâlpi, predilecţia pentru elementele de decor sculptate sau crestate. La bisericile de la Ştefăneşti – Leleasca şi Momaiu – Tătuleşti întâlnim consolele terminate sub forma de cap de cal executat stilizat sau realist. Acest motiv decorativ foarte răspândit în judeţul Olt îl întâlnim şi la fântâni, el fiind folosit în trecut la decorarea cosoroabelor de la intrarea în bordei (la gârliciul bordeiului). Calul simbolizează atât ataşamentul omului faţă de acest animal cât şi asinul folosit de Iisus Hristos la intrarea în Ierusalim. Toate bisericile de lemn din judeţul Olt au ca decor exterior brâul în formă de funie împletită, sculptat direct pe grinzile de la jumătatea pereţilor şi în mod obligatoriu el înconjoară clădirea (fig. 3). Porneşte de sub fereastra altarului, aflată pe axul longitudinal al clădirii, de o parte şi de alta invers răsucit până la uşa de la intrare de pe latura opusă. Stâlpii pridvorului sunt au decor stilizat, motivele fiind cel mai adesea identice la toate bisericile – rozeta solară, spicul de grâu, spirala (Planşa 1, 2, 3). Bisericile din nordul judeţului Olt, unitare ca structură şi ca stil decorativ, atestă o veche şi bogată tradiţie în arta de a construi şi de a înfrumuseţa lăcaşurile de cult din această zonă. Un alt simbol creştin este, după cum am menţionat deja, viţa de vie. Viţa de vie şi vinul sunt legate de unele din cele mai vechi credinţe ale omenirii făcând parte din fondul mitologic universal, crescut probabil în paralel cu biruinţele omului smulse uneori naturii odinioară ostile. Încă din prima fază a închegării societăţii, când au început să fie plăsmuite basmele cu eroi legendari şi a prins să se înfiripe mitul zeilor, viţa de vie a fost socotită simbol al fecundităţii şi al sănătăţii, iar vinul apreciat ca nectar al zeilor. În tradiţia arhaică, via este expresia vegetală a nemuririi, simbol al tinereţii şi vieţii veşnice. Semnul vieţii la sumerieni era o frunză de viţă. „Această plantă era consacrată Marilor Zeiţe. Zeiţa –Mumă era numită, la început, Mama-Butuc- deviţă – de - vie sau Zeiţa Butuc de viţă – de - vie. Mishna afirmă că arborele ştiinţei binelui şi răului era o vie ［...］Motivul femeie goală–vie s-a transmis de asemenea

în legendele apocrife creştine. Vinul rezultat din strugurii produşi de viţa de vie are numeroase semnificaţii şi valori simbolice. El este şi simbol al vieţii, iar culorile vinului, roşu şi alb, alcătuiesc o sinteză chtono - uraniană; se apropie de soma vedică, asemeni plantei cu acelaşi nume care produce substanţa nemuririi, adusă celor muritori de un vultur. Vinul ca băutură miraculoasă era element central şi în cultul lui Dionysos (Bachus), zeitate grecească de origine tracă. „Viţa de vie cu ciorchinii săi constituia manifestarea cea mai caracteristică a lui Dionysos, dar el era în acelaşi timp şi zeu al arborilor în general”. Dionysos era „conceput ca o zeitate agricolă şi a grâului”. A murit, după mai multe metamorfoze, de moarte violentă, dar a înviat. În forme târzii ale cultului lui Dionysos, când, se pare, s-au rupt „punţile ce legau simbolica zeului de sacrificarea diferitelor lui reprezentări animaliere, se spune că ţapul trebuia sacrificat (cu prilejul sărbătoririi lui Dionysos, n.n.) drept pedeapsă pentru „profanarea viţei de vie de care zeul se îngrijea în mod deosebit”. Atât de importantă devenise atunci cultura viţei de vie, încât prejudiciile pe care cineva lear fi adus acestei culturi ajungeau să fie considerate un adevărat sacrilegiu. În textul biblic via şi, implicit, cultivarea acesteia apar atât cu semnificaţie directă, cât şi sub o formă figurată. Textele Evangheliilor lui Matei, Marcu şi Luca amintesc de oamenii care plantează vie, tocmesc lucrători şi aşteaptă să se bucure de roadele muncii lor. Figurat, via este comparată cu împărăţia cerurilor. Mântuitorul a venit să facă „via să rodească - împărăţia lui Dumnezeu pe pământ -, El fiind „viaţa adevărată”. În textele evanghelice, sub această formă figurată, viţa de vie subsumează şi ideea unei legături în cadrul comunităţii, inclusiv legătura de sânge. În iconografia ortodoxă sunt zugrăvite mlădiţele ce se desprind din trupul Mântuitorului, imagine a cunoscutelor cuvinte pe care le adresează el apostolilor „Eu sunt via, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce multă roadă”. Şi Vechiul Testament acordă o atenţie deosebită semnificaţiei viţei de vie, privită aproape ca un arbore sacru, alături de măslin şi smochin. În Cartea Judecăţilor se spune cum „s-au dus odată copacii să-şi ungă împărat peste ei şi au zis ［...］către viţa de vie: Vino tu şi domneşte peste noi! Şi viţa de vie a zis către

ei: Cum să-mi las eu mustul meu care veseleşte pe Dumnezeu şi pe oameni şi să mă duc să cârmuiesc copacii”. Este remarcabilă valoarea pozitivă permanentă cu care este „înzestrată viţa de vie. Ea simbolizează şi „eliberarea”, răscumpărarea, are ceea ce s-ar putea numi o „valoare mesianică”. „ ［ ... ］ într-o singură zi voi îndepărta nedreptatea din ţara aceasta. În ziua aceea ［ ... ］ fiecare dintre voi va pofti pe aproapele său sub viţa şi sub smochinul său”. Vinul, purtător al unor simboluri şi valenţe euharistice, este asociat cu evenimente marcante din riturile de trecere: naştere, căsătorie, moarte. Substanţă esenţială pentru împlinirea ritualurilor prilejuite de înhumarea morţilor, dar şi a diferitelor comemorări (parastase) vinul este mijlocitorul efectuării contactelor dintre membrii „bisericii luptătoare” şi ai celei „biruitoare” cu „lumea celor drepţi”, „trecuţi la cele veşnice”. Pelerinajul la morminte, însoţite sau nu de bocete, libaţiile sau stropirea cu vin şi apă a colacilor, colivei, agapele funerare, darurile oferite sub forma alimentelor, între care este inclus vinul, sunt repere obligatorii în desfăşurarea acestor ceremonialuri. În libaţii vinul cu care se stropeşte sau care se consumă la agape funerare este, pe de o parte purtător al semnificaţie euharistice (sângele lui Hristos, care se varsă „spre iertarea păcatelor” în preajma celor răposaţi) fără a fi consacrat ritualul impus de taina împărtăşaniei. Pe de altă parte, prin înghiţire sau absorbire, el este substanţa simbolică, purtătoarea şi diversificatoarea de viaţă. Ca atâtea alte aspecte ale vieţii şi culturii dezvoltate pe teritoriul locuit de români, viţa de vie şi vinul au o străveche tradiţie şi o lungă istorie, menţionând simplul fapt al extinderii în ţara noastră nu numai a unor zone viticole de tradiţie preromană ci şi a unor specii fosile înrudite cu viţa din îndepărtate ere geologice. Cultura masivă a viţei de vie şi, se pare, excesele dacilor, consumatori de vin, au impus, spune legenda, stârpirea viilor din ordinul marelui preot Deceneu, acţiune politico - administrativă nereuşită, după cum o atestă marile podgorii româneşti de astăzi, faptul că strugurii figurează pe medalia „Dacia Felix” bătută cu prilejul cuceririi de către Traian a Daciei şi după cum putem judeca citind versurile lui Ovidiu, exilat la Tomis, trăitor mai aproape de epoca în chestiune: „Şi-n vas îngheaţă vinul

De-l scoţi în bolovani, păstrând figura oalei Şi-n loc de-a soarbe spuma, mănânci bucăţi de vin”. Alte ţesături pe care apare destul de des motivul viţei de vie sunt căpătâiele din lână şi cânepă lucrate în două iţe şi alese cu motivul stilizat sau redat cât mai realist. Pe teritoriul judeţului Olt frecvenţa motivului ornamental al viţei de vie - care reprezintă cunoscute simboluri creştine sau care subliniază comunitatea dintre fiinţa creatorului şi natură - în toate domeniile artei populare (în forme stilizate sau într-un desen mai liber) este atât de mare încât nu se pot prezenta decât foarte puţine exemplare. În nordul judeţului Olt, pe multe prosoape şi feţe de pernă, unele alese în război, altele cusute în “punct românesc” motivul ornamental al viţei de vie apare în diferite feluri, uneori asociat cu motive avimorfe sau antropomorfe. Ele alcătuiesc una din cele mai vaste, bogate şi unitare categorii a textilelor populare româneşti. Se întâlnesc în orice casă, fiind folosite fie la diverse trebuinţe gospodăreşti, fie ca element important al decorului de interior. Le întâlnim în cadrul celor mai variate manifestări ale vieţii sociale, îndeosebi cele cu caracter ceremonial, dintre care mai importante sunt nunta şi înmormântarea. Motivul ornamental al viţei de vie apare foarte des şi pe piesele de port popular. Cele mai numeroase piese pe care apare acest motiv sunt maramele din borangic care erau purtate de femei doar în zilele de sărbătoare. Aceste piese sunt nelipsite din inventarul de nuntă ( pe vremuri foile de zestre), cu care prilej, se dăruiesc rudelor apropiate sau anumitor participanţi la ceremonialul nunţii. Alte piese ale costumului popular unde motivul ornamental al viţei de vie apare în toată splendoarea sunt cămăşile (iile) şi poalele ţesute în război. Astfel privită, fiecare creaţie îşi are viaţa sa lăuntrică şi lume sa de idei, de gânduri şi vise, de simţiri, pe care o figurează şi o poartă peste veacuri, lume care ne stă şi astăzi ca mărturie a sensibilităţii sufletului strămoşesc pe diferite trepte ale civilizaţiei. „Ornamentica, prin invenţia ei de forme libere, de sine stătătoare, ades mai presus de natură şi de orice context al ei, ornamentica prin născocirile ei liniare, prin

ritmica şi culorile utilizate, trebuie privită ca expresie directă, ca spovedanie şi comunicare a unui duh”. Bibliografie: Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, 1975, p. 121- Ioan 15-5. Blaga, L., Scrieri despre artă, Bucureşti, 1970. Borza, Al., Dicţionar etnobotanic, 1985. Catagrafia Eparhiei Argeş – 1824. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, vol. 3, P-Z, Editura Artemis, Bucureşti, 1995. Creţeanu, Radu, Biserici de lemn din Muntenia, Bucureşti, Editura Meridiane, 1968. Frazer, James George, Creanga de aur, Bucureşti, Editura Minerva, 1980. Giurescu, C. C., Istoricul podgoriei Odobeşti, Bucureşti, 1969. Iorga, Nicolae, Istoria bisericii româneşti, ed. a II – a, Bucureşti, 1930. Ispas, Sabina, Simbolica viţei de vie în textul epic versificat, în „Datini”, nr.2, 1998. Mincă, Aurelia, Butoi, Mihail, Monumente istorice şi de artă, Bucureşti, Editura Meridiane, 1984. Mircea, Ioan, Dicţionar al Noului Testament, A-Z, Bucureşti, 1984. Petrescu, Paul, Arcade în timp, Bucureşti, 1983. Teodorescu, I. C., Teodorescu, Şt. C., Mihalca, Gh., Viţa de vie şi vinul de-a lungul veacurilor, Bucureşti, 1966.