SIGMUND FREUD VIAŢA MEA ŞI PSIHANALIZA

SIGMUND FREUD VIAŢA MEA ŞI PSIHANALIZA PSIHANALIZA PENTRU TOŢI

Coperta I: Mir6

Discul roşu (detaliu)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale Freud, Sigmund Viaţa mea şi psihanaliza 1 Sigmund Freud; trad.

Eugen Pârvulescu, -Timişoara: Excelsior, 2001

1 80; 1 9 cm. - (Studii) ISBN 973-592-037-9

p.

1. Pârvulescu, Eugen (trad.)

6 1 (436) Freud.S.

Traducerea s-a tăcut după: Librairie Gallimard, 1 928

Ma Vie et la Psychanalyse,

Toate drepturile versiunii d e faţă aparţin Editurii EXCELSIOR, Str. Proclamaţia de la Timişoara nr. 5, etaj Il, camera 24 .A, 1900 Timişoara telefon: 056/201078, fax: 056/201078- 1 90096.

ISBN 973-592-037-9

SIGMUND FREUD

I VIAŢA MEA ŞI PSIHANALIZA II PSIHANALIZA PENTRU TOTI (PSIHANALIZĂ ŞI MEDICINĂ) '

Traducere de Eugen Pârvulescu

EXCELSIOR 2001

SUMAR

Viaţa mea şi psihanaliza..........................................

9 Psihanaliza pentru toţi .... ..... . . ......... .................... 85 Mic lexic freudian.... . ............. .. ........... ....... ...... 173 .

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Teoria psihanalitică a complexului lui Oedip a fost formulată, la început, fără să se ţină seama de datele sociologice sau culturale. Nimic mai firesc, totuşi, având în vedere că psihanaliza nu-şi propunea să fie iniţial decât o simplă tehnică terapeutică, fondată pe observaţii clinice. Dar, încetul cu încetul, câmpul ei de aplicaţie s-a extins : e a a devenit mai întâi o teorie generală a nevrozelor, apoi o teorie a proceselor psihologice de toate genurile şi, în cele d i n urmă, un s i stem destinat exp l icării tuturor manifestărilor corpului şi spiritului, ale societăţii şi ale culturii. Aceste ambiţii erau, evident, prea exagerate, dar realizarea, fie şi parţială, a ţelurilor pe care şi le asumase psihanaliza impunea o cooperare inteligentă şi eliberată de orice idei preconcepute între experţii în psihanaliză şi reprezentanţii altor special ităţi . Ini ţiaţi în princip i i l e ps ihanal izei, aceştia d i n urmă a r fi văzut deschizându-se înaintea lor noi domenii de cercetare şi ar fi putut, la rândul lor, să le permită psihanaliştilor să beneficieze de cunoştin­ ţele şi de metodele lor specifice. Din păcate, noua teorie nu s-a bucurat de la început de o prim ire binevoitoare şi înţelegătoare : dimpotrivă, maj oritatea specialiştilor au crezut că e de datoria lor să ignore sau să combată psihanaliza. Care a reacţionat claustrându-se într-o recluziune rigidă şi esoterică, în timp ce adversarii săi s-au condamnat voluntar la necunoaş­ terea a ceea ce constituie, rară îndoială, o foarte importantă contribuţie la ştiinţa psihologică. B. MALINOVSKI

1

M-am născut pe 6 mai 1856 la Freiberg, în Moravia, un orăşel aflat în Cehos lovacia actuală. Părinţii mei erau evrei, eu însumi mă consider evreu. Despre ramura paternă a fam i l iei ştiu că s-a stabilit pentru o lungă perioadă în ţinuturile renane (la Koln), că, în secolul al XIV -lea sau al XV-lea, din cauza persecutării evreilor, a pribegit spre răsărit şi că, în cursul secolului al XIX-lea, a revenit din Lituan ia, prin Galaţia, într-o ţară de limbă germană, Austria. Am fost adus, la vârsta de patru ani, la Viena, unde mi-am făcut toată instrucţia. La l iceu, am fost timp de şapte ani primul în clasă, ş i am avut o situaţie privi legiată, nefiind aproape nici o dată obl igat să dau examene. Cu toate că eram o familie de condiţie modestă, tatăl meu a ţinut să-mi aleg profesiunea numai după îndemnul inim ii . Î n anii adolescenţei, nu şimţeam o atracţie specială faţă de meseria şi d e situaţia socială a unu i med ic; d e altfel, n-am simţit-o n ici mai târziu. Eram mai degrabă animat de un fel de sete de cunoaştere, orientată mai ales către ceea ce are legătură cu relaţiile umane decât cu obiectele de studiu specifice sti inţelor naturii; o sete de cunoaştere care nu căpătase conşti inţa că principala cale de a se realiza

10

SIGMUND FREUD

este observaţia. Totuşi, mă atrăgea puternic doctrina lui Darwin, pe atunci la modă, ce promitea parcă să dea un impu,l s extraordinar pentru înţe legerea lucrurilor din un ivers. Îmi amintesc că, înainte de terminarea studiilor secundare, am asistat, cu ocazia unei conferinţe populare, la lectura unui minunat eseu al lui Goethe, "Natura", şi în acel moment am decis să mă înscriu la Facultatea de Medicină. La Universitate, unde am intrat în 1 873, am trăit mai întâi nişte decepţi i putern ice. M-am izbit acolo de această stranie pretenţie: trebuia să mă simt inferior şi totodată exclus din rândurie naţiunii respective, pentru că eram evreu. La prima dintre aceste pretenţii m-am opus categoric. N-am priceput niciodată de ce trebuie să-mi fie ruşine de originea mea, sau, cum se spunea mai nou: de rasa .mea. Dar la comunitatea de naţionalitate cu ceilalţi am renunţat fără mari regrete. Mă gândeam că, şi fără o atare înregimentare, se va găsi oricând un locşor, în această omenire, pentru un colaborator harnic. O consecinţă, ce se va dovedi ulterior importantă, a acestor prime impresii din viaţa de universitate, a fost că m-am familiarizat de timpuriu cu rolul celui aflat în opoziţie, pus la index de o "majoritate compactă". Astfel s-a cristalizat la mine o anume independenţă faţă de opinia publ ică. Î n plus, a trebuit să constat, din primii mei ani de un iversitate, că darurile pe care mi le-a hărăzit natura nu-mi dau nici o şansă de succes într-o serie de ramuri ale ştiinţei cărora mă dedicasem, cu un zel j uvenil excesiv. Am înţeles astfel cât de adevărate erau vorbele lui Mefisto: degeaba străbaţi şti inţa de-a lungul şi de-a latu l: învaţă fiecare atât cât poate. Abia când am aj uns în laboratorul de fiziologie al

VIAŢA MEA ŞI PSIHANALIZA

11

lui Ernest Bricke m i-am găsit liniştea şi satisfacţia depl ină, şi am întâlnit persoane pe care le puteam respecta şi le puteam lua drept model . Briicke mi-a dat o temă de cercetare din histologia sistemului nervos, pe care, spre satisfacţia sa, am putut s-o duc la bun sfârşit, continuând-o apoi într-o manieră proprie. Am lucrat în acest laborator între 1 876 şi 1882, cu scurte întreruperi, şi eram privit acolo ca principalul candidat pentru primul post vacant de asistent. Nu mă atrăgeau diversele ramuri ale medicinei propriu-zise, şi n-am devenit doctor în medicină decât în 1 88 1 , cu o întârziere serioasă. Schimbarea rad icală s-a produs în 1 882, când maestru l meu, pe care-I respectam mai mult decât orice, m-a îndemnat, având în vedere proasta mea s ituaţi e materială, să renunţ la studiile teoretice.Am urmat sfatul său, am părăsit laboratorul de fiziologie şi am intrat ca aspirant la un spital (Al lgemeines Krankenhaus). Acolo, am fost în scurt timp promovat intern şi am trecut prin diverse secţii, stând mai bine de şase luni în secţia lui Meynert, ale cărui operă şi personal itate mă fascinaseră încă d in vremea studenţiei. Într-un anume sens, am rămas credincios în acest timp orientării urmate în primele mele lucrări. Briicke îmi dăduse, ca temă de cercetare, măduva spinării la una din speciile inferioare de peşti (Ammocoetes-Petromyzon); am trecut acum la sistemul nervos central al omului, asupra complexităţii căru ia descoperiri le lui Flechsig privind formarea succesivă a tecilor medulare tocmai aduseseră informaţii preţioase. Faptul că am ales la început bulbul ca unic obiect de studiu era şi el un efect al perioadei de început. În opoziţie cu multitudinea de preocupări din primii mei ani de universitate, simţeam acum dorinţa să-mi

12

SIGMUND FREUD

concentrez munca asupra unei singure teme sau a unei singure probleme. Această tendinţă s-a perpetuat şi mi-a atras mai târziu reproşul de a fi unilateral. Eram acum, la Institutul de anatomie cerebrală, un muncitor la fel de harnic cum fusesem înainte la Institutul de fiziologie. Î n anii de spital, am conceput mici lucrări despre traiectul fibrelor nervoase şi despre originea nucle­ elor din bulb - lucrări care s-au bucurat de aprecierea lu i Edinger. Î ntr-o bună zi, Meynert, care îm i permi sese accesul în laborator chiar înainte de a fi ajuns în secţia lui, mi-a propus ca, dacă mă consacru definitiv anatomiei creierului, să mă lase să-i ţin cursul, căci se simţea prea vârstn ic pentru a prelua noutăţile apărute în domeniu. Am declinat această ofertă, speriat de dificultatea unei aseme­ nea sarcini. Sau poate că am intuit de pe atunc i că acest om genial nu era deloc bine-intenţionat în ce mă priveşte. Ocupându-mă de anatomia creierului nu făceam, din punct de vedere practic, nici un progres faţă de studiile de fiziologie. Am ţinut seamă de constrângeri le materiale, începând să studiez bolile nervoase. Această special itate nu se bucura de mare consideraţie atunci la Viena, bolnavii respectivi erau dispersaţi în diferitele secţi i de medicină internă şi nu prea aveai ocazia să te formezi în această direcţie, trebuia să fi propriul tău profesor. Nothnagel, adus de puţin timp la o catedră ca urmare a cărţii sale despre localizările cerebrale, nu acorda neuropatologiei o atenţie specială faţă de alte domenii ale medicinei in­ terne. În depărtare strălucea numele marelui Charcot. M-am decis să obţin mai întâi gradul de docent pentru bolile nervoase şi apoi să plec la Paris pentru a-mi con­ tinua instrucţia. În anii ce au urmat, în timpul serviciului ca intern,

VIAŢA MEA ŞI PSII-IANALIZA

13

am publ icat constatări asupra unor cazuri d e boli organice ale sistemului nervos . M-am familiarizat treptat cu acest domen iu. Mă pricepeam să local izez un focar în bulb cu asemenea precizie, că anatomopatologul nu mai avea nimic de adăugat; am fost cel dintâi în Viena care a trimis la disecţie un caz cu diag-nosticul de polinevrită acută. Faima diagnosticelor mele confirmate de autopsie mi-a adus numero ş i med ici americani, cărora le ţineau m cursuri, c u prezentarea bolnavi lor d in secţia mea, într-un fel de "pidgin-english". Nu înţelegeam nimic din nevroze. Când, într-o zi, am prezentat auditori lor mei un nevrotic, afectat de o cefalgie fixă, drept un caz de meni ngită cron ică circumscrisă, au fost cu toţii cupri n ş i de un justificat acces de revoltă critică - ş i astfel profesoratu l meu s-a înche iat. Întru apărarea mea trebuie să spun că, pe vremea aceea, cele mai mari autorităţi din Viena diagnosticau neurasten ia drept o tumoare cerebrală. Î n primăvara anu l u i 1885 am fost numit confe­ renţiar în neuropatologie, pe baza l ucrărilor mele h is­ tologice şi chim ice. Puţin după aceea, datorită caldei recomandări a lui Brilcke, am primit o subvenţie destul de însemnată pentru studii în străinătate. În toamna acelui an am plecat spre Paris. Am intrat ca elev la Salpetriere; la început, pierdut printre elevii veniţi din străinătate, nu mi se dădea nici o atenţie. Î ntr-o zi, l-am auzit pe Charcot plângându-se că traducătorul german al lecţi ilor sale nu mai dăduse nici un semn de viaţă după război. I-ar fi plăcut să-i traducă cineva seria de "Lecţii noi". l-am scris, oferindu-m i ser­ viciile, ş i îmi amintesc că scrisoarea mea cuprindea şi un joc de cuvinte: precizăm acolo că sufăr, faţă de limba fran­ ceză, numai de afazie motrice, nu şi de afazie senzorială.

14

SIGMUND FREUD

Charcot m-a acceptat, m-a introdus în cercul său intim şi de atunci am participat direct la tot ce se întâmpla în clinică. În momentul când scriu aceste pagini, primesc din Franţa nenumărate articole şi tăieturi din ziare ce dovedesc că se duce o luptă violentă împotriva acceptării psihana­ lizei şi în care se prezintă raporturile mele cu şcoala fran­ ceză în culori cât se poate de false. Citesc, de exemplu, că m-am folosit de şederea mea la Paris pentru a mă fami­ liariza cu teori i le lui Pierre Janet, după care am spălat putina cu prada mea. Din acest motiv, vreau să precizez categoric că, în timpul şederi i mele la Salpetriere, numele lui Janet nici n-a fost pomenit. Din tot ce am văzut la Charcot, cel mai mult m-au impresionat ultimele lui cercefări asupra isteriei, conti­ nuate în parte chiar sub ochii mei. Mă refer la constatarea real ităţii şi legilităţi i fenomenelor isterice (lntroite et hic dii sunt!), la prezenţa frecventă a isteriei la bărbat, la producerea paralizi ilor şi contracturilor isterice prin su­ gestie h ipnotică, precum şi la faptul că aceste produse artificiale prezintă, până la cel mai mic detaliu, aceleaşi caractere ca şi cele spontane sau cele fortuite, datorate unui traumatism. Multe din demonstraţi ile lui Charcot îmi provocau - ca şi altor elevi străini - o stare de uimire şi nevoia d e a-1 contrazice, sprij iniţi p e unele sau altele din teoriile la modă atunci. Charcot răspundea întotdeauna la obiecţiile noastre cu bunăvoinţă şi răbdare, dar şi cu multă fermitate. În cursul unei asemenea discuţi i , a pronunţat aceste vorbe, care mi s-au imprimat pentru totdeauna în memorie: "Asta n-o împiedică să existe". Se ştie că nu tot ce ne învăţa atunci Charcot şi-a păstrat valabilitatea. Unele lucruri sunt acum incerte, iar altele n-au rezistat la proba timpului. Dar a rămas suficient

VIAŢA MEA ŞI PSIHANALIZA

15

din această operă pentru a constitui un patrimoniu ştiinţific durabil . Înainte de a pleca din Paris am pus la punct împreună cu maestrul un plan de lucru având drept scop o comparaţie între paral iziile isterice şi cele organ ice. Voiam să demonstrez astfel teza că, în isterie, paralizi ile şi anestezi ile diverselor părţi ale corpului sunt delimitate conform cu repre-zentarea populară (nonanatomică) pe care o au despre ele oameni i . Charcot a fost de acord cu mine, dar nu era greu de văzut că, de fapt, nu-l atrăgea deloc un stud iu psihologic aprofundat al nevrozei. Prin formaţia sa, dădea prioritate anatomiei patologice. Î nainte de a mă întoarce la Viena, m-am oprit câteva săptămâni la Berl in, cu intenţia de a obţine cunoştinţe despre bolilie specifice ale copii lor. Kassowitz, care con­ ducea la Viena o clinică pentru copi i, îmi promi sese că-mi va organiza acolo o secţie pentru copiii atinşi de afecţiun i nervoase. La Berlin am fost primit cu prieten ie şi încurajări de către Ad. Baginsky. Î n anii următori, am publicat la Institutul Kassowitz câteva lucrări destul de întinse privi­ toare la paralizi ile cerebrale ale copiilor, uni - şi bi latera l e . Aceasta 1 -a determ int pe Nothnage l să-mi încred inţeze mai târziu, în 1 897, acest subiect în al său impunător "Manual de terapeutică generală şi specială". În 1886, toamna, m-am stabilit ca medic la Viena şi m-am căsătorit cu fata care mă aştepta, de mai bine de patru ani, într-un orăşel îndepărtat. Am să fac o revenire în trecut, spre a arăta că din vina logodnicei mele n-am devenit celebru încă din an ii primei tinereţi . Interesat de un subiect străin de studii le mele, în 1 884 tăcusem să mi se tri mită de la firma Merck un alcaloid pe atunci puţin cunoscut, cocaina, şi am studiat efectele lui fiziologice. Exact când eram acaparat de această lucrare, mi s-a oferit

16

SIGMUND

FREUD

posibilitatea une i călătorii ce-mi permitea s-o revăd pe logodnica mea, după doi ani de zile . Am înche iat în mare grabă cercetările asupra cocainei şi am anunţat, în textul publicat, că în curând vor fi cunoscute noi aplicaţii ale acestei substanţe. Am rugat pe un prieten, ocul istul L. Konigstein, să testeze până la ce punct puteau fi folosite proprietăţile anesteziante ale cocainei asupra och iului bolnav. Când am revenit din concediu, am aflat că m i el, ci un alt prieten, Cari Koller (actualmente la New York), căruia îi vorbisem de asemenea despre cocaină, tăcuse experienţe decisive asupra ochiului animale lor şi le prezentase la Congresul de oftalmologie de la Heidelberg. Kol ler e considerat, prin urmare, pe bună dreptate, cel care a descoperit anestezia locală cu cocaină, ce a căpătat o mare i mportanţă în chirurgia mică. Totuşi, nu i-am păstrat ranchiună logodnicei mele pentru ocazia ratată atunci. Revin asupra stabilirii mele la Viena, în 1886, ca specialist în boli nervoase. Aveam de făcut, la Societatea medicilor, un raport despre ce am văzut şi învăţat stând în preajma lui Charcot. Am fost întâmpinat cu neîncredere. Autorităţile medicale, precum Bamberger, preşedintele Societăţii, au afirmat că ceea ce povesteam nu era demn de crezare . Meynert m-a somat să descopăr la Viena cazuri asemănătoare celor pe care le-am descri s şi să le prezint Societăţi i . Am încercat asta, dar medicii primari din spitalele în care am depistat cazuri similare au refuzat să mă lase să le observ şi să mă ocup de ele. Unul dintre ei, un bătrân chirurg, a exclamat: "Păi, dragă co lega, cum de poţi spune asemenea absurdităţi! Hysteron (sic!) însemnează uterus. Cum ar putea fi i steric un bărbat?" În zadar am obiectat că am nevoie de posibil itatea de a

VIAŢA MEA ŞI PSIHANALIZA

17

observa cazul şi nu de o aprobare a diagnosticu lui meu. În cele din urmă, am descoperit, în afara spitalului, un caz clasic de hem ianestezie isterică la un bărbat, caz pe care l-am prezentat la Societatea med icilor. De astă dată am cules aplauze, după care nimen i nu s-a mai i nteresat de m ine. Toţi au rămas cu convingerea nestrămutată că "autorităţile competente" au respins inovaţi ile mele; mă trezeam aruncat în opoziţie, ca urmare a subiectelor pro­ puse de mine: isteria la bărbat şi producerea, prin sugestie, a paralizi i lor isterice. Cum, imediat după aceea, labora­ torul de anatomie cerebrală mi-a fost închis şi timp de un semestru n-am mai avut un local unde să-mi ţin cursul, m­ am retras din viaţa academ ică şi medicală. C i ne vrea să trăiască din tratarea celor bolnavi de nervi trebu ie, evident, să poată face ceva pentru sănătatea lor. Arsenal u l meu terapeutic nu d i spunea decât de două arme: e l ectroterapia şi h i pnoza, având în vedere că trimiterea într-un stabiliment de hidroterapie după o singură consultaţie nu prezenta suficiente şan se de reuşită. În ce priveşte electroterap ia, m-am călăuzit după manualul lui W. Erb, care dădea ind icaţi i detal iate privind tratarea tuturor maladii lor nervoase. În scurt timp, a trebuit să con­ stat că apl icarea scrupu loasă a acestor prescripţi i nu dădea nici un fel de rezultate, şi că ceea ce luasem drept rezultatul unor o b servaţi i riguroase nu era decât un ed i fi c i u fantasmagoric. Descoperirea c ă o carte semnată d e cel mai de seamă nume al neuropatologei germane n-avea o legătură mai strânsă cu real itatea decât, să zicem, o "carte de tălmăcire a viselor egipţiană", din acelea ce se vând prin l ibrării le noastre populare, a fost dureroasă, dar m-a aj utat să-mi pierd încă o fărâmă din încrederea naivă în autorităţile profesiei mele, faţă de care nu-mi câştigasem

18

S IGMUND FREUD

încă independenţa. Aşa că am pus deoparte aparatul elec­ tric, chiar mai înainte ca Moebius să pronunţe aceste cuvinte, care au fost ca o descătuşare: succesele tratamen­ tului electric - atunci când există - sunt datorate numai capacităţii de sugestie a medicului. Lucrurile păreau să stea mai bine în ceea ce pri­ veşte hipnoza. Încă pe când eram student, asistasem la o şedinţă a "magnetizorului" Hansen, şi remarcasem că una din pers�anele supuse la testele sale căpătase o paloare cadaverică în momentul când cădea în catalepsie şi arătase astfel până la sfârşitu l experienţei. Fapt care mi-a insuflat